PĂRINTELE PORFIRIE

Străvăzătorul, Înaintevăzătorul, Tămăduitorul

Anarghiros I. Kalliatsos
Contents
Cuvânt înainte.......................................................................................................................................................5
Cîteva date biografice despre Părintele Porfirie....................................................................................................5
Prima întîlnire........................................................................................................................................................5
Prima minune........................................................................................................................................................6
Nouăsprezece şedinţe de raze...............................................................................................................................6
Există Dumnezeu...................................................................................................................................................7
O operaţie fără anestezie......................................................................................................................................7
Izvorul Preotului....................................................................................................................................................8
Tăria rugăciunii Bunicuţului...................................................................................................................................8
Cartea lui Ioan Scărarul........................................................................................................................................10
A prevăzut moartea mamei sale..........................................................................................................................11
Avea dreptate tatăl tău........................................................................................................................................12
Întîlnirea rugăciunii..............................................................................................................................................12
Steaua luminîndă.................................................................................................................................................13
Sfîntul Maslu şi radiografierea celor prezenţi......................................................................................................13
Părintele Porfirie citeşte gîndul cumnatului meu................................................................................................14
Nu te vei duce în America....................................................................................................................................15
Epitaful şi preotul cel nervos...............................................................................................................................16
Felul în care slujea Sfînta Liturghie......................................................................................................................16
Mergeţi degeaba la Kammena Vurla. Mama ta nu va face băi............................................................................17
Părintele Porfirie mi-a vindecat o boală de ochi..................................................................................................18
A prevăzut moartea tatălui meu..........................................................................................................................19
Moartea mamei mele şi telefonul Părintelui Porfirie..........................................................................................21
După un rău urmează încă o mie.........................................................................................................................21
Cel mai mare şi mai bun locaş!............................................................................................................................22
Metaniile şi gimnastica pentru muşchii abdominali............................................................................................22
Cadoul de ziua mea.............................................................................................................................................23
Crucea cu Lemnul Sfânt.......................................................................................................................................23
Exemplul ascultării...............................................................................................................................................26
Fiica cea moartă a preotului................................................................................................................................26
Se va face bine. Se va căsători şi va avea doi copii..............................................................................................27
Bunicuţul citeşte gîndurile celor prezenţi............................................................................................................28
Bunicuţul gustă apele subterane şi le găseşte foarte sărate................................................................................30
Vindecarea micului băieţel din Salonic şi cecul de 100,000 de drahme...............................................................31
Intervenţia directă a Părintelui Porfirie...............................................................................................................32
Părintele Porfirie... dieteticianul!........................................................................................................................33
Vindecarea studentei bolnave de cancer.............................................................................................................34
Candela vieţii.......................................................................................................................................................35
Omul care nu s-a spălat pe cap 18 ani!................................................................................................................36
Copilul rugăciunilor..............................................................................................................................................37
Părinţii şi copilul..................................................................................................................................................37
Nu te iubesc. Să pleci şi să nu mai vii!..................................................................................................................38
Vizita de noapte...................................................................................................................................................40
Schiţarea Sihăstriei şi întoarcerea... fiului risipitor..............................................................................................42
Stăruinţa şi sticla..................................................................................................................................................43
Părintele Porfirie acţionează ca o anestezie locală..............................................................................................45
Părintele Porfirie ne veghea rugăciunile..............................................................................................................46
Dintr-un rezervor gol curge benzină!...................................................................................................................48
Cărţile preferate ale Părintelui Porfirie................................................................................................................48
Apariţia Sfântului Gherasim.................................................................................................................................49
Pierderea genţii şi şoferul de taxi cel cinstit........................................................................................................49
Părintele Porfirie la Karavel!................................................................................................................................49
Părintele Porfirie şi şerpii.....................................................................................................................................50
Părintele Porfirie şi trăznetele.............................................................................................................................52
„Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni”.......................................................................................52
Pentru cei ce ne urăsc şi pentru cei ce ne iubesc.................................................................................................53
Sufletul meu, Doamne, cel încremenit în multe păcate.......................................................................................53
Ultima apariţie.....................................................................................................................................................55
Ultima întîlnire şi ultima îmbrăţişare...................................................................................................................56
Ultimele cuvinte ale Părintelui Porfirie................................................................................................................57
Prima minune după adormirea sa.......................................................................................................................57
Troparul Părintelui Porfirie..................................................................................................................................58
Scrisoarea Părintelui Porfirie către fiii săi duhovniceşti.......................................................................................58
Cuvânt înainte
Tu, binecredinciosule cititor, care te-ai hotărît să-ţi dăruieşti o parte din timpul tău preţios, pentru a citi această
carte, va trebui, chiar de la început, să afli întregul adevăr despre conţinutul, necunoscut ţie, şi despre ţelul
urmărit prin scrierea acestei cărţi, ca nu cumva, sfîrşind de citit această carte, să fii dezamăgit! Acest lucru este
de nedorit şi, de s-ar întîmpla, ar fi tragic. De aceea, de pe acum trebuie să afli că, dacă ai ales această carte ca
să-ţi îmbogăţeşti vocabularul, ştiinţa şi, în general, cunoştinţele, atunci te anunţ că ai făcut o alegere greşită!
Prin urmare, este în interesul tău să-ţi întrerupi de îndată lectura. Fiindcă în această carte nu vei întâlni nici
elemente retorice, nici cuvinte inedite, nici caracterizări bogate, nici epitete strălucitoare, nici povestiri fantastice
şi, în fine, nici lucruri din cele socotite de lume drept inteligente, care să fie în stare să-ţi trezească interesul şi
să-ţi creeze bună dispoziţie.
Şi toate acestea, ştii de ce? Din pricină că această carte nu a fost scrisă de un scriitor profesionist, de vreun
filozof sau măcar de un filolog. Ci a fost scrisă de un muritor de rând, ce s-a despărţit, începînd a scrie această
carte, de toate aceste titluri.
Prin urmare, dacă vei căuta în această carte cele de mai înainte, poţi fi încredinţat că n-ai cum să le găseşti!
Dacă însă eşti însetat şi doritor să afli despre acest Sfînt al vremurilor noastre, cunoscut sub numele de Porfirie,
atunci purcede! Purcede şi nu vei fi păgubit duhovniceşte. Dimpotrivă, mult te vei folosi de cele ce vei citi,
fiindcă toate vorbesc despre răposatul Părinte Porfirie. De bună seamă, te-ai fi putut folosi mult mai mult, dacă
această carte ar fi descris nu numai experienţa mea personală, ci şi pe aceea a altor fii duhovniceşti ai
Părintelui. Tocmai aceasta era şi dorinţa mea, însă acest lucru nu a fost cu putinţă. De aceea, în toată această
carte sînt descrise numai întîmplări la care am fost părtaş chiar eu, pe care le-am văzut, le-am auzit şi le-am
aflat de la însuşi Părintele Porfirie, în tot timpul cît am fost alături de el. Aceste întîmplări pot fi cu desăvîrşire
lipsite de farmecul unei povestiri bine întocmite, dar sînt bogate în conţinut, fiindcă sînt autentice!
De asemenea, trebuie să ţineţi cont de faptul că toate cele povestite în această carte despre Părintele Porfirie,
nu reprezintă decît o parte neînsemnată din mulţimea nemăsurată a întîmplărilor pe care le-am trăit alături de
el, timp de trei decenii şi mai bine. Şi aceasta, tocmai fiindcă timpul care distruge totul, le-a „înghiţit” în
adevăratul înţeles al cuvîntului, spre a se îndestula, în timp ce memoria mea, îndărătnică fiind, refuză să mă
ajute.
în fine, cît priveşte scopurile pentru care a fost scrisă această carte, aş putea să le rezum la acestea trei:
a) Spre slava Sfintei, Nedespărţitei şi Dătătoarei de viaţă Treimi.
b) Spre veşnica pomenire a răposatului Părinte Porfirie.
c) Spre mîntuirea sufletelor tuturor cititorilor acestei cărţi şi spre mîntuirea mea.
Dar, chiar dacă, în chip surprinzător, nu aş atinge nici una din ţintele acestei cărţi, eu încă voi fi mulţumit dacă,
fie şi unul dintre cititori, va simţi nevoia să se pocăiască! Fiindcă pocăinţa este poarta spre mîntuirea sufletului!
De aceea: „Se bucură îngerii lui Dumnezeu, văzînd pocăinţa păcătosului!”. Prin urmare, pocăinţa este mai
presus de toate, dacă voim să fim pe deplin pregătiţi, în orice clipă.
Şi este nevoie să fim pregătiţi, îndeosebi din două pricini. Mai întîi, fiindcă nu ştim chiar deloc ceasul şi clipa
cînd vom auzi cuvîntul „Necugetatule, necugetatule...”, cu care Domnul ne va cere sufletul. în al doilea rînd,
fiindcă toţi ştim că: „Tot atît este de departe viaţa de moarte, pe cît este de departe un ochi de celălalt!”.
De aceea, grăbiţi şi rugaţi-vă, după cum ne-a învăţat Domnul nostru Iisus Hristos.

Cîteva date biografice despre Părintele Porfirie

Răposatul Părinte Porfirie s-a născut în anul 1906, în localitatea Sfîntul Ioan din Karystia Evviei şi, ajungând la
vîrsta de doisprezece ani, s-a dus la Sfîntul Munte, unde s-a nevoit aproape şapte ani. îmbolnăvindu-se grav,
părinţii la care făcea ascultare I-au trimis la o mănăstire din lume. Acolo I-a cunoscut cel ce pe atunci era
Episcopul Sinaiului, Porfirie al III-lea, care, după ce s-a încredinţat de virtutea sa şi de sfintele sale daruri, pe
care le primise atît de devreme de la Dumnezeu, I-a hirotonit preot la vîrsta de douăzeci de ani.
Ca preot, Părintele Porfirie a vieţuit pînă în anul 1940 în mănăstirile din Evvia. în 1940 a fost numit paroh la
Biserica Sfîntului Gherasim, aflată într-o policlinică în Atena, chiar lîngă Piaţa Omonia între străzile Sokratus şi
Pireos, unde a slujit timp de 33 de ani. După ce a ieşit la pensie, a slujit şi a spovedit în vechea bisericuţă pustie
a Sfîntului Nicolae din Kallisia, Pentelis, pînă în anul 1978, cînd a suferit un atac de cord. După acest incident,
vreme de cîteva luni, a fost găzduit
în casele unor prieteni din Atena, iar în anul 1979 s-a instalat la Milesi, unde a durat marele metoc al Sihăstriei
Schimbării la Faţă a Mântuitorului.
La începutul verii lui 1991 a plecat la Sfîntul Munte, unde avea o chilie din anul 1984. în data de 2 decembrie
1991 a adormit în Domnul, în chilia sa din Kafsokalivia, de la Sfîntul Munte, unde a şi fost îngropat a doua zi, cu
simplitate şi fară zarvă, aşa cum şi-a dorit.

Prima întîlnire
Mă socotesc foarte norocos că m-am bucurat de dumnezeiasca binefacere de a fi unul dintre fiii duhovniceşti ai
răposatului Părinte Porfirie, timp de treizeci de ani şi mai bine!
Eram foarte tînăr, aproape un copilandru, cînd, cu ajutorul lui Dumnezeu, I-am întîlnit pentru prima dată pe
Părintele Porfirie în Paraclisul Sfîntului Gherasim, la Policlinica din Atena. Fiind fiu de preot, am nutrit
întotdeauna un respect deosebit faţă de clerici şi faţă de reprezentanţii lui Dumnezeu. Am fost atît de legat de
Părintele Porfirie, încît îmi este greu, dacă nu chiar cu neputinţă, să disting între el şi adevăratul meu părinte.
In timpul primei noastre întîlniri am vorbit foarte mult şi, fară nici o îndoială, pot mărturisi cu convingere că atunci
a prins rădăcini în mine credinţa că aveam înainte-mi un sfînt!
Această credinţă a fost întărită atît de cele ce mi-a descoperit despre mine însumi şi care mi se întâmplaseră în
trecut, cît şi de lucrurile care, în vremea aceea, îmi preocupau întreaga familie, şi cărora le găsise cale de
rezolvare, în vreme ce despre altele ne spusese că este cu neputinţă să se îndeplinească! M-a impresionat
foarte tare faptul că a putut să-mi descrie cu mare precizie satul fară ca măcar să ştie unde se află, spunându-
mi chiar şi numărul şi aşezarea bisericilor din sat, dimpreună cu fântânile şi casele satului, şi o mulţime de alte
amănunte pe care nici chiar eu, care mă născusem şi crescusem în acel sat, nu le băgasem de seamă!
Lucrul care m-a mişcat cel mai tare a fost următorul: în timp ce discutam atâtea lucruri interesante în camera de
spovedanie de la Sfîntul Gherasim, Bunicuţul căci astfel i-am spus din prima zi, cînd I-am întîlnit s-a oprit pe
neaşteptate şi mi-a spus: „Tu stai aici, fară să te mişti, pînă mă întorc. Vin imediat”. Am făcut precum mi-a zis.
Bunicuţul a luat-o spre stînga şi a dispărut. Şi, fiindcă întîrzia să se întoarcă, am prins a mă nelinişti şi m-am
îndreptat şi eu în direcţia în care se dusese el. Atunci privirea mi-a căzut pe geamul ce despărţea Naosul de
camera de spovedanie şi, în spate de tot, I-am zărit pe Bunicuţ care, cu capul spre pămînt, făcea mişcări iuţi,
cînd în cerc, cînd în formă de cruce, cînd neregulate, părînd a încerca să afle şi să vadă ceva.
Strădania lui semăna cu aceea a pescarilor care, folosind o sticlă specială, caută să vadă dacă se află peşti în
mare. Am rămas nemişcat şi, cîtva timp, am urmărit cu mare interes cele ce se petreceau. Cînd am văzut că a
sfîrşit, am fugit şi m-am aşezat iar la locul meu. Apoi a venit şi Bunicuţul, care mi-a zis: „Nu m-ai lăsat, bine-
cuvîntate, să-mi fac treaba. Am izbutit să-ţi cercetez doar aparatul circulator, aparatul digestiv şi sufletul. Vino în
altă zi să-ţi spun despre celelalte”. Atunci I-am întrebat de ce îşi mişca astfel capul şi ce încerca să vadă.
Bunicuţul se pierdu cu firea şi mă întrebă: „Dar tu de unde ştii?”. Atunci i-am explicat că îl văzusem, iar el
mi-a spus: „Ei, bată-te să te bată, binecuvîntate. De asta n-am putut să te cercetez mai bine. Du-te acum şi
întoarce-te în altă zi, iar eu, cînd tu nu vei prinde de veste, te voi cerceta mai lesnicios, fiindcă altminteri îmi
îngreunezi munca”. Aşa am şi făcut.
Aici este necesară o lămurire.
Bunicuţul nu făcea des mişcările pe care le descriu aici. Uneori oamenii înduhovnicit fac unele lucruri pe care
noi, ceilalţi, nu le putem explica. De exemplu, profetul Elisei, cînd s-a rugat şi I-a înviat pe copilaşul
Sunamitencei, nu a făcut-o doar prin cuvîntul rugăciunii. S-a întins peste copil şi încă s-a plimbat prin foişor
înainte şi înapoi. După aceea s-a dus şi s-a întins iar peste copil. Şi a strănutat copilul de şapte ori. Aşadar,
profetul mergea prin casă „încoace şi-ncolo”. De ce? Nu ştim. Iar Domnul nostru de multe ori a vindecat bolnavi
doar prin cuvînt. însă, pentru a deschide ochii orbului, a scuipat în ţărînă şi a făcut humă cu care i-a uns ochii,
spunîndu-i să meargă să se scalde în scăldătoarea Siloamului. De ce? Nu ştim. Oricum, este adevărat că
Părintele Porfirie arareori a fost văzut făcând o mişcare deosebită pentru a vedea cu ajutorul străvederii. De
obicei vedea fară nici o strădanie vădită.
Iar cînd făcea ceva ce ar fi putut fi văzut de cineva, se ferea să fie văzut. Făcea acest lucru ca nu cumva să se
creadă că prin această acţiune materială şi trupească, de exemplu semnul crucii sau metaniile sau privirea în
felul descris mai sus, sau altceva de felul acesta este aceea care provoacă rezultatul, fiindcă el îl atribuia
întotdeauna Sfîntului Har. Şi, ca să nu creadă careva că, făcând aceleaşi mişcări, ar putea obţine acelaşi
rezultat,
Bunicuţul se ferea să vădească ceea ce făcea. De exemplu, dacă vreunul dintre noi ar unge ochii cuiva cu
ţarină, spunîndu-i: „Du-te şi te scaldă în scăldătoarea Siloamului!”, acela nu se va tămădui. Tot astfel nimeni nu
poate spune că va face ceea ce făcea Bunicuţul şi va vedea toate cele văzute de el. Aşa cum spunea chiar
Părintele, acestea sînt daruri ale Harului şi nu izbânzi omeneşti sau rezultate ale unui meşteşug sau ale vreunei
ştiinţe.

Prima minune
într-o zi, mergeam împreună cu Bunicuţul pe strada Stadiu. îmi povestea diverse întîmplări din viaţa sa. Printre
altele, îmi spunea că, pe cînd avea 12-13 ani, s-a dus la Sfîntul Munte fară ca familia sa să ştie. într-o dimineaţă
s-a dus să taie lemne de foc. Mergând după lemne, a ajuns la o rîpă, ce se afla foarte departe de Schitul
Kafsokalivia. Acolo, pe cînd tăia lemne, securea i-a alunecat din mîini şi i s-a împlîntat adînc în piciorul drept,
dacă-mi amintesc bine. Atunci sîngele a început să-i curgă şuvoi. în locul unde se afla, nu era cine să-i vadă şi
să-i audă. Era sigur că va muri de hemoragie. De aceea, după cum mi-a spus, a început a chema cu rugăciuni
fierbinţi ajutorul Maicii Domnului, strigînd din toate puterile: „Prea Sfîntă Născătoare de Dumnezeu, ajută-mă!”.
De îndată sîngele a încetat a-i curge!! Aceasta a fost prima minune din viaţa părintelui, după cum el însuşi mi-a
spus, adăugînd: „Pe atunci însă aveam credinţă mare şi nu eram păcătos, aşa cum sînt acum...”. Cît de smerit
era părintele!...
Nouăsprezece şedinţe de raze
Tatăl meu era preot şi îl lega o prietenie frăţească de Părintele Porfirie, la care ţinea foarte mult. Nu făcea nimic
fară a se sfătui înainte cu Bunicuţul. Iar Părintele Porfirie, care şi el ţinea foarte mult la tatăl meu, îmi spunea:
„Părintele Yannis este sfînt, aşa că spune-i să se roage pentru mine”. Iar tatăl meu îmi spunea şi el să-i rog pe
Bunicuţul să se roage pentru el. Fiecare îl socotea şi îl numea pe celălalt sfînt, crezînd în cele spuse.
Prin anul 1970, dacă nu mă înşeală memoria, tatălui meu i-a ieşit un coş deasupra mustăţii, în partea stingă ,
care mai apoi s-a întins spre ochi, fiind foarte dureros. De aceea a venit la Atena şi s-a dus grabnic să-i
întâlnească pe Bunicuţ care, după ce a făcut asupră-i semnul Sfintei Cruci, i-a spus că este vorba de un cancer
al pielii. Totuşi, i-a spus să nu se teamă, căci se va vindeca. Ba chiar I-a dus să-i examineze şi medicii din
Policlinică. După ce I-au examinat, i-au pus acelaşi diagnostic pe care îl pusese şi Bunicuţul, şi i-au recomandat
un radiolog care să-i facă raze. Apoi tatăl meu s-a dus la acel radiolog care i-a spus că, pentru a se vindeca,
este nevoie de zece şedinţe de raze. Tatăl meu i-a spus Bunicuţului de îndată ce îi recomandase medicul, dar
Părintele i-a zis că nu zece, ci nouăsprezece şedinţe sînt necesare, că va avea dureri foarte mari, fiindcă locul
bolnav era chiar lîngă ochi, iar razele îi vor irita toată zona, ba chiar şi ochiul, lucru care îi va provoca suferinţe
foarte mari. „Eu însă, a mai spus Bunicuţul, mă voi ruga să-ţi dea Dumnezeu putere să înduri suferinţa”. Aşa s-a
şi întîmplat. De unde doctorul îi spusese că îi va face zece şedinţe de raze, i-a făcut nouăsprezece! Tatăl meu a
avut de îndurat suferinţe mari, ce I-au făcut chiar să plîngă ca un copil, dar pînă la urmă le-a biruit şi s-a
însănătoşit, întocmai cum prevăzuse Bunicuţul!

Există Dumnezeu
într-o zi am vorbit cu Bunicuţul, ore-n şir, despre subiecte legate de psihologia individului şi despre influenţele
pe care le au asupra comportamentului omenesc, diverse sentimente, de exemplu bucuria, tristeţea şi altele
care, aşa cum spunea Bunicuţul, pot provoca înăbuşirea sau înteţirea dorinţei, în funcţie de conţinutul lor, plăcut
sau neplăcut. Vrînd să-mi dea un exemplu, mi-a povestit următoarele:
„Cu mulţi ani în urmă - a început povestirea Bunicuţul - la aceeaşi mănăstire unde mă găseam eu, se afla
împreună cu mine unul dintre fiii mei duhovniceşti, mai mic decît mine, care era profesor de teologie. Vorbeam
în fiecare zi despre diverse subiecte legate de religie şi de problemele ce se ivesc în acest domeniu, într-o zi
însă, profesorul a adus în discuţie problema existenţei lui Dumnezeu. După ce am discutat acest subiect din
toate punctele de vedere şi după ce el mi-a adus tot felul de argumente, am ajuns la concluzia că există
Dumnezeu. Atunci, tînărul profesor s-a întors şi mi-a spus: „Părinte, toate cîte mi le-ai spus sînt drepte şi
amîndoi credem că există Dumnezeu. Te rog însă foarte mult să-mi promiţi că, după ce vei muri, vei veni să-mi
spui că există Dumnezeu!”. Atunci eu i-am spus: „Şi cum eşti tu atît de sigur că voi muri eu cel dintâi şi
nu tu?”. Atunci tînărul profesor mi-a răspuns că asta e de la sine înţeles, de vreme ce am de două ori vîrsta lui.
Eu însă, datorită darului pe care îl am de la Dumnezeu, ştiam că el va muri primul şi încă foarte curând, şi nu
eu. Totuşi, i-am spus că îi promit ca, după ce voi muri, să mă întorc la el să-i spun dacă există sau nu
Dumnezeu, dar i-am cerut să-mi promită şi el acelaşi lucru. „îţi promit, părinte, mi-a spus tînărul profesor”. Apoi
ne-am dat mâinile ca semn al promisiunii noastre.
La scurtă vreme, profesorul a fost nevoit să părăsească mănăstirea şi s-a dus la oraş, căci urma să fie numit
profesor Într-un gimnaziu. Nu a trecut însă nici un an din ziua cînd s-a despărţit de mine şi, într-o zi în care
Biserica prăznuia una din cele două mari sărbători, învierea sau Crăciunul, nu-mi mai amintesc bine, iar la
mănăstire se aşternuse masă mare, sărbătorească, la care toţi ne pregăteam să ne aşezăm, flămânzi după
postul cel îndelungat, tocmai atunci veni un sătean care ne vesti că murise profesorul! Am rămas toţi fară grai şi
nimeni, dar absolut nimeni, nu a întins măna să ia ceva de pe masă. «Unde se dusese toată pofta noastră?», se
întrebă Bunicuţul. Dispăruse cu totul. Vezi, aşadar, Anarghire, cum poate să-ţi taie pofta o veste proastă? Să
ştii, fiul meu, că sufletul omului nimeni nu-l cunoaşte. Seamănă cu o pânză de păianjen pe care doar cei ce se
află aproape de Dumnezeu o pot cunoaşte”. A continuat să-mi vorbească astfel vreme îndelungată însă, în
ciuda studiilor mele înalte, îmi era cu neputinţă să îl urmăresc, fiindcă termenii pe care îi folosea, îmi erau
necunoscuţi, iar ideile pe care mi le prezenta, şi aici trebuie să ţinem cont de faptul că nu a studiat niciodată pe
băncile vreunei şcoli, îmi era greu să le pricep şi îmi blocau mintea în asemenea măsură şi mă încremeniseră
într-atît, încît abia mi-am putut reveni ca să-i întreb pe Bunicuţ, dacă, Într-adevăr, profesorul şi-a ţinut
promisiunea pe care o făcuse.
„Bineînţeles, mi-a spus. într-o seară, după miezul nopţii, după îndelungata rugăciune pe care am făcut-o la mine
în chilie, am stins lumina şi am încercat să dorm. Atunci, pe cînd stăteam aşa în întuneric, am auzit o voce
tunătoare, însoţită de un vuiet puternic, care mi-a spus: „Există Dumnezeu! Există Dumnezeu! Există
Dumnezeu!”, de trei ori.
Cunoşteam vocea. Era vocea profesorului! înfricoşat, m-am ridicat şi m-am rugat în genunchi pentru sufletul
său, pînă în zori!
Aici trebuie să subliniem marea însemnătate pe care o are accentul în verbul eipi "a fi", la forma de persoana a
treia. Dacă ar fi pus accentul pe ultima silabă, şi-ar fi spus „saxi eoq”, aceasta ar fi însemnat „este Dumnezeu”,
în vreme ce „eoxi eoq” , cu accentul pe prima silabă, înseamnă „există Dumnezeu”. Astfel şi-a ţinut promisiunea
ca, primul care va muri, să vină să-i spună celuilalt dacă există Dumnezeu.
După toate acestea, se mai îndoieşte cineva că „Există Dumnezeu”?
O operaţie fără anestezie
„Cu credinţa, Anarghire, poţi înfăptui lucruri incredibile. Desigur, noi nu avem destulă credinţă ca să putem muta
şi munţii. Nici nu putem înfăptui mari minuni, precum înfăptuiesc sfinţii lui Dumnezeu, prin Harul Domnului
nostru. Putem, totuşi, şi noi păcătoşii, aşa ca mine, atunci cînd ne punem nădejdea în Hristos, să izbândim
lucruri minunate şi să înfruntăm situaţii şi evenimente, care îi lasă muţi chiar şi pe oamenii de ştiinţă, ce îşi
recunosc neputinţa!”.
Acestea şi multe altele îmi spunea Bunicuţul într-o zi, pe cînd stăteam de vorbă la Mănăstirea Sfîntului Nicolae
din Kallisia, în Attika, despre puterea credinţei în Domnul nostru Iisus Hristos. Şi, în timp ce sfîntul meu Părinte
continua să-mi vorbească despre acest subiect, eu îl priveam drept în ochi, încercînd să-i citesc gîndurile.
Atunci Părintele m-a întrebat de ce îl privesc aşa în ochi, adăugînd: „Nu mă crezi? Atunci ia ascultă să vezi ce
mi s-a întîmplat mie însumi, ca să pricepi cît de mare este tăria credinţei”.
„îmi ieşise pe cap o aluniţă, ca un bob de fasole, zise Bunicuţul, care tot creştea şi mă durea. Ştiam, prin harul
pe care mi I-a dat Dumnezeu, că trebuia extirpată, fiindcă ar fi devenit malignă. Medicii care m-au consultat au
fost de acord cu mine şi mi-au stabilit o zi pentru operaţie. Ajuns însă în sala de operaţie, nu am mai fost de
acord cu ei. Totuşi, ei insistau să-mi extirpeze aluniţa cu anestezie locală, fiindcă operaţia ar fi durat mult, iar
durerile de neîndurat. Eu nu am încuviinţat şi le-am spus că nici nu-mi vor extirpa aluniţa şi nici nu-mi vor face
anestezie, ci o vor cauteriza. Medicii s-au înspăimîntat şi mi-au spus că acest lucru era imposibil, din punct de
vedere ştiinţific. Eu, la rîndu-mi, am insistat şi, fiindcă erau fiii mei duhovniceşti, n-au vrut să mă supere şi mi-au
spus că, pe răspunderea mea, vor face precum eu voiesc. Şi-au făcut, aşadar, cruce şi-au început. Eu mi-am
închis ochii şi mi L-am închipuit înainte pe Iisus Răstignit pe o Cruce mare şi, cu mare credinţă, îmi spuneam
întruna: Doamne, lisuse Hristoase, miluieşte-mă. Doctorii, plini de nelinişte şi cu mîinile tremurînde au continuat
cauterizarea, în vreme ce sala de operaţie se umpluse de fumul şi de mirosul cărnii arse! Şi, pe ce trecea
timpul, credinţa mea era tot mai mare, astfel încît ajunsesem să nu mai simt aproape nimic! Dimpotrivă, pe
medici îi trecea o sudoare rece şi nu-şi puteau crede ochilor. Mă tot întrebau dacă mă simt bine, iar eu le
spuneam să meargă mai departe. A durat operaţia mai bine de trei sferturi de oră. Cînd s-a sfîrşit, m-am ridicat
liniştit şi surîzător şi, după ce i-am mulţumit lui Dumnezeu şi medicilor, am adăugat: „Mari sînt biruinţele
credinţei!”.
Vezi, aşadar, Anarghire, ce poate izbîndi omul, cînd crede în Dumnezeu? De aceea să crezi şi tu şi să nu te
temi de nimic în viaţă, fiindcă Dumnezeu este mai mare decît toţi şi toate!”.
Această povestire a Bunicuţului s-a păstrat înregistrată la Sihăstria sa, Schimbarea la Faţă a Mîntuitorului, şi a
fost publicată în cartea lui K. Yannitsiotis „Lîngă Părintele Porfirie”, care tocmai a fost editată, urmînd să apară,
după cum am aflat, şi pe casetă.

Izvorul Preotului
Un sat de munte suferea, fiind lipsit de apă. Sătenii, pe cheltuiala lor, au chemat o mulţime de specialişti care,
însă, n-au putut să-i ajute. Toţi le-au spus că acel sat, îmi scapă numele, deşi Bunicuţul mi I-a spus de multe ori
este lipsit cu desăvîrşire de ape subterane şi că, prin urmare, locuitorii vor fi nevoiţi toată viaţa să trăiască
adunînd apă de ploaie. După un timp, unul dintre fiii duhovniceşti ai Bunicuţului, cunoscîndu-i darul de a găsi
apă, I-a rugat să le rezolve el problema aceasta care îi preocupa pe toţi. De îndată Bunicuţul a spus că există
apă bună din belşug şi, făcând un semn, le-a arătat chiar şi în ce parte a satului vor găsi apă!
Şi, fiindcă toţi sătenii I-au tot rugat fierbinte să vină la ei, Părintele Porfirie a venit şi le-a arătat locul exact unde
se găsea apa, ba chiar le-a spus la ce adîncime se află. Şi, Într-adevăr, sub supravegherea şi urmînd
îndrumările Bunicuţului, s-au făcut săpături. Şi, exact în locul indicat, au dat peste un izvor de apă limpede!
Atunci, toţi sătenii I-au numit Sfînt şi Profet! Toţi voiau să îl atingă, să îl mîngîie, să îi sărute mîinile şi picioarele
şi fiecare rîvnea să îl găzduiască în casa sa! Fiindcă se făcuse larmă mare în jurul numelui său şi toţi grăbeau
să-i cadă la picioare şi să i se închine ca unui Sfînt, lucru ce îl mîhnea foarte tare pe Bunicuţ, a cerut ca de
îndată să găsească un mijloc pentru a putea pleca la Atena. Din întîmplare, tocmai atunci trecea un autobuz ce
se îndrepta spre Atena. Anevoie a reuşit Părintele Porfirie să scape din mîinile sătenilor şi să urce în
autobuzul, a cărui plecare încercau să o împiedice. în cele din urmă, a scăpat!
Totuşi, după atâtea ovaţii şi urale, pe Bunicuţ îl mai aştepta o mare încercare, ce I-a mîhnit foarte tare, căci
taxatorul din autobuz a început să-i zeflemisească pe Părintele, spunîndu-i tot felul de lucruri necugetate, ce
stîrneau rîsul pasagerilor necredincioşi şi indignarea celor credincioşi. Astfel, călătorii s-au împărţit în două
tabere şi, tot ţipînd şi răstindu-se, erau gata să se ia la bătaie, în timp ce taxatorul continua să se poarte
necuviincios şi să spună că s-au făcut preoţii găsitori de apă, în loc să se ducă să facă vreo slujbă şi altele
asemenea.
Toate acestea I-au mîhnit foarte pe Bunicuţ, care s-a ferit să ia parte la această discuţie. Cînd însă, la un
moment dat, autobuzul a făcut un popas, iar călătorii au coborît să bea ceva, Bunicuţul s-a ridicat şi, apropiindu-
se de taxator, i-a spus: „Poate că eu nu ştiu să găsesc apă. Tu însă eşti bolnav de sifilis şi bagă de seamă să
nu te însori acum, ca să nu-ţi îmbolnăveşti viitoarea soţie şi copiii. Să-ţi continui tratamentul. Să te vindeci şi
abia după aceea să te însori”. Taxatorul a rămas mut. Doar atît a putut să spună: „Şi de unde ştii tu asta?”. Iar
Bunicuţul I-a întrebat: „Este aşa cum zic eu sau nu?”. Iar acela a recunoscut şi, din clipa aceea, n-a mai scos o
vorbă, stând tăcut pînă la Atena. La fel şi ceilalţi călători !
In fine, mi-a mai zis Bunicuţul, de atunci şi pînă în ziua de astăzi, izvorului i-a rămas numele de „Izvorul
Preotului”.

Tăria rugăciunii Bunicuţului

într-o zi, Bunicuţul mi-a spus: „Aveam, Anarghire , un prieten foarte bun, ieromonah, care a primit poruncă să
meargă în America ca să propovăduiască cuvîntul Domnului. Ne-am întristat amîndoi că trebuia să ne
despărţim, dar Arhiepiscopia era de neclintit, aşa că a trebuit să plece de îndată.
în ziua în care ne-am luat rămas bun, ne-am făgăduit înaintea lui Dumnezeu, să ne rugăm unul pentru celălalt
toată viaţa noastră. Chiar din prima seară eu am început a mă ruga pentru prietenul meu, iar el mi-a scris mai
apoi că şi el făcea acelaşi lucru pentru mine. Totuşi, în scrisorile pe care mi le-a scris după aceea, îmi descria
cutremurări cumplite, pe care le simţea în timp ce dormea. Simţea ca şi cum tot corpul, din cap pînă în vârful
unghiilor, îi era străbătut de un curent electric, foarte puternic. Atît de tare simţea această cutremurare, încît nu
putea nici să doarmă. Acest lucru i se întîmpla în fiecare seară şi îi era din ce în ce mai greu să doarmă”.
La început a presupus că aceste tulburări se datorau diferenţelor climaterice dintre ţara noastră şi America.
însă, cînd a văzut că, pe ce trecea vremea, acestea, în loc să dispară, se înteţeau, a început să se
neliniştească. De aceea a fost nevoit să-i spună toate acestea Bunicuţului şi să-i ceară sfatul. Bunicuţul însă, I-a
liniştit de îndată. „Nu e nimic”, i-a spus. „Pur şi simplu ai uitat promisiunea facută la despărţire, că ne vom ruga
fiecare pentru celălalt. Cînd simţi acele tulburări?”, I-a mai întrebat. Iar acela i-a răspuns: „Seara la culcare, la
ora cutare”. Atunci Bunicuţul i-a spus: „Ei, exact cînd la voi e noapte, la noi e dimineaţă şi e tocmai ceasul la
care eu, smeritul, mă rog pentru tine. Fie slăvit numele lui Dumnezeu, Care face ca rugăciunea mea să ajungă
pînă la tine, în America! Fă şi tu acelaşi lucru pentru mine, căci sînt foarte păcătos”. Zicînd acestea, a închis
telefonul.
Trebuie să spunem,, răspunzând astfel cititorilor care poate se întreabă de ce rugăciunea Bunicuţului avea
acest efect nedorit asupra ieromonahului acela că, după cum se vede chiar din spusele Părintelui, tulburarea pe
care o simţea ieromonahul acela, în America fiind, se datora faptului că uitase să se roage la ceasul pe care îl
hotărâseră împreună. Cu siguranţă nu s-ar fi întîmplat aceasta, dacă ieromonahul s-ar fi rugat în acel ceas
dimpreună cu Părintele. Trebuie totuşi să mai adăugăm ceva şi mai minunat, despre care am auzit de la alţii şi
de al cărui adevăr ne-am încredinţat. într-o noapte, acelaşi ieromonah a simţit că îi este frig şi, trezindu-se, a
găsit uşa camerei deschisă. S-a mirat de aceasta, fiindcă era sigur că o închisese, aşa cum făcea de obicei şi,
după ce a închis-o iar, s-a culcat la loc. Cînd, după cîteva zile, a vorbit iar la telefon cu Bunicuţul, acela i-a spus
că vine la el şi-i vede cum doarme şi nu se roagă. Ieromonahul fu neîncrezător, gîndindu-se că era imposibil să
vină Bunicuţul pînă în America şi să-i vadă. Atunci Bunicuţul îi spuse: „Iată, am venit, te-am văzut dormind şi ţi-
am lăsat uşa deschisă”. Ieromonahul rămase uluit, de parcă I-ar fi lovit trăznetul. Mare eşti, Doamne, şi
minunate sînt lucrurile Tale! Cine mai putea pune acum la îndoială cuvintele Bunicuţului?
Despre rugăciunea Bunicuţului auzisem de la mulţi oameni că-i simţeau în suflet rugăciunea ca pe o mângâiere
şi un sprijin, ca pe o uşurare şi o bucurie, ca pe un sentiment de fericire şi de pace, care alunga orice supărare,
orice nelinişte, aducind în schimb un sentiment de siguranţă şi încredere, de bună dispoziţie, de rugăciune şi
slăvire a lui Dumnezeu.
Doamna X rămasă văduvă de curând, povesteşte în cartea lui Kl. Ioannidis „Părintele Porfirie, Mărturii şi
experienţe”, aflată acum la a cincea ediţie, că, în după-amiază zilei în care i-a anunţat Părintelui moartea soţului
său, în timp ce se afla la ea acasă, a simţit cum toată greutatea de pe suflet dispare şi cum o năpădea o bucurie
atît de mare încît s-a închinat, spunînd: „Dumnezeul meu, este oare firească această bucurie?”. Tot ea
povesteşte că ulterior a aflat - şi s-a încredinţat că era adevărat - că, tocmai în acel ceas, în care a simţit acea
bucurie, Părintele Porfirie se ruga pentru ea.
O altă doamnă i-a povestit unui om de încredere, de la care am aflat şi noi, cum că, atunci cînd I-a rugat pe
Părintele Porfirie să o ajute într-o problemă pe care o avea, a sfătuit-o să se roage împreună la ora zece seara.
Cînd doamna i-a spus că nu poate la ora aceea, fiindcă este ocupată cu familia ei, i-a propus să se roage
împreună, doamna fiind la ea acasă, la ora patru dimineaţa. Iar cînd doamna i-a spus că nici atunci nu se poate
trezi, fiindcă nu poate pune ceasul să sune, din pricină că şi-ar deranja familia, i-a spus că va veni el să o
trezească. Şi, Într-adevăr, aşa cum i-a spus, în fiecare dimineaţă, la ora patru, simţea o uşoară atingere pe
umăr, şi, mai apoi, o zgîlţîitură, şi înţelegea că era Părintele care o trezea. O trezea astfel în chip plăcut, fară
tulburare sau supărare.
Un alt prieten ne-a povestit că, serile, pe cînd Părintele se ruga pentru el, simţea uneori o pace duhovnicească
şi o uşurătate a trupului, de parcă trupul voia să se ridice de pe pat, fară însă ca, în realitate, să se mişte de
acolo.
însuşi Părintele i-a povestit unui prieten de-al nostru, cum cineva care datora bani, în urma rugăciunilor
Părintelui, a fost luminat de Dumnezeu să-i înapoieze. Acela, nevoind să-şi plătească datoria, a fost deranjat de
rugăciunea Părintelui şi i-a cerut să nu se mai roage pentru el. Aici este vorba şi despre mustrările de conştiinţă
care s-au ridicat din amintirea faptului că nu a dat înapoi banii luaţi.
Astfel se vede că, în rare situaţii, acela pentru care se ruga Părintele, simţea o oarecare tulburare, ceva ca o
amintire intensă. Acest lucru se întîmpla cînd acela pentru care se ruga, făcuse ceva ce nu trebuia.
Să ne întoarcem dar la subiectul nostru.
Nu au trecut nici 20 de zile şi Bunicuţul a fost sunat iar de prietenul său, ieromonahul, care îl ruga fierbinte să
înceteze a se ruga pentru el, fiindcă îl ţine treaz, de nu mai poate lucra ziua şi riscă să fie socotit de Biserica de
acolo, trîndav şi indiferent. Bunicuţul i-a promis că aşa va face şi, Într-adevăr, a încetat a se ruga pentru acela,
iar ieromonahul nu a mai simţit niciodată efectele puterii rugăciunii Bunicuţului, a cărei tărie ajungea pînă în
America!
Trebuie însă să mai spunem ceva pentru a lămuri acest subiect, astfel încît să nu apară nici o neînţelegere.
Aici se ascunde o mare taină, care trebuie prezentată mai pe larg. Este taina ostenelii, care odihneşte şi a
odihnei, care distruge. Sînt grăitoare cuvintele unui pustnic din Pateric. „Mă duc unde sînt osteneli şi acolo
găsesc odihnă”, adică mă duc unde este greu şi acolo mă odihnesc. Iar Avva Isaac scrie: „Dumnezeu şi îngerii
Săi se bucură în nevoi, iar diavolul şi lucrătorii săi în odihnă”. Şi în altă parte: „Nimeni n-a ajuns în ceruri cu
uşurinţă”. Precum luptătorul ce vrea să învingă într-o întrecere, primeşte osteneala antrenamentelor, fiindcă
ţinteşte spre încununarea biruinţei, tot astfel şi Părintele, care ştia acest lucru din experienţă şi din iubire, voia
să-i conducă pe prietenul său ieromonah la odihna cerească, care trece însă prin vremelnice osteneli. Aşadar îi
amintea în chip neplăcut ceasul rugăciunii, de parcă i-ar fi spus: „Lasă, nefericitule, somnul şi vino să ne rugăm
împreună, aşa cum am hotărât şi vei pătrunde tainele lui Dumnezeu şi vei cunoaşte un alt fel de odihnă.
Desigur, acel ieromonah, cugetând omeneşte, socotea că, pentru a lucra a doua zi, avea nevoie să se
odihnească. Taina Părintelui stătea însă în faptul că, atunci cînd se cobora Dumnezeiescul Har, nu mai conta
osteneala. Ba chiar o osteneală mai mare, facută din iubire dumnezeiască, din iubire pentru Domnul nostru
Iisus Hristos, aduce şi mai mult Har şi astfel, cel ce priveghează noaptea în rugăciune, poate a doua zi, în ciuda
oboselii trupeşti, să lucreze mai bine în Biserică pentru semenii săi, fiindcă împreună cu el lucrează
Dumnezeiescul Har. Cînd însă trupul îi este odihnit şi sătul de somn, va lucra doar cu săracele sale puteri.
Aşadar, fiindcă nu a priceput mesajul Bunicuţului, preferind altceva în locul său, din pricina raţiunii sale
omeneşti, s-a asemănat întrucâtva unui sportiv care ar prefera somnul în locul antrenamentelor, pentru a fi
chipurile odihnit şi pentru a birui în întrecere. Se înţelege prea bine cît de necugetat este acest lucru. Cu toate
acestea, Dumnezeu nu sileşte pe nimeni şi, de aceea, Părintele', fiindcă nu i-a fost primit darul, fiind rugat „să
nu mai deranjeze”, I-a luat înapoi. Astfel ieromonahul acela a rămas atunci singur, lucrând mai departe doar ca
om. Nu ştim ce s-a mai întîmplat cu el. Nădăjduim însă că, mai târziu , va fi priceput înţelesul darului Bunicuţului
şi se va fi folosit de el.
Toate cele de mai sus mi le-a povestit chiar Bunicuţul , fiindcă în vara aceea, acum aproape 25 de ani, s-a
întîmplat ca şi eu să suport... aceleaşi neplăceri, din pricina rugăciunilor dragului meu Bunicuţ. îmi amintesc că,
prin august, am hotărît să ne petrecem concediul în staţiunea Edipsos, împreună cu familia unor prieteni,
înainte de a pleca, m-am dus să-mi iau rămas bun de la Bunicuţul meu, aşa cum făceam de obicei, pentru a lua
binecuvîntare. Totodată I-am întrebat dacă vede cum îmi voi petrece concediul. Mi-a spus că voi petrece bine,
fiindcă el se va ruga pentru mine neîncetat. în după amiază aceleiaşi zile, am ajuns la Edipsos, am tras la un
hotel de lux şi apoi am ieşit afară, uitînd de rugăciune şi, în general, de toate obligaţiile noastre duhovniceşti.
Seara ne-am culcat tîrziu şi, îndată ce-am adormit, am simţit cum patul mi se mişcă atît de tare, încît am crezut
că e un cutremur. M-am trezit înspăimîntat şi am strigat tare: „Cutremur! Cutremur!”, în vreme ce mă şi ţineam
foarte tare de pat, ca nu cumva să cad şi să păţesc ceva. Am băgat de seamă cu mirare că nimeni nu se trezise
nici în camerele alăturate, nici la celelalte etaje. Acest lucru m-a neliniştit şi mai tare. Multă vreme am rămas
treaz. Cînd am adormit iar, am simţit din nou cutremurul, şi chiar aveam senzaţia că un curent electric îmi
străbate tot trupul! Aceasta s-a întîmplat de mai multe ori. Dimineaţa i-am întrebat pe prietenul meu, care era
medic, şi pe soţia sa, dacă au simţit cutremurele din seara aceea, iar ei au început să rîdă! Acelaşi lucru s-a
petrecut în fiecare din serile următoare, astfel încît concediul meu devenise un adevărat chin. Cînd, într-o seară,
am visat că mă aflam în Biserica Sfîntului Nicolae din Kallisia, iar din icoana Sfîntului se revărsau asupră-mi
milioane de mănunchiuri de raze dumnezeieşti în nenumărate culori, revărsînd o lumină nemaivăzută ce îmi
aducea o bucurie dumnezeiască de nedescris! După acest vis m-am văzut nevoit să-i sun pe Bunicuţ şi să-i
spun cîte mi se întîmplaseră. „Nu te nelinişti, îmi spuse. Eu te chinui cu rugăciunile mele. La ce oră zici că ţi s-a
arătat în vis Sfîntul Nicolae?”. I-am spus la ce oră, iar el a continuat:
„Ei, chiar la ora aceea mă rugăm Sfîntului pentru tine. Să-ţi continui concediul, dar să nu mai uiţi să te rogi”.
Atunci eu, glumind, i-am spus:
- Bunicuţule, vă rog, dacă vreţi să-mi continui concediul, să conteniţi rugăciunile pentru mine. Altminteri, ăsta nu
mai e concediu, ci chin...
Bunicuţul rîse încetişor... cu bunătate şi infinită blîndeţe. Voia şi în felul acesta să mă îndrume spre viaţa
duhovnicească. Eu însă... nu prea pricepeam.
Această întîmplare mi-a reamintit-o cu două ore înainte de a pleca la Sfîntul Munte şi-am rîs amîndoi, din toată
inima şi cu mare mulţumire în suflete. Măcar de s-ar ruga şi acum, acolo unde se află, cu aceeaşi tărie! Aceasta
ar fi pentru mine cea mai plăcută osteneală...

Cartea lui Ioan Scărarul

Cel mai mult discutam cu Părintele Porfirie, plimbîndu-ne. Căci tare îi mai plăcea să meargă pe jos. Şi nu numai
cînd era tînăr şi sănătos, ci chiar şi cînd îmbătrânise şi avea mari probleme de sănătate. în ceea ce priveşte
mersul pe jos... nu prea semănăm noi doi.
Totuşi, oricine mergea cu drag cu Bunicuţul, oriunde i-ar fi cerut. Mergea cu el ore în şir, avînd curajul de a
continua drumul şi de a mai merge pe jos încă o dată pe atît, doar ca să-i audă vorbind. Era un vorbitor
neîntrecut! Fiecare cuvînt era un izvor de înţelepciune! Fiecare propoziţie o temelie a înţelepciunii! Pornea de la
lucrurile cele mai simple, trecea la cele compuse, se îndrepta apoi spre cele complexe şi ajungea la cele cu
neputinţă de înţeles minţii omeneşti! Uneori îl rugam, iar alteori îl obligam să-mi desluşească amănunţit lucrurile
ce mi se păreau de neînţeles. Făcea asta cu mare bucurie şi, nu numai că nu era nerăbdător, ci, la sfîrşit, mă
întreba: „Ai înţeles, fiule, sau să-ţi mai spun o dată?”. La început, pe cînd nu ştiam că prin Dumnezeiescul Har
Bunicuţul putea să-mi citească gîndurile, îi răspundeam mereu afirmativ, fie că înţelegeam, fie că nu. El însă,
cînd nu înţelegeam, îmi spunea: „Mie îmi spune ceva că nu ai priceput. De aceea îţi voi spune din nou, dar mai
simplu”. Şi-mi spunea din nou. Era neobosit Părintele. Iar tenacitatea şi răbdarea sa erau nemărginite. Erau
inepuizabile, căci avea din belşug! Era de ajuns că prindeau rădăcini, după cum chiar el spunea. Era de ajuns,
dacă aducea fie şi un suflet lîngă Hristos. Doar asta îl interesa. Toate celelalte erau de mai mică însemnătate.

De aceea, cînd izbîndea acest lucru, se socotea foarte fericit! Şi o arăta, dăruind tuturor surîsul său, ce ne era
deja cunoscut! Iar cînd îl întrebam de ce se bucură într-atât în astfel de situaţii, îmi răspundea bucuros: „Cînd
se pocăieşte un păcătos, se bucură şi îngerii lui Dumnezeu şi n-o să mă bucur eu, păcătosul? Nu ţi s-a întîmplat
niciodată să auzi spunîndu-se: „se bucură îngerii Domnului, văzînd un păcătos pocăindu-se”? Există, fiule, o
mai mare bucurie, decît mîntuirea sufletului? Căci ce folos are omul, chiar de ar cîştiga lumea întreagă, dacă-şi
va pierde sufletul? Nici un folos! Acestea şi multe altele îmi spunea Bunicuţul, într-o zi, pe cînd suiam pe strada
Stadiu, Îndreptîndu-ne spre Piaţa Constituţiei, de unde voia să-şi cumpere ceva, după cum îmi spusese.
Într-adevăr, tot mergînd şi discutînd, am ajuns în faţa unei librării, iar Bunicuţul mi-a spus să intrăm. Acolo a fost
primit cu mare căldură! Se întreceau toţi între ei, care să-i servească mai întîi. Eu, discret, am stat de-o parte,
răsfoind o carte. Fără să vreau, am auzit totuşi discuţia dintre Bunicuţ şi vînzătorii de la librărie, care îşi
exprimau părerea de rău, fiindcă nu aveau cartea cerută de el. Cînd ne-am îndepărtat de librărie, I-am rugat pe
Bunicuţ să-mi spună ce carte voia să cumpere. Iar el mi-a răspuns:
- „Scara” lui Ioan Scărarul. Ai citit-o?
- Nici n-am auzit de ea.
- Ce tot spui, binecuvîntate? Este o carte foarte însemnată. Dar nu o găsesc. Iar luni, după cum bine ştii, plec
pentru o lună în Grădina Maicii Domnului. Şi tare aş fi vrut-o...
- Bine, Bunicuţule. Mergeţi sfinţia voastră la Sfîntul Munte şi, la întoarcere, eu o voi fi găsit. Iată un bun prilej să
vă fac şi eu un mic cadou, pe care de atîta vreme mi-l refuzaţi. Sînteţi atît de mîndru, că nu primiţi să luaţi nimic
de la mine...
- Ei, bată-te să te bată, binecuvîntate. Ce tot spui acolo? Aşa mă caracterizezi? Păi, de vreme ce ştiu că eşti
student şi nu lucrezi, cum vrei să primesc ceva? Cînd îţi vei sfîrşi studiile cu ajutorul lui Dumnezeu şi vei găsi o
slujbă, atunci, cu bucurie, voi primi orice. Şi atunci, nu numai că voi primi, ci mă voi şi bucura că am ceva de la
tine, fiule.
- Dacă nu veţi primi, eu voi interpreta acest refuz în felul meu...
- Cum adică?
- Că nu mă iubiţi.
- Chiar crezi asta, sau o spui ca să mă sileşti să primesc?
- Da, chiar cred!
- Eh, atunci chiar are dreptate Părintele Yannis, cînd zice că eşti... sucit. Fă, aşadar, cum te luminează
Dumnezeu.
Eu, am reţinut titlul cărţii şi, îndată ce a plecat Bunicuţul la Sfîntul Munte, am căutat cartea, am găsit-o şi am
cumpărat-o. Era o carte voluminoasă, de vreo câteva sute de pagini. Eram curios în privinţa conţinutului cărţii
pe de o parte, iar pe de altă parte voiam să văd ce fel de cărţi citeşte Bunicuţul, aşa că am început să o citesc.
Chiar de la prima pagină mi-am dat seama că acea carte nu era scrisă într-o limbă prea accesibilă. Era, de
bună seamă, plină de înţelesuri, însă modul arhaic în care era scrisă, cerea să ai multe cunoştinţe la nivel
universitar, lucru care îi lipsea Părintelui Porfirie. Pe ce mă adînceam în lectura cărţii, greutăţile întîmpinate erau
tot mai mari. Deşi le înţelegeam din punct de vedere gramatical, îmi era cu neputinţă să ajung la esenţa celor
citite. Şi, în cazul acelei cărţi, chiar acesta era cel mai important lucru. De aceea tot vorbeam cu mine însumi,
spunînd: „Ah, Bunicuţul meu, la ce-ţi trebuie cartea asta? Dacă mi-e anevoie s-o înţeleg eu, care sînt economist
şi termin şi Dreptul, cum o vei înţelege tu, care n-ai stat nicicînd pe băncile şcolii?”.
Aşa gîndeam şi acestea mi le-am tot spus, pînă am terminat de citit cartea.
Cînd s-a întors Bunicuţul, m-am dus de îndată să-i văd. I-am dat cartea fară să fac nici un comentariu. El a
primit-o cu mare bucurie şi mi-a mulţumit de multe ori, de parcă i-aş fi dăruit un lucru însemnat şi de mare
valoare. Şi, în vreme ce Părintele Porfirie îmi mulţumea astfel, eu îmi tot spuneam: „Citeşte-o, Bunicuţule, şi
dacă vei pricepe ceva... să-mi spui şi mie”.
Acestea le gîndeam şi le spuneam în sinea mea, nepriceputul de mine, fiindcă eram încredinţat că învăţătura
este dată de diplome mari, neştiind că „Cel prea înţelept i-a ales pe pescari... şi, prin ei a mîntuit lumea!”. Dar,
pe vremuri, aşa eram. Neîncrezător şi puţin credincios! Şi tocmai această neîncredere a mea şi necredinţa mea,
fu dat să le dezvăluie „neştiutorul de carte”, Părintele Porfirie, părintele meu duhovnicesc şi reprezentantul lui
Dumnezeu!
De aceea, cînd ne-am întîlnit data următoare, a început să-mi spună, Cuvînt cu Cuvînt, fragmente întregi din
cartea lui Ioan Scărarul! Era uimitor! Iar interpretările sale nu erau doar originale, ci erau duhovniceşti! Din
fiecare Cuvînt scotea un înţeles adînc, care întrecea cu mult sensul gramatical! Iar eu îl urmăream cu mare
osteneală! Dacă nu mi-ar fi fost ruşine, aş fi luat-o la fugă! Iar el, de parcă ar fi facut-o într-adins... nu contenea
să-mi spună fragmente întregi pe care le interpreta Într-un fel atît de nemaiauzit, că mă lăsase fară grai! Aşa
trebuia să se întîmple. Adică un înţelept „neştiutor de carte” , aceste cuvinte sînt contradictorii şi totuşi nu se
anulează unul pe celălalt să descopere goliciunea cunoştinţelor mele despre cele dumnezeieşti. Şi, totodată, să
primesc şi o palmă usturătoare, ca să nu mai cutez altă dată să socotesc deopotrivă cunoştinţele omeneşti cu
cele izvorîte din înţelepciunea Mîngîietorului.
Şi, Într-adevăr, după acest duş rece, nu mi-a mai dat prin gînd să mă socotesc mai presus de Părintele Porfirie
şi nici măcar să mai cutez, în vreun fel, a mă compara cu el!

A prevăzut moartea mamei sale

De cîtva timp, mama Părintelui Porfirie era internată la Policlinica din Atena. Doctorii îi spuneau Bunicuţului că
se va vindeca repede. Bunicuţul însă prevedea, prin harul dumnezeiesc pe care-l avea, că nu numai că mama
sa nu se va face bine, dar nici măcar nu va ieşi vie din Policlinică! într-o zi trecu să o vadă pe mama Bunicuţului,
fratele lui, domnul Antonis, care a murit la un an după Părintele. I-a întrebat pe medici care e starea mamei
sale, iar aceia i-au răspuns: „Minunată. Mîine o externăm. îi pregătim biletul de externare, chiar de astă seară”.
A plecat aşadar fratele Bunicuţului la care ţineam foarte mult şi care ţinea şi el la mine şi s-a dus acasă, foarte
bucuros. îndată ce s-a aşezat la masă, sună telefonul. Era Bunicuţul:
- Antonis, îi zice, trebuie să mergem de îndată la Policlinică, fiindcă moare mama şi nici nu se ştie dacă apucăm
să ne dea binecuvîntarea!
- Ce tot spui? Tocmai am venit de la Policlinică şi mama e foarte bine, după cum mi-au spus medicii, iar mîine
va veni acasă.
- Nu ştiu ce ţi-au spus medicii. Eu ştiu că mama moare, aşa că vino repede, să nu ajungem prea tîrziu.
Într-adevăr, cînd au ajuns la Clinică, mama lor era într-o stare atît de rea, încît abia a apucat să îi binecuvânteze
. A chemat-o Domnul la El, iar darul străvederii, pe care-l avea Bunicuţul, s-a adeverit încă o dată!

Avea dreptate tatăl tău

Bunicuţul obişnuia să-şi petreacă concediul la mult îndrăgitul Munte Athos. Totuşi, trebuia ca, în lipsa sa, să fie
înlocuit de un alt preot. De aceea mi-a cerut mie să-i rog pe tatăl meu, să-i ajute în luna august, în 1964, dacă-
mi aduc bine aminte. Aşa am şi făcut. Tatăl meu, care ţinea foarte mult la Părintele Porfirie, a primit cu mare
bucurie să-i ajute. Cînd însă şi-a făcut cunoscute intenţiile în consiliile parohiale din satele Mazio şi Sfîntul Ioan
Teologul, din zona Atalanti, căci era paroh în amîndouă satele, a întîmpinat o împotrivire foarte puternică. Cu
toate acestea, consecvent promisiunii făcute Părintelui Porfirie, a venit la Atena să-i înlocuiască, însă reacţiile
consiliilor parohiale nu au încetat. Dimpotrivă, au devenit şi mai aprige. L-au ameninţat telefonic că îl vor
reclama Episcopului Ftiotidei, că lipseşte nemotivat! Toate acestea I-au pus pe tatăl meu în mare încurcătură.
De aceea, pe cînd mergeam să ne întâlnim cu Părintele Porfirie, vorbeam aprins despre aceasta , iar tatăl meu
îşi exprima neliniştea, spunîndu-mi că şi el, ca şi mine, este funcţionar public şi că, aşa cum eu nu puteam lipsi
nemotivat, nici el nu putea lipsi, lăsând două sate fară preot, timp de o lună. Am continuat discuţia pînă am
ajuns în faţa Bisericii Sfîntului Gherasim de la Policlinica din Atena, unde ne aştepta Bunicuţul . în clipa în care
am intrat în biserică, Bunicuţul a ieşit din altar, ne-a îmbrăţişat şi ne-a sărutat. Am vorbit o vreme, iar apoi tatăl
meu s-a dus să se închine la Sfântul Gherasim. Atunci, Bunicuţul s-a folosit de prilej ca să mă mustre,
întrebându-mă de ce, pe drumul spre el, I-am mîhnit pe tatăl meu! Eu m-am făcut că nu pricep şi am negat. El
însă mi-a descris totul atît de amănunţit, încît am fost nevoit să recunosc totul. în cele în urmă, a luat partea
tatălui meu şi, după ce a vorbit despre răspunderea pe care o are un preot faţă de turma sa, a încheiat,
spunînd: „A avut dreptate tatăl tău!”. Eu am rămas mut şi nu am mai îndrăznit niciodată să-i ascund nici cel mai
mic lucru!

Întîlnirea rugăciunii
Bunicuţul se ruga foarte mult şi voia ca şi fiii săi duhovniceşti să facă acelaşi lucru. Mai ales pe mine încerca, în
fel şi chip, să mă convingă să mă rog. De aceea îmi vorbea adesea despre puterea rugăciunii. îmi spunea:
„Rugăciunea, Anarghire, fiule, înseamnă convorbire cu Dumnezeu, Care este Plăsmuitorul, Creatorul
Universului! El este Acela care I-a plăsmuit pe om după chipul şi asemănarea Sa. El este Acela care a făcut tot
ce vedem, dar şi tot ceea ce nu vedem cu ochii noştri omeneşti. în fine, El este Acela care nu refuză niciodată
să ne vorbească. E de ajuns să i-o cerem, cînd vrem şi de cîte ori vrem. Nicicînd nu ne va spune nu.
Dimpotrivă, este întotdeauna gata să ne asculte cu atenţie şi cu dragoste, aşa cum face orice părinte bun, cînd
i-o cere fiul său. Şi nu va face doar atît, ci ne va da tot ce îi vom cere. Este de ajuns ca ceea ce îi cerem să fie
spre folosul sufletelor noastre.
Într-adevăr, te-ai gîndit vreodată, fiule, să vorbeşti, fie şi o singură dată, cu vreunul dintre conducătorii patriei
noastre şi să ţi se împlinească dorinţa? Dacă nu, te sfătuiesc să îndrăzneşti. Vei constata că dorinţa ta va
rămîne o simplă dorinţă! Nu vor primi nicicînd să vorbească cu tine. în cel mai bun caz te vor trimite la altul, ca
să scape de tine... Dimpotrivă, Domnul nostru, care este împăratul împăraţilor, niciodată nu te va trimite la
altcineva, şi nicicînd nu va refuza să vorbească cu tine, prin rugăciune”. Apoi a adăugat:
- Pricepi ce-ţi spun şi de ce îţi spun?
- Sigur că da, Bunicuţule, i-am răspuns.
- Şi totuşi, mie ceva îmi spune că nu vrei să pricepi. Fiindcă, dacă ai înţelege aceasta, te-ai ruga mai mult.
- Dar vă rugaţi sfinţia voastră pentru mine, am mai spus.
- Dar cînd mănînc eu, ia spune-mi, te saturi tu?! m-a întrebat.
Astfel m-a dezarmat cu totul!
- Ascultă, Anarghire, îmi zise. îţi fac o propunere, dar vreau să-mi promiţi că vei încuviinţa să faci ce-ţi voi
spune.
- Vă promit, Părinte. Sînt gata să fac ce-mi veţi spune.
- Ei, atunci îţi propun să ne rugăm amîndoi la aceeaşi oră. Şi fiecare să se roage pentru celălalt.
Am încuviinţat şi am promis. Ba chiar am stabilit şi ora de rugăciune. La zece seara. Bunicuţul, aşa cum mi-a
explicat, credea cu tărie în acest fel de rugăciune, îmi spunea că rezultatele rugăciunii comune sînt uluitoare.
- Vreau însă ca exact la ora zece seara să vii la întîlnire . Să nu uiţi nici măcar o dată să-ţi ţii promisiunea. Eu
voi face acelaşi lucru, mi-a mai zis.
Mergînd mai departe cu Bunicuţul, am ajuns la capătul liniei autobuzelor din Poligon. De astă dată nu m-a lăsat
să-i urmez pînă la el acasă, aşa cum obişnuiam. „Nu, îmi zise, nu vei veni cu mine. Te vei duce acasă.
Adineaori am promis ceva şi trebuie să începem de îndată. Chiar de astă seară. Nu lăsa pe mîine ce poţi face
azi”. I-am dat ascultare. Bunicuţul s-a suit în autobuz, iar eu am rămas în staţie, aşteptînd să plece. îndată ce a
pornit autobuzul, îmi amintesc bine, mi-a bătut în geam, spunîndu-mi: „La zece fix!”. Parcă acum îi văd chipul şi-
i aud vocea! Chipul îi strălucea, semănînd cu al unui înger! Era, Într-adevăr, cu treizeci de ani mai tînăr. La
vîrsta cea mai creatoare.
Am aşteptat în staţie pînă cînd autobuzul a dispărut în haosul imensei Atene, ducînd cu ei un pînă atunci
necunoscut Sfânt al Bisericii Stăpînului nostru Iisus Hristos şi, de îndată am plecat în fugă spre casă, pentru a fi
la timp la întîlnirea rugăciunii.
Într-adevăr, la zece seara m-am închis în camera mea şi am început să mă rog. Chiar din prima clipă am simţit
cum trupul îmi este străbătut de curenţi puternici, care porneau de la picioare, urcînd apoi pînă la cap şi înapoi,
în timp ce o lumină puternică şi bogată mi se revărsase în toată odaia, dîndu-mi impresia că mă aflam în
mijlocul unor flăcări ce totuşi, nu mă ardeau! La început m-am înspăimîntat foarte tare şi eram gata să mă las
cuprins de panică. însă de îndată am înţeles că toate aceste fenomene purcedeau din tăria rugăciunii
Bunicuţului şi atunci nu numai că m-am liniştit, dar am fost cuprins de o bucurie nemaisimţită pînă atunci, care
mă făcea să cred că nu mai calc pămîntul, ci plutesc! Toate acestea au durat pînă la sfîrşitul rugăciunii. A doua
zi, primul lucru pe care I-am făcut a fost să vorbesc cu Bunicuţul . Eram hotărît să nu îi spun nimic. Vroiam să
vorbească mai întîi Părintele. Aşa am şi făcut. îndată ce i-am cerut binecuvîntarea, Bunicuţul, cu vădită
mulţumire, a izbucnit în rîs, spunîndu-mi:
- Te-ai speriat, nu-i aşa?! Puţin a lipsit să o iei la fugă... Eu însă te-am văzut într-o lumină puternică, care se
răspîndise în toată odaia ta, iar tu, cuprins de fericire, te înălţai, te tot înălţai, de parcă voiai să ajungi la Tronul
Domnului! Vezi ce putere are o asemenea rugăciune? Continuă şi mă vei pomeni”.
Într-adevăr, îl pomenesc şi în această viaţă, şi în cea viitoare. Fiindcă aceste fenomene, cu trecerea timpului, au
devenit atît de puternice, încît nu le pot descrie!
Măcar să se roage şi acum cu mine. Nu mi-aş dori nimic altceva. Fie!

Steaua luminîndă
Cînd Părintele Porfirie a încetat a sluji ca preot la Paraclisul Sfîntului Gherasim de la Policlinica din Atena, s-a
instalat aproape permanent la Sfîntul Nicolae, în Kallisia Atticii. Acolo slujea în fiecare Duminică, ajutat de psalţi
ce proveneau dintre fiii săi duhovniceşti. Zeci de credincioşi veneau să participe la Sfînta Liturghie şi să
primească binecuvîntarea Părintelui Porfirie.
Odată se făcea priveghere la Sfîntul Nicolae din Kallisia, în ziua Bunei vestiri, iar Părintele ceruse să i se aducă
lemn şi vată ca să-i miruiască pe credincioşi, cu ulei de la candela Sfîntului. O femeie a ieşit din biserică ca să
aducă din chilie cele cerute. La întoarcere a văzut ceva, ca o stea luminîndă, luîndu-şi zborul de pe turla
bisericii, înălţându-se spre cer şi apoi căzând spre partea de răsărit a bisericii.
Văzînd aceasta, femeia I-a întrebat pe Părintele ce era.
Iar el, smerit ca întotdeauna, a răspuns scurt şi liniştit: „Nu e nimic, binecuvîntato. Este putere de la cântăreţi
care, Într-adevăr, îşi împlineau lucrarea cu multă osîrdie. Despre sine nu spuse nimic! De parcă nici nu s-ar fi
aflat în biserică în timpul Sfintei Liturghii. Toate purcedeau din credinţa celorlalţi. El nu făcuse nimic!!!
Suflete sfînt, cît ne lipseşti...

Sfîntul Maslu şi radiografierea celor prezenţi

Mulţi erau cei ce doreau şi îl rugau pe Părintele Porfirie să le vină acasă, ca să le facă Sfîntul Maslu sau măcar
o Sfeştanie. Din pricina multelor obligaţii pe care le avea Bunicuţul şi din pricina oboselii prea mari pe care o
avea de îndurat Părintele în urma acestora, nu putea să răspundă nenumăratelor invitaţii pe care le primea în
fiecare zi de la fiii săi duhovniceşti şi, în general, de la toţi credincioşii. Astfel puţini, foarte puţini, erau cei care
aveau fericirea să îl vadă pe Părintele Porfirie trecîndu-le pragul. Printre aceştia socotesc că mă număram şi eu!
Mare cinste pentru mine!
Aproape cu douăzeci şi cinci de ani în urmă, pe cînd eram încă student la Facultatea de Drept din Atena şi,
desigur, necăsătorit, surorile mele Ekaterini şi Eleni m-au rugat să încerc a-l convinge pe Părintele să vină să ne
facă un Sfîntul Maslu într-una din casele noastre, ca să nu-l ostenim prea mult, rugându-l să facă Sfîntul Maslu
în fiecare casă separat. Am primit, cu mari rezerve, fiindcă eram foarte apropiat de Părintele Porfirie şi ştiam cît
de mult se ostenea. De multe ori spovedea din zori pînă în noapte, fară nici o pauză şi fară să poată să pună în
gură nici măcar o bucăţică de pîine! Şi nici cînd se ducea acasă nu se odihnea deloc. Fiindcă şi acolo avea de
lucru. Şi încă mult! Fiindcă, în afară de icoanele pe care le făcea, muncea şi la războiul de ţesut, împreună cu
sora sa şi cu o nepoată, împreună cu care făceau diverse lucrări de artă, pe care le vindeau pentru a se
întreţine, iar ce le prisosea, economiseau pentru a putea mai tîrziu să purceadă la această operă colosală, pe
care a facut-o la Milesi din Attika.
Această operă era unul dintre multele sale vise. Voia să-i imite pe cerescul Sfînt al lui Hristos, pe Marele şi
făcătorul de minuni Sfînt Vasile, în care credea cu atîta tărie şi pe care îl admira atît de mult! Şi, în mare
măsură, a şi izbutit, dacă luăm în consideraţie faptul că, atunci cînd s-a dus să se instaleze acolo, nu exista
nimic altceva în afara unei mici odăi cu baie şi o bucătărie improvizată. Toate erau improvizate din plăci de
beton, după planurile exclusive şi sub directa supraveghere a înţeleptului Părinte Porfiriei
Prin urmare, Bunicuţul trebuia să fie deopotrivă preot, dar şi, Într-un fel... familist, cum obişnuim a zice. Şi i-au
reuşit amîndouă, fară ca una să o excludă pe cealaltă! Dimpotrivă, Părintele, prin lucrarea sa, le completa şi la
întărea.
Desigur, toate acestea cereau multe osteneli, jertfe, lupte şi, mai ales, o bună programare şi multă voinţă. Şi
aceasta nu numai că nu-i lipseau bunului Părinte, ci şi coexistau, fiind doar cîteva dintre principalele trăsături ce
îl caracterizau! Ce nu putea suferi erau lenea şi nepăsarea. Le cerea tuturor fiilor săi duhovniceşti să lucreze
trupeşte şi sufleteşte. Totodată cerea consecvenţă, seriozitate, osîrdie şi, mai ales, responsabilitate! Cine nu
reuşea să întrunească toate aceste calităţi, trebuia să se autoexcludă din turma sa. Nu spunea acest lucru, dar
se subînţelegea. în nici un caz iresponsabilii şi trîndavii nu puteau să-şi găsească un loc alături de el. Prin
urmare, reţinerea mea, pe care am împărtăşit-o surorilor mele, nu era doar întemeiată, ci era şi pe deplin
îndreptăţită.
Cu toate acestea, Părintele ne îngăduia pe toţi, indiferent dacă ne conformam sau nu. Era îndelung-răbdător, ca
bunul Dumnezeu. Cunoscînd aşadar îngăduinţa Bunicuţului, am hotărît să risc şi să-i întreb,
în aceeaşi zi, fară să mai amîn, i-am invitat pe Părintele şi am primit răspunsul la care, trebuie să mărturisesc,
mă aşteptam.
- Voi, fiule, îl aveţi pe tatăl vostru, pe Părintele Yannis, acest om sfînt şi îmi cereţi să vin eu să vă fac Sfîntul
Maslu? Nu e ruşine?
- Dar tatăl meu se află în provincie nu aici, am observat eu.
- Şi de acolo unde se află, ajunge harul lui Dumnezeu. Doar să-i spui să se roage şi pentru mine, a mai adăugat
Bunicuţul, încercînd să închidă discuţia.
în cele din urmă, stăruinţa mea I-a înduplecat. Şi, fară s-o mai lungesc, în scurt timp eu şi Bunicuţul am ajuns
acasă la sora mea, Ekaterini, care, aflînd de venirea Bunicuţului, făcuse toate pregătirile necesare pentru Sfîntul
Maslu şi, în acelaşi timp, îi anunţase pe toţi ceilalţi din familia noastră, care i-au umplut casa. Cînd am ajuns
acolo s-a produs un adevărat... cutremur!
Toţi încercau să îl îmbrăţişeze şi să-i sărute pe Părintele, să-i mîngîie mîinile şi capul, cerînd toţi un loc lîngă el.
Bucuria şi emoţia Bunicuţului erau de nedescris! „Ei, bată-vă să vă bată, zise, sînteţi toţi atît de buni. Semănaţi
cu Părintele Yannis. Doar că sînteţi şi la fel de sensibili ca el şi veţi avea de suferit în viaţă”.
în cele din urmă, a venit timpul să facă Sfîntul Maslu. Eu eram cîntăreţ. înainte însă de a începe Maslul,
Bunicuţul ne-a spus să ne aşezăm cu toţii în cerc, astfel încît nimeni să nu fie în faţa altuia, dar nici în şir,
fiindcă n-am fi încăput. Avea un motiv bine întemeiat pentru care cerea acest lucru. Am făcut aşa cum ne-a
spus Bunicuţul şi atunci a început Sfîntul Maslu. Domnea o tăcere deplină! Se auzea doar vocea Bunicuţului şi
cea a cîntăreţului. în timpul Sfîntului Maslu, I-am văzut pe părinte cum cerceta cu privirea pe fiecare dintre cei
prezenţi, din cap pînă-n picioare, Într-un fel ciudat, care ne-a impresionat pe toţi! Ai fi putut crede că îi făcea
fiecăruia o radiografie. Toţi au înţeles acest lucru. De altminteri, acesta era şi motivul pentru care ne pusese să
stăm în cerc... Pentru a ne putea radiografia pe toţi, cu Dumnezeiescul Har pe care îl avea. Desigur, nu pentru
că vreo piedică materială i-ar fi îngreunat străvederea ce lucra cu Dumnezeiescul Har, ci, de bună seamă,
pentru a ne vedea pe toţi şi a nu uita pe nimeni şi, pentru a arăta elementul omenesc, ascunzându-l, după cum
obişnuia, pe cel dumnezeiesc. Nu pot socoti întâmplător faptul că, în timp ce eu sfârşeam de citit Apostolul,
Bunicuţul întîrzia să citească din Evanghelie, tocmai fiindcă, după părerea mea, era ocupat cu... radiografierea
celor prezenţi la Sfântul Maslu! De acest lucru mi-am dat seama şi din cele spuse de Bunicuţ după Maslu, cînd
I-am condus acasă. Mi-a vorbit foarte amănunţit, dezvăluindu-mi multe lucruri. Mi-a spus: „Anarghire , ea suferă
de hipertiroidie. Celălalt are probleme cu aparatul respirator. Cealaltă este hipersensibilă etc. Să nu spui însă
nimănui nimic. Eu mă voi ruga pentru toţi”. Astfel, odată cu Sfîntul Maslu, Părintele a făcut şi radiografii tuturor
celor prezenţi! Să ne rugăm să facă acelaşi lucru şi de acolo unde se află acum...

Părintele Porfirie citeşte gîndul cumnatului meu

Pe ce trecea vremea, Bunicuţul îmi îndrăgea tot mai mult familia şi, în special, pe mine. Astfel, în ciuda poverii
muncii sale, dorea adesea să fie împreună cu noi, pe de o parte ca să ne înveţe şi, pe de altă parte, ca să se
bucure de neţărmurita iubire şi afecţiune pe care o nutream faţă de el.
De aceea, acum îl aveam mai des printre noi şi acest lucru ne bucura şi pe noi foarte mult. îl consideram deja
ca pe un membru al familiei noastre, ca pe unul dintre noi. De aceea, într-o zi I-am chemat pe Părintele să vină
acasă la sora mea, unde locuiam şi eu pe atunci, să vină de dimineaţă şi să stea toată ziua, ca să ne
îndestulăm de prezenţa lui.
Într-adevăr! Bunicuţul a acceptat invitaţia şi, venind la noi, am petrecut o zi de neuitat! Ne-a vorbit de viaţa sa,
despre minuni, trecut şi viitor, despre credinţă şi iubire, despre milostenie şi despre însuşi Dumnezeu. Toţi îi
sorbeam cuvintele de pe buze. Nimeni nu vorbea. Doar ascultam. Am fi vrut să nu se mai sfîrşească acea zi. Şi
tare am fi dorit să nu se mai înnopteze nicicînd! însă toate lucrurile plăcute durează prea puţin. Foarte puţin. Tot
astfel şi acea zi s-a sfîrşit, după ea venind noaptea. Dar nimeni nu vroia să-i lase pe Bunicuţ să plece. Ajungînd
astfel la miezul nopţii, Bunicuţul s-a pregătit să plece. Dar, cine să-i lase? Ne-am strîns toţi în jurai său, iar
nepoţeii mei pur şi simplu s-au prins de gîtul şi de rasa Părintelui. „Nu, Bunicuţule, nu plecaţi.
Dormiţi la noi în seara asta”, strigau. Bunicuţul însă a insistat să plece. „Nu mai pot sta, a zis. Toată ziua am stat
cu voi. Acum trebuie să merg la mine acasă. N-am mai făcut asta, lăsaţi-mă”. însă stăruinţa şi rugăminţile
noastre erau atît de fierbinţi, încît Bunicuţul a fost nevoit să cedeze şi să rămînă la noi. Toată casa a răsunat
atunci de strigăte de bucurie! în mod vădit emoţionat, Bunicuţul mi-a dat camilafca şi rasa să i le pun în
dormitorul unde urma să doarmă. Imediat a început, plin de bună dispoziţie, să ne povestească felurite
întîmplări, iar noi am fost toţi hotărîţi să stăm cu el aşa pînă în zori. Şi Bunicuţul de asemenea. La un moment
dat însă îl vedem pe Bunicuţ că se ridică pe neaşteptate, pregătindu-se să plece. Ne-a surprins pe toţi. De
altminteri era trecut de miezul nopţii. Am sărit toţi pe el cu rugăminţi, încercînd să-i schimbăm hotărîrea, dar ne-
a fost cu neputinţă. Ce se întîmplase? Pur şi simplu, în clipa aceea, cumnatul meu Iorgos şi-a adus aminte, aşa
cum ne-a spus chiar el mai tîrziu, că la cinci şi un sfert dimineaţa trebuia să fie la aeroportul Elliniko, unde lucra
ca inspector de aeronave, la Fabrica de Stat de Aeroplane, iar în ziua respectivă era programată inspectarea
Dakotei Regale. Pe de o parte nu putea lipsi, iar pe de altă parte s-a gîndit că sîntem prea mulţi pentru cîte
camere aveam în casa lui. Astfel a început a-şi face probleme în ce privea odihna Bunicuţului, tocmai fiindcă ar
fi trebuit să îi cedeze o cameră separat. Bunicuţul, care avea acest dar de la Bunul Dumnezeu, a citit gîndurile
cumnatului meu şi, de îndată, a voit să-i uşureze de această grijă, plecînd. Toţi am fost foarte întristaţi. Dar cel
mai trist dintre toţi a fost cumnatul meu. A înţeles că el era pricina pentru care se sfîrşea atît de neplăcut şi fară
slavă această însemnată, plăcută, educativă şi fară precedent vizită a sfîntului nostru Părinte.
Bunicuţul a înţeles marea supărare a lui Iorgos şi a încercat să facă haz de situaţia creată, spunînd că se
hotărâse dinainte să plece şi că nu I-au influenţat deloc cele spuse sau gândite de el. Nu a convins însă pe
nimeni. Dimpotrivă, s-au înteţit supărarea şi mânia noastră a tuturor şi, mai ales, a soţiei sale, sora mea,
împotriva lui Iorgos. Eu I-am însoţit pe Bunicuţul meu pînă la Poligon, unde se afla casa lui şi, cînd m-am întors,
i-am găsit pe toţi mânioşi, gata să se certe cu cumnatul meu care, pur şi simplu, se pierduse cu firea. Eu, vrînd
să pun capăt întregii întîmplări, le-am spus să înceteze a se certa, fiindcă aceasta s-a întîmplat ca să ne arate
Dumnezeu că Bunicuţul are puterea de a ne citi chiar şi gîndurile . Şi chiar credeam ce spuneam. Aceasta a fost
voia lui Dumnezeu.

Nu te vei duce în America

în anul 1966, marele meu dascăl, profesorul universitar Nikolaos Bohloghiros, de la Universitatea din Atena, m-
a chemat la biroul său, unde mi-a spus că are să-mi dea o veste care mă va bucura foarte mult. După cum mi-a
spus, urma să găzduiască în casa sa din Atena un prieten ales, decan al unei Universităţi americane, un domn
al cărui nume îmi scapă. Vizita sa urma să aibă loc cam peste şase luni. Profesorul meu a vorbit cu prietenul
său pentru mine şi acela a primit să mă ia cu el, cînd va veni în Grecia, pentru ca, mergînd în America, să
urmez acolo cursuri postuniversitare. După aceea urma să mă ţină lîngă el, la început ca asistent, cu intenţia de
a mă ajuta să obţin o catedră corespunzătoare la Universitatea de acolo. Singurul lucru pe care mi-l cerea era
să învăţ limba engleză.
Am primit cu mare bucurie propunerea profesorului meu, în ciuda faptului că eram funcţionar al Fundaţiei
Asigurărilor Sociale. I-am mulţumit fierbinte şi i-am promis că voi învăţa, în lunile pe care le aveam la dispoziţie,
elemente de limbă engleză, pe care urma să o perfecţionez în America. De altminteri, aceasta era şi părerea
profesorului meu, care mi-a spus să încerc să învăţ atîta engleză cît să mă pot înţelege cu prietenul său,
profesorul din America, fiindcă acolo unde urma să merg aş fi învăţat mult mai uşor limba engleză.
I-am mulţumit de multe ori profesorului şi am plecat bucuros şi foarte fericit, îndreptîndu-mă spre Sfîntul
Gherasim, ca să-i văd pe Bunicuţul şi să-i spun veştile cele bune! Pe drum, din strada Akadimias, pînă în strada
Pireos, unde se afla Paraclisul Policlinicii din Atena, am plăsmuit o mulţime de visuri, legate de călătoria mea în
America, despre studiile mele postuniversitare şi, în fine, despre cariera mea universitară pe care distinsul meu
profesor, domnul Bohloghiros, o socotea mai mult ca sigură. Şi chiar şi eu eram convins de aceasta. Şi nici nu
vedeam vreun motiv pentru care să nu fiu, de vreme ce toate erau hotărîte şi orînduite.
Ajungînd, aşadar, la Sfîntul Gherasim, I-am găsit pe Părintele părînd că mă aştepta! îndată i-am povestit
amănunţit veştile cele bune. Dar Bunicuţul numai vesel nu părea. De aceea i-am spus: „De ce nu vă bucuraţi?
Nu cumva vă întristaţi, fiindcă voi pleca? Să nu va necăjiţi! Căci eu nu vă voi uita. Cel puţin o dată pe an voi veni
să vă văd. Spuneţi-mi doar ce părere aveţi şi daţi-mi binecuvîntarea ca să meargă toate bine”. După ce a
cugetat puţin, Bunicuţul a spus*. „Nu ştiu ce-ţi spun profesorii tăi, dar eu văd piedici. Nu te vei duce în
America!”. într-o clipă toate visurile mele fură spulberate... Fiindcă ştiam că tot ce spune Bunicuţul se
împlineşte.
- Atunci să nu încep să învăţ limba engleză, Bunicuţule ? L-am întrebat.
- Fă ce te luminează Dumnezeu. Eu asta văd, asta îţi spun. O mare piedică. Du-te acum, iar eu mă voi ruga să
se împlinească ce e mai bine pentru mîntuirea sufletului tău.
Am plecat foarte întristat. Eram mai mult decît sigur, că Bunicuţul nu greşise niciodată în prezicerile sale. De
acest lucru mă încredinţasem eu însumi de zeci de ori, ca să nu spun de sute de ori. Prin urmare, nu aveam
nevoie de martori. Lucrurile s-au întîmplat întocmai cum a prevăzut Bunicuţul. Orice alt rezultat era imposibil.
Prin urmare, erau cu totul îndreptăţite supărarea, cumplita deznădejde şi adîncă disperare ce m-au cuprins
atunci. De aceea, am hotărît să nu mă duc acasă, rănindu-mă şi mai mult, ci am preferat să mă plimb pe
străzile din centrul Atenei, vrînd astfel să-mi mai alung cumva tristeţea, fiindcă, aşa cum am spus, promisesem
profesorului meu că voi face tot posibilul ca să învăţ cel puţin cîteva elemente de limba engleză. Prin urmare,
aveam de luptat cu două datorii contrare. Una izvora din promisiunea mea clară, facută profesorului meu, că voi
învăţa limba engleză. Cealaltă era datoria mea de a da ascultare părintelui meu duhovnicesc, mai ales cînd
acesta nu era un oarecare, ci tocmai cunoscutul şi Sfîntul Bunicuţ! De aceea vorbeam în sinea mea şi-mi
spuneam „Alege şi ia, Anarghire...”.
Cu aceste gînduri m-am întors acasă, foarte amărît şi trist.
între timp, zilele treceau, iar eu eram tot nehotărît.
La aceasta contribuia şi faptul că, din pricina problemelor băneşti pe care le aveam, eram nevoit să am mai
multe slujbe. De la şapte dimineaţa la trei după-amiază eram la Fundaţia Asigurărilor Sociale, iar apoi mergeam
la trei firme cărora le ţineam contabilitatea. Prin urmare, nu prea aveam timp de limba engleză.
Totuşi, ca să nu mă compromit înaintea profesorului meu, am fost nevoit să fac o oră de engleză, în particular,
în fiecare zi, iar profesorul de engleză era foarte mulţumit. La fel şi eu. Cu toate acestea, trebuiau să se
adeverească încă o dată spusele Bunicuţului. într-adevăr n-au trecut nici măcar trei luni, şi profesorul
american a şi venit în Grecia! Domnul Bohloghiros m-a sunat să vin să mă întîlnesc cu profesorul. Am refuzat
categoric, fiindcă nu aveam nici o poftă să mă fac de rîs.- Hai, măi frate, mi-a zis. Să schimbaţi două vorbe şi
gata. Nu pierde o astfel de ocazie, căci nu vei avea prea multe în viaţa ta.
- îmi pare rău, domnule profesor, dar sînt cu totul nepregătit şi nu vreau să vă compromit şi pe dumneavoastră.
Vă mulţumesc.
Acesta a fost răspunsul pe care i I-am dat la telefon, iar apoi el a închis telefonul. Totodată mi s-au închis şi mie
toate porţile unei cariere incredibile... Adînc întristat, m-am aşezat tăcut în fotoliu. Imediat mi-am amintit
cuvintele Bunicuţului: „Văd piedici. Nu te vei duce în America!”. Măcar acum de nu s-ar fi adeverit
cuvintele sale, n-aş mai fi cerut nimic, niciodată...

Epitaful şi preotul cel nervos

Obişnuiam în fiecare an ca Săptămîna Mare să o petrec alături de Bunicuţul meu, ca să pot urmări toate
slujbele cu smerenie, aşa cum îşi dorea şi îmi cerea Bunicuţul, şi în acelaşi timp ca să fiu în preajma sa mereu
şi să aud limpede psalmii şi troparele pe care Părintele le cînta cu atîta credinţă, dăruire, dar şi dulceaţă.
La fel am făcut şi în Săptămîna Mare a Paştelui din anul 1959. Am urmărit toate slujbele la Sfîntul Gherasim, la
Policlinica din Atena, alături de Părintele, în Vinerea Mare însă, cînd am intrat în Biserică, am remarcat imediat,
că în altar se mai afla un preot, în afară de Părintele. Acest lucru nu m-a mirat foarte tare, fiindcă ştiam de la
tatăl meu că Săptămîna Mare este foarte obositoare pentru preoţi, aşa că am presupus că acel preot venise să-i
ajute pe Părintele Porfirie. Foarte firesc. Pînă aici nimic deosebit. Cînd însă, în scurt timp, preoţii au ieşit din
altar, am băgat de seamă purtarea necuviincioasă a celuilalt preot faţă de Părintele, purtare ce m-a îndurerat
atît pe mine, cît şi pe ceilalţi creştini adunaţi în biserică. îl întrerupea fără pricină pe Părintele Porfirie, în timp ce
acesta cînta psalmii Şi tot fară vreo pricină, îi făcea într-una tot felul de observaţii. Pe un ton inacceptabil,
poruncitor, îi spunea: „încetează! Opreşte-te acum! Dă-te mai încolo!”, ajungînd chiar să-l îmbrîncească! Cu toţii
eram atît de indignaţi încît, e n-ar fi fost vorba despre un preot, adică despre un slujitor al Celui Prea înalt, şi
dacă toate acestea nu s-ar fi petrecut într-o Sfîntă Biserică, tare mă tem că ne-am fi mîniat cu toţii, şi încă foarte
tare! Mai ales eu, fiindcă ţineam atît de mult la Părintele, aveam impresia că toate acestea pe care le făcea
celălalt preot împotriva Bunicuţului , mă priveau şi mă jigneau chiar pe mine! Şi cînd ne gîndim că toate acestea
erau făcute de un subordonat superiorului său! Fiindcă Bunicuţul nu era simplu preot, ci Arhimandrit! Să mai
spun şi că, la fel s-a purtat celălalt preot, ba chiar mai rău, cu Bunicuţul, în timp ce Epitaful a fost scos să
înconjoare biserica.
La sfîrşitul slujbei, am intrat imediat în Altar la Părintele ca să protestez împotriva purtării nepotrivite a acelui
preot. Bunicuţul însă, văzîndu-mă foarte mînios, a evitat să-mi vorbească. Eu însă nu am şovăit să-i mustru
chiar pe Părintele Porfirie, fiindcă suportase atîta necuviinţă din partea împreună-slujitorului său. Atunci a
izbucnit în rîs atît de tare, că aproape i-au dat lacrimile!! Cînd, la un moment dat, s-a oprit, mi-a spus: ”Nu i-o lua
în nume de rău, binecuvîntate. E neurastenic...”. Eu am rămas mut. Mai apoi, m-am gîndit: „Omul ăsta fie este
foarte sfînt, fie este plămădit cu valium, iar prin vene nu-i curge sînge, ci... ceai de muşeţel”. Timpul a dovedit că
prima variantă era cea adevărată. Sfînt! Măcar de i-am semăna şi noi. Atunci porţile împărăţiei cerului ni s-ar
deschide larg, iar cel ce ne va întîmpina nu va fi nimeni altul decît Părintele nostru Porfirie. Amin.

Felul în care slujea Sfînta Liturghie

Mă străduiam mereu ca la ceasul Sfintei Liturghii să mă aflu în Sfîntul Altar. Şi aceasta, fiindcă voiam să fiu
foarte aproape ca să-i pot urmări pe Părintele Porfirie cum slujea această Jertfa nesîngeroasă. Şi n-am
regretat. Dimpotrivă, astăzi spun fară ocol că, dacă ar mai trăi Părintele, aş face acelaşi lucru. Fiindcă acolo am
cunoscut măreţia credinţei! Acolo am trăit clipe emoţionante, de nedescris! Acolo am auzit cele de pe pămînt
vorbind cu cele de sus! Acolo I-am văzut pe Bunicuţul ridicîndu-şi mîinile spre Cel Preaînalt, întocmai cum fac
copiii mici, la ceasul rugăciunii! Tot acolo am văzut cu cîtă evlavie şi frică de Dumnezeu pregătea Taina Sfintei
Euharistii, în timpul Proscomidiei! Mai ales acest ultim lucru mă emoţiona foarte tare! Fiindcă Părintele Porfirie
trăia cu adevărat toată această Taină! Şi arăta aceasta în felul pe care îl socotea cel mai folositor. Fiindcă nu
socotea că este vorba despre ceva ce trebuie pur şi simplu oferit celorlalţi, ci credea că, în acea clipă, ţine în
mîini însuşi Trupul lui Hristos. De aceea, de fiecare dată cînd îl tăia, îl durea sufletul, căci era mai mult decît
încredinţat că, în clipa aceea tăia chiar Trupul lui Iisus! Iar rugăciunile pe care le spunea în timpul Proscomidiei
Sfintelor Daruri, le spunea cu atîta rîvnă, atît de intens şi de nuanţat, încît mişcau chiar şi cel mai necredincios şi
mai învîrtoşat suflet! îmi este cu neputinţă să uit felul în care se ruga pentru vii şi pentru morţi! Acest:
„Pomeneşte, Doamne, pe robul Tău...”, îl cerea de la Dumnezeu cu atîta dulceaţă şi cu un ton atît de rugător,
încît ar fi fost imposibil să-i refuze nu doar Dumnezeu, Care este preamilostiv, milosîrdnic, îndelung-răbdător şi
plin de dragoste, dar chiar şi cel mai mare păcătos din lumea asta!
încă am observat că Bunicuţul, pe toată durata Sfintei Liturghii, dădea impresia că nu aude, nu vede şi nu are
nici un contact cu lumea exterioară. El trăia atunci în propria sa lume. Cu toate acestea, eu nici acolo nu îl
lăsam liniştit. Mă tot apropiam de el ca să-i arăt dragostea mea. Iar el, răspunzînd deopotrivă, îmi făcea semnul
crucii pe frunte, cînd cu Sfînta Linguriţă, cînd cu Crucea sa, şi cînd cu orice alt lucru Dumnezeiesc pe care îl
avea în sfintele sale mîini în acea clipă.
Iar cînd Bunicuţul făcea semnul Sfintei Cruci asupra cuiva, nu-l făcea aşa cum fac de obicei preoţii, ci apăsa cu
atîta credinţă şi putere fruntea aceluia, capul sau orice alt punct, aflat în suferinţă, încît cel însemnat cu semnul
Sfintei Cruci îl simţea foarte puternic!
Personal, am simţit de multe ori această apăsare foarte puternică, a semnului Sfintei Cruci, în timp ce mă aflam
în altar la Sfînta Liturghie şi mereu aveam impresia că, din pricina apăsării foarte puternice, îmi făcea fruntea să
sîngereze, fară însă ca în realitate să se fi întîmplat vreodată acest lucru.
Odată însă, cînd mă aflam lîngă Sfînta Masă şi-i urmăream pe Bunicuţul cum acoperea discul cu Crucea, cel în
formă de cruce, a cărui denumire îmi scapă, mi-a făcut semnul Crucii atît de puternic, încît nu numai că m-a
durut foarte tare, dar am crezut că mi-a crăpat capul şi am încercat... să-mi curăţ sîngele cu mîna dreaptă,
desigur fară a fi fost însîngerat şi fară să fi avut cea mai mică zgîrietură, în locul unde îmi făcuse semnul Crucii!
Totuşi, mi-au dat lacrimile de atîta durere şi doar de ruşine nu am plîns! După această întîmplare , nu am mai
cutezat să mă apropii de el! M-am mulţumit să-i urmăresc de la depărtare.
Ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost felul în care strîngea Sfintele Mărgăritare! Grija sa, evlavia şi
atenţia sa, precum şi teama ca nu cumva să cadă jos vreunul, erau unice! Pur şi simplu, îl treceau sudori, de
teamă!
în fine, ar fi o mare greşeală din partea mea dacă nu aş spune, fie şi numai cîteva cuvinte, despre felul în care
slujea Părintele Porfirie.
Cîntările sale nu aveau nici o legătură cu cîntările pe care le auzim astăzi adesea în Sfintele Biserici, fiindcă
erau cu totul deosebite. Erau foarte simple, cumpătate, domoale şi lipsite de „înfloriturile” care seamănă cu
cîntecele orientale lente. Părintele evita, în mod sistematic sa îşi etaleze talentele vocale fara ca aceasta sa
însemne ca era lipsit de ele. A binevoit Dumnezeu si s-au salvat in înregistrări improvizate, câteva dintre
slujbele slujite de Bunicuţul nostru, precum si câteva dintre cântările sale. Sfânta Sihăstrie a Schimbării la Față
a Mântuitorului, pe care a întemeiat-o el însuşi, a scos deja câteva casete cu vocea sa. Dorim si cerem sa mai
scoatem si alte casete, ca să-l simţim pe Bunicuţ lângă noi, auzindu-i vocea calda. Îl interesa sa pronunţe corect
si limpede ceea ce canta si voia pe de-o parte sa fie înţeles de cei veniţi la Biserica, iar pe de alta parte sa aibă
un contact direct si neîntrerupt cu Dumnezeu. Si ii reuşeau amândouă, fiindcă credea cu tărie în Dumnezeu şi îl
iubea cel mai mult pe lumea asta!
De aceea şi Dumnezeu I-a umplut de slavă, „chiar din timpul vieţii sale”!
Să-I cinstim şi noi acum, după adormirea sa...

Mergeţi degeaba la Kammena Vurla. Mama ta nu va face băi.

Am avut întotdeauna un obicei pe care I-am ţinut pînă la adormirea Părintelui Porfirie. Anume ca înainte de
orice călătorie pe care urma să o fac sau înaintea oricărei hotărîri pe care eram nevoit să o iau, să nu fac nimic
fară să fi luat înainte binecuvîntare de la Bunicuţul.
Acelaşi lucru I-am făcut şi în iunie 1964, cînd am fost nevoit să o însoţesc pe mama mea în staţiunea Kammena
Vurla, unde urma să facă un tratament balnear, aşa cum îi recomandase medicul curant.
Am socotit că era o bună ocazie să-mi petrec şi eu vacanţa în acea staţiune, care oferă din belşug de toate,
pentru toate vîrstele.
Astfel, am rezervat din timp camere la hotel şi totodată am rezolvat şi problema concediului meu legal. Cînd a
sosit vremea să plecăm în vacanţă, m-am dus, ca întotdeauna, să-i salut pe Bunicuţ, să iau binecuvîntarea sa şi
totodată să aflu ce prevedea legat de felul în care îmi voi petrece concediul, adică, dacă voi petrece în mod
plăcut sau nu.
Într-adevăr, m-am dus la Bunicuţul la Sfîntul Gherasim şi i-am spus de ce am venit la el. Bunicuţul, în loc să-mi
răspundă, mi-a spus să aştept. I-am spus că nu am timp, fiindcă trebuia să mă întorc acasă, în zona Dealului
Ofiţerilor, iar apoi să plec la ţară, de unde a doua zi urma să plec împreună cu mama mea la Kammena Vurla.
- Ei, atunci aşteaptă să mergem împreună pînă la tine acasă, mi-a zis. Vreau să stăm de vorbă.
M-a surprins, spunîndu-mi aceasta! Nu puteam pricepe în nici un fel această hotărîre a Bunicuţului. De
altminteri, nu prea aveam mult timp de vorbă. De aceea, am încercat să îl conving să nu se ostenească
zadarnic, însă el a insistat, adăugînd: „Numai tu să mă conduci acasă? Lasă-mă să te mai duc şi eu”. Văzîndu-i
stăruinţa, am cedat şi am pornit spre casa mea. Pe drum a început să îmi vorbească alegoric şi oarecum de
neînţeles pentru mine. Tot mergînd, am ajuns la podul din Kolokynthu şi, în faţa Bisericii Maicii Domnului, era
staţia de autobuz. Bunicuţul m-a întrebat ce biserică era aceea. I-am răspuns că era Biserica Maicii Domnului.
- Ei, să te lumineze să nu te duci degeaba la Kammena Vurla, mi-a spus. N-ai nici un motiv să te osteneşti
plecînd, de vreme ce mama ta nu va face băi!
- Dar, Bunicuţule, are mare nevoie de tratament balnear. I I-a recomandat medicul care o îngrijeşte de ani de
zile. De altminteri, a consultat-o şi i-a spus că, nu numai că poate, dar se şi impune să facă băi.
- Eu nu ştiu ce i-a spus doctorul şi nici măcar nu îl cunosc. Ştiu însă, cu ajutorul harului pe care mi I-a dat
Domnul, că veţi merge degeaba la Kammena Vurla fiindcă, ţi-o repet, mama ta nu va face băi.
A urmat o scurtă tăcere, iar apoi Bunicuţul m-a întrebat ce am de gînd să fac. I-am răspuns că niciodată n-am
fost pus într-o situaţie atît de dificilă fiind dacă nu făceam ascultare, eram foarte convins că voi regreta amarnic,
de vreme ce pînă astăzi nu greşise niciodată în sfaturile sale. Iar dacă îl ascultam, aş fi necăjit-o atît pe mama,
care era pregătită şi care mă aştepta să plecăm, cît şi pe proprietarul hotelului, care îmi reţinuse o cameră
dublă. Pe deasupra îmi era şi cunoscut, lucru care mă împiedica să mă arat atît de nehotărît.
Bunicuţul a înţeles situaţia grea în care mă aflam, precum şi corectitudinea argumentelor mele dar, pe de altă
parte, vedea piedici în privinţa tratamentului balnear pe care ar fi trebuit să-i facă mama mea. Totodată voia să
mă scutească de o osteneală zadarnică şi, de aceea, rămînea ferm pe poziţia sa. Eu, la rîndul meu, foarte
conştiincios, nu voiam să-mi compromit demnitatea, chiar dacă, cunoscînd situaţia, aş fi plătit o călătorie inutilă,
ce presupunea o cheltuială destul de însemnată pentru un funcţionar ca mine. De aceea, mi-a spus: „Du-te. în
sat la tine vei petrece mai bine. Printre atîţia brazi verzi, seculari, pe atunci nu arseseră, lîngă ape răcoroase,
vei sta alături de Părintele Yannis şi-i vei avea lîngă tine pe toţi prietenii tăi din copilărie şi toate rudele”.
Ca să n-o mai lungesc, am plecat spre sătui meu şi, chiar a doua zi am pornit-o spre Kammena Vurla. Ajungînd
la Kammena Vurla, primul lucru pe care I-am făcut a fost să aranjez cura balneară pentru mama mea. Într-
adevăr, ne-am dus la băi, iar balneologul a recomandat să fie consultată de un doctor. Consultînd-o pe mama,
medicul a întrebat-o dacă a avut vreo afecţiune, iar ea i-a răspuns că a avut o hemoragie intestinală, cu vreo opt
luni în urmă. Recomandarea medicului a fost categorică: îţi este interzis să faci băi!
După această interdicţie categorică a medicului, am fost nevoiţi să ne întoarcem chiar în acea zi în sat, unde mi-
am continuat concediul, în tot timpul căruia, îmi tot veneau în minte cuvintele Bunicuţului: „Degeaba mergeţi la
Kammena Vurla. Mama ta nu va face băi!!”. Sfinte Părinte, ce înaintat era darul tău profetic şi cît de puţin
credincios eram eu...

Părintele Porfirie mi-a vindecat o boală de ochi

în primăvara anului 1972, într-o dimineaţă m-a trezit o durere foarte puternică la ochiul stîng. Imediat m-am dus
la oglindă, unde am văzut că tot ochiul îmi era foarte iritat, iar de văzut, nu mai vedeam aproape deloc! Mi s-a
făcut foarte frică!
De aceea, m-am îmbrăcat degrabă şi m-am dus la Fundaţia Asigurărilor Sociale din cartierul Peristeri, unde am
lucrat ca şef de personal şi am mers direct la cabinetul de oftalmologie. Medicii oftalmologi mi-au explicat că era
o boală de ochi, într-o formă foarte gravă şi mi-au recomandat să mă internez imediat la Spitalul de Ochi din
Atena. Aşa am şi făcut. Acolo m-au consultat medicii specialişti Grigoratos şi Papagheorghiu, care au constatat
gravitatea situaţiei şi au hotărît să înceapă de îndată o terapie intensivă.
Zilele însă treceau, iar starea ochiului meu, nu numai că nu se îmbunătăţea, ci, dimpotrivă, se înrăutăţea. De
aceea unul dintre medicii specialişti, domnul Papagheorghiu, a hotărît să-mi facă injecţie cu cortizon în ochi!
Cînd am auzit ce hotărîre au luat, m-am speriat foarte tare şi de aceea I-am chemat pe Bunicuţul. în clipa cînd
au fost toate gata pentru injecţie, intră celălalt medic, domnul Grigoratos, care nu a fost de acord cu decizia
domnului Papagheorghiu, spunîndu-i că nu-i va îngădui să o facă, fiindcă eram pacientul iui, aşa că urma să fac
o terapie intensivă. Totuşi, domnul Papagheorghiu insista, spunînd că se impune injecţia cu cortizon, din pricina
gravităţii situaţiei, în caz contrar fiindu-i în primejdie chiar vederea.
Domnul Grigoratos a reacţionat puternic şi I-a rugat ca, altădată, să nu se mai amestece în tratamentele
pacienţilor săi. Atunci a început o ceartă foarte puternică între cei doi medici, al cărei sfîrşit nu ştiu care ar fi fost,
dacă în acea clipă n-ar fi intrat în salon distinsul profesor Haramis, care, după ce a fost informat despre cauza
acelui dialog încins dintre cei doi medici, a spus: „Să-I consult şi eu pe soţul colegei mele, soţia mea este
pediatru, şi, după aceea, văzînd şi facînd”. Într-adevăr, m-a examinat cu mare atenţie şi a spus că, în acel
moment, nu era absolută nevoie de injecţie. Aşa că a recomandat să continue tratamentul intensiv. Aşa s-a şi
făcut. Fiindcă acest tratament mi-l putea face şi soţia mea acasă, am fost externat din spital chiar a doua zi.
Atunci, prima mea grijă a fost să merg la Părintele ; Porfirie, la Sfîntul Gherasim. Acolo i-am povestit Bunicuţului
cîte mi se întîmplaseră, iar el mi-a spus: „Bine ai făcut că ai plecat, fiindcă nu scăpai de injecţia cu cortizon, care
ţi-ar fi dat dureri foarte mari şi care mai e şi periculoasă, cînd nu este facută de mîini pricepute fiindcă ochiul
este un organ foarte sensibil.
Apoi m-a dus în camera de spovedanie, şi-a pus epitrahilul, m-a pus să îngenunchez şi, ţinîndu-mi capul strîns
cu amîndouă mîinile, a început să citească domol, ca şi cum ar fi dictat ceva, şi cu glas tare, o rugăciune lungă,
care a durat mai mult de douăzeci de minute. în ciuda faptului că sînt fiu de preot, nu o mai auzisem niciodată.
între timp, pe ce trecea vremea, mîinile Bunicuţului se strîngeau tot mai puternic în jurul capului meu, ca o
menghină!
Cînd, la un moment dat, a sfîrşit rugăciunea, a spus: „Pentru rugăciunile Preabinecuvîntatei, Slăvitei
Născătoarei de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria, ale Arhanghelilor cu chip de lumină - şi a spus numele
multor sfinţi, printre care şi numele Sfîntului Gherasim - iar la sfîrşit, cînd I-am auzit zicînd: „Pentru rugăciunile
Sfintei Muceniţe şi făcătoare de minuni Paraschiva”, a încetat să vorbească şi a rămas neclintit cel puţin cinci
minute, în timp ce totodată mi-a mai strîns o dată capul cu forţă.
îndată ce a sfîrşit mi-a spus cu deplină convingere: „Nu te teme, ochiul tău se va vindeca de tot. Doar să fii
atent, în fiecare primăvară şi toamnă, fiindcă în aceste anotimpuri boala poate reveni. Bagă de seamă”. E de
prisos să spun că, din clipa aceea, am răsuflat uşurat, fiindcă, cu fiecare zi ce trecea, îmbunătăţirea stării
ochiului meu era tot mai rapidă, pînă ce ochiul mi s-a vindecat, fiind aşa cum era înainte să mă îmbolnăvesc.
Bunicuţul făcuse iar o minune. Mi-a vindecat ochiul. Fie uşoară ţărîna ce-i acoperă sfintele moaşte.

A prevăzut moartea tatălui meu

Aşa cum am mai spus, pe tatăl meu, care era slujitor al Celui Preaînalt, îl lega o prietenie strînsă, puternică,
frăţească şi nemaivăzută, de Părintele Porfirie.
Fiecare vorbea necontenit, de sfinţenia celuilalt. Amîndoi îl rugau pe Dumnezeu să-i semene unul celuilalt.
Părintele Porfirie spunea mereu: „Aminteşte-i Părintelui Yannis să mă pomenească în rugăciunile sale, fiindcă
este om sfânt şi are mare îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu”. Iar tatăl meu, pe de altă parte, îmi telefona şi îmi
spunea: „Să-I rogi pe Bunicuţul să mă pomenească în rugăciunile sale, fiindcă am de înfruntat probleme
numeroase şi grele în păstorirea turmei mele, şi am nevoie de rugăciunile sale, fiindcă, altminteri, nu am putea
să le înfrunt.
Cum s-o mai scoţi la capăt acum cu aceşti doi oameni ai lui Dumnezeu? Desigur, decenii întregi, am jucat rolul
de mesager... Iar în acest caz, care într-adevăr era special, fiindcă aveam de a face cu doi reprezentanţi ai lui
Dumnezeu, problema era că... nici nu puteam să le spun minciuni.
Dacă i-aş fi spus minciuni tatălui meu, ar fi fost ruşine mare din partea mea să nesocotesc un preot care,
totodată, era şi tatăl meu!
Iar dacă aş fi cutezat să-i fac acest lucru Bunicuţului , consecinţele ar fi fost, în ce mă priveşte, aceleaşi, fiindcă
şi aici era vorba tot despre un preot care era şi Părintele meu duhovnicesc. Pe de altă parte, Bunicuţul, cu harul
ce-l avea de la Dumnezeu, îmi controla în fiece clipă adevărul şi exactitatea vorbelor! Aşadar, aici nu încăpeau
minciuni şi omisiuni.
Prin urmare, vrînd, nevrînd, eram nevoit prin firea lucrurilor să fiu sincer cu ei. Şi chiar am fost sincer şi astfel
am dobîndit aprecierea şi dragostea celor doi părinţi ai mei, a părintelui meu duhovnicesc şi a părintelui după
trup. De aceea transmiteam de bunăvoie, tot ce-mi spunea tatăl meu, Bunicuţului şi tatălui ce-mi spunea
Bunicuţul. Viaţa însă nu are doar bucurii, ci mai are şi tristeţi. Şi, mai ales, tristeţi.
Astfel, anul 1972 a fost pentru mine un an plin de durere, tristeţe şi durere sufletească! A fost anul în care a
murit tatăl meu! E ştiut că tatăl şi mama împreună sînt nădejdea, sprijinul, siguranţa, ajutorul, în fine, esenţa
vieţii fiecărui copil. Iar cînd tatăl s-a luptat din greu să nu le lipsească nimic copiilor săi, dîndu-le totul, atunci
absenţa sa nu este pur şi simplu simţită, ci devine împovărătoare, de neîndurat şi foarte dureroasă. Şi este de
două ori mai dureroasă, cînd şi-a iubit copiii într-atît, încît şi aceştia la rîndul lor au ţinut mult la el, fiind gata de
orice jertfa, chiar de jertfa supremă, pentru el. Astfel era părintele meu. Şi-a jertfit întreaga viaţă pentru noi,
copiii săi şi, sprijinit mereu de mama mea, care nu era cu nimic mai prejos decît el, s-au luptat amîndoi
împreună să ne crească bine, să ne educe şi, în fine, să ne facă un rost în viaţă. Cu ajutorul lui Dumnezeu, au
izbutit în toate, chiar dacă au fost nevoiţi să jertfească multe, să se ostenească şi să îndure multe lipsuri! Sînt
greu de găsit asemenea părinţi!
Fiindcă Bunicuţul ne cunoştea toată viaţa şi, în general, felul în care se purta tatăl meu cu noi, copiii săi,
precum şi nenumăratele sale jertfe pentru noi, şi încă fiindcă datorită harului său, vedea şi dragostea, admiraţia
şi ataşamentul pe care le nutream şi noi pentru tatăl nostru şi mai ales eu, care moştenisem extraordinara sa
sensibilitate, pentru toate aceste motive aşadar, a vrut să ne pregătească cît a putut mai bine pentru nefericitul
eveniment al morţii mult iubitului meu tată!
De aceea, la începutul lui noiembrie 1972, m-a chemat la Biserica Sfîntului Gherasim, unde slujea şi, după ce
am discutat multe şi felurite subiecte, cînd discuţia noastră părea să ia sfîrşit, Bunicuţul, pe nesimţite, a început
să-mi vorbească despre sănătatea tatălui meu. Acest lucru m-a surprins.
De aceea, am început să fiu mai atent, iar el a continuat: „Iată, fiule, am vrut să-ţi vorbesc despre sănătatea
tatălui tău. Ştii care este starea lui? Starea lui este mai mult decît gravă! Cu voia lui Dumnezeu trăieşte! El îl ţine
în viaţă. Viaţa îi atîrnă de un fir de păr, care e gata să se rupă. Asta se poate întîmpla oricînd. Chiar şi astăzi. Iar
dacă se poate întîmpla astăzi, înseamnă că se poate întîmpla şi peste cîteva zile. Cînd va voi Domnul să-i
cheme la El. Fiindcă îl iubeşte mult. Este un om sfînt şi Dumnezeu nu vrea să-i vadă suferind atît de mult. Căci
tatăl tău suferă cumplit! Nu te uita că nu spune nimic. Nu vrea să vă întristeze. Aceasta e pricina. O văd prea
bine. însă noi creştinii nu trebuie să ne întristăm şi nici să ne înspăimîntăm de moarte. Fiindcă, ce crezi tu că
este moartea? Este mijlocul, este poarta prin care trecem în veşnicie! Asta e moartea. Şi toţi vom trece prin
această poartă. Acesta este singurul lucru sigur. Este de ajuns să fim pregătiţi. Atunci, în ziua Judecăţii, ne vom
afla de-a dreapta Domnului nostru Iisus Hristos. Acolo ne vom întîlni toţi şi ne vom desfăta de frumuseţile
Raiului. N-am venit aici ca să rămînem veşnic. Am venit pentru a fi încercaţi şi pentru a ne îndrepta spre viaţa
veşnică. Aşadar, nu te întrista pentru ceva care este scris dinainte. Asta o ştim toţi. Şi o aşteptăm. Indiferent
dacă unii nu vor să fie conştienţi de asta şi spun că aici se află şi iadul şi Raiul. Că nu este aşa, o ştiu chiar şi
cei ce zic asta. Şi, în sinea lor, nu cred nici ei ce spun. Cînd însă se vor afla în faţa morţii, atunci cine îi va
mîntui? N-ai auzit că atunci cînd se află în primejdie, chiar şi cei ce sînt sau susţin că sînt necredincioşi,
cheamă în ajutor numele lui Dumnezeu şi al Maicii Domnului?! Sau cheamă vreun sfînt pe care îl socotesc
apărător.
Acum, de ce ţi-am spus toate astea? Ei, binecuvîntate , ştiu ce sensibil eşti şi am vrut să te pregătesc... Acum
du-te cu bine şi eu mă voi ruga să te întărească Domnul, mai zise, privindu-mă. Să nu-i spui nimic tatălui tău şi
nimănui dintre ai tăi. Fiindcă, bată-vă să vă bată, tare mai sînteţi toţi gingaşi...”.
Am plecat. Sufletul îmi era întristat pînă la moarte! Pentru mine, din clipa aceea, tatăl meu murise deja... Nu mai
exista nici o nădejde. Şi, pe deasupra, nu era cu putinţă nici să pun la îndoială - nici măcar în gînd - cele spuse
de Părintele Porfirie.
Aşa stînd lucrurile, zilele următoare au trecut umbrite de apropiata moarte a tatălui meu. De aceea îmi pierise
cu totul pofta de muncă, iar cheltuielile le-am redus la strictul necesar. Toate acestea se datorau faptului că mă
hotărîsem să-mi petrec, pe cît posibil, zilele pe care le mai avea de trăit, alături de tatăl meu. De aceea, ore în
şir, îi priveam chipul, ochii şi trăsăturile blînde, ca să mi-l amintesc astfel mereu pentru totdeauna!
Totodată încercam să-i ofer de toate, din belşug, ca să nu-i lipsească nimic şi să plece mulţumit din această
viaţă vremelnică.
Asta se întîmpla în fiecare zi sau, după cum ziceam, în permanenţă. Totodată încercam să nu se vadă prea
mult această grijă cu care îl înconjuram, precum şi dragostea blîndă, pe care i-o arătam ca niciodată.
Zilele însă treceau şi neliniştea mea se înteţea. Pînă cînd, într-o zi, întorcîndu-mă de la birou, I-am găsit pe tatăl
meu stînd în camera sa, singur, întins pe pat, şi plîngînd în hohote! M-am înspăimîntat şi mi-a fost tare milă de
el! Nu-l mai văzusem niciodată într-o astfel de stare! Fiind cu faţa la perete, nu m-a văzut deloc. Am stat puţin la
uşă, fiindcă nu ştiam cum să reacţionez. în cele din urmă, fiind confuz şi pierdut, m-am apropiat de el, i-am
mîngîiat capul cu blîndeţe şi I-am întrebat de ce plînge. Nu mi-a răspuns. Şi, fiindcă plîngea mai departe, mai
înteţit, m-am văzut nevoit să-i spun cu tărie: „Bărbaţii nu plîng. Doar femeile plîng. Iar adevăraţii bărbaţi înfruntă
toate întîmplările, chiar şi moartea, cu bărbăţie. Felul în care ai înfruntat atîtea greutăţi şi atîtea atacuri nedrepte
toată viaţa, arată că nu eşti un simplu om viteaz, ci un adevărat erou! De ce astăzi, plîngînd astfel, vrei să ştergi
o amintire atît de frumoasă pe care mi-o laşi mie, fiul tău?”. Astfel de lucruri şi multe altele - pe care acum le
regret şi mă întristez de ele - am fost nevoit să-i spun tatălui meu, încercînd să-i mai • ridic moralul. N-am
reuşit nici să aflu din ce pricină atît de gravă, plîngea cu suspine, de parcă i s-ar fi întîmplat cel mai mare rău din
lumea asta.
Dar, ce nu am aflat de la el, am aflat de la femeia care ne făcea curat în casă.
Ea mi-a spus că, tocmai în acea zi, tatăl meu i-a încredinţat cea mai mare, dar şi ultima taină din viaţa lui, aceea
despre propria moarte! A chemat-o, aşadar, şi i-a spus în taină că, înainte de praznicul Crăciunului din 1972,
urma să moară, adăugînd: „însă te rog foarte mult să nu spui nimic copiilor mei, fiindcă m-aş întrista foarte tare.
Este ultimul lucru pe care ţi-i cer”. Iată, aşadar, de ce plîngea atunci tatăl meu. Fiindcă, în afară de Bunicuţul,
ştia şi el că urma să moară şi, după cum s-a văzut, nu plîngea şi nu se jeluia pentru el, ci pentru copiii lui.
Pentru noi, pe care ne lăsa orfani.
Aici trebuie să remarc ca pe o tragică ironie, teatrul pe care I-au jucat două persoane ce se iubeau foarte mult,
tatăl şi fiul. Amîndoi aveam o taină comună. Şi astfel, făceam acelaşi efort, care ţintea acelaşi scop. Să nu afle
celălalt taina. Şi astfel, fară să vrem, am jucat teatru amîndoi. Şi amîndoi ne-am dovedit foarte pricepuţi. Atît de
pricepuţi încît, după părerea mea, am fi putut foarte bine... să căpătăm un premiu pentru actorie.
între timp, zilele lui noiembrie 1972 treceau una după alta, iar neliniştea mea se înteţea. Astfel, am ajuns în
noaptea de 14 spre 15 noiembrie. Problema morţii tatălui meu mă preocupa şi mă ţinea treaz. Dimineaţă de tot,
ostenit de atîta veghe, am adormit. însă un vis profetic şi foarte luminător, m-a înspăimîntat şi m-a trezit. Era
despre moartea tatălui meu! L-am văzut pe Hristos atingîndu-mă cu mîna dreaptă pe umărul stîng şi zicându-mi
: „Ajunge. Nu se va mai prelungi cu nimic viaţa tatălui tău. Ţi-am făcut hatîrul. încă trei zile îngăduim şi apoi,
gata! Haide. Ia-o!”. Şi-mi dădu o hîrtie pe care erau trecute încă trei zile, hîrtie pe care am luat-o din mîna Sa, în
timp ce din mîna mea stingă mi-a scăpat o sticlă cu o otravă cumplită, a căzut pe podeaua casei, s-a spart şi s-
a risipit în casă. în aceeaşi clipă am văzut-o chiar înaintea mea pe soţia mea Sofia, pe atunci logodnica mea,
îmbrăcată toată în negru, în timp ce printre noi trecea Iisus, la egală distanţă de fiecare din noi.
M-am trezit înspăimîntat! Acum eram încredinţat că inevitabilul era foarte aproape... Primul meu gînd a fost ca
ultimele zile ale tatălui meu să le petrec alături de el. De aceea am şi anunţat la serviciu că nu voi merge şi am
cerut trei zile din concediul cuvenit. Ai mei nu au aflat niciodată motivul pentru care nu m-am dus la serviciu .
Cînd m-au întrebat, am invocat o indispoziţie neaşteptată.
între timp, tatălui meu i s-a înrăutăţit starea sănătăţii inimii. Imediat am chemat medici cardiologi şi patologi,
prieteni de-ai mei, care, după ce i-au dat primul ajutor, au recomandat ca, din pricina stării sănătăţii sale, să fie
internat de urgenţă în spital. Tatăl meu a refuzat categoric. „Nu plec nicăieri. Vreau să mor în casa mea. Lîngă
soţia şi copiii mei”. Acesta a fost răspunsul pe care I-a dat medicilor. După refuzul său hotărît, am fost nevoit să-
i transform dormitorul, în... salon de reanimare! Cum aduceam un recipient cu oxigen, cum ne şi duceam să-i
umplem pe celălalt. în tot acest timp, îi dădeam continuu medicamente pentru inimă. în fine, medicii au stat tot
timpul lîngă el.
Am făcut toate acestea, deşi ştiam că nu se va schimba nimic. Aveam totuşi datoria să-i ajut, fiindcă era tatăl
meu! De altminteri, întotdeauna am crezut, şi mai cred şi acum că, uneori, nădejdea se iveşte şi din
deznădejde!
Cu aceste eforturi, cu aceste gînduri şi cu aceste speranţe şi totodată cu multe rugăciuni către Dumnezeu şi
către «cea plină de har», am ajuns în acea zi tristă de 17 noiembrie 1972. Tatăl meu şi-a petrecut noaptea
liniştit. Dimineaţa fu foarte bine dispus. Se simţea vesel şi fericit, fiindcă toată familia era lîngă el şi-i întărea!
Voia să vorbească întruna, spunînd fiecăruia cîte ceva. Apoi a început să ne vorbească despre catastrofa din
Asia Mică. Ne-a vorbit despre luptele la care a participat la Eski-Sehir, la Kalabumu, la fluviul Sagario, şi pe care
le-a descris foarte frumos! Ne-am bucurat toţi, auzindu-l! Totul arăta că se va face bine. Aşadar, visul meu,
fusese unul din cele obişnuite... şi, în fine, Bunicuţul greşise şi el o dată... A rămas descoperit... însă, după cum
ştim cu toţii, bucuria şi fericirea sînt de scurtă durată. Asta este regula. Iar noi, nu puteam să facem excepţie.
Astfel, apropiindu-se după-amiază zilei de 17 noiembrie, tatăl meu ne-a spus: „Mergeţi, copiii mei, la treburile
voastre. V-am necăjit destul. Voi rămîne singur cu preoteasa. De altminteri, tot ce-aţi avut de oferit, mi-aţi oferit
din belşug, ba chiar mai mult. Vă mulţumesc tuturor. Fiţi binecuvîntaţi...
I-am respectat voinţa cu toţii. După cum am priceput mai apoi, voia să-şi petreacă ultimele clipe ale vieţii,
împreună cu credincioasa lui tovarăşă! Voia să-şi sfîrşească viaţa împreună cu aceea cu care pornise la drum,
cu preoteasa sa! Cine ştie ce sfaturi i-o fi dat! Cine ştie ce îndrumări şi poveţe i-o fi dat! Cine ştie cîte taine i-a
încredinţat! Taine pe care nu le-a aflat nici unul dintre noi. Le-au luat cu ei, amîndoi, pe lumea cealaltă...
Ceasul tatălui meu arăta, aşa cum ne-a spus mama ora unu şi un sfert după-amiază. Era într-o zi de vineri, în
data pe care am amintit-o deja. In acea clipă s-a petrecut ceva cutremurător! Ceva ce au trebuit să treacă cinci
ani, ca să aflu şi eu. După aceea, tatăl meu a mai privit-o o dată pe mama, şi-a întors capul spre dreapta şi a
adormit! S-a săvîrşit!
Tatăl meu s-a săvîrşit din viaţă! Ocolul vieţii sale s-a închis pentru totdeauna! Omul care, timp de o jumătate de
veac, a slujit cu credinţă, ataşament, dragoste şi frică de Dumnezeu, Biserica lui Hristos, a părăsit pentru
totdeauna această lume şi s-a dus să-i întîlnească pe Creatorul său! Preotul ce botezase, cununase,
împărtăşise şi înmormîntase mii de credincioşi, zăcea acum mort!
Oşteanul cel viteaz, care servise optzeci şi două de luni în armata greacă, luptînd mereu în prima linie, şi care a
ajuns pînă în interiorul Asiei Mici, mereu pe urmele duşmanului, nebăgînd în seamă miile de gloanţe şi obuzele,
pentru a se întoarce apoi nevătămat la familia lui, fară cea mai mică zgîrietură, îşi încredinţase acum sfîntul său
suflet, Aceluia care i-l dăruise, adică lui Dumnezeu!
Moartea tatălui meu, care m-a rănit atît de adînc, o socotesc şi acum, după trecerea a douăzeci de ani, în care
m-am apropiat şi mai mult de Biserică şi, în orice caz m-am maturizat mai mult, o socotesc aşadar, un fenomen
biologic firesc, fiindcă tot ce se naşte moare la un moment dat.
Niciodată n-am socotit însă ca ceva firesc, şi nici azi nu socotesc astfel, previziunile Părintelui Porfiriei
Acestea sînt cu totul suprafireşti! Prin urmare, sînt dumnezeieşti! Şi măcar de s-ar fi înşelat fie şi o singură dată
în cele pe care le prevedea!
Din păcate însă, Bunicuţul nu greşea nici în situaţiile cînd prevedea lucruri întristătoare. Fiindcă doar vocea era
a sa, pe cînd duhul era al lui Dumnezeu! De aceea şi în cazul tatălui meu, lucrurile s-au petrecut întocmai cum
le prevăzuse! Nimic nu s-a schimbat! S-a schimbat totuşi ceva în ce mă priveşte pe mine: a dispărut şi ultima
umbră de îndoială pe care o aveam privitor la Dumnezeiescul Har avut de Bunicuţul şi care îl înzestrase cu
darul străvederii, al înaintevederii şi al tămăduirii.
în fine, în ce priveşte soarta tatălui meu, Bunicuţul fusese categoric: „Se află printre primii! Este în lumină!”.
Măcar de-am avea şi noi aceeaşi soartă!!

Moartea mamei mele şi telefonul Părintelui Porfirie

Mi-am pierdut părinţii acum mult timp. Mai întîi a murit tatăl meu, în data de 17 noiembrie 1972, iar apoi a murit
mama mea, în 6 ianuarie 1985. Astfel s-a închis cercul morţii mult iubiţilor mei părinţi. Zilele morţii lor sînt
înscrise în amintirea mea cu litere de neşters şi socotesc că au fost cele mai triste zile din viaţa mea!
Mai ales moartea mamei mele m-a tulburat foarte tare, tocmai fiindcă nu mă aşteptam şi, de aceea, m-a găsit
cu totul nepregătit sufleteşte.
De aceea, Părintele Porfirie, avînd Dumnezeiescul Har şi cunoscîndu-mi sensibilitatea şi slăbiciunea pe care o
aveam pentru mama mea, stăruia să mă sprijine în acele clipe grele şi triste, prin care treceam eu şi familia
mea, cu fierbinţile sale rugăciuni către Dumnezeu, dar şi îmbărbătîndu-mă cu cuvinte calde.
Vorbind cu el la telefon pe cînd mă aflam în casa părintească din oraşul Mazi din Atalanti, cu o oră înainte de
începerea slujbei de înmormîntare, Bunicuţul, după ce mi-a transmis condoleanţe şi mi-a spus anumite lucruri
ca să-mi mai ridice moralul, mi-a zis: „Ei, dar ce lucru mare văd! Părintele Yannis cu preoteasa lui stau în
lumină! Se află în Rai! Se îmbrăţişează şi se sărută şi se bucură cu bucurie mare! Ei! Ce se mai bucură! Nu se
poate descrie în cuvinte! Măcar de ne-ar învrednici Domnul să ne bucurăm şi noi tot atît de mult! Ce ne-am mai
putea dori?”.
în timp ce Bunicuţul îmi spunea toate acestea, mi se părea că vorbeşte din Lumea de dincolo. Căci vocea îi era
aşa de tunătoare şi puternică, de credeam că-mi sparge timpanul! De aceea ţineam receptorul la o distanţă de
cel puţin zece centimetri de ureche! In deceniile cît am fost lîngă el, în timpul niciuneia din sutele de convorbiri
telefonice pe care le-am avut cu Părintele, nu I-am auzit să aibă o voce atît de puternică! Incredibil!
între timp, rugăciunile sale au început să rodească. Starea mea sufletească s-a schimbat cu totul! Ba chiar am
căpătat atîta curaj încît, în timpul slujbei de înmormîntare eu, care mai înainte tremuram, am încercat de trei ori
să mă sui în amvon, ca să cînt! In cele din urmă, n-am facut-o, din ruşine! Atît de tare era rugăciunea Părintelui
Porfirie! Fie ca şi acum să se roage pentru noi.

După un rău urmează încă o mie

Anul 1985 a început rău şi a continuat foarte rău! Fiindcă după moartea mamei mele a urmat moartea fratelui
meu, de vreme ce moartea este una şi nu cunoaşte mai multe grade, după cum una este şi durerea ce o
însoţeşte. Şi, în timp ce mama mea a trăit destul ca să apuce să-şi vadă, nu doar nepoţii, ci şi strănepoţii,
murind „plină de zile”, fratele meu a murit foarte tînăr, lăsînd în urmă o văduvă tînără şi doi copii mici orfani!
Aceasta este diferenţa şi la aceasta m-am gîndit cînd am spus că anul a continuat foarte rău!
Fratele meu era bolnav de inimă şi suferise un infarct miocardic. Moartea mamei mele I-a rănit atît de tare, încît
ajunsese să-şi primejduiască sănătatea. Fiindcă, deşi mama mea era foarte în vîrstă, copiii săi o socoteau fără
vîrstă!
Văzînd aceasta, împreună cu soţia mea, care este medic, am hotărît să încercăm să-i ducem în străinătate, ca
să facă o operaţie de inimă. Hotărîrea noastră era deja luată. Singurul lucru care rămînea de hotărît era
momentul şi ţara în care urma să fie operat. Bineînţeles, trebuia să mai luăm şi binecuvîntarea Părintelui
Porfirie, fiindcă nu porneam niciodată fară încuviinţarea şi binecuvîntarea lui! Tocmai de aceea, în mai sau în
iunie 1985 ne-am dus la Milesi, la Bunicuţ, ca să-i spunem ce problemă aveam. După ce s-a gîndit puţin,
Părintele ne-a spus: Nu va avea nevoie de operaţie!
Noi, fiindcă socoteam acest răspuns drept o minune ce urma să se împlinească cu ajutorul rugăciunilor
Bunicuţului, am început să ne bucurăm. Ba eu chiar am început să-i sărut mîinile, să-i mîngîi şi să-i sărut pe
cap! Totuşi, am observat că Părintele Profirie, nu numai că nu-mi împărtăşea bucuria, dar chiar era foarte trist!
Asta m-a neliniştit foarte tare. Timpul a dovedit că neliniştea mea era pe deplin îndreptăţită. Fiindcă, după
aproximativ o lună, pe 18 iulie 1985, în timp ce-şi petrecea concediul împreună cu familia sa, în sătui Kalokopi
"Kukuvista", a făcut un edem la laringe, în urma unei înţepături de albină şi, într-o clipită, s-a prăpădit!
Astfel, Într-adevăr, nu a mai fost nevoie de operaţie... şi, din păcate, încă o dată s-au adeverit cele prevăzute de
Bunicuţul meu! Din păcate!
Aici trebuie să mai spun că fratele meu îşi petrecea vara întotdeauna în luna august împreună cu noi, care ne
luam concediu şi îi ţineam companie mamei noastre care, după cum spunea, voia să se îndestuleze de noi.
După moartea mamei noastre, fratele meu s-a dus pentru prima oară la ţară în iulie, ca să petrecem luna august
împreună, de vreme ce mama noastră nu mai trăia! Şi astfel s-a adeverit faptul că după un rău, urmează încă o
mie!

Cel mai mare şi mai bun locaş!

Moartea mamei mele m-a făcut să rămîn pentru destul timp departe de Atena şi, prin urmare, departe şi de
Părintele Porfirie, deşi aveam nevoie de el mai mult ca niciodată.
însă, cînd m-am întors la Atena, primul lucru pe
care I-am făcut a fost să-i vizitez pe Bunicuţ împreună cu familia mea. Ne-a primit cu mare dragoste şi milă şi s-
a arătat părtaş adîncii noastre dureri!
Era, Într-adevăr, foarte emoţionat! Totuşi nu a încetat să încerce a ne încredinţa de caracterul firesc al acestui
cumplit eveniment. După ce ne-a adus o mulţime de argumente şi de exemple, a ajuns la concluzia care îi era
atît de dragă, conform căreia moartea nu este altceva decît poarta pe care o deschidem pentru a trece în
veşnicie! Credea acest lucru şi îl propovăduia cu mare îndrăzneală!
Cînd discuţia era pe sfîrşite, sora mea, Ekaterini, care participase la toată această discuţie, a cerut ajutorul
Bunicuţului ca să-şi rezolve o problemă foarte gravă, care o preocupa pe ea şi întreaga ei familie. Bunicuţul i-a
răspuns: „Voi aveţi stînca. îl aveţi pe Părintele Yannis, şi îmi cereţi mie ajutorul? Ştiţi că, acolo sus, unde se află,
Părintele Yannis are cel mai mare şi mai bun locaş? Odăjdiile strălucesc şi luminează într-atît încît nici nu le pot
privi! Iar îndrăzneala lui înaintea lui Dumnezeu este foarte mare! Aşa cum v-am spus, are cel mai mare şi mai
bun locaş!
Eu, cînd I-am auzit repetînd aceeaşi propoziţie, am surîs, iar Bunicuţul m-a întrebat de ce rîd.
- Rîd, fiindcă nu îmi pot închipui că şi acolo există distincţii. Şi, mai ales, nu îmi pot închipui locaşuri şi sălaşuri!
- De ce? Oare n-ai auzit spusa: „în locaşurile drepţilor sălăşluieşte-i...”? Aşadar, cum te poţi îndoi de cele ce-ţi
spun? Am spus eu vreodată minciuni? Tot ce v-am spus este adevărat. Într-adevăr, tatăl vostru are cel mai
mare şi mai bun locaş! Şi vă iubeşte pe toţi foarte mult! Şi vă vrea lingă el. Totuşi, încă nu vă ia, fiindcă mai
aveţi unele obligaţii!
Cînd a auzit toate acestea, sora mea, fiind foarte spontană, îi spuse Bunicuţului: „Să-i spuneţi să stea acolo
unde se află şi să ne lase şi pe noi unde sîntem! Nu ne trebuie asemenea iubire! Să nu fie! Stăm bine aici”.
Atunci Bunicuţul a început să rîdă cu poftă, de-i dăduseră şi lacrimile. „Binecuvîntato, îi spuse, m-ai făcut să rîd
aşa tare, că mă doare şi burta! Fii binecuvîntată!”.
Metaniile şi gimnastica pentru muşchii abdominali
întodeauna Părintele Porfirie îşi însoţea rugăciunile cu multe metanii. Făcea asta de mic copil. Desigur, atunci
făcea mai multe, comparativ cu cele făcute la bătrîneţe cînd, din păcate şi pentru el şi pentru noi, a îndurat boli
netămăduite şi chinuitoare, din pricina cărora nu putea să ofere lumii cît trebuia sau, cel puţin, cît ar fi dorit.
Şi, la fel cerea şi fiilor săi duhovniceşti să-şi însoţească rugăciunile cu cît mai multe metanii.
Cu harul pe care îl avea de la Dumnezeu, ştia că nu-i îndeplineam dorinţa, aşa că a vrut să-mi vorbească
despre aceasta. Fiind însă mereu amabil, nu a vrut să mă întrebe de-a dreptul dacă fac metanii. Şi, fiindcă pe
atunci eram foarte tînăr, a început să discute un subiect care, după părerea mea, nu avea nici o legătură cu
rugăciunea. A început aşadar să-mi vorbească despre efectele binefăcătoare ale gimnasticii asupra corpului
Astfel, îmi explica ştiinţific fiecare tip de exerciţii fizice, spunîndu-mi pentru ce parte a corpului era destinat. în
felul acesta a ajuns la muşchii abdominali ajungînd aici, m-a întrebat dacă ştiu cum se pot întări muşchii
abdominali?
Eu, cum era şi firesc, am spus că nu ştiu.
- Şi totuşi, mi-a spus, ar trebui să ştii, de vreme ce eşti ora de ştiinţă. Fiindcă nu ştii, îţi voi spune eu. Mai întîi te
voi întreba ceva: Faci metanii?
- Dacă tot ştiţi foarte bine că nu fac, Bunicuţule, de ce mă mai întrebaţi? i-am răspuns.
- Te întreb ca să-mi confirmi chiar tu. După aceea îţi voi spune că cea mai bună gimnastică pentru întărirea
muşchilor abdominali sînt metaniile! Nu rîde. Aşa este. Cînd faci metanii, ai folos dublu, fiindcă metaniile sînt
folositoare atît sufletului, cît şi trupului celui care
le face. Este de ajuns să nu le facă însă doar pentru trup.
Iar sufletul se foloseşte şi el, fiindcă în acest fel omul cere iertare şi cheamă mila lui Dumnezeu. Iar trupul se
foloseşte fiindcă, deşi lumea nu ştie acest lucru, metaniile sînt un exerciţiu foarte bun pentru muşchii
abdominali! Desigur, aceasta nu o spun tuturor oamenilor. Ţi-o spun doar ţie, care mă înţelegi şi nu vei discuta
acest subiect cu alţii. De aceea îţi recomand să faci cît mai multe metanii cu putinţă. Porneşte cu puţine şi în
fiecare zi adaugă un anumit număr de metanii, pînă vei ajunge Într-un punct dincolo de care simţi că nu mai poţi
trece. De altminteri, chiar organismul nostru ne avertizează cu privire la cît putem face şi, în funcţie de aceasta,
vom hotărî şi numărul de metanii pe care le vom face. Apoi, nu este obligatoriu să facem în flecare zi acelaşi
număr de metanii. Aceasta depinde de foarte
mulţi factori, cum sînt dispoziţia sufletească, oboseala sau starea sănătăţii noastre. Ceea ce este important,
este să începi a face metanii, cît şi faptul ca aceste metanii să fie însoţite de o pocăinţă sinceră pentru toate
păcatele făcute, iar noi să cerem din tot sufletul, să ne ierte Domnul.
De asemenea, putem ca în timp ce facem metaniile să spunem „Doamne, lisuse Hristoase, miluieşte-mă!” .
însoţind metaniile cu această rugăciune, facem cel mai bun lucru. Iar Domnul, nu numai că ne va auzi, dar ne
va şi ierta, atunci cînd îl rugăm nu doar cu buzele, ci cu tot sufletul, indiferent dacă sufletul se află lîngă Hristos,
sau este un suflet păcătos, prins în plasa necuratului, fiindcă, aşa cum ştim cu toţii, Iisus nu S-a răstignit pentru
cei credincioşi şi pentru cei fară de păcat, ci pentru necredincioşi şi pentru păcătoşi.
Sînt, Într-adevăr, de admirat atît filozofia, cît şi felul în care acţiona Părintele Porfirie. Altul în locul său, poate ar
fi acţionat cu severitate şi ar fi impus metaniile, ca un fel de regulă, unui orăşean, fie că ar fi fost sau nu vorba
despre un fiu duhovnicesc de-al său, nesocotind reacţiile şi chiar împotrivirea aceluia.
Bunicuţul însă nu făcea niciodată aşa ceva. Totuşi, în felul lui, te obliga ca, vrînd, nevrînd, să faci ca el! Tocmai
în aceasta constă şi marea sa izbîndă în a salva nenumărate suflete. încerca şi reuşea să-şi convingă
interlocutorul să facă orice îi spunea. Bunicuţul nu hotăra şi nu poruncea nimănui. Să încercăm şi noi să facem
la fel. Amin.

Cadoul de ziua mea

Părintele Porfirie ţinea foarte mult la mine, arătându-mi această dragoste şi în practică. Nu se mărginea doar la
rugăciunile şi paraclisele pe care le făcea pentru mine şi de care aveam mare nevoie, ci încerca de fiecare dată
să-mi dăruiască un lucru de-al său, ca să-mi aduc aminte de el, după cum spunea. Iar acel lucru, întotdeauna
era foarte legat de el.
Astfel, Într-un an, pe la sfîrşitul anilor ’60, în data de 1 iulie, cînd este sărbătoarea Sfinţilor doctori fără de arginţi,
cînd îmi serbam şi eu ziua onomastică, Bunicuţul mi-a făcut o mare surpriză! Fără să-mi fi spus nimic, mi-a
făcut cu mîinile sale o icoană a Sfinţilor doctori fară de arginţi, Cosma şi Damian. Cu luni înainte, pusese
această icoană în Altarul Bisericii Sfîntul Gherasim, unde slujea, ca să fie sfinţită, aşa cum mi-a spus mai apoi.
Cînd s-a sfârşit Liturghia din ziua de întîi iulie, Bunicuţul a ieşit pe uşa din dreapta a Sfîntului Altar şi m-a
chemat să vin înăuntru. Imediat ce am intrat în Altar, Bunicuţul a luat de pe masă o preafrumoasă icoană a
Sfinţilor doctori fară de arginţi şi mi-a spus: „Această icoană am facut-o eu singur pentru tine. Ţi-o dăruiesc, de
aniversarea ta. îţi doresc ani mulţi şi binecuvîntaţi. Iar Sfinţii doctori fară de arginţi, al căror nume îl porţi şi care
sînt tămăduitorii întregii lumi, mă rog să te apere şi să-ţi dea sănătate. Să-i chemi mereu, iar ei vor grăbi în
ajutorul tău”. Apoi m-a sărutat părinteşte, m-a binecuvântat şi mi-a dat Sfînta Icoană, binecuvîntîndu-mă iar. Eu
i-am mulţumit din tot sufletul, m-am aplecat şi i-am sărutat mîna şi, foarte mişcat, cu buzele tremurînde, i-am
spus: „Este cel mai frumos şi cel mai de preţ dar pe care I-am primit în viaţa mea. O voi păstra ca pe lumina
ochilor, cît voi trăi. Cît trăiesc nu o voi da nimănui. Nici dacă mi-aţi fi dăruit lumea întreagă, nu mi-aţi
fi făcut o atît de mare bucurie! Vă mulţumesc, din tot sufletul!”
Foarte bucuros, emoţionat şi fericit, şi întărit în , credinţa mea, am plecat de la Sfîntul Gherasim şi m-am
îndreptat spre casă, ţinînd strîns la piept preţiosul dar, temîndu-mă ca nu cumva să mi-l smulgă cineva pe drum.
Cînd am ajuns acasă, toţi ai mei se grăbeau să o atingă! Adevărat pelerinaj!
Din ziua aceea nu m-am mai despărţit nicicînd de acea icoană şi nici nu mă voi despărţi de ea. Cînd m-am
căsătorit, am luat-o în casa mea şi de atunci stă pe peretele cu icoane. Şi, aşa cum mi-a spus Bunicuţul, ori de
cîte ori am cerut ajutorul Sfinţilor doctori fără de arginţi, mi I-au dat. Am primit multe faceri de bine de la Sfinţii
doctori fară de arginţi şi de la Sfîntul Vasile şi, ca o mică dovadă a marii mele recunoştinţe faţă de ei, am ridicat
în satul meu, un mic Paraclis, lîngă Biserica Sfîntului Nectarie zidită de tatăl meu, iar înăuntru am pus o icoană
foarte mare ce-i reprezintă pe cei trei sfinţi protectori ai mei, iar pe o placă de marmură, de pe faţadă, am pus să
se scrie: „PARACLISUL SFINŢILOR DOCTORI FĂRĂ DE ARGINŢI Şi AL SFÎNTULUI VASILE 1. I. 1972”

Crucea cu Lemnul Sfânt

De atîţia ani am fost binecuvîntat de Dumnezeu să pot trăi alături de Părintele Porfirie, şi am trăit, am auzit sau
am aflat atîtea întîmplări lingă el, încît îmi este foarte greu, dacă nu chiar imposibil, să le stabilesc data exactă.
De aceea se poate ca una dintre întîmplările povestite pînă acum, sau din cele ce le voi povesti mai departe, să
nu se fi petrecut chiar atunci cînd spun eu. Desigur, nu fac aceasta în mod intenţionat. Dimpotrivă, îmi forţez
memoria să-mi aduc aminte nu doar anii, ci chiar şi zilele şi orele, cînd s-au petrecut aceste întîmplări. Mi se
pare că, pînă în acest moment, am reuşit acest lucru pe deplin sau măcar, într-o măsură foarte mare. La
aceasta contribuie foarte mult ajutorul şi lumina, ce le primesc de la Părintele Porfirie care, sînt convins că mă
aprobă şi totodată îmi stă alături, cu hotărîre , în această strădanie a mea, ce se face spre slava Tatălui şi a
Fiului şi a Sfîntului Duh, adică a Sfintei Treimi, pe care Părintele Porfirie a slujit-o de la vîrsta de 12-13 ani, pînă
în ceasul adormirii sale, cu atîta credinţă, iubire, devotament şi frică de Dumnezeu. Cu toate acestea, fiindcă om
sînt şi eu, orice greşeală veţi găsi să o puneţi pe seama mea, a nepriceputului, şi nu pe seama Bunicuţului
nostru.
De altminteri, în cazul meu, vreau să cred şi chiar sînt încredinţat de acest lucru pe care îl susţin cu tărie, că nu
are însemnătate cînd s-a petrecut un anume lucru, ci cum s-a petrecut, cine I-a făptuit şi în ce condiţii s-a
petrecut.
Această convingere a mea izvorăşte şi totodată este ic susţinută cu tărie şi de diverse pericope evanghelice. Un
studiu atent al Sfintei Evanghelii îl convinge chiar şi pe o cel mai dificil cititor că de obicei Evangheliştii nu se
referă la data concretă a unei minuni sau a unui cuvînt al lui Iisus, sau a oricărui alt eveniment legat de viaţa şi
lucrările lui Dumnezeu-Omul. Arareori sînt precizate cu exactitate ziua şi ora unor evenimente importante, cum
sînt Patimile Domnului nostru şi învierea Sa.
De vreme ce Evangheliştii nu au vrut să prezinte toate evenimentele cronologic, aş putea oare eu să fac
aceasta? Mai ales că nici nu am ştiut măcar dacă Domnul îmi va îngădui să purced la o asemenea faptă, adică
să scriu despre lucrările şi viaţa Părintelui meu duhovnicesc, Porfirie, adică despre lucrările unui Sfânt. Acest
lucru era de neconceput pentru mine.
în afara celor de mai sus, la faptul că nu mi-am notat din timp anumite lucruri, a contribuit însuşi Bunicuţul care,
ştiind că îl iubeam foarte mult şi că, de fiecare dată cînd se îmbolnăvea, mă temeam foarte tare că va muri şi
mă întrebam ce mă voi face fară el, ca să-mi dea curaj şi putere, îmi spunea o minciună nevinovată:
„Nu te teme, Anarghire. Eu nu mor acum. O să trăiesc... o sută treizeci de ani!”.
Acest lucru, chiar de n-aş fi vrut să-i cred, în orice caz mă mulţumea pentru moment. Şi nu doar atît, ci mă şi
scotea din nesiguranţa în care mă aflam.
Dar, chiar dacă atunci mă mulţumea, aşa cum am spus mai sus, din păcate, s-a dovedit că minciuna nevinovată
pe care mi-o spunea Bunicuţul ca să mă liniştească, a acţionat totuşi, în cazul acesta, astfel încît mi-a oprit
pornirea de a scrie. Fiindcă eu, facînd o scurtă socoteală, în funcţie de ce-mi spusese Bunicuţul, socoteam că
va mai trăi încă o jumătate de veac. Prin urmare, oricum socoteam că eu voi muri înaintea Bunicuţului. Aşadar,
gîndind astfel, n-avea nici un sens să-mi însemnez date şi fapte, şi să ţin un jurnal. Tocmai de aceea n-am ţinut
nici unul. însă toate cele uitate de mine, mi le aminteşte acum Bunicuţul. Mi le aminteşte cu multe amănunte,
care în fiecare zi mă fac să mă minunez! Şi nu exagerez deloc! Dimpotrivă, este pe deplin adevărat! Fiindcă,
atunci cînd m-am hotărît să scriu despre Părintele Porfirie, nu-mi mai aduceam aminte aproape nimic. De parcă
deodată aş fi început să sufăr de amnezie. Acest lucru nu m-a împiedicat totuşi să încerc a purcede la scrierea
acestei cărţi. Şi, după ce am început a scrie, toate piedicile au început să cadă una cîte una. Am interpretat
aceasta ca pe o aprobare şi o încuviinţare din partea Părintelui meu duhovnicesc, Porfirie. Nici n-aş fi putut să
văd altceva în toate acestea. în clipa în care, neputînd să-mi amintesc nici cele mai importante întîmplări,
începusem să deznădăjduiesc, deodată mi-au năvălit în amintire sumedenie de evenimente, discuţii, sfaturi şi
exemple şi, mai ales previziuni şi minuni, pe care le uitasem. Am început să le retrăiesc atît de intens, ca pe
vremuri, cînd sfîntul Părinte Porfirie le trăia împreună cu mine sau mi le povestea!
Acest lucru mi-a fost de ajuns ca să-mi dau drumul. Şi astfel sper ca, prin sprijinul Bunicuţului şi cu ajutorul
Harului Duhului Sfînt, pe care îl chem mereu, să reuşesc să aduc la lumină, o mică parte din cele pe care s-a
întîmplat să le aflu, despre acest sfînt al Bisericii noastre, Părintele Porfirie!
De bună seamă, fară să vreau şi într-o măsură destul de mare, m-am cam îndepărtat de subiectul nostru, însă,
gîndindu-ne că cele de mai sus nu se referă la orice om, ci la Părintele Porfirie, şi avînd fericirea să trăim, fie şi
cîteva ore alături de el, sînt sigur că putem socoti toate acestea ca foarte puţine, ba chiar insuficiente. Şi am
avea deplină dreptate. Fiindcă Părintele Porfirie nu poate fi creionat sau descris, în cîteva sute ' de pagini. Ar fi
necesare multe tone de hîrtie şi de cerneală. Acest lucru trebuie împlinit însă mult mai tîrziu, cînd toţi fiii săi
duhovniceşti, care sînt nenumăraţi, îşi vor aduna toate cele trăite şi le vor însemna, pentru ca în acest fel, să-i
pomenească pe Părintele lor duhovnicesc care s-a ostenit atît de mult pentru noi toţi, rugându-se şi pătimind
alături de noi, în momentele grele prin care treceam. Pe de altă parte, aceste experienţe, vor deveni un bun al
tuturor credincioşilor ce vor afla astfel cine a fost, cum a trăit, ce a făcut, cum a acţionat, ce a învăţat, cum se
ruga, ce îi cerea lui Dumnezeu, ce urmărea, ce voia şi, în fine, ce cerea Bunicuţul de la fiii săi duhovniceşti.
Cînd toate acestea vor fi cunoscute de toţi, atunci noi, fiecare de pe meterezele sale, vom fi adus astfel prinos
de recunoştinţă neobositului nostru Părinte Porfirie care, nesocotind starea gravă a sănătăţii sale, interdicţiile şi
avertismentele medicilor, şi-a dat viaţa pentru noi, pentru a ne aduce aproape de Hristos, pe Care îl iubea şi în
Care credea atît de tare! în acest fel îi vom dovedi că ostenelile sale nu au fost zadarnice şi că seminţele pe
care le-a semănat în toţi aceşti ani au prins rădăcini şi se înmulţesc întruna, pentru ca sufletul său aflat în ceruri
să vadă acestea şi să se veselească!
E timpul totuşi să revin la subiectul din titlu. Au trecut treizeci şi ceva de ani de cînd Părintele Porfirie, venind
dintr-una din călătoriile sale la Sfîntul Munte la Locurile Sfinte, acum nu-mi mai amintesc bine, a să-mi arate un
lucru de preţ, pe care îl adusese cu el.
De aceea m-a chemat în Altarul Bisericii Sfîntul Gherasim şi, după ce s-a încredinţat că nu ne vede t meni, a
scos din buzunar o cutie mare. Şi-a făcut cruce şi a sărutat-o de trei ori. Apoi, foarte serios, m-a între bat dacă
ştiu ce se află în acea cutie. I-am spus că nu şi l-am rugat să-mi spună. Făcînd cu mare evlavie semnul Sfintei
Cruci asupra cutiei, a deschis-o. De îndată, s-a răspîndit peste tot o mireasmă minunată! O mireasmă cum eu
unul nu mai simţisem niciodată!
După ce a deschis cutia, am observat de îndată că înăuntru se afla o preafrumoasă Cruce din lemn, sculptată,
lungă cît o palmă de bărbat şi groasă de vreo doi-trei centimetri. în viaţa mea n-am mai văzut o Cruce atît de
frumoasă! Era foarte meşteşugit lucrată şi de mare valoare! Am rămas mut de uimire/
Părintele Porfirie a luat în mîini Sfînta Cruce, s-a închinat de trei ori, a sărutat-o cu evlavie şi apoi mi-a spus să
fiu atent. După aceea, m-a însemnat mult timp cu semnul Sfintei Cruci, spunînd totodată diferite tropare. Cînd a
sfârşit, mi-a dat crucea să o sărut. Apoi mi-a dat crucea să o privesc mai bine. Am privit-o mult timp şi am
admirat fineţea artei şi înţelepciunea celui ce a gîndit-o şi a meşteşugit-o! Totodată am încercat să îmi dau
seama ce se afla în spaţiile goale ale Crucii sculptate, de răspîndea o asemenea mireasmă. Totuşi, nu puteam
să văd chiar nimic. Bunicuţul mi-a desluşit îndată această curiozitate.
- La ce te uiţi? Ştii ce ţii acum în mîini?
- Nu.
- Orice-ţi voi spune, tot nu este îndeajuns. Ţii chiar Lemnul vieţii! Ţii Sfînta Cruce! Crucea ce a fost
atinsă de chiar Trupul lui Dumnezeu! Crucea care este udată cu sîngele Domnului nostru Iisus Hristos! Crucea!
care învie morţii şi care pune pe fugă legiunile demonilor! Cum să nu răspîndească o atît de bogată mireasmă,
Anarghire? Priveşti de atîta vreme valoarea exterioară, artistică a acestei Cruci, nebăgînd în seamă esenţa sa.
Şi, în cazul acesta, ceea ce contează este esenţa, şi nu aparenţa. Cum de-ai crezut că te-am chemat pentru
cea de-a doua? Şi, dacă era vorba doar despre aceasta, crezi că aş fi avut atîta grijă să n-o mai vadă nimeni?
Bineînţeles că nu. Sînt foarte puţini cei care au fericirea să ţină în propriile mîini ce ţii tu. Şi, mai fericit decît toţi,
sînt eu păcătosul. Şi tot nu-mi vine să cred că Domnul mi-a trimis acest dar dumnezeiesc. Fie slăvit numele Lui!
Acum, ca să te încredinţezi cîtă putere şi cît har sfînt are Sfîntul Lemn, care se află în interiorul acestei Cruci,
acoperind cîţiva centimetri pătraţi, pe o plăcuţă compactă, te voi ruga să faci întocmai ce-ţi voi arăta acum. Ţine
Crucea cu amîndouă mîinile. Apoi, du-o la gură. Acolo o vei acoperi cu totul cu cele două palme, astfel încît să
nu mai pătrundă aer pe nicăieri. După aceea, încearcă să inspiri, cît mai adînc, pe gură, ţinînd
Crucea lipită de gură. Să-ţi ţii respiraţia cît poţi mai mult şi, după ce vei fi expirat aerul, să-mi spui ce ai simţit.
Iată, fa exact ce voi face eu mai întîi. Şi mi-a arătat practic ce voia de la mine. în momentul în care a inspirat
adînc, I-am văzut schimbat. Chipul îi strălucea! i Ochii, pe jumătate închişi străluceau şi ei. Gîndul său probabil
nu se mai afla acolo şi el însuşi cred că se afla în altă lume. Eu însă, puţin credincios, ca întotdeauna, nu voiam
să-mi cred ochilor. M-am gîndit că toate acestea sînt rodul imaginaţiei mele. în scurt timp Bunicuţul, reînnoit,
bucuros şi entuziasmat, mi-a dat Crucea cu Lemnul Sfînt şi mi-a spus să repet întocmai cele făcute de el. Am
făcut aşa cum mi-a spus. Cînd am terminat, m-a întrebat:
- Ce ai simţit?
- Nimic, am răspuns. Şi acesta era adevărul. Cum ar fi fost posibil să-i spun minciuni? De altminteri, şi să fi vrut
să-i spun minciuni, n-aş fi putut, căci Bunicuţul avea har de la Dumnezeu şi ştia cînd cineva spune adevărul şi
cînd minte. Prin urmare, de aş fi îndrăznit să fac aşa ceva, aş fi scăzut mult în ochii săi şi i-aş fi pierdut
încrederea, pe care o avea în mine. Prin urmare, eram obligat să-i spun adevărul.
- Ia mai fa încă o dată, fiule, mi-a spus Bunicuţul. I-am dat ascultare. Totuşi, nu am simţit nimic. Apoi, m-a pus
să fac acelaşi lucru de cîteva ori şi, dacă îmi aduc bine aminte, cu ochii închişi. Totuşi, nici, atunci n-am simţit
nimic.
Apoi Bunicuţul a luat iar Crucea şi după aceea mi-a dat-o mie. Tot nu am simţit nimic. După multe încercări, am
început să mă necăjesc foarte tare. Părintele Porfirie a înţeles şi a încercat să glumească pe seama supărării
mele. însă, orice ar fi făcut sau ar fi zis, nu reuşea. Era firesc fiindcă, în clipa aceea mi-am simţit toată golătatea,
toate lipsurile şi toate neputinţele mele ca creştin, în comparaţie cu Părintele meu duhovnicesc. Tocmai de
aceea, am fost cuprins de ruşine şi de frică. Ruşine, fiindcă mă arătasem în faţa Bunicuţului cît eram de
nevrednic a fi numit fiul său duhovnicesc. Teamă, fiindcă aflasem la ce grad de sfinţenie ajunsese Părintele
Porfirie şi cît de departe mă aflam eu de el! despărţea o prăpastie mare. O prăpastie ce, după părerea mea, nu
se va umple niciodată! Şi spun niciodată, fiindcă, în clipa aceea, se comparau două persoane neasemenea, ba
chiar opuse. Pe de o parte, Părintele Porfirie, un adevărat sfînt care ducea cu el toate bagajele sfinţeniei, avînd
drept înaintaşi, smerenia, răbdarea, iubirea pentru aproapele şi credinţa în Hristos! De cealaltă parte eu, adică
un om foarte tînăr, cum eram pe atunci, împovărat de un egoism exagerat care îi caracterizează pe toţi tinerii,
vanitos, viclean, lipsit de cel mai elementar respect faţă de Dumnezeu şi, mai ales, prea puţin credincios pentru
un fiu de preot. Aşadar, cînd în clipa aceea am cutezat să compar aceşti oameni neasemănători, am avut un
asemenea şoc, încît abia mă mai ţineam pe picioare!
Bunicuţul însă, care întotdeauna îmi arătase multă bunătate şi înţelegere, şi care găsea soluţii chiar şi acolo
unde nu existau pentru noi, îndată ce şi-a dat seama de gravitatea stării mele, a venit repede lîngă mine, m-a
mîngîiat pe cap şi mi-a spus: „Nu te întrista, fiul meu. Nu se face. Eşti şi tu sensibil ca tatăl tău, Părintele
Yannis. Ai suflet bun. Nu contează. Ce n-ai reuşit aici, vei reuşi acasă. Uite, fac ceva ce n-aş fi făcut pentru
nimeni altcineva. îţi dau Crucea cu Lemnul Sfînt să o iei acasă la tine şi să o ţii cîte zile vrei tu. Acolo vei reuşi
ce n-ai reuşit aici. Ce mai vrei? Te rog numai să ai grijă să nu o pierzi. Fiindcă este un lucru care nici nu se
vinde, nici nu se cumpără! Crucea asta valorează mai mult decît lumea toată! însă eu, ca să-ţi arăt cît de mult te
iubesc, ţi-o dau şi sînt încredinţat că astă seară chiar, vei simţi ceea ce simt şi eu, primind harul Său.
Eu nu-mi credeam urechilor! Urma să iau Crucea la mine acasă şi să o ţin cîte zile voiam? Sfîntă Născătoare de
Dumnezeu, ce aud? Mă pierdusem cu totul! Cînd mi-am revenit, i-am strîns mîinile şi i le-am sărutat foarte
emoţionat! I-am mulţumit de multe ori fierbinte, i-am sărutat mîna, I-am îmbrăţişat, am luat binecuvîntare şi am
plecat spre casă, în fugă.
Acum, dacă m-ar întreba cineva ce am simţit pe drum, mergînd spre casă, i-aş răspunde că simţeam ceva de
nedescris! Dar cine, fiind în locul meu, ar fi putut să descrie în cuvinte simple, ce simţea? Eu cred că nimeni.
Şi o spun cu certitudine. Fiindcă este vorba de ceva ce am trăit foarte intens, sentimentele mele fiind
amestecate. Pe de o parte, pluteam de bucurie, gândindu-mă că ţineam în mîinile mele păcătoase Lemnul
Vieţii! Lumea întreagă! Pe Dumnezeu însuşi, aşa cum zicea Părintele Porfirie. Şi nu doar pentru cîteva clipe, ci
pentru mai multe zile!
Pe de altă parte, eram foarte speriat la gîndul ca nu cumva, din vreo pricină oarecare, acest preţios Dar
Dumnezeiesc, să cadă în mîini străine, fară voia mea. Cum m-aş fi justificat atunci înaintea Bunicuţului? Mai
ales că îmi atrăsese atenţia să o păzesc ca pe lumina ochilor, fiindcă era un lucru „care nici nu se vinde, nici nu
se cumpără”.
Cu aceste gînduri şi sentimente am ajuns acasă, ţinînd strîns în mîini cutia cu preţioasa Comoară, aflată în ea.
Imediat m-am dus şi m-am încuiat în odaia mea. Apoi am pus Crucea în picioare pe masă. Am îngenuncheat şi
m-am rugat fierbinte vreme îndelungată. Ceream un singur lucru: să simt şi eu întocmai ceea ce simţise şi
Bunicuţul, cînd a inspirat deasupra Sfîntului Lemn. Cînd mi-am terminat rugăciunea, eram mai mult decît
încredinţat că cererea îmi fusese primită şi că fusese încuviinţată. La aceasta, oricum, contribuise şi rugăciunea
Bunicuţului. De altminteri, îmi spusese: „Vei reuşi acasă ce n-ai reuşit aici!”.
încredinţat aşadar, de rezultatul rugăciunii mele şi de previziunea Părintelui Porfirie, mi-am făcut cruce şi am
încercat pentru prima oară. Minunea s-a înfăptuit! Inspirînd prima dată, am simţit cum mi se scoboară prin gît un
suflu dătător de viaţă, cum îmi cuprinde plămînii în întregime şi cum se întinde mai apoi în toate măruntaiele,
creîndu-mi o stare bună, cum nu mai simţisem pînă atunci! în general, simţeam ceva suprafiresc. Ceva ce nu
mai simţisem niciodată pînă în clipa aceea şi pe care, mărturisesc, nu-l pot descrie acum!
Plin de bucurie, entuziasm, emoţie şi frică de Dumnezeu, avînd însă şi credinţa mult mai întărită, am repetat
această încercare de foarte multe ori. Şi, lucrul cel mai însemnat este că de fiecare dată simţeam
Dumnezeiescul Har tot mai puternic! Este de prisos să mai spun că, în cele din urmă, am adormit ţinînd Crucea
în braţe...
A doua zi, de dimineaţă m-am dus la Părintele Porfirie. îndată ce m-a văzut, mi-a spus: „Ai văzut că te-ai necăjit
degeaba? Nu ţi-am spus că ce n-ai reuşit aici, vei reuşi acasă? Nu ai simţit toate acestea?”, şi mi-a descris
întocmai ceea ce simţisem, sfătuindu-mă să fac acelaşi lucru în fiecare zi.
De atunci, Crucea m-a însoţit peste tot. Harul său mă ajuta la examenele de la facultate, la rezolvarea diferitelor
probleme şi mă ferea de o mulţime de primejdii.

De fiece dată Bunicuţul îmi cere crucea, iar eu găseam mereu cîte o justificare să nu i-o dau. Bunicuţul, care
ştia câtă nevoie aveam de Cruce, îmi mai îngăduia să o mai ţin... Astfel zilele s-au făcut săptămîni, iar
săptămînile s-au făcut luni. Și, dacă aş fi insistat mai mult, cine ştie, poate chiar mi-ar fi lăsat-o mie...
Oricum, din ziua în care am înapoiat Crucea, mă simt neputincios ca un soldat dezarmat

Exemplul ascultării
„Pe cînd eram încă monah, fiind cam de vîrsta ta, am aflat că într-o chilie trăia un bătrîn ciudat. Toţi ucenicii
care se duseseră să-i slujească nu putură să-i suporte cîrteala şi ciudăţenia mai mult de doua-trei zile, după
care fiecare pleca lăsându-l singur. Asta s-a petrecut mult timp. în cele din urmă nu mai primi nimeni sa meargă
să-i slujească. Atunci am hotărît să merg şi eu la el. I-am înştiinţat pe ceilalţi călugări despre intenţia mea, iar ei
au încercat să mă împiedice. Mi-au spus:
Nu cuteza, căci vei da greş şi vei fi dezamăgit. Şi eşti prea tânăr ca să-ți începi viaţa de călugăr cu o expieriență
atât de rea. Au încercat doar atâția călugări, ce aveau răbdare neţărmurită şi o bunătate nemaivăzută şi au dat
greș.
Lasă-te păgubaş. Te vei osteni zadarnic, iar osteneala ta va fi aidoma ostenelii noastre, de vreme ce tot nu vei
obţine nimic”. Degeaba au încercat să mă înduplece. Le-am spus că mă voi duce, chiar de voi da greş.
Într-adevăr, fară a mai pierde vremea, am pornit-o spre chilia bătrînului. Am bătut la uşă, iar el mi-a spus să
intru. I-am dat bineţe şi am îngenuncheat cerîndu-i bătrînului binecuvîntarea.
- Ce cauţi aici? m-a întrebat.
- Iată, am aflat că eşti singur şi neputincios şi am venit să te slujesc.
- Să te întorci de unde ai venit! Pleacă imediat.
Spunînd aceasta, mi-a arătat fereastra. Adică, trebuia să ies pe fereastră şi nu pe uşă. Iar eu, ca întotdeauna,
am făcut deplină ascultare. Am ieşit pe fereastră! Asta înseamnă ascultare!”.
Oricum, Bunicuţul insista foarte mult pe subiectul ascultării. Şi considera că aceasta constituia o datorie şi o
obligaţie a fiecăruia dintre fiii săi duhovniceşti.
Personal, voind să arate ce mare însemnătate atribuia ascultării, scrie următoarele în Epistola-Testament pe
care ne-a lăsat-o tuturor:
„... am plecat de la părinţii mei în taină şi am venit în Kafsokalivia, la Sfîntul Munte, şi am intrat la ascultare la
doi fraţi bătrîni, Pantelimon şi Ioanichie. S-a întîmplat să fie amîndoi foarte evlavioşi şi plini de virtuţi, aşa că i-
am îndrăgit foarte tare şi de aceea, pentru rugăciunile lor, făceam deplină ascultare. Acest lucru m-a ajutat
foarte mult, căci am nutrit o iubire foarte mare şi faţă de Dumnezeu, petrecînd astfel acolo foarte bine”.

Fiica cea moartă a preotului

Părintele Dionisie a slujit ca preot în sătucul Malesina, vreme de treizeci de ani şi mai bine. A fost un preot
foarte isteţ, de o bunătate nemărginită, care se împrietenea lesne cu toată lumea. Mai ales de tatăl meu îl lega o
prietenie foarte strînsă, însoţită de multă sinceritate şi de respect reciproc.
La aceasta contribuia şi faptul că erau amîndoi împreună slujitori ai Celui Preaînalt, precum şi faptul că satele
lor, Mazi şi Malesina, sînt atît de aproape unul de altui, încît alcătuiesc o comună.
Astfel, se întîlneau aproape în fiecare zi. Fiecare îi spunea celuilalt cu ce probleme se confrunta în păstorirea
turmei sale şi, împreună, luau hotărîri în legătură cu felul în care le puteau rezolva.
Mai exista însă şi un al treilea motiv pentru care cei doi preoţi se întîlneau atît de des. Este vorba despre setea
Părintelui Dionisie de a afla noutăţi de la Părintele Yannis despre viaţa şi minunile Părintelui Porfirie.
Tatăl meu, afla mereu cîte ceva de la mine despre Bunicuţ, şi acest ceva ajungea, în aceeaşi zi, la ultimul
receptor care nu era nimeni altul, decît Părintele Dionisie. Astfel, aveau subiect de discuţie în fiecare zi.
Pe scurt, Părintele Dionisie ştia totul despre Bunicuţul , pe care, cu toate acestea, nu îl văzuse niciodată! De
aceea I-a rugat pe tatăl meu să-i facă cunoştinţă cu el. Tatăl meu i-a promis şi, la prima vizită pe care a facut-o
Bunicuţul în satul nostru, i-a făcut cunoştinţă cu Părintele Dionisie. Acela, foarte încîntat de cele discutate cu
Bunicuţul, l-a găzduit la el acasă. Acolo au vorbit tot felul de lucruri, iar Părintele Dionisie era tot mai
entuziasmat!
Asta s-a întîmplat însă pînă la un punct. Adică atîta timp cît Părintele Dionisie a acordat deplină încredere
spuselor Bunicuţului. După aceea însă, isteţul preot, aşa cum i-am spus la început, nu s-a mai mulţumit cu
cuvintele. Voia de acum dovezi palpabile. De aceea a tot căutat şi, în cele din urmă, a şi găsit, un mod de a
pune la încercare Sfîntul Dar al Părintelui Porfirie. Şi, Într-adevăr, a făcut aceasta în chip uimitor!
I-a arătat Bunicuţului o fotografie de familie, în care se aflau el, preoteasa şi copiii lor. Apoi I-a rugat pe Bunicuţ
să-i spună ce vede la fiecare. Bunicuţul, care mai tîrziu nu a mai primit să vadă fotografii, ca să nu fie
răstălmăcit - fiindcă prin intermediul fotografiilor erau nişte rătăciţi ce spuneau că văd tot felul de lucruri - a luat
fotografia în mînă, a privit-o puţin şi apoi a început să spună ce vedea la fiecare în parte. A spus despre
Părintele Dionisie, despre preoteasă, apoi despre cele două fete de alături şi, ajungînd la fiul părintelui, la
colegul şi prietenul meu, care acum este preot în Malesina , sub numele de Părintele Nicolae, a spus:
- Acest copil este departe de tine. însă n-ai de ce te nelinişti, fiindcă este bine. Chiar foarte bine.
Preotul cel... viclean, vroia însă dovezi mai concrete, de aceea I-a întrebat:
- Bunicuţule, fiul meu se află foarte departe?
- Da, foarte departe, i-a răspuns Bunicuţul. In orice caz, în străinătate.
Într-adevăr, fiul său se afla în străinătate, fiindcă studia în Italia, urmînd să devină inginer. însă, scopul părintelui
Dionisie, care îi arătase Bunicuţului fotografia, nu era acesta. Era altul, mai important. De aceea, toate cîte le
auzise pînă în acel moment de la Părintele Porfirie, şi care erau foarte însemnate, nu numai că nu I-au mişcat,
dar chiar I-au lăsat indiferent sau aproape indiferent.
Căci avea în minte ceva ce ar fi constituit lovitura de graţie dată neîncrederii sale, dacă Părintele Porfirie i-ar fi
dezvăluit adevărul legat de persoana care îl interesa. Şi această persoană era tocmai ultima din fotografia de
familie. Era fiica preotului, despre care Bunicuţul nu spusese nimic pînă atunci. De aceea Părintele Dionisie
abia aştepta să audă ce-i va spune Bunicuţul şi avea chiar unele îndoieli că va reuşi.
însă, „minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi”!
Nu numai că n-a dat greş, dar răspunsul Părintelui Porfirie I-a surprins ca un trăznet pe neîncrezătorul şi puţin
credinciosul preot!
Ţinînd în mînă fotografia, Bunicuţul a început să privească atent ultima persoană din fotografie, în timp ce
Părintele Dionisie spunea:
- Despre această fiică a mea vreau să-mi spui.
Bunicuţul a rămas tăcut pentru puţin, a suspinat
adînc şi, foarte întristat, a zis:
- Din păcate, aşa trebuia să fie!!! A chemat-o Domnul la El.
Părintele Dionisie a sărit în sus ca un arc şi, cu lacrimi în ochi, I-a îmbrăţişat pe Bunicuţ, întrebându-l întruna:
- Aşa trebuia să fie? Aşa trebuia să fie, Bunicuţule?
- Da. Aşa trebuia.
Într-adevăr, fiica Părintelui Dionisie murise cu mulţi ani în urmă. O lovise o boală cumplită, cancerul şi suferise
groaznic! Atît de groaznic, încît chiar şi părinţii ei se rugau lui Dumnezeu să o odihnească...
Harul Dumnezeiesc a triumfat astfel!

Se va face bine. Se va căsători şi va avea doi copii.

Cu treizeci şi şase de ani în urmă, o fetiţă foarte frumoasă a avut un accident cumplit, care a tulburat tot satul şi
mai ales familia noastră, fiindcă eram rude de sînge cu fetiţa accidentată.
în urma acestui accident, fetiţa fu rănită foarte grav în zona abdominală, inclusiv la organele genitale. Apoi a
făcut o hemoragie ce nu putea fi oprită şi din momentul accidentului, n-a mai vorbit deloc, astfel că toţi au
crezut-o moartă. Părinţii şi rudele ei au fost cuprinşi de panică şi, înspăimîntaţi, cereau ajutor de Sus. Cei mai
stăpîni pe ei, au dus fetiţa la cel mai apropiat spital din oraşul Livadia. Constatînd gravitatea situaţiei, medicii
spitalului, nu au vrut să o interneze! Aşadar, i-au acordat doar primul ajutor şi apoi au dus-o cu salvarea la
Atena, la spitalul „Bunavestire”. Acolo a fost dusă de îndată în sala de operaţie, iar operaţia a durat mai multe
ore, timp în care fetiţa s-a aflat între viaţă şi moarte!
între timp, i-au spus cele întîmplate şi Părintelui Porfirie, care s-a încredinţat de gravitatea situaţiei. Totuşi, a
promis că se va ruga foarte mult şi a mai spus că, în cele din urmă, cu ajutorul lui Dumnezeu, fetiţa va fi salvată.
în final minunea s-a săvîrşit, căci despre o minune a fost vorba, de vreme ce chiar medicii care au
operat-o au spus că numai o minune o va salva!
A doua zi după operaţie m-am dus la Bunicuţ la Sfîntul Gherasim şi i-am spus care e starea bolnavei şi că
operaţia a fost dusă la bun sfîrşit. Atunci el a adăugat:
- Doar că va face febră mare şi va fi nevoie de o a doua operaţie. Să le spui asta părinţilor, ca să nu se
neliniştească: Eu mă voi ruga să meargă toate bine.
Într-adevăr, a doua zi, întorcîndu-mă de la facultate, am hotărît să trec iar pe la Bunicuţul.
Coborînd pe strada Pireos spre Policlinică, îl văd pe trotuarul din faţă pe tatăl fetiţei, care stătea cu ochii aţintiţi
spre intrarea Bisericii Sfîntului Gherasim. M-am apropiat de el şi-am aşteptat să văd dacă mă văzuse şi el. Dar
degeaba. Pe chip îi erau înscrise o durere şi o tristeţe de nespus, din pricina marelui necaz ce se abătuse
asupra scumpului său odor. Cînd i-am vorbit, a părut tulburat, dînd impresia unui om care se află pe altă lume!
L-am întrebat despre sănătatea micuţei şi, cu mare tristeţe mi-a spus că îi crescuse febra, lucru care i-a
neliniştit foarte tare pe medicii ce o îngrijeau. L-am liniştit imediat şi i-am spus că Bunicuţul prevăzuse asta de la
prima operaţie şi că, în cele din urmă, totul se va termina cu bine. S-a liniştit aproape de tot! Apoi am intrat
amîndoi la Sfîntul Gherasim. Din păcate, Bunicuţul nu era acolo. îl chemaseră undeva în Attika, să le arate dacă
şi unde exista apă, pentru a fora după ea. Acest lucru mi I-a spus chiar Bunicuţul, a doua zi cînd ne-am întîlnit.
După discuţia aceasta am mai vorbit mult timp cu Părintele Porfirie despre evoluţia ulterioară a nefericitei tinere
şi i-am cerut să-mi spună mai multe despre sănătatea ei, dar şi despre urmările pe care avea să le aibă acest
accident asupra vieţii sale. Părintele mi-a spus limpede şi desluşit:
- Ţi-am spus să nu te nelinişteşti. Şi să spui asta şi părinţilor ei. Eu mă rog neîncetat şi toate se vor termina cu
bine. Nu ascultaţi ce vă spun alţii. A trecut de pericol! Domnul şi-a pus mîna Sa cea sfîntă. Peste puţin vor fi
toate uitate, iar copilaşul se va face bine de tot! Şi nu doar se va face bine, dar se va şi căsători şi va avea şi doi
copii! Asta să-i spui tatălui ei şi a spus şi numele aceluia.
Acestea mi le-a spus Bunicuţul, iar eu am plecat foarte bucuros la facultate. Timpul i-a adeverit spusele încă o
dată!
Într-adevăr, fetiţa s-a făcut bine de tot! A crescut, s-a căsătorit şi a avut doi copii. întocmai cum a spus Părintele
Porfiriei Iar copiii ei, o fetiţă şi un băiat, au studiat la Politehnică şi, cu rugăciunile Părintelui Porfirie , au devenit
oameni de ştiinţă. Mai ales fiica ei a intrat prima la Politehnică! Iar a doua zi după anunţarea rezultatelor,
fotografia ei se afla pe prima pagină a ziarelor! L-am rugat pe Părintele Profirie să comenteze toată evoluţia
situaţiei fetiţei, iar el mi-a răspuns laconic, dar înţelept:
- Unde binevoieşte Dumnezeu, este biruită rânduiala firii!

Bunicuţul citeşte gîndurile celor prezenţi.

Reacţionează puternic şi dezvăluie două operaţii.
Acest capitol nu este fară legătură cu cel dinainte. Ba chiar se leagă cumva de el. Şi se leagă în mod direct, mai
ales fiindcă este vorba despre tatăl fetiţei căreia i s-a întîmplat accidentul pe care I-am descris mai sus în
amănunt.
Acesta era un foarte bun cap de familie, mare proprietar de pămînt, serios şi muncitor. De aceea a putut să
folosească faptul că îl cunoştea pe Părintele Porfirie, de care se legase foarte mult, de cînd cu accidentul fetei
sale. Personal, nu-mi amintesc de vreo întîlnire cu Bunicuţul , în care să nu mă întrebe, nu doar despre el, ci şi
despre toată familia sa. Acest lucru era reciproc.
Aşadar, tatăl fetiţei, fiindcă ştia că Părintele Porfirie, pe lîngă multe altele, mai avea şi capacitatea sau, mai
degrabă, darul de a găsi în ce loc se aflau ape subterane, a vrut să exploateze prezenţa Bunicuţului în satul
nostru şi, de aceea, I-a plimbat pe toate terenurile sale ca să-i ceară părerea, fiindcă voia să facă săpături,
pentru a-şi transforma ţarinile uscate, în ogoare irigate.
Într-adevăr, Bunicuţul i-a spus despre fiecare teren în parte, care era cantitatea de apă, calitatea sa, dar şi la cîţi
metri adîncime se găsea apa mult dorită!
Aici, trebuie să notez faptul că Părintele Porfirie îi spunea celui interesat, ori de cîte ori treceau cu maşina peste
un fir de apă: „pe sub noi trece o apă şi se îndreaptă în cutare direcţie! şi, Într-adevăr, aşa era! Fiecare punct pe
care-l indica, conducea spre o fîntînă din satul nostru! Unul ducea spre marea fîntînă din sat, celălalt fir spre
Lutraki, iar al treilea la fîntînă Sfintei Marina etc.
Mergînd pe unul dintre terenurile acestuia, Bunicuţul era însoţit şi de cumnatul său, pe nume Hristos. Terenul
respectiv se află în locul numit Hiliadu, denumirea provenind de la vechiul oraş ce se afla în regiunea aceasta,
cu foarte multe vestigii antice, şi care avea o mie două case. Şi, din hiliadio, a ajuns Hiliadu.
Pe acest teren, Bunicuţul a întîmpinat mari greutăţi în a spune dacă exista apă. Cauza? Hristos! Acesta era un
om excepţional, bun părinte de familie, moral, bun şi răbdător. îmi este rudă apropiată şi ţin foarte mult la el. Ce
s-a întîmplat? Pe cînd Bunicuţul meu împreună cu tatăl fetiţei se plimbau pe ţarini, căutînd să găsească punctul
unde se afla apă, şi se îndepărtaseră vreo 100-150 de metri de Hristos, el, tînăr fiind pe atunci, începu să spună
bancuri despre preoţi, cu glas scăzut desigur, rîzînd împreună cu celălalt prieten al său. Distanţa ce îi despărţea
de Bunicuţul era atît de mare, încît erau siguri că nu îi auzea. Nu ştiau însă, ! bieţii de ei, că Bunicuţul nu avea
nici o legătură cu preoţii despre care spuneau bancuri şi nici faptul că antenele sale dumnezeieşti, pur şi simplu
anulau distanţele! Astfel, Părintele Porfirie ştia ce spunea şi ce gîndea Hristos, iar acest lucru I-a necăjit într-atît,
încît i-a fost cu neputinţă să-şi continue strădaniile ca să găsească apele subterane.
De aceea, pe un ton aspru, care nu accepta nici o opoziţie, îndreptîndu-se spre însoţitorul său, i-a spus:
- Dacă nu pleacă el, adică Hristos, nu voi continua. Voi pleca eu!
- Dar, de ce? Ce v-a făcut?
- Ştie el. Sau îl alungi, sau plec!
De îndată omul s-a conformat ordinului Bunicuţului. S-a dus după Hristos şi I-a alungat. înainte însă a vrut să
afle ce spunea şi ce gîndea despre Părintele, iar Hristos i-a spus totul! După ce a mărturisit acestea, toţi au
rămas uimiţi! Nimeni nu se mai îndoia că acest om, cu siguranţă, avea ceva suprafiresc, ceva profetic şi, în
general, ceva legat de Dumnezeu. Asta era convingerea tuturor, iar timpul a dovedit că aveau deplină dreptate.
La sfîrşitul acestui incident, Bunicuţul a fost dus pe un alt teren, care aparţinea acum răposatului V. A. Acela era
un om liniştit, bun părinte de familie, care, încercînd să valorifice terenul respectiv, făcuse o mulţime de
cheltuieli pentru săpături, în urma indicaţiilor unor radiestezişti, dar fară a obţine nici un rezultat.
Şi, nu numai că nu a avut nici un rezultat pozitiv, dar din acest motiv, a căzut şi în patima băuturii, încercînd
astfel să iasă, din acest impas! în orice caz, astfel încerca să-şi micşoreze şi să-şi mai uite necazul provenit din
faptul că nu găsea apă, deşi făcea săpături. Totuşi, supărarea sa era şi mare şi îndreptăţită, indiferent dacă felul
găsit pentru a o înfrunta era greşit şi distructiv, atît pentru el, cît şi pentru familia sa.
Aici trebuie să amintesc faptul că, atunci cînd Părintele Porfirie s-a dus pe terenul său, V.A. era beat! Bunicuţul
s-a apropiat de el cu binecunoscuta linişte ce-l caracteriza, I-a salutat, a vorbit cu el şi apoi a luat-o spre izvor. A
privit puţin şi-apoi a spus:
- La ce adîncime ai ajuns pînă acum?
- O sută şi...
- Chiar de mai sapi încă o dată pe atît, nu vei găsi apă! Este un fir mic de apă, mai la dreapta, la vreo 5-6 metri,
dar apa e foarte puţină, iar cu timpul se va îndrepta în altă direcţie. Nu-ţi risipi banii şi nu te osteni zadarnic. Nu
vei găsi apă pe acest teren.
- Şi de unde ştii tu? Tu eşti preot, nu eşti găsitor de apă! Eu am plătit radiesteziştilor banii pe care i-au cerut şi
mi-au spus că voi da de apă multă!
- Nu ştiu ce ţi-au spus radiesteziştii. Eu văd că sub terenul tău nu există apă. Dacă tu ai bani de aruncat, e
dreptul tău să-i arunci în izvorul pe care I-ai deschis. Dacă vrei, continuă, dar îţi vei aminti vorbele mele. Va fi
însă prea tîrziu...
Vasilis s-a necăjit foarte tare şi totodată s-a mîniat De aceea, fiind sub influenţa vinului, a început să se certe cu
Bunicuţul, de parcă din vina lui nu s-ar fi găsit apă pe terenul său, şi să spună tot felul de lucruri necuvenite.
Părintele Porfirie a reacţionat liniştit la toate aceste provocări şi a încercat să-i convingă să se oprească. Văzînd
însă că nu reuşeşte, s-a apropiat de el şi i-a spus:
- Văd că orice ţi-aş spune, nU-ţi vei schimba părerea privind săpăturile şi vei face tot după capul tău. Vreau însă
să-ţi spun altceva. Şi, dacă poţi nega, neagă, însă nu vei putea. Ai făcut două operaţii. Una recent şi alta mai de
mult. Aşa este? Sau nu?
- Nu. Am făcut doar o operaţie. Vezi că ai greşit? Acelaşi lucru se întîmplă şi cu izvorul. Nu prea te pricepi la
apă, Părinte...
Toţi cei de faţă amuţiră. Fiindcă, fiind rudele aceluia, ştiau foarte bine, aşa cum ştiau toţi locuitorii micuţului sat
Mazi, că V.A. nu făcuse decît o singură operaţie la stomac. Prin urmare, toţi au prins a se îndoi cele spuse de
Părintele Porfirie, privindu-se întrebat în chip foarte grăitor/ Totodată îşi spuneau în şoaptă unul altuia pe limba
lor, în arvanită:
- Aici a dat greş Bunicuţul! Cum a fost cu putinţă? Iar noi am fost atît de naivi şi-am crezut tot ce ne-ai spus.
Cum de am fost atît de imprudenţi să începem săpăturile? Vom fi distruşi. Dumnezeu s-a milostivit de noi şi ne-
a deschis astăzi ochii!
Acestea şi multe altele spuneau pe ascuns oamenii din sat despre Părintele Porfirie. Iar el, care cu Harul
Dumnezeiesc ştia totul, întristîndu-se din pricina puţinei lor credinţe, pentru a le dovedi că nu el, ci ei dăduseră
greş, a spus:
- Ca să vezi şi tu, dar, mai ales, toţi ceilalţi care ne urmăresc, că eu am dreptate, te rog să-ţi ridici cămaşa, ca
să-ţi arăt cele două tăieturi ale operaţiilor.
Acela a reacţionat imediat, agitat:
- Nu ştii ce ceri, Părinte. Ai dat-o în bară şi acum nu vrei să recunoşti. Ne-ai spus destule minciuni. Ajunge. Am
priceput cine eşti.
Auzind acestea, Părintele Porfirie s-a întristat foarte tare. De aceea, s-a apropiat de el şi i-a spus apăsat:
- Fie îţi ridici singur cămaşa, fie ţi-o ridic eu!
Aceia s-a împotrivit cu tărie. Atunci, cei de faţă,
au văzut un Părinte Porfirie necunoscut! Plin de elan, flexibil, puternic şi de nestăpînit! După aceea, toţi au spus:
„Cine I-a văzut atunci pe Bunicuţul şi nu s-a temut?”. Desigur, pe atunci era tînăr. Avea în jur de cincizeci de
ani.
Domnul M.A., care era şi el de faţă, a comparat
mişcările şi, în general, toate acţiunile Părintelui Porfirie, cu scene dintr-un film!! Printr-o mişcare bruscă, pur şi
simplu I-a imobilizat pe V.A., care n-a apucat să reacţioneze, şi, cu putere, i-a ridicat hainele atît de sus, încît
aproape I-a dezbrăcat de tot, de la brîu în sus! în continuare, în timp ce cu o mînă îi ţinea hainele, cu cealaltă
arăta tăieturile care, Într-adevăr, erau două şi nu una! Una era de la o operaţie la stomac, iar cealaltă era de la o
operaţie de apendicită! Toţi cei de faţă au rămas muţi! Fiindcă nimeni nu ştia de cea de a doua operaţie, pe care
o făcuse pe cînd era soldat şi pe care, dintr-un motiv necunoscut, o ascunsese.
V.A. se albise de tot la faţă şi nu mai putea spune nici un cuvînt! Singurul lucru pe care-l făcea era să-i
privească pe Bunicuţ drept în ochi şi, plin de uimire, să asculte ce zicea. Bunicuţul, în timp ce îl ţinea nemişcat
şi aproape pe jumătate gol, i-a dezvăluit tot trecutul personal, înteţind astfel uimirea aceluia şi a tuturor celor
prezenţi!
în cele din urmă V.A., după ce a recunoscut toate cele spuse de Părintele Porfirie, i-a cerut iertare şi a plecat de
îndată, pe jos, spre satul nostru, aflat la o distanţă de mai bine de doi kilometri de ţarina sa. Cînd a ajuns în sat,
s-a dus drept la cafenea. Acolo, printre alţii, era şi locotenent-colonelul în rezervă Tzavaras Anastasios, unul
dintre cei mai buni prieteni de-ai mei din copilărie, iar acum rudă prin alianţă cu mine, care, de fiecare dată cînd
îmi descrie starea în care se afla în ziua aceea V.A., izbucneşte în rîs, facîndu-mă şi pe mine să rîd fără oprire!
Aşa cum povesteşte el însuşi, cînd V.A. a ajuns la cafenea, faţa îi era atît de schimbată, încît mulţi I-au
recunoscut cu greu! Părea o sălbăticiune hăituită!

Tulburat, înspăimîntat şi palid, părea că este gata să se prăbuşească! Foarte anevoie a reuşit să răspundă
întrebărilor consătenilor lui.
- Ce să vă spun, oameni buni! Un preot pe care mi I-a adus M.A. la izvorul pe care vreau să-i fac la Hiliadu, mi-a
descoperit totul! Totul, înţelegeţi? De cînd m-am născut şi pînă în ziua de azi... închipuiţi-vă, mi-a descoperit
două operaţii pe care le-am făcut şi despre care nu ştiţi nici măcar voi, deşi trăim toţi aici în sat, de mici copii! M-
a înspăimîntat foarte cu cele ce mi-a zis şi m-a făcut să o iau la fugă ca un nebun! Vor trece multe zile pînă să-
mi revin! Ăsta nu e doar preot, ci trebuie că mai este şi altceva. Este sfînt sau profet!

Bunicuţul gustă apele subterane şi le găseşte foarte sărate

în timp ce V.A. se afla la cafeneaua din sat, povestindu-le înspăimîntat clienţilor cele de mai sus, Părintele
Porfirie se afla împreună cu M.A. pe un alt teren foarte întins al aceluia, aflat în regiunea Vivos Proskina.
Era un teren foarte întins, împădurit de brazi, aflat în prelungirea vestitului sat turistic Sfîntul Ioan Teologul, cu
mare foarte curată, peşti proaspeţi şi nenumărate vile frumoase, ce împodobesc întregul OSMAES!
M.A. voia să folosească acel teren în scop turistic, căci era cu adevărat potrivit pentru aşa ceva, avînd şi munte
şi mare, în vreme ce peisajul era de o frumuseţe unică.
Şi totuşi, în această regiune, acoperită de brazi, de o frumuseţe rară, lipsea ceva: apa.
Şi, după cum bine ştim, fară apă nu există viaţă. Prin urmare nu se pot construi nici centre turistice. Vizita
Bunicuţului pe acest teren avea drept ţintă găsirea unor ape subterane, pentru a putea începe de îndată
săpăturile care să le scoată la lumină.
Din prima clipă a vizitei sale acolo, Părintele Porfirie a constatat că exista apă din belşug. A spus chiar că există
atîta apă sub pămînt, încît seamănă cu un rîu mare învolburat. Şi, lucrul cel mai important, se afla la o adîncime
doar de cîţiva metri.
Auzind cele de mai sus, M.A. nu a putut să-şi ascundă mulţumirea şi bucuria! Visul său urma să devină
realitate. Acum era lucru sigur că va putea folosi această întinsă zonă, acoperită de brazi, situată la malul mării.
Peste puţin timp, acest pămînt sterp, va fi împărţit în parcele, şi fiecare bucată se va transforma Într-un teren
bun de casă, foarte scump. Totodată centrul hotelier urma să ocupe suprafaţa de la malul mării, transformînd-o
Într-un nou Miami!
însă, fiindcă toate bucuriile sînt scurte, şi bucuria lui M.A. a avut aceeaşi soartă!
După ce s-a concentrat puţin, Bunicuţul I-a rugat pe M.A. să stea puţin în locul unde se afla, iar el s-a dus într-o
parte unde se află o bisericuţă cu totul albă a Izvorului Tămăduirii care, din locul unde este zidită, domneşte
asupra întregului litoral, însoţindu-i şi apărîndu-i pe pescarii săraci care se luptă zi şi noapte pentru pîinea cea
de toate zilele. Mergînd cîţiva metri mai încolo, s-a ascuns după nişte stînci mari, acoperite de tufişuri dese.
M.A. a bănuit orice altceva, numai nu adevăratul scop pentru care Bunicuţul se dusese în acea ascunzătoare.
De aceea i-a aşteptat întoarcerea cu mare răbdare. Cînd însă şi-a pierdut cu totul răbdarea, a început să se
neliniştească foarte tare, pentru sănătatea şi chiar pentru viaţa Bunicuţului. De aceea a fost nevoit ca, foarte
discret şi fără zgomot, să meargă şi el în direcţia în care I plecase Părintele Porfirie, încercînd să-i dea de urmă.
în zadar însă! Nu era de găsit nicăieri! Asta i-a înteţit neliniştea, tot gîndindu-se la soarta Părintelui.
De aceea a început să-i caute peste tot, fară a-şi mai lua măsurile de precauţie pe care le luase pînă atunci,
pentru a nu fi zărit de Bunicuţ. După o vreme, I-a găsit Într-un loc plin de tufe, înconjurat de stînci mari. Stătea în
genunchi cu mîinile înălţate spre cer şi se ruga fierbinte! Nu I-a deranjat deloc. S-a ascuns îndărătul copacilor
ca să nu-l vadă Bunicuţul şi de acolo a urmărit totul.
Cînd, la un moment dat, s-a sfîrşit evlavioasa şi fierbintea rugăciune a Bunicuţului, M.A. a observat un lucru
ciudat: L-a văzut pe Bunicuţ care, după ce şi-a făcut mai întîi cruce, şi-a pus căuşul mîinii drepte pe pămînt,
după care o aducea la gură şi-i sorbea conţinutul! Adică făcea ceea ce facem cu toţii cînd bem apă de la izvor
cu mîna! A făcut aceasta de mai multe ori şi, cînd a sfîrşit, şi-a ridicat mîinile spre cer, de parcă îi mulţumea lui
Dumnezeu şi, după ce a stat astfel o vreme, s-a închinat cu evlavie mare şi s-a ridicat. Cînd M.A. s-a încredinţat
că se sfîrşise această slujbă, s-a grăbit să se întoarcă la locul său, ca să nu vadă Bunicuţul că I-a urmărit, lucru
care nu-i prea plăcea Bătrînului.
Peste puţin timp a ajuns la el şi Bunicuţul, care părea cam necăjit.
- Unde ai fost atîta vreme? M-am neliniştit foarte tare şi văd că nu eşti prea vesel. Ce se întîmplă? a întrebat
M.A.
- S-a dus comoara! răspunse Bunicuţul.
- De ce? Doar mi-ai spus că e foarte multă apă. Un adevărat rîu.
- E apă multă, însă nu e bună...
- Şi de unde ştii?
- Ei, binecuvîntate! Iată, acum m-am încredinţat. De unde voiai să fi ştiut dinainte şi eu păcătosul... Domnul mi-a
îngăduit să o gust de multe ori şi am aflat că e foarte sărată... Ţi-am spus. Este foarte sărată. Adică e aproape
ca apa de mare. Nu poate fi băută deloc. Dacă nu crezi, sapă o fîntînă. La mică adîncime vei da de apă din
belşug, însă e sărată. O poţi folosi la stropirea grădinilor, a bostanilor şi a legumelor. Insă nu e apă de băut,
cum vrei tu. De astă dată n-ai avut noroc. Dacă ar fi fost de băut, aşa multă cum e, ar fi rezolvat problema
irigațiilor în toate satele din Lokrida.Hai să mergem, că am obosit foarte tare.
Ne-o ajuta Dumnezeu. Când deznădăjduiești, tocmai atunci îți trimite ceva la care nu te așteptai...
Ajunge să crezi în El și să-L iubești după cum și El ne iubește și are grijă de noi, ca un tată de copiii săi.
Și noi toți suntem copiii lui Dumnezeu și, orice lucru bun avem, de la Dumnezeu îl avem.
Este darul său. Nu ai auzit cum se spune în Biserică: "Orice dar bun și orice dăruire desăvârșită de sus vin, de
la Părintele luminilor".
Ar fi o mare omisiune dacă nu aș spune faptul că, mai apoi, mulți au fost aceia care au săpat în acea zonă
găsind multă apă, care însă nu putea fi băută. Astfel, Părintele Porfirie a avut dreptate încă o dată!

Vindecarea micului băieţel din Salonic şi cecul de 100,000 de drahme

în urmă cu vreo cincisprezece ani, în locul unde astăzi se află clădirile Sihăstriei de la Milesi, se aflau mici
deluşoare, şi numai pentru modificarea terenului erau necesare mari sume de bani şi multe ore de lucru.
Astfel, atunci cînd Bunicuţul a început să-şi pună în aplicare planurile de înălţare a Sihăstriei, a avut de înfruntat
mari greutăţi băneşti! Despre toate aceste greutăţi discutam adesea, dar nu găseam nici o soluţie, fiindcă, aşa
cum se spune: „Banii sînt trebuincioşi, o, bărbaţi atenieni, şi fară ei, nimic din cele necesare, nu se poate
înfăptui!” .
Cu toate acestea, Bunicuţul nu era dintre aceia care deznădăjduiesc lesne, sau care îşi predau vreodată
armele. Şi aceasta, tocmai fiindcă avea mare credinţă în Dumnezeu! Fiindcă îşi pusese toată nădejdea în Acela
şi fiindcă, aşa cum însuşi obişnuia să spună: „cele cu neputinţă oamenilor, sînt cu putinţă la Dumnezeu!”. Şi
avea dreptate întru totul. Cu toate acestea, problema banilor pentru construcţie îl neliniştea tare.
Iar această problemă a devenit şi mai grea, şi mai vădită, cînd a sosit momentul să scoată permisul de
construcţie, care era foarte scump! Şi ar fi fost şi mai scump, dacă nu s-ar fi ocupat de realizarea planurilor, fără
nici o plată, unul dintre fiii duhovniceşti ai Bunicuţului.
Din acest motiv, într-o zi Părintele Porfirie m-a chemat să discutăm despre felul cum ar fi putut face rost de bani.
I-am promis că voi face tot ce-mi stătea în putinţă. Totuşi, la plecare, I-am lăsat foarte neliniştit! Era aproape
trist! Şi era prima dată că-l vedeam astfel pe Bunicuţ.
După vreo zece zile am trecut din nou pe la Părintele Porfirie. A început să îmi surîdă de departe! Părea foarte
vesel şi bucuros! Era cu totul diferit de acel Părinte Porfirie, de care mă despărţisem cu zece zile în urmă.
- Bunicuţule, vă văd foarte bucuros, i-am zis. Ce s-a întîmplat?
- Cum m-ai priceput, binecuvîntate... De departe îmi citeşti gîndurile şi sentimentele...
- Dar ultima dată v-am lăsat foarte necăjit. Ce s-a întîmplat? S-a rezolvat problema care vă neliniştea aşa tare?
- A rezolvat-o Dumnezeu! Pentru El nu există probleme care nu pot fi rezolvate. Doar noi nu avem răbdare
îndeajuns. Şi nu avem răbdare, tocmai fiindcă nu avem credinţă. Dacă am avea credinţă adîncă şi nu o credinţă
superficială, atunci am avea şi răbdare, şi-am avea şi soluţii pentru problemele noastre. însă, ce-ţi tot spun toate
astea, de vreme ce eu, cel dintîi nu am credinţă mare? Dar, ce credinţă poate aştepta cineva de la un păcătos
ca mine?
- Dacă sfinţia voastră sînteţi păcătos, Bunicuţule, noi ce-ar trebui să facem? Desigur, nu ne-ar mai rămîne decît
să ne legăm o piatră de gît şi să ne aruncăm în apele adînci ale Golfului Eubeic, care ne stă la îndemînă, şi să
ne înecăm...
- Toţi avem aceeaşi soartă. Şi pe toţi ne va mîntui mila lui Dumnezeu. Noi singuri nu ne putem mîntui.
Acum vreau să-ţi povestesc un lucru mare, ca să te minunezi şi tu, la rîndul tău, de măreţia Bunului nostru
Dumnezeu.
în ziua în care ai plecat, Într-adevăr, m-ai lăsat foarte neliniştit, din pricina problemei băneşti, pe care o ştii prea
bine. Desigur, neliniştea mea era pe deplin îndreptăţită. De altminteri, cunoşti prea bine lucrurile.
A doua zi însă, a venit la mine o doamnă necunoscută, foarte amabilă. îndată ce m-a văzut, m-a întrebat:
„Dumneavoastră sînteţi Părintele Porfirie?”. îndată ce i-am spus că eu sînt, a căzut în genunchi la picioarele
mele, îmbrăţişîndu-le strîns şi sărutîndu-le! îmi săruta chiar şi pantofii! Şi, plîngînd şi rugîndu-se de mine, cu
strigăte ce se auzeau pînă departe, m-a rugat să-i tămăduiesc copilul, care era gata să moară! Iar strigătele ei
erau aşa de îndurerate că mi-au sfîşiat inima! De altfel, credinţa îi era atît de mare, că m-a făcut să lăcrimez de
emoţie! Astfel, spontan, fără ca măcar să-mi dau seama prea bine, mi-am ridicat mîinile în sus şi L-am rugat pe
Domnul să se milostivească de ea şi să-i tămăduiască copilul. Am primit de îndată răspuns pozitiv! Aşa că i-am
spus: „Ridică-te. Nu mai plînge. Copilul tău s-a făcut bine!”. Ea însă continua să-mi sărute picioarele şi să mă
roage să-i vindec copilul. Părea că nu are de gînd să se mai oprească. Am făcut tot ce-am putut să o conving
că i s-a şi tămăduit copilul, dar degeaba. Ea striga şi mai tare: „Sfinte Părinte, salvează-mi copilul! L-am dus în
toate ţările de pe lumea asta, la cei mai buni profesori, la cele mai mari spitale, dar nimeni nu a putut să îl
vindece! Nimeni n-a putut să-mi dea nici cea mai mică speranţă că va trăi! Toţi mi-au spus că va muri în curînd!
îmi moare copilul! Ajută-l, sfinte al lui Dumnezeu...”.
Văzînd-o în starea asta, tare mi-a mai fost milă de ea! M-am aplecat şi, apucînd-o de umeri cu toată puterea,
am încercat să o ridic, dar mi-a fost cu neputinţă! Se prinsese de picioarele mele şi n-o mai puteam descleşta
de pe ele!
între timp, i-am spus iar că i s-a vindecat copilul.
Ea însă, fie nu auzea, fiindcă striga şi plîngea fară oprire, fie nu credea că-i spuneam adevărul. Mai degrabă, ,
nu credea ce-i spuneam. Fiindcă, atunci cînd, luminat i de Dumnezeu, i-am spus şi numele copilului, pe care
nu-l cunoşteam şi nici nu mi-l spusese nimeni, s-a ridicat îndată, sărutîndu-mi necontenit mîinile şi tot
mulţumindu-mi cu lacrimi în ochi, lacrimi ce se revărsau şuvoi din ochii înroşiţi de plîns!
Femeia şi-a revenit după mult timp din emoţionanta scenă pe care o crease ea însăşi, înaintea ochilor uimiţi ai
tuturor celor aflaţi acolo.
în cele din urmă, minunea s-a înfăptuit! Copilul s-a făcut bine! Cînd s-a întors la Salonic şi-a găsit copilul
sănătos!! Medicii care I-au consultat mai apoi, s-au încredinţat că se făcuse bine de tot! Nu mai era nici urmă de
boală! Moartea dăduse înapoi, iar copilul trăia! I Toţi medicii au fost nevoiţi să accepte că se înfăptuise o , mare
minune! Părinţii şi rudele micuţului băiat din Salonic, care era gata să moară, s-au bucurat nespus! Au sărbătorit
apoi cum se cuvenea cel mai mare eveniment din viaţă!
Apoi, primul lucru pe care I-au făcut a fost să vestească minunea, minunea în care parcă nu le venea să
creadă nici părinţilor copilaşului ce era gata să moară! Nu puteau să-şi creadă nici ochilor! Cu toate acestea,
copilul, despre care se credea că va muri peste cîteva zile, trăia! Boala lui a fost aceea care a murit! Copilul
trăia! Previziunile doctorilor, ce erau corecte şi fireşti, au fost infirmate. Era firesc să moară copilul, avînd boala
pe care o avea. însă „unde voieşte Dumnezeu, este învinsă rînduiala firii!”.
Şi, în timp ce se petreceau toate acestea la Salonic - continuă Bunicuţul - iar eu aici slăveam zi şi noapte Sfîntul
nume al Marelui nostru Dumnezeu, Care a ascultat rugăciunea mea, a păcătosului şi I-a izbăvit de moarte
sigură pe acel băieţel bolnav, azi, chiar de dimineaţă, inginerul, unul dintre fiii mei duhovniceşti, mi-a făcut
socoteala cît mă costă licenţa de construcţie. Era vorba despre 100.000 de drahme, el nevrînd nici o plată
pentru osteneala sa!
Asta mă punea în mare încurcătură. Fiindcă, aşa cum ţi-am spus ultima dată cînd ai venit să mă vezi, nu aveam
bani nici măcar pentru nevoile imediate care, după cum ştii, sînt mari.
Şi, în timp ce începusem să mă neliniştesc, tot gîndindu-mă cum să fac rost de bani pentru licenţa de
construcţie, mă anunţă că a sosit un cec în valoare de 100.000 de drahme, pe numele meu, adică tocmai suma
de care aveam nevoie pentru plata licenţei de construcţie! Mare minune!
Ce se întîmplase? Simplu. Femeia din Salonic, cînd s-a încredinţat că se petrecuse o minune copilului ce stătea
să moară, a vrut să-şi exprime în felul acesta recunoştinţa faţă de Preabunul Dumnezeu, Care i-a dăruit
copilului ei nu doar sănătate, ci şi viaţă.
Aşadar, a trimis suma de 100.000 de drahme, care prin îngăduinţa lui Dumnezeu, este tocmai suma de care
aveam nevoie pentru a-mi lua licenţa de construcţie Aici se vede cu adevărat măreţia lui Dumnezeu! Cine şi-ar
fi putut închipui că marea credinţă a mamei copilului urma să fie izvorul a două minuni foarte mari? Pe de o
parte, copilul s-a vindecat, iar pe de altă parte s-a pus temelia unei lucrări bine plăcute lui Dumnezeu, care
urmează să ocrotească şi să găzduiască, secole de-acum înainte, mii de suflete, şi care va deveni un adevărat
stup al Ortodoxiei? De ce te îndoieşti de cele ce-ţi spun? Ei, să ţii minte că aici, după cîţiva ani, se va petrece ce
se petrece azi la Maica Domnului din Tinos! Atunci vei spune: „A avut dreptate Bunicuţul”.
Profetice cuvinte! Să ne învrednicească Dumnezeu să trăim acele zile.

Intervenţia directă a Părintelui Porfirie

îmi amintesc foarte bine că în 27 iulie, Într-un an cînd oraşul Atena a plîns sute, şi, după părerea unora, chiar
mii de morţi, din pricina cumplitei canicule ce s-a abătut asupra oraşului, soţia mea, care e medic pediatru, a
primit un telefon urgent, prin care era chemată să vină în ajutorul unui bebeluş, a cărui viaţă era în primejdie din
pricina căldurii.
Fiindcă medicul nu exercită pur şi simplu o meserie, ci o profesiune, nu aveam de ales, cu atît mai mult cu cît nu
aveam dreptul să refuzăm a acorda ajutor de urgenţă unui bebeluş, a cărui viaţă era în primejdie. De aceea,
neluînd în seamă cumplitele primejdii în care ne aflam noi înşine, precum şi numeroasele avertismente venite
din partea organelor competente, avertismente ce fuseseră difuzate prin intermediul mijloacelor de informare în
masă, care recomandau oamenilor să nu circule pe stradă, din pricina arşiţei, ci să stea închişi în case, facînd
băi dese - în ciuda tuturor acestor lucruri - ne-am dus imediat la adresa pe care ne-au dat-o.
Odată ajunşi la destinaţie, soţia mea a suit în bloc, intrînd într-unul din nenumăratele apartamente, în vreme ce
eu, fiindcă n-am găsit loc de parcare, am fost nevoit să stau în faţa parcării unui bloc care, la ora aceea, două-
trei după-amiază, se afla chiar în bătaia soarelui. Din această pricină şederea mea în maşină a devenit nu
numai imposibilă, ci şi periculoasă! Am ieşit aşadar din maşină şi-am fugit să mă adăpostesc la umbra unui
copac. Aerul era totuşi atît de încins, încît îţi tăia respiraţia şi îţi ardea faţa şi membrele care erau neacoperite!
Acest lucru m-a făcut să mă întorc din nou la maşină. Privind în oglindă am văzut că faţa şi urechile îmi erau
roşii, de parcă ar fi fost un fier înroşit! M-am speriat foarte tare! între timp auzeam la radioul din maşină apelurile
şi anunţurile prin care aflam cîţi oameni muriseră din pricina arşiţei, care ajungea la temperaturi neprecizate, în
orice caz foarte mari. Totodată se vorbea despre faptul că nu există spațiu suficient pentru îngroparea morților,
iar la sfârșit crainicul a anunțat că numai la Cimitirul din Peristeri se află sute de cadavre neîngropate, existând
pericolul unei epidemii. Trebuie să mărturisesc că toate acestea m-au afectat destul de tare.
Înţesându-se cumplita arşiţă ce se făcuse în maşină fiindcă, aşa cum am mai spus, se afla chiar în soare,
transformîndu-se astfel într-un adevărat cuptor, am început să mă simt foarte rău şi să-mi pierd controlul! De
aceea, făceam eforturi supraomeneşti să rezist tot uitându-mă să văd dacă trece cineva să mă ajute! Dar
degeaba! Pe tot bulevardul nu trecea nici o maşină, nici un om, iar porţile şi ferestrele blocurilor erau închise
ermetic dînd impresia unui oraş părăsit! Între timp, starea sănătăţii mele se înrăutăţise şi mai mult, ajungînd
disperată.
Aflat în faţa acestei primejdii de moarte, am început să-i chem în ajutor pe Părintele Porfirie. Îl chemam fierbinte
să vină degrabă, fiindcă mă aflam în mare primejdie! Atunci s-a petrecut minunea! Era poate pentru prima dată
cînd Părintele Porfirie acţiona atît de nemijlocit şi eficient. Fără să ştiu nici apartamentul şi nici etajul la care se
afla soţia mea şi, desigur, fără să fi vorbit cu ea, am auzit-o chemîndu-mă de pe balconul unui apartament şi
întrebîndu-mă dacă se întîmplă ceva cu mine sau dacă am nevoie de ceva. I-am răspuns că nu, fiindcă Într-
adevăr nu mai aveam nevoie de ajutorul său! Fiindcă, înainte să mă cheme ea, primisem ajutorul Bunicuţului.
Mă simţeam iar foarte bine şi mai puternic ca oricînd! De necrezut! Ce m-a impresionat cel mai tare a fost
intervenţia simultană a Bunicuţului, dar şi felul în care a reacţionat soţia mea, care, trebuie s-o spun, niciodată şi
în nici o situaţie nu a mai făcut aşa ceva în cei douăzeci de ani de cînd sîntem căsătoriţi. Am cunoscut multe
dintre minunile Părintelui Porfirie, însă viteza şi eficienţa acestei minuni, eu unul n-o voi uita niciodată. Pentru
aceasta îi mulţumesc!

Părintele Porfirie... dieteticianul!

De fiecare dată cînd publicam vreun studiu Într-un ziar sau în vreo revistă - cel mai adesea în revistă - primul
lucru pe care îl făceam era să-i dau un exemplar şi părintelui meu duhovnicesc, Bătrînului Porfirie, iar el îl
primea cu mare bucurie! Citea dedicaţia pe care i-o scriam pe revistă şi apoi, plin de mulţumire, mă binecuvînta!
Totuşi, eu nu am crezut niciodată că Bunicuţul şi-ar fi pierdut din timpul său preţios, pentru a citi studiile mele,
de vreme ce conţinutul lor nu avea nici o legătură cu religia.
De aceea, de fiecare dată cînd îi dădeam cîte un exemplar, eram convins că nu avea timp să-i citească, dar i-l
dăruiam doar fiindcă îl respectam foarte mult. La fel am făcut şi cînd am publicat în revista Fundaţiei Asigurărilor
Sociale un studiu ce se referea la „Libera alegere a medicului în lume şi la noi”. M-am dus la Milesi ca să îi duc
revista personal! Aşa făceam de obicei! îndată ce am intrat în chilia sa, m-a întîmpinat cu strigăte de bucurie!
- Ei, bine ai venit! Te aşteptam! Ce vă spuneam, fetelor, de dimineaţă?
- Că va veni domnul Anarghiros cu familia lui.
- Chemaţi-o aici şi pe sora cutare.
- M-aţi chemat, Părinte?
- Ce-ţi spuneam dimineaţă, cînd m-am trezit?
- Că va veni domnul Anarghiros cu doamna Sofia şi cu Yannakis.
- Auzi? Ştiam că vei veni astăzi şi te aşteptam de dimineaţa. De ce ai întîrziat?

Am avut o mică problemă cu maşina. Dar eu Bunicuţule, n-aveam de gînd să vin astăzi!
- Lasă, ce tot spui. Ascultă ce-ţi spun eu. De fiecare dată cînd urmează să vii, eu le-o spun maicilor de
dimineaţă. Dar să vii mai des, fiindcă toţi aveţi nevoie să veniţi. Şi tu, şi doamna Sofia, dar mai ales copilul. Aici,
printre brazi, vă veţi împrospăta plămînii. Atena, aşa cum merg lucrurile, în cîţiva ani, va fi un oraş de nelocuit.
Haide să mergem acum să ne plimbăm puţin, fiindcă avem amîndoi nevoie. Şi ne-am dus. Pe drum i-am dat
revista cu noul meu studiu. Mi-a mulţumit foarte mult, a citit dedicaţia şi a surîs, adăugînd: „Scrii numai lucruri
înţelepte, dar te oboseşti foarte mult, fiul meu! Unde găseşti toate aceste lucruri? Studiul acesta este la fel de
bogat în elemente ca celelalte? Dacă da, te felicit călduros!
- Le-aţi citit, Bunicuţule?
- Pe toate! Se putea să nu le citesc? Cum ţi-a trecut prin minte aşa ceva? Vai de mine! Să trec cu vederea
eforturile şi progresele fiilor mei duhovniceşti? Dar eu mă bucur atunci cînd fiii mei progresează! Şi sînt foarte
mulţumit, fiindcă rugăciunile mele dau rezultate.
Acuma, cum o fi citit Bunicuţul studiile mele nu ştiu. Le-a citit aşa cum le citim toţi, sau Într-un fel ştiut doar de
el? Mai degrabă este valabilă a doua variantă. Atunci nu-mi trecea prin minte că le-ar fi putut citi altminteri, însă
acum îmi par toate cu putinţă.
Apoi Bunicuţul a continuat:
- în mod deosebit m-a impresionat acel studiu în .care te refereai la conştiinţa celui asigurat şi a patronului!
Toate, fiul meu, sînt chestiune de conştiinţă. Ia să vedem dacă îmi amintesc titlul. Cred că se numea „Conştiinţa
asigurătoare a celui asigurat şi a patronului, ca factor esenţial al atingerii obiectivelor Fundaţiei Asigurărilor
Sociale”. Nu-i aşa?
Pur şi simplu m-a lăsat mut! Trecuseră atîţia ani, încît nici chiar eu nu-mi mai aminteam exact titlul! Astfel, am
primit încă o lovitură puternică, din pricina gîndurilor mele necugetate pe care le aveam de fiecare dată cînd îi
dădeam Bunicuţului cîte o revistă cu studiile mele...
Apoi mi-a vorbit despre conştiinţă şi, după ce m-a lăudat şi m-a felicitat, a conchis:
- Măi, tu eşti un înţelept! Ştii asta?
M-am făcut că nu aud.
- Auzi ce-ţi spun? Ştii că eşti înţelept?
Eu iar m-am făcut că nu aud şi imediat am schimbat subiectul. Şi, văzînd o grămadă mare de ceapă ce se afla
mai încolo, fiindcă intrasem deja în curtea Sihăstriei, I-am întrebat:
- Ce de cepe! Ce faceţi cu atîtea cepe, Bunicuţule?
- Nu schimba vorba! Ce-ţi spun eu, şi ce-mi răspunzi tu! în fine... Ce să fac cu cepele, fiule? Există oare un
medicament mai mare decît ceapa? Ştii ce proprietăţi are ceapa?
- Cum să nu ştiu? Are proprietăţi vasodilatatoare.
- Vezi, aşadar, că am dreptate! Cum de ştii toate astea? Într-adevăr, ceapa are proprietăţi vasodilatatoare.
E foarte bună pentru inimă, pentru vene, pentru tensiunea arterială, şi pentru multe altele. Totodată întăreşte
foarte mult organismul omului. Să-i spui doamnei Sofia să o folosească mai mult.
Tot mergînd, am ajuns înaintea unui loc cu lăptuci,
iar Părintele Porfirie m-a întrebat:
- Ştii în ce vitamine sînt foarte bogate lăptucile?
- Am auzit că ar conţine mari cantităţi de vitamina E!
- Da, exact aşa e, precum spui. Să mîncaţi şi multe lăptuci. Iar ca să nu-ţi facă rău la stomac, să fierbi apa şi să
le bagi în ea, doar cît să se mai înmoaie. Să le opăreşti o dată şi apoi să.le mănînci. Astfel, nu-ţi vor face rău la
stomac. Ia spune-mi, morcovi mîncaţi?
- Nu prea mult. Soţia mea îi foloseşte la unele mîncăruri, eu însă îi evit, fiindcă îmi fac rău la stomac.
- Ah, nu faceţi bine. Trebuie să mîncaţi mulţi, foarte mulţi morcovi, fiindcă au vitamina A, care întăreşte
organismul şi îl apară de o mulţime de boli. Chiar şi de cancer!
Pînă atunci ştiam că Bunicuţul era medic, arhitect, inginer, electrician, cadastrist şi multe altele. în acea zi am
aflat însă că era şi... dietetician! Şi dintre cei mai buni!

Vindecarea studentei bolnave de cancer

Era o studentă care îl respecta, îl aprecia şi-l iubea foarte mult pe Părintele Porfirie. De aceea şi el o primise
printre fiicele sale duhovniceşti pe acea studentă, dar şi pe o prietenă şi colegă de-a ei. Bunicuţul, aşa cum mi-a
spus, ţinea şi el foarte mult la ea, aşa cum ţinea la toţi fiii săi duhovniceşti, aşa cum îşi iubea aproapele şi cum
iubea întreaga lume. De altminteri, nu exista nimic pentru care să nu aibă o dragoste mare. Doar pe diavol îl
ura. Şi nu doar îl ura, ci se şi lupta cu el, dispreţuindu-i foarte tare!
- Lasă-l, îmi spunea. Nu-i da importanţă. Cu cît îi dai mai multă importanţă, cu atît mai mult se apropie de tine.
Dacă vrei să îl alungi şi să-i îndepărtezi de tine, atunci încetează a-i mai da importanţă. Dispreţuieşte-l, căci
merită doar dispreţ. Din momentul în care va avea parte doar de dispreţ, va începe să dea înapoi, iar, în cele
din urmă, o va lua la fugă. Dispreţul este cea de-a doua armă, după Sfînta Cruce, împotriva diavolului! De Sfînta
Cruce se teme, pur şi simplu tremură de frica ei şi o ia la fugă. Iar dispreţul nu îl poate îndura deloc, fiindcă e
foarte mîndru şi moare de ciudă! De altminteri, această mîndrie a sa este şi pricina căderii sale, pentru care a
ajuns ce a ajuns. Astfel şi-a primit cuvenita pedeapsă...
Acesta era Părintele Porfirie şi acestea erau lucrurile pe care le credea şi le propovăduia fiilor săi duhovniceşti.
Aceasta era părerea sa despre diavol şi astfel se lupta cu el, folosind Sfînta Cruce şi dispreţul! Acelaşi lucru ne
cerea să-i facem şi noi, şi insista să facem ca el. Iar cel care făcea ca el, nu doar se folosea foarte, dar astfel îl
făcea tare fericit pe Părintele Porfirie, fiindcă astfel îi arăta că face deplină ascultare, aşa cum spunea şi făcea
el însuşi.
Astfel, studenta de care am spus mai sus era unul dintre acele suflete care făcea în toate cum îi spunea
Bunicuţul, dovedind deplină ascultare. Şi, tocmai din aceste două motive, o aprecia foarte mult, aşa cum mi-a
spus.
S-a întîmplat însă că în timpul vacanţei, pe cînd fata se afla la ea acasă, a fost atinsă de cumplita boală a
cancerului!

Undeva, sub braţ sau pe piept, nu-mi mai amintesc acum bine unde, fiindcă au trecut de atunci mulţi an? i-a
apărut o tumoare malignă, de mărimea unui ou. De îndată a fost cuprinsă de teamă şi de nelinişte! S-a grăbit
aşadar să-i caute şi să-i găsească pe Părintele Porfirie, ca să-i vorbească, la telefon desigur. I-a fost foarte
anevoie să-i prindă, dar în cele din urmă a dat de sfinţia sa. I-a spus amănunţit despre ce era vorba şi care erau
simptomele. Părintele Porfirie i-a pus diagnosticul prin telefon: tumoare malignă!
- E rău, dar nu te teme. Ne vom ruga. Petrece-ţi vacanţa liniştită şi cînd vii la Atena, treci pe la mine. îţi voi citi
rugăciuni, voi face semnul Sfintei Cruci şi te vei face bine. Să te rogi însă şi tu şi să te împărtăşeşti, dacă poţi, în
fiecare Duminică. Dumnezeu Cel Preaînalt va face lucruri mari, căci pentru El nu există boli vindecabile şi boli
incurabile. Există doar credincioşi şi necredincioşi...
Vestea pe care i-o dăduse Bunicuţul numai bună nu era. Iar cu Părintele Porfirie, tocmai asta era rău, că nu
greşea niciodată în părerile sale. Chiar şi cînd erau exprimate doar telefonic! Totuşi tînăra, în ciuda credinţei
fierbinţi în Dumnezeu şi în Părintele, nu a rezistat tentaţiei de a afla şi părerea medicilor din oraşul ei, sperînd că
ei îi vor pune alt diagnostic. Din păcate însă, toţi medicii au fost de acord cu diagnosticul pe care i-l pusese
Bunicuţul! Apoi, văzînd deplina concordanţă între opiniile medicilor şi aceea a Bunicuţului, studenta a fost
cuprinsă de nelinişte, spaimă şi teamă! Din această pricină, a doua zi, dis-de-dimineaţă, s-a dus la Atena ca să-i
întîlnească - pe cine altul? - pe Părintele Porfirie, care era singura nădejde şi singurul sprijin al tuturor fiilor săi
duhovniceşti!
- Te aşteptam! Nu crezi nici cuvintelor mele, nici încredinţărilor mele şi nici rugăciunilor mele. Bată-te să te bată,
binecuvîntato, ţi-ai întrerupt vacanţa de care aveai atîta nevoie şi-ai alergat la mine. De parcă rugăciunile mele
nu te-ar ajunge şi acolo unde te aflai, de-ai venit pînă aici.
Cu aceste cuvinte a întîmpinat-o Bunicuţul pe studentă, vrînd să-şi exprime în mod indirect nemulţumirea pentru
puţina sa credinţă. Apoi a adăugat:
- Ia spune-mi ce ţi-au spus medicii care te-au examinat?
- Exact ce mi-aţi spus şi sfinţia voastră, Părinte Porfirie. E rău! E cancer! şi începu să plîngă...
- De ce plîngi? Asta ţi-e credinţa în Dumnezeu? Ai şi uitat ce ţi-am spus la telefon? Sau ţi-a trecut prin cap
gîndul că este mai puternic cancerul decît Dumnezeu? Dacă aşa stau lucrurile, atunci faci o mare greşeală.
Nimic nu este mai presus de Domnul nostru. El şi doar El se află deasupra tuturor! Şi de El depind TOATE!
Aşadar, nu mai plînge. Nu vreau să-i văd supăraţi şi întristaţi pe fiii mei duhovniceşti, ci veseli şi bucuroşi.
Vino acum să-ţi citesc rugăciunea pe care ţi-am promis-o şi vei vedea că te vei face bine, şi încă foarte curînd.
Aşa s-a şi întîmplat! I-a citit rugăciunea, care a ţinut mult timp şi totodată îi făcea semnul Sfintei Cruci deasupra
tumorii, cu foarte multă putere! Cu atîta putere făcea crucea, încît unde îşi punea crucea, lăsa o urmă adîncă! Şi
avea atîta credinţă pentru ceea ce se ruga, încît nu încăpea nici o îndoială că rezultatul era cel aşteptat.

Cînd s-a terminat rugăciunea, Bunicuţul primise mesajul. De aceea, sfîntul său chip strălucea de bucurie! Sfînta
sa cerere fusese deja ascultată! Marele Dumnezeu, în Care credea cu atîta tărie şi pe Care îl iubea atît de mult,
la Care se închina şi pe Care îl slujise cu atîta abnegaţie zeci de ani, i-a ascultat rugăciunea cea fierbinte şi a
înfăptuit minunea cea mare. Cancerul a fost învins!
Din clipa aceea, tînăra bolnavă de cancer s-a vindecat! Bunicuţul a privit-o în ochi şi a văzut imediat diferenţa:
plînsul fusese înlocuit de bucurie, iar deznădejdea, de nădejde! încruntarea fusese înlocuită de zîmbet, iar boala
de sănătate! Şi, în fine, moartea fusese înlocuită de viaţă. J
Cît de minunate sînt roadele credinţei!
- Şi ce s-a întîmplat, Bunicuţule, cu tumoarea malignă mare cît un ou?, am îndrăznit să întreb eu, îndată ce şi-a
sfîrşit povestirea.
- Tu ce crezi?
- Eu v-am întrebat...
- Ei, şi eu te întreb pe tine.
- Păi...
- Ce vrei să se fi întîmplat? A pierit, a dispărut, n-a mai fost! S-a dus acolo de unde a venit... în cîteva zile nici
nu mai puteai găsi locul unde se aflase! Ştii cine este Dumnezeul nostru...
- Ştiu. Şi încă foarte bine...
- Cine este?
- Atoatefacătorul şi Acela care transformă totul doar prin voia Sa!
- Bravo! Acesta este! Fii binecuvîntat. 

Candela vieţii
într-o Duminică ne-am dus împreună cu toată familia la Părintele Porfirie. Am petrecut împreună cu el cîteva ore
foarte plăcute, iar cînd curtea din faţa chiliei sale s-a umplut de maşini şi de oameni, am pornit-o spre casa de la
ţară a fratelui meu, Dimitrios, casă ce se află chiar pe malul mării, la Dilesi. Acolo am petrecut foarte bine şi,
cînd a început să se răcorească, am intrat în mare. Erau foarte puţini înotători, fiindcă soarele asfinţea. Am
întrebat cum era apa şi toţi ne-au spus că este foarte caldă. Am încercat apa cu mîna şi ne-am încredinţat că
era Într-adevăr caldă. Era foarte bună. După ce ne-am convins aşadar de căldura ei, cu toţii, unul după altul, am
intrat în mare. Tot înotînd şi jucîndu-ne cu mingea împreună cu copiii, am stat în apă mai mult de două ore,
ajutaţi şi de luminile de pe plajă, fiindcă între timp se înnoptase de tot. Cînd ne-am hotărît să ieşim din apă, am
constatat că afară lucrurile stăteau cu totul altfel decît în apă! Bătea un vînt cu totul diferit de uşoara briză a
mării, vînt care nu era răcoros, ci pur şi simplu rece! Şi încă foarte rece! Tremuram toţi de frig aşa de tare încît
ne clănţăneau dinţii foarte tare şi fară oprire! Am început toţi să ţopăim şi să ne frecăm trupurile cu mîinile ca să
ne încălzim. Tot încercînd să mă încălzesc, mi-am rupt lanţul de la gît şi mi-am pierdut Crucea care conţinea
Lemn Sfînt, lucru care m-a întristat foarte tare! A doua zi, eram cu toţii răciţi şi tuşeam foarte rău. Mai ales în ce
mă priveşte, aceste simptome au ţinut pînă Duminica următoare, cînd m-am dus iar la Bunicuţul care, aflînd din
ce pricină mă aflam în starea aceea, după ce m-a mustrat cu severitate, a adău
- Să nu mai faci asta niciodată! Ştii că puteai sa mori de inimă?
- Dar, Bunicuţule, cînd ne-am plimbat în Oropos mi-aţi spus că voi trăi atîţia ani. Iar acum, ce-mi spuneţi, că
puteam să mor la mare?
- Ce ţi-am spus mai e valabil şi acum. Nu s-a schimbat nimic. Candela vieţii tale are ulei pentru atîţia ani, cîţi ţi-
am spus. însă, dacă tu o înclini şi o răstorni pe jos, atunci uleiul se va vărsa şi candela se va sparge! Aceasta
este viaţa! Dumnezeu ne dăruieşte acest bun de mare preţ, iar noi ne asumăm obligaţia de a-l păzi, de a-l
apăra, şi nu de a-l expune la tot felul de primejdii, fară nici un temei. Ca în toate celelalte, şi aici Dumnezeu ne-a
dat deplină libertate de a o folosi aşa cum vrem. însă atunci cînd viaţa ni se curmă brusc şi prematur din i
pricina noastră, atunci toată răspunderea ne aparţine nouă. Iar această răspundere nu e numai foarte mare, ci
e şi de neiertat! De aceea, fii cu băgare de seamă.

Omul care nu s-a spălat pe cap 18 ani!

Fiindcă mi-am petrecut multe ceasuri alături de Părintele Porfirie şi fiindcă telefonul suna necontenit, , nu doar
din oraş, dar şi din alte localităţi, fară să vreau mai auzeam uneori ce discuta!
Acest lucru oarecum necuvenit, avea totuşi şi partea sa bună, fiindcă astfel auzeam şi aflam foarte multe lucruri
importante pe care, probabil, altminteri, nu le-aş fi aflat niciodată!
Astfel, într-o zi, pe cînd mă aflam împreună cu
Bunicuţul în chilia sa, a sunat telefonul, întrerupîndu-ne Într-un punct important al discuţiei. Totuşi, această
întrerupere, a fost foarte însemnată din punctul meu de vedere, fiindcă mi-a dat prilejul să aflu încă o minune a
Părintelui Porfirie.
Pe de o parte, din îndelungata discuţie pe care a avut-o Bunicuţul cu interlocutorul său, iar pe de altă
parte din discuţia pe care am avut-o amîndoi după aceea, mi s-a dezvăluit un lucru care mie, cel puţin, mi s-a
părut incredibil, tulburător şi nemaiauzit!
Aşa cum mi-a spus Bunicuţul, la telefon era un om care avea o idee fixă. Şi anume că, dacă ar fi
cutezat să se spele pe cap, ar fi murit neîntîrziat! Această idee fixă era legată şi de convingerea că cineva avea
să-i facă vrăji. Această idee fixă ce se însoţea cu ideea presupuselor farmece, constituiau pricina necazului
acelui biet om care, nu numai că era nevoit să trăiască avînd capul mereu murdar, lucru care nu e deloc uşor,
dar era nevoit să îndure, fără crîcneală, batjocura rudelor sale şi a tuturor cunoscuţilor. Aceştia, în ciuda
strădaniilor lor, nu I-au putut convinge că e nu numai necesar, dar şi cu totul lipsit de primejdie să se spele pe
cap.
Astfel au trecut zile, săptămîni, luni şi ani, fară ca cineva să-i poată convinge pe bietul om să-şi dea cu puţină
apă nevinovată de la Dumnezeu, pe capul a cărui duhoare era de-acum de neîndurat, facîndu-i pe toţi s-o ia la
fugă.
Tocmai acest lucru îl rănea cel mai tare pe acel amărît care, în ciuda strădaniilor sale de a scăpa de această
fobie, nu numai că nu izbîndea nimic, dar fiecare eşec îl scufunda şi mai tare, legîndu-l pur şi simplu de necazul
său.

Şi a trăit bietul de el, în această nefericită stare, timp de optsprezece ani! Poate pentru noi nu contează 18 ani,
sau nu înseamnă nimic. Insă pentru omul care trăia acest chin, toţi aceşti ani au fost de neîndurat, părînd
secole. In orice caz, omul nostru nu a încetat a nădăjdui că într-o bună zi va fi izbăvit de această cumplită
caznă. Fiindcă era chiar o caznă.
Astfel, după ce au trecut optsprezece ani, a aflat că în Milesi se află un Bătrîn sfinţit, pe nume Porfirie, care are
darul minunilor. De îndată s-a hotărît să meargă la el, să-şi spună necazul şi să-i ceară ajutorul. S-a dus,
aşadar, la Părintele Porfirie şi, cu lacrimi în ochi, i-a povestit în amănunt ce necaz îl chinuia, adică necazul care
îl chinuise, îl apăsase şi îl tiranizase aproape două decenii.
- L-am ascultat cu mare atenţie şi cu mare emoţie, fiule, mi-a spus Bunicuţul. Am trăit în clipa aceea tot chinul
bietului om. M-am necăjit foarte, văzînd cum un bărbat sănătos şi-a petrecut, fară motiv, cei mai buni ani ai vieţii
legat de acest necaz! Şi de-ar fi singurul... Dar cîţi oameni nu suferă decenii întregi, îndurînd diferite fobii,
chinuindu-se şi ei şi familiile lor, care suferă îndoit şi se necăjesc îndoit. Şi asta pentru că, pe de o parte îi văd
că suferă, iar pe de altă parte, nu îi pot ajuta. Să-ţi mai spun ceva: majoritatea lor sînt intelectuali!
Eu Ie spun întruna că nu e nimic. Şi, Într-adevăr, nu este nimic. Doar să facă aşa şi, cu o mişcare, îşi ridică
umerii, trăgîndu-i înapoi, şi răul s-ar duce pentru totdeauna! Dar nu mă ascultă. Şi ştii de ce nu mă ascultă?
Fiindcă nu au credinţă în Dumnezeu. De aici porneşte tot răul. Şi, în loc să urmeze calea lui Hristos, urmează
calea diavolului. Se duc la vrăjitori şi vrăjitoare, le cer ajutorul, iar la urmă nu numai că nu s-au tămăduit, dar şi-
au mai pierdut şi sufletul. Fiindcă nu poţi fi creştin şi să ceri ajutorul satanei. Fie eşti cu Hristos, fie mergi cu
satana. Nu poţi sluji la doi domni.
în ce-l priveşte pe omul nostru, lucrurile nu stăteau astfel. Din fericire. Nu s-a dus la vrăjitori şi vrăjitoare. Pur şi
simplu, nu avea credinţa trebuincioasă pentru a înfrunta acest fenomen neplăcut al fobiei. De aceea, primul
lucru pe care I-am făcut, a fost să-i întăresc credinţa. De acolo pornesc toate. Apoi i-am explicat că puţina
credinţă cedează lesne locul satanei. Iar cînd te cuprinde acela, nu mai scapi uşor... I-am spus foarte multe
lucruri, iar el m-a urmărit cu mare atenţie şi astfel m-am încredinţat că era dispus să facă ceea ce îl voi sfătui.
La sfîrşit, i-am citit o rugăciune. L-am rugat pe Domnul să-i dezlege de acea lucrare diavolească, fiindcă era
vorba Într-adevăr de o lucrare satanică. La sfîrşit i-am mai spus:
- Fiule, acum cînd ajungi acasă, să fierbi apă ca să te speli pe cap. Eu mă voi ruga neîncetat pentru tine, de aici
de unde mă aflu. Şi astfel, voi fi tot timpul alături de tine! Tu, înainte chiar de a începe să te speli, să prinzi a
spune "Doamne, Dumnezeul nostru, lisuse Hristoase, miluieşte-mă!". Şi, spunînd acestea, să te gîndeşti mereu
Ia mine. Imediat ce te-ai spălat, dă-mi telefon să-mi spui că te-ai spălat. Voi aştepta.
Plecă aşadar omul la Atena, plin de nădejde şi bucurie. Cînd a ajuns acasă, a făcut întocmai ceea ce îi
spusesem! Imediat după ce a terminat, m-a sunat la telefon. îndată ce am ridicat receptorul, mi-a spus: „M-am
spălat pe cap! M-am spălat pe cap!”. Bucuria sa era nespusă! Mi-am făcut cruce de mai multe ori, în timp ce
lacrimi mi se prelingeau din ochi... L-am sfătuit să facă acelaşi lucru în fiecare zi şi să-mi dea telefon îndată ce
termină cu spălatul. Într-adevăr, a făcut întocmai cum I-am sfătuit! Acum de-aceea m-a sunat: „Bunicuţule, mi-a
spus, sînt cutare. M-am spălat pe cap!”. Dumnezeu s-a milostivit de el şi I-a izbăvit pentru totdeauna.
Fie ca Bunul Dumnezeu să ne izbăvească şi pe noi din toate necazurile, pentru rugăciunile Părintelui Porfirie,
iar noi, prin rugăciunile noastre de fiecare zi, să-i spunem mereu despre rezultatele obţinute, aşa cum făcea
acel om.

Copilul rugăciunilor
în martie 1972, unul dintre fiii duhovniceşti ai Părintelui Porfirie I-a vizitat la Sfîntul Nicolae, în Kallisia Atticii, ca
să-i ceară sfatul într-o problemă personală.
Bunicuţul I-a întîmpinat cu mare bucurie, fiindcă ţinea foarte mult la el şi-i socotea ca pe un membru al familiei
sale. Desigur, aceste sentimente erau reciproce, iar Bunicuţul era socotit mai presus de toţi!
După ce au vorbit mai multe ore despre tot felul de lucruri, aşa cum făceau de obicei, Bunicuţul i-a spus:
- Spune-mi acum care e problema care te preocupă atît de mult.
- De unde ştiţi? Doar n-am spus nimănui.
- Hai, binecuvîntate, spune...
Într-adevăr, în vremea aceea, tânărul cunoscuse o fată şi, înainte de a purcede Ia întărirea oficială a legă turii,
voia să-i ceară părerea Bunicuţului. La fel făcea cînd avea orice altă problemă. Pînă ce nu avea încuviinţarea
din partea Bătrînului, nu trecea mai departe, în nici un chip.
I-a povestit aşadar Părintelui Porfirie ce problemă avea, în amănunt, cerîndu-i părerea.
- Ai vreo fotografie de-a fetei? întrebă Bunicuţul. Vreau să o văd.
A luat-o, a privit-o vreme îndelungată, fară să spună nimic.
- Ce vedeţi, Bunicuţule? De ce aţi rămas tăcut atîta vreme? E bună sau nu?
- E foarte bună! Doar că e foarte activă şi mereu în mişcare, iar ţie îţi va fi greu să te adaptezi firii ei.
- Ei, atunci să mă despart de ea.
- Nu! Doctoriţă ai vrut, doctoriţă ai luat. Doctoriţă i-ai cerut lui Dumnezeu, doctoriţă ţi-a dat! Ce ai cerut, aceea ţi-
a dat! Ce tot vorbeşti de despărţire? Haide, că doar ai tăi ţin foarte mult la ea. Iar părinţii tăi se bucură în chip
deosebit. Şi vor ca, înainte de a muri, să te vadă fericit şi aşezat la casa ta! Purcede, aşadar! Iar eu mă voi ruga
foarte mult pentru voi. Va fi şi ea fiica mea duhovnicească, aşa cum eşti şi tu fiul meu duhovnicesc! Veţi veni să
mă vizitaţi foarte des, iar eu mă voi bucura, vă voi iubi şi mă voi mîndri cu voi! Doar ştii cît de mult ţin la tine, aşa
cum şi eu ştiu că şi tu mă iubeşti foarte mult. Fiţi binecuvîntaţi! Toate vor merge bine cu ajutorul lui Dumnezeu!
Așa s-a și întâmplat! Cei doi tineri s-au căsătorit în cele din urmă. Tânăra a devenit și ea una dintre fiicele
duhovnicești ale Bunicuțului, și încă una dintre cele mai bune!
Din această pricină și părintele ținea foarte mult la ea.
Totuşi, aceşti tineri şi-au început viaţa de familie cu tristeţi, nelinişti, supărări şi necazuri. Necazuri multe. Din
pricina acestor necazuri tînăra nu a mai putut avea copiii pe care şi-i dorea atît de mult şi, în ciuda asigurărilor
Bunicuţului, a fost cuprinsă de o mare nelinişte, trebuind apoi să plătească multe şi costisitoare consultaţii
medicale. Bunicuţul însă insista, spunîndu-i:
„Vei avea un copil! Nu te chinui şi nu cheltui în zadar. I îţi spun iar că vei naşte un copil!”.
Într-adevăr, a născut un băieţel foarte drăgălaş, luminat de Dumnezeu şi binecuvîntat chiar de mina Bunicuţului!
Mai trebuie să spun aici că aceşti tineri au avut un singur copil. Aşadar, de aceea Părintele Porfirie îi spunea că
va naşte un copil! Nu i-a spus că va naşte copii! Oricine era atent la cuvintele lui, trăgea învăţămintele ' foarte
uşor. Acest amănunt constituia codul de înţelegere a tuturor spuselor Părintelui Porfirie.
Cînd Părintele Porfirie a văzut întîia dată pruncul nou-născut, le-a spus părinţilor săi: Acesta este copilul
rugăciunilor!
Părinţii şi copilul
în anul 1977, soţia mea a rămas însărcinată. Bucuria noastră era foarte mare! Iar prima noastră grijă a fost să-i
dăm vestea cea bună Părintelui Porfirie, cu care împărtăşisem toate tristeţile şi bucuriile, chiar din prima zi în
care ne-am cunoscut, şi care ne sprijinea cu rugăciunile şi cu sfaturile sale cele pline de înţelepciune şi
dumnezeiască lumină!

Din acest motiv, ne-am dus la el şi i-am spus personal vestea cea bună. Bunicuţul a fost foarte fericit şi tot
chipul îi strălucea de bucurie.
- Acum vi s-a întregit fericirea! Bunul Dumnezeu v-a dat totul! Sînteţi oameni buni, iar pe cei buni Domnul nu-i
lipseşte de nimic! De altminteri, ţi-am mai spus că veţi avea un copil. însă voi, fiule, sînteţi ca Toma
necredinciosul. Nu credeţi ce vă spun. Ştiu că mă iubiţi, dar sînteţi puţin credincioşi. Lesne vă clătinaţi, bată-vă
să vă bată... Să veniţi mai des la mine, fiindcă aveţi nevoie. Cînd veniţi, sînteţi încruntaţi şi deznădăjduiţi, iar
cînd plecaţi spre casă, vă văd veseli, bucuroşi şi cu credinţa întărită! Iar maşina voastră nu merge, ci zboară!
Acum staţi să vă spun cîteva lucruri de care să ţineţi seama, ca viitori părinţi ce sînteţi. Iar ce vă voi spune
acum, vreau să ţineţi bine minte, să nu uitaţi, şi să aplicaţi întocmai, dacă nu vreţi să vă fie copilul nefericit şi voi
la fel.
Vin la mine sute de părinţi care, plîngînd cu lacrimi în ochi, mă roagă să le ajut copiii, fiindcă se droghează, sau
au prieteni răi, sau îi înjură, le cer bani, ca să joace cărţi prin cluburi sau alte jocuri de noroc, iar cînd aceştia nu
au bani să le dea, îi ameninţă şi chiar îi bat! Aşa ajung unii părinţi să-şi blesteme şi ceasul şi clipa în care i-au
adus pe lume! Am văzut părinţi plîngînd cu lacrimi amare, pentru halul în care au ajuns copiii lor, spunînd că era
mai bine de mii de ori dacă nu îi aveau! Fiindcă atunci ar fi avut un singur necaz şi-o singură supărare, din
pricină că n-ar fi avut copii, pe cînd aşa, au mii de necazuri şi supărări, din pricina cumplitelor probleme pe care
le fac în fiecare zi, de le este ruşine să se arate în lume. De aceea, mă roagă să îi ajut cu rugăciunile mele,
pentru izbăvirea copiilor lor însă cînd îi întreb ce-au făcut ei sau ce fac în acel moment pentru izbăvirea acelor
făpturi nefericite, îmi răspund aproape toţi că nu pot face nimic, din pricină că le-au scăpat de sub control, de
îndată ce au ajuns la vîrsta adolescenţei!
Iar eu le spun: „Era firesc să se întîmple aşa. De vreme ce nu aţi folosit deloc anii copilăriei, aşteptînd să vină
adolescenţa ca să vă ocupaţi de copiii voştri, era firesc să culegeţi aceste roade, ba încă şi mai rele. Copilul
este ca o plămadă. Cu cît este mai moale plămada, cu atît mai uşor se plăsmuieşte. La fel stau lucrurile şi cu
copiii. Cu cît este copilul mai mic, cu atît se modelează, se formează, se educă şi se desăvîrşeşte mai lesne.
Acum, că v-aţi amintit şi voi că aveţi copii, sau mai degrabă ei v-au amintit acest lucru prin greşelile lor, cu
pretenţiile şi cu căderile lor şi, în general, prin toată purtarea lor necuviincioasă, acum este prea tîrziu. Căci şi-
au luat zborul precum o pasăre. Şi, odată ce pasărea şi-a luat zborul, anevoie se lasă prinsă, ca să nu spun că
nu mai poate fi prinsă deloc!
Educarea unui copil este alfa şi omega tuturor îndatoririlor pe care le au părinţii faţă de această existenţă
umană pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, o aduc pe lume! Se poate socoti cu îndreptăţire că acei părinţi care
au eşuat în ce priveşte educaţia propriilor copii, au eşuat în TOATE! în TOATE, mă auziţi? Fiindcă, dacă
presupunem că există părinţi care şi-au închinat toată viaţa extinderii proprietăţilor lor industriale şi înmulţirii
banilor, ajungînd mari magnaţi, însă nefacînd nimic pentru o chibzuită educare a propriilor copii, vă spun că, nu
că nu le-au oferit nimic acelora, dar chiar s-au luptat şi s-au ostenit să creeze oameni trîndavi, leneşi şi călcători
de lege! Da! Vă încredinţez de adevărul spuselor mele. Au plămădit nişte călcători de lege!
Şi ştiţi de ce? Din pricină că banul, cînd se află în mîinile unor oameni corupţi, le face rău şi celor ce au acei
bani, dar şi altora pe care îi trag după ei. Fiindcă cei dintîi îi cumpără pe ceilalţi şi îi folosesc ca pe nişte fiinţe
fără voinţă, cînd, unde şi pentru ce vor. în orice caz, nu pentru ceva bun!
Nu ştiţi oare că se zice că: „Banul corupe conştiinţe”? Cuvînt mai potrivit despre înrîurirea pe care o au banii
asupra conştiinţei omului şi mai ales în ce priveşte cumpărarea conştiinţelor oamenilor, de la începutul lumii, eu
unul n-am auzit. Şi nu trebuie să mergem prea departe pentru a găsi pilde. Oare Iuda nu L-a vîndut pe Iisus
pentru bani? Pentru treizeci de arginţi? Asta oare nu ne este de ajuns? Nu vă este de ajuns pentru a vă
încredinţa de puterea distrugătoare a banului, folosit de oamenii fară Dumnezeu? Şi, prin urmare, cei ce nu se
îngrijesc de creşterea întru Dumnezeu a copiilor lor, ce credeţi că plăsmuiesc? Plăsmuiesc Iude! Fiindcă îşi
adună comori aici pe pămînt, nepăsîndu-le de Împărăţia Cerurilor.
De altminteri, de cele adunate aici, nici măcar ei nu apucă să se bucure, dar nici copiii lor, prost crescuţi, nu pot
să le păstreze. Şi ştiţi de ce? Fiindcă, pe de o parte, părinţii au fost atinşi de acea boală cumplită, care este
iubirea de arginţi. Şi vor muri în îmbrăţişarea acesteia! Toate celelalte bunuri, lăsate de Dumnezeu oamenilor, îi
lasă indiferenţi. Prin urmare, vor muri fară a se putea bucura de ele! Iar copiii lor, din pricina decăderii, nu le pot
păstra! Fiindcă a păstra bunurile este mai anevoie decît a le dobîndi!”.
Într-adevăr, avea dreptate Bunicuţul, căci, aşa cum ne spuneau strămoşii noştri din antichitate: „Păstrarea
bunurilor este mai anevoioasă decît dobîndirea lor”.
„Prin urmare, dacă nu există o educaţie corectă, nu există nimic. Iar educaţia corectă nu se face cum vrem noi
şi, mai ales, nu se face cînd vrem noi! Aceste două elemente trebuie să aibă un punct comun de pornire şi, în
mod obligatoriu, trebuie să coexiste. Iar punctul de pornire coincide întru totul cu momentul conceperii copilului.
Se continuă pe toată perioada sarcinii şi tot creşte, din ziua naşterii pînă la deplina maturitate a copilului, mai
zise Bunicuţul.
De aceea, cele ce vă spun sînt de mare însemnătate, aşa că vreau să fiţi cu mare băgare de seamă! Grija
părinţilor pentru copil, începe chiar din clipa în care copilul se află în pîntecele maicii sale! Da! Chiar de atunci!
Mă veţi întreba: Ce putem face noi pentru fătul şi, în general, pentru un copil aflat abia în pîntecele maicii sale?
Vă răspund: Voi singuri nu puteţi face nimic! însă Acela ce a îngăduit conceperea acelui copil, poate TOTUL!
Într-adevăr, există oare mai mare minune, decît minunea conceperii unui copil? Cu siguranţă, nu!
De aceea, noi ne vom adresa Aceluia şi Lui îi vom cere prin rugăciuni fierbinţi, să se îngrijească de desăvîrşirea
trupească şi sufletească a copilului conceput, chiar din perioada în care se află în pîntecele maicii sale. Iar
Acela, prin Dumnezeiescul Har al Sfîntului Duh, se va îngriji de amîndouă. Insă rugăciunile noastre nu se
opresc aici. Ba dimpotrivă! După naşterea pruncului, pe măsură ce creşte, noi trebuie să ne înteţim rugăciunile.
Astfel dovedim că încredinţăm lui Dumnezeu însuşi buna educare a copilului nostru. Iar cînd copilul se află sub
directă şi neîntreruptă supraveghere şi îngrijire, fiind apărat de Dumnezeu, atunci putem fi încredinţaţi că
niciodată n-o va apuca pe un drum greşit”.

Nu te iubesc. Să pleci şi să nu mai vii!

Orice cititor al acestei cărţi, care a citit cu atenţie lecţia ascultării, cu siguranţă a constatat cu uşurinţă de ce mă
îndoiam de sinceritatea şi de realitatea acelei întîmplări pe care mi-a povestit-o Părintele Porfirie, dîndu-mi de
înţeles ce însemna deplina ascultare.
Pentru a vă împrospăta memoria, vă reamintesc, pe scurt, faptul că la Sfîntul Munte vieţuia un pustnic bătrîn
tare ciudat şi cîrcotaş, lîngă care nimeni din cei ce făceau ascultare nu putea sta mai mult de două-trei zile. Prin
urmare, toţi I-au părăsit, din pricină că le era cu neputinţă să-i suporte cîrteala şi ciudăţeniile.
în cele din urmă, a încercat şi Părintele Porfirie. Ducîndu-se, aşadar, la chilia acelui pustnic, bătrînul I-a
întrebat:
- Ce cauţi aici?
- Am venit să vă slujesc, a răspuns Bunicuţul.
- Să pleci pe unde ai venit, i-a spus pustnicul, arătându-i fereastra şi nu uşa pe unde intrase părintele. Atunci,
Părintele Porfirie, fară zăbavă, a plecat, sărind pe fereastră!

Ei, această acţiune a Părintelui Porfirie, să mă ierte Preacuviosul Bătrîn, eu n-am putut să o cred niciodată! Nu
fiindcă mă îndoiam de sinceritatea sa - departe de mine asemenea gînduri ci fiindcă nu puteam, în nici un caz,
să mi-l închipui pe Părintele Porfirie sărind pe fereastra unei chilii de la Sfîntul Munte, doar pentru a face deplină
ascultare unui pustnic ce părea dat în mintea copiilor şi care îi chinuise pe toţi cei ce făcuseră ascultare la el.
Pentru mine, asta era ceva de neînţeles şi inacceptabil! însă Dumnezeu, Care îl iubea foarte mult pe Bunicuţul,
aşa cum şi el îl iubea, nu a vrut să-i lase nedescoperit nici măcar în această privinţă.
De aceea, după mulţi ani, mai precis în anul 1978, m-a învrednicit să-i văd pe Bunicuţul făcînd ceva aidoma
celor povestite mai sus! Doar că, de astă dată, întîmplare a nu s-a mai petrecut la Sfîntul Munte, ci la Milesi. Şi
nu mai era vorba despre vreun bătrîn pustnic ciudat, ci chiar despre mine necredinciosul! Da, despre mine şi,
mai ales, din pricina mea s-a petrecut!
îmi amintesc că era în anul 1978, într-o Duminică, cînd m-am dus împreună cu familia să-i vizitez pe Părintele
Porfirie şi să-mi petrec toată ziua lîngă sfinţia sa, aşa cum făceam adesea. Cînd am ajuns acolo, era atîta lume,
încît abia ne-am putut apropia să-i salutăm şi să primim binecuvîntarea sa. Am apucat doar să-i spun că aveam
mare nevoie să-i vorbesc. Părintele mi-a spus că şi el voia să-mi vorbească, dar să aştept să plece lumea,
fiindcă aveam de vorbit lucruri multe şi interesante.
Într-adevăr, am făcut şi eu o dată ascultare! însă, pe ce trecea timpul, lumea, în loc să se împuţineze, se tot
înmulţea! Şi toţi se duceau la Părintele Porfirie, cerîndu-i ajutorul, în rezolvarea problemelor lor personale şi
familiale. Astfel, orele se scurgeau una după alta, astfel încît s.a făcut vremea ca Bunicuţul să ia prînzul. După
prînz, în mod firesc, trebuia să se odihnească pu-ţin, fiindcă aşa îl sfătuisem doctorii, tocmai din pricină că, nu
cu mult timp în urmă, suferise primul infarct miocardic.
Prin urmare, după ce Părintele Porfirie a poruncit să treacă toţi pe la el, să ia binecuvîntare, a prînzit, iar apoi s-
a întins puţin ca să doarmă. După aceasta, una dintre surori, a închis cu cheia chilia de la parter, unde se
culcase Părintele, luînd cheia cu ea, din pricină că erau destui aceia care îl deranjau, chiar în momentele în
care se odihnea.
Mai apoi, soţia mea împreună cu copilaşul nostru, ce avea pe atunci zece luni, a pornit-o spre pădure, iar eu m-
am închis în maşină, pe care o parcasem chiar în faţa chiliei Bunicuţului, sub un brad uriaş, ca să mă
adăpostesc la umbra lui, căci era vară, dar şi fiindcă din acel loc puteam vedea de îndată cînd se trezea, încît
să fug primul să-i vorbesc despre problema mea, care era destul de gravă. Era, Într-adevăr, gravă, fiindcă, după
avansarea mea, conducerea serviciului meu mă transferase în provincie, fară a ţine cont de serioasele motive
familiale, dar şi de sănătate, ce mă împiedicau să plec. Şi, după cum se ştie, orice transfer al unui funcţionar
public sau de alt fel, creează probleme, chiar dacă la început nu există. Iar, cînd există, le înmulţeşte şi le
măreşte, aşa cum mi s-a întîmplat şi mie.
împovărat de gravele probleme pe care mi le crease transferul, am rămas închis în maşină, aşteptînd cu
nelinişte clipa cînd se va trezi Bunicuţul, ca să-i spun necazurile mele. Şi, în timp ce acestea şi multe altele mi
se tot învîrteau prin minte, nu conteneam a-l condamna pe Părintele Porfirie că întîrzia să se trezească,
prelungindu-mi astfel neliniştea. Deodată însă îl văd că dă perdeaua de la fereastră într-o parte, deschide
geamul şi, sărind pe el, iese afară, îndreptîndu-se cu pas iute spre mine, cuprins de mînie! Am rămas foarte
uimit. îndată ce s-a apropiat de maşină, mi-a bătut tare cu mîna în geam şi, cu glas tunător, mi-a spus să ies
afară!
- Ieşi afară! Ce stai încuiat aici de atîtea ceasuri, de parcă ai fi o lehuză, şi mă tot deranjezi, nelăsîndu-mă să
dorm? De-aia ai venit aici, să stai încuiat în maşină? Du-te de te plimbă prin pădure, să inspiri aer curat, să ţi se
împrospăteze plămînii şi să se oxigeneze creierul, de vreme ce te afli aici, departe de poluarea Atenei, ce aduce
tot felul de vătămări organismului omenesc, umplînd spitalele de bolnavi de cancer, de bolnavi de inimă şi de
bolnavi de nervi! Plimbă-te prin pădure şi vezi cu cîtă înţelepciune a plăsmuit Dumnezeu copacii, tufişurile şi
florile! Du-te şi te minunează de măreţia naturii, de dealuri, cîmpii, văi şi munţi, şi învaţă de la ele desăvîrşirea,
dar şi însăşi existenţa lui Dumnezeu! Nu-ţi spune nimic armonia tuturor acestora? Ce stai? Mergi! Mergi! Eu sînt
bătrîn şi bolnav şi merg două sau trei ceasuri pe zi prin pădure şi toţi caută să-mi dea de urmă... Astăzi mă dor
picioarele, fiindcă am fost bolnav şi n-am mai mers de cîteva zile, însă nu cedez. Fiindcă ştiu că mersul pe jos
îmi face bine şi la inimă şi-ţi spun, ca să ştii şi tu că mersul pe jos este cel mai bun exerciţiu. Prin mersul pe jos
se exersează atît inima, cît şi toate celelalte membre ale trupului omenesc, realizîndu-se un deplin echilibru al
sistemului nervos. Iar tu stai de atîtea ceasuri încuiat în maşină şi-ţi plîngi de milă şi mă tot deranjezi, nelăsîndu-
mă să dorm.
- Cînd v-am deranjat, Bunicuţule? N-am deschis gura de atîtea ore! Nici n-am ieşit din maşină. De ce-mi spuneţi
toate astea şi mă întristaţi? Nu-mi sînt de ajuns toate necazurile mele?
- Nu pricep ce spui. Eu ştiu că mă deranjezi de atîtea ceasuri. Spui într-una: „Cînd s-o trezi oare? Mai doarme
mult?”. Dar despre ce somn vorbeşti? M-ai lăsat tu să dorm măcar o clipă? M-ai necăjit, binecuvîntate, şi încă
tare! Şi nu-mi mai spune că eu te-am necăjit. Stînd la mine în chilie, m-a luminat Dumnezeu să vin la tine să-ţi
spun toate astea. Şi fiindcă era uşa închisă, am fost nevoit să sar pe fereastră, ca să vin să-ţi ţin predica asta.
N-am mai avut răbdare să aştept să vină să-mi deschidă! Fiindcă trebuia să-ţi spun totul chiar acum! Aşa am
fost luminat să-ţi spun. M-ai necăjit foarte tare! De aceea, nu te iubesc! Să pleci şi să nu mai vii!!
Grele cuvinte! Foarte grele! Iar aceste cuvinte devin şi mai grele, cînd sînt spuse de buzele sfinte ale
Bunicuţului! De acele buze care dăruiau doar iubire, milă şi compătimire, tuturor celor aflaţi în nevoie.
Ce era mai rău, era că Părintele Porfirie nu s-a oprit aici. Şi-a continuat „acuzaţiile” necontenite împotriva mea
încă mult timp. Pentru mine, partea bună a fost că, după şocul suferit în urma ultimei propoziţii spuse de sfinţia
sa, am fost atît de tulburat, încît n-am mai fost în stare să-i urmăresc. Astfel încît el spunea, eu ascultam, dar,
de fapt, nu exista un dialog între noi!
De aceea, nici nu-mi amintesc deloc ce a mai spus împotriva mea! îmi amintesc doar că era foarte aspru cu
mine, într-atît încît mă înfuriase şi totodată mă indignase! Totuşi, respectul şi iubirea m-au făcut să tac şi să
ascult totul fară cîrtire! îmi mai amintesc că, mergînd prin grădina pe atunci neamenajată a Sihăstriei, smulgea
mînios toate tufele pe care le întîlnea în cale, în ciuda infarctului pe care îl suferise, vrînd astfel să-mi arate că
munca şi mişcarea, nu numai că nu vatămă, dar sînt chiar de mare trebuinţă pentru menţinerea sănătăţii. Şi, la
fiece încercare de a mea de a-l opri, el, nu numai că nu se oprea, dar mă împingea violent, spunînd: „Cine se
teme să nu cadă, se tîrăşte tot timpul!”.
în cele din urmă, soarele a început să apună, dar Părintele Porfirie a continuat să mă mustre mult timp. Tot
mergînd, am ajuns la un brad ars, foarte mare. Cineva tăiase cea mai mare parte, lăsînd restul pentru a doua zi.
îşi lăsase securea acolo. îndată ce a văzut-o, Bunicuţul a şi apucat-o şi a început să taie. Ei, asta n-am mai
suportat! I-am smuls-o din mînă şi am strigat: „Dar ce vreţi să faceţi? Vreţi să vă sinucideţi?”.
Părintele Porfirie nu a reacţionat aşa cum mă aşteptam. Pur şi simplu s-a aşezat pe o buturugă, urmărindu-mă
cu mare atenţie, dar şi cu mare curiozitate fiindcă, aşa cum mi-a spus mai apoi, nu se aştepta de la mine să
mînuiesc cu atîta uşurinţă o unealtă atît de tăioasă şi, desigur, atît de primejdioasă. Desigur, nu ştia că eu de
mic învăţasem să tai pomi, pentru a avea lemn de foc, care era de altminteri singura posibilitate de încălzire în
satele noastre, pe timpul iernii.
Şi, în timp ce eu continuam cu mare iuţeală, intensitate şi chiar furie, din pricina cumplitei mustrări de mai
înainte, să mînuiesc securea şi eram aproape gata cu tăiatul bradului, Părintele Porfirie, mulţumit foarte de
rezultatul muncii mele, din pricina căreia îmi adunasem tot egoismul şi amorul propriu şi îmi pusesem în
funcţiune toate mecanismele trupului, care erau necesare în acest caz, pentru a înfrunta cumplita situaţie în
care mă aflam din pricina transferului meu, s-a ridicat, s-a apropiat de mine şi mi-a spus: „Măi, tu eşti priceput la
multe lucruri! Doar că nu vrei să le foloseşti, iar acest lucru mă necăjeşte foarte tare. N-am mai văzut niciodată
lemne aşa bine curăţate şi atît de bine tăiate. Nici cel mai priceput tîmplar nu le-ar fi putut tăia atît de bine. Sînt
tot ce-mi trebuie pentru sobă. Măi, tu eşti bun la toate. Doar ce nu vrei, nu faci. De aceea ţi-am vorbit atît de
aspru. Am vrut să te fac să te regăseşti pe tine cel de odinioară. Şi n-am găsit alt chip de a face acest lucru. Aşa
m-a luminat Dumnezeu. Fiindcă tu ai depus toate armele, şi încă necondiţionat! Neîndoios, te-am necăjit tare.
Ştiu asta. Eu însă m-am necăjit şi mai mult decît tine. Şi, după cum ştii, sînt foarte bolnav. Ce vrei de la mine?
Vrei să mor? De ce nu îmi răspunzi, cînd te întreb? Vrei să mor?
- Gata, acum. Se lasă întunericul şi nu mai vezi bine, aşa că s-ar putea să te tai. Opreşte-te. Chiar, ce ai făcut
cu crucea pe care ţi-am dat-o? Nu ţi-am spus să o ai mereu la tine? Chiar eu am facut-o. Ştii ce cruce e asta? O
cruce pe care am ţinut-o mult timp pe Preasfântul Mormînt al Mîntuitorului nostru, Iisus Hristos şi apoi, pe Sfînta
Cruce! Ţi-am spus ca de fiecare dată cînd vii la mine să mi-o arăţi. Astăzi ai dovedit prima negrijă. Ia s-o văd.
în tăcere, am scos crucea din buzunar şi i-am arătat-o. El, a luat-o în mînă, s-a închinat, a sărutat-o şi
mi-a înapoiat-o.
Crucea aceasta are povestea sa. Cînd am fost transferat în provincie, m-au transferat telegrafic. Aşa că am
plecat imediat, fară a mai apuca să-l anunţ pe Bunicuţul, care pe atunci nu avea telefon, aflîndu-se încă în
Kallisia. Cînd m-am întors în Atena, după o lună, zadarnic I-am căutat pe Părintele Porfiriei Am aflat că suferise
un infarct miocardic şi, după o scurtă şedere în spital, s-a dus să locuiască şi să se trateze mai departe, în casa
unor prieteni. Cu mare grijă mi-au ascuns unde se afla casa respectivă. De aceea, cînd, după strădanii
supraomeneşti, am reuşit să-i aflu pe Părintele Porfirie în Milesi din Attika, am fost nevoit să i le spun toate, într-
o „spovedanie din adîncuri”, ce s-a făcut în mijlocul pădurii.
- Cînd şi cui am spus eu, zise Bunicuţul, să mă ascundă de tine, copilul meu? Ai văzut că fac de capul lor? Şi
astfel fac mult rău şi fiilor mei duhovniceşti. Vino să-ţi citesc o rugăciune şi toate vor merge bine.
Apoi mi-a spus:
- Ia crucea asta, ca să te apere. Şi fii cu băgare de seamă să nu o pierzi. îţi voi cere să mi-o arăţi de fiecare
dată cînd ne vom întîlni. Ai auzit?
Şi, Într-adevăr, de fiecare dată îmi cerea să vadă crucea! Acelaşi lucru I-a făcut şi cînd ne-am întîlnit ultima
dată, înainte de a purcede în marea călătorie spre eternitate! Acum nu mai trebuie să i-o arăt, căci o vede
singur de acolo unde se află...

Vizita de noapte
Erau destui oameni, din cei ce-l cunoșteau pe Părintele Porfirie, care credeau cu tărie că eu eram fiul
duhovnicesc cel mai răsfățat al Părintelui Porfirie! Acești oameni ajunseseră la această concluzie, gândindu-se
la faptul că ne cunoșteam de atâția ani, dar și la nenumăratele întâlniri și discuțiile îndelungate pe care le-am
avut împreună în toți acești ani.
Eu însă aveam părerea mea despre acest subiect. Credeam că mă iubea foarte mult, însă nu mai mult decît îl
iubeam eu. Recunosc faptul că avea mare grijă de mine şi că mă bucuram de un tratament special din partea
sfinţiei sale, însă resping categoric felul în care am fost socotit drept „copil răsfăţat”. Dimpotrivă, primesc fară
crîcnire să fiu socotit drept „copilul prost-crescut”. Şi aceasta, fiindcă o viaţa întreagă, exploatîndu-i iubirea
pentru mine, am abuzat de bunătatea sa şi I-am necăjit întruna! îmi cer iertare!
în plus, socotesc cu totul nedreaptă caracterizarea de mai sus, tocmai din pricină că Bunicuţul nu făcea
distincţie între fiii săi duhovniceşti, pe unii răsfăţîndu-i, iar pe alţii nu, ci ţinea deopotrivă la toţi!
Desigur că noi toţi - dintre care eu cel dintîi - încercam să dobîndim... locul lui Ioan! Cine este Ioan? Este
ucenicul lui Iisus „pe care îl iubea!”.
Una e ce urmărim, ce nădăjduim, spre ce ţintim şi ce dorim cu ardoare, şi alta ce izbîndim, ce ni se oferă şi ce
primim, în cele din urmă.
Într-adevăr, toate strădaniile şi eforturile mele, ţinteau spre „locul lui Ioan”, lingă Părintele Porfiriei Aceasta pînă
Într-un moment. Pînă în momentul în care Părintele a sărit pe fereastră pentru a-mi spune acel cumplit şi de
neuitat: „Pleacă! Şi să nu te mai întorci! Nu te iubesc”. După aceasta, aş fi fost chiar naiv să-mi mai doresc
acest lucru! Fiindcă, acum, cei dintîi devin cei din urmă! Iar cei din urmă, cei dintîi! Altul era fericitul... Prin
urmare, din acel moment, întrecerea nu mai ţintea „întîietatea”, primul loc, ci păstrarea titlului de fiu duhovnicesc
al Părintelui Porfirie. Şi aceasta tocmai fiindcă el însuşi îmi ceruse să plec şi să nu mă mai întorc! Şi îmi mai
spusese şi din ce pricină. Din pricină că nu mă mai iubea după toate acestea, ce nevoie mai era de martori
privitor la intenţiile lui şi, mai ales, privitor la sentimentele sale pentru mine? Nici una! Fusese limpede: „Pleacă
şi nu te mai întoarce!”. Adică nu mă alungase pentru o vreme, ci pentru totdeauna, de vreme ce nu îmi îngăduia
să mai vin. Ca şi cum mi-ar fi spus că nu vrea să mă mai vadă! Şi-mi şi explicase de ce: fiindcă nu mă iubea!
Grele porunci şi îndemnuri. De aceea, îmi era cumplit de greu să le împlinesc. Şi aceasta, cu atît mai mult cu cît
cel care îmi poruncea toate acestea nu era oricine, ci însuşi Părintele Porfirie! Sfîntul vremurilor noastre! Dacă
aceste porunci ar fi venit din partea unei rude, a unui prieten, sau a unui cunoscut, mi-ar fi fost mult mai uşor să
le fac faţă şi să răspund cum se cuvine într-o asemenea situaţie, fiindcă de mic copil am învăţat să plătesc
fiecăruia cu aceeaşi măsură, în această situaţie însă, ce să fac? Mă aflam într-o situaţie foarte grea. De aceea,
am încercat să beau toată cupa amărăciunii, răspunzînd prin tăcere, care însă era foarte grăitoare. Chiar
extrem de grăitoare! în orice caz, spunea mai multe decît aş fi îndrăznit eu să spun.
Aşadar astfel, cufundat în tăcere, vădit îndurerat, întristat, dar şi mîniat, am plecat seara tîrziu, în aceeaşi zi, de
la Sihăstrie şi m-am întors acasă în Atena. Acum, cînd şi cum am ajuns? Nu mă întrebaţi...
în orice caz, din ziua aceea am rupt «relaţiile diplomatice» cu Bunicuţul! N-am mai avut nici o legătură cu el! Nici
telefonică! Nici cea obişnuită, prin intermediul rugăciunii. îndărătnic foarte! Aşa cum obişnuia să-mi spună
Părintele... Deşi n-o credea.
După acestea, am încercat să-mi organizez singur apărarea, dar şi atacul, urmînd să înfrunt mulţimea de
probleme cauzate de transfer. De aceea, am fost nevoit să-mi iau imediat concediul de odihnă, sperînd ca în
acest timp să găsesc soluţiile pe care le doream şi spre care ţinteam.
Dar, soluţii departe de Dumnezeu şi, mai ales, fară rugăciunile şi mijlocirile Bunicuţului, nu sînt de găsit. Aşa au
trecut zilele, au trecut nopţile, iar eu tot căutam soluţii pe care nu le găseam. Peste tot, doar piedici! Toate
porţile ne erau ermetic închise! De aceea, după neliniştea zilei, urma nesomnul nopţii. Pe amîndouă le
împărţeam cu soţia mea. Şi pe ce treceau zilele, se înteţeau şi neliniştea şi nesomnul.
într-o noapte, cînd ceasul arăta ora trei, soţia mea Sofia, după atîta chin, a adormit. După ce m-am încredinţat
că doarme, m-am întors şi eu pe partea stîngă şi mi-am spus mie însumi, ceea ce a spus Iisus ucenicilor Săi pe
Muntele Măslinilor, cînd s-a întors din locul de rugăciune şi i-a găsit pe toţi ucenicii dormind, în ciuda îndemnului
de a veghea, pe care li-l dăduse. Dar cît putea îndura şi ea? De atîta vreme se chinuia împreună
cu mine! De altminteri, în astfel de situaţii, se adevereşte pe deplin zisa „sufletul este rîvnitor, dar trupul este
neputincios”. Aşadar, după această ultimă dezamăgire, am priceput că sosise şi pentru mine, în sfîrşit, ceasul
întoarcerii... fiului risipitor... Că, prin urmare, trebuia să mă întorc la Părintele meu duhovnicesc, adică la
Părintele Porfiriei Dar cum să se întoarcă un fiu la un părinte, care I-a alungat în cel mai crud chip, cerîndu-i pe
deasupra să nu se mai întoarcă niciodată, spunîndu-i totodată că nu îl iubeşte? Foarte anevoie de împlinit acest
lucru, de nu chiar cu neputinţă! Prin urmare, nu aveam altă ieşire. Aceasta era unica. De aceea, bazîndu-mă şi
pe mărinimia Bunicuţului, din care mă îndestulasem atîţia ani, am hotărît să risc să mă întorc, nădăjduind că-mi
va sta alături şi Dumnezeu, în marea mea încercare ce, printre altele, era şi o dovadă a pocăinţei mele!
De aceea, am prins imediat a-l chema în ajutor pe Părintele Porfirie, în felul ce-i era cunoscut încă din vremea
cînd eram abia la începutul cunoştinţei noastre. Şi, o, minune! Mesajul meu a ajuns de îndată la el! Iar
răspunsul Părintelui a fost grabnic! Instantaneu! Şi, înainte de a apuca să-mi întregesc ruga, el grăbi în ajutorul
meu! Veni alături de mine! îmi arătă pe dată cîtă iubire nutrea faţă de mine, în ciuda celor spuse în acea zi
nenorocită. Şi începu să mă mîngîie pe creştet cu amîndouă mîinile, cu afecţiune mare! Mişcările mîinilor sale
porniră de la frunte şi ajunseră apoi spre partea din spate a capului. Şi erau atît de blînde şi domoale, încît
păreau mîngîierea mîinii unui copil mic, dăruindu-mi o bucurie şi o fericire nemaiîntîlnite! Desăvîrşita linişte a
nopţii îmi îngăduia să aud chiar şi uşorul foşnet al firelor de păr, ce se-aşezau la loc după fiece mîngîiere a
Bunicuţului!
Am rămas neclintit, temîndu-mă ca nu cumva să-mi pierd această bucurie dumnezeiască, necrezut de mare
prin intensitate şi har. Toate acestea au ţinut pînă în clipa în care, dîndu-mi seama ce se întîmplă, am fost
cuprins pe neaşteptate de teamă! în acea clipă a încetat şi mîngîierea. Atunci am început să caut explicaţii ale
acestui fenomen, crezînd că mă mîngîiase soţia mea. însă, cînd am vrut să-i vorbesc, am văzut că dormea
adînc. Şi, în ciuda tuturor eforturilor mele de a o trezi, nu am izbutit. în cele din urmă, teama mi s-a înteţit, gata
să se transforme în panică! Şi, cu îndreptăţire! Fiindcă, încercaţi să vă puneţi în locul meu şi închipuiţi-vă două
mîini nevăzute, care nu ştiţi ale cui sînt, dar care vă mîngîie destul de mult timp, în întunericul nopţii. Veţi
înţelege atunci că frica mea era îndreptăţită şi, mai mult, veţi fi chiar uimiţi de curajul meu.
Şi, în timp ce se întîmplau toate acestea, eu fiind cuprins de tulburare şi nelinişte, deodată mi se iveşte în minte
imaginea Părintelui Porfirie, întocmai cum îl văzusem ultima dată. Atunci, oricît ar părea de ciudat, m-am liniştit
pe dată şi cu desăvîrşire! Toate au dispărut într-o clipită! în locul tulburării, s-au înstăpînit în mine liniştea, pacea
şi bucuria! Şi, pe ce mă tot gîndeam la această întîmplare minunată, pe atît se înteţeau bucuria şi fericirea mea!
Astfel, vesel şi plin de mulţumire, am petrecut celelalte ceasuri ale acelei nopţi sfinte, în care Bunicuţul a
binevoit să vină lîngă mine, la mine acasă, în loc să merg eu la el, aşa cum se cuvenea să fac. Dar, dacă nu se
duce Mahomed la munte, vine muntele la Mahomed ...
Cînd, în cele din urmă, mi-am revenit din aceasta întîmplare tulburătoare, mă gîndeam cît de mult îl
nedreptăţisem pe Bunicuţ cu gîndurile mele despre el din zilele dinainte. Ceva îmi spunea totuşi că nu era cu
putinţă ca Bunicuţul să mă şteargă dintr-o trăsătură de condei, dintre fiii săi duhovniceşti, doar fiindcă, după
cum spunea, îl deranjasem, nu prin cuvinte şi fapte, ci doar prin gîndurile mele! Prin urmare, ar fi fost cel puţin
nedrept! De vreme ce Iisus nu I-a alungat pe ucenicul Său, Petru, care s-a lepădat de El de trei ori într-o singură
noapte, m-ar fi alungat Părintele Porfirie pe mine, fiindcă „I-am deranjat” cu gîndul? Şi după cum Iisus nu numai
că nu I-a alungat pe Petru, dar I-a mai şi făcut păstrător al cheilor Raiului, grăbindu-se să-i scoată din neliniştea
ce-l stăpînea, gîndindu-se la soarta ce-l va fi aşteptat după lepădarea sa, „vorbind ucenicilor Săi şi lui Petru”, tot
astfel şi Bunicuţul, prin cercetarea sa de noapte, a vrut să-mi risipească neliniştea şi nesiguranţa ce mă
stăpîneau, gîndindu-mă cum îmi voi păstra titlul de fiu duhovnicesc al Părintelui Porfirie. Nădăjduiesc că m-a
iertat, căci mult I-am mai amărît fară să vreau.

Schiţarea Sihăstriei şi întoarcerea... fiului risipitor

După cercetarea Părintelui Porfirie din acea noapte, Ia mine acasă, desigur, nu mai aveam altceva de făcut
decît să mă întorc lîngă el. O astfel de întoarcere însemna, de bună seamă, că mă lăsam cu totul în grija sa,
lucru care, trebuie să mărturisesc, nu mă deranja deloc De altminteri, pricina întreruperii vremelnice a relaţiilor
cu Părintele nu era lipsa ascultării sau a supunerii, ci ceva ce nu avea nici o legătură cu acestea. Era o
„înceţoşare” a inimii, ce nu s-a petrecut nici din rea-voinţă şi nici cu bunăştiinţă. Pe atunci nu ştiam că Părintele
Porfirie, prin Duhul Domnului, auzea totul şi că ! „aude totul şi sunetul şoaptelor nu-i scapă”, aşa cum spune
înţeleptul Solomon, chiar şi cînd dormea. Fiindcă eu credeam că el dormea, tot timpul cît el se afla în chilie şi
aşteptam cu nelinişte să iasă. Căci ştiam că după masă dormea întotdeauna puţin, după cum îl sfătuise medicii,
din pricina infarctului pe care îl suferise recent, dar şi din pricina sănătăţii sale, în general proaste. Dar, în ce-l
privea pe Bunicuţul, era valabilă scrisa „eu dorm, dar inima mea veghează”. Prin urmare, nimic nu stătea în
calea întoarcerii mele. Singura piedică era doar lipsa de cutezanţă. Trebuia, aşadar, să îndrăznesc. Şi, Într-
adevăr, am îndrăznit! Ba chiar, fară întîrziere, chiar în ziua aceea. M-am gîndit să nu las pe mîine, ce pot face
azi. Nici nu mi-am dat bine seama cînd am ajuns la Milesi. L-am căutat pe Bunicuţ în chilia sa, dar zadarnic.
Atunci i-am căutat şi primprejur, pe unde ştiam că obişnuia să colinde. în cele din urmă, maicile de la Sihăstrie
mi-au spus că se afla Într-un loc de unde putea supraveghea toate maşinile şi lucrările. L-am căutat aşadar
unde îmi spuseseră, şi I-am găsit şezînd pe o piatră, de unde supraveghea dacă era respectat întocmai planul
Sihăstriei, pe care chiar el îl elaborase. De departe am încercat să-i ghicesc dispoziţia sufletească. Mi s-a părut
bună! Pe ce mă apropiam, vedeam că e şi mai bună. Iar cînd am ajuns lîngă el, devenise foarte bună!
S-a ridicat în picioare şi m-a întîmpinat cu un zîmbet larg. Ne-am îmbrăţişat şi ne-am sărutat pe amîndoi obrajii,
fiind amîndoi foarte mişcaţi! O vreme am tăcut! Apoi I-am întrebat:
- Bunicuţule, scena de mai’nainte vă aminteşte oare de ceva?
- Nu! Ţie îţi aminteşte?
- Da!
- Ce?
- întoarcerea... fiului risipitor.
- N-ai nimic în comun cu acela. Nicicînd nu ai fost risipitor şi nici nu vei fi vreodată. Să ţii minte asta. Singurul
lucru rău la tine, este că eşti cumplit de sensibil şi nu primeşti să fii jignit. Pentru primul lucru, nu eşti tu de vină.
L-ai moştenit pe Părintele Yannis. Iar sensibilitatea, cînd e prea mare, nu e bună. Este bună pentru alţii care, de
obicei, o şi exploatează din plin şi foarte rău. însă pentru cei care sînt sensibili este tot ce poate fi mai rău! Unde
mai pui că, din pricina unei sensibilităţi prea mari, se nasc tot felul de boli şi neputinţe. De aceea, mai bine
încearcă să scapi de ea, sau, cel puţin, să o limitezi. Altminteri, te vei vătăma şi pe tine şi propria-ţi familie care,
în definitiv, n-are nici o vină, ca să-ţi îngădui să o chinui astfel, fară nici o pricină. Cît priveşte al doilea aspect,
adică jignirea, pe asta nimeni nu o îndură cu plăcere. Cu atît mai puţin tu, care eşti mîndru şi le pretinzi celorlalţi
să nu te jignească, după cum nici tu nu îi jigneşti. Asta însă e cu neputinţă în ziua de azi. Toţi sîntem jigniţi de
unul sau de altul. Adică, ce înţelegem oare prin jignire? Tu trebuie să ştii mai bine decît mine. înţelegem acea
micşorare morală, acea vătămare morală, sau punerea la îndoială a prestigjului nostru de către alte persoane.
Ei, şi cum le-ai putea controla tu pe aceste persoane? Pot fi ele controlate? pe bună seamă că nu. Desigur,
corect şi drept este ca nimeni să nu jignească pe nimeni şi nici să nu fie jignit de nimeni. Anevoie lucru. însă nu
cu neputinţă. Ei, tocmai acest lucru îl urmăreşte şi îl şi realizează astăzi Biserica lui Hristos.
Există însă unele situaţii cînd, cu îngăduinţă de la Dumnezeu, sînt puse la încercare capacitatea noastră de a
îndura şi Crezul nostru. Şi ştii de ce, fiule? Fiindcă, toţi sîntem de acord cu teoria, la care toţi luăm, cu siguranţă,
nota zece. Cînd însă vine vorba de practică, o scăldăm cu toţii... şi foarte puţini sînt aceia care chiar aplică ceea
ce ştiu!
Acum mă vei întreba dacă eu aplic cele pe care le propovăduiesc. Ce să-ţi spun, fiul meu? De-o viaţă mă tot
lupt să plinesc voia lui Dumnezeu. Nu ştiu dacă am izbutit. Doar El ştie. Ţi-am mai spus că doar mila Lui ne va
mîntui. Şi, ia spune-mi acum, după cele întîmplate, chiar ai crezut că nu te mai iubesc?
Tăcînd, am evitat să răspund, nădăjduind că va continua să-mi vorbească, spunînd ceva şi despre cercetarea
sa din timpul acelei nopţi cînd venise la mine acasă. Ştia însă să alunece ca un ţipar...
- Bine! Ia stai jos, să nu osteneşti. Iaca, şezi aici, lîngă mine.
M-am aşezat unde mi-a spus. M-am aşezat chiar la picioarele sale şi mi-am lăsat umărul stîng să se sprijine pe
genunchii lui, încercînd astfel să mă încredinţez de afecţiunea, iubirea, apărarea şi protecţia sa, de care aveam
atît de multă nevoie, după marea încercare prin
care trecusem în acele zile.
Am stat astfel aproape două ceasuri, urmărind utilajele ce săpau adînc în pămînt.
La sfîrşit I-am întrebat pe Părintele Porfirie ce voiau să facă în acel loc, iar el mi-a răspuns:
- Aici vom face un bazin pentru apă. După cum vezi, va fi foarte mare. îndeajuns pentru a acoperi nevoile
Sihăstriei. Deasupra acestui bazin, va fi clădirea chiliilor. însă cele mai multe chilii le vom dura acolo şi-mi arătă
locul cu mîna. în continuarea chiliilor vom înălţa Biserica Schimbării la Faţă a Mîntuitorului. Va fi atît de înaltă,
încît turla va putea fi văzută de pe plaja din Oropos! Sub biserică se va face o Sală mare de Ceremonii şi de
Conferinţe. Acolo vor veni oameni de seamă pentru a vorbi celor adunaţi: profesori universitari, oameni de
ştiinţă şi, de bună seamă, şi părinţi duhovniceşti, iar cei ce vor veni să asculte se vor folosi foarte mult. Vom
face, aşadar, un foarte însemnat Centru Duhovnicesc, cu ajutorul căruia se vor mîntui mii de suflete. Acolo, în
faţă, vom zidi o clădire pentru cei ce vor veni. Căci aici va veni multă lume, din Grecia, dar şi din străinătate. Vor
veni, aşa cum se duc la Maica Domnului din Tinos şi în Eghina, la Sfîntul Nectarie. Ba încă şi mai mulţi!
în spatele nostru şi încă şi mai departe, în stînga, se va zidi Cimitirul, ce va fi oarecum în pămînt, căci, pentru a
ajunge la el, trebuie coborîte multe scări. Acolo vor fi îngropate moaştele multor sfinte ce vor vieţui în această
Sihăstrie. Da, să-ţi spun exact unde se va face. Chiar în faţa acestui loc, unde a fost îngropat un prunc ce a
murit la naştere, un adevărat îngeraş. Ţi-am arătat mai demult cînd ne-am plimbat odată pînă acolo. însă lucrul
care are acum întîietate este ridicarea chiliilor, ca să ne adăpostim cît mai repede, fiindcă tare ne e greu iarna.
Aici, ninge întruna, e foarte frig şi-i umezeală multă. Apoi, nu avem biserică. Iar oamenii Sihăstriei sînt nevoiţi să
meargă la biserică, ba la Malakasa, ba la Milesi, ici, colo.
- Acum că aţi adus vorba despre biserică, Bunicuţule, aş vrea să vă propun ceva.
- Ce să-mi propui? Ia s-aud.
- Să-mi îngăduiţi să fac eu icoana Schimbării la Faţă a Mîntuitorului, a noii biserici.
- Nu! Asta nu e cu putinţă, fiindcă toate icoanele vor fi zugrăvite la Sfîntul Munte. Căci trebuie să fie toate la fel.
Hai să mergem acum, că mă dor picioarele. Am ostenit foarte tare. Oricum, e şi vremea mesei. Apoi va veni
lumea şi nu voi mai apuca să mă odihnesc, şi n-am ce face, trebuie să mă refac puţin.
Ţinîndu-l de braţ, am ajuns la rulota în care locuia. După ce a prînzit, s-a întins să doarmă pe patul său simplu,
după ce mai ’nainte mi-a dat să citesc o carte, ca să-i ţin astfel companie, pînă să adoarmă. N-au trecut însă
nici cinci minute şi Bunicuţul adormise deja. Eu însă am continuat a-i citi din carte şi, totodată îl priveam atent. A
trecut mult timp şi, văzându-l aşa, tăcut şi nemişcat, nu prea eram în largul meu. M-am apropiat chiar de el să
văd de mai respiră. Dar n-am auzit nici o suflare! Atunci am încercat să-i iau pulsul la mînă. Dar nici puls nu
avea! Văzînd acestea m-am neliniştit foarte! De aceea, am ieşit afară, cu gîndul că poate-mi va ieşi în cale
vreuna din surorile Sihăstriei, dar degeaba!
Era ceasul cînd toată lumea se odihnea şi nu trecea nimeni.
Am revenit la rulotă unde I-am găsit pe Bunicuţ în aceeaşi stare. I-am ridicat mîna în sus, care apoi a căzut ca
lipsită de vlagă. Neliniştea mea se înteţise foarte. De aceea, am încercat să-i zgîlţîi puternic ca să-i trezesc.
Zadarnic, însă! S-a trezit doar cînd a vrut el. Proaspăt, proaspăt şi liniştit, de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic, a
început să îmi surîdă, vorbindu-mi foarte bine-dispus. Eu însă nu eram în stare să-i urmăresc, din pricina
tulburării ce-mi pricinuise somnul său ciudat. Fiindcă, de bună seamă, nu era un somn obişnuit. Mai degrabă
era un fel de moarte. Eram pe deplin încredinţat de aceasta. De vreme ce eu însumi constatasem că nu exista
nici una dintre funcţiunile de bază ale organismului omenesc şi, deşi nu sînt medic, pot distinge respiraţia cuiva
şi-i pot simţi pulsul. Părintelui Porfirie îi lipseau amîndouă! Şi respiraţia şi pulsul. Eu, chiar şi acum, sînt
încredinţat că Părintele Porfirie se afla atunci în altă stare. în orice caz, trăia o altă formă de viaţă! Şi cred cu
convingere că doar trupul i se afla acolo, pe cînd sufletul său lipsea! Despre asta, n-am chiar nici o îndoială.
Toate acestea, socotite împreună şi cu vizita nocturnă pe care mi-o făcuse acasă, mă tulburaseră tare, dar mă
şi înspăimîntaseră! De aceea a fost singura dată cînd Părintele Porfirie a insistat să rămîn, iar eu mă grăbeam
să plec! Am vrut nu numai să plec devreme, dar şi să ajung cît mai grabnic acasă. Să ajung înainte de lăsarea
nopţii. Cît mai era zi! De aceea am şi evitat cu mare grijă să vorbesc despre vizita sa nocturnă, deşi el însuşi mă
provoca şi aştepta să aduc vorba. Dar, tot ce n-au rostit buzele noastre, au rostit ochii! Şi, dacă Părintele
Porfirie avea Darul Dumnezeiesc de a-mi citi gîndurile, şi eu îi puteam citi în priviri, care spuneau mult mai multe
decît buzele! Astfel, toate s-au sfîrşit cu bine! De atunci, răstălmăcirile şi supărările sînt de domeniul trecutului.
De atunci însă, pentru mine, trecutul este izvorul viitorului meu.

Stăruinţa şi sticla
M-a preocupat, ani de-a rîndul, o problemă personală foarte gravă. Şi, din pricină că nu găseam nici o soluţie,
nici Bunicuţul nu avea parte de linişte, din cauza mea. De cîte ori ne întîlneam, trebuia neapărat să vorbim, fie şi
puţin, despre problema mea, pe care de-acum o ştiam amîndoi.
Desigur, de fiecare dată cînd vorbeam despre acel subiect, Bunicuţul încerca să mă liniştească şi totodată îl
interpreta şi îl explica în felul său, vorbind despre puzderia de piedici ce se tot iveau, zădărnicindu-i rezolvarea.
'
Totuşi, eu nu eram mulţumit deloc de aceste explicaţii ale Părintelui Porfirie şi nici nu eram de acord cu ele. Din
această pricină stăteam amîndoi de vorbă ore întregi despre problema respectivă şi, în ciuda argumentelor
serioase şi înţelepte ale Bunicuţului, eu tot nu puteam fi convins, ba mai aveam şi curajul să-mi exprim opoziţia,
spunîndu-i:
- Bunicuţule, nu mă convingeţi, orice aţi face!
Acest lucru îl necăjea foarte tare pe Părintele Porfirie, fară ca eu să fiu mai puţin necăjit decît cuvioşia sa.
Dimpotrivă, pot spune cu convingere că supărarea mea ajungea pînă la limita deznădejdii! Şi aveam deplină
îndreptăţire, de vreme ce problema respectivă mă privea doar pe mine, iar eu nu-i mai dădeam de cap.

Datorită Sfântului Har pe care îl avea, Bunicuţul mi-a înţeles deznădejdea, dar şi îndărătnicia care, fără nici o
exagerare, însoţită fiind şi de o anume pretenţie, nu avea precedent! Adică, ajunsesem Într-un punct, în care nu
îl mai rugam pe Dumnezeu să-mi dezlege problema, ci, pur şi simplu îi pretindeam acest lucru! Totodată îi
ceream şi... socoteală, de ce întîrzia! Desigur, veţi socoti că e de neînţeles şi absurd. Totuşi, e adevărat! Din
păcate.
Cunoscînd Părintele Porfirie toate cele de mai sus şi, mai cu seamă, îndărătnicia mea absurdă, a vrut să mă
îndrepte, aducîndu-mă la ordine. De aceea, într-o zi mi-a spus să mergem să ne plimbăm prin pădure, ca să „se
dezmorţească”, după cum spunea, din pricină că stătuse nemişcat mai multă vreme. Totuşi, aşa cum s-a vădit
mai apoi, ţinta plimbării nu era aceasta sau cel puţin, nu era doar aceasta. Fiindcă, păşind alături, printre brazi,
după ce mi-a vorbit despre măreţia lui Dumnezeu, pe care o vădeşte însăşi natura, de la micile tufişuri, pînă la
brazii cei falnici, mi-a spus deodată:
- îmi poţi spune oare, cîte ace are acest brad, dinaintea noastră?
- Milioane...
- Milioane, desigur, dar exact cîte are, asta vreau să ştiu.
- Ca să vă spun exact, trebuie să le număr.
- Nicicînd nu le vei putea număra, chiar de-ai face toată viaţa doar asta! Nu numai fiindcă sînt nenumărate,
adică milioane, după cum bine ai spus, ci din pricină că, de fiecare dată, vei avea un alt rezultat! Ei, află aşadar
că, ceea ce amîndoi nu vom putea şti niciodată, Dumnezeu cunoaşte, fară a sta să numere, aşa cum ar trebui
să
facem noi. Şi nu cunoaşte doar numărul acelor acestui brad, ci cunoaşte numărul acelor şi frunzelor fiecărui
brad şi ale fiecărui copac, mic sau mare. Şi, lucrul cel mai însemnat, le veghează şi le îngrijeşte, de cînd răsar,
pînă dispar. încă ştie şi cîte fire de păr ai tu, cîte am eu, cîte are capul fiecărui om şi, mai ales, nu cade nici un
fir de păr din capul nimănui, fară ca El să ştie, ba mai mult, fară voia Sa!
Aşadar, cînd Dumnezeu cunoaşte aceste lucruri atît de neînsemnate, cum sînt numărul frunzelor copacilor şi
numărul firelor de păr ale fiecărui om, îngrijindu-se totodată de acestea, este oare cu putinţă să nu-ţi cunoască
problema şi, mai mult, să fie cumva indiferent faţă de ea? De bună seamă, aşa ceva nu este cu putinţă! De o
mie de ori, nu! Prin urmare, ce se întîmplă?
- Nu ştiu. Să-mi spuneţi sfinţia voastră, Bunicuţule, ce se întîmplă...
- De ce să-ţi spun eu şi să nu pricepi şi singur? Eşti om de ştiinţă, eşti fiu de preot, ai crescut în Biserică, ai un
tată sfînt, pe Părintele Yannis, care, în fiecare zi, te-a învăţat Sfînta noastră Credinţă. Ai citit atîtea cărţi şi eşti
fiul meu de atîţia ani şi tot nu ştii ce se întîmplă în astfel de situaţii, cînd Dumnezeu refuză să ne dea ceva?
- Ei, află, aşadar, de la mine. Cînd Dumnezeu nu ne dă ceva ce cerem cu insistenţă, atunci se pot întîmplă două
lucruri. Fie nu ne dă acel lucru pentru binele nostru, fie noi nu ştim cum şi cînd să-i cerem acel lucru. Desigur,
se poate întîmplă să fie valabile amîndouă variantele.
Cît priveşte prima situaţie, nimeni nu poate şti de ce Dumnezeu nu ne dă un lucru pentru binele nostru! Şi asta,
fiindcă nu pot fi cercetate căile Domnului! De aceea,tac.
Cît priveşte a doua situaţie, ţi-aş putea spune foarte multe.
în primul rînd, cînd îi cerem ceva lui Dumnezeu, nu trebuie să ne proţăpim, spunîndu-I: „Acum vreau asta”.
Acest lucru ar fi nu numai inacceptabil, dar este şi o mare necuviinţă înaintea Creatorului nostru. Cine eşti tu
sau, dacă vrei, cine sînt eu, ca să pot să-i pretind ceva lui Dumnezeu şi chiar să-i stabilesc momentul în care
să-mi împlinească dorinţa?
- Dar, Bunicuţule, eu nici n-am pretins, nici n-am dat termene. Ştiţi foarte bine asta. Doar că problema stă de
atîta timp nedezlegată.
- Tocmai asta îţi explic şi eu. Din ce pricină stă nedezlegată de atîta timp. Cînd îi cerem ceva lui Dumnezeu,
trebuie să cerem rugător şi cuviincios, doar o vreme. Dacă însă vedem că Dumnezeu nu ne împlineşte ruga,
atunci trebuie să încetăm şi noi să-L mai deranjăm. Căci, cu cît sîntem tot mai îndărătnici în a primi ceva, cu atît
acel lucru se îndepărtează de noi. De aceea, încetăm a-l mai cere. Şi, tocmai cînd I-am dat uitării, va veni, fară
să ne dăm seama. Fiindcă Dumnezeu nu uită. A primit mesajul nostru! Şi îl păstrează. Iar cînd El socoteşte că a
sosit ceasul, ni-l dăruieşte! De aceea, nu trebuie să tot stăruim înaintea lui Dumnezeu, să ne îndeplinească
dorinţele şi, în special, în momentul hotărît de noi. în astfel de situaţii, stăruinţa este contraindicată. Fiindcă, în
loc să facă bine, vatămă. Iar cînd stăruinţa este foarte puternică, venind din partea unui om îndărătnic precum
eşti tu, atunci cu siguranţă nu aduce nimic
n în general, fiul meu, vreau să înţelegi că nu trebuie ^stăruim să schimbăm voinţa lui Dumnezeu, fiindcă aşa ne
place nouă sau cînd ne vine nouă. De asemenea, cînd vrem să obţinem ceva, nu trebuie să ne îndîrjim, ci mai
bine să lăsăm acel lucru în voia lui Dumnezeu. Altminteri, cu cît urmărim mai cu îndîrjire să dobîndim un lucra,
cu atît acela se îndepărtează de noi! Acel lucru I-am putea asemăna umbrei noastre. Cu cît alergi mai mult să o
prinzi, cu atît ea se îndepărtează, fară a izbuti să o apuci vreodată!
Ai priceput, fiul meu, cele ce ţi-am spus despre stăruinţă?
- Am priceput, Bunicuţule, dar nu pot fi de acord.
- Ei, atunci îţi voi da alt exemplu şi vei vedea că vei fi de acord cu mine.
Dacă luăm o sticlă mare, care are un gît uite atîta, cit să-ţi intre mîna şi apoi să iasă, şi-ţi bagi mîna în ea,
prinzîndu-i apoi gîtul cu pumnul strîns, cînd vei încerca să-ţi scoţi apoi mîna, vei vedea că acest lucru este cu
neputinţă, oricît ai stărui. Poţi stărui zile, luni şi chiar ani, fără nici un rezultat. însă, îndată ce desfaci pumnul,
încetînd să mai strîngi gîtul sticlei, mîna va ieşi cu aceeaşi uşurinţă cu care a intrat!
Acelaşi lucru se petrece şi în ce priveşte problema pe care o ai. Cu cît stărui să-i găseşti dezlegare, cu atît
aceasta se îndepărtează. Şi, ţine minte, dacă vrei să dobîndeşti dezlegarea problemei, încetează a mai strărui.
Dumnezeu îţi cunoaşte păsul. Tu i-ai cerut ce voiai. Iar El va hotărî. Aşteaptă răspunsul Său, în pace şi cu
credinţă. Dacă vei face aşa, vei culege rod bun. Dacă însă vei continua să stărui, atunci acest lucru nu se va
întîmpla. Te sfătuiesc să încetezi a te mai preocupa de această problemă, dacă vrei să se preocupe de ea
Dumnezeu!
- Şi cum rămîne, Bunicuţule, cu „bateţi şi vi se va deschide, cereţi şi vi se va da”? Nu este valabil şi în cazul
meu? Dacă nu mai bat la poarta lui Dumnezeu, spune-mi, cum îmi va deschide? Şi dacă, iarăşi, contenesc a-l
cere, cum îmi va da?
- Depinde cum baţi la uşă, ca să ţi se deschidă şi depinde şi cum ceri să ţi se dea ceva.
Dacă, de exemplu, cutezi a bate la uşă în chip necuviincios şi ameninţător, poţi fi încredinţat că acea uşă nu ţi
se va deschide în veci! Şi, chiar de ţi s-ar deschide, să nu te aştepţi să fii poftit înăuntru de proprietar, ci, mai
degrabă să te aştepţi la o mamă de bătaie! Dimpotrivă, de vei bate la poartă cuviincios şi rugător, poarta ţi se va
deschide larg, iar gazda te va pofti înăuntru!
Acelaşi lucru se întîmplă şi în cazul în care ceri ceva cuiva. Dacă îi ceri lucrul respectiv necuviincios şi
ameninţându-l, nu vei primi acel lucru niciodată! însă de-l vei cere amabil şi rugător, îl vei primi de îndată.
Toate acestea sînt valabile şi în ce îl priveşte pe Dumnezeu, Care nu suportă nici presiuni, nici necuviinţe şi nici
ameninţări, din partea nimănui.
Vezi, aşadar, că nu este de ajuns doar să batem la uşa lui Dumnezeu, ci trebuie să ştim şi în ce chip să facem
aceasta, dacă vrem să ne deschidă vreodată.
Acelaşi lucru se petrece şi cînd îi cerem ceva lui Dumnezeu. Şi, în această situaţie, important nu este de cîte ori
îi cerem acel lucru, ci felul în care I-l cerem.
- Atunci, Bunicuţule, de ce nu-l cereţi sfinţia voastră lui Dumnezeu să-mi împlinească cererea, de vreme ce ştiţi
şi în ce chip se cuvine a bate la uşa Lui şi cum să cereţi, avînd, mai ales, mare îndrăzneală înaintea Sa?
Fiindcă, fiule, eu nu vreau să-L silesc pe Dumnezeu. Şi, te sfătuiesc şi pe tine să faci Ia fel. Nicicînd i să nu-L
sileşti cu rugăciunile pe Dumnezeu să-ţi dea dezlegare problemelor. Ci, să-i ceri cu multă răbdare şi blîndeţe şi
vei vedea că mai mult te vei folosi.
Părintele Porfirie acţionează ca o anestezie locală
Pe vremea cînd Părintele Porfirie era încă tînăr şi slujea ca preot la Sfîntul Gherasim, la Policlinica din Atena,
sorei mele celei mari, Ekaterini, i-a ieşit un coş pe nas.
Acest coş o necăjea, dar o şi neliniştea foarte mult, fiindcă nu era doar inestetic, din pricina locului unde ieşise,
ci şi foarte dureros.
Aşadar, coşul tot creştea şi sîngera întruna. Astfel o aduse într-o stare insuportabilă, afectîndu-i desigur şi
starea psihică, deoarece orice coş ce persistă şi nu se mai vindecă, nu ne duce cu gîndul la nimic bun.
Din această pricină a trebuit să meargă la mulţi medici dermatologi, dar şi la medici de alte specialităţi, însă nici
unul, dar chiar nici unul nu a dat rezultate!
Medicii nu cădeau deloc de acord între ei, în privinţa diagnosticului, şi tot schimbau medicamentele şi alifiile
recomandate şi, în general, tot tratamentul medicamentos, cerînd fiecare reluarea analizelor.
După multe chinuri, sora mea mi-a cerut din nou - mi-o mai ceruse şi la început, cînd îi apăruse coşul - să mă
duc la Părintele Porfirie, să-i cer părerea.
Stăruinţa ei, dar şi neliniştea pe care începuse a i-o 
provoca starea în care se afla, m-au obligat să-i împlinesc dorinţa, care acum era şi a mea.
Într-adevăr, chiar a doua zi am pornit-o spre Bunicuţul, care se afla la Sfîntul Gherasim.
Odată ajunşi acolo, I-am găsit pe Părintele Porfirie, care părea că ne aştepta:
- Ei, măi Ekaterini, zise, ce sensibilă eşti. întocmai ca Părintele Yannis! Nu i-ai mai lăsat nimic, bată-te să te
bată... Ce te tot nelinişteşti, necăjindu-te? Doar aveţi un sfînt în casa voastră, pe tatăl vostru, şi tot vă temeţi?
Atunci ce să spună şi ce să facă restul lumii? Vino să-ţi citesc o rugăciune şi totul va fi bine.
A dus-o aşadar în odaia de spovedanie, i-a făcut cruce cu crucea ce conţinea un fragment din Sfînta Cruce şi
apoi i-a spus:
- Vino să te duc la medicii Policlinicii, să te consulte şi ei.
- Nu, Bunicuţule, nu vreau să mă duceţi la doctori. M-am săturat de ei. Eu am venit la sfinţia voastră, să-mi
faceţi semnul Sfintei Cruci şi nu să mă încurcaţi din nou cu doctorii.
- Da, Ekaterini, dar aceste coşuri trebuie să dispară, fiindcă, altminteri, se pot transforma în tumori maligne. Şi,
apoi se transformă în cancere ale pielii. Prin urmare, nu pot rămîne aşa.
- Dar, Bunicuţule, de vreme ce aţi făcut semnul Crucii deasupra, vor dispare.
- Nu. Aşa trebuie să procedăm, fiindcă toate sînt după cum vrea Dumnezeu. Dacă s-ar fi putut tămădui doar cu
Harul lui Dumnezeu, atunci nu m-ar fi îndemnat Domnul să te duc la doctori. De altminteri, religia noastră nu
este împotriva ştiinţei. Dimpotrivă, acestea două coexistă, una completînd-o pe cealaltă. Ştiinţa fară religie este
condamnată la eşec. Iar omul de ştiinţă ce nu crede în Dumnezeu, nu face decît rău. Mai ales ştiinţa medicinei
este strîns legată de credinţă. Nu aţi văzut cum fac medicii, cînd trebuie să scrie o reţetă? Nu trag două linii
perpendiculare şi peste ele două linii orizontale? Ce înseamnă oare aceste linii?
- Ekaterini...
- Tu, Anarghire, ştii ce înseamnă?
- Da, Bunicuţule.
- Ce?
- Cum Deo!
- Adică?
- Cu Dumnezeu!
- Tu trebuia să te faci doctor, pe toate le ştii, mai zise Bunicuţul.
Vedeţi aşadar cum încep doctorii? Recomandă medicamentele doar după ce au chemat mai întîi ajutorul lui
Dumnezeu.
Şi să mai ştiţi că, atunci cînd medicamentele nu ajută la nimic, atunci e bolnav nu trupul, ci sufletul! Iar sufletul
nu poate fi tămăduit decît doar lîngă Hristos! Ai priceput, Ekaterini? Sufletul nostru, doar Hristos ni-l
tămăduieşte! Hai să mergem acum la doctori, să-ţi cauterizeze coşul.
Aşadar, ne-a dus pe amîndoi şi, trecînd printr-o intrare specială ce lega biserica de policlinică, am ajuns la
secţia de dermatologie. Pe drum, Bunicuţul era întîmpinat peste tot cu exclamaţii de bucurie, cu respect şi
iubire! Medicii, surorile, personalul auxiliar, dar şi bolnavii, toţi se grăbeau să-i sărute mîna cu evlavie şi să ia
binecuvântare!
 
Eu, văzînd toate aceste manifestări de afecţiune, am rămas uimit! De aceea, am fost nevoit să păstrez o
oarecare distanţă...
în cele din urmă, Părintele Porfirie şi sora mea Ekaterini, au intrat la secţia de dermatologie, iar eu am rămas,
aşa cum mi-a recomandat, în sala de aşteptare, fiindcă eram „foarte emotiv” aşa cum mi-a spus, şi n-aş fi
rezistat să urmăresc intervenţia. Aşadar, medicii au examinat-o pe sora mea şi au pus diagnosticul. Au fost întru
totul de acord cu Bunicuţul şi-au recomandat cauterizam neîntîrziată! Nu au căzut însă de acord asupra felului
intervenţiei. Medicii recomandau să se facă, în orice caz, cu anestezie locală, fiindcă intervenţia ar fi fost
dureroasă şi ar fi durat mult. Sora mea a fost de acord cu medicii. Bunicuţul însă, nu era de acord cu ei!
- începeţi, le-a spus. Eu o voi ţine de mînă şi nu va simţi nici o durere! Nici nu va prinde de veste că s-a şi
terminat!
După cum mi-a povestit sora mea mai apoi, Părintele Porfirie, după ce s-a ridicat de pe scaun cu vădită
încredere, s-a apropiat de sora mea ce era aşezată pe scaunul de consultaţie, a prins-o de mînă, i-a găsit locul
unde se simte pulsul şi apoi le-a spus să înceapă cauterizarea.
Doctorii se priveau încremeniţi! El, însă, stăruia, aşa că, în cele din urmă, a trebuit să-i facă pe voie!
Cauterizarea s-a făcut urmînd sfaturile Bunicuţului, desigur fară anestezie locală! Sau, mai degrabă, cu
anestezia... făcută de Bunicuţul, care i-a controlat pulsul pe toată durata operaţiei. Fiindcă, aşa cum mi-a spus
Ekaterini, din momentul în care Părintele Porfirie i-a atins locul de unde se ia pulsul, toate s-au schimbat în 
ea Teama sa grozavă s-a transformat Într-un curaj de nespus! Iar neliniştea, într-o pace nemaiîntîlnită! Iar
bătaia repede a inimii, în bătaie linşitită! Cît despre nelinişte, aceasta a dispărut cu totul!
în ce priveşte durerea, ce se presupune că ar fi fost provocată de operaţie, a dispărut cu desăvîrşire!
în locul durerii, Ekaterini simţea o bucurie rară şi doar „mirosul de ars” ce ieşea din carnea cauterizată îi aducea
aminte de operaţie! în general, avea senzaţia că tot ceea ce se petrecea în acele clipe nu avea nici o legătură
cu ea! Aşa a simţit pe toată durata operaţiei. Cînd s-au terminat toate, s-a deschis uşa secţiei de dermatologie
şi I-am văzut pe Părintele Porfirie cum iese, ţinînd-o pe sora mea de mînă. Şi amîndoi erau foarte bucuroşi şi
veseli!
- Toate au mers după dorinţă, Anarghire! N-a fost nevoie nici de anestezie, nici de vreo injecţie pentru calmarea
durerii, nici de nimic altceva. Dumnezeu era cu noi şi nu a îngăduit să o doară cîtuşi de puţin! Haide, ţi-o
încredinţez acum. Mergeţi cu Domnul...

Părintele Porfirie ne veghea rugăciunile

în scrisoarea-testament lăsată fiilor săi duhovniceşti, Părintele Porfirie se referă de cel puţin două ori la
rugăciune.
Prima oară o face la pagina 3 a scrisorii, unde notează: „Mă rugam foarte mult, încă de pe cînd eram mic copil,
de 12-15 ani”. A doua oară se referă la rugăciune la pagina 6, scriind, printre altele: „Şi vă rog pe toţi cei ce m-
aţi cunoscut, să vă rugaţi pentru mine, fiindcă şi eu, pe cînd trăiam, m-am rugat cu mare smerenie pentru voi...
şi le doresc mereu fiilor mei duhovniceşti să-L iubească pe Dumnezeu, Care este totul!”.
Din citirea atentă a fragmentelor de mai sus, reiese limpede concluzia că Bunicuţul se ruga foarte mult! Şi nu se
ruga doar pentru el, ci, mai ales, pentru ceilalţi, pentru fiii săi duhovniceşti, ca să ne învrednicim a intra în
Biserica cea nezidită a lui Dumnezeu!
Faptul că Bunicuţul se ruga foarte mult, eu unul îl pot confirma, fiindcă am trăit ani întregi în apropierea lui şi,
prin urmare, mi-am putut forma o părere despre sfinţia sa. Viaţa să era o rugăciune necontenită! Se ruga în
biserică, se ruga pe drum, se ruga acasă, se ruga peste tot şi în tot ceasul.
Părintele Porfirie era un susţinător fierbinte al rugăciunii neîncetate! Şi, lucrul cel mai însemnat este că
rugăciunile sale erau întotdeauna pentru alţii şi niciodată pentru el! Tot ce cerea, cerea pentru fiii săi
duhovniceşti, pentru lumea întreagă şi pentru „cei ce ne poruncesc nouă nevrednicilor să ne rugăm pentru ei...”.
Pentru sine cerea doar mîntuirea sufletului. Nimic altceva! Chiar şi cînd suferea cumplit, fiind gata să moară din
pricina feluritelor şi chinuitoarelor sale boli ce nu puteau fi tămăduite, boli ce îl chinuiau de ani întregi, chiar şi
atunci, respecta această regulă! Nici măcar o singură dată nu i-a cerut lui Dumnezeu să-i tămăduiască bolile.
Fiindcă, aşa cum spunea chiar el cînd stăteam de vorbă împreună, neputinţa este o cercetare Dumnezeiască!
Şi, vai de acela care nu va fi astfel cercetat! Căci de pe acum poate fi socotit pierdut. Căci cel bogat şi cel
sănătos, se află deopotrivă departe de intrarea în Rai! Şi amîndoi, atît bogatul, cît şi sănătosul, au tot atîtea
şanse de a rămîne pe dinafară! Să rămînă adică în afara cămării de nuntă!
Şi ceea ce nu făcea el însuşi pentru sine, ne cerea şi aştepta să facem noi, fiii săi duhovniceşti. „Să vă rugaţi
pentru mine, ne zicea, fiindcă sînt păcătos foarte şi nu pot singur să ridic toată povara păcatelor mele, din
pricina multelor mele boli. Rugaţi-L pe Dumnezeu să se milostivească de mine şi să mă întărească”.
într-o zi I-am găsit îndurînd dureri atît de mari, încît nu putea nici să salute, nici să-şi şteargă sudoarea ce i se
scurgea de pe sfînta frunte, din pricina durerii cumplite. Atunci I-am mustrat, spunîndu-i:
- Bunicuţule, aţi făcut nenumărate minuni. Aţi tămăduit boli de nevindecat, chiar şi cancer, din cîte ştiu. în fine,
aveţi atîta îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu, cîtă mă îndoiesc că mai are cineva pe lumea asta. De ce nu
folosiţi această îndrăzneală ca să-L înduplecaţi pe Dumnezeu să vă uşureze de boli şi de dureri?
- Asta, fiule, n-o voi face niciodată!
- Dar, de ce? Doar nu cereţi un lucru rău.
- Fiindcă nu vreau să-L silesc pe Dumnezeu!
Răspunsul său m-a surprins şi m-a dezarmat cu
totul. După acest răspuns, am tăcut. Am rămas lîngă el, i-am stat alături în acele clipe grele, urmărindu-i
totodată reacţiile şi văzînd că era liniştit şi tăcut.
Trebuie să mai spun că, pe toată durata acestei cumplite încercări, nu I-am auzit protestînd nici măcar o dată,
nu I-am auzit răzvrătindu-se, plîngîndu-se sau spunînd ceva legat de boala sa. Nu I-am auzit nici măcar
exprimîndu-şi nemulţumirea pentru felul atît de dur în care îl trata Dumnezeu-Omul Iisus. Dimpotrivă, de
nenumărate ori I-am auzit pe Bunicuţ, cel mai sfînt chip al Bisericii noastre, spunînd două cuvinte care îi erau
foarte dragi: „lisuse al meu! lisuse al meu! lisuse al meu!”.
Aceste două cuvinte care îmi răscoleau inima erau spuse cu blîndeţe, tristeţe şi durere! Era mai mult decît
vădită strădania Bunicuţului în acele clipe grele, de a-L îndupleca pe Iisus, nu să-i uşureze de durere şi boli, ci
să-i sprijine şi să-i întărească! Şi, în cele din urmă a reuşit, căci izbutea de fiecare dată cînd se confrunta cu
astfel de situaţii.
în general, Părintele Porfirie, aborda toate problemele cu multă rugăciune. Acelaşi lucru ni-l recomanda mereu
şi nouă, fiilor săi duhovniceşti. Şi, partea dificilă pentru noi era că nu puteam scăpa, spunîndu-i minciuni. Căci
ne prindea de îndată! E ştiut faptul că avea harisma dumnezeiască, nu numai de a ne urmări rugăciunile de
departe, dar şi de a le cunoaşte conţinutul! în felul acesta avea asupra noastră un control deplin!
De nenumărate ori îmi spunea a doua zi conţinutul rugăciunilor mele din ziua anterioară, lăsîndu-mă încremenit
de uimire! De nenumărate ori mă chema la ordine, cînd n-aveam de gînd să-i urmez îndemnurile, aşa cum
făceam de obicei... Uneori îmi spunea:
- Ţi-am mai spus să nu-L sileşti pe Dumnezeu cu rugăciunile tale.
Alteori mă mustra:
- îi dai tu indicaţii lui Dumnezeu? Oare nu ştie El ce trebuie să facă? Nu-L deranja pe Dumnezeu cu astfel de
lucruri. Toate vin şi se săvîrşesc după cum vrea Acela şi nu după cum vrem noi.
în altă zi îmi spuse:
- Ce tot spuneai ieri seară, cînd te rugai? Nu ţi-am mai spus să-L laşi în pace pe Dumnezeu să-Şi facă singur
treaba? Crezi că nu-ţi cunoaşte problemele? Oare le cunoşti tu mai bine decît El? Nu cumva ştii tu mai bine
decît El ce este mai de folos sufletului tău?
în fine, trebuie spus că era cu neputinţă să scape cineva controlului Bunicuţului, chiar şi în ceasul rugăciunii. De
aceea, pentru a evita nenumăratele observaţii pe care mi le făcea, într-o zi I-am rugat să-mi recomande un fel în
care să mă rog şi, dacă se putea, să-mi spună cum se ruga el însuşi. Mi-a răspuns de îndată şi din belşug.
- Dar ce crezi tu că e rugăciunea? Vreo mîncare care ţi se aduce la comandă? Sau medicament dat pe reţetă?
Eu ţi-am spus să nu ceri decît mîntuirea sufletului. Adică să ceri să moşteneşti împărăţia veşnică a Cerului. Iar
toate celelalte să le laşi pe seama socotinţei lui Dumnezeu. îţi mai amintesc o dată: „Cereţi mai întîi împărăţia
Cerurilor. Şi apoi toate celelalte vi se vor da vouă”. Asta nu-ţi este de ajuns? Dacă nu-ţi este de ajuns, sau dacă
nu te îndestulează pe deplin, atunci spune doar rugăciunea minţii. Eu socotesc că rugăciunea „Doamne, lisuse
Hristoase, miluieşte-mă”, spune totul, în orice caz mult mai mult decît spui tu. Ajunge să spui această rugăciune
cu credinţă fierbinte. Şi, în ceasul cînd o spui, să-ţi închipui că se află înaintea ta, Iisus Răstignit. Şi, ascultă, în
ceasul rugăciunii, să-ţi îndrepţi mintea spre mine. Iar eu îţi voi pricepe gîndul şi mă voi ruga împreună cu tine şi
pentru tine. Aşa e cel mai bine. Aşa te sfătuiesc să faci mereu.
- Da, Bunicuţule, dar nu ziceţi bine.
- Ba zic bine, dar tu pricepi strîmb. Şi ştii de ce?
Fiindcă te separi de restul lumii. Iar asta nu e deloc drept. Trebuie să-l iubim pe aproapele nostru, aşa cum ne
iubim pe noi înşine. Eu iubesc întreaga lume ca pe mine însumi. De aceea, nu văd nici un motiv care să mă
împiedice a spune „Doamne, lisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi!”, în loc de „... miluieşte-mă pe mine!”, de
vreme ce eu şi lumea sîntem una! Aşa trebuie să spui şi tu: „Miluieşte-ne pe noi!”.
- Dar nu e vorba doar de asta. Mai treceţi cu vederea şi altele...
- Şi ce trec cu vederea fără să ştiu?
- Nu spuneţi... „Fiul lui Dumnezeu”.
- Dar ce, tu ştii că Dumnezeu are mai mulţi fii? Asta se înţelege de la sine. Doar Unul este Fiul lui Dumnezeu.
Cel Unul-Născut. Iisus Hristos. După cum tot Unul este şi Tatăl şi tot Unul şi Sfîntul Duh. Şi Una este şi Sfînta
Treime! Unde ai văzut tu că sînt mai mulţi „fii”?
- Într-adevăr, Bunicuţule, Unul este Fiul lui Dumnezeu. Acesta este un fapt mai presus de orice îndoială. Dar în
„Fericiri” scrie: „Fericiţi sînt făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema...”.
- „Se vor chema”, zice. Adică „se vor numi”. Asta nu înseamnă că vor deveni Fiii lui Dumnezeu. Departe de noi
asemenea gînduri. Astea sînt ale celuilalt. Lasă asta. Tu roagă-te aşa cum îţi spun. Iar eu, aşa cum fac
întotdeauna, îţi voi veghea rugăciunile şi mă voi face părtaş lor.
Fie să facă şi acum aceasta, acolo sus, unde se află.

Dintr-un rezervor gol curge benzină!

Era o tînără care ajuta mănăstirea la toate treburile ce trebuiau făcute în afară. La îndeplinirea lor se folosea de
maşina pe care o avea. Din păcate însă, maşina nu merge cu apă... ci cu benzină, care este un lichid foarte
scump. Iar tînăra era şomeră! De aceea, mai mereu, indicatorul de benzină al maşinii, o lua spre stînga, riscând
să rămînă în drum, fară benzină.
Astfel, într-o seară, pe cînd se întorcea la Sihăstrie, după un adevărat maraton făcut prin Atena, a văzut că
indicatorul arăta că nu mai avea benzină deloc! S-a neliniştit foarte tare şi I-a rugat pe Dumnezeu să o ajute să
ajungă pînă la Sihăstrie. Şi, Într-adevăr, se pare că Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea şi cu ajutorul Părintelui
Porfirie, fiindcă a reuşit să ajungă pînă aproape de Sihăstrie. Spun, «pînă aproape», fiindcă mai avea cîţiva zeci
de metri pînă să ajungă, cînd motorul maşinii s-a oprit, din pricină că nu mai avea benzină. Tînăra şi-a închis
maşina şi, aşa cum făcea de obicei, nu a spus nimănui nimic. însă, în zori, Bunicuţul i-a dat de făcut altă treabă
în Atena. Ea a primit cu plăcere, dar a fost nevoită să adauge:
- Doar că, Bunicuţule, va trebui să iau autobuzul, fiindcă ieri seară, venind din Atena, mi s-a terminat benzina...
Bunicuţul a privit-o puţin, părînd căzut pe gînduri, iar apoi i-a spus:
- Bine, du-te!
A luat, aşadar, tînăra binecuvîntare de la Părintele Porfirie şi, plecînd, a trecut şi pe la maşină, ca să ia ceva sau
ca să-i verifice uşile, dacă erau bine închise. Atunci, apropiindu-se de maşină, a văzut ceva, de nu-i venea să-şi
creadă ochilor! A văzut cum prin gaura rezervorului ieşea benzină fară oprire! Văzînd aceasta a rămas
încremenită de uimire! Doar că nu a început să strige! Şi-a făcut cruce şi s-a întors la Bunicuţul în fugă şi, cu
răsuflarea tăiată, i-a vestit minunea cea mare. Părintele Porfirie, după ce I-a mulţumit fierbinte lui Dumnezeu, a
liniştit-o şi i-a spus să plece. Mai înainte însă a sfătuit-o să nu spună nimănui această mare minune, înainte de
moartea lui.
- Dar, Bunicuţule, este oare cu putinţă să fie ţinute în taină, astfel de minuni? a mai spus tînăra, înainte de a
pleca.

Cărţile preferate ale Părintelui Porfirie

într-o după-amiază am pornit împreună cu Părintele Porfirie să vizităm o mănăstire de maici. Bunicuţul era
foarte bine dispus şi avea poftă de vorbă, dar şi de cîntat cîntări bisericeşti!
De aceea, îndată ce ne-am îndepărtat de Sihăstrie şi am ajuns pe drum, mi-a spus:
- într-o vreme cîntai foarte frumos! Şi Părintele Yannis se bucura. Mai ales cînd citeai Apostolul, ieşea pe Uşile
împărăteşti, te asculta cu mare atenţie şi se bucura de tine, iar uneori chiar era emoţionat, binecuvîntatul! Era
foarte sensibil răposatul! Mai cînţi şi acum? Vrei să-mi spui şi mie un tropar frumos? Care vrei tu...

- Da, Bunicuţule, cîndva cîntam. Nu ştiu dacă cîntam frumos, în orice caz cîntam mult şi cu credinţă fierbinte.
însă, de cînd am făcut operaţie de amigdalită, n-am mai putut cînta. Şi asta mă întristează foarte tare.
- Nu e nimic. Ştiu multe persoane care o vreme au cîntat şi au citit foarte frumos în biserică, iar apoi, după ce şi-
au scos amigdalele, n-au mai putut nici să cînte, nici să citească în biserică. Dar, ia spune-mi, ce cărţi citeşti?
- N-am nici o preferinţă deosebită. Citesc orice carte.
- Citeşti «Vieţile Sfinţilor»?
- Am citit foarte multe vieţi de sfinţi şi îmi plac foarte mult!
- Să citeşti toate „Vieţile Sfinţilor”. Eu le-am citit pe toate, iar unele le-am citit chiar de două sau de trei ori. Şi,
dacă mi se întîmplă să mai dau peste vreuna, o recitesc cu plăcere. De mic copii citeam Vieţile Sfinţilor, care
mă ajutau foarte mult să-L cunosc pe Dumnezeu şi să mă apropii de El. Să faci şi tu la fel. Vei avea mare folos
duhovnicesc şi, încet-încet, vei începe să îi imiţi. Să le spui şi altora să facă la fel. Dar Noul Testament îl citeşti?
- Noul Testament nu doar I-am citit, ci I-am şi studiat cu mare atenţie. Dar îl recitesc mereu.
- Bine faci! Să citeşti mereu Noul Testament, căci este un izvor nesecat! Şi, pe ce citeşti, te apropii tot mai mult
de înţelepciunea lui Dumnezeu! Să încerci în fiecare seară să citeşti fie şi o pagină.
- Mi-a mai spus acest lucru şi un alt Părinte.
- Bine te-a îndrumat. Citeşti şi Faptele Apostolilor?
- Le citesc şi îmi plac foarte mult. Nu mă descurc deloc însă cu Apocalipsa lui Ioan.
- De ce? Apocalipsa e plină de înţelepciune! Este totul!
- Fiindcă vorbeşte tot de „peceţi” şi „trîmbiţe”, iar eu nu prea pricep mare lucru. Este foarte greu de priceput.
- Dacă o vei citi de mai multe ori şi cu credinţă în Dumnezeu, vei vedea cum Harul Dumnezeiesc ţi le va desluşi
pe toate şi toate îţi vor părea apoi foarte uşoare! Te vei încredinţa de aceasta singur, foarte curînd.
înţelepciunea lui Dumnezeu nu vine singură ia noi. Trebuie ca mai întîi să o cerem noi. Citeşte, aşadar. Citeşte
Sfînta Scriptură şi Vieţile Sfinţilor. Asta te sfătuiesc să faci.

Apariţia Sfântului Gherasim

Acum cîţiva ani, în dimineaţa zilei cînd se pomenea Sfîntul Gherasim, Părintele Porfirie se afla în chilia sa,
ascultînd la radio Sfînta Liturghie care se transmitea în direct din marea biserică a Sfîntului Gherasim din
Kefallonia. Sfîntul Gherasim era Sfîntul protector al Părintelui Porfirie şi ţinea foarte mult la el, fiindcă, în
Paraclisul pe care îl ridicase în cinstea sa la Policlinica din Atena, I-a slujit cu credinţă, dăruire şi dragoste, timp
de treizeci de ani la rînd!
Astfel încît, tot ce era legat de Sfîntul Gherasim, îl emoţiona foarte tare. La fel s-a petrecut şi în ziua aceea. Era
foarte emoţionat şi participa, cu tot sufletul, la slujirea Sfintei Liturghii, retrăind clipele de neuitat cînd, cu
credinţa ce îl caracteriza, slujea el însuşi Sfintele Taine, în biserica de care am spus mai sus! 
Şi, pe cînd Bunicuţul asculta stînd întins în pat, din pricina multelor sale boli, deodată apare înaintea sa Sfîntul
Gherasim, întreg! Atunci Părintele Porfir ie, care mai înainte nu putea să se întoarcă pe partea cealaltă, din
pricina durerilor cumplite şi a slăbiciunii sale trupeşti, sări în sus, cu o forţă şi cu o uşurinţă pe care i-ar fi
invidiat-o şi cel mai bun campion mondial şi, cu acelaşi respect, a început să facă metanii, să-şi facă cruce, să
se închine şi să vorbească multă vreme cu îndrăgitul Sfînt Gherasim.
Una dintre femeile care tocmai atunci se afla acolo pentru a-l îngriji pe Bunicuţ, a urmărit în tăcere, încremenită
de uimire, de la o distanţă de doar cîţiva metri, cele petrecute, fară a putea da nici o explicaţie! Şi aceasta,
tocmai din pricină că-l vedea pe Părintele Porfirie facînd cele descrise mai sus! Totodată îl vedea şi îl auzea pe
Bunicuţ, dar nu-l vedea şi nici nu-l auzea pe cel cu care vorbea Părintele, şi care era nimeni altul decît Sfîntul
Gherasim. Aşa că, rămăsese mută de uimire!
Cînd, în cele din urmă, Părintele Porfirie a sfîrşit discuţia cu Sfîntul Gherasim, protectorul şi apărătorul său, a
ieşit să-i povestească totul femeii uluite, poruncindu-i totodată să nu spună nimănui nimic, înainte ca el să
doarmă somnul celor drepţi!
Acesta era Părintele Porfirie! Avea puterea ca, prin binecuvîntare dumnezeiască, să discute şi cu Sfinţii! 
Pierderea genţii şi şoferul de taxi cel cinstit
Pe cînd eram director la Fundaţia Asigurărilor Sociale din Peristeri, într-o zi a trecut pe la biroul meu o tînără
pentru a-mi spune unele lucruri pe care le discutase cu Părintele Porfirie şi care mă priveau în mod direct.
Această tînără, care era fiică duhovnicească a Părintelui Porfirie, îşi pusese maşina la dispoziţia Sihăstriei, iar
Bunicuţul o ruga să rezolve unele dintre problemele Sihăstriei.
Cînd ne-am întîlnit, am stat de vorbă destulă vreme cu acea tînără, pentru a-mi povesti totul şi, la plecare, i-am
dat o scrisoare şi un plic cu bani ce fuseseră strînşi de mai mulţi colegi de-ai mei, ca o contribuţie simbolică
pentru ridicarea Sihăstriei din Milesi. De aceea, cînd i le-am dat, i-am spus să aibă grijă de amîndouă, adică şi
de scrisoare şi de plicul cu bani.
Din pricină că în ziua aceea nu putea circula cu maşina în Atena, tînără a fost nevoită să ia un taxi, lăsîndu-şi
maşina în afara liniei de centură a oraşului. Dîndu-se însă jos din taxi, ameţită şi grăbită cum era, şi-a uitat
geanta în maşină! Cînd şi-a dat seama, era deja prea tîrziu! Taxiul se făcuse nevăzut! Inspăimîntată, a început
să-i ceară în gînd ajutorul Părintelui Porfirie, care însă nu s-a arătat!
între timp, şoferul taxiului găsise geanta uitată pe bancheta din spate, după care a cercetat-o cu mare atenţie.
Găsindu-mi scrisoarea, a citit-o cu mare atenţie şi, din conţinutul său, a aflat că destinatarul său era nimeni altul
decît Părintele Porfirie, pe care nu îl cunoştea, dar despre care aflase foarte multe, din diverse discuţii pe care
le auzise în taxiul său, de la diverşi clienţi necunoscuţi.
Aflînd acestea, şoferul de taxi a încercat să dea proprietarei înapoi geanta şi tot conţinutul ei. Dar, datele pe
care le aflase după ce cercetase geanta respectivă, nu-i erau de nici un ajutor. Totuşi, a avut şansă, căci a găsit
pe un colţ de hîrtie un număr de telefon ce aparţinea unui prieten al acelei tinere. Imediat taximetristul a dat
telefon la numărul găsit, a spus ce problemă avea, a descris-o pe tînăra clientă, a spus de asemenea ce
conţinea geanta şi, în cele din urmă, a dat de tînăra respectivă! în scurt timp şoferul s-a dus la ea acasă, dîndu-i
geanta şi preţiosul său conţinut! Nu poate fi descrisă bucuria fetei! Astfel, şoferul de taxi cel cinstit şi-a făcut
datoria, iar Bunicuţul a săvîrşit încă o minune.

Părintele Porfirie la Karavel!

în data de 13 martie 1989 trebuia să înceapă un seminar organizat pentru toţi directorii Fundaţiei Asigurărilor
Sociale. Prezenţa noastră era obligatorie, iar ordinul Administraţiei Fundaţiei era limpede şi categoric: era
interzis să trimitem în locul nostru directori adjuncţi. Aşadar, în ajunul seminarului am stat toată ziua la birou şi
am rezolvat toate problemele, ca să nu rămînă nimic nerezolvat în lipsa mea. Cînd m-am întors seara acasă,
eram frînt de oboseală! De aceea, am făcut o baie, ca apoi să mă întind pe pat şi să mă odihnesc. însă, în timp
ce făceam baie, m-a apucat o ameţeală cumplită! M-am speriat foarte tare! Şi, pe ce trecea vremea, ameţelile
se înteţeau, facînd astfel participarea mea la seminar aproape imposibilă! Aşa cum am spus mai sus,
conducerea ne interzisese să trimitem în locul nostru un director adjunct, din pricină că ecusoanele aveau
numele fiecărui participant director, precum şi numele serviciului pe care îl conducea. De aceea, supărarea mea
era foarte mare! Şi tot din această pricină, am fost nevoit să-i cer ajutorul Părintelui Porfirie, deşi era destul de
tîrziu. Într-adevăr, i-am dat telefon Bunicuţului şi i-am spus ce problemă am.
- Unde va avea loc seminarul? m-a întrebat.
- La Hotelul Karavel, Bunicuţule.
- Unde se află hotelul ăsta?
- în spatele Hotelului Hilton.
- Şi la ce oră trebuie să fii acolo?
- La nouă dimineaţa.
- Bine! Du-te şi eu la ora nouă voi fi acolo!
- Dar, Bunicuţule, cum să mă duc cu aşa ameţeli?
- Dimineaţă te vei simţi mai bine. Te vei duce la Karavel, iar eu te voi aştepta acolo şi vei petrece atît de bine, că
n-o să mai vrei să pleci de acolo. Numai să nu conduci tu maşina, ci să te ducă doamna Sofia.
Am făcut întocmai cum mi-a spus. Aşadar, la ora 9 mă aflam la hotelul Karavel şi mă simţeam mult mai bine! M-
am întîlnit acolo cu toţi prietenii mei directori şi ne-am simţit foarte bine, aducîndu-ne aminte de cele de demult.
Cînd a început şedinţa, ne-am aşezat toţi la locurile noastre, urmărind cu mare atenţie cele prezentate. Eu m-
am aşezat pe culoarul principal, pe scaunul din exterior. Şi, deşi în stînga mea nu mai era nici un scaun,
avut sentimentul că mai era cineva lîngă mine! însă, de fiecare dată cînd mă uitam, nu vedeam nimic! Apoi mi-
am amintit cuvintele Bunicuţului, care îmi spusese: „Eu voi fi acolo!”. Şi, Într-adevăr, deşi nevăzut, se afla acolo!
Seara, cînd am vorbit la telefon, mi-a spus:
- Nu ţi-am zis că voi fi acolo?
- Dar eu nu v-am văzut, Bunicuţule.
- Eu însă te-am văzut! Şi erai foarte bucuros, tocmai fiindcă ţi-ai văzut toţi prietenii! Haide, mîine vei petrece şi
mai bine!
De ce ar trebui oare să ne minunăm mai întîi şi ce-ar trebui să comentăm?
Eu cred că în astfel de situaţii, cuvintele sînt de prisos...
Părintele Porfirie şi şerpii
Spre sfîrşitul anilor ’70, Părintele Porfirie a plecat definitiv din Kallisia Penteli şi s-a stabilit la Milesi din Attika,
aflat între Malakasa şi Oropos, şi acolo a început să-şi construiască Sihăstria. începutul construirii Sihăstriei a
coincis cu începutul înrăutăţirii stării sănătăţii sale. Aceasta s-a datorat şi oboselii foarte mari pe care i-au
provocat-o miile de pelerini care îl vizitau în acea vreme, fie pentru a se spovedi, fie pentru a căpăta vreun sfat,
fie pentru a cere binecuvîntarea Părintelui. Aici trebuie să avem în vedere faptul că acei pelerini nu veneau doar
din Atena şi din regiunile dimprejur, ci din toată Grecia şi chiar din străinătate.
Situaţia a devenit mai dificilă atunci cînd numărul de telefon al Bunicuţului a devenit un „secret comun” al
tuturor. Şi cînd spun, al tuturor, nu mă refer doar la fiii săi duhovniceşti, ci şi la toţi credincioşii care auziseră de
numele său. în această situaţie, aveam toţi partea noastră de vină. Şi eu, cel dintîi. Fiind influenţat de
entuziasmul ce mă stăpînea din pricina faptului că îl cunoşteam de mulţi ani pe Bunicuţul, dar şi din pricina
minunilor pe care le vedeam, le auzeam sau le aflam chiar de la el, eram nevoit să dau numărul de telefon al
Părintelui Porfirie multor oameni, cărora poate el n-ar fi vrut să-i dea. Astfel, la un moment dat, numărul de
telefon al Bunicuţului îl ştiam doar „eu, tu şi întreaga lume”, după cum înţelept se spune în popor.
Acest lucru însă i-a vătămat foarte tare sănătatea şi mărturisesc că am mari mustrări de conştiinţă. Tocmai
fiindcă din pricina mea era deranjat acum sfîntul nostru Părinte, de telefoane venite de pe tot globul! Astfel, era
nevoit să lucreze douăzeci şi patru de ore, din pricina diferenţei de fus orar ce există între diferite ţări şi
continente. Din această pricină, era lipsit chiar şi de somnul cel absolut trebuincios, lucru care a dus la continua
înrăutăţire a stării sănătăţii sale, şi aşa destul de şubrede.
Desigur, aşa cum chiar el recunoştea şi spunea, nimeni nu-l deranja fară motiv. Fiecare îşi avea problema sa.
Iar problemele, după cum ştim, pot fi simple, complexe, complicate, greu de rezolvat, dar şi probleme care este
cu neputinţă a fi rezolvate de vreun om.
Aşadar, Părintele Porfirie era chemat să rezolve probleme de toate felurile, de la cele mai simple, pînă la
probleme de nerezolvat! Şi fiecare era mai mult sau mai puţin gravă, avînd o anumită însemnătate. Şi încă
ceva. Fiecare dintre noi socotea şi socoteşte că problema sa este mai importantă decît problemele tuturor
celorlalţi! Problemele altora nu ne interesează. Şi nici nu ne ating în vreun fel. Fiindcă problemele sînt ca
durerile, fiind oarecum înrudite! Şi totuşi, cînd un om îndură o durere, noi nu o simţim, şi tocmai de aceea se
spune în popor „durerea altora este un vis!”. Tot astfel, cînd cineva este chinuit de vreo problemă, noi ceilalţi nu
putem nici să o înţelegem, nici să împărtăşim durerea aceluia.
Acest lucru nu era valabil însă în ce-l privea pe Părintele Porfirie.
Fiindcă el, nu numai că arăta cuvenita înţelegere pentru fiecare, ci pătimea împreună cu cel ce avea o problemă
şi încerca, prin Harul cu care îl dăruise Dumnezeu, să dea şi o dezlegare problemei. Şi, de obicei, dădea
dezlegarea cea mai bună, iar problema se rezolva! Pentru a izbuti însă acest lucru, în fiecare zi îşi cheltuia o
mare parte din forţele trupeşti şi sufleteşti.
Din această pricină starea sănătăţii sale se înrăutăţea continuu, lucru pe care îl ştia foarte bine şi Părintele şi pe
care i-l spuneau mereu şi doctorii care îl îngrijeau.
De aceea, încerca să găsească o modalitate şi un loc unde să poată fi singur, fie şi pentru cîteva ore, ca să se
poată odihni puţin şi să-şi revină.
Aşa ceva însă, în vremea aceea cînd Sihăstria se afla încă „în faşă”, sau, mai degrabă, pe hîrtie, în planurile
inginerilor, nu era numai cu neputinţă, ci constituia un adevărat lux! Iar Părintele Porfirie fugea şi de lux şi de cei
ce umblau după lux. De aceea căuta să găsească o soluţie care să i se potrivească şi care să-i exprime. Cu
ajutorul înţelepciunii sale, a colindat toată pădurea ce se afla în jurul Sihăstriei, pentru a găsi „un cuibuşor”,
unde să se cuibărească, precum zburătoarele cerului, doar cîteva ore, în zilele fierbinţi ale anului, şi acolo,
netulburat de vizitele sutelor de pelerini, să se liniştească şi să petreacă în rugăciune.
în cele din urmă a ajuns Într-un loc aflat în partea de nord a Sihăstriei, chiar înspre Milesi. Acel loc era foarte
potrivit pentru reculegere. Pădurea deasă dăruia umbră din belşug, de care avea atîta nevoie în timpul verii.
înălţimea la care se afla locul respectiv, făcea să aibă aer răcoros, dar se simţea şi briza mării din Oropos, atît
de necesară pentru a înfrunta mai bine arşiţa. Şi, în fine, faptul că terenul era înclinat, făcea ca privirea să poată
cuprinde toată zona Golfului Eubeic şi toată Evvia, care era locul său de origine şi la care ţinea tare mult.
în acel loc Părintele Porfirie a zidit o căsuţă mică. A pus acolo cîteva pături, cîteva cămăşi să se schimbe, cînd
transpira, şi o sticlă cu apă. Aceasta era „zestrea” sa, gospodăria sa... şi-i era de ajuns. Căci era un om foarte
cumpătat, ce se mulţumea cu foarte puţin! Acolo stătea singur toată ziua, iar seara se întorcea la chilie, pentru a
primi zecile de credincioşi, care îl aşteptau cu nerăbdare.
într-o Duminică m-am dus să-i văd pe Bunicuţul la Milesi, dar am găsit chilia încuiată! M-am neliniştit foarte
mult!
Multe mi-au trecut prin minte. Din fericire, văzîndu-mă o maică, a venit la mine şi m-a liniştit, spunîndu-mi:
- Nu vă temeţi, Părintele e bine, doar că s-a ostenit foarte tare în ultimele zile şi mai are şi problemele lui de
sănătate. De aceea s-a dus în pădure să-şi mai revină puţin. Ne-a spus totuşi să nu dezvăluim nimănui 
locul unde se află. însă pe dumneavoastră şi pe soţia dumneavoastră Sofia vrea să vă vadă. Este însă foarte
greu să-i găsiţi acolo unde se află acum. Chiar de v-aş spune unde se află, tot nu l-aţi putea găsi.
- Spuneţi-mi încotro s-o iau şi-i voi găsi.
- încolo s-a dus. Mergeţi mai mult, dar chiar de veţi trece chiar pe lîngă el, tot nu-l veţi găsi.
Am luat-o în direcţia pe care mi-o arătase. Am colindat toată pădurea, dar fară folos. Totuşi, n-am deznădăjduit.
Am început să caut de la început, cu mai mare băgare de seamă. Am cercetat chiar şi tufişurile mai mari,
gîndindu-mă că ar putea fi ascuns acolo. Dar, nimic! între timp obosisem foarte tare şi, din pricina arşiţei, eram
leoarcă de sudoare. M-am aşezat aşadar pe o piatră să mă odihnesc. Atunci mi-am spus:
- Bunicuţule, dacă vrei să mă vezi, ajută-mă să te găsesc. Altminteri plec!
După ce m-am odihnit, mi-a venit ideea să o iau într-o direcţie în care nu mai mersesem pînă atunci, fiindcă
socotisem cu neputinţă ca Bunicuţul să stea în acel loc, din pricină că era pietros şi, aşa cum spunea răposatul
tatăl meu, în asemenea locuri îşi fac cuib mulţi şerpi. De aceea am socotit că e cu neputinţă ca Bunicuţul să fi
ales acel loc pentru a sta, a se odihni, sau a dormi.
Cu toate acestea, am făcut o ultimă încercare şi, totodată, hotărîsem ca, dacă nici acum nu-l găseam, să mă
întorc la chilia sa, chiar dacă nu izbutisem să dau de el, de vreme ce sora cu care vorbisem la Sihăstrie îmi
spusese să nu încerc să dau de el, strigîndu-l cu voce tare, din motive lesne de înţeles.
Tot mergând fară tragere de inimă şi oarecum deznădăjduit, deodată am dat peste un loc acoperit cu brazi mulţi
şi tufişuri dese unde, la rădăcina unui brad, am zărit o sticlă cu apă, învelită Într-un ştergar umed, în chip vădit
pentru a păstra apa rece.
Am priceput de îndată că Părintele Porfirie se ascundea în acel loc. Am luat-o încet-încet înspre locul unde se
afla sticla, încercînd să nu fac zgomot, ca să nu-l trezesc pe Bunicuţul. El însă a prins de veste imediat şi,
sărind în picioare, m-a întîmpinat cu mare bucurie!
- Binecuvîntate, îmi zise, chiar şi aici ai dat de mine? Gata, nu mai scap de tine! Să văd ce-o să faci cînd nu o
să mă mai ai. Ştiu că ţii foarte mult la mine, dar şi eu ţin mult la tine. De aceea îţi şi vorbesc aşa. Bine ai făcut că
ai venit. Doar că tare te-ai mai ostenit pînă să mă găseşti...
- Nu-mi pasă de osteneală, Bunicuţule. Mă interesează doar sfinţia voastră. Şi încep să mă neliniştesc pentru
viaţa dumneavoastră...
- De ce te nelinişteşti pentru viaţa mea?
- Păi, aţi venit şi v-aţi sălăşluit aici unde vă vor muşca şerpii.
- Dar, unde ai văzut tu şerpi? De atîta timp de cînd bîntui pe aici, cîţi şerpi ai întîlnit pe cale?
- Niciunul!
- Atunci? Ce şerpi mă vor muşca? Ăia care nu există?
- Dar, Bunicuţule, în locurile astea sînt mulţi şerpi.
- Vrei să spui că erau. Ia întreabă-le pe femeile şi pe toţi cei care muncesc pe aici, să-ţi spună ei.
- De ce? Ce s-a făcut cu toţi şerpii care se aflau aici?
- Ce s-a făcut? îndată ce am venit eu, au plecat toţi şerpii!
_ Ah! măi Anarghire! Dacă-L ai pe Dumnezeu cu tine, ce-ţi vor face şerpii? Oare nu sînt şi ei tot făpturile lui
Dumnezeu? Prin urmare, poate fi făptură mai puternică decît Creatorul său?
- De bună seama că nu, Bunicuţule!
Astfel spun şi acum. însă atunci îl aveam pe Părintele Porfirie lîngă noi să ne spună ce trebuie să facem. Acum
însă, că s-a dus, ce vom face?

Părintele Porfirie şi trăznetele

îmi amintesc prea bine vara şi chiar ultima Duminică de august, cînd I-am vizitat pe Părintele Porfirie la Milesi,
în zori de zi. Am petrecut împreună multe ore şi, după ce i-a primit pe toţi cei ce aşteptau, a prînzit şi apoi s-a
culcat.
în timp ce dormea, s-a stârnit pe neaşteptate o furtună foarte puternică! Cerul se înnegrise tot, acoperit de nori
plumburii şi, în scurt timp, a început o furtună cumplită, cu fulgere şi tunete necontenite, ce se tot apropiau de
noi! Vizitatorii care nu apucaseră să plece, printre care mă număram şi eu, au aşteptat încuiaţi în maşinile lor,
să se sfirşească furtuna. Fiindcă însă nu se întrevedea să se petreacă acest lucru foarte curînd ci, dimpotrivă,
toate arătau că furtuna se va înteţi şi fiindcă trăznetele se tot apropiau de locul unde se aflau maşinile în care
stăteau încuiaţi pelerinii, şi, în fine, din pricină că toţi începuseră a se gîndi că puteau fi loviţi de trăznet, au
început rînd pe rînd cu familiile să iasă din maşini şi să o ia spre chilia Bunicuţului, pentru a se pune sub
oblăduirea sa! însă deoarece chilia sa era foarte mică şi abia încropită din plăci de beton, au fost nevoiţi să se
aşeze în cerc în jurul chiliei, pentru a se apăra de ploaie pe sub streaşină acoperişului micii chilii şi a unui mic
şopron ce servea drept bucătărie şi spaţii anexe. în vremea aceasta, Părintele Porfirie dormea netulburat în
chilie, de parcă nu se întîmpla nimic! Atît de mari erau încrederea şi credinţa sa în Dumnezeu!
Eu am rămas închis în maşina mea, aflată foarte aproape de chilia Bunicuţului şi, în ciuda faptului că mă aflam
sub un brad foarte mare şi ştiind că nu e lucrul cel mai bun, în caz de trăznete, totuşi mă simţeam foarte bine şi
liniştit, mai liniştit ca niciodată!
Şi aceasta tocmai datorită prezenţei şi ajutorului Bunicuţului, deşi mărturisesc cu îndrăzneală că de trei lucruri
mi-a fost frică în viaţă:
1) de boli,
2) de cutremur,
3) de trăznet!
Cred că de acestea trei nu poate scăpa nici un muritor, fiindcă socotesc că sînt lucruri neaşteptate care vin şi
acţionează fară a-ţi da de veste! Iar trăznetele nu numai că mă sperie, dar mă şi tulbură foarte tare!
în timp ce se petreceau toate acestea, pe cînd ploaia era în toi, eu, prin geamurile maşinii pe care se scurgea
ploaia, am văzut o imagine minunată: chilia Bunicuţului, fiii săi duhovniceşti de jur împrejurul chiliei sale şi,
desigur, însuşi Părintele. Chilia îmi părea un cuib mare, iar fiii duhovniceşti ai Bunicuţului, mici pui ieşiţi din
găoace, adunaţi în el, pentru a se bucura de acoperămîntul său! Părintele Porfirie îmi părea un arhanghel ce,
sub aripile sale uriaşe, îşi oblăduia fiii duhovniceşti! Această imagine mi s-a întipărit în amintire şi, de fiecare
dată cînd merg acolo, îmi reînvie în minte!
Cînd au contenit fulgerele, trăznetele şi ploaia, m-am dus la chilia Bunicuţului şi am văzut că tocmai se trezise.
Era proaspăt, odihnit şi bine-dispus. Atunci I-am întrebat:
- Cum aţi putut, Bunicuţule, să dormiţi pe o asemenea furtună?
- De ce să nu pot?
- Cum, cînd alţii erau gata să moară de inimă, sfinţia voastră mai întrebaţi de ce?
- Dar de ce erau gata să moară de inimă, fiule?
- Din pricina tunetelor!
- Ei, cui îi este frică de Dumnezeu, fie nu se încrede cu totul în El, fie nu îl iubeşte! Mie însă nu mi-e frică de El,
tocmai fiindcă mă încred cu totul în El şi îl iubesc!
De bună seamă, avea dreptate Bunicuţul!...

„Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni”

în anul 1991, după-amiază, în Sîmbăta Mare, m-am dus cu întreaga familie la Părintele Porfirie, la Milesi în
Attika, pentru a-i face cuvenitele urări şi sfinţiei sale, dar şi maicilor Sihăstriei, pentru marea sărbătoare a
Paştelui şi a învierii Mîntuitorului nostru Iisus Hristos.
După cum se ştie, cu Sîmbăta Mare se încheie Săptămîna Mare, ce se mai numeşte şi Săptămîna Patimilor.
în vremea aceea avusesem de îndurat nişte clevetiri şi, atît eu cît şi familia mea, aveam o stare sufletească nu
prea bună. Astfel, împovăraţi de gînduri şi sentimente apăsătoare, am ajuns la Sihăstrie unde, pentru prima
oară în ultimul deceniu, în curte n-am găsit nici maşini şi nici un singur om! Nu se vedea nici măcar vreo maică
din Sihăstrie. Se pare că toţi se aflau în locurile unde se pregăteau cele trebuincioase pentru prăznuirea
Paştelui.
în scurt timp am intrat în chilia Bunicuţului unde ne aflam doar noi, adică familia mea şi Părintele Porfiriei Acest
lucru ne-a adus aminte de vremurile de demult, cînd îl aveam pe Părintele Porfirie doar pentru noi!
Bunicuţul era odihnit şi ne-a primit cu foarte mare bucurie! Am stat de vorbă mult timp şi ne-a spus atîtea, cîte
nu ne mai spusese de multă vreme.
Am băgat de seamă însă că cele mai multe discuţii se refereau la problema mea, iar exemplele sale toate erau
legate de acea problemă. în mod vădit se străduia să ne ridice moralul, fiindcă, prin Harul pe care îl avea de la
Dumnezeu, aşa cum ne-a spus mai tîrziu, pricepuse care era starea noastră sufletească, încă înainte de a
ajunge noi la Milesi!
Cînd ne apropiam de plecare, sfîntul nostru Părinte şi-a pus epitrahilul şi, după ce ne-a acoperit cu el, a citit o
dumnezeiască rugăciune, ne-a urat Paşte fericit şi binecuvîntat, ani mulţi întru Hristos, şi ne-a dat
binecuvîntarea sa. După asta, soţia şi fiul meu s-au dus să le ureze cele cuvenite maicilor Sihăstriei, iar eu am
rămas singur cu Bunicuţul, care acum începuse a vorbi foarte desluşit despre problema mea! Mi-a spus şi mi-a
dezvăluit atîtea, mai ales legat de problema pe care o aveam la servici, încît, trebuie să mărturisesc, m-a lăsat
mut de uimire! Aveam impresia că citise undeva tot ce mi se întîmplase.
- în ce te priveşte pe tine, mi-a spus, cu cît te necăjesc mai mult oamenii, cu atît mai mult vei dobîndi cununi de
slavă! Şi trebuie să ţii minte că toate acestea ti se întîmplă cu îngăduinţa lui Dumnezeu şi că toate sînt spre
folosul sufletului tău! Toate clevetirile pe seama ta au tocmai acest rost. Acela al folosirii tale duhovniceşti.
Rostul lor este folosul sufletului tău, care este cel mai important! De altminteri, clevetirile împotriva creştinilor
sînt lucru ştiut! Ai uitat ce a spus Iisus? Dacă ai uitat, îţi amintesc eu: „Dacă pe Mine M-au prigonit, şi pe voi vă
vor prigoni!”. Dacă-ţi vei aminti acest lucru o dată pe zi, vei înceta să te mai gîndeşti în viitor la problema ta.
Fiindcă o vei socoti ceva firesc, ceva la care te aşteptai. Iar acum e timpul să-ţi mai spun ceva. Ai un suflet
foarte bun! De aceea Dumnezeu te iubeşte foarte mult! Ai auzit? Asta spune totul! Haide, du-te cu Domnul şi
înviere fericită!
Aceste cuvinte ale Bunicuţului mi-au provocat tulburare mare în suflet. Starea sufletului meu s-a schimbat
radical! Supărarea s-a preschimbat într-o bucurie de nespus, tristeţea în veselie, iar deznădejdea în nădejde!
Toate acestea erau pe deplin îndreptăţite! Oare e puţin lucru să afli, şi tocmai de pe buzele sfinte ale Părintelui
Porfirie, că Dumnezeu te iubeşte? Şi încă foarte mult? Aici pe pămînt, cînd aflăm că vreun „puternic” al acestei
lumi ţine la noi, nu numai că ne bucurăm, dar avem şi un sentiment de siguranţă, nădăjduind în ajutorul său!
Gîndiţi-vă, aşadar, cîtă siguranţă poate simţi un om cînd Cel care îl iubeşte este însuşi Dumnezeu!
Dumnezeu, Care, prin chemarea numelui Său, zdrobeşte neamuri: „Toate neamurile m-au înconjurat, şi în
numele Domnului i-am înfrînt pe ei”.
Cu aceste gînduri şi cu aceste plăcute sentimente mi-am petrecut noaptea învierii şi celelalte zile ale Paştelui
din 1991, un Paşte, care toate arătau că va fi cel mai trist din viaţa mea, dar pe care iubirea lui Dumnezeu I-a
făcut să fie cel mai bun şi mai frumos Paşte pe care I-am trăit vreodată. Poate asta s-a datorat şi faptului că a
fost ultimul Paşte din viaţa Părintelui Porfirie. Astfel Bunicuţul a reuşit să-mi schimbe tristeţea în bucurie.

Pentru cei ce ne urăsc şi pentru cei ce ne iubesc

într-una din ultimele vizite pe care le-am făcut Părintelui, m-am întîlnit în curtea Sihăstriei cu trei prietene dragi
şi am intrat cu toţii în chilia Bunicuţului, care ne-a primit cu mare bucurie! Ţinea foarte mult la noi! După ce am
vorbit o vreme, ceilalţi au plecat şi am rămas în chilia Bunicuţului doar eu şi una dintre surori. Foarte greu ne-au
scos din chilia lui.
Cînd şederea noastră s-a sfîrşit, i-am dat Părintelui Porfirie o hîrtiuţă cu două nume şi I-am rugat să le
pomenească în rugăciunile sale, fiindcă erau oameni care se străduiau foarte tare să mă ajute. Luînd crucea,
Bunicuţul mi-a spus:
- Spune numele.
- Cutare şi cutare, am spus, iar el făcea semnul crucii, spunînd o rugăciune. Cînd a sfîrşit, mi-a spus:
- Spune acum şi numele celor ce te urăsc şi te clevetesc.
Eu, fără a bănui ceva, i le-am spus pe toate! Atunci, îl văd pe Părintele că face întocmai ce făcuse pentru cei
ce-mi erau prieteni!
Asta m-a înfuriat foarte tare, aşa că i-am spus Bunicuţului:
- Ei, nici chiar aşa, Părinte, să ne rugăm pentru toţi nemernicii şi să-L mai şi rugăm pe Dumnezeu să-i ţină
sănătoşi, ca să-şi vadă mai departe de ticăloşiile lor!!!
- Tu, fiule, ai dreptate, fiindcă ţi-au facut rău pe nedrept. Eu însă nu trebuie să uit că am datoria de a mă ruga
„pentru cei ce ne urăsc şi pentru cei ce ne iubesc!”. Ai înţeles?
Acesta era Părintele Porfirie! Cel fără de răutate, cel fară cusur, cel bun, cel desăvîrşit, cel sfînt! Cine poate, să-i
urmeze...

Sufletul meu, Doamne, cel încremenit în multe păcate...

Într-un capitol anterior am arătat cum fusesem socotit de unii drept „fiul duhovnicesc cel răsfăţat” al Părintelui
Porfirie!
Această caracterizare, nu numai că nu este întîmplătoare, dar corespunde întru totul realităţii. Fiindcă nu cred
să fi fost, decenii întregi, un alt fiu duhovnicesc de-al său, care să-i fi putut vedea în orice zi şi la orice ceas
dorea, putînd totodată să stea cu el cîte ore voia! Cred că aici aveam... exclusivitate!
Cele de mai sus se petreceau în primele decenii ale cunoştinţei noastre. Pe atunci, faima Părintelui Porfirie abia
atingea marginile zonei Atticii. Mai tîrziu, faima sa a depăşit această zona mică, s-a extins în toată Grecia, iar
lucrurile au devenit puţin mai anevoioase.
Iar cînd faima sa a depăşit şi graniţele Greciei, lucrurile au fost încă şi mai anevoioase.
Cel mai anevoie a fost însă în ultimul deceniu al vieţii Părintelui, cînd faima i-a fost însoţită de numeroase boli,
care erau totodată şi foarte grave!
Atunci a început a scădea numărul întîlnirilor noastre, iar discuţiile au devenit mai scurte. Lovitura de graţie a
fost dată totuşi abia în ultimii trei ani de viaţă cînd, la cele de mai sus, s-a adăugat şi oboseala pe care o îndura
Bunicuţul din pricina mulţimii credincioşilor ce îl vizitau în fiecare zi, pentru a lua binecuvîntare, pentru a-i cere
ajutorul în dezlegarea problemelor cu care se confruntau. După toate acestea, în urma sfaturilor medicilor lui,
Bunicuţul s-a hotărît să plece de la Sihăstrie aproape la fiecare sfîrşit de săptamînă - adică atunci cînd venea
foarte multă lume - pentru a merge în Evvia, Într-un loc necunoscut. Se ducea acolo atît la sfîrşit de săptămînă,
cît şi în celelalte zile ale săptămînii, cînd se simţea bolnav şi ostenit.
Astfel, îmi era aproape cu neputinţă să mă mai întîlnesc cu Bunicuţul. Fiindcă tocmai sîmbăta, cînd puteam să-i
vizitez, el lipsea. în zilele de lucru însă, cînd el se afla la Sihăstrie, eu, fiind director, deci cu funcţie de
răspundere, nu puteam lipsi de la servici, aşa că nu-l mai puteam întîlni!
Singurul lucru care ne mai rămăsese erau convorbirile telefonice. însă, aşa cum înţelept a constatat odată o
bună prietenă „oamenii se pierd prin telefon!”. Şi avea mare dreptate!
Eu nu-mi mai aduc aminte de cîte ori m-am contrazis aprig cu Bunicuţul fară nici un motiv îndreptăţit!
In afară de asta, ce şi cîte se pot spune telefonic, mai ales cînd nu ai prea mult timp şi ţi-e foarte greu să prinzi
numărul solicitat? Dacă reuşeam să-i prind la telefon într-o zi, atunci îl aştepta foarte multă lume şi nu putea
vorbi. De aceea îmi spunea să-i sun la ora două, după miezul nopţii, sau la cinci dimineaţa.
Într-adevăr, încercam să-i sun la ora două, dar suna ocupat, fiindcă atunci, aşa cum mi-a spus mai apoi, îl
sunau din America şi din alte ţări, unde atunci era dimineaţă, din pricina diferenţei de fus orar.
Iar cînd îl sunam la cinci dimineaţa, întîmpinam aceleaşi greutăţi, fiindcă îl sunau de la Locurile Sfinte şi de la
Sfîntul Munte, mulţi clerici.
Toate aceste strădanii zadarnice mă enervau şi mă indignau totodată. Iar Bunicuţul înţelegea ce mi se întîmpla,
cu ajutorul harului pe care îl avea de la Dumnezeu. De aceea, cînd, în cele din urmă, am reuşit să-i vorbesc, m-
a mustrat şi m-a sfătuit să-mi păstrez cumpătul. Eu, trecînd la atac, mă plîngeam că, acum cînd „are legături” cu
clerul înalt, m-a dat la o parte. Atunci am început să ne ciondănim, iar Bunicuţul se tot străduia să mă convingă
că nimic nu s-a schimbat între noi, dar că vîrsta, oboseala prea mare şi boala, îl silesc să nu mai fie ca înainte
cu nimeni, pentru a-şi putea prelungi viaţa, spre folosul tuturor.
- Ce să fac, dacă am dureri atît de mari? Şi toţi au nevoie de mine, iar eu nu pot să le răspund şi atunci mi-o iau
în nume de rău. Chiar şi tu mi-o iei în nume de rău. Şi pe bună dreptate. Dar oare eu nu vreau să fiu alături de
tine? Vreau, dar nu pot. Ce să fac? Spune-mi? Vrei să mor?
- Nu, Bunicuţule! Departe de mine asemenea gînduri! Pur şi simplu vă sîcîi şi eu să-mi rezolvaţi problema,
fiindcă, după cum bine ştiţi, durează de mult timp Şi, pe ce trece vremea, e tot mai gravă.
- Mă rog!
- Vă rugaţi, Bunicuţule, dar eu nu văd nici un rezultat.
- Te va ajuta Dumnezeu, fiule.
După discuţia de mai sus, am înţeles că nu mai aveam cum să-i conving prin telefon. De aceea am hotărît să-i
trimit printr-o tînără o scrisoare foarte lungă, care, de la cap la coadă, era o acuză foarte aprigă la adresa
Părintelui Porfirie.
Conţinutul scrisorii nu-l voi dezvălui, din motive personale, la care nu doresc să mă refer. Totodată, dacă aş
cuteza să fac aşa ceva, aş ocupa un număr prea mare de pagini din această carte, lucru pe care nu intenţionez
să-i fac, de vreme ce cartea nu este despre mine, ci despre Părintele Porfirie.
în linii generale însă, pot spune că scrisoarea se referea la fapte, sau, mai degrabă la omisiuni, pe care, mi se
părea mie, le sesizasem la Părintele Porfirie, şi din pricina cărora nu mi se rezolvase problema. Prin urmare, îl
socoteam vinovat de aceasta pe Părintele şi, nici mai mult, nici mai puţin, îi atribuiam o sumă de responsabilităţi
foarte grave.
Cel mai însemnat lucru este însă că nu-i limitam răspunderea la această viaţă, ci socoteam că se întinde... chiar
şi pe lumea cealaltă! Acest lucru reiese limpede din citirea atentă a următorului fragment din scrisoarea cu
pricina: „... în fine, Bunicuţule, va trebui să ţineţi cont şi de următorul lucru. într-o bună zi şi eu şi sfinţia voastră
vom muri. Acesta este singurul lucru sigur, de vreme ce tot ce se naşte, moare. Atunci, acolo unde vom merge,
eu va trebui să dau socoteală doar înaintea lui Dumnezeu. Sfinţia voastră, însă, va trebui să daţi socoteală şi
înaintea prietenului şi împreună-slujitorului vostru, Părintele Yannis, tatăl meu! Fiindcă, deşi el vi I-a încredinţat
pe fiul său, sfinţia voastră nu aţi facut nimic sau aproape nimic pentru a-l sprijini şi a-l ajuta, în felul
dumneavoastră, să-şi rezolve problema, deşi aveaţi şi putere şi har îmbelşugat de la Dumnezeu, Care vi I-a
dăruit cu mare dărnicie”.
Cam în acest spirit fusese scrisă toată scrisoarea, pe mai multe pagini.
De la tînăra care i-a dus scrisoarea am aflat că cel puţin trei zile la rînd, Bunicuţul i-a cerut să-i citească
scrisoarea, pe care o asculta tăcut, cu mare atenţie şi fară să facă nici un comentariu.
între timp zilele treceau, dar răspunsul mult aşteptat tot nu venea. Şi aceasta mă neliniştea foarte mult, din
pricină că îl cunoşteam mai bine decît pe mine însumi şi ştiam că, cu cît întîrzie, cu atît mai dur va fi răspunsul
lui.
Trecuse atîta timp de cînd îi trimisesem acea scrisoare Părintelui Porfirie, încît aproape încetasem să mai
nădăjduiesc Într-un răspuns, cînd, într-o noapte de iarnă, în timp ce dormeam, aud că sună telefonul, care era
dat la secret. M-am trezit foarte tulburat!
Cînd am văzut că ceasul arăta ora cinci dimineaţa, m-am liniştit imediat! Fiindcă aceasta era ora la care mă
suna de obicei Părintele Porfirie.
De îndată am fugit în birou şi, după ce mi-am luat hîrtie şi un creion, am ridicat receptorul. îndată ce am spus
„alo”, am auzit îndrăgita voce a Bunicuţului care, fără să-mi spună „Bună ziua!”, aşa cum facea întotdeauna, a
început să mă bombardeze cu un text, pe care mi-l dicta cu o voce atît de tunătoare şi de limpede, cum nu mai
auzisem niciodată! Am apucat să notez întocmai următoarele:
«Sufletul meu, Doamne, cel încremenit cumplit în mulţime
de păcate şi de nelegiuiri scoală-l cu grija Ta cea dumnezeiască, aşa cum I-ai sculat odinioară pe acel
slăbănog, ca mîntuit să-Ţi strig:
Mă rog Ţie, slavă, Hristoase, puterii Tale». Acestea mi le spuse Părintele Porfirie, adăugind cunoscutul cuvînt
«Mă rog!», şi apoi mi-a închis telefonul.
Nu pot spune cît timp am rămas aşa neclintit şi tăcut. în orice caz, destul! Cînd mi-am revenit, am citit cu mare
atenţie textul pe care mi-l dictase Părintele Porfirie, dar, fiindcă abia mă trezisem din somn, nici nu am putut
interpreta corect textul, şi nici n-am putut pricepe ce legătură aveau toate astea cu mine şi din ce motiv m-a
sunat la o asemenea oră ca să mi le spună!
Citind însă textul de mai multe ori şi interpretîndu-l cuvînt cu cuvînt, am început să înţeleg multe lucruri şi să
pătrund înţelesul adînc al textului şi, prin urmare, să socotesc îndreptăţit telefonul matinal al Bunicuţului, care
era un răspuns deplin la lunga mea scrisoare.
Aici, trebuie să spun că, strădania mea de a interpreta pe deplin tot textul, s-a izbit de cuvîntul „palai”. Şi
aceasta pentru că, grăbindu-mă să apuc să scriu textul pe care mi-l dicta Bunicuţul, am scris „palai” în loc de
„palai”, aşa cum era corect. Din această pricină nu înţelegeam prea bine textul. De aceea am hotărît să mă culc
şi să studiez mai bine textul după ce mă voi fi trezit. însă, deşi mă întinsesem în pat, problema continua să mă
preocupe! Cînd, după vreo zece minute, sună iar telefonul. Era tot Bunicuţul care, îndată ce am ridicat
receptorul, mi-a spus: „Cuvîntul «pale» se scrie cu alfa-iota şi înseamnă „odinioară”! Hai, şi acum, la
revedere!...”.
Am rămas mut de uimire! Ce mai puteam spune acum despre acest înţelept „puţin ştiutor de carte”? Nimic!
După acestea, bineînţeles că n-am mai putut adormi la loc. Am rămas în birou, stînd pe fotoliu pînă dimineaţa
cînd am plecat la servici. Dar şi acolo, mintea îmi era tot la cele petrecute în acea noapte. A doua zi m-am dus
la Milesi. Bunicuţul le spusese tuturor să mă lase să trec imediat. Eu, îndată ce am intrat în chilie, am început...
să îi recit textul, cu glas puternic: „Sufletul meu, Doamne, cel încremenit cumplit în mulţime de păcate... etc.”.
Cînd am sfîrşit, Părintele Porfirie mi-a dat şi note.
- Pentru cum ai învăţat textul pe de rost îţi dau nota zece, dar pentru felul cum I-ai intonat, îţi dau nota zero!
- De ce, Bunicuţule?
- Fiindcă, prin felul în care ai spus textul păreai că vrei să-L înspăimînţi pe Dumnezeu şi să-i porunceşti! Oare
aşa ţi I-am spus eu la telefon? De bună seamă că nu. Fiule, cînd ne adresăm lui Dumnezeu, nu facem pe ofiţerii
care dau ordine soldaţilor de grad inferior. Ci trebuie să fim ca nişte robi smeriţi, care cer cu glas rugător şi
blînd. Doar un astfel de glas poate ajunge pînă la Dumnezeu, Care, ca un Părinte iubitor ce este, ne împlineşte
cererile, trimiţîndu-ne nouă „harul cel Dumnezeiesc şi darul Sfîntului Duh!”.
- Te felicit că ai învăţat textul pe de rost, dar, ia spune-mi de cîte ori pe zi îl spui?
- Nici o dată!
- Atunci de ce I-ai învăţat? Doar nu învăţăm un lucru pentru a-l pune apoi... la păstrare! Oare ar avea vreun
rost? Acest text trebuie spus de multe ori. Şi nu numai tu, dar şi eu şi noi toţi trebuie să îl spunem în felul în care
ţi-am arătat. Vreau să-i spui de multe ori. Ai înţeles?
- Ce-i mult nu e neapărat şi bun, Bunicuţule...
- Ai dreptate, în general, dar asta nu e valabil şi în cazul rugăciunii. Aici trebuie să ţinem seama de acel „rugaţi-
vă neîncetat”. Asta te sfătuiesc să faci şi tu şi toată lumea. 
este, ne poate asculta rugăciunile şi să scurteze încercările sau chiar să le îndepărteze. Amîndouă sînt în
puterea Sa. Noi îi vom cere, iar El va aproba. Apoi, mai trebuie spus că aceste canoane sau încercări, nu sînt
nici o răzbunare şi nici o pedeapsă, ci o modalitate de a ne educa şi nu au nici o legătură cu canoanele impuse
de unii duhovnici, în urma spovedaniei, canoane care, fie dintr-un zel exagerat, fie din necunoaştere, depăşesc
limitele unei pedepse, fară a înţelege că astfel, în loc să facă ceva bun, făptuiesc o crimă. Eu întotdeauna îi
chem la mine şi le spun:
- Nu daţi pedepse grele, ci poveţe drepte. Fiindcă pedepsele grele îl hrănesc pe celălalt, pe diavol, dîndu-i pe
mînă mulţi oameni. Iar acela, atîta aşteaptă. Căci stă la pîndă, cu braţele deschise, gata să-i prindă! Şi apoi le
promite luna de pe cer... De aceea este nevoie de mare atenţie cînd ne alegem duhovnicul. Aşa cum căutaţi să
aveţi cel mai bun doctor, tot astfel să vă căutaţi cel mai bun duhovnic. Căci amîndoi sînt doctori: unul doctor al
trupului, iar celălalt doctor al sufletului! în ce te priveşte pe tine, te povăţuiesc să spui necontenit textul pe care ţi
I-am dictat şi, foarte curînd, vei vedea o mare diferenţă şi nu vei mai avea nevoie de mine.
- Dar am nevoie de tine, Bunicuţule! şi voi avea întotdeauna! 

Ultima apariţie
Nu de puţine ori avusesem aprige dispute cu alţi fii duhovniceşti ai Părintelui Porfirie, fiindcă susţineau lucruri de
necrezut şi, după părerea mea, imposibile, care s-ar fi petrecut prin puterea şi harul pe care le avea Bunicuţul
de la Iisus Hristos! Unul spunea că Părintele Porfirie s-a arătat în Germania! Altul spunea că I-a văzut pe
Bunicuţul mergînd înaintea lui, pe cînd se afla în străinătate, şi că a văzut cum picioarele sale nici nu atingeau
pămîntul! Iar alţii, în fine, susţineau lucruri pline de fantezie şi lipsite de orice raţiune.
Fiindcă socoteam că astfel de poveşti nu doar că nu folosesc, ci chiar ne vatămă credinţa, de fiece dată îi
mustram şi-i chemam la raţiune, pentru a apăra astfel demnitatea Bunicuţului. într-o zi însă m-am întîlnit la
Bunicuţul cu o bună prietenă de-a mea ce tocmai venise din Germania, unde lucrase ca directoare de gimnaziu,
predînd copiilor de greci de acolo, iar ea a început să-mi povestească aceleaşi lucruri, ba încă şi mai grozave,
care, spunea ea, se petrecuseră acolo: apariţii ale Bunicuţului şi chiar minuni pe care le-ar fi săvîrşit acolo, deşi
se afla la Milesi. Atunci m-am mîniat foarte tare, am mustrat-o aspru şi am încheiat, spunîndu-i că „toate
acestea nu doar subapreciază inteligenţa creştinilor, dar îl jignesc chiar pe Părintele Porfirie”.
Aşa stăteau lucrurile şi aşa credeam pe atunci despre apariţiile Bunicuţului şi altele asemenea, povestite de unii
dintre fiii săi duhovniceşti. Aşa am crezut pînă în ajunul morţii sale, cînd am fost nevoit nu numai să accept, dar
şi să mărturisesc şi să spun astăzi aceleaşi lucruri, în scris!
Schimbarea s-a petrecut astfel: într-o după-amiază mă întorceam cu soţia mea care vizitase un pacient în
cartierul Ano Kypseli. Deodată am ajuns pe o stradă ce cobora foarte abrupt şi care, deşi pavată, devenise
foarte lunecoasă, din pricină că tocmai plouase. De aceea, era şi foarte periculoasă!
La un moment dat am frînat, dar am constatat că pierdusem controlul maşinii, din pricina alunecuşului, iar acest
lucru s-a întîmplat chiar pe cînd ne aflam în partea cea mai de sus şi mai periculoasă a străzii. Atunci, deodată
am chemat ajutorul Părintelui Porfirie, care nu a întîrziat să apară! Într-adevăr, abia ce mi-am sfîrşit chemarea,
că am şi văzut o maşină, venind în sus pe stradă, cu mare viteză, din sens opus, şi care de cine credeţi că era
condusă? De însuşi Părintele Porfirie! Incredibil şi totuşi adevărat! Eu am rămas uluit de uimire! Singurul lucru
pe care am apucat să-i spun soţiei mele a fost: „Sofia, uite-l pe Bunicuţul!”. Astfel, eu „Toma necredinciosul”,
susţin cu toată tăria că Într-adevăr acela era Bunicuţul. Şi am trei motive să cred acest lucru:
1) Apariţia sa a avut loc chiar în momentul în care îi ceream ajutorul.
2) Vîrsta şoferului era atît de înaintată, încît numai un sfînt ar fi putut conduce la o asemenea vîrstă şi cu
asemenea viteză.
3) Distanţa dintre cele două maşini era mai mică de un metru şi, prin urmare, era cu neputinţă să nu îl
recunosc pe Părintele Porfirie, alături de care am fost decenii de-a rîndul. Astfel, prin ultima sa apariţie, a vrut
să-mi dovedească faptul că apare unde vrea şi săvîrşeşte minuni atunci cînd voieşte! Aşadar, facea toate
aceste lucruri de care mă îndoiam eu, nepriceputul!

Ultima întîlnire şi ultima îmbrăţişare

în seara zilei de vineri, 27 septembrie 1991, mi-a dat telefon o bună prietenă de familie, profesoară universitară,
şi mi-a spus:
- Tocmai m-am întors de la Bunicuţul, care m-a rugat să vă transmit urările sale de bine şi multe salutări, şi să
vă spun că mîine după-amiază pleacă la Sfîntul Munte şi că, înainte de a pleca, vrea să vă vadă. Eu mai merg
şi mîine împreună cu surorile mele. De aceea, dacă vreţi să veniţi cu noi, să stabilim să ne întîlnim la Sihăstrie.
Aşa am şi facut! La ora stabilită am ajuns cu soţia mea la Sihăstrie şi ne-am întîlnit cu prietena noastră, care ne
aştepta împreună cu cele două surori ale sale. Toate trei îl iubeau foarte mult pe Bunicuţul, şi el la fel pe ele! Ba
chiar cred că, vizitîndu-l foarte des, ... îmi luaseră locul în inima Bunicuţului, spre marea mea întristare, fiindcă
socoteam că asta însemna îndepărtarea mea deplină! Dar, să le fie de bine, fiindcă o meritau cu desăvîrşire!
Singura lor supărare era că îl cunoscuseră foarte tîrziu pe Părintele Porfirie! Sosiseră ultimele, spre deosebire
de mine care îl cunoşteam de atîţia ani de zile! Este de ajuns însă că I-au cunoscut. Mai bine mai tîrziu, decît
niciodată! Şi, în ce-l priveşte pe Părintele Porfirie, personal îi socotesc norocoşi pe toţi care au putut să-i vadă
fie şi o singură dată.
în scurt timp ne aflam toţi cinci în faţa chiliei Bunicuţului. în spate de tot, am văzut un număr mare de pachete şi
valize şi m-am necăjit foarte tare, fiindcă, facînd o scurtă socoteală a tuturor pachetelor, mîncarea aceea
ajungea pentru foarte mult timp. Asta însemna că Părintele urma să lipsească foarte mult timp! Şi nu ne
obişnuise cu absenţe atît de lungi. De aceea, tristeţea mea era foarte mare!
Apoi am intrat toţi cinci în chilia Bunicuţului. Au intrat mai întîi femeile şi apoi am intrat şi eu. Bunicuţul era vesel
şi bine dispus. Toate femeile care, aşa cum am spus, intraseră primele, i-au sărutat mîna cu evlavie, au luat
binecuvîntare, iar el îi spunea fiecăreia cîte ceva. Cînd a venit şi rîndul meu, i-am sărutat şi eu mîna şi apoi I-am
întrebat:
- Ce mai faceţi, Bunicuţule? Cum vă mai simţiţi? Vă văd bine dispus...
- Ce să fac, măi Anarghire? Iată, sînt foarte necăjit şi întristat!
- De ce sînteţi necăjit?
- Ei, pentru voi toţi! Mă necăjiţi foarte tare! Fiindcă nu mi-aţi dat ascultare şi aţi părăsit drumul lui Dumnezeu.
Nici nu vă mai spovediţi, nici nu vă mai împărtăşiţi şi nici la biserică nu mergeţi! Aşadar, cum să nu fiu necăjit?
Asta v-am învăţat eu atîţia ani?
Aceste cuvinte ale Bunicuţului ne-au îngheţat pe toţi! Mai ales eu m-am simţit foarte prost şi m-am socotit foarte
jignit, fiindcă toate acestea fuseseră spuse în faţa prietenelor noastre şi a cîtorva maici din mănăstire. De aceea
i-am spus Bunicuţului:
- Ceea ce aţi spus mă jigneşte foarte tare şi nici nu corespunde realităţii. Fiindcă ne spovedim, ne împărtăşim şi
mergem şi la biserică, pe cît ne stă în putinţă.
- Şi cine e duhovnicul tău?
- Sfinţia voastră!
- Şi cine te spovedeşte acum, că eu nu mai pot?
- Părintele cutare, de la mănăstirea cutare, care a adormit întru Domnul de foarte puţină vreme...
- A, era foarte bun! încă un sfînt s-a dus lîngă sfinţi! Văd că te-ai necăjit foarte tare pentru ce ţi-am spus. Chiar
ai crezut? Am spus ce-am spus, ca să te necăjesc. Tot nu mă cunoşti? încă n-ai învăţat să discerni cînd
glumesc şi cînd vorbesc serios? Păcat, că doar eşti om cu carte. Vino mai aproape. Apropie-te, că n-ajung. Vino
să-ţi dau puţină putere!
Am facut cum mi-a spus. Şi, fară să mă avertizeze, deodată îmi dă o palmă cu mîna dreaptă pe obrazul stîng,
de-am văzut... stele verzi! Şi, înainte să apuc să-mi vin în fire, îmi mai dă una, mai tare ca prima, urmată de o a
treia palmă şi mai tare decît primele două! M-a pălmuit atît de tare că m-am minunat, întrebîndu-mă unde
găsise atîta putere?
Am ieşit din chilia sa roşu ca para focului. La uşă se aflau prietenele noastre şi maicile care mi-au spus
deodată:
- Ah, domnule Anarghire, dar ce culoare frumoasă v-a dat Bunicuţul. Cînd aţi intrat, eraţi aproape palid şi aţi
ieşit roşu şi aproape întinerit!
- Mă lipseam de-aşa culoare! Mi-a dat trei palme, de trei zile de-acum încolo o să văd numai stele verzi...
- A, nu spuneţi asta. Cînd Bunicuţul vrea să-i dea putere unuia dintre fiii săi duhovniceşti, îi dă palme. Ştiţi cîte
palme ne-a dat nouă?
Desigur, prietenele mele se refereau la palmele pe care ni le dădea de fiecare dată cînd voia să ne ridice
moralul, sau cînd voia să vindece vreo boală sau să îndepărteze vreo ispită... Dar acelea nu erau palme, erau
mai degrabă nişte mîngîieri! Şi le cunoşteam prea bine. Dar palmele pe care mi le-a dat în ziua aceea, erau cu
totul altceva! Mie mi s-au părut ca nişte împuşcături!
Am mai stat o vreme în faţa chiliei, plimbîndu-mă pe culoar, pentru a-mi reveni. Apoi m-am întors iar la
Bunicuţul împreună cu una dintre prietenele noastre. Stăteam amîndoi în picioare, lîngă Bunicuţul, ca nişte
străjeri şi, tăcuţi, îl priveam în ochi, ca să ne îndestulăm de el, de parcă am fi presimţit că nu îl vom mai vedea!
Bunicuţul ne privea pe amîndoi şi părea vesel şi foarte mulţumit!
Apoi a întrebat-o pe prietena mea:
- Tu, Maria, ce lucrezi? (Deşi ştia, îi plăcea să se joace aşa).
- Sînt profesoară universitară, Bunicuţule.
- Şi Anarghiros ce-ţi este ţie?
- îmi este prieten foarte bun.
- Iar ţie, Anarghire, ea ce-ţi este?
- Amîndoi avem acelaşi părinte duhovnicesc. Adică pe sfinţia voastră. Prin urmare, sîntem fraţi duhovniceşti.
- Bravo, bine zici!
Am mai stat puţin de vorbă despre o problema pe care o aveam la servici şi pe care Bunicuţul o ştia foarte bine,
fiindcă o urmărea îndeaproape şi se ruga pentru rezolvarea sa.
La sfîrşit, m-am apropiat şi i-am spus la ureche unele probleme ce mă preocupau. Ceilalţi începuseră să se
îndepărteze discret de chilia sa, iar Bunicuţul mi-a citit o rugăciune. Sfîrşind, mi-a spus: „Acolo sus unde mă voi
duce, o voi ruga pe Maica Domnului, să alunge toate relele!”. Eu m-am bucurat foarte tare de cele spuse, i-am
mulţumit fierbinte şi uitîndu-mă la barba sa, mi-a adus aminte de tatăl meu. M-a mişcat chipul său... I-am sărutat
mâinile, bucurîndu-mă, fiindcă socotisem că acel „acolo sus”, însemna la Sfîntul Munte! Nici măcar o clipă nu
mi-a trecut prin minte că Bunicuţul se gîndea la ceruri! Acest lucru I-am înţeles abia după adormirea sa şi m-am
întristat foarte tare!
La sfîrşit, am luat binecuvîntare, i-am sărutat cu respect şi evlavie mare sfînta mînă, I-am îmbrăţişat şi am
plecat.
Aceasta a fost „ultima îmbrăţişare”!

Ultimele cuvinte ale Părintelui Porfirie

în ultima perioadă, pe cînd Părintele Porfirie se afla la Sfîntul Munte, am vorbit cu el la telefon doar de două ori.
Prima oară se simţea foarte bine şi de aceea am vorbit mult timp despre toate problemele ce mă preocupau. Mi-
a dat îndrumări pentru fiecare în parte. Sfîrşind convorbirea, I-am rugat să nu mai stea mult la Sfîntul Munte,
fiindcă, pe de o parte venise iama, iar pe de altă parte, aveam mare nevoie de sfinţia sa. Mi-a răspuns că va fi
ce va voi Domnul nostru!
A doua oară am vorbit ia telefon cu trei-patru zile înainte de adormirea sa. Călugărul care a ridicat receptorul mi-
a spus că Bunicuţul nu putea vorbi Ia telefon, aşa că voia să-i spun numele şi problema pe care o aveam. I-am
răspuns călugărului care i-a transmis răspunsul Părintelui Porfirie.
Cînd a terminat, I-am auzit pe Părintele Porfirie spunînd: „Ne va ajuta Dumnezeu!”. Atunci călugărul a adăugat:
- Aţi auzit, domnule Anarghire, ce a spus Părintele? A spus că: „Ne va ajuta Dumnezeu!”.
- Am auzit!
Am auzit, binevoitorule ucenic al Părintelui Porfirie, ce a spus Bunicuţul meu, însă a fost ultima dată cînd I-am
auzit, iar acestea au fost ultimele cuvinte pe care le-am auzit de la sfinţia sa! De atunci, nu I-am mai auzit
niciodată! Şi, din păcate, nici nu îl voi mai auzi vreodată...

Prima minune după adormirea sa

Cu ani în urmă îmi apăruse o mică aluniţă, pe partea stîngă a gîtului, jos, cam pe ia gulerul cămăşii. Aluniţa
creştea întruna şi i se schimbase şi culoarea. Aceste două fenomene, adică creşterea aluniţei şi schimbarea
culorii sale, mă neliniştiseră foarte tare! Pe de altă parte, era şi urîtă şi mă şi durea, fiindcă în locul unde se afla,
apăsau pe ea gulerul de la cămaşă şi cravata. Aşa că se tot înroşea, creştea şi sîngera, murdărindu-mi mereu
şi distrugîndu-mi toate cămăşile.
Din această cauză m-am dus la un dermatolog să-mi cauterizeze aluniţa sau să o îndepărteze. însă, fiindcă
între timp murise Părintele Porfirie, am fost nevoit să-mi amîn vizita la doctor pe mai tîrziu. în ziua în care
făceam parastasul de 40 de zile al Bunicuţului, am văzut cum toţi fiii săi duhovniceşti care se duceau să se
închine în chilia sa, luau pe o bucăţică de vată puţin ulei de la candela Bunicuţului. Am facut şi eu la fel. Cu acel
ulei mi-am facut semnul crucii seara asupra aluniţei şi m-am culcat. Eram însă foarte supărat fiindcă aluniţa
crescuse foarte mult şi se înnegrise de tot! De dimineaţă m-am dus la baie şi, în timp ce mă spălam, am simţit
ceva în palmă! Cînd mă uit, aluniţa! Minunea se săvîrşise! Am încercat, uitîndu-mă în oglindă, să văd locul unde
fusese aluniţa. Mi-a fost cu neputinţă! Nu se mai vedea nimic, căci nu rămăsese nici cea mai mică urmă!
Aceasta a fost prima minune pe care a săvîrşit-o Părintele Porfirie, după adormirea sa. îi mulţumesc fierbinte!

Troparul Părintelui Porfirie

Nu trecuse mult timp din ziua adormirii Părintelui Porfirie cînd, un nepot de-al său, de meserie educator, a văzut
în vis o biserică uriaşă, scăldată în lumină, aflată în înaltul cerului, ce fusese ridicată în cinstea Părintelui Porfirie
şi în mijlocul căreia şedea însuşi Părintele Porfirie. Totodată a văzut cum numeroşi oameni ai lui Dumnezeu,
îmbrăcaţi în straie de lumină şi purtînd cununi strălucitoare, se adunaseră înăuntrul dar şi în afara bisericii şi
cîntau cu glasuri melodioase un tropar, al cărui text şi a cărui muzică erau închinate Părintelui Porfirie!
Nepotul Părintelui a auzit de atîtea ori în vis acest tropar, încît I-a învăţat pe de rost! Şi, îndată ce s-a trezit,
aducîndu-şi-l bine aminte, I-a scris şi I-a şi înregistrat! Acesta este troparul: 

Scrisoarea Părintelui Porfirie către fiii săi duhovniceşti

Iubiţii mei fii duhovniceşti,
Acum, cînd mintea-mi este încă întreagă, vreau să vă dau cîteva poveţe. De mic copil mă aflam tot în păcate.
Cînd m-a trimis mama să păzesc vitele pe munte, căci tatăl meu, fiindcă eram săraci, plecase în America să
lucreze la canalul Panama pentru noi, copiii săi, aşadar pe cînd păşteam vitele, citeam silabisind viaţa Sfîntului
Ioan Kalivitul. L-am îndrăgit foarte mult pe Sfîntul Ioan şi mă rugam îndelung, ca un copil ce eram, de
doisprezece-cinsprezece ani, nu-mi mai amintesc prea bine. Vrînd să-i imit, cu foarte multă luptă, am plecat de
la părinţii mei în taină şi m-am dus la Kafsokalivia în Sfîntul Munte, unde am intrat în ascultare la doi bătrîni ce
erau fraţi buni, Panteleimon şi Ioanichie. S-a întîmplat să fie foarte evlavioşi şi plini de virtuţi, aşa că i-am
îndrăgit foarte şi de aceea, cu rugăciunile lor, făceam deplină ascultare. Acest lucru m-a ajutat foarte mult,
simţeam o mare iubire şi pentru Dumnezeu şi petreceam foarte bine. însă, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, pentru
păcatele mele, m-am îmbolnăvit tare, iar Bătrînii mei mi-au spus să mă duc la părinţii mei, în satul meu, la
Sfîntul Ioan din Evvia.
Şi, deşi de mic copil făcusem multe păcate, cînd m-am reîntors în lume am continuat a face păcate, care pînă
astăzi s-au înmulţit foarte mult. Lumea însă m-a luat de bun şi toţi strigă că sînt sfînt. Eu însă simt că sînt cel
mai păcătos om din lume. Cîte mi le-am amintit, desigur le-am mărturisit şi ştiu că Dumnezeu mi le-a iertat pe
cele spovedite, însă acum simt că şi păcatele mele cele sufleteşti sînt foarte multe, aşa că vă rog pe voi, care
m-aţi cunoscut, să vă rugaţi pentru mine, fiindcă şi eu, cît am trăit, m-am rugat cu multă smerenie pentru voi.
însă acum, că mă îndrept spre cer, am sentimentul că Dumnezeu îmi va spune: „Ce cauţi tu aici?”. Iar eu îi voi
spune: „Nu sînt vrednic, Doamne, de acest loc, ci, ceea ce iubirea Ta va voi, să mi se facă mie”. Mai departe nu
ştiu ce va fi. însă îmi doresc să lucreze iubirea lui Dumnezeu.
Şi întotdeauna mă rog ca fiii mei duhovniceşti să-L iubească pe Dumnezeu, Care este totul, ca să ne
învrednicească să intrăm în nezidita Sa Biserică de pe pămînt. Fiindcă de aici trebuie să purcedem. Eu
întotdeauna am încercat să mă rog şi să citesc imnele Bisericii, Sfînta Scriptură şi Vieţile Sfinţilor noştri şi mă
rog ca şi voi să faceţi acelaşi lucru. Eu m-am străduit, cu darul lui Dumnezeu, să mă apropii de Dumnezeu şi mă
rog ca şi voi să faceţi acelaşi lucru.
Vă rog pe toţi să mă iertaţi pentru toată supărarea ce v-am pricinuit.

Ieromonah Porfirie, Kafsokalivia, 4/17 iunie 1991.