Poruncile lui Dumnezeu nu sunt grele, ci sunt foarte ușoare, ușurează,

răcoresc și aduc fericire în sufletul omului.

De aceea Hristos nu ne-a cerut multe lucruri. Iar la a Doua Sa Venire nu va

spune: „De ce nu v-ați nevoit…”. Nu. Ci va spune: „De ce nu ați miluit, de ce
nu ați hrănit, de ce nu ați îmbrăcat, de ce nu l-ați ușurat pe cel din
temniță?”.

Ce sunt acestea? Fapte de dragoste. De aceea a spus Hristos: „Cine este

cel care Mă iubește? Cel care are poruncile Mele. Cel care nu Mă iubește,
nu ține poruncile Mele”. Prin mustrarea pe care a făcut-o celor de-a stânga,
a vrut să le spună că: „Voi nu ați avut dragoste și pentru aceasta nu puteți
intra în cămara de nuntă a dragostei”. Cămara de nuntă a dragostei se
dobândește numai cu dragoste și jertfă. De aceea va trebui să intrăm în
Împărăția Cerurilor cu dragoste și smerenie.
Strâmtă și întristătoare este calea care duce la viață. Calea cea largă îi
duce pe oameni la iad. Dar care este calea cea largă? Viața lumească
nepăsătoare și atunci când zilele noastre trec goale…

Nu trebuie să ne înșele diavolul, ci să ne străduim, după Evanghelia lui

Hristos, să curățăm partea dinlăuntru a paharului, care este sufletul nostru,
inima noastră, mintea noastră. Dacă partea dinăuntru a paharului o faci
curată, zice Domnul, și cea dinafară va fi curată. Fățarnice, nu curăța
partea dinafară, iar cea dinăuntru o lași necurățată. În ochii lui Dumnezeu
toate sunt arătate. Pe oameni îi putem înșela, le putem arăta altă față, însă
lăuntrul nostru este cunoscut lui Dumnezeu. Să ne îngrijim de lăuntrul
nostru să-l aranjăm, să-l schimbăm. Vremea pe care ne-a dat-o Dumnezeu
s-o umplem cu fapte bune, cu cugetări bune, cu simțăminte curate.

Să nu stăm și să ne ocupăm cu vorbăria deșartă, cu discuții nepotrivite și

vătămătoare. Să izbăvim limba de a-i mai judeca pe oameni, pe fratele
nostru, pe aproapele nostru. Să nu mai facem aceasta, ci să ne judecăm pe
noi înșine, pe noi să ne osândim. Dacă ne vom osândi noi pe noi înșine, ne
vom izbăvi de osândirea lui Dumnezeu. Dacă osândim, vom fi osândiți, și
dacă vom judeca, vom fi judecați, și cu ce măsură vom măsura, cu aceeași
ne va măsura și Dumnezeu.

Fiecare clipă care trece nu se mai întoarce. Diavolul ne fură timpul, ni-l
umple cu lucruri pământești și vremelnice cu scopul de a-l pierde, de a nu
putea oferi mai multe lui Dumnezeu și sufletului nostru. Să luăm aminte cât
putem să fim în stare de veghe, să ne păzim mintea, inima, să nu lăsăm
gândurile să intre în inimă și s-o întineze. Ori de câte ori ne vom cerceta
conștiința, vom vedea că nu luăm aminte și, prin urmare, avem multe
păcate pe care nu le cunoaștem. Să le spovedim ca să se șteargă.

Așadar, să luăm aminte la toate aceste lucruri și să fim gata. Moartea este
înfricoșătoare, nu este o jucărie. Dacă cineva dintre noi a cunoscut ceva
puțin despre moarte, dacă s-a primejduit de vreo boală, a văzut cât de
înfricoșătoare este. Vedeți cum lăcrimează omul și plânge când se apropie
ceasul morții? De ce plânge? Pentru că vede că vin puterile potrivnice, vin
demonii să-i răpească sufletul. Și sufletul tremură ca frunza de toamnă la
cea mai mică adiere de vânt.

Ce spune troparul de la Slujba înmormântării? „Vai, câtă luptă are sufletul

când se desparte de trup! Vai, cât lăcrimează atunci, şi nu este cine să-l
miluiască pe dânsul! Către Îngeri ridicându-şi ochii, în zadar se roagă; către
oameni mâinile tinzându-şi, nu are cine să-i ajute”. Își întoarce ochii spre
Îngeri și nu-l pot ajuta, ci-i spun: „Te-am fi ajutat, dar trebuia să fi ajutat și tu
cu faptele tale”. Atunci își ridică mâinile spre oameni și strigă „Ajutați-mă!”,
dar aceia îi spun: „Cum să te ajutăm pe tine, când noi nici pe noi înșine nu
ne putem ajuta?”. Și atunci se înțelepțește omul, dar ce poate face în acel
ceas când își dă sufletul?

Acest adevăr, această realitate pe care vedem că o trăiește fiecare om care

pleacă din această viață, să ne fie lecție, ca să ne punem în rânduială
acum, astfel încât atunci când ne va veni ceasul, să fim gata. Ne vom
întrista, căci moartea este din fire dureroasă și amară, dar când conștiința
nu ne învinuiește, atunci balsam vine în suflet. Sufletul nădăjduiește, are o
simțire că ceva se va întâmpla. De aceea, înainte de a veni acel ceas
înfricoșător, înainte de a veni această primă judecată a sufletului, mai
înainte de marea judecată de la a Doua Venire, să ne pregătim, să luăm
aminte, să ne silim acum, iar nu mâine sau poimâine. De astăzi, din
această clipă, să punem pocăință în sufletul nostru și să ne întoarcem la
Dumnezeu. Iar când Dumnezeu va vedea această intenție bună din partea
noastră, ne va ajuta. Și această mică intenție o va face mare, încât să
săvârșească mântuirea sufletelor noastre.

Sursa: Sfaturi duhovnicești pentru dobândirea sănătății sufletești și a mântuirii

noastre, Ortodoxos Kipseli. Arhim. Efrem Filotheitul