Interviu ziarul Lumina

1. Înalt Prea Sfinţia Voastră, aş vrea să dezvoltaţi ideea, care se citeşte şi în titlul unei
cărţi a Dvs, publicată în două ediţii, ideea bucuriei lecturii, nu numai bucuria lecturii
cărţilor de teologie, dar şi a celor de literatură, de istorie, cu teme mari, care ţin de viaţa
literară sau de raportarea culturii noastre la universal, sigur, într-o viziune culturală laică?

Lectura cărţilor m-a bucurat atât de mult şi mă fascinează şi astăzi, deşi puterea
ochilor a început, încet-încet, să mă lase. Este cumplit să nu poţi citi. Tot atât de jalnic
este şi atunci când nu mai poţi scrie, din cauza mâinilor tremurânde sau înţepenite.
Am cunoscut un om aparte, pe scriitorul cu har, mitropolitul Antonie Plămădeală.
Îi paralizase mâna dreaptă. Am fost martor la scene de mare durere. Mâna cu care a scris
atât de mult obosise, pentru totdeauna. Şi-a cerut dreptul la odihnă. Să nu ai mâna
dreaptă!
Lectura din plăcere, adică să citeşti numai ce-ţi place, este cu neputinţă să devii
foarte instruit. Cetitul cărţilor nu este o glumă şi trebuie să ne silim în aşa fel, încât acea
lectură să lase o sămânţă care să încolţească, aşa cum scria şi Jules Renard.
Sigur că oamenii trebuie să citească în viaţa dăruită de Dumnezeu, atât literatură
pentru amuzament, cât mai ales pentru a desluşi tainele ştiinţei şi ale credinţei, suportul
absolut al cuminţeniei şi al frumuseţii celei dintru început.
Ş-apoi mai este şi o chestiune de orgoliu. Toţi ne speriem că vom fi daţi uitării de
cum am murit. Cât de mare actualitate au şi azi cuvintele lui Benjamin Franklin: „sau
scrie lucruri care merită să fie citite, sau să faci lucruri care merită să fie scrise”.
Greu şi una şi cealaltă. Trebuie să fim fiinţe complete. Unii au reuşit. Noi nu ştim
cum va fi. Dar, dacă dumneavoastră, domnul Constantin Iftime, aţi catadicsit să formulaţi
o astfel de întrebare, înseamnă că este ceva.
Lectura este o bucurie. O ştiu toţi cei care s-au îndrăgostit de citit. Aşa au făcut şi
cei de demult. O facem şi noi, după putere. Cei după noi, de la o vreme, se vor întoarce la
înţelepciunea cititului, care tămăduieşte şi îndumnezeieşte întru ştiinţă nemuritoare. Aşa a
făcut Orientul şi Occidentul. Operele literare de toate gemurile, arta şi ştiinţele şi orice
product de zidire sufletească, s-a răspândit cu putere multă.
N-am să reamintesc decât un fapt, şi anume: când la Tipografia de la Mănăstirea
Neamţ, în secolul al XIX-lea, ieşea proaspăt de sub teasc o carte, în două săptămâni era
deja la Mănăstirea Cernica. Dorul de carte nu are graniţă şi nici chiar drumurile, mai rele
ca azi, nu erau un obstacol.
Ce inimi dăruite! Ce supleţe spirituală!
Orice carte în care se odihneşte Duhul Sfânt are aripi şi zboară spre inimile
oamenilor. Mai zboară şi de celelalte, dar selecţia este ca lucrarea albinei, care nu adună
otrăvuri de prin pajişti, ci doar mierea, polenul şi nectarul. Albina evită spurcăciunile.
Ce exemplu zguduitor!
Aşa m-am gândit să scriu şi eu câte ceva şi să pun titlul, Bucuria lecturii, pentru a
îndemna la răsfăţul cetitului!

1
2. Care ar fi trăsăturile sumare ale chipului monahului, care se dedică şi artei scrisului?
Avem o listă întreagă, pornind de la Casian Cernicanul, până la Steinhardt, serie în care
se află şi Înalt Preasfinţia Voastră.

Se ştie că a te dedica artei scrisului, presupune, din capul locului, harisma

scrisului, scris care zideşte, care umple inima de bucurie. Unii citesc încet, sau foarte
încet, şi nu scriu decât foarte puţin. Alţii citesc mult, îşi pregătesc filtrul şi, dintr-odată, se
declanşează, îndemnul de a pune mâna pe condei.
Monahul Hristofor Haralambie de la Mănăstirea Cernica, într-o zi fiind la coasă
prin grădina Sfântului Calinic, strigă:
- Preacuvioase, iertaţi, plec să scriu câteva versuri, mi-a venit inspiraţia.
- Du-te şi să ne aduci poezia. După vreo douăzeci de minute vine cu un Imn
închinat martiriului lui Antim Ivireanu. Ne-a citit-o pe nerăsuflate.
A trebuit să recunosc, pe cât mă pricepeam, că a scris inspirat.
- Vă place, Preacuvioase?
- Da, i-am răspuns bucuros că se bucura.
- Ştiţi cum este cu inspiraţia? Cum să vă spun eu, ca să înţelegeţi? A, da, am găsit.
Îţi vine să scrii cum îi vine găinii să facă oul plin de viaţă. Asta e!
M-am amuzat atunci. N-am uitat nici azi. Felul cum a spus-o, şi mai ales că a scris
un Imn Ivireanului cel Sfânt, m-a convins că a primit inspiraţia de Sus!
Aşa au scris toţi, începând cu Sfântul Casian din Dobrogea până la Casian
Cernicanul, cu Istoriile sale.
Ca trăsături sumare ale monahului care se dedică artei scrisului deci artei şi nu
doar scrisului, aş putea aminti de o cultură îmbunătăţită mereu, statornică,
înduhovnicire, artă pedagogică, prin şcoli pentru tineret, arta picturii, arta muzicală,
etică şi estetică ortodoxă, dusă la cel mai înalt grad de dăruire.
Se cunosc marii cărturari, sfinţi în arta scrisului. Cine nu ştie de Sfinţii Cărturari:
Simion Ştefan, Varlaam, Antim Ivireanul, Grigore Dascălu, Gheorghe şi Calinic de la
Cernica, Dionisie, Casian, Coresi, Anastasie Crimca, Veniamin Costachi, Melchisedec.
Dar de Eufrosin Poteca, Naum Râmniceanul, Nicodim Măndiţă, Nestor
Vornicescu, Nicolae Steinhardt, Ilie Cleopa, Ioanichie Bălan, şi atâţia alţii, cine nu-şi
aduce aminte?
Să citeşti cu inima nu este o treabă uşoară. Să scrii bine este şi mai greu. Ioan
Alexandru spunea că a citit toţi poeţii români şi pe toţi din lume.
- Frate Calinic, nu poţi scrie poezii, dacă nu ai citit mai întâi. După aceea ţi se dă
sufletul şi mâna spre scris. Şi doar atunci când ai îndemn de la Duhul Sfânt.
Iar după ce s-a convertit la Dumnezeu, ca şi Blaise Pascal, a jurat, scriind cu
propriul sânge că nu va mai scrie un rând fără să pomenească despre Dumnezeu. Citiţi
opera lui poetică. Singuri veţi vedea!
Cultura şi scrisul monahului este precum încearcă să-şi ducă viaţa în iubire de
Dumnezeu şi preţuire faţă de oameni!
Aici stă secretul întru izbândire.

2
 3. Aţi vorbit adesea în cărţile ÎPS Voastre, cele de cultură, despre literatură, despre
o soluţie a sud-estului Europei. Desigur, propunerea ÎPS Voastre era formulată în subtext,
dar aţi făcut-o cu insistenţă. Cum vedeţi ciocnirea celor două culturi, cea a sud-estului
Europei, cel puţin, dacă ţinem cont de spaţiul mare al Răsăritului, şi cea a Occidentului?
E o înfruntare, un conflict, un dialog al completării uneia pe alta?

Despre o ciocnire între cele două culturi mari ale lumii din Orient şi Occident şi
mai ales, una locală în Sud-Estul Europei, despre care este vorba, aş putea spune că încă
nu s-au cunoscut îndeajuns bogăţia culturii, a literaturii, a bogăţiei spirituale. Doar azi, cu
tehnica modernă şi cu oameni puşi pe treabă se poate pune o punte de legătură între
culturile popoarelor lumii, ale ştiinţei şi artei în toate segmentele ei.
Nicicând n-a fost o mai mare circulaţie a valorilor tehnice, culturale şi spirituale
ca astăzi şi vor veni timpuri rapide, când va fi o explozie de informaţii şi că nu mai putem
sta cu pătura în cap şi să molfăim de unii singuri la valori din care trebuie să se
împărtăşească toţi.
Nu poate fi o înfruntare exclusivistă. Va fi o copărtăşie Sud-Est Europeană, un
liant dinamic, în context universal şi un dialog fericit al completării reciproce.

4. Cum a fost văzută şi interpretată - bineînţeles, analizată, cercetată, dezvoltată în

cărţi - viziunea Ortodoxiei de mari cărturari români, de cărturari din afara Bisericii? Aţi
făcut câteva aprecieri în acest sens, comentând un articol cunoscut al lui Mircea Eliade,
întitulat semnificativ „Ortodoxia”, apărut în anii ’30 ai secolului trecut.

Mircea Eliade, la numai douăzeci de ani a scris un „eseu” formidabil despre

Ortodoxie. Şi acum trăiesc emoţia sfântă, ca şi atunci, când am citit capodopera sa
tinerească. Spun ce gândesc şi cred: Duhul Sfânt a scris despre Ortodoxie, cu mâna lui
Mircea Eliade!
Este absolut necesar ca această lucrare a lui Eliade – Ortodoxia, să fie tipărită într-o
broşură, în milioane de exemplare, atât în limba română, cât şi în principalele limbi ale
lumii, printre care să fie: chineza, indiana, japoneza.
Un Imn al Ortodoxiei, nimeni n-a mai scris ca Eliade, scurt şi la obiect, ca şi
cărturar laic.
Când vorbim despre viziunea Ortodoxiei de marii cărturari români, mireni, nu
vom uita niciodată de Nichifor Crainic. Această întrebare, ca şi multe altele din acest
interviu, ar fi potrivite ca titlu date unor lucrări de mare întindere.

5. Cum ar putea fi evaluată, la nivelul vieţii spirituale româneşti, acolo unde

trăieşte Biserica, aplecarea constantă pentru lumea veche a unor mari cărturari, precum
Pârvan sau Densusianu? Se poate vorbi de o antichitate de aur a românilor?

Vasile Pârvan şi Ovid Densuşianu, de care amintiţi sunt doar două nume, mai
importante, care au pus bazele unei antichităţi de aur a românilor.
Atunci, ca şi azi, trăim un handicap major. Nu traducem în limbi de circulaţie
mondială, sau nu scriem direct, cum a făcut Panait Istrate, în limba franceză.

3
 El este cunoscut, o valoare medie a scrisului românesc, în Europa, pe când geniile
noastre, care au scris doar în limba română, au rămas, cu toată ştiinţa lor, la graniţă.
Dacă cei care răspund ca ataşaţi culturali în Ambasadele din jurul lumii, ar stărui
la traducerea principalelor opere ale oamenilor de cultură şi ştiinţă români, am fi
cunoscuţi şi n-am mai sta la coada Europei.
De la Iorga, care şi-a tipărit unele cărţi în germană şi franceză, în secolul trecut,
nu mai avem un program articulat, cultural şi ştiinţific, de a ne face cunoscuţi în lume.
Lenea sau statul după paravan, nu va face cunoscută opera lui Vasile Pârvan.
În România s-a muncit serios. Norocul nostru, uneori a stat în faptul că unii străini
purtaţi de Duhul Sfânt au învăţat limba română şi au tradus ei înşişi anumite opere de
bază, din varii domenii.
N-ajunge să ţii în sac ştiinţa. Trebuie să fii înţelept să o scoţi la vedere. Este un
dar de la Dumnezeu. Este o ruşine şi un handicap să dormim pe darurile lui Dumnezeu.
Iar noi românii suntem meşteri în a îngropa talanţii. Poate ne vom trezi!
Sper că gestul Părintelui Patriarh Daniel, de a da binecuvântare ca să se i se
traducă, în limba franceză, cărţile de o acută actualitate, este un fapt care trebuie
considerat şi urmat la maximum.

6. Aţi cercetat cu multă aplecare opera lui Nicolae Iorga. Cât de proaspătă sau actuală ar
fi ideea naţională, temă fundamentală în opera lui ştiinţifică? În ce măsura cele spuse de
Iorga au strălucirea unor gânduri actuale, necesare contemporanilor noştri, necesare
românilor, într-un context nou, cum este cel în care ne aflăm azi, cel al integrării cel puţin
administrative în spaţiul european?

Iorga este Sfântul Ideii Naţionale. Nimeni nu a mai scris ca el în istoria şi cultura
lumii.
Opera lui este proaspătă şi actuală. Ca să înţeleagă Europa, cine-i România,
trebuie să aibă cel puţin un compendiu Iorga, pentru că o Integrală Iorga necesită timp şi
trudă excepţională. Valeriu Râpeanu s-a ocupat de retipărire, în parte, a vastei sale opere.
O integrare şi administrativă, cel puţin, se va face cu succes şi nu doar superficial,
dacă ne arătăm cine suntem prin înaintaşii noştri. Câte cărţi de istorie şi cultură
românească au bibliotecile mari ale lumii? La Regensburg, la biblioteca Universităţii,
rafturile cu cărţile româneşti erau sumare. Mai mare ruşinea pentru cei care poartă cultura
în lume.
Bietul Badea Cârţan! El căra în desagi cărţile pe drumurile europene, mergând pe
jos, cum a mers şi Brâncuşi, din România la Paris!
Am scos o cărţulie, Fereastra lui Iorga. Am dorit să comprim la maxim, pe cât s-
a putut, din uriaşa lui operă. Nu a fost doar gândul meu. Se speră că Iorga poate deveni
accesibil fără să asuzi citind la ceea ce a scris într-o viaţă de om, de o mie de ani!
- Cine a fost mai european şi mondial ca Iorga?
- Poate doar confraţii lui: Brâncuşi, Eliade, Enescu, pentru a aminti doar despre
cei din secolul trecut, într-o privire extrem de sumară.

4
 7. În anii ’70, C.Noica, în plin comunism, spunea despre Iorga, după impresiile
lecturii „O viaţă de om - aşa cum a fost”, că tumultul vieţii acestui savant ar trebui
prezentat în universităţi, ar trebui să apară constant în opinia publică. În acest moment,
omul de ştiinţă pare a se deplasa către specializări stricte sau de recuperare a ceea ce s-a
pierdut în perioada comunismului. România, în ansamblu, se află într-o perioadă de
recuperare a ceea ce a pierdut în perioada comunismului. În ce fel, ţinând seama de acest
context, de situaţia învăţământului, ar putea un om de ştiinţă român în formare să aspire
la viziunea vastă, de tip european, să zicem, cum aveau savanţii de talia lui Nicolae
Iorga?

Lipsa de viziune pe termen lung în învăţământul românesc şi schimbarea

programelor, după cum bate vântul şi dinspre Bologna, a perturbat mersul normal al
activităţilor şcolare şi universitare.
„Fâţâiala” şi inconsecvenţa duc de râpă. Manualele alternative erau bune foarte
dacă apăreau personalităţi definitorii ca şi aceea a lui Iorga, care merită să fie în
panteonul ştiinţei europene şi mondiale. Dacă noi românii ne ignorăm valorile, cum să le
cinstească alţii?
Dacă ne prezentăm ca târâtoarele, cum să ne preţuiască cei cu două picioare?
Poate că ne mai trezim din „somnul raţiunii care naşte monştri!”

8. Mai este actuală ideea destinului istoric al românilor, aşa cum a apărut ea în perioada
de glorie a romantismului cultural sau în epoca de mare progres cultural din perioada
interbelică?

Toată vremea-şi are vreme! Sunt scăderi şi urcuşuri spre Înviere. Noi ne
văicărim. Avem vreme? La lucru fraţilor, cum îndemna Fericitul Augustin. Vom ajunge
la progresul cultural din perioada interbelică. Chiar şi mai mult. Sunt născuţi cei care vor
schimba faţa lucrurilor. Trebuie să ne întoarcem acasă, la noi în bătătură. Să dezgropăm
comoara din curtea noastră, cum ne îndemna Eliade. Ştia el ceva. Sărăcise în căutări prin
pustiul lumii.

9. Faceţi câteva referiri la locul românilor în istoria universală, mai ales în relaţia cu
lumea veche a Bizanţului.

Nicolae Iorga a scris cartea Locul Românilor în Istoria Universală. Este util să se
retipărească. Este ca un manual de iniţiere, precum şi Călători străini despre Ţările
Române. Acolo se găseşte răspunsul, pe larg, la întrebarea pusă.

10. Aţi scris în mai multe rânduri despre opera lui Ernest Bernea. Faceţi, vă rog, o
descriere a gândirii arhaice româneşti, arătând, poate, nevoia actualizării unei asemenea

5
idei în opinia publică, în condiţiile globalizării, ale minimalizării detaliilor locale ale
istoriilor naţionale.

Am cunoscut pe Ernest Bernea, după ce am citit şi am făcut o scurtă prezentare a

cărţii: Cadre ale gândirii populare româneşti, apărută la Editura Cartea Românească, în
anul 1985.
Am rămas fascinat!
Trebuie retipărită. Este un manual al spiritului românesc. Este o carte în care se
respiră, întru înveşnicire. Mare pagubă pentru noi şi mai ales pentru tinerimea
românească, pentru că nu are limpede ce cărţi fundamentale ale românilor şi ale omenirii,
trebuie citite şi însuşite ca model de viaţă.
Oricum aş dori să văd şi la alte popoare o asemenea capodoperă! La noi geniile şi
sfinţii se poartă peste tot. Dar trebuie să ştie asta şi ceilalţi vieţuitori ai pământului, sau
cel puţin cei dimprejurul nostru.
Nu ne-am săturat de dispreţuitori?
Globalizarea va primi răspuns clar şi hotărât dacă opinia publică românească va
şti să-şi apere nevoia şi neamul, ca pe timpul lui Mircea cel Bătrân.

11. Există o opinie deja clasicizată, aş spune, despre pitorescul lumii românilor.
Am în vedere ceea ce au spus istoricii sau antropologii, despre pitorescul lumii lui
Grigorescu, Alecsandri, Eminescu sau Blaga. Despre pitoresc au scris cu insistenţă şi
cărturarii străini, care ne-au vizitat. Cât de proaspătă şi de actuală, în gândirea şi simţirea,
nu doar în opinia comună, este această viziune, aş spune una dintre cele fundamentale,
despre lumea noastră, a românilor?

Repet. Este imperios necesar ca toţi creatorii de cultură, sub toate aspectele, şi tot
ce s-a realizat ca ştiinţă în timpul a două milenii, să fie cuprinşi într-un Compendiu,
tipărit, cel puţin în limba engleză.
Aşa se va găsi o privire retrospectivă despre creaţia şi valorile româneşti, cu
nimic mai prejos ca a oricărei ţări mari europene.
Dacă nu vom face mai repede şi bine, noi vom bate apa-n piuă.
Viziunea străinilor despre noi este cam bolnavă, precum suntem şi noi în
neputinţa de a ne arăta vrednicia de har.

12. Care ar fi elementele importante ale lumii satului la mari scriitori, precum
Creangă? Călinescu a vorbit despre universalitatea satului descris de Creangă.

Când am citit că veşnicia s-a născut la sat, am iubit pe Blaga din toată inima. Ştia
el ce spune. Filosof cu sistem şi bogăţie de ştiinţă nepieritoare. Iar despre Creangă ce să
mai spunem? Sănătate de inimă şi suflet capeţi atunci când intri în lumea de bucurie şi
har a satului nostru românesc.
El ne va salva de la moarte şi globalizare.

6
 Să ne întoarcem acasă definitiv. Globalizarea să găsească oraşele goale de vieţuire
umană. Ele ne-au distrus viaţa normală şi ne-o distrug mereu.

13. Brâncuşi a făcut cunoscut universalităţii mari mituri importante din cultura şi
civilizaţia noastră. Cum se vede, în opera lui, viziunea şi experienţa lui ortodoxă? Căci
Brâncuşi, cum ştim, a fost şi un om apropiat Bisericii Ortodoxe.

Brâncuşi cânta la Capela românească din Paris, la strană, la Sfânta Liturghie

ortodoxă şi nimeni nu a mai cântat-o - ca el – Doamne miluieşte -, într-o sută de
modulaţii.
Credinţa lui, opera de valoare universală, un simbol creştin ortodox, ansamblul
celebru de la Târgu Jiu, testamentul pentru înmormântare, toate arată viziunea şi
experienţa lui ortodoxă.
Am scris câteva eseuri despre Constantin Brâncuşi, cuprinse mai întâi în Pace şi
bucurie cu Brâncuşi, din 2001 şi Brâncuşi şi Psalmul Creaţiei, în anul 2003.
M-am bucurat când am văzut şi am citit cartea închinată lui Brâncuşi, de către
Părintele Patriarh Daniel, când era Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, tălmăcind cu
măiestrie viziunea şi trăirea lui Ortodoxă.
Nu l-a biruit globalizarea pentru că n-a uitat să fie ortodox prin pustiurile lumii.
Poate că învăţăm ceva!

14. Care ar fi trăsăturile conceptului de „ţărănism”, pornind de la o ţărănie românească,

bineînţeles, aşa cum apare în opera lui Brâncuşi?

Brâncuşi se trăgea din neamul ardelenesc. El nu glumea cu lucrurile serioase. Prietenii lui
din Franţa, mai ales, erau frapaţi, de ţăranul original din Carpaţi.
Poate că şi asta ne spune ceva!

15. În ce măsură galeria de mari domnitori, de principi români, care au fost şi mari
gânditori, şi oameni de stat, precum Neagoe Basarab, au o recunoaştere europeană,
universală? Dimitrie Cantemir a fost integraţi universalităţii.
Cine a scris în limbi străine a biruit ignoranţa europeană. Dimitrie Cantemir a scris la
comandă, Descrierea Moldovei, în limba latină. Aşa a biruit. Altcum numele lui nu mai
era scris pe frontispiciile academiilor europene. Nici Sfinţii: Ştefan cel Mare şi Neagoe
Basarab, Antim Ivireanu şi Sfântul Constantin Brâncoveanu, n-ar mai fi fost cunoscuţi,
precum nici Iorga n-a fost uitat, iar Panait Istrate este cunoscut bine în Europa, pentru că a
scris în limba franceză.
Dacă nu te aduni în faţa lucrurilor serioase, rămâi de căruţă-n drumul presărat cu gropi!

16. Cum aţi caracteriza relaţia unor mari scriitori şi cărturari cu spiritualitatea creştină,
cu Biserica, figuri precum Arghezi, Blaga ş.a.

7
Scriitorimea românească, în orice domeniu ar fi scris, a folosit uleiul din candela aprinsă şi
mirul dătător de viaţă. Aşa a fost, este şi va fi acătării. Scrisul cu har nu moare niciodată.
Să ne ferim de a fi solemni, pentru a nu cădea în ridicol!
Nu exemplificăm! Trebuie să-mi văd lungul nasului!

17. Aţi scris mult despre impresiile românilor despre Italia. Cum se văd cele spuse de mari
spirite, precum Iorga, Odobescu sau Mateiu Caragiale, astăzi, când Europa şi Italia, nu?,
au devenit un spaţiu comun, aproape obişnuit. Nu cumva această schimbare, această
apropiere, prin UE, ne-a ciobit ochiul interior, cel care ne ţinea proaspătă imaginea marilor
civilizaţii de lângă noi?

Iorga a fost prea mare şi a rămas aşa. Ca să se ajungă la el trebuie să ai tot pe atâta geniu,
dăruire, jertfă şi sacrificiu. Ne este teamă de el. Alte popoare îl declarau sfânt. Dacă ar fi
scris în engleză opera lui, de cuprindere universală, nimeni nu ne-ar mai umili, iar noi n-
am mai fi cuprinşi de handicap că nu avem valori mai presus de a altor neamuri.
Stăm cu comoara ascunsă!
Astfel nimic nu va rodi viguros şi pe termen lung.
Da. Avem ciobit ochiul interior, pentru că asupra noastră se revarsă, uneori, cioburile mai
de aproape sau mai departe. Nu doar Iorga, Odobescu sau Mateiu Caragiale, de ce nu?
Chiar şi Vasile Pârvan, cu Academia lui din Roma, au universalizat cultura şi ştiinţa
românească.
Îmi amintesc de Wilhelm Nyssen de la Koln, reverendul catolic, care a scris în anii ’70 ai
secolului trecut, o carte celebră: Pământ cântând în imagini.
Ne făcea şi el un mare bine arătând lumii occidentale, frumuseţile dumnezeieşti din
România. Cred că doar 10 cărţi de valoarea aceleia ar fi străpuns norul nepăsării, pentru a
fi văzuţi cu respect de către cei care ne doresc numai bine, vorba lui Eminescu.

8
9