Postire cumpănită și sfințitoare

Atunci când te-ai hotărât să intri în monahism și ceri să fii consacrat, prin
rânduiala tunderii, candidatul face în fața lui Dumnezeu, mărturisiri și luări de
hotărâri, ferme și fără echivoc. Cele trei voturi, cele mai grele de împlinit cu
adevărat, uneori și chiar deseori, se depun cu o mare ușurință, ca să nu spun, cu o
gravă iresponsabilitate.
Cei care cer de tineri ca să fie tunși în monahism, trebuie sfătuiți cu răbdare
și convingător, că este necesar neapărat, să se gândească mai mult și să nu
grăbească pasul spre acest jug care trebuie purtat întreaga viață, orice grele timpuri
și încercări vor fi întâmpinate în decursul acestei vieți pământești.
Când am auzit de la un Părinte, cu o oarecare experiență, că este bine să
călugărim cât mai mulți tineri, că este mare criză, și dacă îmbracă haina
călugărească nu va mai avea gânduri de plecare din mănăstire, m-a surprins și am
primit vorbele sale cu oarecare rezervă.
Am înțeles că viața noastră și orânduirea pașilor viitori este o știință a
înțelepciunii de care trebuie să ținem cont cu sfințenie. Inima noastră, pururea
nestatornică precum și mintea neașezată, până la o vreme trebuie strunite cu multă
agerime, pentru a cunoaște care este voința lui Dumnezeu în viața noastră și
aceasta nu numai în privința călugăriei ci, mai ales, și în privința căsătoriei.
Părintele Pustiei, Pimen de la Sketis din Egipt a zis: “Știința sfinților este
cunoașterea voinței lui Dumnezeu. Când se supune Adevărului, omul este mai
presus de toate, ca icoană și asemănare a lui Dumnezeu. Dintre toate duhurile, cel
mai cumplit este să-ți urmezi propria inimă, adică propriul cuget, iar nu legea
lui Dumnezeu. Pe urmă aceasta devine plâns pentru om, pentru că nu a cunoscut
taina lui Dumnezeu și nu a descoperit calea sfinților, ca să lucreze într-însa. Acum
este timpul să făptuim pentru Domnul, întrucât mântuirea se află în vremea
chinurilor. Este scris: prin răbdare, câștigați-vă sufletele”.
Oare, în timpul Postului Mare, cu precădere, nu este potrivit să ne gândim la
lucrurile acestea, pentru ca și osteneala postului să se împace cu gândurile și
orânduielile noastre monahale și cele familiale, deopotrivă?
Câte consacrări în monahism, precum și căsătorii, nu s-au destrămat pentru
că nici candidații la viața monahală, dar nici cei la viața de familie, n-au ținut cont
de a întreba pe Dumnezeu și a primi răspuns, cum este cel mai potrivit de a hotărî
drumul în viață.
De multe ori am fost întrebat de tineri și tinere cum este mai potrivit să-și
orânduiască viața: în monahism sau în căsătorie? Cu greu am putut să sfătuiesc, cu
înțelepciune, cum ar fi mai potrivit! Știam din citit și din experiența multora, că
este greu să sfătuiești pe cineva să îmbrățișeze viața monahală dar, am gândit eu,
este cu atât mai greu să sfătuiești pentru viața de familie, riscurile fiind infinit mai
multe decât în viața monahală.
 După mulți ani de zile, azi, am aceeași convingere, chiar dacă tagma
monahală nu ar fi de acord cu susținerile mele. Cei înțelepți vor înțelege mai ușor
ceea ce am afirmat aici. Or, atât în viața de familie, cât și în viața monahală,
orânduiala Bisericii trebuie respectată cu grijă și mare strictețe, având la temelie
Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție, Sfinții Părinți și Canoanele, jurisprudența
eclesiastică, fără de care nu ne putem mântui.
Ca să fim mai concreți, adică să o luăm pe scurtătură, cuvintele Sfântului
Grigore Teologul (330-390), ne spun că Dumnezeu cere trei lucruri de la orice om
botezat: credință dreaptă de la suflet, adevăr de la gură și cumpătare de la
trup.
Pentru cumpătarea trupului este mare nevoie de post. Iată ce spune Sfântul
Ioan Scărarul, care a postit mai întâi și apoi a scris despre post: “Postul – zice el –
este respingerea a tot ce desfată gustul, este stingerea aprinderilor trupești, stârpirea
cugetelor viclene, eliberarea de vise urâte, curăția rugăciunii, făclia sufletului, paza
minții, nimicirea asprimii inimii, ușa umilinței, smerită suspinare, înfrângerea
îmbucurătoare, oprirea vorbirii multe, pricina tăcerii, păzitorul ascultării,
seninătate somnului, sănătatea trupului, izvorul lipsei de patimi, dezlegare
păcatelor, ușile Raiului și fericirea cerească!”
Iată ce comoară este postirea din dragoste pentru Dumnezeu și pentru
aproapele, dar și pentru sine! Postire cumpănită, cu înțelepciune pentru a nu se
primejdui viața trupului, dar nici a sufletului. Nu putem uita sfaturile Sfântului
Ioan Casian, care zice: “În ce privește felul postirii, nu este potrivit să urmăm
aceeași rânduială și măsuri în toate…Felurite trebuie să fie: timpul, felul și
calitatea hranei. Aceasta pentru că nici starea timpurilor nu este deopotrivă. La fel,
nu este potrivire nici după vârstă, nici după gen. Postirea însă la toți trebuie să aibă
aceeași măsură de înfrângere a trupului pentru înfrânarea inimii și întărirea
duhului”.
Câtă înțelepciune și pogorământ! Se vede că Sfântul Casian este strămoșul
nostru și știa greutățile, dar și folosul postirii cumpănite și sfințitoare. Așadar,
curaj!
Calinic Argeșeanul