Fără exagerări!

La începutul Postului mare, am primit mai multe semnale pe telefon,

cerându-mi-se binecuvântarea pentru a se putea porni la “războiul” văzut și
nevăzut, cu firea pe care o purtăm fiecare.
Mi-a bucurat inima semnalul din Albania de la Preotul Dumitru Veriga, care
slujește la Korcea, acesta fiind hirotonit de Noi, la Argeș, în biserica proiectată tot
la Argeș, care acum este în curs de pictare. M-a bucurat și apelul preotului Mihai
Meseșan de la Lugano – Elveția. Dar, să spun din inimă, m-au bucurat și apelurile
de la Argeș și Muscel, pe care le-am primit cu gând sfânt și nu le spun numele, ca
să nu se apuce pe mândrie, chiar la începutul Postului.
Tuturor le-am răspuns: „Post duhovnicesc, binecuvântat. Despre mâncare
să nu vorbim niciodată. Pace și bucurie în Duhul Sfânt”!
De când mă știu pe lumea aceasta, am înțeles postul ca un fenomen
duhovnicesc și nu neapărat un exercițiu de a-mi afla rezistența stomacului și a
întregii firi. Drept să spun, am încercat de mai multe ori să îmi verific – ca un
neînțelept – ce putere am de a nu mă hrăni cu apă și mâncare, mai multe zile.
Experiența este interesantă, dar nu o recomand nimănui. De ce? Pentru că m-a dus
pe cărările îmbolnăvirii și a operației, de care sufăr și azi.
Orice abatere de la rânduielile Bisericii lui Iisus Hristos, Biserică ce se
hrănește din învățăturile limpezi ale Sfintei Scripturi și a Sfinților Părinți, precum
și din experiența marilor postitori, care nu s-au bătut cu pumnii în piept, lăudându-
se, ci dând sfaturi din propria lor experiență, nu duce la nimic bun.
Când eram mai mititel, m-am dus la Mănăstirea Văratic, mănăstire de
călugărițe și am fost găzduit la căsuța unde locuiau ucenițele Părintelui Nicodim
Măndiță, marele duhovnic de la Agapia, născut fiind în Buneștii Argeșului.
Măicuțele au mers la biserică, la miezul nopții. Lăsat să mă odihnesc, mi-a
venit pe la nas un miros cam suspect. M-am dus pe urmele mirosului. Ajuns în
bucătărie am văzut pe plită o oală mare care scotea aburi și capacul sălta cu
zgomot. Am luat coada măturii și am ridicat capacul. M-am uitat înlăuntru. Acolo
fierbeau câteva oase mari de mama focului. Am pus capacul la loc. De asemenea și
mătura. Mi-am reluat somnul, dar cu gândul la oasele din ceaun, gândind că
maicile, pe furiș, mănâncă supă de oase, deși le merge faima de mari postitoare și
nemâncătoare de grăsimi animale.
- Ai fost, frate Constantine, în bucătărie? sunt întrebat cu glas catifelat de
una din călugărițe.
- Da! am răspuns prompt. Am văzut cum fierb oasele în ceaun, zâmbind
șăgalnic, că le-am prins cu ocaua.
- Să nu te smintești, frate Constantine! N-am ascultat sfatul duhovnicului
Nicodim Măndiță și am făcut post mai aspru decât ne-a dat canon, așa din evlavie.
Numai că evlavia ne-a dus la pierdere de calciu și riscăm să ne îmbolnăvim și mai
rău. Doctorul ne-a recomandat un remediu natural. Să fierbem oasele până se fac
pastă și să bem pasta cu ceai până ne vindecăm de oasele care au început să se
macine. Așa-i când nu se ascultă și facem de capul nostru.
Dar eu, făcându-mă mai mare, deși știam cele povestite de măicuțele de la
Văratic, ca neascultare, am făcut întocmai, ceea ce nu sfătuiesc pe nimeni ca să
facă: exagerări întru postire. Nu ne ajutăm nici pe noi, nici pe alții!
Prima grijă să o avem de postul duhovnicesc. Mâncarea să se folosească
după trebuința fiecăruia și fără să se facă zgomot cu postirea noastră cea de toate
zilele.
Primul semn că postim cu adevăratelea va fi atunci când am iertat pe cei
care ne-au greșit, cu dragoste și bunătate îngerească și să ajutăm pe cei care au
trebuință de grija noastră.
Te rugăm, Doamne, să ne vii în ajutor!
Calinic, Arhiepiscop al Argeșului și Muscelului