PARTEA I

Stări sufleteşti

Mai mult face o mâncare de verdeţuri şi cu dragoste, decât un bou îngrăşat şi cu ură
(Solomon 15, 17).

Starea de sănătate sufletească şi trupească

Ce înseamnă într-o familie creştină starea de sănătate atât spirituală, duhovnicească, cât
şi trupească? Cum este relaţia dintre membrii familiei atunci când există stare de
sănătate? Răspunsul este foarte simplu. Ce poate fi mai frumos şi mai bine, spune
psalmistul, decât a locui fraţii împreună? În clipa în care avem de-a face cu o familie
sănătoasă sufleteşte, ne ducem la Paraclisul Maicii Domnului, care spune aşa: “Pentru
păcatele mele cele multe se îmbolnăveşte sufletul meu şi slăbeşte trupul”. Deci este clar
şi s-a demonstrat şi în medicina orientală, mai ales cea chinezească, şi în medicina
tradiţională că omului, ca să fie sănătos, i se cere să îndepărteze de la el gândul rău,
răutatea, răzbunarea, pizma, invidia, ţinerea de minte a răului şi pedepsirea aproapelui şi
atunci, ei spun, spiritul va fi liber, iar trupul va fi sănătos.
Luaţi concret din cărţi de medicină orientală, ca să vedeţi că şi ei descoperă că omul
lăuntric dă sănătatea omului de afară. Am marea bucurie că am reuşit prin copii să
umplu biserica de părinţi, prin faptul că-i aduc la împărtăşit tot timpul, adică faptul că îi
unesc cu Hristos tot timpul. Asta am recomandat şi în străinătate, le-am spus:
- Fraţii mei, dacă vreţi să existaţi, pentru că trăiţi departe de ţară, de tradiţii, de
spovedanie, de preot, mergeţi acolo la biserică şi să nu treacă o lună să nu fiţi spovediţi
şi împărtăşiţi, să nu treacă duminică şi să nu vă împărtăşiţi copiii, că degeaba adunaţi toţi
banii aceia.
Mă bucur că majoritatea mi-au mărturisit:
- Părinte, dacă vreţi să mă credeţi, tuturor românilor le-am spus ce mi-aţi spus şi biserica
e mai plină şi mai mulţi vin.
Mulţi sunt plecaţi cu familiile şi duminica au început să aducă copiii la împărtăşit, de s-
au mirat şi preoţii. Nu este bucurie mai mare în Duhul Sfânt ca toată lumea să fie în
biserică în zi de odihnă. Nu există la Dumnezeu mai mare plăcere decât să vadă că-L
iubeşti şi atunci automat se revarsă binecuvântarea.
Ce este sănătatea? Este echilibrul dintre suflet şi trup. Ce este sănătatea? Este buna
funcţionare a tuturor organelor vitale din corp. Dacă ne uităm cu luare aminte, vom
vedea că omul este o alcătuire după forma a ceea ce este în jur, că spune: “Din pământ
eşti şi în pământ te vei întoarce”. Dacă e un pământ sănătos, creşte pe el orice. Aşa şi
omul, dacă e un „pământ” sănătos, e şi gospodar, e şi serios, e şi cuminte, e şi smerit, e şi
blând, e şi ajutător, e şi milostiv, e şi răbdător, e şi harnic, are toate calităţile, dar dacă e
un „pământ” stricat, ce găseşti acolo? Ce buruiană creşte pe un ţanc de piatră?
O vorbă de la un bătrân spune aşa: “Măi băiete, Hristos asta cere: Dă-Mi, fiule, inima ta
să-Mi fac locaş în Ea”. Deci dacă Hristos nu are loc în inima noastră, nu are loc nici
sănătatea, pentru că El e Doctorul cel mare al trupurilor şi al sufletelor. Şi atunci,
bineînţeles, se vede când familia este creştină. Sunt atâtea reduceri de locuri de muncă.
Cum se întâmplă că tocmai ortodoxul acela care vine la biserică şi-a păstrat locul de
muncă? Sunt atâtea nevoi şi necazuri, accidente, greutăţi. Cum tocmai ortodoxului
aceluia nu i s-a întâmplat? Sunt atâtea virusuri, s-au inventat acum virusuri că te virusezi
din cap până în picioare ca un calculator. Cum se întâmplă că tocmai copilul ortodoxului
nu, sau ortodoxul nu? De ce? Unde există sfânta împărtăşanie, acolo există Dumnezeu şi
unde există Dumnezeu, există Duhul Sfânt. Dacă există Duhul Sfânt, acolo există
curăţire – “Împărate ceresc, mângâietorule, Duhul adevărului care pretutindenea eşti şi
toate le împlineşti, Vistier al bunătăţilor şi dătătorule de viaţă, vino şi te sălăşluieşte întru
noi şi ne curăţeşte pe noi de toată spurcăciunea şi mântuieşte-ne, Bunule, sufletele
noastre”. Le-am şi explicat, voi habar nu aveţi ce rugăciune mare spuneţi, nici nu vă daţi
seama că singuri vă cereţi izbăvirea! I-am conştientizat că mulţi vin şi spun:
- Părinte, să ştiţi că acum rugăciunea “Împărate ceresc” o spun şi când conduc maşina,
toată ziua. A devenit ca rugăciunea “Doamne Iisuse”, chiar mi se pare mai frumoasă.
- Dacă vi se pare, chiar mă bucur!
Vreau să vă spun că, poate mai mult şi condiţionat, poate şi un pic mai cu autoritate sau
cu întărirea vocii, dar întotdeauna le-am spus:
- Dacă nu faceţi rugăciunile acestea, nu mai veniţi aici să mă plictisiţi, că am altceva de
făcut.
Şi ca să nu se strice relaţia duhovnic-ucenic, ei îmi zic:
- Nu, Părinte, am făcut aşa cum aţi spus.
Adică i-am învăţat să se roage în mod categoric. Le-am spus:
- Nu este a noastră a cere calitate de rugăciune, Dumnezeu ştie când să ne dea.
Ca să vedeţi cum lucrează Dumnezeu şi ce înseamnă omul curat! Am cunoscut o
bătrânică, venea la noi la biserică şi tot timpul avea o faţă albă, dar frumoasă. Stăteam şi
mă gândeam, ce lucrare o fi având bătrânica aceasta, că totuşi cred că îi place lui
Dumnezeu de ea, că prea radiază a bucurie şi pace?! Pe vremea când se făcea priveghere
de toată noaptea la Bârnova, ea vine şi spune:
- Părinte, eu dacă aş vrea să mă spovedesc la dumneavoastră, m-aţi primi?
- Cum hotărâţi dumneavoastră. Postiţi şi veniţi.
Şi-a adus îndreptarul respectiv, am citit păcatele după îndreptar şi am considerat că poate
nu vede bine. Cum de însemnase ea aşa de puţine păcate? Şi intru cu ea în discuţie:
- Bunică, câţi ani aveţi?
- Am vreo 78.
Atât avea atunci. Acum nu ştiu dacă mai trăieşte, că au trecut ani de atunci. Zic:
- Cum staţi la capitolul post, rugăciune, curăţenie trupească?
- Părinte, de la vârsta de 35 de ani, de când mi s-a născut fiica, eu cu soţul meu am trăit
numai în curăţenie, dar nu obligaţi de cineva, de bunăvoie. Într-o zi soţul meu a venit la
mine şi a zis aşa: “Măi femeie, ce avem noi din toată treaba asta? La ce ne ajută? Dacă
tu tot baţi biserica, nu-i mai bine să fii curată şi serioasă?”. Şi eu de ruşinea lui am zis că
nu-i nicio problemă, dacă el hotărăşte. Aşa, Părinte, am apucat noi şi am trăit în
curăţenie şi noi ne respectăm exact ca doi fraţi. El are camera lui şi eu am camera mea,
fata stă în camera ei. Eu nu intru când se spală el, el nu intră când mă spăl eu, nu avem
treabă unul cu altul, noi nu ne-am mai văzut şi nu ne-am atins unul de altul de la vârsta
de 35 de ani, de peste 40 de ani. Fac prescuri la o biserică şi când fac prescuri, Părinte,
eu încep să mă rog cu rugăciunea lui Iisus. Dar ce crezi? De când încep a frământa şi
până le termin de copt, tot timpul îmi cântă în ureche ori “Cuvine-se cu adevărat”, ori
“Sfinte Dumnezeule” şi nici nu ştiu când trece ziua. Mă pun în genunchi la rugăciune,
iau Ceaslovul şi Psaltirea şi zic şi de aici, şi de acolo, mă plictisesc, iar zic de aici, iar zic
de acolo, până îmi zice soţul meu: “Hai că e amiază, fă ceva de mâncare, tot stai acolo
ca o călugăriţă”. Am să vă spun un lucru, m-am gândit să nu mai fac prescuri la biserică,
dar ştii mata că de când am luat decizia asta şi nu am dus la Maica Domnului pâiniţele
pentru sfinţit, nu mi-a mai cântat în ureche? Şi a trebuit să mă apuc iar de făcut, cum să
pierd eu cântarea aceea?!
Şi am zis, câţi oameni din aceştia are Dumnezeu? Ca exemplu că există o artă a
rugăciunii, dar există şi o artă a darului, suflă unde voieşte. Duhul Sfânt nu vine să
aleagă: “Vino tu că ţi-ai pus camilafcă” sau “Vino tu că ţi-ai pus haine negre”. Gata, tu ai
Duhul Sfânt în tine, tu, păcătosule, du-te şi mori că eşti om de rând, nu. Dumnezeu
rânduieşte ca acolo unde nu ne aşteptăm noi, acolo să existe har şi putere şi credinţă. Am
mai avut odată ocazia să întâlnesc o persoană tot aşa, destul de evlavioasă. A spus:
- Părinte, eu toată viaţa mea m-am rugat la Dumnezeu să-mi rezolve o problemă.
Femeia era bolnavă, spunea că avea cancer la ficat. Eu nu prea cred, am reţineri şi îi
spun aşa:
- Foarte bine, dacă ai spus treaba asta, îndeplineşte-o, fă acte soţului, lasă-i tot frumos,
lasă-i fetei, du-te oleacă la mănăstire şi dacă te împaci, du-te de tot.
Zis şi făcut. A vorbit cu soţul, s-a dus la mănăstire. Când a plecat la mănăstire s-a făcut
sănătoasă. A stat ea câţiva ani la mănăstire şi brusc a apărut o boală, că vârsta era
înaintată, a murit la trei zile după ce se întorsese acasă, şi soţul după ea. Unul după altul
s-au dus, deci comunicarea a rămas aceeaşi. El, pentru că i-a dat voie, Dumnezeu l-a luat
ca să-i ducă pe amândoi odată, deci nu i-a despărţit unul de altul. Aici am făcut voia lui
Dumnezeu împreună, hai şi dincolo voia lui Dumnezeu împreună. Eu întotdeauna îi
spuneam:
- Tu ştii cum eşti cu bărbatul tău? Ai citit în Vieţile sfinţilor cu Adrian şi Natalia? Bagă-
te prima în cuptor şi Adrian după tine.
Şi într-adevăr, la trei zile a plecat şi el după dânsa. După aceea am avut iarăşi un caz
frumos la care eu ţin foarte mult, că aşa a fost copilăria mea, ca să cunosc persoana.
Măicuţa Iulia de la Agapia rămăsese în schit cu cea mai bătrână dintre maici, împreună
cu fosta primă egumenă Singlitichia, aveau peste 90 de ani. Când maica Iulia s-a
îmbolnăvit, a spus:
- Dar noi cât mai stăm printre aceşti copii şi îi chinuim? Hai să ne luăm drumul, să
plecăm.
A murit maica Iulia şi când să-i facă praznicul a murit şi cealaltă imediat. I-a spus:
- Eu mă duc şi dacă iau îndrăzneală, imediat te iau după mine.
Şi după trei zile s-a dus şi cealaltă. S-au chemat. Acestea sunt lucruri foarte, foarte rare,
în care Dumnezeu arată curăţenia sufletească şi trupească. Maica fusese căsătorită, nu au
avut copii, exact ca în viaţa Sfintei Teodora, s-au dus la mănăstire, unul într-o direcţie,
unul într-o direcţie. Şi ce credeţi? A murit maica iarna şi primăvara a murit şi preotul
care fusese soţul ei, duhovnicul de la o mănăstire din ţară, s-a dus şi el imediat după ea.
Iarăşi s-au chemat. Rugăciunea, ca esenţă, este aşa cum e căldura în corp. Corpul nostru
are o căldură, dacă nu am avea-o am face hipotermie şi am muri, aşa e şi sufletul. Dacă
nu are căldura de la rugăciune ca să-l învelească tot timpul, e mort. Cel mai mult se
bucură sufletul când îi provocăm temperatură, când îi creşte căldura. Dacă creşte
căldura, creşte şi harul în minte, o luminează imediat. Căldura produce lumină. Aşa e cu
sufletul, aceasta e marea dramă, acesta e marele neînţeles. În toate tratatele de rugăciune
se vorbeşte de partea teoretică. Foarte mulţi au citit Patericul, au ajuns în mănăstire şi s-
au trezit cu alte realităţi, s-au dezgustat, s-au descurajat, au plecat. Foarte mulţi au citit
vieţile sfinţilor. Îmi place afirmaţia cuiva: “Noi nu am înţeles că sfinţii au fost oameni
exact ca noi”. Noi vrem să-i luăm pe sfinţi de dincolo de icoană, dar nevoinţa începe de
aici, să ştii de câte ori a sughiţat şi el, de câte ori a suspinat, de câte ori a suferit, de câte
ori l-a durut, pentru că modelul nostru absolut sunt vieţile sfinţilor. Noi ne raportăm şi
spunem: “Vai, ce rea e lumea!”. Dar noi nu vom fi judecaţi după lume, sfinţii vor judeca
lumea şi atunci trebuie să ne raportăm la ei. Am întâlnit un caz chiar zilele acestea:
- Dar ce, Părinte, eu sunt singurul care fumează?
- Asta vii tu să mă întrebi pe mine? Dar chiar nu mă interesează al câtelea eşti. Eu te-am
întrebat un singur lucru, ai nevoie de sufletul tău?
- Da.
- Atunci, reduci săptămânal câte o ţigară. Să nu-ţi repet a doua oară, că de nu, îţi creşte
cancer la limbă dacă nu înţelegi de bunăvoie.
- Da, Părinte, cred că am să încerc să mă las.
- E bine că încerci, dar eu chiar vreau să te laşi.
Şi ce credeţi că-mi spune după un timp?
- Părinte, mai merg cu trei ţigări pe săptămână.
- De acum le poţi arunca, încet-încet e gata.
E sărăcie, dar crâşmele sunt pline. E sărăcie, dar ţigări se vând „la greu”. E sărăcie, dar
droguri se vând „la greu”. E sărăcie, dar maşinile se cumpără „la greu”. E sărăcie, dar
luxul e „la greu”. E sărăcie, dar nunţile sunt în toi. E sărăcie, dar discotecile sunt pline. E
sărăcie, dar dezmăţul e în floare. Atunci, care e partea de adevăr în toată această
suferinţă? Ori este o singură parte care suferă, ori nu suntem conştienţi de suferinţa
noastră. Ajungem inconştienţi. Privesc România la ora actuală ca pe plăgile lui Faraon.
Ce spunea Faraon în Scriptură? Ucideţi-le pruncii, lăsaţi numai femeile, adică patima şi
desfrâul. Daţi-le mâncare şi carne şi tot ce cer, dar puneţi-i la muncă. Exact aşa facem
noi acum. Mâncăm de toate, nu ne uităm. Dacă te duci într-un supermarket, cumpără şi
umplu coşurile acelea de se rup, nu se gândesc că e salariul minim pe economie, dar uită
de o zi de post, uită de o zi de rugăciune, dar muncesc şi muncesc şi muncesc. Oamenii
îşi fac case tot mai mari, garduri tot mai înalte. Dar de ce fac lucrurile acestea?
Megalomania de a te sui la cer, exact ca pe un turn Babel. Ei tot se duc, dar nu ştiu unde
să se oprească. Trebuie să se oprească în uşa bisericii, să zică:
- Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!
Nu numărul de camere te aşază în societate, nu numărul de bani cheltuiţi. Au apărut
acum clasamente, primii 300 de milionari. Ei, dacă vrei să-mi arăţi primii 300 de
milionari, mai bine arată-mi şi primii 300 de fermieri care au muncit şi au câştigat banii,
nu cei care au înşelat sau au furat şi s-au trezit cu pungile pline, treaba lor de unde au, îi
priveşte direct şi personal. Dar tu nu stimula omul spre prostie, spre păcat, pentru că el
când vede că acela e milionar, ce zice? “Dar eu cum pot să fiu milionar, dacă nu fur şi
dau în cap?” Tu arată 300 de agricultori, arată 300 de medici, arată 300 de profesori,
arată 300 de ţărani gospodari, arată 300 de feciori, 300 de fecioare, 300 de preoţi serioşi,
300 de biserici! Ai ce arăta! Trebuie să dai şi exemplele pozitive, or, vedeţi, societatea e
un infern de exemple negative pentru că toată lumea scoate în evidenţă lucrurile
imposibile. Arăta într-o zi la televizor cum mor pruncii la maternitate că nu sunt îngrijiţi.
Ce voia să demonstreze cu aceasta? Că nu ar mai trebui născuţi prunci? Dar tu arată cum
îi îngrijeşti frumos, nu cum îi ucizi! Nu interesează pe nimeni treaba aceasta. Cum am
văzut eu acea emisiune, te învaţă să faci întreruperi de sarcină, adică de ce să-i aducem
aici să-i omoare? Mai bine îi întrerupem noi pe cărare, nu-i mai aducem la naştere, dacă
tot nu au unde se naşte în condiţii normale!
Strămoşii noştri au născut cu tubul de sticlă? Nu venea moaşa satului şi tăia buricul şi nu
au crescut oameni sănătoşi? Igiena e o modă acum şi medicina e la cei mai înalţi
parametri, dar asta nu înseamnă că trebuie să bagi spaima în om, să nu mai nască copii
că li-i omoară la maternitate. În momentul în care faci o rugăciune, în minte se aşază
ierarhia, se aşază păcatele jos şi zici:
- Asta nu e bine, se aşază parcă liniştea, asta parcă trebuie aşa, de aici începe câte o
zvâcnire, ia să facem noi asta, ia să facem noi aia.
Am fost la cineva să-i fac o sfinţire în casă şi, culmea, a zis:
- Părinte, nu am o iconiţă cu Maica Domnului.
- Nu pot să cred că în toată casa nu aveţi o iconiţă cu Maica Domnului.
Mi-am aruncat eu o privire în stânga, în dreapta şi văd o iconiţă cu Maica Domnului
chiar foarte frumoasă, la care îmi spune persoana respectivă:
- Nici nu am ştiut că aceea e icoană cu Maica Domnului, am crezut că e un tablou adus
de mama.
A văzut-o că e înrămată şi nu a ştiut că e icoană cu Maica Domnului. Ce poţi să faci cu
un asemenea om? Să-l pedepseşti? Nu. Îl înveţi, dacă vrea să prindă.

Starea de boală dintr-o familie

Ca termen, boala este ridicarea harului. Ce este de fapt o boală? Este un dezechilibru.
Dacă vorbim de o boală sufletească, primul lucru pe care îl putem întâlni este necredinţa,
deci o familie dezordonată din punct de vedere religios, şi atunci urmările nici nu sunt
greu de ghicit. Fie că în acea familie nu se roagă, fie că în acea familie nu aprind o
candelă, fie că nu sunt spovediţi, fie că nu sunt împărtăşiţi, fie că nu sunt duşi la biserică.
Cum îi cunoşti? Muncesc în sărbători, prăşesc, cosesc, fac treabă ca într-o zi de lucru, nu
se închină, înjură, vorbesc urât, jignesc, nu salută, nu sunt respectuoşi. Acestea sunt
primele semne ale bolii, manifestate vizibil. Iar boala se transmite de la un membru al
familiei la altul. Şi am să vă dau o pildă în sensul acesta. Am cunoscut băieţel pe care l-
am întrebat:
- Dar dumneata de ce fumezi?
- De ce mă luaţi aşa? Şi tatăl meu fumează.
Răspuns concret. L-am întrebat pe alt personaj tinerel, la spovedit:
- Simţi nevoia să te droghezi la vârsta aceasta?
- Atât timp cât taică-miu nu-mi cere nicio socoteală, dumneavoastră, ca duhovnic, nu
aveţi dreptul să-mi interziceţi lucrul acesta!
Sau altcuiva:
- De ce nu încercaţi totuşi să postiţi trei zile? (Că eu aşa îi iau, aşa îi câştig cel mai uşor.)
Hai, posteşte trei zile şi vino să te spovedesc şi să te împărtăşeşti, o să vezi că ai să te
linişteşti.
El nu ştie că îi dau agheasmă mare. Dacă nu a avut contact cu biserica, el chiar crede că
s-a împărtăşit atunci când îi dai cu paharul, nu ştiu toţi. Eu, după ce dau agheasma mare,
dau puţină anafură şi vin, iar ei, dacă ştiu că la potir se dă vin şi pâine, cum spun ei, dar
acolo e trup şi sânge, ei cred că dacă i-ai dat după agheasmă anafură şi vin, cred că e tot
împărtăşanie, dar îi atrag uşor şi atunci îi câştig. Şi îi spun:
- Crezi că e bună cărarea pe care mergi?
- Părinte, eu nu spun că nu aveţi dreptate, dar maică-mea la vârsta mea a fost mai
brează?
Iată răspunsuri. Să nu credeţi că tinerii vin să jignească, să nu credeţi că tinerii vin să fie
aroganţi sau impertinenţi, nu. Ei au răspuns concret şi au o iuţime a minţii, o gândire
fulgerătoare. Când introduci codul pe telefon, se deschide, îl poţi accesa. Aşa sunt tinerii.
Ei nu scapă porumbelul din gură. Tu nici nu ai dat întrebarea, că ei au şi venit cu
răspunsul. Îi spun unui tânăr:
- Crezi totuşi că lui Dumnezeu I-ar plăcea dacă vei continua să mergi în desfrânare?
- Dar e treaba Lui ce-mi place mie?
I-am explicat, nu e treaba Lui, l-am luat logic:
- Dar, uite, o să te îmbolnăveşti, o să te căsătoreşti, n-o să mai simţi aceeaşi atracţie, n-o
să mai simţi aceeaşi plăcere faţă de soţia ta, n-o să mai ai aceeaşi apropiere. Ai să vezi,
căsătoria o să fie o formalitate.
- Nu-i nimic, dacă mă plictisesc, divorţez.
Vă daţi seama că aici e o muncă ce nu se explică în cuvinte. Unii spun că cea mai grea
dintre toate este spovedania. Nu spovedania, la spovedanie vine şi îţi înşiră o căruţă de
păcate, ai dezlegat şi ai terminat, dar modul în care reuşeşti psihologic, sufleteşte,
duhovniceşte, moral, să găseşti formula pentru a-i lovi inima e esenţial. Spovedania este
exact ca o reacţie chimică. Dacă reuşeşti să pui coeficientul redox, să-i egalezi nebunia
din capul lui cu ideea ta şi să o aduci la un numitor comun, atunci eşti cel mai bun, că l-
ai spovedit. Cred că am în fiecare lună o sută de spovediţi pe care a doua oară nu-i mai
văd niciodată. Ei vin la spovedanie pur şi simplu instantaneu, au citit undeva, au auzit
undeva, le-a spus cineva, i-a trimis cineva. Este păcat, că se citesc aceste boli sufleteşti
de la distanţă.
Este un lucru vizibil: în perioada 1940 - 1970, lumea era uşor analfabetă, am avut foarte
multă lume nepregătită profesional. Cu eforturile făcute de partidul comunist şi datorită
democraţiei, în general tinerii noştri au trecut toţi prin şcoală. Cu bune, cu rele, s-au
aliniat standardelor, sunt plini de diplome, de brevete şi de tot ce vrei, dar ce constat mai
nou? Sunt foarte rafinaţi, chiar dacă nu au o pregătire pe măsură, a apărut acest fenomen
al imitaţiei, de exemplu dacă o fată şi-a vopsit părul blond, şi o ţărancă se vopseşte ca
lanul de grâu. Dacă o fată şi-a pus unghii lungi lipite, şi următoarea de la ţară la fel, dacă
una şi-a luat nişte tocuri înalte dezechilibrante, şi cea de la ţară are. Se imită unul pe
altul, sunt foarte fascinaţi de nou, de tot ce apare, dar nu ştiu să facă diferenţa între bine
şi rău. El este isteţ, vezi imediat şi din mers, şi din vedere, şi din auz. În schimb nu ştiu
să facă diferenţa. Bolile sufleteşti se citesc pe deasupra. I-am spus unui băiat pe care îl
adusese mama lui că e întristat, că are gânduri rele, că nu e mulţumit, că e sătul de viaţă:
- Văd că eşti îmbrăcat frumuşel, eşti curăţel, ai totuşi calităţi, pari serios.
- Ei, să credeţi dumneavoastră că-s serios. Ce, vă uitaţi la haină? Nu mai ţine proverbul
“Haina face pe om”. Haina mi-a dat-o taică-miu şi m-am înţolit, dar n-am muncit eu
pentru ele.
Vedeţi câtă realitate, dar exprimată pe un ton de zeflemea? I-am spus:
- Uite, îţi dau şapte “Împărate ceresc”, “Îngerul păzitor” şi te aştept să vii la împărtăşit.
- Părinte, nu ştiu dacă am să citesc sau am să vin la împărtăşit, dar dumneata spune-mi,
mă fac bine?
- Dacă faci aceasta, te faci bine.
- Nu cred că am să le fac, dar nici nu cred că mă interesează dacă mă fac bine. Ce o vrea
Dumnezeu. Până la urmă e păcatul Lui dacă m-a lăsat să apar pe pământ şi nu-mi dă o
direcţie.
- Ţi-o dă, dar trebuie să o ceri.
- El ştie mai bine ce-mi trebuie, nu cer nimic.
Adică au nişte distonanţe de minţi bolnave. Dacă Dumnezeu S-a desacralizat în familia
lor, nimeni nu a aprins o candelă la icoană, nimeni nu a pus o agheasmă şi o anafură pe
masă, nimeni nu i-a dus la spovedit de mici, nimeni nu i-a învăţat, nimeni nu i-a dus la
biserică duminica. Ei îl iau pe Dumnezeu drept tata şi mama. Cum vorbesc cu tata şi
mama, aşa îl tratează pe Dumnezeu. De ce spuneam de boala sufletească? Copiii de la
grădiniţă şi de la clasele primare fac religie, nu au profesor de performanţă, dar ştiţi ce
este interesant? Vin mama şi tata şi spun:
- Părinte, cu ruşine vă spun, ştiţi că fetiţa ne-a adus la biserică? “Haideţi la biserică,
vreau să mă împărtăşesc, aşa ne-a spus profesoara la şcoală că e post.” Fetiţa şi băiatul
ne-au adus la biserică. Au un profesor de religie foarte bun, au o profesoară foarte
apropiată şi au spus aşa: “Luaţi-vă părinţii de mână şi duceţi-i la biserică la împărtăşit”.
Deci, acei copii mititei. Mi-a plăcut ideea. Uite cum Dumnezeu a găsit încă o cale de a
câştiga sufletul pierdut. Bolile sufleteşti se datorează numai necredinţei. Ce viaţă au
copiii când tatăl bea, bate, înjură sau îşi face de cap? Ce viaţă au copiii când părinţii se
ceartă şi, Doamne fereşte, mai e lipsă, sărăcie, necaz?

Legătura dintre neputinţa sufletească şi cea trupească

Neputinţa sufletească, prin viciu şi nelucrare, aduce neputinţa trupească, este prima
legătură care arată clar că sufletul, bolnav fiind, a dereglat trupul. Dar în acelaşi timp,
dereglarea trupului adânceşte şi mai mult neputinţa sufletească prin nemulţumire şi
cârtire, prin înfumurarea de sine, părerea de sine, cutezanţa de sine, încrederea în sine,
bizuinţa de sine, toate sunt puse în Filocalia VI. De ce sunt puse acolo? Ca să vedem noi
că omul, deşi i s-a dat o direcţie sau o soluţie, totuşi mai caută una şi pe alături, pentru că
el crede că ce i s-a spus nu e suficient, adică în mintea lui tot mai are o alternativă.
Aceasta este problema cea gravă.
Aţi văzut ce spune Nicodim Aghioritul în lupta cu păcatul, despre cele 12 trepte ale
păcatului. Mai întâi e fapta bună cu mândrie, de a fi văzut, auzit, apoi este dorinţa de a
păcătui, prilejul de a păcătui, căutarea de a păcătui, căutarea locului şi a împrejurării
păcatului, apoi este căderea, apoi dorinţa de a repeta păcatul, obişnuinţa cu păcatul,
învoirea cu păcatul, lupta în fire cu păcatul, în cele din urmă vin deznădejdea sau
sinuciderea.
Când devine neputinţa păcat şi când neputinţa devine imposibilitate, incapacitate? De
exemplu, dacă vorbim de un om bolnav trupeşte, dacă vorbim de o suferinţă cronică pe
care nu o putem trata sau e de lungă durată, are o perioadă mai mare de vindecare, acolo
vorbim de o neputinţă, neputinţa de a dormi, neputinţa de a mânca, neputinţa de a lucra,
neputinţa de a ţine minte, neputinţa de a sfătui chiar, nu e capabil, nu-l duce mintea, cum
se spune.
Dar în momentul în care e vorba de o neputinţă în sensul păcatului, aici este vorba de o
înrădăcinare a păcatului în om şi într-adevăr este una dintre cele mai periculoase patimi
care vin şi-l lucrează pe om:
- Părinte, nu mă pot opri din băut, nu mă pot opri din desfrânat, nu am părere de rău, nu
mă pot ruga, nu mă pot pocăi, nu pot pune voia în mişcare, nu-mi permite starea mea să
mă rog.
Noi o numim proastă dispoziţie, dar nu e proastă dispoziţie, ci este starea de apatie, deci
este starea în care omul nu vrea să se regăsească pe sine. Pilda fiului risipitor arată că
întâi păcatele sunt făcute cu plăcere, cu poftă, cu pasiune, deci intră toată vigoarea
tinereţii în patima şi în lucrarea păcatului. Deodată el devine sclav la porci şi, neavând
ce să mănânce, nu mai avea bani, era sărac, începe să mănânce roşcove. Ce înseamnă
roşcove? Când nu mai poţi face păcatele mai mari, începi să te îndulceşti de păcatele mai
mici. Dacă la început avea bani să stea numai prin baruri, acum se mulţumeşte să sugă
sticlele aruncate, dacă altă dată îi plăcea să fumeze cele mai scumpe ţigări, acum se
mulţumeşte cu chiştoacele, dacă înainte plătea prostituate şi îşi făcea de cap, acum se
mulţumeşte cu ce îi pică la întâmplare.
Aceasta înseamnă neputinţa, dar de ce rămâne la stadiul de neputinţă? Rămâne la stadiul
de neputinţă pentru că el, dacă ar avea posibilitatea, ar repeta păcatul în totalitate. Şi
patima la fel, de exemplu neputinţa de a stăpâni familia este o incapacitate de a gândi şi
de a coordona. Neputinţa de a educa copiii este o incapacitate de educaţie, el nu are
materialul, potenţialul psihologic şi moral de a învăţa sănătos şi aici Nicodim Aghioritul
vine şi spune: “Fiecare va sfătui pe semenul lui după neputinţa lui”. Şi vei vedea
duhovnic care dezleagă păcate grele foarte uşor pentru că este tolerant cu el şi atunci
este tolerant şi cu alţii. Vei vedea duhovnic care dezleagă păcate grele foarte uşor şi cu
foarte multă uşurinţă pentru că el se complace în ele şi atunci îi convine să le dezlege, că
îşi acoperă conştiinţa. Sau vei vedea duhovnic foarte aspru care pune sărătură pe rană
până o vindecă, deci canoane foarte categorice la păcate foarte categorice.
Aici înseamnă ieşirea din starea de neputinţă şi atunci sigur că cel care vine la biserică
trebuie un pic căutat să iasă din starea de neputinţă. Această neputinţă vine numai şi
numai din lucrare. Lucrarea nu are treabă cu neputinţa. În regimul vechi se practica o
vorbă, dacă o ţineţi minte: “Nu poţi, te ajutăm, nu ştii, te învăţăm, nu vrei, te obligăm”.
Aflaţi că aceasta este pusă la îndemâna neputinţei. Când omului îi dai toate şansele să se
ridice dar el nu vrea niciuna, atunci îl constrângi şi tot o face. Această constrângere vine
din voinţa omului chiar şi în starea de neputinţă, pentru că trebuie să găseşti punctul
nevralgic în care să-şi dea seama că această neputinţă este distrugătoare. Unde o
întâlnim? Unul bea toată viaţa, face o hemoragie digestivă, se duce la spital şi doctorul îi
spune: “Dacă mai pui o singură dată un pahar de ţuică în gură, ai murit”. Şi el se lasă
brusc, de unde înainte bea cu găleata. De ce? Este voinţa în faţa neputinţei, dar nu mai
este capacitatea de voinţă raţională morală pozitivă, ci este capacitatea biologică şi
voinţa de a trăi, dorinţa de a exista, dar nu dorinţa de a exista în Dumnezeu, dorinţa de a
exista în real, în biologic, de a fi în preajma celor din jurul său, să arate că nu a murit.
Dar aceasta nu este o virtute. De multe ori eu le spun:
- O să-ţi facă Dumnezeu o gaură în stomac şi o să te opreşti din băut de nevoie dacă de
bunăvoie nu poţi.
- Nu, Părinte, că eu nu pot.
- Mă tem că ai să poţi.
Şi când mă întâlnesc cu el, chiar spune:
- Părinte, să ştiţi că am fost la un pas de moarte dar am scăpat, nu mai beau.
- Şi vă simţiţi mai bine?
- Părinte, nu pot să spun că mă simt mai bine. Dacă aş putea, tot aş mai servi câte oleacă,
dar nu am curajul, pentru că mi-a spus doctorul că sunt pe ultima sută de metri.
Ei, acea sută de metri e tot spre osânda lui, nu e spre vindecarea lui, pentru că el nu
foloseşte acel termen, acel spaţiu şi timp, ca termen de mântuire, ci el aşteaptă să se facă
bine ca să-şi poată satisface patima din nou. Această apatie în faţa păcatului şi această
dorinţă totală de a refuza binele intră la nepăsarea sufletului, uitarea de mântuire şi
lenea. Sunt cei trei mari uriaşi pe care i-a catalogat Filocalia ca ucigători de suflet înainte
de moartea trupului.

Neîmplinirea
Avem mai multe feluri de neîmplinire. Neîmplinirea sufletească este dorul permanent de
Dumnezeu şi aici suntem într-o continuă lucrare şi ea se sfârşeşte prin mântuire. Spune
aşa în Filocalie: “Unii oameni ar putea vedea pe Dumnezeu sau Dumnezeu le-ar putea
arăta minuni, dar nu le arată pentru că fondul lor sufletesc nu este pregătit de a le
înfrunta şi i-ar arunca dintr-o extremă în alta, fie că i-ar arunca în mândrie, fie că i-ar
arunca în înălţarea minţii şi atunci ar cădea angelic, cum se spune, ca demonii, sau ar
cădea în înşelare, adică ar crede că ceea ce au văzut sau li s-a întâmplat, au meritat”.
După această neîmplinire vine neîmplinirea sufletească pe linie, să spunem, de
sentiment: poate nu ai luat fata pe care ţi-ai dorit-o, poate nu ţi-ai cumpărat lucrul pe
care l-ai poftit, poate nu ai avut lucrul pe care l-ai dorit, poate nu ţi-ai putut împlini, ce
vrea omul, o maşină, o casă, dar acestea sunt mai mult raţionale, aceasta este o
neîmplinire raţională, materială. Să fim foarte atenţi, că ea cu timpul se reflectă în
neîmplinirea sufletească care se vede în oamenii mici cu talente şi cu mofturi mari.
Să vă dau o pildă. Un sfânt al Patericului stătea în pustie şi îşi păstrase un butuc sub cap,
o rogojină pe el, nişte sandale de lemn în picioare şi o haină de pânză pe deasupra, să nu-
l ardă soarele. Un alt trăitor, auzind despre dânsul la ce mare înălţime a ajuns, a venit să
vadă. Acela a venit gol, numai cu o cârpă dinainte, cu picioarele prin nisip, sărac,
amărât, şi când a ajuns în dreptul omului a zis în sinea lui: “Iată la cine am venit eu,
tocmai acest văzător cu duhul care doarme pe rogojină!” La care acela îi spune:
- Frate, nu te sminti, tu ai venit gol din lume şi gol se cade să umbli, eu am venit din
palate împărăteşti şi picioarele mele nu sunt învăţate cu arşiţa. Până se vor învăţa, le
călesc cu aceste sandale care sunt o durere în picioarele mele, tu nu ştii ce simt eu. Am
această rogojină, eu nu pot să dorm pe nisipul fierbinte. Tu acasă ai dormit pe rogojină şi
aici se cade să dormi pe jos. De la mătase, eu mi-am păstrat doar această rogojină, aşa că
nu mai căuta tu sfinţenia în lucrurile văzute în jurul omului, ci caută în lucrarea lui.
Şi atunci acela îi spune:
- Cu adevărat mare eşti înaintea lui Dumnezeu!
- Nu, nu sunt mare, dar cei mici din lume să nu se înalţe cu mintea în lucrarea
duhovnicească, că nu a lor este lucrarea, ci a darului lui Dumnezeu.
La neîmplinirea materială ce vezi? De exemplu, unul a avut nişte lucruri modeste, pe
măsura puterii lui. Deodată a prins o funcţie mare, indiferent ce ajunge el, ministru,
director ş.a.m.d., până în vârful ierarhiei. În clipa când a ajuns în această funcţie, îşi ia
tot ce nu şi-a putut cumpăra înainte, face tot ce nu a putut face cât a fost el mititel,
asupreşte tot ce nu a putut asupri cât a fost el asuprit de alţii şi se răzbună pe toţi cei la
care nu a putut el să-şi scoată, la vremea respectivă, colţii şi să-şi arate vanitatea. De
aceea se explică această oportunitate mizerabilă pe care o întâlnim astăzi, de exemplu,
între partidele politice. Vine acela la putere, până nu se umple el nu se lasă, schimbă tot,
vine celălalt, schimbă tot, până nu se umple el nu se lasă, şi pe rând, pe rând, fiecare îşi
cultivă vanitatea. Aceasta se cheamă neîmplinire materială. Să nu credeţi că dacă unul
are trei milioane de euro la bancă şi este putred de bani şi nu mai poate de bine, el e
mulţumit când te vede pe tine că paşti vaca pe marginea şanţului. Îl deranjează că ai
vacă, tu nu ar trebui să o ai, numai el ar trebui să aibă. De ce lucrul acesta? Pentru că el
sufleteşte, în termen popular, tot calic este. Nu-şi poate închipui cum să ajungi şi tu să ai
vaca aceea, nu este posibil aşa ceva, prin el doar poţi să ai ceva, nu de capul tău. Şi se
naşte din nou această neîmplinire sufletească.
Cu toţii am întâlnit cazuri – cutare are un şef la serviciu de-i vine să-şi lase serviciul şi să
plece. Aceia sunt oameni incapabili, neîmpliniţi, ei nu au măsura bunului simţ, nu au
măsura normalului, de aceea îşi bat joc de semenii lor, de aceea îi jignesc, de aceea îi
umilesc, de aceea îi coboară, de aceea îi exploatează, ca să-şi arate vanitatea, iar când l-
ai schimbat este din nou mieluşel şi linguşitor, e dreptatea întruchipată. Aceştia sunt cei
mai periculoşi. Aceasta este neîmplinire materială. Cine a vrut să se împlinească material
şi-a călcat peste poziţia socială, a plecat în străinătate, a stat câţiva ani, şi-a umplut
portofelul, şi-a făcut o casă, şi-a luat pământ şi o maşină, s-a întors în ţară. Aţi văzut,
face grătar, se plimbă, e bucuros, e mulţumit, dă şi la altul. Dar altul, cu toate că are,
priveşte cu invidie.
Voi da o pildă, poate că fac o glumă – partidul de guvernământ. După ce ei s-au umplut
peste măsură, pe alţii nu-i lasă măcar să respire. Aceasta este o neîmplinire sufletească.
Nu sunt mulţumiţi că au ajuns la conducere, dar se răzbună şi pe toţi cei care le-au stat
cândva împotrivă, să nu fie ei sus. Acum îşi arată adevărata valoare şi, de fapt, valoarea
lor care este? Este una mizerabilă, pentru că ei de fapt nu au valoare. De ce? Pentru că ei
nu merg spre binele şi prosperitatea ţării, cum a spus Simion Mehedinţi: „Politicianul şi
conducătorul ţării trebuie să aibă inima ţării în inima lui, nu inima lui în inima lui”. Deci
el lucrează numai pentru binele lui, nu se gândeşte la cel care moare. Pentru cel care
moare aplică legea şi îţi arată articolul, dar pentru el toate sunt posibile. Aceasta este tot
vanitate sufletească şi neîmplinire. La neîmplinirea profesională lucrurile nu stau aşa.
Sunt trei proverbe: nu nota reflectă ştiinţa, nu diploma reflectă calitatea, nu omul reflectă
poziţia. Aici avem oameni poate foarte buni profesional dar care stau în banca lor şi nu
vor să se lege la cap fără să-i doară. Ei îşi dau seama că, în momentul în care ar încerca
să înainteze într-un mod oarecare, automat ar fi „faultaţi”, cum se spune, şi atunci zic:
“Îmi văd de treabă”. Am să vă dau şi o pildă: unul ajunge şef, habar nu are de nimic dar
e şef. El începe să-i exploateze pe cei care ştiu, purtându-se ca şi cum ar şti totul: “Vă
arăt eu cum se face, vă pun eu la punct, vă dreg eu vouă”. El face lucrul acesta pentru a
stârni teroarea, grija şi stresul, ca oamenii din jur să creadă că e un merit din partea lui,
ca şef, să acorde o onoare, să etaleze un comportament frumos, o vorbă bună, o atenţie.
Au făcut studii pe eşantioane şi şi-au dat seama că managerii care administrează firma în
linişte, în pace, cu bună înţelegere cu subalternii, merg mai bine decât aceia care instituie
stres şi teroare. Mi se pare firesc să simţi nevoia să munceşti cu simţ de răspundere când
eşti motivat sau eşti cel puţin respectat. Atunci când cineva te tratează ca pe sclavul lui,
normal că nu ai chef. La neîmplinirea profesională poate să se întâmple un alt lucru, sunt
împliniri de moment şi împliniri de durată. De exemplu, dacă cineva şi-a dorit să fie
doctor, a muncit, a învăţat, s-a străduit până i-a venit rândul la lucrul acesta. Am întâlnit
oameni care au dat patru, cinci, şase examene. La şcoala de şoferi la fel. Nu reuşeşte
într-o profesie, face altă pregătire, nu reuşeşte într-o pregătire, se duce în alta până îşi
găseşte o menire, deci nu cade. La nivel valoric lucrurile sunt omeneşti, s-ar putea să fii
foarte bun şi să nu ai şansa niciodată, însă s-ar putea să fii foarte prost şi să ai şansa din
prima. Dar care este problema? Mulţumirea sufletească nu lipseşte.
Părintele Iustinian de la Prodromul avea o vorbă: “Sunt mai multe categorii de oameni:
care nu ştiu că ştiu, care ştiu că nu ştiu şi care ştiu că ştiu”. Dacă ştii că ştii e foarte bine,
ai mulţumirea sufletească, nu te doare capul, când eşti pus în faţa unei situaţii ai
rezolvat-o. Când nu ştii şi te pune în faţa situaţiei, nu ştii ce să răspunzi. Când eşti pus şi
crezi că ştii dar de fapt nu ştii, faci o catastrofă, iar când nu ştii şi nu vrei să recunoşti,
înseamnă că nu eşti realist. Atunci ce trebuie să faci? Te lupţi cu tine. Un spital are
director, are chirurgi, profesori, tu cauţi doctorul de care ai nevoie. La şcoală, toţi
profesorii au grade de promovare, tu te duci la cel care ştii că ştie. Aici apare mulţumirea
sufletească pe profesionalismul desfăşurat, nu cel afişat. Dar există şi nemulţumirea,
neîmplinirea trupească, unul se supără că s-a născut mai bolnav, unul mai neputincios,
unul mai puţin dotat cu inteligenţă, unul e mai înalt, unul e mai mic, unul e mai gras,
unul e mai slab, unul e mai frumos, unul e mai urât. Acestea nu le ştim noi, sunt
oglinzile lui Dumnezeu şi se spune că şi copiii sunt oglinda părinţilor. Dacă părinţii au
fost foarte credincioşi, copiii sunt foarte frumoşi, dacă părinţii au fost păcătoşi, şi copiii
poartă anumite semne, sindromul Down, oligofreni, retardaţi mintal, tot felul de boli,
boli cronice.

Dezamăgirea
Dezamăgirea ca termen înseamnă o înşelare în legătură cu ceva, o imagine greşită despre
ceva. Dar putem avea o dezamăgire personală care ţine de o anumită neatenţie a noastră.
Există vorba: “Nu mai fi transparent ca sticla”, adică laşi să se vadă prin tine. Poate fi o
dezamăgire între prieteni, poate fi o dezamăgire în familie între soţ şi soţie, poate fi o
dezamăgire faţă de copii, poate fi o dezamăgire faţă de vecini, de cumetri, de naşi, de
orice. Dar cea mai mare dezamăgire de care trebuie să avem grijă este dezamăgirea faţă
de noi înşine. Eşecurile repetate în anumite probleme trebuie să ne pună nouă o
întrebare: dacă toată lumea este rea şi eu sunt bun, de ce mie lucrurile îmi ies pe dos? Că
de obicei avem tendinţa de a găsi o justificare. Mai vine la mine câte o femeie şi spune:
- Ştiţi, fata mea foarte frumos a crescut, dar de trei ani stă cu un băiat.
Sau:
- Ştiţi, am un băiat foarte bun, dar a luat o femeie cu trei copii.
Sau:
- Soţul meu e un om extraordinar, eu am avut încredere în el, dar acum m-a lăsat şi a
plecat la alta.
Adică explicaţii puerile. Dezamăgirea poate veni de la ceea ce poate aduce capacitatea ta
intelectuală, că tu poţi să vorbeşti cu cel mai ticălos om şi să ai impresia că vorbeşti cu o
personalitate, el are cuvinte frumos alese şi tu te laşi sedus, atunci e dezamăgirea ta.
Singurele dezamăgiri adevărate care pot să te smintească sunt dezamăgirile legate de
credinţă, când te-ai rugat şi Dumnezeu îţi face pe dos, dar tu ai fost corect şi te întrebi de
ce. Poţi să fii dezamăgit şi atunci să insişti ca să-L convingi că nu e adevărat. Poţi să fii
dezamăgit de tine însuţi când ai dat un examen de zece ori şi nu l-ai luat niciodată, că
eşti incapabil, şi chiar trebuie să fii dezamăgit! Cum de eu, care ştiam, nu mai ştiu?
Înseamnă că ceva nu e în regulă! O dezamăgire, să spunem, materială, că îi dai unuia
nişte bani şi nu-i mai vezi, dar e treaba ta de ce i-ai dat. Dezamăgirile pot fi cu fond şi
fără fond, ele ţin şi de împrejurările vieţii. Pot să am motivaţie serioasă de dezamăgire
sau motivaţie instantanee de dezamăgire, dintr-o mică nediscernere a minţii. Aici
intervine discernerea. De obicei, cel mai mult suntem dezamăgiţi când lucrurile nu ies
cum vrem noi. Dar ca să iasă lucrurile cum vrem noi, trebuie să ne uităm şi în jurul
nostru, să ne raportăm la semenul cu care lucrăm.
Dezamăgirea afectează şi relaţiile din familie. Femeia nu mai are încredere în soţ, soţul
nu mai are în soţie, copiii nu mai au în părinţi, părinţii nu mai au încredere în copii. Nu
aţi văzut? “Hai, ia-ţi bagajul şi pleacă”, partaje, mânie. Eu am întâlnit o persoană, al
cărei fond sufletesc mi-a plăcut, care mi-a spus aşa:
- Vreau să-mi las soţul, pentru că m-a înşelat.
- Nu este un motiv. Vrei să-ţi spun ce se va întâmpla? Încearcă 40 de zile să nu-l mai
primeşti acasă, să vezi cum vei umbla după el şi îl vei aduce tu singură înapoi, pentru că
tu îl iubeşti prea mult ca să-l laşi, dar acum o faci din orgoliu şi fără să gândeşti.
A făcut cum am învăţat-o eu şi a avut curajul să vină şi să-mi spună:
- Părinte, sunt foarte dezamăgită de mine, mi-am dat seama că nu am putut trăi fără el o
săptămână. Dacă nu vă ascultam, făceam o catastrofă.

Deznădejdea
Dezamăgirea poate duce la deznădejde, dar de obicei duce la accese de furie, la
răzbunări, la ură, la zavistie, la pizmă şi la invidie, rareori duce la deznădejde. La
deznădejde duce numai atunci când e vorba de persoana în sine, dacă e legată de
sănătatea ei sau de autoritatea ei personală. De exemplu, pierderea bruscă a unei funcţii
foarte mari poate să nască o boală sau un dezechilibru care duce la sinucidere. Sau,
eventual, când e vorba de o sănătate cu eşec, un cancer, o nenorocire. Am întâlnit caz în
care omul s-a otrăvit, s-a aruncat de la balcon, a luat pastile, zicând: “Ce rost mai are să
trăiesc, dacă nu mai am nicio şansă?”, a fost o dezamăgire totală, cu toţi banii cheltuiţi,
nu s-a rezolvat nimic.
Iar lipsa dorinţei de a mai trăi vine din necredinţă. Pentru că Apostolul Pavel a spus clar:
“Cine nu se luptă după legile jocului nu se încununează”, şi iarăşi: “Lupta bună am
luptat şi am biruit şi cununa am luat”. Noi nu avem dreptul să lungim sau să scurtăm
viaţa, noi trebuie să luptăm pentru fiecare picătură de viaţă, exact după proverbul “Să
munceşti ca şi cum ai trăi 1.000 de ani şi să te rogi ca şi cum ai muri mâine”. Nu avem
voie să spunem: “Gata, pot să mor”. Nu ai voie să abandonezi lupta nicio clipă:
“Doamne, Tu cu mine eşti, cu Tine mă întâlnesc!”.

Singurătatea
Singurătatea are trei feluri de a fi. Poate fi singularitatea trufaşă, când tu nu vrei să te
raliezi celor din jurul tău. Poate fi o singularitate care vine pe motiv de integrare în
societate, chiar dacă eşti un om normal, poate eşti puţin dificil, şi acesta poate fi un
motiv. Sunt oameni insuportabili. Şi eu personal am persoane cu care nu vreau să am
contact, nu izolez, sunt reticent, sunt atent, îmi calculez vorba, ştiu unde să mă opresc.
Asta nu înseamnă că eu o însingurez, ci ea se însingurează. Ultima, este acea vanitate şi
mândrie care te separă de restul oamenilor şi te pune într-o poziţie unde crezi că tu
singur îţi meriţi acea poziţie. Aceea este însingurarea personalităţii tale. Singularitatea
trufaşă e mică, te uiţi tu la un băiat, “Nu-i îmbrăcat frumos, nu stau lângă el sau nu
vorbesc cu el”, este un mod de a alege pe sprânceană. Dar sunt oameni care pur şi
simplu aşa sunt, nu că ar fi pustnici, nu că ar avea chemare de isihie, nu că ar avea
chemare de liniştire, nu că ar avea chemare lăuntrică de rugăciune, nu că ar avea
chemare lăuntrică de lucrare a minţii, niciuna dintre ele. Deci tot ce este spiritual evităm,
trecem în cealaltă latură, o stare interioară, mai mult o manifestare discordantă. Nu o
putem numi nebunie, că el se simte bine aşa, nu e violent, nu face accese de furie, nu
face nimic, ei sunt un fel de oameni ciudaţi. Sunt cauze multiple, consideră că e net
superior celor din jur, se izolează, consideră că este peste măsură de inteligent şi se
izolează, consideră că este mai bine pregătit ca să stea în jurul celor simpli, apoi
consideră că cei din jurul lui nu merită să fie în jurul lui. Eu am întâlnit persoane de
genul acesta atât în viaţa civilă, cât şi în viaţa călugărească. Am avut coleg de armată
care fuma singur lângă un copac şi când îl întrebai vreodată:
- De ce stai singur?
- Nu e treaba ta, vezi-ţi de ale tale!
Te evita scurt. Am întâlnit şi persoană care nu suporta să discute cu cineva, spunea:
- Eu cu tine nu am ce să discut, nu eşti la nivelul meu.
Aceasta venea tot dintr-o mândrie interioară. Singura singurătate admisibilă este cea care
are rădăcina în Dumnezeu, dorinţa de liniştire, dorinţa de isihie, fuga de lume, dorinţa de
monahism, de asceză, de pustnicie, dar este rară, e cu totul altă chemare, nu face parte
din vanitatea personală. Şi apoi sunt oameni care se integrează foarte greu în societate şi
atunci cei din jurul lor îi izolează. Comportamentul lor îi face pe ceilalţi să se ferească
de ei. La un moment dat ei conştientizează lucrul acesta, intră într-un fel de orgoliu
personal şi atunci, pe lângă respingerea lor, se închid şi mai mult şi devin singuri. Mai
este o singurătate, poţi să fii cu toţi şi cu nimeni. Poţi să fii prieten cu toată lumea,
discuţi cu toată lumea, discuţi orice şi oricând numai ce trebuie nu, faci orice numai ce
trebuie nu, spui orice numai ce trebuie nu. În rest tu eşti singur cu tine, că aşa se şi
spune, că sufletul are patru învelişuri: primul e învelişul sufletului, acolo pătrunde
Dumnezeu, al doilea, lângă suflet, e învelişul unde pătrunde duhovnicul şi îţi vede
neputinţele, al treilea înveliş, unde pătrunde soţul sau soţia sau copiii, deci este dragostea
şi unitatea sau apropierea din familie, iar ultimul înveliş, de sus de tot, e învelişul unde
mai pot pătrunde prietenii, că eşti bun, că eşti blând, că te pot înşela, că te pot amăgi, te
pot folosi etc.

Răzvrătirea faţă de Dumnezeu în starea de boală

În urmă cu câţiva ani a fost prezentat la televizor un bărbat de peste 40 de ani care era
ţintuit la pat de 20 de ani cu o boală de plămâni gravă, nu se putea mişca, avea nevoie de
un aparat ca să respire. Din pricina bolii lui, mama a trebuit să se sacrifice să-l
îngrijească. Pentru că îi era foarte greu mamei, sora lui s-a sacrificat şi ea, nu s-a
căsătorit, nu a mai interesat-o viaţa ei personală, să-şi întemeieze o familie, şi îşi îngrijea
fratele împreună cu mama. În emisiunea respectivă, reporterul l-a întrebat:
- Cum, totuşi, aţi rezistat atâţia ani, cu credinţa în Dumnezeu?
Atunci el s-a încrâncenat şi a spus:
- Dumnezeu? Dar ce a avut cu mine Dumnezeu? Pentru ce m-a chinuit? De ce mi-a luat
tinereţea şi puterea de a mă bucura de viaţă?
Cum se poate interpreta această respingere a lui Dumnezeu după o suferinţă atât de
îndelungată şi de crâncenă şi faţă de bunătatea surorii care şi-a sacrificat viaţa? Sora a
făcut un act de caritate sau un act filantropic, respectul faţă de fraţi până la iubirea
aproapelui ca pe tine însuţi. Să-ţi pui viaţa pentru aproapele, aceasta e adevărata lege a
lui Dumnezeu, adevărata lege de iubire, iar cu privire la remarca lui, cu ce l-a ajutat pe el
Dumnezeu? Aici intervin două lucruri. Unul este un răspuns bioetic. Întâi de toate,
pentru că ştiinţa a progresat, a complicat lucrurile, Dumnezeu le-a încâlcit minţile, i-a
lăsat în mâna sfatului lor şi a spus aşa:
- Aţi inventat aparatul de ventilat? Staţi cu el acolo şi faceţi ce vreţi voi cu el. Aţi
inventat intubaţia? Folosiţi-o! Aţi inventat resuscitarea? Folosiţi-o! Aţi inventat viaţa
artificială? Folosiţi-o! Aţi inventat şocurile pentru scoaterea din moarte clinică? Folosiţi-
le!
Dar l-a încâlcit pe om la minte în punctul cel mai critic: unde începe viaţa lui Dumnezeu
şi unde se sfârşeşte viaţa lui Dumnezeu? Pentru că acum lupta mare care se dă în
societatea modernă este axată pe altă problemă. Pentru neurovegetativii morţi biologic
dar vii artificial, facem un păcat când întrerupem aparatul sau nu facem păcat lăsându-i
să moară conştient? Răspunsul vine din partea conştiinţei, dacă conştiinţa te lasă, poţi
să-i ţii şi ani de zile la aparate şi să cheltuieşti, pentru că ţi-ai încâlcit mintea peste legile
firii şi Dumnezeu nu S-a amestecat, l-a lăsat pe om în mâna sfatului său. Scrie clar în
Scriptură, dar te-a lăsat şi să decizi soarta fratelui tău pentru că ai îndrăznit să o iei în
mâna sfatului tău. În momentul în care depăşeşti legile firii, iar legile ştiinţei trec
deasupra legilor lui Dumnezeu, lucrurile se încâlcesc la nivel de raţiune şi atunci
Dumnezeu ne-a pus raţiunea în braţe: “Descurcă-te, că e a ta. Eu nu am raţiune, Eu am
har”. Şi atunci, legea bioetică te învaţă să te jertfeşti pentru aproapele. Dacă ţi-ai asumat
o luptă peste puterile tale, trebuie să o duci. Fata, pentru că l-a îngrijit, va lua plata
jertfitorului, iar el, pentru că a cârtit, va lua plata cârtitorului, în sensul că Dumnezeu a
îngăduit ca el să trăiască toţi acei ani, cât aceasta s-a jertfit, ea făcându-şi un anumit
canon prin fratele ei şi spălându-şi o anumită cotă din păcate, mărunte sau mari, grele,
noi nu ştim de ce a rânduit Dumnezeu această jertfă, dar a lăsat dragostea care a
triumfat. Mai departe, nesinceritatea lui, nerecunoştinţa lui vor fi răsplătite ca atare,
pentru că el cât a trăit, dacă era într-o suferinţă în care nu intervenea ştiinţa, el mai
respira o săptămână-două sau cum este termenul omului bolnav, când nu mănâncă şi nu
bea, la 20 de zile s-a sfârşit, s-a săvârşit până în 40 de zile. El nu avea timp să cârtească,
din contră, poate se ruga să-i vină sfârşitul mai repede. Am cunoscut o femeie care a
spus o vorbă foarte frumoasă:
- Poate să vină moartea şi mâine. Îmi pare rău că dacă mă voi întâlni cu Dumnezeu, încă
nu-I pot spune dacă L-am iubit îndeajuns.
S-a culcat pe pat şi nu s-a mai sculat. Nu a zăcut măcar o zi. De ce vă spun lucrul acesta?
Când Dumnezeu intervine cu harul, bolile grele pot deveni uşoare şi suferinţele grele pot
deveni uşoare. Când suferi în Hristos, suferinţa e mai uşoară, e rodnică şi încununează,
iar când suferi ateu, din punct de vedere biologic nu impresionează pe nimeni, judecata
lui Dumnezeu tot dreaptă rămâne. Pentru el, acei ani trăiţi la pat au fost cu cârtire şi cu
insulte, întrucât ceea ce a manifestat liber a simţit şi în interior: “Din prisosul inimii
vorbeşte gura”, se spune în Sfânta Scriptură, la Evanghelistul Matei. Şi atunci spune:
“Omul rău, cele rele le scoate din vistieria inimii sale”. El nu a făcut altceva decât să
trăiască spre osândă, el şi-a agonisit doar osândă. În loc să mulţumeşti lui Dumnezeu că
te-a ţinut pe pământ, tu cârteşti de ce ţi-a dat Dumnezeu?! Ţi-a dat puterea să nu mori –
e cel mai mare dar. Însă este un dar forţat, pentru că atunci când omul vrea să fie
deasupra lui Dumnezeu, Dumnezeu se retrage. Aţi văzut cum i-a spus Lucifer lui Adam:
- Vei fi ca Dumnezeu!
Şi Dumnezeu i-a spus:
- Adame, fii ca Mine.
A şi spus:
- Hai să punem înger la pomul vieţii, că Adam s-a făcut ca unul din Noi.
Cine ştie ce porunci mai dă. Dar nu a apucat Adam să poruncească, a trebuit tot
Dumnezeu să rânduiască, pentru că Adam s-a băgat în valea morţii, s-a băgat în moartea
veşnică, s-a băgat în iadul veşnic, în ruperea legăturii cu Dumnezeu şi, aţi văzut, a durat
5.000 de ani până ce a vestit prin profeţi şi proroci toată seminţia până la neamul lui
Hristos din Iuda, până ce i-a scos din munca veşnică. Deci el nu a făcut decât o
blasfemie. Dar cea mai mare blasfemie este din punct de vedere medical şi bioetic, să te
ridici mai presus de puterea minţii umane şi să intervii în legile lui Dumnezeu. Corect
este să tratezi tot ce se poate trata, iar experienţele nu se fac pe oameni. În momentul în
care, în calitate de medic, ţi s-a spus că persoana nu are nicio şansă, trebuie s-o laşi pur
şi simplu în mâna lui Dumnezeu. Ceea ce poţi face tu este să-i distribui un calmant sau
un ameliorator care să-i aline durerea, dar nu să faci tu experienţe pe el, pentru că făcând
experienţe, la un moment dat, îţi încâlceşti tu însuţi mintea şi nu găseşti răspunsul. Am
văzut cu toţii la televizor oameni care au trăit o viaţă întreagă doar neurovegetativ, cu
aparate şi perfuzii, dar ei erau de fapt nişte muribunzi între viaţă şi moarte. Ei erau de
fapt nişte cobai.
Noi nu avem voie să ne jucăm cu demnitatea omului, nu avem voie să ne jucăm cu viaţa
omului, cu sufletul omului, cu raţiunea omului şi nu ai voie să împingi lucrurile astea la
limita extremă. Pentru că, mai nou şi mai modern, necredinţa, lipsa de suferinţă, viaţa
comodă, traiul bun şi lipsa fricii de Dumnezeu la ce duc? Oameni care vin şi spun: “Pe
răspunderea mea să-mi dai să mă sinucid”, vor să li se facă acele injecţii sau tratamente
letale. Aţi văzut că se duce o luptă acerbă pentru a convinge omul că nu are voie să îşi ia
singur zilele, pentru că nu şi le-a dat singur, de aceea spune clar Scriptura: “De este
cineva bolnav, să-l cheme pe preotul bisericii să-i citească şi să-l ungă cu untdelemn
sfinţit în momentul când el este bolnav”. Dar tu încerci metode de resuscitare peste
parametrii normali, deja ieşi din structura legilor lui Dumnezeu, deci mergi în sfatul
minţii tale, şi acolo Dumnezeu spune: “Descâlceşte, că tu le-ai încâlcit!” Foarte mulţi
sunt condamnabili sau se vor autocondamna când îşi vor da seama că îşi complică viaţa
şi meseria de înalt savant sau de înalt cunoscător al tainelor medicinei dincolo de
puterile omeneşti. Ceea ce nu e studiat şi ceea ce nu e demonstrat, ceea ce nu e
experimentat şi nu este validat nu te duci să experimentezi pe oameni, decât dacă, să
spunem, cineva îşi dă cu bună ştiinţă acordul scris din viaţă şi spune aşa: “Dacă eu mă
îmbolnăvesc, ai dreptul să faci pe mine experienţe medicale”. Dar tu, dacă eşti
responsabil, nu o faci, pentru că nu ai pus tu sufletul în el, ca să te joci cu el.

Boli sufleteşti
Realitatea într-o familie, într-o comunitate sau în întreaga societate este uneori prielnică
omului, alteori mai puţin prielnică, mai nedreaptă, cum o socotesc unii. Important este
cum se raportează ei la această realitate în sufletul lor şi de aici urmările care vin pentru
acel om şi pentru familia sa. Dacă omul are credinţă tare şi nădejde în Dumnezeu, toate
le rabdă, cum spune psalmistul. Dacă nu, greutăţile şi le amplifică în inima sa, în sufletul
său şi ajunge la boli sufleteşti, boli mintale, sinucideri chiar. Cât de grave sunt păcatele
acestea, aceste suferinţe, aceste amplificări în sufletul nostru? Ce îndrumări duhovniceşti
vindecătoare se pot da pentru persoana respectivă şi pentru familie şi ce canoane pot
îndrepta stările sufleteşti, astfel încât aceşti oameni să ajungă la starea în care să-i poată
ajuta pe alţii care trec în prezent prin stări prin care ei au trecut deja?
Mai întâi, trebuie să facem ca la matematică. După cum ştim, există multipli şi
submultipli. Unitatea de măsură a răbdării răului înaintea lui Dumnezeu este cununa.
Dumnezeu dă cununi celor care rabdă, cel care va răbda până la sfârşit se va mântui.
Multiplul binelui este tot cununa, pentru că spune aşa: “Cel ce luptă după legile jocului
se va încununa”. Iar multiplii răului sunt de două feluri, este vorba de culmea păcatului,
care înseamnă părăsirea conştiinţei. Biserica are doi termeni. Avem întâi afurisenia,
adică despărţirea de trupul tainic al Euharistiei, deci eşti sub canon. Aici ar fi cea mai
înaltă pedeapsă care poate fi administrată trupeşte şi sufleteşte unui om. Apoi avem
anatema, despărţirea totală de Biserica lui Hristos cea luptătoare de pe pământ şi de
trupul lui Hristos pentru veşnicie, adică să devii mort sufleteşte încă din viaţă. Iar
submultiplul cel mai de jos aşa spune: plata păcatului este moartea, care e de două feluri,
moartea în Hristos şi moartea atee – sinuciderea, ceea ce numim noi dezastrul sau
moartea năprasnică. Deci este tot un submultiplu al răutăţii.

Suferinţa temporară
Trebuie să înţelegem că Sfânta Scriptură vine şi ne spune aşa: “Fericiţi cei săraci cu
duhul”. Deci dacă eşti simplu şi curat cu inima, dacă eşti modest cu viaţa, tu vei avea
mai mult o suferinţă temporară. Ce înseamnă suferinţa temporară? Ea poate fi de natură
materială, poate odată ţi-ai dorit ceva şi nu ai putut, poate ai dorit odată ceva şi nu ai
avut, poate ţi-ai dorit cutare lucru şi nu s-a îndeplinit. Dar acest lucru e legat de un alt
submultiplu al lipsei – neputinţa. Nu trebuie scoasă neputinţa din suferinţă şi vă voi
spune de ce. Mai întâi, dacă vom căuta la oamenii de geniu, un poet, un scriitor, un
arhitect, un chirurg, un doctor, prin capacităţile forţei mintale şi intelectuale a reuşit să-şi
cucerească social sau temporar o poziţie binemeritată, cu darul lui Dumnezeu, prin
propria muncă, deci prin voinţă. În momentul în care apare o suferinţă legată de voinţa
de sine, o poţi învinge cu cele patru virtuţi cardinale cu care se naşte sufletul: dreptatea,
cumpătarea, bărbăţia şi prudenţa, sunt scrise în Filocalie. Adică, de ce spune psalmistul
David: “Bogăţie dacă ar curge, nu vă lipiţi inima”? Ca să înţelegem că fericirea nu este
una trecătoare şi una materială. Iar Solomon spune şi el în pilde: “Casă peste casă vei
adăuga, ţarină lângă ţarină vei cumpăra, dar nimic nu vei moşteni”. De ce? Pentru că
toată înţelepciunea lui Solomon, cel mai mare dascăl al înţelepciunii, nu s-a îmbrăcat ca
unul dintre crinii ţarinii, cu frumuseţea şi cu harul pe care le are o buruiană, floare creată
de Dumnezeu. De ce? Într-o armonie naturală găsim gingăşia divină, într-o armonie
umană, şi aici vă fac remarca, poate că e o părere strict personală: dacă vrei să vezi ce
gândesc oamenii, uită-te la lucrurile din jurul lor şi vei vedea cine sunt oamenii. Ce fel
de casă are, cât e el de încâlcit la minte aşa e încâlcită şi casa, cât e el de încâlcit la minte
aşa e încâlcită şi grădina, cât e el de încâlcit la minte aşa e încâlcită şi împrejmuirea
casei, cât e el de încâlcit la minte aşa sunt şi pomii de încâlciţi. Arhitectul este un om cu
o viziune în ansamblu, cu un talent de a vedea frumosul şi este un dar de la Dumnezeu,
de aceea spune: “Tu aşa să faci, tu aşa să construieşti, tu aşa să desenezi”. Peisagistică şi
spaţii verzi. Ce sunt aceşti oameni? Sunt înzestraţi cu darul iubirii naturii, ei vin şi te
învaţă ce înseamnă să faci frumos nu din cărămidă şi din bani, ci din flori, din pomi, din
plante, dar acestea sunt daruri. Deci vom avea o suferinţă materială care este însoţită de
cei trei parametri: lipsa de inteligenţă, lipsa de voinţă şi lipsa de putere sufletească. La
noi, la moldoveni, puterea sufletească are o formulă: “Lasă că e bine aşa, se poate şi mai
rău”. Dar de ce se poate şi mai rău? Pentru că tu nu ai vrut să vezi niciodată cum este
când e bine. Şi atunci este un mod de a suferi. Unii se împacă cu această soartă.
Degradant este faptul că, ajungând în această stare, le-a plăcut să coboare şi mai jos cu o
treaptă. Deja treapta de mai jos ţine de o altă stare, reprzentată de lene, nepăsare şi
mândrie. Am întâlnit oameni care spun:
- Eu să muncesc?
- Nu munci.
Apostolul Pavel a dat un răspuns: “Cine nu lucrează, nu mănâncă”. Unul merge la
restaurant şi consumă o mâncare scumpă pentru că are bani. Nu analizăm modul de a
câştiga, ci vreau să spun că şi-a permis. Unul mănâncă produse naturale din grădina lui
sau unul mănâncă din căpătat ceea ce primeşte, că aceasta a meritat. Deci Dumnezeu
revanşează aceste vicii cardinale prin neîmpliniri sufleteşti şi materiale. Întâi este
umilinţa, pentru că e o umilinţă să te duci să ceri sau să primeşti, şi e groaznic, cel puţin
când rămâi cu mâna întinsă şi nu ai primit, e o ruptură sufletească, greu o poate înţelege
cineva, dar ea este. Şi acel om se autodegradează prin propria voinţă. Nu are acel
impuls, că aşa a spus fiul risipitor: “Venindu-şi în sine s-a ridicat şi a spus: Mă voi ridica
şi mă voi duce la Tatăl şi voi spune că am greşit la cer şi înaintea ta!”. Deci, iată, prima
cale este alergarea la Dumnezeu prin credinţă şi prin har. În momentul în care ai început
să te rogi, harul te luminează. Acesta de fapt este şi scopul, în momentul de faţă noi
avem două lumi: Biserica Ortodoxă, care este pe principiul dogmatic şi pedagogic, de a
învăţa pe om ce trebuie făcut, dar în acelaşi timp suntem în direct contrast cu Biserica
Catolică, care, că merită sau nu merită, îl filantropiază. E foarte bine. Dar trebuie să
cântărim cât de acolo primeşte Dumnezeu, pentru că tu îl strângi din drum, îl aduni din
stradă, îi dai de pomană, îl îmbraci, îl hrăneşti, îl tratezi, dar când l-ai pus în societate, va
face ceea ce a văzut? Nu! Se va întoarce la vechiul viciu.
De ce? E mai uşor să stau într-o gură de canal decât să-mi fac dimineaţa patul, e mai
uşor să stau cu mâna întinsă în gară decât să plivesc o floare, e mai uşor să mănânc o
bucată de pâine nemuncită decât să transpir pentru ea. Deci încurajarea păcatului lipsei
de voinţă, lenei şi mândriei totodată, pentru că aceasta vine dintr-un ego al nostru. El
spune:
- Da' ce, eu sunt prost să muncesc?
Nu, eşti deştept şi stai degeaba. Dar ce fel de deşteptăciune? Diavolească, pentru că vine
în contradicţie cu Sfânta Scriptură: “Tatăl Meu până acum lucrează, şi Eu lucrez”. Deci
Iisus Hristos a fost Cel care pur şi simplu a ostenit. Spune la un moment dat chiar
Apostolul Pavel: “Nu am îngreunat pe nimeni cu trupul meu, ziua am lucrat şi noaptea
m-am rugat”. Vedeţi câtă înţelepciune, deci câtă lucrare?

Suferinţe grave
Obligatoriu vom întâlni şi situaţia în care cineva care a trecut printr-o suferinţă
jertfelnică va ajuta pe altcineva. Cine a simţit ce înseamnă greul, cine a simţit ce
înseamnă suferinţa, automat întinde mâna semenului său. Dar sub ce formă? Fără să
spună, analizează dacă merită sau nu, nu dă la întâmplare. Aici se împlineşte cuvântul
Scripturii, care spune aşa: “Să asude milostenia în mâna ta”. Ultima suferinţă, spune
Paraclisul Maicii Domnului: “Pentru păcatele mele cele multe boleşte sufletul meu şi
slăbănogeşte trupul”. De acum intrăm la suferinţele grave sau la suferinţa din boală care
pleacă şi din trup, şi din suflet. Spune Mântuitorul Iisus Hristos: “Cine s-a atins de
Mine? Şi femeia tremurând a spus: Eu”. De ce? Era firesc să se vindece. Dar ce
răspunde femeia? “Am o scurgere de sânge de 12 ani. Toată averea mea am cheltuit-o pe
doctori şi nimic nu am folosit.” Ce vrea să arate Dumnezeu? Că atunci când măsura
exagerării depăşeşte limita conştiinţei şi a bunului simţ, Dumnezeu poate trimite plăgi,
SIDA este o plagă, hepatitele sunt o plagă, bolile cronice sunt o plagă, bolile
cardiovasculare sunt o plagă, cancerul este o plagă, stresul este o plagă, accidentele
vasculare sunt o plagă. Cum vă explicaţi că oameni sănătoşi care nu au motive sau nu au
suferit niciodată devin deodată bolnavi sau pur şi simplu mor din picioare? Spune
Apostolul Pavel: “Pentru proasta economisire a Tainelor lui Dumnezeu, la vremea de
apoi vor fi multe boli şi morţi la norod”. De ce lucrul acesta? Unii vor spune:
- Dar cu ce am greşit eu? Cu ce L-am supărat pe Dumnezeu?
Ştiţi cu ce l-am supărat? Neconsumarea pe linia moral-spirituală a celor şapte Taine ale
Bisericii atrage de la sine mânia şi moartea, plata păcatului. Pofta aduce păcatul şi
păcatul aduce moartea. Întreabă cineva:
- Ce treabă am eu cu preoţia?
Ai: mulţi chemaţi, puţini aleşi. Dintre toţi tinerii pe care noi îi abordăm, dintre toţi tinerii
pe care prost îi educăm, dintre toţi tinerii pe care îi creştem, cine ştie câţi ar avea
chemarea şi formarea pentru a fi păstori sau slujitori, dar o ignoră din ateism, din
necredinţă şi din nepăsare. Iată deci o plagă, “Nu aruncaţi mărgăritare porcilor”, spune
Scriptura.

Sinuciderea
Sunt mai multe moduri de sinucidere. Poţi pur şi simplu să te sinucizi tacit, fără să ştie
nimeni, şi o faci la modul cel mai ascuns, în care nimeni nu şi-a dat seama ce ai făcut.
Dar mai întâi vreau să spun că sinuciderea este ultima treaptă a păcatului, a 12-a sau
darea sufletului în mâinile satanei fără judecata lui Dumnezeu. Sinucigaşii nu se judecă,
sunt ca Iuda, se duc în iad, sunt urmarea deznădejdii, când cred că nu mai există nicio
salvare de nicăieri, iar Scriptura spune aşa: “Cine nu creează viaţă nu poate lua viaţă”.
Aşa cum noi nu ne-am dat un drum al vieţii când ne-am născut, nu ne putem opri drumul
vieţii unde dorim, pentru că ne punem de-a curmezişul Creatorului, alterăm puterea lui
Dumnezeu de hotărâre în viaţa noastră. Atunci Dumnezeu se retrage şi ne lasă pe noi să
judecăm şi judecata e simplă, în mâna diavolului te-ai dat, a diavolului rămâi.
Legat de modul de sinucidere, sunt mai multe: sinuciderea lentă prin vicii, desfrâul,
beţia, drogul, fumatul, neglijenţa trupului, neglijenţa meselor; neglijarea sănătăţii duce
tot la sinucidere, tot în iad îi aşteaptă răsplata. Apoi vine sinuciderea spirituală, omul
care nu crede absolut în nimic şi nu e interesat de nimic. Am să vă spun o întâmplare
despre un om pe care l-am cunoscut. A spus că omul e ca o muscă, dacă îl calci nu mai
este. Pur şi simplu la un acces de nebunie s-a bărbierit, s-a spălat, şi-a luat costumul, şi-a
pus cravata la gât şi a luat o chiotoare, s-a agăţat de o grindă de cealaltă parte a cravatei
şi acolo l-au găsit mort, fără nicio explicaţie – casă, masă, copii, familie, avea tot, nu-i
lipsea nimic. Fără explicaţie, pur şi simplu, pentru că omul e ca o muscă. Un preot i-a
spus odată:
- Frate, matale ai multe roiuri de fluturi în cap. Cum poţi să crezi aşa ceva? Omul are
suflet viu, nemuritor.
- Eu nu l-am văzut şi nu mă interesează.
Deci o stare de ateism, de nepăsare, adică viaţa e în mâna omului, el şi-o ia, el şi-o dă,
face ce vrea cu ea. După aceea mai este şi bravura, cum se spune, de moment. De pildă,
să luăm logic, nu putem confunda, de pildă sinuciderea din demnitatea martirilor, pentru
că ei tot sinucidere au făcut, s-au lăsat omorâţi de bunăvoie pentru numele lui Dumnezeu
– fierţi în căldările cu smoală, decapitaţi, însuliţaţi, jupuiţi de vii, când puteau să spună
foarte simplu: “Cred în idolul tău, dă-mi pace” şi apoi să creadă în ce voiau ei, nu!
Aceasta era până la punctual suprem, până la dorinţa de a se uni cu Hristos şi atunci era
mucenicie. Cei care fac uneori lucrul acesta cred că săvârşesc tot o mucenicie. Mai este
sinuciderea din teribilism, pentru a demonstra cât de neglijent e omul cu viaţa lui şi cât
de puţin îi pasă de viaţa lui. Apoi mai sunt accesele de furie, poate că unora le mai pare
rău dacă mai scapă, cine ştie? Am întâlnit chiar acum două zile la biserică un băiat care
îşi pusese ştreangul de gât în apartament, în baie, mama lui a intrat imediat după el că a
văzut că nu a răsucit cheia în uşă. Când a intrat, el tocmai scosese limba. Mama i-a tăiat
şnurul acela cu o foarfecă din baie şi a scăpat, l-a adus la citit la preot. L-am întrebat:
- De ce ai vrut să faci treaba asta?
- Nu-mi dau seama, dar acum nu aş mai face-o.
După cum spuneam, există şi sinucideri la acces de furie. Mai sunt sinucideri din boli
mintale. Unii, dereglându-se psihic, s-au sinucis nesuportând durerea, cancere grele,
suferinţe grele. Nu sunt justificate. Se spune totuşi că pentru sinucigaşii cu boli mintale
există posibilitatea de a-i pomeni, pentru că au făcut-o nefiind în deplinătatea minţii.
Scrie în Liturghie. Trebuie să aibă certificat doveditor că a fost nebun, pe parcursul vieţii
a avut dereglări mintale, a făcut-o sub impulsul diavolului, că el este cel care lucrează
toată povestea aceasta. Dar mai sunt sinucideri spectaculoase, ca să spun aşa, în care
omul simte nevoia să o facă publică sau să lase o amprentă, să fie ţinut minte. Acestea
nu impresionează pe nimeni. Mândria, necredinţa, ateismul, înfumurarea, părerea de
sine, iubirea de sine, infatuarea pe Dumnezeu nu-L impresionează. În momentul în care
ai făcut un gest de genul acesta, îţi iei răsplata pe măsură fără comentarii. Dumnezeu nu
stă să cântărească mărunţişuri. Dintr-o povestire a stareţului Leonid, aflăm că tatăl unui
călugăr s-a sinucis. Leonid a visat noaptea că tatăl acela stătea în foc, iar călugărul a
visat că era răstignit pe cruce ca Mântuitorul şi a spus:
- Am avut o durere groaznică, dar cel mai greu am simţit pironul din inimă, pe care
Hristos nu l-a avut.
La care Leonid răspunde:
- Tatăl tău s-a sinucis, dar pentru că eşti călugăr ai o şansă: pomeneşte-l toată viaţa ta, că
i se va uşura munca.
L-a visat pe tatăl lui întâi în foc până la piept, apoi până la brâu, până la genunchi şi
acum stătea până mai sus de glezne şi a zis:
- Mai mult de atât nu pot ieşi, pentru că aceasta e munca sinucigaşilor, dar mulţumesc că
nu sunt ca ceilalţi, în flăcări cu totul. Pomeneşte-mă, că mult îmi uşurează suferinţa.
Se vede că Dumnezeu, probabil, în raport cu circumstanţele sinuciderii, le mai uşurează
o parte din muncă, dar nicidecum că îi absolvă de ea. Iar la judecata de obşte va fi la fel
de categoric Dumnezeu, pentru că nu stă să le ceară diploma, studiile şi părerile. Va fi
foarte aspru. Sunt catalogaţi ca fii ai Iudei, aşa scrie în Scriptură, fiii pierzării.
Un psiholog făcea o afirmaţie interesantă, că sinucigaşul este la fel ca şi criminalul, dar
mai periculos, pentru că un criminal mai poate fi oprit într-o împrejurare sau alta, dar un
sinucigaş, nu. Sinucigaşul este propriul său criminal. Un criminal poate fi chiar mântuit,
că poate să-i vină starea de pocăinţă sau de lacrimă. Avem în Pateric pe cineva care
omorâse 30 de oameni, a luat duhovnicii la rând şi a zis:
- Mă mântuiesc?
- Nu.
Capul jos.
- Mă mântuiesc?
- Nu.
Capul jos.
Şi deodată a venit la un bătrân mai simplu, pe care l-a întrebat:
- Ce zici, bătrâne, mă mântuiesc?
Dar bătrânul auzise deja de fărădelegile lui şi şi-a zis: “Lasă. Îi dau eu lui un canon de îi
scot mântuirea pe nas”. Îi spune:
- Da, te mântuieşti.
- Şi ce trebuie să fac ca să mă mântuiesc?
- Să tai din tine cu cuţitul atâtea bucăţi câţi oameni ai ucis.
Şi când a tăiat a 30-a bucată, că avea 30 de crime, şi pentru fiecare bucată spunea Tatăl
nostru, bătrânul îl întreabă:
- Şi crezi că Dumnezeu te-a iertat?
- Şi cred că Dumnezeu m-a iertat.
În clipa aceea i-au luat îngerii sufletul şi l-au dus la cer. Deci criminalul are şansa de
mântuire, căci crima poate fi premeditată, cu voie, fără de voie, din întâmplare, din
anumită împrejurare, dar sinucigaşul simte satisfacţia să-şi tortureze propriul trup şi
propriul suflet şi de aceea el nu este iertat, că el nu dă şansă trupului şi sufletului
respectiv să aibă judecată şi pocăinţă. Criminalul se poate mântui, pe când sinucigaşul,
nu.

Sinuciderea din mândrie

Am fost întrebat şi dacă este posibil ca sinuciderea să vină din mândrie. Trebuie să
înţelegem un lucru: nu ni s-a confirmat în totalitate de către Sfinţii Părinţi adâncul
mândriei. Noi cunoaştem adâncul smereniei, care este Iisus Hristos, dar nu cunoaştem
adâncul mândriei, pentru că Dumnezeu a socotit că nu ne este necesar să ştim aceasta.
Noi cunoaştem doar vârful mândriei şi David prorocul foarte frumos a spus: “Să nu-mi
fie mie, Doamne, piciorul mândriei”. Se vede clar că mândria este o armă şchioapă, nu
are două picioare, are un singur picior. Rădăcina mândriei, adâncul ei este minciuna,
neadevărul, şi atunci dacă mândria nu este fundamentată pe o bază solidă, se pare că nu
are un adânc. Putem să confundăm acest adânc al mândriei cu gheena, cu tartarul, cu
iezerul de foc, dar nu e adevărat. Acestea sunt stări pe măsura anumitor păcate, dar ştim
sigur că există vama mândriei, pentru că mândria are câteva păcate ce o însoţesc: are
iubirea de sine care atrage după ea un alai întreg de întuneric, dar în acelaşi timp are şi
câţiva submultipli, îngâmfarea, încrederea de sine, părerea de sine, bizuinţa, cutezanţa.
Consider iarăşi că o soră bună a mândriei ar fi şi obrăznicia. Spun lucrul acesta pentru că
uneori putem vorbi de o falsă modestie, dar putem vorbi şi de o falsă mândrie. De ce?
Unii cred că sunt mândri, dar de fapt ei sunt incompetenţi. Ei nu au cu ce se mândri, ei în
mintea lor sunt mândri. Este foarte uşor, dacă aţi văzut în bolile psihice, în general aceşti
bolnavi îşi construiesc în mintea lor anumite sisteme. Aici e proverbul popular care
spune aşa: “Gânduri multe fără treabă dovedesc o minte slabă”. Aici intră şi mândria, tu
crezi că poţi, crezi că vrei, ai intenţii bune, crezi că ştii, crezi că meriţi, crezi că ţi se
cuvine. Ea este foarte stufoasă, aş putea spune că mândria poate fi asemănată cu o pernă
plină cu puf pe care vântul, când bate, o împrăştie oriunde. Deci nu ştii unde loveşte şi în
ce mod loveşte, dar cert este un singur lucru, în momentul când vrei să fii ceea ce nu
eşti, deja te-a muşcat şarpele mândriei. Pentru că şi înainte de sinucidere, prima treaptă a
păcătuirii, a mergerii spre sinucidere este aceasta: fapta bună cu mândrie. Apostolul
Pavel a fost foarte înţelept, spune: “Diavolul poate lua uneori chiar şi chip de înger de
lumină”. Şi spune: “Cercetaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu”. Şi psalmistul spune:
“Mulţi sunt cei care se luptă cu mine din înălţime”. Şi de ce aş spune că mândria poate
lua şi forme naive? Noi spunem uneori: “Acesta e prost, lasă că nu ştie ce e cu el”. Aici
am putea vorbi de subestimarea adversarului. Aşa au păţit Adam şi Eva, apropo de
păcatul primordial şi rădăcina căderii, mândria. Diavolul când s-a apropiat de Eva nu a
umblat cu unităţi de măsură fireşti. Nu a spus: “Mâncaţi, că eu trebuie să vă ucid” sau:
“Mâncaţi, că trebuie să muriţi”. I-a luat într-un mod cu totul naiv, ca şi cum nu ar fi ştiut
nimic: “A zis cumva Dumnezeu că dacă mâncaţi puteţi muri?”. De ce? Diavolul avea
nevoie de o certitudine, nu putea să meargă pe un teren necunoscut, drept dovadă că
lumina nu se amestecă cu întunericul, şi a aşteptat confirmarea categorică din gura lui
Dumnezeu: “Da, a spus Dumnezeu că dacă vom mânca cu moarte vom muri”. Vedeţi?
Puteau să moară cu viaţă? “Cu moarte vom muri”. Atât a avut nevoie diavolul să ştie, cât
de adâncă e taina morţii.
Spune că moartea e o taină, noi nu ştim nici de unde vine, nici când vine, nici când
pleacă, unde ajunge. Ştim doar un singur lucru, că îşi face lucrarea trimisă de Creator. Şi
atunci, bizuindu-se că ei cunosc foarte bine Scriptura ca să nu le dărâme lucrarea sau să-i
scoată din concepţie că nu e adevărat, le-a spus altfel: “Da, dar aveţi o şansă, mâncaţi să
fiţi ca Dumnezeu!”. Vedeţi ce subtil le-a aruncat căderea? Aici e vicleşugul şi subtilul.
Toţi Sfinţii Părinţi au tâlcuit în felurite chipuri. Inocenţiu de Odesa a spus că a fost vorba
de un pom oarecare, Dumnezeu a vrut doar să verifice credinţa lui Adam şi dorinţa de a
se uni cu Dumnezeu. Când a vorbit de pomul vieţii care îl simboliza pe Hristos, că el era
de fapt îngerul de mare sfat şi Cuvântul din veac, i-a vorbit de pomul vieţii tot la modul
informativ. El era pom în mijlocul raiului, avea un simbol dat de Dumnezeu, dar a vrut
să vadă spre ce tinde Adam. Exact ca o mamă când spune: “Ai pâine prospătă şi ai
mâncarea la cald în cuptor”, iar tu te duci şi mănânci cu totul altceva şi faci o indigestie.
Nu e de vină mama că tu nu ai respectat meniul, eşti de vină tu. Dar Dumnezeu ce a vrut
să facă? Doar să se verifice prin aceasta, “Omul acesta Mă înţelege, Mă cinsteşte? Am
fost trup şi suflet pentru el, l-am creat, l-am iubit, l-am făcut cu mâinile Mele”. Spune
Părintele Stăniloae în “Trăirea lui Dumnezeu în ortodoxie”: “Pe cât de ieftină a fost
căderea”, că aşa foloseşte Părintele Stăniloae termenul, “pe cât de uşoară, pe cât de
simplă, pe cât de neconvingătoare a fost căderea, pe atât de amară a fost urmarea
căderii!”. De ce? Cu atâta subtilitate a vorbit diavolul lui Adam, încât cuvântul căderii li
s-a părut la fel de normal, ca şi cum ai spune Dumnezeu. Aici e taina. V-am spus,
mândria nu poate fi catalogată ca o patimă. Noi vorbim de patima mândriei, dar aici e
vorba de o subtilitate înaltă, pentru că şi cei care se îmbolnăvesc psihic, tot din mândrie
se îmbolnăvesc. Toţi doctorii caută remediul nebuniei minţii, folosesc un termen de
acum laic, ar dori să cunoască desincronizările din minte şi le pun pe seama legăturilor
sinaptice, nu. Acolo în minte se petrec nişte lucruri care nu pot fi explicate, nimeni nu a
găsit răspunsul la aceasta, un nebun, chiar dacă îi dai pastile, tot nu gândeşte logic.
Cuvântul logic înseamnă raţional, adică o gândire coerentă. Firul acela al normalităţii
este perturbat şi aici se crede în conceptul Sfinţilor Părinţi că satana s-a împletit pe
raţiune şi pe imaginaţie şi îşi bate joc de omul bolnav. De aceea se credea că omul cu
duh mut şi surd şi epileptic, care nu vorbea, era stăpânit de un asemenea duh. De ce?
Pentru că el nu putea gândi normal. În mintea lui pământească, deci în coerenţa lui
biologică, era amestecată şi o altă entitate, şi o altă fiinţă, şi aceea era satana, care venise
pe linia descendentă a părintelui.
- Doamne, ucenicii Tăi nu au putut face nimic.
- Dar tu crezi că eu pot face ceva?
- Doamne, ajută necredinţei mele. Eu nu cred, dar încearcă.
Deci se vede categoric că primul păcat şi prima stare care succede mândriei este
necredinţa. Eu aşa aş pune-o în contextul a tot ceea ce am citit. Am citit şi “Psihoterapia
ortodoxă” a lui Hierotheos Vlachos. Consider că necredinţa este prima esenţă. Băieţi
care au terminat Filosofia sau Ştiinţe Politice s-au dereglat psihic, s-au ruinat psihologic,
pentru că la un moment dat au pierdut legătura cu realul, cu viaţa normală, deci nu au
mai fost ancoraţi în realitate. Există două categorii de psihologi în ziua de astăzi. Unii
spun direct să iei legătura cu biserica, să te găseşti pe tine, iar alţii, în continuare în
mentalitatea modernă, cred că cel bolnav are nişte dereglări. Într-o zi discutam cu o fată,
de bună intenţie, care e psiholog, îmi explica, în termeni psihologici, de codul valoric, de
coeficient intelectual, IQ, de modul de raportare la societate.
- Nu mă lua aşa, că ameţesc. Mie spune-mi un singur lucru: crezi că omul nebun este
nebun?
- Nu.
- Dar de ce spui treaba aceasta?
- Pentru că el trăieşte într-o lume a lui.
- Da, acum mi-ai dat răspunsul direct. Într-adevăr aceea e lumea lui. Şi dacă vorbim de
lumea lui, vorbim de egoism, automat nu deschide sfera, vorbim de izolare, automat nu
deschide sfera, vorbim de mândrie pentru că nu vrea să comunice. Când vorbim de lipsa
de comunicare, Filocalia X spune aşa: “Cei ce nu se sfătuiesc cad ca frunzele”, deci
vorbim de moarte sufletească.
- Da, dar nu avem voie să amestecăm sufletul cu mintea.
- Ba da, că luminătorul trupului este ochiul, iar luminătorul sufletului este mintea. Vedeţi
că sunt în permanentă legătură? Noi nu gândim cu sufletul, noi cu mintea gândim, noi nu
gândim cu inima, gândim cu sufletul. Când spune: “De ce cugetaţi cele rele în inimile
voastre?”, despre ce este vorba? Despre inteligenţa sufletului, el are putere raţională, el
are putere cuvântătoare, el comunică cu exteriorul.
- Da, dar la noi în manual nu e aşa.
- În manual e ca în manual, dar dumneata trebuie să înţelegi că boala nebuniei este
îmbolnăvirea omului lăuntric, nu a omului exterior. Omul exterior exprimă discordanţa
interioară, atâta tot. Ca să vindeci omul interior, ai nevoie de restaurarea lui interioară şi
aceasta nu o găseşti decât în rugăciune, în medicamentul medicului, în liniştirea lui, în
sprijinul părinţilor, în spovedanie, în împărtăşanie, în Maslu şi atunci te vei regăsi.
- Da, dar nu toţi primesc aceasta.
- Pentru cei care nu primesc am şi eu un răspuns, nu schimbă Dumnezeu ortodoxia că nu
vor unii să se uite unde e El. Aceasta e treaba lor. Dumnezeu este Cel ce este. El aşa a
spus: “Eu sunt Cel ce sunt. Eu sunt începutul şi sfârşitul, Eu sunt alfa şi omega”. Lângă
această mândrie, pe lângă faptul că domneşte necredinţa, mai este nerecunoştinţa. Foarte
bine îşi găseşte locul. Niciodată un om mândru nu va avea recunoştinţă. Niciodată un om
necredincios nu va avea recunoştinţă. De ce? În momentul când tot ceea ce ai ţi se
atribuie sau îţi aparţine cu forţele proprii, cazi sub incidenţa altui cuvânt din Scriptură:
“Cel ce nu adună cu Mine risipeşte şi cine nu e cu Mine e împotriva Mea”. Îi explicam
într-o zi cuiva:
- Tu ştii că dacă o clipă nu ar fi oxigen, noi toţi am fi morţi? Nu are Dumnezeu nevoie să
trimită catastrofe naturale, murim aşa, cu soarele pe cer şi cu adierea vântului.
- Nu m-am gândit la asta.
- Noi respirăm viaţă. Tot ce e în jurul nostru e viaţă. Omul nu poate crea ceea ce e în
jurul nostru, nimeni, niciun laborator.
- Da, dar dacă luăm o porţiune de vid şi introducem în ea elementele din afară?
- De ce să le introduci? Le-ai făcut tu? Fă-ţi tu elementele!
A venit cineva şi m-a contrazis. Am avut o discuţie despre clonare.
- Nu sunt întru nimic supărat. Vreau un singur lucru, sunt de acord cu clonarea în
momentul în care mă duci într-un laborator şi în fiecare borcan ermetic, neermetic sunt
toate elementele chimice din tabloul lui Mendeleev, iar un om deştept, ca tine, ia de
acolo elementele, le combină între ele, face o celulă, îi pune un ADN pe care îl vrea el şi
de acolo înmulţeşte omul.
- Nu se poate, trebuie să iei măcar o celulă de la un om mort.
- Dar de ce să o iei din omul mort, că pe aceea a făcut-o Dumnezeu?! Tu ia din natură, fă
tu celula!
- Nu, aşa nu se poate!
- Dacă nu se poate, înseamnă că acela nu a făcut altceva decât să pună în oglindă ce a
lucrat Dumnezeu.
Deci nu e cu nimic omul mai deştept ca Dumnezeu, înseamnă că ştiinţa a demonstrat
încă o dată că Dumnezeu e acelaşi!
- Nu, cu mata nu o scot la capăt.
- Eu nu vă cer să o scoateţi la capăt, vă rog să-mi faceţi o celulă! Asta v-am cerut.
Sunteţi biolog? Aţi făcut Facultatea de Biologie, sunteţi doctor în ştiinţe biologice. Vă
rog să-mi faceţi celula, poftim în laborator şi creaţi-mi celula! Să mi-o arătaţi şi mie la
microscop.
- Nu se poate!
- Dacă nu se poate, înseamnă că totul e Dumnezeu!
Am încheiat discuţia; mi-a dat dreptate şi a spus:
- Sunteţi primul om care m-a încuiat.
- Nu am încercat să vă încui, am încercat să vă demonstrez că legile nefireşti ale naturii
nu pot fi amestecate cu nimic. Şi să vă daţi seama că cel mai vechi doctor rămâne tot
Dumnezeu. Vă rog să priviţi momentul în care l-a adormit pe Adam cu somn adânc, este
anestezia de astăzi pe care o facem noi în operaţii. În momentul în care a deschis şi a
luat coasta, este elemental chirurgical al zilelor noastre, luarea coastei este împrumutul
genetic de înmulţire a neamului omenesc prin voinţă şi gândire, este clonare, dar
termenul potrivit este în oglindă. Dar ce este important şi ce rămâne de mirare este că
niciun om nu ar putea face ce a făcut Dumnezeu. Aici rămâne ştiinţa ştiinţelor, că El a
luat celula bărbătească şi i-a ieşit parte femeiască – aceasta rămâne unicat în Scripturi şi
în toată ştiinţa medicală. Nimeni nu a luat o celulă bărbătească să facă femeie.
Dumnezeu rămâne cel mai mare doctor. El este academician doctor în ştiinţe medicale.
Şi atunci, noi, ceilalţi, ne raportăm la El. Când vom descoperi durerea pe fir nervos, când
vom descoperi uitarea pe celula nervoasă, când vom descoperi inteligenţa pe celula
nervoasă, când vom descoperi memoria pe celula nervoasă, atunci L-am întrecut pe
Dumnezeu. Biologic, noi am cercetat organul, dar nu i-am putut vedea funcţia, aceasta e
marea taină a lui Dumnezeu. Aici Dumnezeu se deosebeşte de noi, oamenii.
Noi am deschis o carapace şi am văzut un creier, am scos o tumoră, am operat un cheag,
un anevrism, dar nu am prins-o pe durere cu cleştele să o dăm afară. Dumnezeu a scos-o,
noi am văzut doar dezechilibrul, dar nu şi efectul lui. Alt lucru, noi am deschis o inimă,
i-am pus o valvă, i-am pus un stent, i-am pus un bypass, dar ce nu am putut noi pune
acolo? Nu am putut pune sufletul la loc. Pentru că atunci când am tăiat, el s-a ferit, nu a
stat în calea tăieturii – asta e numai Dumnezeu!
Luca al Crimeei spune: “Numai omul cu ochi de vultur, omul cu inimă de leu şi omul cu
mână de femeie poate fi chirurg, pentru că trebuie să ai atâta măiestrie, încât să mergi cu
bisturiul pe marginea durerii fără să atingi sufletul”. Vedeţi ce frumuseţe? Şi când i-a
scos icoana din cameră şi i-a luat candela din sala de operaţie, nu a mai operat niciodată.
A spus: “Eu singur nu pot face nimic fără Dumnezeu, Chirurgul meu de lângă mine”.

Fapta rea e ca un blestem

Blestemul din familie este foarte greu. Sfântul Nicolae Velimirovici explică în amănunt
ce e blestemul, că nu e neapărat necesar să se rostească în cuvinte un blestem asupra
cuiva, ci pur şi simplu fapta cea rea se întoarce ca un blestem asupra aceluia. Există o
vorbă populară, “Ce-ţi este scris în frunte e pus”, care are rădăcină în Scriptură, omul se
cunoaşte după fapte şi pomul după roade, cam aşa este şi cu blestemul. Blestemul nu
este o atragere a cuvintelor, pentru că vine Ioan Gură de Aur şi dezminte, Dumnezeu nu
se uită în gurile dobitoceşti ale unor necredincioşi sau clerici care aruncă vorbe grele pe
seama lui Dumnezeu, crezând că Dumnezeu le va împlini. Dar, în acelaşi timp, spune:
“Creştine, dacă în limba ta este untdelemn şi în inimă sunt săgeţi, acolo Dumnezeu S-a
dus de la dânşii”. Aceasta scrie în psalmi: “Dumnezeu părăsitu-i-a pe dânşii”. Şi tot în
psalmi spune: “De este nedreptate în mâinile mele, de am răsplătit cu rău celor ce mi-au
făcut mie rău şi de am jefuit pe vrăjmaşii mei fără temei, să prigonească vrăjmaşul
sufletul meu şi să-l prindă, să calce la pământ viaţa mea şi mărirea mea în ţărână să o
aşeze”. Adică sloboade Dumnezeu ispita diavolului să te chinuie în aşa fel până când nu-
ţi cugeţi singur fapta cea rea săvârşită, dar cum?
Aici e pentru prima oară când în blestem intervine conştiinţa. Unii pot blestema cât vor
ei, că noi nu ştim ce blesteamă, poate şi eu în viaţa mea am spus să-l ia naiba pe acela.
Am vrut eu, dar probabil l-a căutat naiba pe el şi s-a întors la mine şi m-a luat pe mine.
Deci blestemul e un bumerang. Tu îl arunci, dar nu ştii unde ajunge, că blestemul face
ocoliş. Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Îmi amintesc o întâmplare
păţită de mine. Prin anul 1994 sau 1995, mănăstirea avea oi. Eu le-am dat la stână la un
cioban. Nu m-am dus toată vara, nu m-am interesat. El mi-a adus toamna oile acasă, mi-
a adus nişte brânză într-o putină. Când am cântărit-o, nu era nici pe departe ceea ce
trebuia să-mi dea el. Acolo erau vreo 50 de kilograme, mai lipseau 80 de kilograme. Din
jenă, nu i-am spus că nu mi-a adus toată brânza, dar i-am bătut obrazul:
- Nu e prea puţină?
- Părinte, când voi mai avea vă voi da, Domnul ştie.
Eu am tăcut din gură şi în primăvară puneam părticele la proscomidie, zic: „Doamne,
dă-i un semn să vadă că e viclean şi mincinos şi şi-a bătut joc”. Am pus eu de câteva ori,
m-am plictisit, am uitat. În primăvara următoare, când trebuia să luăm oile la stână, el a
lucrat cu totul înţelepţeşte, ca să vedeţi că nu are legătură blestemul cu inima înfrântă şi
smerită. A strâns stâna, nu a venit imediat după oi, că mă cunoştea. A făcut prima brânză,
vreo 100 de kilograme, în stână, le-a pus în maşină, a venit cu ele la mănăstire şi a spus
aşa:
- Părinte, v-am adus restanţa de brânză de anul trecut. Acuma, dacă vreţi să-mi daţi oile
la stână, să nu merg cu golul, pun în maşină oile.
Atunci am zis în sinea mea: “Vezi că nu se loveşte gândul tău cu gândul lui
Dumnezeu?”. De aceea spune în psalmi: “Cugetul meu de la Dumnezeu de cugetele
voastre, fiii oamenilor, sunt ca cerurile de pământ şi ca răsăritul de apus”. Noi nu ştim ce
vrea Dumnezeu să lege sau ce vrea Dumnezeu să nu dezlege, dar ştim în schimb un
singur lucru, că Dumnezeu ne-a cerut următorul lucru – toată judecata a dat-o Fiului, nu
ne-a dat nouă dreptul de a judeca. În clipa în care se întâmplă o greşeală, noi trebuie să
ne rugăm şi de aceea i-am şi învăţat pe credincioşi, le dau rapid:
- Citeşte Psaltirea şi Sfântul Mina. Citeşte Paraclisul Maicii Domnului şi Arhanghelii
Mihail şi Gavriil; Dumnezeu ştie ce are de făcut.
Ei spun poveşti, tot ce vor, iar eu în pomelnic scriu cerere de folos, pentru că ştiu că
Dumnezeu va dezlega după socoteala Lui. Şi mulţi spun:
- Părinte, să ştiţi că s-a rezolvat, dar nu cum am crezut eu, ci altfel.
- Aşa a vrut Dumnezeu.
Dar de ce a vrut Dumnezeu? Ca să stopez răul, atunci când fac liturghie folosesc
următorul model, pun o părticică şi spun: “Doamne, ajută-i pe toţi cei pe care îi
spovedesc, Doamne, împlineşte cererile celor care mi-au poruncit să mă rog pentru
dânşii”, mai pun o părticică, “Doamne, ai grijă de cei care au pagubă, Doamne, ai grijă
de cei care nu au serviciu, Doamne, ai grijă de cei care au procese”. Nu stau să spun
rugăciuni din astea: “Te rog eu, Doamne, ajută pe robul lui Dumnezeu Ilie, că aşa vreau
eu”. Tot mă rog şi pun acolo părticele, că acela are şcoala de şoferi, că acela are examen,
că acela are bacalaureat, până se umple discul. La un moment dat, când socotesc eu că
am terminat în minte tot ce am avut, ce am vorbit duminica, peste săptămână şi am
terminat de pus părticelele, mai pun acolo câteva şi spun: “Doamne Iisuse Hristoase,
Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale şi ale mele ca duhovnic,
împlineşte tot ce crezi că este de folos!”. Şi cu asta am terminat, poate să nu se
împlinească niciuna, El ştie şi de ce, şi pentru ce.
Aşa este şi cu blestemul, tu arunci un bluestem, dar el te ajunge când nu te aştepţi.
Pentru ce? Că tu îl arunci la supărare, dar nu ţii cont, în contextul respectiv, de
circumstanţa atenuantă pe care merge Dumnezeu. Dumnezeu s-ar putea, pentru că tu ştii
mai mult, să-ţi ceară mai mult. Dumnezeu s-ar putea, pentru că acela e necredincios, să-i
ceară mai puţin. Spune: “Dacă cel ce m-ar fi mâhnit şi m-ar fi întristat ar fi fost străin,
vrăjmaşul meu, nu m-aş fi mâniat pe el, dar m-am mâniat pe cel ce a mâncat cu mine
împreună pâine în casa lui Dumnezeu”. Deci mai periculos e blestemul între creştini. De
ce? Pentru că amândoi cunosc legea iubirii şi a lui Dumnezeu. Şi atunci Dumnezeu ce
face? Aţi auzit în tribunal de dosare casate? Aşa se întâmplă şi în rai. Dumnezeu stă pe
tronul vremii, îngerii aduc cererile, că spune: “Nu defăimaţi pe cei mai mici ai mei, că
îngerii lor văd faţa lui Dumnezeu în cer”. Îngerul vine şi spune:
- Irina a blestemat-o pe Domnica pentru că i-a lăsat gâştele în porumb.
Vine îngerul Domnicăi şi spune:
- Doamne, Domnica plânge că a lăsat gâştele la Irina şi îi pare rău. O poţi ierta?
Acuma, Dumnezeu ar ierta-o, dar nu poate, că Irina I-a cerut să-i moară gâştele, să i se
întâmple nu ştiu ce. Dumnezeu ce spune? “Ia să-mi iau Eu harul de la amândouă şi lasă
să se judece între ele.” Şi când se ridică harul, cine intervine? Satana. Satana cum
lucrează? Altfel. Se duce şi îi mai spune Domnicăi la ureche o vorbă pe care a spus-o
Irina şi invers. Şi după ce iese vrajbă şi nenorocire, aleargă fiecare la preot şi spune:
- Părinte, dacă aţi şti cât de mult am greşit, ce facem, cum reparăm?
- Citiţi Psaltirea amândouă, să vedem cine e vinovat.
Şi cine e vinovat? Dracul care le-a întărâtat. Chiar le-am spus duminică la predică:
- Luaţi cartea lui Nifon Episcopul Constanţianei, episcop ascet, citiţi şi o să vedeţi cum
chinuie diavolul pe om.
Deci blestemul are rădăcină în diavolul, nu în Dumnezeu. Blestemul nu e de sorginte
divină. Dumnezeu când s-a supărat pe om a spus aşa, scrie în Scriptură: “Voi pierde
făptura aceasta de pe pământ. Deodată S-a căit după mulţimea milei Sale şi a spus: Nu
voi pierde, îl voi mântui”, că aşa spune: “Că vine să judece pământul,” o dată vine să ne
iubească, o dată vine să ne pedepsească, să judece, adică să cerceteze lumea cu dreptate
şi popoarele cu îndreptare. Întâi ne trimite dreptatea să vedem cât e de dură, că nu o
putem răbda, apoi ne trimite îndreptarea prin mila Lui. Deci mila şi dreptatea merg
împreună. Aşa spune în Psalmi, mila şi dreptatea s-au sărutat, Adevărul din pământ a
răsărit şi dreptatea din cer a privit.
Blestemul e ca un bumerang asupra celui care îl aruncă, dar poate acţiona şi asupra celui
căruia se aruncă blestemul şi asupra familiei lui. În general blestemul umblă ca un urlet
de şarpe, el propriu-zis de diavolul este purtat, că este ca o săgeată rânitoare. Când
găseşte inimă înfrântă şi smerită se întoarce. Aţi văzut că a blestemat şi i-a păţit ceva
soţul, calul, vaca ş.a.m.d. Am o întâmplare trăită de mine personal, banală la prima
vedere. În Bârnova era o femeie necredincioasă în primii ani când am venit noi. CeI de
acolo nu ştiau ce sunt aceia călugări, credeau că suntem o sectă, şi a spus:
- Cine dracu' v-a mai adus şi pe voi aici, în mănăstirea aceasta, să tulburaţi liniştea
satului cu clopotele astea toată ziua şi toată noaptea?
Noi trăgeam la vecernie, la liturghie, la parastas, la utrenie, la priveghere, dar ei s-au
învăţat cu aceste rânduieli, nu le mai ştiau după 50 de ani de comunism, şi ea mi-a spus:
- Dacă crezi că nu am dreptate, blesteamă-mă!
- Nu vă blestem deloc, eu vă spun un singur lucru: are grijă Dumnezeu. Pocăiţi-vă până
nu e prea târziu.
A doua zi vine un bărbat speriat la mănăstire:
- Părinte, opriţi blestemul, Părinte.
- Ce s-a întâmplat cu tine, ce blestem?
- Soţia mea a supărat ieri un călugăr de aici. Mi-a căzut calul în fântână, mi-a crăpat
vaca în lucernă. Mata îţi dai seama că eu sunt un om nenorocit?
- Gata, să se oprească. Stai liniştit că nu e nimica.
Mi-am dat seama cât de repede a lucrat Dumnezeu, pentru că ea, de fapt, nu avea nimic
cu mine, ea nu suporta că este rugăciune. A intervenit Dumnezeu ca să bage spaima în
toţi necredincioşii. A fost ceva banal, eu nici nu m-am gândit că o să-i facă treaba asta.
Ea ţipa acolo şi făcea urât, eu mi-am văzut de treabă, nu am stat la discuţie. Dar cum a
lucrat Dumnezeu de rapid! Sunt fapte care atrag blestemul.
Aveam, tot aşa, o femeie necăjită acolo care venea şi cerşea tot timpul, dar pentru că era
femeie, mie mi se muia inima gândind că poate e şi ea mamă, poate a fost mamă, pe
ideea aceasta mergeam, cum să o laşi să meargă cu mâna goală? Acesta e modul meu de
a gândi: dacă aş fi eu în locul lui, ce aş vrea să se întâmple? Şi atunci îmi vine foarte
uşor să judec, dacă îmi este milă de mine, îmi este milă şi de celălalt, nu e greu să iau
decizia. Şi i-am spus:
- Uite, ai fasole, ai făină, ai ulei, dar, te rog, nu le mai da pe băutură, că o să te
pedepsească Dumnezeu şi o să arzi de vie.
Eu am spus această vorbă fără s-o premeditez. Ea s-a dus şi a dat pe băutură tot ce a luat
de pomană, a băut, a uitat sticla de băutură lângă sobă, a curs jăratic, a explodat, s-a
aprins alcoolul acela sanitar şi până dimineaţă a ars casa şi ea a ars în casă. Şi am zis,
“Uite mânia lui Dumnezeu!”. De ce am scos această vorbă din gură? Deci, sunt cazuri
când blestemul trage singur, nu trebuie să-l aduci.
V-am spus, jignirea părinţilor, lovirea mamei, neascultarea faţă de părinţi, lovirea lor,
calomnierea lor, dispreţuirea lor, vorbele de insultă atrag nenorociri. Nu e voie. Poate să
te supere un părinte oricât de mult, rabzi, închizi gura, taci şi spui “Doamne miluieşte!”.
Pentru că acolo este toată mânia lui Dumnezeu, toată dreptatea Lui stă acolo. Numai El
ştie fiecare somn şi geană nedormită până ai ajuns mare şi nu e permisibil. Dacă spune
să cinsteşti pe părinţii tăi ca să-ţi fie ţie bine ani mulţi pe pământ, înseamnă că oglinda
părinţilor e şi după viaţă, nu numai în viaţă. Există părinţi cărora le e ruşine cu copiii lor
sau sunt părinţi care sunt mândri de copiii lor sau este acel egoism – orice părinte, oricât
de rău copil ar avea, tot are inima aceea să vadă ceva bun sau să caute ceva bun la el.
Mai vin oamenii la mine şi spun:
- Părinte, bea, înjură, nu-i credincios, dar e bun la inimă.
- Da, da. Fă mata rugăciuni pentru el ca să-l facem şi mai bun, că el e bun, dar e bun de
iad, e marfă solvabilă pentru diavol, abia aşteaptă să-l chinuie în focul veşnic.
Dar vin bieţii părinţi din dragoste absurdă, vor să-i vadă bine. Noi însă nu dăm acest
bine, tot Dumnezeu îl dă. Bătrânii mei au avut altă mentalitate, eu am crescut printre ei,
oamenii bătrâni nu gândesc precum cei mai tineri. Îmi ziceau:
- Da' de ce nu spui sărut mâna pentru masă? Ce, vrei să-ţi sece gura?
- Am spus sărut mâna pentru masă.
- Să aud şi eu.
Deci nişte reguli foarte fireşti şi chiar vă spun că până şi cei mai mari boieri la fel
procedau:
- Săru' mâna, mamă, gata, plec.
- Lasă, nu mai pupa mâna, du-te sănătos!
Adică cerea acest respect, faptul că îţi punea în farfurie, aceasta era şi vorba: “Atâta timp
cât eu îţi umplu farfuria, tu eşti obligat să mă respecţi”. Era o vorbă de la ţară pe care am
prins-o în plin.
Mai putem identifica şi un alt aspect: există blesteme uşoare şi blesteme grele.
Blestemele uşoare sunt blestemele de îndreptare, pe care le trimite Dumnezeu, blesteme
care cad din faptele noastre, din nebăgare de seamă. De exemplu, ori pe vreun om am
amărât, ori legătură nedezlegată am luat, ori din pizma şi lucrarea diavolului am alunecat
sau fără de băgare de seamă am vorbit sau altceva nechibzuit am vorbit. Din acestea
putem scăpa. Cel mai des blestem pe care îl auzim noi la ţară este: „Lua-te-ar dracul”.
Este cel mai frecvent blestem, pe care cu atâta uşurinţă îl rostim, încât nu ne dăm seama
de gravitatea lui. Să ştiţi că blestemul rostit trebuie spovedit, pentru că tot ce avem noi în
casă, că este pasăre, că este animal, că este copil, poate fi afectat. Sau: “Mânca-te-ar
boala” sau “Lua-te-ar naiba” sau “Trăsni-te-ar”, sunt vorbe care nouă ni se par
inoffensive, că nu am înjurat de lucruri sfinte, dar sunt mai periculoase ca lucrurile
sfinte. Pe cât de uşoare sunt, pe atât sunt de periculoase.
De ce spun că sunt blesteme uşoare? O mamă, o bătrână simpatică, a venit la mănăstire
şi am spovedit-o cu ani în urmă. În 1991, când am venit la Bârnova, Mănăstirea Bârnova
era singura din împrejurimi până la bisericile şi mănăstirile din Iaşi. Atunci era doar
Cetăţuia, cu Părintele Teofan, mai târziu s-au deschis Trei Ierarhi şi Golia. Pe perimetrul
Mănăstirii Bârnova, toate satele acelea nu aveau preot, era după revoluţie, în regimul
Ceauşescu exista un preot la patru sate, era foarte greu. În Poieni se afla un preot care
slujea şi în Păun, în Pietrărie era un preot care slujea şi în Bârnova jos, era la noi la
mănăstire şi apoi l-a dat la paraclisul din sat, până în Ciurea. Era Părintele Bostan, avea
vreo 90 de ani şi nu se putea deplasa, erau Curăturile, era Dumbrava, Şanta, Lunca
Cetăţuii, toate care erau fără preot, Vişani, Bucium era până la Părintele Carp. Eu eram
în acele sate, cum se spune, singurul duhovnic al lor, care le ascultam păsurile la orice
oră. Stăteam din două motive, una, că era mănăstirea săracă, să avem din ce trăi, şi doi,
eram dornic de afirmare, că eram tânăr şi doream şi eu să spovedesc, să am ucenici, să
fiu căutat, să fiu cineva. De ce? Fiecare trăieşte acest sentiment. Eram bucuros că stau
cinci-şase la coadă sau zece, sunt oameni la poartă, înseamnă că valorez şi eu ceva.
Uşor-uşor am spovedit toate acele sate. Cunosc totul din Tufeştii Scânteii până în Poieni
spre Vaslui şi până în Holboca şi în capătul Leţcanilor, toată Valea Lupului, ştiu totul, am
spovedit toate acele sate, pentru că erau puţini preoţi şi nu faceau faţă. Ei, când au auzit
că s-a deschis o mănăstire nouă, rapid au năvălit. Părintele Teofan era şi el în putere, dar
în vârstă, şi era mai mult cu molitfele, dezlegările. Atunci, am urmat după Părintele
Cleopa tot cu spovedania şi spovedeam de dimineaţa până seara. Într-o zi vine o băbuţă
şi îmi spune aşa:
- Părinte, am un păcat pe care nu l-am spus nimănui.
- Da, bunică.
- Părinte, am scos odată o vorbă nechibzuită şi mi-am nenorocit familia.
- Cum, bunică?
- A venit băiatul beat. Eu veneam de la muls vaca şi când l-am văzut în faţa ochilor tot
cum se clatină, tot murdar de glod, am zis: “Mai bine te vedeam între scânduri decât în
halul acesta”. M-am dus în casă, l-am spălat, s-a culcat, am uitat. A trecut vremea şi la o
săptămână sau două s-a dus din nou la băut, a dormit pe linie şi mi l-a tăiat trenul. Mi l-
au adus chiar în scânduri de la morgă. Îmi pare rău, că au rămas copiii în urmă, cu soţia.
Dar, uite, vorba asta nechibzuită am spus-o şi mă căiesc toată viaţa mea. De ce nu am
putut eu să cer altceva atunci? Că mi-a ascultat Dumnezeu rugăciunea şi aşa mi l-a adus.
Vedeţi? Acestea sunt blesteme uşoare. El e uşor la prima vedere. Of, când spunem acest
cuvânt, “of”, pe Dumnezeu îl mâniem. De ce? Noi spunem “of” pentru că s-a spart un
geam, pentru că a intrat cineva cu glod în casă, că a uitat frigiderul deschis, că a dat
drumul la apă în baie şi a fost neglijent, că a lăsat patul desfăcut. Dar Dumnezeu, că
tolerează păcatele a 6 miliarde de oameni pe glob, şi păgâni, şi nepăgâni, şi atei, şi
neatei? El cum iartă în fiecare secundă? Le iartă pentru că a existat jertfa crucii lui
Hristos şi răstignirea Mielului şi deşertarea Fiului din Treime în Fecioara ca să ne
mântuiască cu micile mărunţişuri pe care le păţim noi. Noi spunem: “Vai, ce greutăţi!”.
Avea Părintele Cleopa o istorioară frumoasă, era foarte semnificativă. El dorea să curme
plângerea din tine, adică autovăitarea noastră. Spunea aşa:
- Mamă, astea sunt greutăţi care le aveţi voi, nu aveţi bani în portofel şi lux cum vreţi
voi? Staţi să vă spun eu ce e greul. Stătea un om la pat şi era tot răni şi cârtea tot timpul
şi a zis: „Doamne, lasă-mă mai bine să stau trei ceasuri în iad, numai ia-mă de pe
pământ, că nu mai pot”. A venit îngerul şi l-a întrebat: „Eşti hotărât?” „Sunt hotărât.” I-a
luat sufletul, l-a dus în iad, l-a lăsat acolo şi dus a fost îngerul. Şi se văita bietul suflet:
„Doamne, du-mă pe pământ să rabd până la a doua venire, numai să nu mai spun
niciodată că e greu pe pământ. Doamne, du-mă pe pământ şi ţine-mă cât vrei Tu, numai
nu mă pedepsi, pentru că aici mi-i sfârşitul, dacă eu de aici nu mai ies”. La un moment
dat, a început să spună: „Doamne, nu Te gândeşti la mine? Ai spus că mă laşi aici trei
ceasuri şi eu stau de sute de ani şi nu mai vii să mă iei?!”. Deodată apare îngerul şi
întreabă: „Cârteşti? Vezi? Abia ai stat trei minute”. „Du-mă pe pământ să mai rabd încă
două vieţi, numai scoate-mă de aici. Să fiu tot trupul numai răni şi suferinţe şi foame şi
sete, numai aici să nu stau.” Deci atât de necomparabilă este mânia dreptăţii lui
Dumnezeu pentru cei care nu cred şi Îl batjocoresc pe Dânsul, faţă de cât de mici
încercări ne dă El nouă pe pământ. Pentru că noi nici nu ne-am învăţat cu jertfa. Ia să ne
mai bată şi cuie, ia să ne mai biciuiască, ia să ne mai tragă la palme, ia să ne pună pe
cruce, ia să ne pună cunună de spini, ia să mai stăm flămânzi, ia să mai stăm în temniţă,
ia să mai stăm cu picioarele pe butuc, ia să mai stăm scuipaţi şi batjocoriţi! Am scrie la
CEDO. Dar Hristos le-a răbdat pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire.

Blestem, afurisanie, anatema

În ceea ce priveşte legătura dintre blestem, afurisanie şi anatema, trebuie să facem o
distincţie. Blestemul atrage după sine anumite fapte, indiferent dacă este pus sau nu,
pentru că zice, de exemplu: „Blestematule”, fără să spună cineva ceva din gură, după
faptele săvârşite. Aceste blesteme sunt cuvinte grele aruncate, rostite sau trăite prin
propriile fapte ca pedeapsă slobozită de Dumnezeu sau de mânia semenilor. Aici spune
aşa Sfânta Scriptură: în momentul în care cineva ţi-a greşit, ceartă-l între el şi tine. Dacă
s-a îndreptat, iartă-l. Dacă nu s-a îndreptat, mai cheamă doi-trei, din nou ceartă-l. Dacă
s-a îndreptat, ai câştigat pe aproapele tău. Dacă nu s-a îndreptat, spune-l Bisericii, adică
soborului. Apoi Biserica ia decizia şi în momentul în care l-a certat şi nu s-a îndreptat, îl
afuriseşti, adică îl îndepărtează de Trupul lui Hristos. Îl opreşte de la Sfânta
Împărtăşanie, de la accesul la cele şapte Taine. Deocamdată este pus în starea de
pocăinţă, în starea de pridvor, în starea de penitenţă în spatele bisericii sau la uşa
bisericii, cum arată Proloagele şi Vieţile Sfinţilor. Dar în clipa când nici aşa nu ascultă
sau leapădă învăţătura cea dreaptă sau vine şi aduce o învăţătură nouă sau schimbă o iotă
sau o cirtă din lege, este deja o abatere foarte gravă. Spune Apostolul Pavel: “Înger din
cer dacă ar veni să vă aducă altă Evanghelie decât mi-a vestit mie Hristos şi v-am vestit
eu vouă, anatema să fie”. Ce înseamnă anatema? Despărţirea de viu de Biserica şi Trupul
tainic al lui Hristos şi mergerea de viu în iad cu dracii, adică tu eşti deja jertfa lor încă de
pe pământ, deci eşti lepădat, eşti apostat, sau chiar mai mult decât apostat, nu mai faci
parte din Trupul tainic al lui Hristos, ai fost tăiat, cum au fost Origen şi mulţi alţii care
au fost anatematizaţi şi au fost excluse din Biserică scrierile lor, părerea lor, mentalitatea
lor. În timp s-au revizuit, s-au corectat şi ceea ce a corespuns cu interpretarea dogmei
ortodoxe s-a păstrat, s-au numit scrieri alese sau texte veridice, restul au rămas ca nişte
minciuni, cunoscute ca scrieri gnostice. Tot ce este fals în Biserică este anatema. Primul
care este dat anatema de Biserică este diavolul. Aşa spune Apostolul Pavel: “Cel ce nu
iubeşte pe Domnul să fie anatema”. Scrie acolo frumos, în Epistole. Anatema este cel
mai greu blestem şi pe acesta nu-l poate ridica decât episcopul sau sinodul şi tot ei îl pun
asupra celui în cauză, care iese din rânduiala cea dreaptă a credinţei.

Violenţa în familie
Violenţa domestică se manifestă atât în familii, cât şi în rândul celor care trăiesc în
concubinaj, unde sunt şi copii, care ajung marcaţi de suferinţe majore. Au apărut diferite
fundaţii care asigură găzduire, un număr limitat de zile, persoanei care a fost maltratată,
agresată, tratată necorespunzător. Nu ar trebui ca aceste fundaţii să se ocupe de o
educare a familiei ca să nu se ajungă la violenţă? Se întâmplă ca femei care au fost
maltratate să stea la fundaţie, apoi intră într-o altă relaţie, unde sunt tratate la fel sau
chiar mai rău. De ce acest lucru? Datorită fundaţiei, există două feluri de sprijin, unul
pozitiv şi unul negativ. Pozitiv pentru moment, deoarece lasă impresia că dă o mână de
ajutor, dar negativ prin faptul că adânceşte mai mult boala şi suferinţa celor care au
ajuns la punctul respectiv. Problema fundamentală care trebuie rezolvată de aceste
fundaţii, sau de către societatea civilă, de forurile superioare ale ţării, nu o reprezintă
violenţele din familie, ci problema locurilor de muncă, problema locuinţelor sociale care
ar trebui să existe. În momentul în care unui om îi asiguri un loc de muncă şi o locuinţă
socială, el este obligat să muncească pentru a-şi plăti locuinţa în care trăieşte. Sistemul
comunist a ştiut să facă acest lucru, a asigurat o locuinţă pentru fiecare, după nevoile pe
care le avea. Deci dacă programa socială din perioada comunistă a ştiut să ţină cont de
acest lucru, aşa cum într-un sistem nu totul poate fi rău şi nu totul poate fi bun, la fel şi
aici trebuie rezolvată această problemă.
Violenţa în familie are la bază două lucruri. Unu, nechibzuinţa celor doi, soţ - soţie sau
mamă şi tată, noi nu ştim acum ce fel de familii sunt, există şi familiile de probă,
concubinajul. A doua inechitate este imoralitatea. Dacă aţi fost atenţi, cel puţin de patru-
cinci ani încoace, pornografia şi mass-media aceasta dezbrăcată, ca să spunem aşa, şi-au
făcut loc pe toate ecranele, în toate revistele, în toate emisiunile. De fapt, ce au făcut? Au
stimulat animalul lăuntric sau pofta sălbatică nechibzuită din omul raţional. Pur şi
simplu au ucis oamenii sufleteşte mai înainte de moartea trupului. Oameni la 30 de ani,
la 40 de ani, la 60 de ani se trezesc că s-au dezvoltat în ei simţurile tinereţii, devin
geloşi, devin suspicioşi, devin amanţi, devin concubini şi creează mariaje false, ascunse,
în afara căsătoriei. Şi atunci sigur că în momentul în care în familie apare o problemă,
indiferent că de vină e soţia sau soţul sau perechea, normal că celălalt îl întreabă: “Unde
ai fost? Ce ai făcut? De unde vii? Ce s-a întâmplat? Cum se explică? Care e cauza?”.
Neavând fundament şi răspuns la problema respectivă şi pe fondul băuturii, care este o
modă, are un puseu de furie.
În perioada comunistă, dacă vă aduceţi aminte, între orele 10 şi 5 după-amiaza se
serveau băuturi alcoolice în magazinele care desfăceau asemenea produse. Acum omul
are bar nonstop şi poate bea la fiecare pas de dimineaţa până seara. Ei fac propaganda
ţigărilor, fac propaganda consumului de alcool neautorizat. Dar autorizează-le! Fă patru
magazine unde să se poată bea alcool sau consuma ţigări avizat. Oriunde vrei găseşti,
orice om este producător de ţigări, orice om este producător de alcool. Şi atunci, sigur, în
spatele acestei mafii a alcoolului şi a ţigărilor, de fapt, ce se ascunde? Cronicizarea
bolilor sufleteşti şi trupeşti ale românilor. De obicei violenţa vine din partea bărbaţilor,
dar sunt şi femei care stau în baruri, pentru că s-a înmulţit şi acest fenomen. Indiferent
care ar fi numărul lor, tot bărbaţii sunt cei care sprijină permanent crâşma, pentru că el
nu este bărbat dacă nu bea. Trebuie să arate că el este cel care poate duce tăria. Şi dacă
ar putea-o duce raţional şi intelectual ar fi cum ar mai fi, dar o duce numai biologic, cară
povara după el, vine, sparge, bate, fură, înjunghie.
Toate programele de ştiri din mass-media au grijă ca în societatea românească să fie
prezentate românilor doar violurile, pentru a stimula acest lucru, crimele, pentru a
stimula acest lucru, divorţurile, pentru a stimula acest lucru, bătăile, ultrajele. Dar nu dă
nimeni exemple educative, o familie model, copii model, părinţi model, bunici model,
creştini model. Avem postul de televiziune bisericesc Trinitas, dar câţi stau să se uite pe
Trinitas? Normal că toată lumea caută în programe filme sau show-uri deşănţate. Toată
încurajarea mass-media are patru rădăcini: violenţa, crima, sexul şi ultrajul. Toată lumea
se bate, toată lumea ştie karate, toată lumea boxează, toată lumea face judo, toată lumea
sare pe geam cu butelia în spate când explodează, toate maşinile explodează, toate
blocurile sar în aer, toată lumea mitraliază, toată lumea cunoaşte strategii de pază, deci
scenarii, că de asta se şi numesc filme artistice. La baza acestor filme stau nişte scenarii,
aşa explică psihopedagogii şi psihologii această raţiune a mass-media: pun acolo
pătrăţelul, că-i roşu, că-i galben, că-i verde, că-i 12 ani, că-i 13 ani, că-i 16 ani, că-i
dramă, că-i durere, că-i dragoste, că-i moarte, că-i viaţă. Dar noi nu putem şti la ce oră
deschid copiii televizorul, noi nu putem şti la ce oră sunt desene animate. Tu îi pui tot
felul de căpcăuni ciudaţi, adică desene animate moderne, şi ai eliminat Tom şi Jerry, ai
eliminat poveştile normale care puteau să-i dezvolte ca şi copii, nu să-i dezvolte ca
maturi.
Scria într-un articol de ziar, s-a constatat că foarte mulţi copii se maturizează precoce,
devin anxioşi, devin depresivi, devin violenţi, devin trişti şi marcaţi social. Da, el până la
8 ani e sătul de calculator, până la 10 ani e sătul de internet, până la 14 ani e sătul de
filme pornografice, până la 15 ani deja el cunoaşte viaţa trupească şi atunci eu mă întreb:
ce mai poate experimenta acel om dacă din frageda lui copilărie a experimentat totul?
Nu a rămas absolut nimic neexperimentat. El ştie tot. Şi unde mai pui că de la vârsta de
7-8 ani deja se fumează, unde mai pui că de la vârsta de 10 ani deja se consumă băuturi
alcoolice şi unde mai pui că tot societatea a creat acel telefon la care copilul îşi reclamă
părintele dacă îl educă într-un mod puţin mai categoric, să nu spunem agresiv, că orice
părinte îşi iubeşte copilul şi îi vrea binele.
Niciodată nu vom întâlni părinţi care doresc să-şi ucidă copiii. Avem cazuri izolate de
paranoici, întâmplătoare, unde poate tot cu băutura în cap sau tot pe baza agresiunii
familiale sau a lipsei de educaţie sau a moralităţii din familie s-a ajuns, Doamne fereşte,
la o nenorocire. Dar noi nu putem generaliza o societate în care trăiesc zeci de mii de
tineri, zeci de mii de copii, că doar avem 1.800.000 de mame tinere, avem vreo
2.000.000 de mame cu copii majori şi minori, avem aproape 1.000.000 de mame cu
copii trecuţi de majorat. Acestea toate au educat copii, nu s-au luat după mass-media.
Acestea au pus de trei ori pe zi masa, au băgat rufe la spălat, au făcut temele cu ei ca să
meargă la şcoală. Deci o anumită implicare în viaţa de familie. Dar pentru rezolvarea
acestei nenorociri, pentru mame agresate, pentru copii maltrataţi şi alte probleme, ar
trebui să existe acele centre de plasament, unde mama şi tata sunt chemaţi să primească
o educaţie, nu un ajutor care ţine o săptămână şi după aceea începe circul din nou. Aici
este vorba de o schemă, o anumită structură organizatorică. Mai ia bani un psiholog, un
director, un adjunct, un contabil, un portar, un bucătar şi ei nu fac altceva decât circuitul
unei slăbiciuni din care se trăieşte tot într-o organizaţie guvernamentală, pe baza unor
bani încasaţi tot de la contribuabili. Nu este neapărat întotdeauna o chestiune benefică.
Sfântul Ioan Damaschin, unul dintre marii dogmatişti, cel care a şi scris “Dogmatica
ortodoxă”, un mare trăitor şi un mare comunicativ cu transcendentul, un om al lui
Dumnezeu care vorbeşte cu Dumnezeu, spune aşa: “Binele nu este bine dacă nu este
făcut bine”. Şi când se bazează pe acest lucru spune clar: “Şi milostenia să asude în
mâna ta, şi sfatul să fie o milostenie şi mustrarea şi certarea să fie o milostenie”. Deci pe
om, când face rele, nu-l chemi, îi dai mâncare şi-l pui să doarmă gratis, ci îl implici în
viaţa socială. Repet, am aceeaşi părere pe care am susţinut-o întotdeauna – noi trebuie
să-i ajutăm pe cei care doresc să facă parte din societate, nu pe cei care nu doresc.
Iar aceasta din următorul motiv. Să luăm altă metodă de corecţie. Un bărbat sau o femeie
fac gălăgie, se bat. Este înştiinţată poliţia, mama este luată la plasament. Ce face tata?
Este amendat cu o sumă de bani, nu are de unde să o plătească, oricum ei sunt nişte
amărâţi, nişte şomeri, nişte imorali sau poate chiar nişte oameni neintegraţi social. Şi
atunci ce face? Îl duc la închisoare, trebuie să lucreze în comunitatea publică de valoarea
sumei banilor şi în loc să vină educat de acolo, din contră, vine mai stricat, că poate
acolo întâlneşte oameni mai răi decât era el. Trebuie găsit un act de educaţie prin care
familia să fie responsabilizată de îndatorirea pe care o are, nu de substituirea
îndatoririlor. Dacă nu facem aceasta, restul este în zadar, putem face noi zece fundaţii pe
fiecare comună. Se vor învăţa mamele să vină să mănânce şi să trăiască gratis, că se dă
de la stat. Vorba unui politician român: „Românii aşteaptă, dar nu ştiu ce”.
Noi trebuie să învăţăm să fim buni agricultori, pentru că avem o ţară agrară, să fim buni
gospodari, pentru că deţinem cel mai bun fond funciar pe care-l poate avea orice ţară cu
munte, cu apă, cu ploaie, cu tot ce vrem noi. Trebuie să fim cei mai serioşi oameni,
pentru că avem la rădăcina noastră baza seriozităţii, morala ortodoxă. Morala creştină
românească are la bază învăţătura bisericească. Cred că România este ţara cu cele mai
multe biserici şi mănăstiri, dacă am sta să facem un inventar al tuturor ţărilor ortodoxe.
Avem atâta personal monahal drept dovadă că vatra e sănătoasă şi se nasc noi speranţe.
Vin alţi tineri din urmă care înlocuiesc generaţia care trece. Ca dovadă că încă avem
mame sănătoase şi copii sănătoşi, avem mentalităţi sănătoase. Deci noi nu putem spune
că ne putem compara cu America, Anglia, Germania sau alt stat occidental care nu are
contact cu biserica. La noi clopotul şi toaca se aud în timp ce mergi pe stradă, în timp ce
îţi faci piaţa, pentru că nu faci doi paşi şi ai o biserică.
În primul rând, la baza familiilor dezintegrate stau lipsa de credinţă, lipsa de bun simţ,
lipsa de moralitate. Ce are ca fundament această familie în care există agresiune?
Imoralitatea. Dacă ei ar avea puţin bun simţ, ar acţiona altfel. Era o vorbă bătrânească:
„Ai o vârstă, se uită lumea la tine. Ţie nu-ţi este ruşine că te văd oamenii?”. Aşa te
întreba când erai acasă. „Măi, se uită lumea la tine. Ce socoteală dai oamenilor care te
văd pe drum?” În ziua de astăzi cred că ar trebui să înviem lucrul acesta. Nu se cumpără.
Ştiţi, singurele lucruri pe care nu le putem găsi în magazinele de specialitate sunt bunul
simţ şi morala personală. Acestea se dobândesc. Aşa cum omul a fost înzestrat cu raţiune
şi cu intelect şi cu cuvânt, aşa a fost înzestrat şi cu conştiinţă. Cine şi-a pierdut-o trebuie
să şi-o caute, iar cine o are să o reactiveze, adică să o regenereze. Aceasta vine numai
din cunoaşterea lui Dumnezeu, cum ne spune Părintele Stăniloae, “Cunoaşterea lui
Dumnezeu din împrejurările vieţii”.
Cu toate acestea, la ora actuală se înregistrează şi progrese: la spital ai o capelă, la
închisoare ai o capelă, la căminul de copii ai o capelă. De ce? Ca prin vederea preotului
să-şi aducă aminte de Dumnezeu. Spune la un moment dat psalmistul David: “De m-ar fi
ascultat Israel pe Mine şi ar fi păzit poruncile Mele, întru nimic aş fi smerit pe vrăjmaşii
lor, dar aşa, i-am lăsat să meargă după mintea lor şi după voile lor şi s-au pierdut între
neamuri”. Aşa şi noi, Dumnezeu ne-a făcut creştini, ne-a dat o biserică, o pleiadă de
sfinţi. Ne-a dat. Modele aveţi, urmaţi-le! Nu poate veni Dumnezeu să urmeze modelele
în locul nostru, pentru că, închei aici cu un cuvânt din Sfânta Scriptură, vine învăţătorul
de lege şi întreabă:
- Ce să fac ca să mă mântuiesc?
- Ce scrie în lege.
- Dar ce scrie în lege?
- Să iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi.
Păi, iubeşte! Prima poruncă din lege este să nu dai cu parul în soţie. Femeia să-şi
respecte bărbatul şi să se teamă de el în duh bisericesc, adică în duh dumnezeiesc, iar
bărbatul să o iubească pe femeie cum a iubit Hristos Biserica. Dacă el e un neisprăvit,
este deplasat intelectual şi psihologic şi este anormal, este jalnic din punct de vedere
moral, atunci vina este şi a femeii, că şi-a luat un asemenea model. Dacă ea consideră că
aşa este Hristos în cer cum e bărbatul ei, să asculte în continuare, dacă nu, să-şi
regăsească cărarea unde s-a rupt firul.
Când cădem în dezechilibru, toată lumea întreabă:
- Ce să facem ca să stârpim răul?
Alţii întreabă:
- Ce să facem ca să oprim necazurile?
Un copil de 10 ani mă întreabă:
- Părinte, dar dacă Dumnezeu este iubire, de ce este atâta rău în lume?
Şi atunci, sigur că m-am gândit cum să-i explic: da, dar Dumnezeu este iubire numai
pentru cei care iubesc. Pentru cei care urăsc, acelaşi Dumnezeu este un Dumnezeu al
urii, pentru că El se depărtează şi vine diavolul şi-I ia locul, vine tot cu chip de
dumnezeu, ne înşală şi ne trage la rele, că el e dezbinătorul. Dumnezeu n-o să facă rău
niciodată, dar când vede că omul nu vrea să înţeleagă, se retrage şi îi lasă loc: „Omule,
desfăşoară-te şi suportă-ţi consecinţele”. Aşa că i-am spus:
- Răul reprezintă consecinţele lipsei de conştiinţă, nu ale iubirii lui Dumnezeu. Nu
Dumnezeu a creat răul. Răul s-a creat prin sine.

PARTEA II
Destrămarea familiei

Ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu mai despartă (Marcu 10, 9).

Divorţul
Sunt situaţii când cei doi soţi trăiesc în neînţelegeri, ajung la divorţ, divorţează şi apoi
unul dintre ei îl şantajează pe celălalt prin propriul copil, dacă nu chiar amândoi
reciproc. În ceea ce priveşte copiii, putem spune că ei trăiesc ei o traumă sau, nefolosind
termenul de traumă, putem vorbi propriu-zis de un dezechilibru de familie. În momentul
în care cei doi soţi nu-şi îndeplinesc datoria lor morală faţă de copii, aceştia devin pionii
din tabla de şah a divorţului, pentru că, bineînţeles, copiii întotdeauna, chiar dacă sunt
copii, vor specula drama părinţilor prin faptul că de foarte multe ori copiii înclină spre
partea unde sunt atraşi. Atât mama cât şi tata încearcă din punct de vedere moral să se
arate cât mai indulgenţi, să se arate cât mai omenoşi, cât mai prietenoşi, cât mai la voia
copiilor, tocmai ca să-i poată târî într-un proces care are loc în familie şi să le ceară să
dea o declaraţie în favoarea unuia sau a celuilalt.
În momentul în care avem de-a face cu părinţi care se luptă cu aceşti copii, la cine să
rămână, cum se spune, după lege şi după legile firii? Corect ar fi mama să aibă
întotdeauna grijă de copii, pentru că mama este cea care poate să educe un copil în limita
normalului, deoarece este mai grijulie şi mai responsabilă. În societate veţi vedea foarte
puţini bărbaţi care au fost lăsaţi de soţii cu copiii şi foarte multe femei care, fiind
divorţate, cresc copiii cu sau fără pensie alimentară. Aici trauma nu se resimte din punct
de vedere sufletesc, sufletesc are mai puţină importanţă. De obicei, toate mamele acestea
care ajung la divorţ îşi găsesc sprijin într-o rudă, într-un frate, într-o soră, într-un părinte,
mamă sau tată, deci bunicii copiilor. Dar mai mult decât atât, îşi găsesc uneori liniştea
chiar lângă biserică. Dacă aceşti copii iau calea lui Dumnezeu, ei nu au nimic de pierdut,
pentru că lângă biserică ei învaţă o anumită morală care îi duce întotdeauna la bine. Sunt
taţi care forţează nota pentru a obţine copiii, iar în momentul în care apare refacerea
familiei (asta şi în cazul unui deces, este valabil acelaşi lucru când moare partea
maternă), taţii de obicei sunt preocupaţi de refacerea căsătoriei, iar această refacere a
căsătoriei este mai febrilă la un bărbat decât la o femeie. Femeia, de exemplu, mai are
acea îndrăzneală şi spune: “Am copii, dacă vrei să mă iei cu copii, să mă înţelegi aşa
cum sunt, facem pasul, dacă nu, ne despărţim”. Bărbaţii doresc să nu rămână singuri, ei
au nevoie de un sprijin, pentru că se cunoaşte nemijlocit rolul unei femei în casă.
Închipuiţi-vă că partea nevăzută a gospodăriei în căsătorie nu s-a cinstit niciodată.
Bărbatul, de exemplu, dacă a venit obosit de la serviciu, se pune în pat, se odihneşte sau
aşteaptă să i se întindă masa. Pe când femeia, şi ea după opt ore de muncă, indiferent
dacă e în serviciu prelungit sau orice fel de activitate ar avea, vine acasă şi începe
spălatul şi îngrijitul copiilor, făcutul lecţiilor, educaţia, pregătirea pentru a doua zi, pune
masa bărbatului, spală haine. Sunt o mulţime întreagă de activităţi pe care nimeni nu le
vede.
În general, când se ceartă soţii, el spune: “E leneşă, nu avea serviciu, stătea acasă”. Dar
în străinătate, unde se duc românii noştri pentru un bănuţ, o femeie, o bonă, o
îngrijitoare, o menajeră, e plătită cu 800 sau 1.000 de euro ca să facă toate cele ale casei,
spălat, curat, mâncare, călcat, întreţinut. Pe când mama, gospodina casei, toate astea le
face gratis, ele nu se văd niciodată, nu se găsesc reflectate nicăieri. Şi atunci, sigur că
este foarte uşor să spui: “Eee, femeia, doar n-are serviciu, stă acasă”. Stă acasă, dar nu
doarme, face o muncă ce nu-şi are efectul. Ai umplut maşina, peste o zi iar e plină, ai
spălat chiuveta plină de vase, la următoarea masă iar e plină, ai dat cu aspiratorul, la
următoarea mişcare iar trebuie dat, acum ai făcut piaţa, acum e frigiderul gol. Acum ai
umplut cămara cu provizii pentru o săptămână, acum e din nou goală.
Toate acestea sunt treburile femeii. Femeia care e chibzuitoarea casei, cum spune Ioan
Gură de Aur, limanul familiei, aleargă între două pieţe şi cumpără ce e mai ieftin şi mai
mult, numai să-şi poată asigura aprovizionarea şi să ţină echilibrul casei. Unii spun: “Nu
pot posti”. E adevărat că nu poţi posti. Nu poţi posti dacă nu ai o femeie gospodină,
pentru că mâncarea de post este mai bună, dar este costisitoare şi implică talent. În
momentul când ai intrat în bucătărie, acolo e o adevărată artă. Aceea e arta femeii. Dar
în momentul în care apare divorţul, apar şi tot felul de reproşuri, şantaje. Băiatul începe
să fie sfătuit de tata: “Vezi că mama e aşa”. Fetiţa sau băiatul sunt sfătuiţi de mama:
“Uite, tata e aşa”. Acestea sunt cele mai mari greşeli, de care avocaţii şi judecătorii ar
trebui să ţină seama şi să le pună pe seama Scripturii, că tot e vorba de jurat pe Biblie
acolo. Eu am fost întotdeauna împotriva divorţului şi am spus aşa: de ce oare avocatul şi
judecătorul dau atât de uşor drumul la divorţ, când foarte multe divorţuri ar putea fi
remediate prin aşteptare? Am avea prima etapă, în care li se poate spune: „Mai staţi un
an de zile, să vedeţi dacă aţi ajuns la concluzia care trebuie”. Vine etapa a doua: „Mai
staţi şase luni de zile să mai aducem nişte probe, să vedem ce se poate repara la
problema aceasta”. La final, în etapa a treia, caută cu adevărat pe cel mai vinovat şi
pune-i o taxă de nerespectare a familiei sau dă-i o amendă din care el să înţeleagă
responsabilitatea familiei.
Oamenii vin cu atâta uşurinţă în faţa Sfântului Altar, se căsătoresc, depun mărturia pe
Scriptură că vor sta până la sfârşit, depun făgăduinţele, primesc Taina Cununiei, primesc
naşii, primesc tot respectul Bisericii, dar când se duc la divorţ nu mai trec pe la biserică.
Se duc, semnează rapid divorţul şi au plecat ca şi cum nimic nu s-a întâmplat. Eu cred că
cel mai greu lucru într-un divorţ nu este împărţirea lucrurilor. Un pat sau o masă o faci
dintr-un salariu sau dintr-o rată, dar în momentul în care ai împărţit copiii, ai dezbinat
familia. Aşa este familia în divorţ. Când unul dintre soţi s-a rupt, automat suferă
amândoi. Din cauza orgoliului, niciodată nu vor recunoaşte că unul suferă sau celălalt
suferă, ci întotdeauna va fi gradul de comparaţie. Eu, care spovedesc, am întâlnit multe,
multe cazuri. Foarte multe le-am prevenit şi chiar am reuşit şi sunt încântat de lucrul
acesta. Le-am spus:
- Un an de zile nu vă dau voie să divorţaţi, deoarece cred că mai sunt şanse de a repara
lucrurile.
- Părinte, nu mai sunt.
- Nu aţi încercat, ca să ştiţi că nu sunt. A trecut vremea şi aţi văzut că nu s-a sedimentat
nimic în bine? Chiar femeia aceea e cea mai rea sau bărbatul acela e cel mai rău? Uite,
încercaţi să-l aduceţi şi pe el sau încercaţi şi aduceţi-o şi pe doamna.
Şi atunci, uşor-uşor, cu rugăciune, cu agheasmă în casă, cu o rugăciune de Sfântul
Maslu, cu o spovedanie, cu o împărtăşanie, cu o citire, cu o dezlegare, am reuşit şi am
sudat nişte lucruri. Chiar au spus:
- Părinte, de când ne rugăm şi de când am luat-o pe calea Bisericii, să ştiţi că am început
să ne vedem reciproc greşelile.
Acesta e un mare lucru. Întotdeauna când contabilizăm partea adversă nu ne mai vedem
greşelile noastre. Şi judecătorii vor avea greu răspuns la judecată, pentru că prea uşor
dau soluţiile. Nu aşa se dă o soluţie: „Articolul cutare din Codul Civil, vă declar
despărţiţi”. Stai un pic, înainte de a-i declara pe aceşti oameni despărţiţi, i-ai declarat
distruşi, pentru că tu ai rupt între ei tot ce a fost frumos. Copilul acela va avea jumătate
de tată aici, jumătate de mamă acolo. Iar când va avea nevoie va şti, dacă nu ascultă de
tata, fuge la mama, dacă nu ascultă de mama, fuge la tata. “Nu-mi dă tata bani, îmi dă
mama; nu-mi dă mama, îmi dă tata.” Şi atunci el va fi mielul cu două oi care întotdeauna
va avea de suferit. El nu va fi niciodată un om vertical, pentru că şi părinţii au greşeli.
Eu am sfătuit pe foarte mulţi părinţi care mi-au spus:
- Părinte, mi-a cerut soţul copilul să-l plimbe, prin programul stabilit de lege, de vacanţă.
- Uite care este treaba, te rog frumos să laşi prostiile şi să laşi copilul la tata. Vorbeşte-i
frumos despre tatăl lui, lasă să-l educe, lasă să-l plimbe, lasă să-l vadă. Dacă îl cere o
săptămână, poţi să i-l dai şi o săptămână.
- Nu, că eu l-am făcut.
- Tu l-ai făcut, dar tatăl său îl educă. Un băiat crescut numai de mamă întotdeauna va
avea nişte carenţe, lipsa bărbatului din casă îl va face ori fricos, ori timid, ori mai
ruşinos, ori mai puţin îndrăzneţ. El nu are acel exemplu de personalitate pe care tata îl dă
în casă: „Măi, fii serios”. Vedeţi, înainte se spunea aşa: „Lasă să facă armata, că se
maturizează”. Acum nu mai avem acest element. A dispărut maturizarea prin instituţie.
Se spune: „Lasă să facă şcoală, că se maturizează”. Nu se mai poate maturiza nici la
şcoală, pentru că nu are ce să maturizeze. Nu este capabil să ia un 7 prin mintea lui, ia un
7 la facultatea cu taxă, care înseamnă cu totul altă valoare. Deci nu mai este nevoie să
comentăm. Nici acolo nu se poate maturiza. De ce? Pentru că el pe bani îşi poate face
mofturile, el îi spune profesorului în faţă: „Am plătit taxa, sunt student, dumneata eşti
obligat să mă treci, iei salariul pe banii mei”. El nu se maturizează nici acolo, nu are
competitivitate. El este un produs fără competiţie. Nu este pus într-o scară de valori,
creşte cu lanul cum creşte grâul. Or, nu e bine.
Aici este vorba de o sortare a vieţii. În momentul în care într-o instituţie de învăţământ
superior sunt 100 de locuri şi 1.000 de candidaţi, atunci creşte şi personalitatea, creşte şi
isteţimea, creşte şi perspicacitatea, şi inteligenţa, speculaţia de a şti, de a învăţa, de a te
bate, adică apare spiritul războinic, pe care însă azi nu ai cum să-l cultivi. La grădiniţă
sunt atâtea clase câte trebuie, la şcoală sunt atâtea clase câte trebuie. Profesori ai peste
măsură, trebuie să se roage profesorii de elevi să vină la şcoală să le pună o notă. Atunci
copilul este lipsit de câţiva factori: şcoala nu învaţă mare lucru, armata nu mai există,
societatea nu are ce să înveţe, că deja el intră pe o pistă dezordonată, iar când familia i-a
dat aceeaşi direcţie, atunci eşecul este garantat.
Să luăm următorul caz pe care îl am în minte. O doamnă avea patru copii, i-a crescut
singură pe toţi de mici. În momentul în care ea nu a mai putut face faţă, s-a apucat de
măturat scări la bloc, ca la sfârşitul lunii să mai ia un ban. I-a adus până în poziţia în care
primul a terminat o şcoală militară, s-a angajat, e la casa lui. Al doilea s-a căsătorit, s-a
dus cu soţia lui. Al treilea e major şi el, s-a căsătorit. A rămas ultimul care făcea liceul şi
îi spune mamei:
- Poţi să ieşi din casă. E casa tatei.
Dar cum este casa tatei? Este casa tatei când ea i-a crescut singură, pe cel mai mic de la
5-6 ani până în clasa a XII-a, femeie cu un singur salariu, spălând scări şi cu acea
alocaţie, cât o fi ea, vreo 30 de lei? I-a crescut pe toţi patru, i-a hrănit de trei ori pe zi, le-
a pus masa, i-a purtat la şcoală, a plătit întreţinerea la bloc. El vine prin hotărâre
judecătorească să ia jumătate de casă, în condiţiile în care el când plecase de acasă
apartamentul acela avea vreo 50-60 de milioane restanţă la întreţinere şi vreo 70
penalizare. Iar judecătorul, care cunoaşte legea, este om autorizat în stat şi reprezintă
balanţa dreptăţii umane pe pământ, îi spune în hotărâre: „Aţi pierdut casa, trebuie să o
scoatem la licitaţie şi să ia bărbatul jumătate că e dreptul lui”. Întrebarea mea este, dacă
tu eşti judecător, ce faci? În fond, ce înseamnă a judeca? A analiza. Ce înseamnă
duhovnic? A cerceta duhul. Deci eşti judecător, analizezi că o mamă timp de 15 ani a
crescut singură patru copii, i-a făcut mari şi a trăit muncind cu mâinile goale din greu, la
menaj şi la curăţenie, ca să-i vadă mari, iar tu vii şi-i dai dreptate celui care după ce a
plecat de acasă nu a avut nicio responsabilitate, nu a plătit o dată pensie alimentară?
Sigur că în momentul în care copilul s-a întâlnit cu tatăl său şi acesta i-a dat bani pentru
o pereche de blugi sau o pereche de pantofi, după aceea i-a spus mamei: „Te rog frumos,
ieşi din casă că e casa tatei”. Şi i-am spus:
- Ştii ce trebuie să faci? Vinde apartamentul, ia-ţi jumătate din bani, du-te la părinţi la
ţară, pune banii la CEC să ai de înmormântare şi de o boală, copiii trimite-i toţi la tatăl
lor, că de acum sunt majori, iar tu vezi-ţi de bătrâneţe.
Adică ajunsese să-i spună judecătorul cu expertul: „Ce fel de mamă eşti?”. Deci mama
era vinovată că de acum băieţii, la 18 ani, nu aveau unde să stea, că a vândut casa. Tot ea
trebuia să se ocupe să cumpere o casă. Că de ce, din suma primită, nu face un credit la
bancă să ia un acoperiş copiilor? Dar ea are acoperiş. Şi a dat procesul peste graniţă, la
Strasbourg, la Curtea Europeană, şi de acolo i-a venit exact reversul. Ca să vedeţi cum
au gândit cei din afară care nu au treabă cu noi: „Nu se înstrăinează apartamentul până la
terminarea şi căsătorirea ultimului copil şi el nu are dreptul să primească, după ce i se
scad tatălui toate, şi din cheltuielile pe care le-a lăsat la întreţinere şi din ce a costat
întreţinerea şi din creşterea copiilor şi dreptul la alocaţie”. Deci nu mai lua aproape
nimic. A reînceput procesul în ţară încă o dată, de la capăt, că doar vorba ceea, dacă mai
stăm şapte ani prin tribunal mai trece o vreme.
Aceasta este urmarea unui proces în care copiii sunt târâţi şi angrenaţi în mod
samavolnic. Copiii cresc fără stăpân, vor fi oricând piesele elementelor negative din
societate. Oricând pot fi victime ale prostituţiei, victima unui proxenet dacă e fată sau a
drogurilor dacă e băiat, pot deveni victime ale şomajului şi oameni fără căpătâi, pentru
că dacă nu au o mamă cu mână de fier sau un tată cu mână de fier, automat copiii cresc
anapoda, cresc fără educaţie. Şcoala nu poate să-i înveţe prea multe. Profesorul nu are
voie să ridice tonul la copil sau să strige, că îl dă afară din învăţământ. Armată nu se mai
face, că nu este nevoie, şi atunci el unde să se educe? Mai spune câte o mamă: “Vai, de l-
aş vedea însurat, să scap de el!”. Dar ce faci? Îl însori să-l dai unei femei ca să îl lase
aceea? De ce mai încurci lucrurile inutil? Beţiv este, fumător este, fără serviciu este.
Matriarhatul este o modă în ziua de astăzi! Divorţul a încurajat la noi în ţară
matriarhatul. Majoritatea femeilor sunt acum responsabile şi au casă, şi masă, şi serviciu
şi ţin câte un bărbat în ogradă doar aşa, de paravan, să dea imaginea că are statut de
doamnă căsătorită, pentru că el caută serviciu dar nu găseşte. Dacă găseşte o femeie care
să-l întreţină, e foarte bine. Aceasta este urmarea nenorocită a acestei stări de fapt. Ar
trebui condamnată de justiţie, de judecători, de instanţele de judecată, să se purifice la
sânge o hotărâre de divorţ şi să se pună taxe categorice, instruiri categorice. Una dintre
dorinţele mele fundamentale, pentru că avem asistenţi sociali şi psihologi, este că ar
trebui alcătuit un manual de conduită în familie, un manual al codului manierelor
elegante ale soţului faţă de soţie şi ale soţiei faţă de soţ, ale tânărului faţă de tânără şi ale
tinerei faţă de tânăr, ale copiilor faţă de părinţi şi ale părinţilor faţă de copii. Aceste
manuale ar trebui predate asistenţilor sociali, psihologilor, psihiatrilor, sociologilor,
pentru că societatea noastră nu ştie să se ghideze. În baza acestor manuale să se poată
stabili chiar şi un criteriu de lege după care să poată fi pedepsită conduita. Merg pe
stradă, vine unul şi mă scuipă. Conform codului manierelor elegante, cine scuipă un om
fără motiv, plăteşte suma de, care intră în contribuţia statului. Şi atunci să vezi cum îl
înveţi pe om pe stradă să dea bună ziua, să te evite, nu să se izbească în tine.
Poate părea o glumă, dar eu consider că este o necesitate absolută. Un psiholog, un
sociolog, un asistent social şi un psihiatru pot să stăpânească foarte bine lucrurile
acestea, pentru că de aici se umple şi spitalul de nebuni, tot din asemenea elemente.
Sărăcia, necazul, lipsa, neînţelegerile, bătăile, certurile, toate divergenţele, toate
neajunsurile, toate aceste decalaje familiale nu duc decât la urgii şi la catastrofe atât
familiale cât şi sociale. Se simte lipsa de asistenţă socială adecvată, pozitivă. Se duc la o
cantină de bătrâni şi dau o masă, mai dau nişte cadouri, mai fac nişte analize acestora
care dorm prin canale. Cine îşi doreşte aşa o viaţă să o trăiască sănătos. Orice om are un
loc în societate, depinde însă unde se poziţionează. Eu nu sunt adeptul faptului că noi
trebuie să căutăm să-i integrăm pe cei care ies din societate, noi trebuie să-i păstrăm pe
cei care sunt integraţi în societate. Cei care vor voi să se integreze pot veni singuri, nu
trebuie poftiţi.

Divorţul înseamnă fuga de responsabilitate

Divorţul nu este un act de gândire socială, divorţul este un moft şi o fugă de
responsabilitate. Divorţul nu ar trebui acordat cu câtă uşurinţă se acordă. Din ce motiv?
Dacă doi părinţi nu sunt în stare să ţină o familie, cum va putea unul singur să o ţină? E
întrebarea cea mai simplă. Aici ar trebui să gândească judecătorul, aici este punctul forte
în care îşi poate arăta măiestria aplicării articolelor de lege. Femeia asta are doi copii sau
un copil sau domnul acesta are trei băieţi, un băiat sau niciun băiat, dar dacă ei în doi nu
au putut face faţă, ce va face de unul singur? Este deja o sinucidere morală, este mai
mult decât a-ţi pune capăt zilelor. Tu pui capăt unui drum efectiv. Ce naşte divorţul?
Alcoolici, oameni rataţi, femei distruse, copii abandonaţi, delincvenţi minori.
Pentru că ce avem aici? Copiii crescuţi de tată vor fi lipsiţi de educaţia maternă şi vor fi
cel mai greu integrabili în societate, pentru că ei sunt ca sălbăticiunile, respingători, reci,
neîncrezători, tot timpul au impresia că cineva îi loveşte, îi bruschează, îi exploatează,
tot felul de manifestări ale copiilor. Iar copiii care cresc numai cu mamă, şi ei la rândul
lor au nişte slăbiciuni, pentru că o mamă nu are autoritatea unui tată, ceea ce este absolut
necesar într-o familie. Ce se întâmplă cu acei copii? Sunt sfioşi, ruşinoşi, lipsiţi de
îndrăzneală, prea cuminţi, uşor şantajabili, uşor coruptibili, uşor influenţabili. De ce?
Pentru că ei cresc şi împrumută din elementul mamei – blândeţea şi feminitatea. Ea atâta
poate să dea unui copil: să nu înjure, să nu fure, să fie cuminte, să fie politicos. Dar el, în
momentul în care întâlneşte spiritul de gaşcă, va ceda uşor. Automat, el este factor
participant la fenomenele negative din societate. În momentul în care tata îi spune: „Fii
atent, că iau măsuri”, iar mama îi spune: „Ai grijă, că o să ai probleme cu tata”, el deja
are o responsabilitate, ştie că acolo există un stăpân. Dar când nu este stăpânul, apare şi
la copil libertatea, un fel de libertate bolnavă pe care o putem confunda astăzi cu
democraţia noastră. Adică e o democraţie de la care nu ştii ce să ceri. Aşa e şi familia
despărţită, o familie de la care nu ştii ce să ceri. De ce nu ştii ce să ceri? Pentru că mama
de-abia munceşte să întreţină.
Dacă stăm să analizăm factorul mamă, dacă l-ai înlocui, s-ar falsa totul. Dacă lipseşte
elementul mama, societatea e falimentară. Karl May spune foarte frumos: “Din zâmbetul
mamei şi din laptele mamei au ieşit şi geniile, şi poeţii, şi voievozii, şi oamenii mari”.
Pentru că mama îl simte cel mai bine pe copil, cum trebuie educat şi cum trebuie crescut.
Acelaşi lucru l-a spus Simion Mehedinţi: “Familia într-o societate dă tonul mersului
tuturor lucrurilor”. Dacă familia este sănătoasă, societatea este sănătoasă. Noi avem
obiceiul de a spune aşa: “Vai, ce s-a stricat lumea!”. Dar noi cine suntem? Nu suntem
lumea din acea lume? Nu noi suntem cei care trăim în mijlocul acelei lumi? Dacă fiecare
şi-a adus în societate contribuţia lui negativă la mersul societăţii, nu automat s-a distrus
elementul social? Cu cât sunt mai mulţi hoţi, cu atât îţi trebuie mai mulţi poliţişti, cu cât
sunt mai multe nenorociri, cu atât îţi trebuie mai mulţi judecători, cu cât sunt mai mulţi
bătăuşi, cu atât îţi trebuie mai mulţi jandarmi sau gardieni şi atunci ce faci? Umpli
societatea de oameni stricaţi şi de păzitorii lor.
Dar dacă lumea este corectă şi educată şi crescută cum trebuie, iar societatea şi familia
sunt sănătoase, societatea este curată, îţi ajunge un judecător la un oraş, un poliţist la un
sat, un jandarm la o comunitate. Nu-ţi trebuie pe fiecare stradă câte cinci-şase păzitori.
Nu înseamnă că înmulţind numărul de elemente sociale, asiguri bunăstarea societăţii. Tu
prin asta nu faci altceva decât să o slăbeşti. O societate e sănătoasă cu cât are elemente
de risc foarte puţine. Chiar mă gândeam odată la contextul istoric în care ne aflăm acum,
cu criza în care se vorbea de banii publici consumaţi, şi mă întrebam: cum poţi ca acelaşi
ban, un singur ban, să-l împărţi la toţi cei care au nevoie, când nimeni nu produce?
Atunci, elementul de bază care scoate societatea dintr-o greutate nu rămâne tot munca?
Nu ea e cea care te scoate din impas? Nu prin prevederi, nu prin legi, nu prin
regulamente, nu prin articole de lege, ci prin muncă. Trebuie să găseşti şi să practici ceea
ce te poate scoate la liman, chiar dacă o familie este necăjită, o zi mă duc cu ziua, o zi
prăşesc, o zi cosesc. Aceste greutăţi, dacă ai credinţă şi lucrare, poţi să le depăşeşti. Dar
stând degeaba şi aşteptând ceva şi pe cineva să rezolve, nu vei reuşi să faci nimic.
În familie, responsabilitatea cade pe soţ şi soţie, nici pe soţ, nici pe soţie, ci soţ - soţie.
Unul preia conducerea unor lucruri, celălalt face alte lucruri. Mi-a plăcut odată vorba
unei femei. Am întrebat-o foarte mirat:
- Dumneavoastră ce serviciu aţi avut?
- Părinte, eu am fost casnică şi am crescut cinci copii. Munca mea a fost de zece ori mai
grea decât a unei femei cu serviciu. Aceea s-a dus la birou şi şi-a luat banii. Dar vă
închipuiţi că cinci copii ca să-i creşti îţi trebuia profesor, îţi trebuia dădacă, îţi trebuia
îngrijitoare, îţi trebuia educatoare şi eu le-am făcut toate singură.
- Nu m-am mirat de treaba asta, dar ştiu că în general toată lumea aleargă după un
serviciu.
- Serviciul meu a fost cel mai greu. A-mi educa copiii şi a-i creşte cum trebuie depăşeşte
orice normă de serviciu.
Foarte tranşantă, fără ruşine. Desigur, poate că salariul soţului a asigurat întreţinerea a
şapte oameni, înseamnă că era foarte mare şi au avut de unde. Dar a ştiut să gestioneze
viaţa şi probabil că şi el a fost responsabil la vremea respectivă. Totul este legat de soţ şi
de soţie. Nu poate interveni factorul colateral. Judecătorul nu poate subestima valoarea
unui divorţ, nici nu i-o poate creşte. Avocatul nu poate subestima un divorţ, nici nu-l
poate umfla. De ce? Martori ai acelui dezechilibru sunt soţul şi soţia, ei sunt adevăraţii
cunoscători. Atunci când apar aceste elemente, trebuie insistat pe păstrarea familiei, nu
pe divorţ.

Divorţul părinţilor în viaţa copiilor

Lumea divorţează ca să fie la modă. Această afirmaţie, după mine, e dureroasă: „Am
ales de comun acord să divorţăm tocmai pentru binele copiilor”. Însă un copil trăieşte o
adevărată dramă tot restul vieţii atunci când părinţii se despart, indiferent cum decurge
în continuare relaţia dintre cei doi părinţi despărţiţi. Iar copiii, în această situaţie, vor fi
până la maturitatea lor speculanţii acestei de comun acord slăbiciuni, pentru că ei vor fi
când cu mama, când cu tata. Balanţa va înclina în raport de interese şi favoritisme,
copilul va fi cu mama şi mama îi va da tot ce-i trebuie ca să nu plece la tata. Chiar am
întâlnit o mamă care spunea:
- Vai, soţul vrea să-mi ia copilul.
- Şi de ce nu i-l dai?
- Păi cum, doar sunt mamă.
- Trebuie să fii mamă şi când îl naşti, şi când îl creşti. Dă-i-l să vadă cum se hrăneşte un
copil, dă-i-l să vadă cum se creşte un copil, dă-i-l să vadă cum se culcă un copil, cum se
scoală un copil, cum se îmbracă un copil, cum se educă un copil şi atunci te va căuta el
pe tine şi va spune: „Îţi plătesc cât vrei, hai să-i educăm”.
De obicei aceşti copii sunt baza delincvenţelor juvenile din societate, pentru că ei, în
momentul în care mama şi tata s-au despărţit, devin rebeli independenţi de familie, deci
nu le mai pasă de nimic, sau devin materia primă pentru bunicile care îi cresc într-un alt
duh, şi atunci, bunica fiind mai în vârstă sau mai obosită sau mai depăşită de situaţie, îi
lasă să facă tot ce vor. Chiar am auzit această expresie: „Îl las să facă ce vrea, numai să
nu plece de acasă”. Eu am întrebat odată pe cineva:
- Şi dacă pleacă de acasă, care e problema? Cine crezi că îi va încălzi patul, cine îi va
umple frigiderul, cine îi va da bani de buzunar sau cine îl va spăla şi îl va îmbrăca?
O să umble o zi, două, zece în rătăcire, iar în momentul în care îşi dă seama că a greşit,
va face alegerea corectă, căci prietenul te dă la o parte, că viaţa e scumpă, vecinul te dă
la o parte, că viaţa e scumpă. Te întorci singur la viaţa de familie şi te comporţi ca atare,
pentru că nu poţi să nu te integrezi într-un circuit dat care ţine de mersul normal al
societăţii. Rar ai să auzi un tânăr care pleacă de acasă şi spune: „Pentru că nu mă pot
acomoda în societate, plec la mănăstire”. Pentru că nu se poate acomoda în societate
merge şi se droghează, pentru că nu se poate acomoda în societate se sinucide sau intră
într-o bandă de derbedei sau într-o reţea de proxenetism. Dar nu ai întâlni un tânăr care
să spună această vorbă: „Gata, nu-mi găsesc rostul în societate, uite, mă duc la mănăstire
şi mă rog lui Dumnezeu”. De ce? Tocmai pentru că lipseşte educaţia spirituală. Dacă ar
fi educaţie spirituală, l-ai găsi imediat la un preot sau la un duhovnic spovedindu-se sau
cerând un sfat. Şi imediat când părinţii au venit după el, ar fi şi ei dirijaţi pe calea cea
bună: „Uite, băiatul vostru aşa şi pe dincolo”. Dar nu întâlneşti lucrul acesta. Este foarte
dificil. Apostolul Pavel are această înţeleaptă frază: “Nu fac binele pe care îl doresc, ci
răul pe care nu-l voiesc”.
Mai înainte am vorbit despre sfinţi crescuţi de mame sfinte. Să vorbim puţin şi despre ce
influenţă au neînţelegerile între mamă şi tată, divorţurile asupra copiilor pentru restul
vieţii şi pentru viitoarea familie pe care o vor întemeia ei. Un proverb popular spune aşa:
“Aşchia nu sare departe de trunchi”. Deci chiar dacă noi voim sau nu voim, această
inoculare a ceea ce se petrece în familie se resoarbe uşor în firea celui care a trăit
trauma. De exemplu, în general, un băiat crescut numai de tată va fi un element dur sau
rece. Nu va avea sentimentul de sensibilitate care e specific femeilor. Un băiat crescut
numai de mamă va fi întotdeauna mai sensibil, mai fricos, mai uşor coruptibil, pentru că
este crescut în starea de frică şi curiozitate, că mama îi spune: „Nu fă asta, că nu e bine,
sau vezi, nu te băga acolo, că sunt oameni răi”. Pe el curiozitatea îl mănâncă, dar nu i-o
explică nimeni şi atunci ce se întâmplă? Aceste divorţuri desolidarizează ideea de
familie. De aici apar şi aceste cupluri de modă nouă, cum se spune, în probe. Chiar într-o
zi, la spovedit, o doamnă a folosit expresia:
- Fata mea a stat trei ani de zile în probe cu un băiat şi nu s-au potrivit.
Mi-a vorbit ca despre un utilaj. Îi zic:
- Vă rog să-i daţi această rugăciune la Sfântul Ierarh Nicolae şi Paraclisul Maicii
Domnului, să intre direct pe făgaşul cel bun. N-o mai supuneţi probelor.
Şi a zis:
- Părinte, dar nu se poate. Tinerii, dacă nu se cunosc, este o crimă să-i căsătoreşti.
- În anii '50, în anii '40, era o crimă ca femeia să rămână văduvă de război cu o groază de
copii după ea, să-i facă mari şi educaţi, să-i facă domni, să-i şcolească, să-i ducă în
facultăţi, să-i scoată oameni cu bucata de pâine în mână, iar noi astăzi ne plângem cu o
singură odraslă pe timp de pace şi cu toate metodele moderne de educaţie.
Îmi zicea cineva: „Nu ştiu ce se întâmplă, am un băiat ratat”. Rataţi sunt în primul rând
părinţii, că nu au pus la bază morala şi credinţa. Rataţi sunt părinţii care l-au crescut şi l-
au stimulat numai în cele care se văd şi se simt. Un om trebuie să fie cultivat şi din punct
de vedere religios. Se practică în popor această expresie, că „biserica e a săracilor”. Să
ştiţi că bogaţii au mai multă nevoie de ea. Când credem noi că un om este plin de bani şi
de tot ce-i trebuie, atunci îi vine necazul şi nimereşte biserica. Şi cea mai frumoasă
expresie este aceasta:
- Părinte, dacă rezolv problema, dau o donaţie consistentă.
- Vă rog frumos să v-o donaţi dumneavoastră. Faceţi rugăciuni să vă rezolvaţi problema.
Adică şi aici, în momentul în care este strâns cu uşa şi Dumnezeu i-a dat o încercare
concretă în viaţă, şi aici el vine să intervină prin ban, nu prin credinţă. Deci vine să
intervină prin ceea ce poate el stăpâni mai bine, nu prin muncă cinstită. Ar trebui să
spună: „Hai să depun un efort pentru fiul meu, să-i fiu prieten, să-i fiu sfătuitor, să mă
implic, să-l caut, să mă străduiesc mai mult”. I-am spus unei mame:
- În fiecare zi duceţi-vă de mână fetiţa la şcoală şi mergeţi la prânz să o luaţi, pentru că
veţi găsi multă linişte în lucrul acesta. Vă veţi simţi ca o şcolăriţă şi o să o înţelegeţi
altfel în momentul în care mergeţi cu ea de mână.
- Aaa, dar plătesc taxiul să o ducă.
- Doamnă, nu poate să-i ofere taxiul, pe stradă sau de acasă până la şcoală, ce îi poţi
oferi mata. Mata îi oferi în primul rând exemplul personal. Ea vede că tu faci o jertfă cu
ea de la clasă până acasă. În momentul în care vede că o aştepţi, simte dragostea ta. În
momentul în care vede că o duci de mână, simte că trăieşti pentru ea. Aşa, dacă ai dat-o
la trei ani la căminul cu program prelungit, la patru ani la grupa începătoare, la cinci ani
la grupa pregătitoare, la şase ani în clasa I, la 18 ani la facultate, tu când te mai întâlneşti
cu acest prunc? Voi două când vă mai întrepătrundeţi sufleteşte ca să-i inoculezi ceva
când va fi ea domnişoară, când va fi familistă, astfel încât să ştie cum copiii trebuie duşi
de mână la şcoală, nu plătit taxiul?
- Da, dar îmi cereţi prea mult.
Da, îi cer prea mult! Dar ea zice: „Nu avem timp”. Acesta este răspunsul modern al
omului grăbit. „Nu avem timp.” Secunda rămâne aceeaşi, minutul rămâne acelaşi,
răsăritul şi asfinţitul rămân aceleaşi, noi rămânem aceiaşi, timpul la fel trece, la fel
curge, noi îl grăbim sau îl scurtăm. Îl grăbim dacă ne sculăm târziu şi îl lungim dacă ne
sculăm devreme. Este şi proverbul popular: “Cine se scoală de dimineaţă departe
ajunge”. Sau era o vorbă: cine se scoală de dimineaţă osteneşte şi trudeşte, dar câştigă.
Aici am pierdut noi noţiunea. Eu am trăit aceste lucruri şi o spun nu ca o chestiune de
educaţie, ci ca o chestiune de amintire: am mers de mână la şcoală cu bunica mea când
eram copil, mă lăsa la poarta şcolii şi îmi spunea:
- Dacă cumva vezi că a trecut de 5 şi nu vin, ţine-te şi tu de nişte băieţi mai mari care vin
spre casă. Dacă nu, aşteaptă-mă, că vin să te iau.
De ce lucrul acesta? Ca să simţi plăcerea pentru ceea ce faci. De aceea spun copiii: “M-
am plictisit la şcoală”, sunt în lâncezeală, nu-i mai interesează învăţatul, nu-i interesează
notele. Aţi văzut, nimeni nu citeşte, nu mai sunt poveşti, nu mai este lectură. Întrebam un
băieţel de clasa a IV-a ce carte citeşte el şi mi-a dat un nume de scriitor străin şi titlul
“Crima din beci”. I-am spus:
- Ce treabă ai tu cu asta?
- Nu, dar e roman poliţist, Părinte.
- Da, dar tu eşti prea micuţ. Tu ar trebui să te obişnuieşti cu basme de Petre Ispirescu sau
cu Ion Creangă sau, uite, “Fram ursul polar” sau...
- Aaa, dar nu citesc fleacuri din astea.
- Atunci, citeşte cărţi istorice. Citeşte despre Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare, Vlad
Ţepeş.
- Aaa, dar ăştia sunt depăşiţi.
Acesta e răspunsul unui copil în clasa a IV-a. De ce? Pentru faptul că noi ne grăbim.
Calculatorul grăbeşte timpul, monitorizarea grăbeşte timpul, orele şi programul grăbesc
timpul, presiunea aceasta a secundelor grăbeşte timpul, masa la program grăbeşte
timpul. Îmi aduc aminte, când eram mai mic, la ora 1, când eram în vacanţe, era
obligatoriu o oră de program de somn. Îţi era somn sau nu-ţi era somn, trebuia să te pui
în pat, să te înveleşti cu pătura şi să stai acolo. În loc să adorm, urmăream ceasul.
Bineînţeles că până la urmă adormeam o jumătate de oră sau un sfert de oră. La ora 2 era
scularea: „Du-te şi fă aia sau strânge nişte buruieni la pui sau scoate o găleată de apă sau
strânge nişte surcele”. Era o activitate uşoară, dirijată sub formă educaţională, să te
deprinzi să diversifici un pic. Copiii, acum, dacă dau de calculator, stau câte 20 de ore
până se plictisesc, la televizor stau ore întregi până se plictisesc, muzică ascultă până se
plictisesc, informaţii de pe internet au până se plictisesc şi la un moment dat se văd
îmbătrâniţi sufleteşte, iar părinţii spun:
- Ce să-i fac?
- Nu-i face nimic. Dă-i să citească Noul Testament şi du-l la biserică. Dă-i să se
împărtăşească, du-l la Sfânta Liturghie, du-l la un preot să-i citească şi numai în felul
acesta se poate recupera. În rest nu putem face nimic.
Părinţii care pleacă de la premisa că de comun acord se despart în vederea folosului
copiilor săvârşesc cea mai mare crimă sufletească, pentru că acei copii, în comun acord
cu voia lor, sunt distruşi sufleteşte pentru ziua de mâine. Dacă ei au văzut că părinţii au
putut trăi liberi, de ce nu ar trăi şi ei liberi? Ei sunt viitorii concubini ai societăţii, pentru
că aşa au fost mama şi tata. Şi, mai nou, am întâlnit şi următorul aspect:
- Ştiţi, mă lupt, Părinte, să-l învăţ pe băiatul meu că prietenul pe care îl am acum este
tatăl lui.
- Dar tatăl copilului este soţul dumneavoastră cu care l-aţi conceput şi al cărui nume îl
poartă.
- Nu, l-am învăţat să spună că acela este un neisprăvit.
- Cea mai mare greşeală. Nu are cum, este sângele tatălui lui şi nu puteţi face această
crimă. Învăţaţi să-şi respecte tatăl, bun sau rău, cum este. Trebuie să i se spună: „Tatăl
este plecat, aşa a fost conjunctura, când ai să fii mare ai să înţelegi”.
- Nu, că el deja îi spune tată prietenului meu.
- Nu poate să aibă doi taţi. Dacă are doi taţi nu va avea nicio educaţie, pentru că un tată
îl va învăţa într-un fel şi un tată în alt fel. El când vede că nu găseşte din doi taţi ce să
aleagă, aleargă la al treilea şi îşi caută singur.
Subiectul este foarte sensibil. Divorţul nu este o soluţie. Divorţul ar trebui să fie ceva de
ordonanţă prezidenţială. Chiar şi în vechiul sistem comunist, aşa, cu toate slăbiciunile
lui, înainte de a divorţa doi oameni, erau chemaţi la un centru de interogatoriu, unde erau
analizaţi de nişte persoane, să vadă motivele divorţului. Iar dacă motivele erau
neîntemeiate, erau certaţi, sancţionaţi, trimişi acasă să se împace sau chiar ameninţaţi că
îşi pierd serviciul sau anumite drepturi. De ce? Tocmai pentru a stimula familia. Şi chiar
dacă ei au fost necreştini, au făcut acest efort nu în detrimentul Bisericii, ci în folosul
Bisericii. Pentru că înainte chiar era o ruşine să auzi că s-a despărţit cutare, iar acum e
normalitate. Chiar am întâlnit o tânără care vine aici, la Vlădiceni, nu o văzusem de ceva
vreme, şi o întreb:
- Tu ce mai faci? Ştiu că erai la Medicină, ce drum mai ai?
- Aaa, Părinte, de astă-toamnă m-am şi căsătorit, am şi divorţat, acum sunt căsătorită a
doua oară. Nu ştiu dacă o să mă împac cu băiatul cu care sunt acum, dar sper că
momentan nu vom face copii, iar dacă nu-i bine, o să termin şi cu el. Nu am avut noroc.
- Dar aşa, în trei-patru luni, aţi constatat care vă e norocul şi care nu vă e norocul?
- Părinte, asta e viaţa, nu avem timp să aşteptăm, e prea scurtă, trebuie să ne grăbim să le
facem pe toate la timp.
- Da, dar le faceţi rău, nu le faceţi cum trebuie. Aţi încercat să daţi vreo şansă
problemelor, să nu ajungeţi în punctul acesta?
- Nu, cred că nu m-a iubit din prima, m-a luat din interes.
- Dar nu l-ai văzut, când te-ai cununat, dacă urmăreşte un interes sau dragostea?
- N-am cercetat lucrul acesta. Am vrut să am statut de doamnă căsătorită.
Iată un nou răspuns modern legat de viaţa de familie: “Vreau să am statut de doamnă
căsătorită”. Adică în momentul în care vei divorţa, indiferent câţi bărbaţi vei mai avea,
nu are importanţă, pentru că ai avut statut de doamnă căsătorită. Deci nimeni nu te poate
lua la întrebări. Şi aceasta este o formă imorală de a ne ascunde în dosul patimilor şi
păcatelor pe seama celei mai sacre taine – “mare e taina aceasta în Hristos şi în Biserică”
– căsătoria. Hai să o facem să fie făcută, că vom vedea noi după aceea ce vom face. Cu
alte cuvinte, din start se pleacă pe o premisă greşită.

Urmările divorţului părinţilor asupra adolescenţilor

Am constatat la adolescenţi o poziţie foarte fermă în a-şi păstra familia, părinţii la un
loc. Ei ajung până la ameninţări că se sinucid dacă părinţii divorţează. Iar aceştia nu au
mai divorţat, am cunoscut situaţii concrete. Însă, de când cu libertatea aceasta
nestăpânită, adolescenţii, în situaţia divorţurilor, a neînţelegerilor, sunt pentru divorţ, iar
când deja divorţul este pronunţat, încearcă să-şi convingă părinţii să îşi găsească alte
relaţii, nu neapărat căsătorie. Adolescentul educat timpuriu, în vremea mentalităţii vechi,
avea noţiunea de familie, iar noţiunea de familie, în perioada comunistă, a fost foarte
bine implementată. Divorţul era foarte rar şi când vă spun că era foarte rar, îmi aduc
aminte că în vremea copilăriei mele, poate până pe la 18 ani, nu ştiu dacă am auzit de
zece divorţuri în satul în care m-am născut. Dar cum s-a ajuns la aceste divorţuri? La
bază erau ceva probleme uşor politice, bărbatul era mereu hărţuit de poliţie sau femeia
era pusă în pericol şi atunci au divorţat pentru a masca anumite probleme şi pentru a
avea libertatea de a nu cunoaşte necazuri sau copiii să nu tragă urmările bărbatului. Era o
despărţire tacită, dar nu că nu ar fi vrut să fie familie, era ceva artificial. Însă, odată cu
revoluţia din 1989, întâlnim tineri care îşi conving părinţii să divorţeze – dar există şi
tineri care au ştiut să lupte pentru familia lor, iar părinţii, de dragul copiilor, au cedat. Eu
chiar le-am spus când am avut cazuri de genul acesta:
- Şi cum, de acum înainte vă puteţi înţelege?
- Da, de dragul copiilor.
- Ei, dacă este de dragul copiilor, faceţi-o şi de dragul lui Dumnezeu, consideraţi că
Dumnezeu este în copiii voştri şi luaţi-o ca în numele lui Dumnezeu.
Şi uşor-uşor s-au sedimentat lucrurile. O doamnă îmi spunea puţin mai devreme:
- Soţul ar vrea să dea divorţ, dar nu-i decis, pentru că suferă fetiţa, care i-a spus: “Eu nu
pot fără tine”, iar el i-a spus: “Tata stă până creşti mare”.
Şi i-am răspuns femeii:
- Poartă-te ca atare, fii şi tu mai înţelegătoare, fii mai îngăduitoare, nu mai forţa nota,
pentru că între voi o să fie bine. Pune puţină rugăciune (este arma cu care întotdeauna
am încercat să-i prind), foarte bine v-ar prinde un Maslu, o spovedanie şi o împărtăşanie,
pentru că acolo îl poţi cerceta pe om cel mai bine şi cunoşti şi cauza.
Pe noi nu ne interesează senzaţionalul, efectul, ci de unde vine, care este motivaţia că se
ajunge la această ruptură. Aici rolul copilului este fundamental, pentru că părinţii,
iubindu-şi copiii peste măsură, vor lua decizia corectă. De aceea se şi spune: „Ei, dacă
nu aveam copii, de mult ne-am fi despărţit, dar copiii ne-au ţinut împreună”, am întâlnit
multe cazuri. Şi Dumnezeu, când a lăsat Taina Cununiei, a spus: “Aceasta să o faceţi
întru naşterea de fii şi de prunci”. De ce? Deoarece copiii sunt temelia casei părinţilor,
spune în rugăciunea cununiei, chiar când se citeşte la altar. Dar adolescenţii despre care
vorbeaţi în finalul întrebării care spun părinţilor: „Da, despărţiţi-vă, refaceţi-vă relaţia”,
aceia sunt copiii care şantajează, de fapt profită, fiind mărişori, la vârste înaintate, 14,
15, 16 ani, îşi caută interesul lor în această situaţie. Cei care vor rămâne cu mama nu vor
avea niciodată un stăpân, pentru că o mamă nu poate gestiona tinereţea unui copil. Şi
apoi, noi, românii, avem ceva nativ – puţină pudicitate. La ce mă refer: niciodată o
mamă nu-şi permite să vorbească cu fetiţa ei anumite lucruri puţin depăşite de
moralitate. Aici e şi o mică greşeală, dar în acelaşi timp ţine şi de felul românului de a fi,
în sensul că e o chestiune de ruşine. Adică nu se poate să discute mama cu fata anumite
lucruri. Când apar adolescenţii, lor de ce le convine? Tocmai aşa îşi pot justifica ieşirile:
- Mamă, da' tu nu ai o relaţie, da' tu nu te-ai despărţit de tata, tu nu ai luat alt bărbat?
Lasă-mă să-mi trăiesc viaţa, lasă-mă să-mi caut calea în viaţă.
Deci e o metodă de libertinaj. Pentru băieţi, cu atât mai mult, dacă ar rămâne lângă o
mamă. Băieţii de la 16-17 ani deja sunt independenţi, numai financiar nu, dar în rest nu
mai au nicio oprelişte asupra niciunui fapt. În schimb, cei care rămân cu tata au marele
„avantaj” că întotdeauna tata este mai uşor şantajabil. Deşi se pare că într-o familie soţul
este cel care gestionează problema familiei, să ştiţi că este o mare înşelare. Vă spun eu
că femeia este mai aspră într-o familie, dar lângă bărbat, nu fără bărbat. Când nu are
bărbatul, femeia îşi pierde autoritatea. De ce? Pentru că ea când se legitimează în faţa
copilului îi spune: „Asta nu faci, că aşa a spus şi taică-tu”. El atunci ascultă şi se opreşte.
Dacă au spus amândoi, se opreşte. Dar în momentul în care femeia nu are autoritatea
tatălui lângă ea, deci a soţului, copilul spune: „Mă duc la tata şi cer voie”. Iar tata devine
şantajabil dintr-o iubire inexplicabilă. Nici psihologii şi oamenii de ştiinţă nu au putut
demonstra de ce, dar taţii cedează foarte uşor în faţa şantajului copiilor.
În urmă cu vreo săptămână în urmă, a apărut o situaţie interesantă: un băiat care învăţa
foarte bine a intrat într-o combinaţie din asta mai neserioasă cu şcoala, cu colegii şi îi
lasă tatălui o scrisoare: „Eu sunt plecat pentru două-trei zile, să nu te temi, că nu mă
sinucid. Dar dacă îndrăzneşti să mă cauţi, să ştii că chiar o voi face”. Şi eu îi spun:
- Te rog să-mi asculţi şi mie o singură dată sfatul. Du-te acasă, strânge-i lucruşoarele,
pune-i-le în două geamantane la uşă, nu pentru că ai să-l pedepseşti, ci ca să-i dai o
lecţie. În momentul când va apărea, peste două zile, peste trei zile, peste patru zile, să-i
spui atât: “Bagajul îl ai făcut, ia şi mergi unde ai mai stat”.
- Părinte, nu-s tâmpit să fac aşa ceva cu copilul meu.
- Niciodată nu vei învăţa să se întoarcă pe cărarea cea dreaptă dacă el observă că tu mori
de câte ori el face o prostioară. Trebuie să ai şi sânge rece, trebuie să fii şi un părinte dur
cum este stâlpul de gheaţă sau stâlpul de piatră, să ştie că dincolo de părinte şi de voinţa
lui nu se trece.
Îmi amintesc, şi acum o spun cu zâmbet, că în copilărie nu percepeam lucrurile aşa, când
luam o notă mai rea şi se cerea carnetul, tata spunea:
- Dacă ai rămas corigent sau repetent, să nu te găsesc acasă!
- Unde să mă duc?
- Pe mine mă întrebi? Unde pierzi vremea când nu înveţi.
Iată un răspuns pe care nu l-am găsit nici în vremea de astăzi, că nu ştiu unde pierdeam
vremea ca să nu învăţ. Dar vremea pe care o pierdeam să nu învăţ erau lenea sau
nepăsarea sau delăsarea sau fotbalul pe uliţă sau joaca cu copiii pe prund sau pe deal cu
animale. Deci undeva se pierdea timpul, iar el aşa spunea: “Acolo să te duci unde
pierdeai vremea şi nu ai învăţat”. Şi atunci ce făceam? Mă apucam rapid de învăţat ca să
scap de această problemă. Într-o zi, tot la o oră de educaţie mai severă, tata zice:
- Să nu vă vină vreodată în cap să mă şantajaţi pe mine, că o să ieşiţi şi o să plecaţi. În
ziua în care v-aţi gândit să plecaţi, să vă gândiţi că înapoi nu vă întoarceţi. Poarta asta
spre înafară se deschide, dar înspre înăuntru niciodată.
- Nu, dar nu m-am gândit la treaba asta.
Deja dădeam să acopăr, adică nici nu ar fi fost vorba vreodată.
- Nu, dar am spus aşa, ca nu cumva să aveţi prin minte.
Acesta este motivul pentru care spun că educaţia nu se face cu bâta. Este cea mai mare
catastrofă să crezi că un copil se educă din par. Nu este adevărat. Un copil se educă
numai psihologic, iar pentru aceasta, în primul rând trebuie să aibă părinţii o mentalitate
sănătoasă. Şi de ce vă spun lucrul acesta? Am auzit de mii de ori în casa părinţilor mei,
unde am crescut, o vorbă atât de simplă. Nu spuneau niciodată: “Mergeţi la treabă” sau
faceţi aia sau faceţi aia. Noi mâncam la masă liniştiţi, eu şi fratele meu, părinţii noştri
stăteau prin casă şi la un moment dat tata spunea:
- V-aţi gândit vreodată când staţi la masă că aici nu-i cantină şi dormitor? Aţi văzut ce
scrie în Scriptură? Cine munceşte mănâncă, cine nu munceşte nu mănâncă.
Şi nu mai comentam: “Dar ce mai este de făcut?”. Uite, trebuie strânsă iarba la vacă,
trebuie cutare, trebuie cutare. Era un mod de educaţie. Mă enerva la vremea aceea, mă
enerva la sensul că mă simţeam descoperit, adică mă lua ca pe un laş, ca pe un trântor.
Nu erau vorbe de dat cu parul, dar erau vorbe care te deranjau. Ştiam că la 4 vine tata cu
trenul şi îi spuneam fratelui meu:
- Hai să tăiem lemne sau hai să tăiem şişcă.
Ştiam că la 4 tata e acasă şi iar nu găseşte nimic făcut. Chiar dacă ne jucam de la 2 până
la 4, în jumătate de oră făceam cât nu făcuserăm în trei-patru ore.
De ce spun lucrul acesta? Părinţii îşi şantajează propriii lor copii: “Tata îţi dă bani”.
Aveam un băiat de bani gata în clasă la liceu şi mie îmi era jenă că diriginta noastră
(Dumnezeu să-i dea sănătate!) făcea şedinţa cu părinţii şi cu copiii în clasă. Nu ştiu dacă
se mai practică astăzi. La vremea respectivă ea spunea să vină părinţii, să stea lângă
copii, să vadă ce odrasle au educat. Îl sculase în picioare pe acest băiat de bani gata,
Vasile. El era un băiat bun, dar comod. Pe vremea lui Ceauşescu nu-şi permitea oricine
tricou marinăresc, adidaşi, stofă bună, bluză bună, cămaşă scrobită, dintr-un material
bun, papion, aere. Era băiat de-a gata, cheltuia mulţi bani. Diriginta spunea notele la
catedră: 3, 4, 5, 2, 7, 3, şi mama lui plângea în bancă lângă odraslă. Mama mea, care era
şi ea la şedinţă în clasă, auzise şi de memorabilele mele note, care începeau tot aşa, de la
4 şi de la 3, dar se terminau şi pe la 8, şi pe la 9, şi pe la 10, erau amestecate. Când merg
eu spre casă îi spun:
- Ţi-a plăcut cum plângea femeia aceea şi îi spunea fiului ei: “Vasilică, îţi dă mama tot
ce vrei, numai învaţă să treci clasa. Uite, te roagă mama frumos, în genunchi mă pun”?
Ea nu spune nimica, probabil că se sfătuieşte acasă cu tatăl meu şi când stăteam noi la
masă şi mâncam, seara, atunci ne întâlneam toţi, acesta mă întreabă:
- Ai întrebat-o pe mamă-ta dacă n-o să plângă, să te roage să înveţi. Ţine minte, să nu iei
tu note şi să treci clasa până nu m-oi duce eu să plâng ca să înveţi. Ştii ceva? Cât ţi-a dat
Dumnezeu trup întreg şi există topor, furcă, greblă, sapă, dacă vei vrea să trăieşti, vei
lucra, dacă ai cap şi vrei să-l foloseşti ca să cruţi trupul, pune capul la muncă şi atunci ai
să trăieşti mai uşor. Dacă nu, faci ce vrei. Să nu aştepţi că eu m-oi duce vreodată la
şcoală să mă intereseze notele. Eu când am făcut şcoală, pe mine nu m-a căutat nimeni la
şedinţa cu părinţii. Eu am învăţat că am vrut. Vrei să înveţi, ai să înveţi, nu vrei să înveţi,
n-ai să înveţi. Atât să ţii minte, că de la 18 ani în sus aici nu mai este staţiune.
Vreau să vă spun că nu s-a dus o dată să se intereseze de o notă sau să-şi bată capul.
Deci există şi măsuri autoritare, dar şi măsuri distructive. “Dacă vrei, ia o notă că-ţi dau
un ban. Uite, du gunoiul că-ţi dau un ban. Treci clasa că-ţi iau calculator. Du-te la şcoală
că-ţi iau maşină. Treci la matematică şi-ţi iau telefon mobil.” Vedeţi, e un fel de
negustoreală între părinte şi copil în care copilul nu mai are imaginea corectă a
autorităţii parentale. Exact ce spuneam şi mai de demult, proasta cultivare a unei
personalităţi bolnave nefondate pe nimic. Copilul nu are personalitate, copilul este copil.
Dacă tata are 100 de ani şi copilul are 80 de ani, el îi spune “Sărut mâna, tată!”. Deci
este tată. Aşa cum Iisus prin întruparea din Fecioara Maria nu şi-a schimbat calitatea
fiiască, ci veşnic a rămas Fiu dar a făcut voia Tatălui care L-a trimis, exact aşa şi copiii
în familie.
Indiferent de autoritatea parentală, el este fiu şi atunci sigur că este greşit fundamental ca
adolescenţii să scape la libertate. Avem anumite elemente la nivel de societate:
străinătatea, unde se duc şi trăiesc în concubinaj, sunt de capul lor şi fac tot ce vor ei,
pentru că acolo nu este niciun stăpân, doar biserica îi mai adună în sărbători pe ici - pe
colo, dar pe cei care se lovesc grav de grinda de sus. Apoi sunt aceste cercuri mizerabile
de proxenetism, droguri ş.a.m.d., viciile acestea îi adună, că cine se aseamănă se adună.
O fată pleacă de acasă, spune că “vai, am fost răpită de pe stradă!”. Să fim serioşi. Dacă
aşa era, se putea repezi în primul magazin şi să zică: „Vrea să se ia de viaţa mea,
anunţaţi poliţia!”. Nu există, totul se face consimţit. Clar să fie că, peste toate aceste aşa-
zise întâmplări scandaloase propagate peste tot, este consimţământul personal. Până nu
consimţim noi răul în noi, el nu intră. Iar ultima, cluburile sau centrele de distracţie, care
nu sunt gestionate poate la vârste adecvate. Să spunem că un tânăr de 25 de ani, de 30 de
ani poate înţelege ce să ia dintr-o distracţie, treaba lui. Aici devii şi duşman dacă loveşti
în propriul lor orgoliu şi în propriul lor teren de desfăşurare. Dar vrem să căutăm ceva
bun în acel teren de desfăşurare. Poate, dacă are o vârstă coaptă, ştie ce să caute acolo,
mă rog. Dar până la o anumită vârstă el nu are ce căuta acolo. Ca să vedeţi cât e de
subţirel dracul. Pe mine m-a întrebat o fată următorul lucru:
- Părinte, sunt studentă în anul I la Medicină. Sunt fecioară şi-mi este ruşine să spun
prietenilor mei. Eu nu am cunoscut niciodată un băiat.
- Şi ce ai pierdut în treaba asta?
- Nu am pierdut nimic, dar mă simt complexată faţă de colegele mele care ies toate, se
duc în weekenduri la distracţie, la muzică.
- Şi pe tine cine te opreşte să mergi?
- Da, dar cu cine?
- Cum cu cine? Du-te la biserică, roagă-te, aprinde o lumânare, ai să întâlneşti un băiat
bun, fii sigură că şi acolo trebuie să fie unul care gândeşte ca tine şi ai să-ţi găseşti un
prieten cu care poţi să mergi în weekend fără să faci grozăvii. Şi cât de bine o să fie de
tine când o să intri curată în altar! O să vă faceţi cununia, o să pună Dumnezeu toate
darurile în copilul acela şi nu mai trebuie să-ţi fie ruşine. Din contră, o să fii mândră
când bărbatul tău o să vadă că tu ai fost nestricată, nefolosită de altul.
- Nu m-am gândit la asta, dar îmi este ruşine că în anul I de facultate, la 20 de ani, sunt
fecioară şi nu pot să le spun colegilor.
Să-ţi fie ruşine că eşti moral? Să luăm numai câteva exemple: Ecaterina nu voia să se
mărite, că Îl iubea pe Hristos, sfânta mare muceniţă îi refuza pe toţi care îndrăzneau să
vină să o ceară în căsătorie, după ce le punea cele mai filosofice întrebări, pentru că ei
erau toţi de neam păgâni, iar ea era mireasa lui Hristos. Dioscor taie capul fiicei sale
pentru că ea credea în Dumnezeu şi o chinuieşte şi o maltratează. Sfânta Varvara, apoi
Tomaida despre care v-am vorbit, acceptă să fie măcelărită cu barda de socrul său şi stă
ca martiră şi ca ocrotitoare şi protectoare a oamenilor morali. Să luăm cazuri concrete:
Sfânta Iuliana urma să fie batjocorită de ostaşi. Gardianul care o ducea era creştin; el îi
spune:
- Nu te lăsa pângărită de ăştia. Trimite-ţi cumva trupul la Hristos întreg.
- Ce să fac? zice ea.
- Gândeşte-te la ceva.
Văzând deodată nişte frunze mari de brusture, îi spune ostaşului:
- Tu ştii că asta e iarba fiarelor?
- Taci. Ce prostii creştineşti ai tu în cap?
- Nu crezi? Uite, îţi spun eu. Eu pun două din astea pe gât şi tu dă cu toată puterea ta şi
ai să vezi cum se îndoaie sabia.
Şi acela, fără să se gândească, când a dat, a tăiat capul sfintei. Dar de ce? Pentru că
împăratul spusese înainte: “Aveţi grijă, că este creştină. Nu cumva să-i tăiaţi capul
înainte de a o necinsti, că pentru ei aceasta e mare taină”. Citiţi în “Vieţile sfinţilor”
despre sfânta muceniţă Iuliana.
De ce am dat exemplul acesta? Noi nu ştim cum să împodobim Biserica cu curăţie, cu
feciorie, cu această taină a raiului care e starea primordială, şi ţie îţi este ruşine să
mărturiseşti în sinea ta că eşti moral?! Aici se inversează valorile. Să ajungi tu, cel
corect, să-ţi fie ruşine că eşti corect! Şi atunci de ce trebuie să ne mai mirăm că avem
familii de probă sau concubinaj sau divorţ sau copii care îşi şantajează părinţii? Fata se
duce cu mama, că poate să facă ce vrea, şi feciorul se duce cu tata, pentru că are libertate
şi nu-i cere nimeni socoteală. Dacă Dumnezeu a spus că aceşti copii trebuie să crească în
familie şi sunt oglinda şi rodul părinţilor, păi nu se schimbă legile firii.
Premisa mea este că noi, românii, în clipa pe care o trăim acuma, degeaba aşteptăm 666,
noi suntem într-o apocalipsă spirituală. În momentul de faţă noi suntem aliniaţi pe acele
capitole 13 şi 11, cine vrea să facă rău, să meargă să facă rău, cine face bine, să facă în
continuare bine, că Dumnezeu când va veni va plăti fiecăruia după faptele lui. Şi ştiţi
unde va fi trezirea? Ştiţi unde încetează apocalipsa? În clipa în care cei care trăiesc acum
drama libertăţii se izbesc de toate relele, sigur îşi vor dori să nu treacă prin aşa ceva şi
copiii lor. Copiii lor mai prind o oră de religie la grădiniţă, la şcoală, biserica e liberă,
slavă Domnului, nu ne putem plânge, material religios cât vrei, numai să vrei să citeşti,
vom reuşi următoarea performanţă, generaţia care vine de-abia va fi una sănătoasă. De
ce? Pentru că iese din cenuşa prăpăstiilor noastre, deci din neglijenţa noastră, că noi
propriu-zis acum am creat o neglijenţă.
Aţi văzut ce spun părinţii acum? „Ce să-i fac?” Iar părinţii care acum sunt tineri, de la 20
până la 30 de ani, după ce vor trece prin toată cenuşa nenorocirilor, vor naşte copii
sănătoşi şi le vor spune: „Nu faceţi ce am făcut noi, că nu e bine”. Deci, trebuie o
generaţie de sacrificiu şi de experienţă, pentru că Occidentul nu a făcut din Balcani decât
o experienţă în momentul de faţă: Cehoslovacia, Bulgaria, Ungaria, Serbia, România.
Rusia mai puţin, că ei au o altă viziune privind morala, la ei sunt un pic mai categorici
încă. Spun acasta pentru că Occidentul ce a făcut? După ce ne-a ţinut sub papuc sub
formula: „Nu ne trebuie capul vostru, ci braţele voastre”, acum a spus invers: „Nici
capul vostru, nici braţele voastre, sunteţi cobaii noştri”. Deci lăsaţi toate viciile să
pătrundă peste ortodoxie. Dar să sperăm, cum spune Mântuitorul: “Nu te teme, turmă
mică, Domnul a binevoit întru tine”.
Dacă în familie copilul şi-ar putea forma noţiunea de familie sfântă ca trăire, din
experienţa şi exemplul părinţilor, atunci n-ar mai dori, n-ar mai accepta să greşească, să
păcătuiască înainte de căsătorie. Acesta este cazul ideal, dar trebuie să ţinem cont de doi
parametri – întâi, faptul că tentaţiile tinereţii sunt multe şi slobode. Apoi, faptul că
inevitabil avem un trup biologic care îşi manifestă anumite ieşiri, ca să spun, fireşti.
Dacă educaţia din familie, dragostea de Dumnezeu, frica de Dumnezeu, dorinţa de
spovedanie, dorinţa de împărtăşanie sunt cultivate în persoana respectivă, acestea vor
birui. Am întâlnit o fată care mi-a spus:
- Părinte, ce ziceţi, să mă culc sau nu cu prietenul meu?
- Părerea mea, până la căsătorie, corect nu. Dacă te doreşte, să te aştepte.
- Păi nu, că ia alta.
- Să fie sănătos, nu-i al tău.
Trebuie aici, în primul rând, tărie de caracter. Trebuie aici o voinţă de fier, or tinerii
noştri, nemaiavând modele sau modelele fiind puţine, tocmai aici fac greşeala. Vine o
doamnă într-o zi şi-mi spune aşa:
- Părinte, vreau să fac un pomelnic pentru fata mea.
- Da, dar ce problemă aveţi?
- Ştiţi, sunt un pic supărată, fata mea a fost în probe şapte ani cu un băiat şi nu s-au
potrivit să se căsătorească.
În clipa aceea m-am abţinut, pentru că duci un cal în probe, duci o maşină în probe, duci
o motocositoare, o combină, o vacă o dai cuiva să o crească să-i ia laptele, dar “fata mea
a fost în probe cu un băiat”?! Ca şi cum te-ai duce la o întrecere sportivă. Am zâmbit şi
i-am spus:
- Lăsaţi, uitaţi, faceţi canonul acesta, că Dumnezeu va lucra.
Şi, bineînţeles, i-am dat Psaltirea, Canonul de pocăinţă, Canonul de înger păzitor, ca să
conştientizeze greşeala. Sunt foarte frumoase aceste rugăciuni, ai ce găsi în ele. Dar nu
se potriveşte un lucru. Eu spovedesc persoana matură de la 40 de ani în sus. În general
pe duhovnicii tineri i-am lăsat să se iniţieze între cei tineri, pentru că găsesc şi păcate,
găsesc şi situaţii şi au unde spori, când vrea câte unul să înveţe să spovedească. Eu iau
persoanele în vârstă pentru că acestea sunt cuminţi şi decente, e foarte uşor de lucrat cu
ele. Unde nu ştiu ei, vin şi mai întreabă:
- Părinte, cât canon aş da?
- E bine să dai cam aşa, adică să înveţe şi el să canonisească.
Dar ce mă fac când eu îi spun:
- Doamnă, dar aţi greşit şi nu vă pot împărtăşi.
- Nu contează, Părinte. Dă-mi agheasmă mare.
- Mamă, dar nu acesta e scopul spovedaniei, ca eu să te spăl pe tine cu agheasmă mare.
Spune David: “Spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi”, dar aşa ai fântână
acasă, bei apă câtă vrei. Eu aş vrea ca dumneata să ajungi să iei contact cu Dumnezeu,
cu Sfintele Taine, că acolo nu spune în Evanghelie: cel ce bea agheasmă mare va avea
viaţă veşnică, ci “cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi la
judecată nu va veni”. De ce nu ne cheamă la judecată când mâncăm şi bem sângele Lui?
Pentru că suntem fără de păcat, ne-am spălat, ne-am curăţit.
- Aa, da, Părinte, lăsaţi, vin eu altă dată, mă duc, că scap autobuzul.
Şi atunci, cum să-i cer eu ca fata sau băiatul ei să aibă noţiunea de adevăr revelat sau
noţiunea de curăţie sau de feciorie, când părinţii nu au aşa ceva? Cunoaştem celebra
expresie onorabilă a femeilor:
- Dumnezeu ştie, Părinte, ce o mai fi dincolo.
- De ce spuneţi treaba asta?
- Dar ce, parcă ştim cum o să fie?
- Atunci de ce s-a mai scris Evanghelia? De ce mai veniţi cu pâiniţa asta la parastas? De
ce aţi mai adus prescura asta?
- Părinte, aşa am învăţat de la părinţii mei.
- Atunci eu mă frământ, îţi vorbesc jumătate de oră duminica, încerc să fiu cât mai
explicit, caut să fiu cât mai logic în ceea ce spun, caut modelele cele mai autentice şi tu
îmi spui că aşa ai învăţat de la părinţi, că aşa se întâmplă?
Aici este vorba de trăirea interioară. Fără o trăire interioară absolută nu vom ajunge la o
întărire absolută. Să nu credeţi că Biserica e lipsită de copii cuminţi, nu. Sunt încă
suficienţi, nu are cine să-i îndrume. Sunt talente din acestea sufleteşti pe care nu are cine
să le descopere. Eu consider că aici este o crimă spirituală. Cred că ar trebui pus un mare
accent ca în seminariile teologice să fie cei mai buni duhovnici şi să-i educe pe tineri nu
în sistem educaţional clasic, ci în sistem moral. Nu neapărat şi română, şi matematică, şi
chimie. Nu e treaba mea. Aceasta e operaţiunea Ministerului Educaţiei, ne supunem
legilor statului. Dar în seminar să ai duhovnicul care să fie atât de apropiat şi atât de
implicat, încât să fie ca într-o familie, adică te duci ca la un tată, şi atunci descoperi toate
reperele, toate talentele. Este imposibil ca la fiecare generaţie de tineri care vin să nu
găseşti unul-doi buni de călugări sau unul-doi cu vocaţie preoţească. Ca în orice
domeniu, sunt harismatici, oameni care s-au născut harismatici. De exemplu, este om
făcut să aibă smerenie, este om făcut să aibă inteligenţă, este om făcut să aibă dragoste,
este om făcut să aibă pricepere, este om făcut să aibă rugăciune.
Toată lumea vorbeşte de rugăciune. Stai, rugăciunea nu este o meserie, rugăciunea nu e
o tehnică, am luat o linie tehnologică, bat cui aici şi mi-a ieşit şaibă dincolo, nu.
Rugăciunea e un dar. Când nu e atinsă inima de fiorul Duhului Sfânt, când nu-i pătrunsă
inima de harul acela dumnezeiesc, omul acela poate citi zece Psaltiri pe zi.
- Părinte, am citit Psaltirea.
- E bine că ai citit-o, acum roagă-te! Rugăciunea să o simţi, nu citirea. Că aşa toată
lumea citeşte.
Am şi spus că sunt rugăciuni ascultate şi neascultate. Noi putem face rugăciuni la infinit,
dar nu ştim care sunt ascultate. Cele ascultate sunt într-adevăr cele care vin cu o lacrimă,
cu smerenie, cu o străpungere, cu o părere de rău, adică trebuie să ai vocaţia să te rogi.
Eu rămân uneori mirat sau, ca să spun aşa, puţin lezat în interior, dar nu m-am
manifestat vizibil, când observ anumite stări din acestea de gheaţă sau reci în cadrul
Sfintei Liturghii: câte un slujitor care nu e în concordanţă cu ce e pe Sfânta Masă, adică
ori nu e atent, ori vorbeşte, ori nu se concentrează, ori are altă preocupare, adică nici nu
cunoaşte momentele-cheie ale liturghiei când trebuie să te transpui pe măsură, că nimeni
nu poate să străbată cerul cu mintea, numai unde vrea Dumnezeu – iar slujitorul e rece,
adică e absent. Şi îl întreb:
- Eşti cu mintea acasă?
Asta dă dovada că undeva este o fisură şi de la fisura aceasta se nasc toate celelalte
fisuri. Adică, categoric, un tânăr sănătos pleacă dintr-o mamă sănătoasă. Vă spun că am
întâlnit un caz, zice:
- Părinte, l-aş da la mănăstire, dar el nu vrea. Inima mea este într-acolo.
Şi băiatul a spus următorul lucru:
- Mamă, orice, golan mă fac, dar în mănăstire nu mă duc.
- Şi crezi că e o expresie sănătoasă? l-am întrebat eu.
- Nu vreau să trăiesc toată viaţa sub povara că Dumnezeu mă priveşte. Nu mă
interesează mistica.
Iată răspuns! Am zis:
- Bine, atunci de ce ai venit azi cu mama la împărtăşit?
- Pentru că ea mă forţează.
De ce vă spun că se vede autoritatea unui părinte? În clasa a XII-a să-l aduci la
împărtăşit, şi în plus băiatul nu fuma, nu bea, nu desfrâu, nu droguri, nu plecat aiurea, nu
discotecă, nu umblat, dar rece. Femeia m-a spus:
- Părinte, mă rog lui Dumnezeu să-l lumineze, că nu ştie ce-i cu el, dar cât este în casa
mea, până se însoară, va face ce spun eu, după aceea, cum l-a lumina Dumnezeu.
Dar câte mame avem aşa? Asta este arta! El a spus:
- Sunt de acord cu ce spui, dar eu nu vreau.
Se vede că se luptă voinţa şi dorinţa cu firea. Aici este vorba de o fire care nu e făcută
pentru aşa ceva, dar se vede şi verticalitatea mamei, că l-a dus pe linia care trebuie în
forţă, cum se spune, adică l-a ocrotit de tot răul. Aici sunt două variante paralele: ori,
crescând şi în momentul în care mintea se coace, va fi un familist foarte bun pentru că el
e moral şi e sănătos şi obişnuit aşa, i-a intrat şi în fire disciplina, ori, scăpând la libertate
şi găsind o femeie necredincioasă, să se strice şi să distrugă tot ce mama a clădit. Dar de
acolo înainte dăm răspuns fiecare, că “va lăsa omul pe mamă şi pe tată şi vor fi amândoi
un trup”, adică cu familia lor, dar cum rânduieşte Dumnezeu. Aici numai Maica
Domnului lucrează. A venit odată o fată la spovedit. Şi în ziua de astăzi o pomenesc,
făcuse prostituţie prin Germania vreo doi ani de zile. A scăpat de acolo cum a putut şi a
venit în ţară. Fiind postul mare, cred că a mustrat-o conştiinţa, a venit la spovedit şi mi-a
picat mie să o spovedesc. Era prin 1997 - 1999. Am întrebat-o:
- Eşti bucuroasă de tot ce ai în spate?
- Părinte, sunt doi oameni în mine.
Să vedeţi mărturisire sinceră, de om nepriceput în ale credinţei.
- Sunt doi oameni în mine, unul mă face să-mi fie ruşine de tot ce am făcut şi aş vrea să
şterg bucăţica aceea de viaţă, un an şi jumătate, doi, trei, cât i-am pierdut aiurea, că nu în
toţi am făcut prostii. Eu m-am dus să lucrez la un bar, de la bar am fost racolată la o
cafenea şi după aceea am fost plătită cu 25 de euro pe zi ca să întreţin un număr de
rapoarte trupeşti, pentru care primeam şi eu de la fiecare un procent. Banii nu-i am, că i-
am cheltuit, nu s-a ales nimic de ei, că nu poţi să faci bani cu păcat.
Adică fata era foarte conştientă, la 26 de ani. Şi de ce vă spun lucrul acesta? E un lucru
foarte interesant. Pentru mine a fost o dovadă că Dumnezeu poate schimba inima omului
de la rău la bine, dar prin voinţa Duhului Sfânt, nu prin voinţa noastră. Eram şi eu
curios, eram duhovnic tânăr şi mă chinuia dracul şi pe mine, voiam să cunosc toate
lucrurile interesante. O întreb:
- Dar ai avea idee aşa, ca noţiune, cam cât ai greşit?
- Părinte, cred că mi-au trecut 3.000 de bărbaţi prin pat în timpul acesta. Dar mă credeţi
că de fiecare dată mă rugam la Dumnezeu să se termine, să plece, că-mi era greaţă şi
scârbă de mine? Şi mă rugam la Dumnezeu să mă scoată din locul acela. Ştiam că nu-i
bine, dar voiam să mă răzbun pe viaţă. Cum credeţi că am scăpat? E o lege, Părinte, între
aceşti mafioţi, dacă cineva te place şi plăteşte o anumită sumă pentru tine, te ia de acolo.
Eu nu aveam bani să plătesc, dar nici voinţă nu aveam să plec şi nici plăcere să stau, dar
mă obişnuisem cu ritmul acesta de viaţă, să treacă mai mulţi bărbaţi într-o zi şi să-mi fac
treaba. Căutam şi eu rapid să termin cât mai repede, să scap de obligaţii şi după aceea
eram mulţumită că cel puţin aveam un acoperiş. Deodată m-au luat nişte frământări
sufleteşti, am început să mă rog, şi cum mă rugam? “Doamne, dacă nu-Ţi place ceea ce
fac aici, lucrează şi scoate-mă de aici!”
Ca să vedeţi acolo în întunericul păcatului, adică filă de Pateric, nu o întâmplare
anapoda.
- Părinte, vine într-o zi un român frumuşel şi drăgălaş, nu se culcase cu femeie niciodată.
Eu l-am văzut că nu se pricepe, că habar nu are şi l-am întrebat:
- Tu ce cauţi aici?
El a început să o facă pe interesantul cu mine, dar nu m-am lăsat intimidată. El, când a
văzut că sunt mai căpoasă, a întrebat:
- Tu de unde eşti?
- Sunt din judeţul cutare din România.
Nu era din zona noastră, Iaşi, Suceava, Botoşani, era din josul ţării. El zice:
- Şi eu sunt din judeţul cutare. Tu eşti frumuşică, ce cauţi aici?
- Nu am bani să plec.
- Cât vor ăştia ca să te ia de aici? O să le spun că te iau eu, nu contează, dar nu mai sta
aici, du-te acasă!
A dat băiatul 1.500 de mărci, era pe vremea mărcilor, şi a luat fata de la stricăciunea
aceea, de la casa aceea de rendez-vous. I-a dat bani, a pus-o în avion şi a trimis-o în
România. Ştiţi ce i-a spus băiatul? “Caută-l pe Părintele Argatu de la Cernica.” Şi nici nu
au mai făcut nimic ei doi. Ea, venind în ţară, s-a dus pe la mănăstiri, dar nu a dat de
preotul de care îi spusese. Nu mai ştiu dacă Părintele Argatu trăia; important e că nu a
mai ajuns la el. Dar aflându-se prin Iaşi cu nu ştiu ce problemă şi din vorbă în vorbă
auzind de Bârnova, pur şi simplu a venit să se spovedească. Discutând cu ea, îi zic:
- Veronica, dar tu ştii un lucru? Ai citit vreodată “Viaţa Măriei Egipteanca”?
- Părinte, eu am auzit ceva de genul acesta, dar nu ştiu despre ce e vorba.
Îi dau o broşurică cu “Viaţa Măriei Egipteanca”, este micuţă, scoasă din Mineiul
Paştelui, din postul mare, sinaxarul acela xeroxat. Îi zic:
- Citeşte-o, vino la spovedit şi dacă eşti fată cuminte, uite, ţine minte, în ziua în care te-
ai împărtăşit, eşti curată ca fecioara în ziua dinainte de a se atinge primul bărbat de tine.
- Chiar se poate, Părinte, treaba asta?
A început să postească, să se roage, într-un an şi jumătate s-a căsătorit, a luat un băiat
foarte, foarte bun, au născut doi copii. Nu mai ştiu de ei de câţiva ani, pentru că au plecat
cu serviciul în josul ţării, spre Ardeal, nu au mai rămas prin zona noastră. Dar când a
venit ultima dată la mine, a venit cu doi copii şi cu soţul. Eu l-am întrebat pe el mai mult
ispititor, din curiozitatea mea:
- Dacă tu ai şti că soţia ta ar fi rea, cu ce ochi ai privi-o?
- Nu, Părinte, e o fată extraordinară. Nu vă puteţi da seama cât mă trage la bine! Nu aş
lăsa-o pentru nimic în lume.
Eu îi spun:
- Veronica, uite care e treaba, ce rugăminte am la tine, ce ai vorbit cu duhovnicul, duci în
mormânt. Să nu te scapi vreodată să-i spui lui.
- Părinte, nici nu i-aş spune, nici nu aş face greşeala asta, dar să ştiţi, om ca el nu am
întâlnit. Mă credeţi că uneori suntem mai mult ca doi fraţi, din respect şi din ruşine? Eu
îi mai spun: „Să nu iasă şi între noi vreo nenorocire sau ceva, să nu-ţi vină în cap să te
duci la alte femei”. „Lasă, că nu ne-am născut numai pentru asta. Nu avem doi copii de
crescut?”
Adică Dumnezeu i-a dat om după credinţă, după lucrare. Aici este esenţa, că şi în
momentul când cazi, dacă ai conştiinţă şi te ridici, tot este o virtute. Dar câţi
conştientizează când au căzut că trebuie să se uite în sus? Ei se uită la spânzurătoare, se
uită la pastile, se uită la linia de tramvai, la linia de tren, la trecerea de pietoni, la şosea,
se duc şi se aruncă în faţa maşinii. Părintele Cleopa spunea mereu: „Când a pus dracul
gheara pe tine, s-a terminat totul”. E deznădejdea asta, descurajarea, ieşirea din firesc şi
din normal te duce la distrugere, la fel şi în problema noastră. Ai familie sfântă, dar ai
trei feluri de familie sfântă. Ai sfântă că o vrea Dumnezeu, ai sfântă că vrei să o faci şi
Dumnezeu pune harul şi ai sfântă uneori când înveţi şi din greşeli. Şi greşelile sunt tot o
încercare a vieţii. Acum depinde în ce măsură după un cutremur din ăsta mai rămâne
omul întreg. De ce v-am dat exemplul acesta? Să vedeţi că nu Maria Egipteanca, acum
1.600 de ani, e singura care a trecut Iordanul, şi unde? În credinţă. Nu neapărat în pustie.
Şi e mamă şi e familist şi e copil şi e soţ şi e tată. Dar v-am spus, şi rolul duhovnicului.
Deci dacă omul ar conştientiza valoarea preotului sau valoarea Bisericii sau valoarea
predicii sau valoarea trăirii personale, ar fi ceva. Dar dacă omul nu conştientizează,
valoarea nu are valoare!

Divorţul ca spectacol
În primele veacuri ale imperiului roman, când existau neînţelegeri într-o familie şi se
ajungea la situaţia de divorţ, soţii trebuiau să meargă la mai marele cetăţii şi să spună
care era neînţelegerea. Erau trimişi timp de două săptămâni într-o locuinţă cu strictul
necesar numai ei doi şi le era servită masa la orele corespunzătoare. În aceste două
săptămâni, fiind numai ei doi, trebuiau să se cunoască mai bine pentru a menţine familia.
Cei mai mulţi se împăcau după cele două săptămâni. Alţii, puţini, dacă nu se împăcau
după aceste două săptămâni, mergeau din nou la mai marele cetăţii şi erau trimişi într-o
altă încăpere, extrem de mică, cu un singur pat de lemn şi timp de alte două săptămâni
primeau doar puţină pâine şi puţină apă. Timp de 400 de ani au fost doar două divorţuri
în aceste condiţii. Lipsurile îi unesc pe oameni. În zilele noastre însă, oamenii divorţează
repede, imediat altă căsătorie!
Dar să facem o distincţie. Familia bogată este familia care îl are şi pe Dumnezeu, iar
oamenii bogaţi material sunt săraci. Mă repet: “Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit”.
Divorţurile acelea din epoca romană erau divorţuri verificate. Chiar dacă erau, exista
fundamentul problemei respective. În ce constau divorţurile atunci? Se întâmpla
câteodată ca bărbatul să plece pe câmpul de luptă, nu se ştia dacă mai trăieşte sau e
prizonier şi femeia dorea să se căsătorească, să facă urmaşi. Era o rânduială a timpului
de atunci. Dar în momentul în care se întorcea soţul, dacă el o ierta, ea se întorcea la
vechiul ei soţ şi îl abandona pe cel pe care îl luase. Era o cutumă, dacă ea a crezut că
bărbatul e mort şi s-a recăsătorit, era iertată. Dar astăzi nu se fac divorţuri, acestea nu
sunt divorţuri. Acestea sunt nişte farse. Dacă aţi observat, sunt un fel de telenovele. Ei
vor să pară importanţi, vor să pară interesanţi, vor să pară grozavi, vor să-şi facă
imagine, vor să fie vedete, vor să aibă publicitate. Deci nu e ceva justificat, pentru că
dacă te-ai duce la divorţ să-i întrebi pentru ce motiv au divorţat, ei nici nu cunosc cauza,
dar sunt în faţa judecătorului.
Mă repet din nou, cred că, în momentul de faţă, societatea civilă ar trebui să
responsabilizeze câteva lucruri prin legile statului. Mai întâi valoarea familiei şi motivul
pentru care se dă un divorţ. Trebuie o lege clară, să se cerceteze motivul pentru care
trebuie să dai divorţ, nu neînţelegere şi nepotrivire de caracter. Şi ce dacă nu te înţelegi,
luptă până te înţelegi, schimbă principiul! Apoi, neacordarea divorţului cu rapiditate şi
cercetarea îndelungă, deci timp de hotărâre mai lung. Nu prin ordin prezidenţial, că a
spus el da şi ea da, imediat s-a declarat divorţul, nu aşa. Aceasta nu este motivaţie de
divorţ. Trebuie să vezi motivaţia pentru care doreşti să faci lucrul acesta. Pentru că aici,
de fapt în spatele acestei legi a divorţului, se ascunde în mod inventiv şi în mod
subversiv în acelaşi timp distrugerea celulei de bază a societăţii – familia. Deci undeva
se urmăreşte un interes meschin, ca familia să nu existe. De ce? Normalizarea societăţii
prin viaţa de familie ar scuti o gamă întreagă de servicii pe care statul le oferă acestor
persoane iresponsabile. Şi atunci, sigur, trebuie un număr de directori, trebuie un număr
de fundaţii, trebuie un număr de ONG-uri, trebuie personal TESA, trebuie un număr de
oameni implicaţi, locuri de muncă, interese mai mici, mai mari şi atunci, ţinând acest
lanţ al slăbiciunilor, se creează şi acea dorinţă de a trăi lejer, pe suferinţa altuia. Deci
clădesc bogăţie şi cărămidă pe slăbiciunea cuiva, pe nenorocirea lui, pe incompetenţa
lui, pe naivitatea lui.
Pentru că se consideră că oamenii nu-şi dau seama. Dar această mulţime pe care noi o
ignorăm din punct de vedere social, moral, statal, legislativ, penal, civil, s-ar putea la un
moment dat să fie ca o avalanşă asupra noastră. Au făcut glume cu privire la
conducători? Acuma nu-i ascultă nimeni. Au făcut glume pe baza legilor statului? Nu le
ia nimeni în seamă. Au făcut glume pe seama guvernanţilor? Nimeni nu ascultă, nimeni
nu vorbeşte, trece pe lângă urechi. Au făcut glume pe seama a tot ceea ce înseamnă
românism, valoare, istorie? Toată lumea reneagă şi toată lumea râde şi nu bagă în seamă.
Am făcut glume pe propria noastră piele, acum tragem ponoasele pe propria noastră
piele. Să nu credem că există ceva în societate ce nu se întoarce asupra noastră.
Toate aceste divorţuri au înmulţit delincvenţii, toate aceste neînţelegeri din familie au
înmulţit criminalii, toate aceste neînţelegeri din familie au înmulţit numărul de puşcării,
toate aceste nenorociri din familie au înmulţit numărul de violuri. Sigur, au din ce trăi
televiziunile, deci toată mass-media prosperă şi atunci, sigur, îţi trebuie din ce în ce mai
mulţi reporteri, că sunt prea dese cazurile, îţi trebuie din ce în ce mai multe mijloace de
transport, îţi trebuie antene, îţi trebuie canale. Pe seama cui? Pe seama slăbiciunii
noastre omeneşti. Noi nu facem altceva decât să ne săpăm singuri mormântul.
Desfiinţarea unei naţii vine din ea însăşi, nu i-o face altcineva. Aţi văzut că la noi, la
români, se obişnuieşte să se strige: “Vai, vine Uniunea Europeană, vine NATO, vine
Occidentul!”. Şi dacă vine, care e treaba? Au venit şi alţii şi au plecat. Au venit şi ei şi
vor pleca, dar ce să găsească în urmă? Să găsească oameni morali, să găsească tradiţii, să
găsească muncă, să găsească disciplină, să găsească ordine! Noi ce am făcut? Muzeul
Satului, dar noi nu mai avem sate, satul este la muzeu, Muzeul Ţăranului Român, deşi
noi nu mai avem ţărani, ţăranul e la muzeu, Muzeul Naţional al Agriculturii, deşi noi nu
mai avem agricultură, avem muzeu, Muzeul de Etnografie şi Folclor, deşi noi nu mai
avem folclor, e la muzeu. Păi, dacă toate le-am pus în muzeu, acum trăim pe seama
muzeului.
Să ne întoarcem frumos la obârşia sănătoasă care începea cu preotul, doctorul,
perceptorul, prefectul, jandarmul, învăţătorul şi dascălul bisericii şi atunci sigur că în
momentul respectiv vom avea şi moralitatea ca atare. Şcoala nu vrea să-şi facă datoria
pentru că tânărul nu ascultă şi nu se va bate vreodată profesorul cu adolescentul ca să
înveţe de un 5. Sigur că rămâne la latitudinea celui care vrea să înveţe. Armata nu există.
Legea nu există, disciplina nu există. Putem să înmulţim numărul de jandarmi, putem să
dublăm România cu jandarmi, asta nu înseamnă că am pus ordine în ţară. Educaţia nu se
face din bâtă. Când eram copii, era o vorbă care ni se spunea mereu acasă: „Numai
animalului îi dai cu bâta în cap, că omul înţelege de vorbă bună”. Era o vorbă folosită
foarte des. Ea este valabilă şi în zilele noastre. Omul trebuie să înţeleagă de vorbă bună.
Trebuie să ne revenim în sine.

Decesul unuia dintre părinţi

Am vorbit despre copiii care trăiesc o dramă prin divorţul părinţilor. Se întâmplă însă,
din nefericire, şi ca unul dintre părinţi să plece în lumea cealaltă. Un proverb popular
spune aşa: “Fiecare om are o stea sub cer şi o bucată de pâine sub soare”. În momentul
în care unul dintre părinţi moare, iar copilul este la o vârstă fragedă, Dumnezeu
rânduieşte lucruri neobişnuite şi neînţelese minţii noastre şi din acele persoane chiar ies
copii foarte buni, pentru că acolo a intervenit lucrarea Duhului Sfânt sau lucrarea
mântuitoare a Treimii.
Am să vă dau un exemplu. S-a repetat de două ori în viaţa mea ca duhovnic. Era o fată
foarte frumoasă, la 30 de ani. Când am cunoscut-o era necăsătorită, apoi s-a căsătorit. A
nimerit un soţ bun, a rămas însărcinată şi în luna a şaptea de sarcină şi-a dat seama că
are un limfom canceros, iar doctorii i-au spus să renunţe la sarcină. I-am spus:
- Să faci cum crezi, dar eu aş întrerupe pentru o lună de zile citostaticele, pentru că nu
vor merge nici înainte, nici înapoi. Nu ştii soarta, Dumnezeu ştie, dar nu te duce cu
această povară în mormânt.
- Cum adică, nu voi scăpa?
- Dumnezeu ştie ce poate face, noi nu ştim.
Părintele Pahomie era mai ataşat de ea sufleteşte. Îi citea tot timpul, o împărtăşea. O
respecta mult, că vedea că e o suferinţă groaznică. S-a născut fetiţa şi, când a împlinit un
anişor şi jumătate, mama a murit într-adevăr de boala respectivă. N-a cruţat-o moartea.
Fetiţa a mers normal până la o vârstă şi când a împlinit trei anişori, aşa, din senin, fetiţa
a murit fără să-şi dea nimeni seama de ce. Tatăl se recăsătorise şi o creştea bunica.
Mama a chemat-o după ea şi Dumnezeu a luat-o în lumea îngerilor. Ea avea o suferinţă
care se pare că s-a transmis de la mamă prin boala pe care a avut-o. Şi a plecat fetiţa
după mamă. Deci s-au dus amândouă. Dar unde s-au dus? De-a dreapta lui Dumnezeu.
Pentru că ei, murind în durerile facerii şi murind cu durerea de a purta sarcină cu o boală
atât de grea, Dumnezeu i-a dat acea stare de mucenicie, spun Sfinţii Părinţi, n-o spun eu.
Vreau să spun că am avut mulţumirea sufletească şi nu există o dată să facem liturghie şi
să nu le pomenim: Luminiţa şi Anamaria.
În iarna aceasta, la fel am fost pus în faţa unui caz. De aceea vă spun că Dumnezeu
lucrează, nu noi hotărâm. Acestea sunt lucruri mai presus de minte şi de fire. O tânără
proaspăt căsătorită, până în 30 de ani, mi-a spus aşa:
- Părinte, am un băieţel, acum sunt gravidă în 5 luni şi medicul mi-a spus că dacă păstrez
copilul, voi muri.
I-am spus:
- Faci cum vrei, dar sfatul meu este să ai răbdare şi să duci sarcina aşa cum este. Nu-ţi
încărca conştiinţa cu un suflet. Că tu te duci să faci cezariană, dar de unde ştii că în
momentul în care te anesteziază nu rămâi pe masa de operaţie? Şi de ce să te duci în iad
de două ori încărcată: cu crima şi cu sufletul?
- Părinte, îl las să se nască.
S-a împlinit timpul de naştere, a născut şi când a împlinit băieţelul o lună de zile sau
două, după ce l-am botezat, mama a făcut o apendicită, nu şi-a dat seama şi a murit din
apendicita aceea, o septicemie banală care în ziua de astăzi se tratează cu câteva perfuzii.
Au rămas copiii. Ea, fată simplă de la ţară, este înmormântată. Stăteam şi mă gândeam
acum, cât de milostiv este Dumnezeu că a luat-o pe ea la cer în calitate de mamă
mântuită, iar pe copii îi creşte o soră de-a ei cu soţul acesteia, i-au împărţit deja între ei,
unul are doi-trei ani şi celălalt are câteva luni. Uite cum rânduieşte Dumnezeu pentru
unii soartă grea de mititei şi îi căleşte şi îi formează, îi educă şi îi creşte prin nevoile
sorţii. Tocmai aceştia vor ieşi buni şi uite cum alţii au toate şansele de mântuire şi au
toate şansele de educaţie şi ies răi. Şi m-am gândit cât de necunoscute sunt cărările lui
Dumnezeu în momentul când deschizi gura să dai un sfat. Cât adevăr este în cuvântul pe
care îl pronunţi în calitate de preot şi duhovnic, cât de precis şi atent trebuie să fii la un
lucru de genul acesta şi cât de nedreaptă este soarta uneori când noi nu înţelegem
anumite lucruri! Dar dincolo de toate e mâna lui Dumnezeu. Chiar dacă ar fi o catastrofă
pentru un copilaş căruia îi moare mama sau tata, acolo este negreşit mângâierea Duhului
Sfânt.
Părintele Cleopa spunea o istorioară cu o mamă care avea un fiu care s-a căsătorit, i-a
pus gând rău mamei şi a luat-o în adâncul pădurii s-o înjunghie. Mama îi tot spunea:
- Nu, e prea aproape, o să ne audă lumea. Hai mai în adânc, hai mai în adânc.
Şi el, orbit în furia aceea, mergea tot mai în adâncul pădurii. La care mama, la un
moment dat, cu bunătatea ei de mamă, îi spune:
- Aici poţi să mă ucizi, că n-o să ştie nimeni, nu vei avea nicio problemă.
Şi spune că el are mustrările acelea de conştiinţă până i se aprinde candela după vreo trei
ani de rugăciune, că după aceea îl cuprinse groaza pocăinţei, deoarece o auzea pe mama
prin somn: “Puiule, de ce m-ai omorât?”. Şi el s-a mântuit prin jertfă, prin moartea
mamei, chiar dacă el a fost criminalul, pur şi simplu el s-a izbăvit, s-a curăţit. Acestea
sunt tainele lui Dumnezeu, sunt neştiute de noi. Istorioara se chema “Inimă de mamă”, o
ştiu de prin anii optzeci şi ceva, o povestea Părintele Cleopa. Unde lipseşte mama
lucrează harul lui Dumnezeu. Acolo El completează lipsa, noi nici nu ne dăm seama. Ce
spune în “Viaţa Sfântului Ioan Iacob”? Bunica, Dumnezeu s-o ierte, de timpuriu mi-a
semănat în suflet fapte de credinţă şi rodul lor mă ţine viu. Mama era moartă, se duce la
mormânt şi spune: Dacă toţi vor învia înseamnă că şi ea va învia. E o poezie, “Ziua
învierii” de Maxim, tatăl Sfântului Ioan Iacob. Apoi, de tata îşi aduce aminte că e în
război şi nu s-a mai întors şi cine ajunge Sfântul Ioan Iacob? Ajunge sfântul cu moaşte
întregi din pustia Hozeva. Crescut de mama mare, cum spunem noi, deci de o bătrână.
Dar cine lucrează în lipsa părinţilor? Harul Duhului Sfânt, el pune harisma în om.
Într-o altă istorioară de care amintea Părintele Cleopa, spune că la un moment dat o
mamă doreşte să-şi abandoneze copiii. Tatăl îi spune:
- Lasă, nu-i nimic, aşa bolnavă cum eşti, tu stai cu ei în casă, că de muncă mă ocup eu.
Trecând pe la casa respectivă, Sfântul Petru, dacă fusese familist şi avea soacră şi soţie,
a băgat mâna în buzunar să scoată un pesmet, un fruct, o curmală să dea pruncilor care
plângeau lângă patul mamei care era muribundă, la care spune Sfântul Petru:
- Doamne, Tu, care eşti atât de milostiv şi faci atâtea minuni pe faţa pământului, fă ceva
şi pentru pruncii aceştia! Nu Te înduioşezi de lacrimile lor, cum stau în jurul patului
mamei că e bolnavă?
- Da, trimite îngerul să o ia, să o aducă la Mine!
Vine îngerul, ia sufletul, îl duce la rai. Iar Petru stă o zi întreagă şi cârteşte în urma lui
Dumnezeu:
- Asta cu adevărat faptă nedemnă de Dumnezeu, prea aspru, prea drept, prea crud, prea
de neînţeles.
Îi spune Dumnnezeu Sfântului Petru:
- Petre, hai cu Mine la malul mării! Cheamă la Mine îngerul care a luat sufletul mamei!
Sfântul Petru îi spune îngerului:
- Te cheamă Dumnezeu.
Vine îngerul şi spune:
- Da, Doamne, sluga Ta ascultă, porunceşte!
- Bagă-te aici în fundul mării şi vezi că este o stâncă mare, ad-o la Mine!
O aduce îngerul, ditamai bolovanul cât o jumătate de casă, şi o pune în faţa lui
Dumnezeu. Îi spune Dumnezeu îngerului:
- Despic-o în două!
O despică în două şi în mijlocul stâncii era o gaură cât o coajă de nucă şi un vierme alb
se mişca acolo. Îl întreabă Dumnezeu pe Petru:
- Ţi-am văzut suferinţa, ţi-am văzut îndoiala, ţi-am văzut cugetul înduioşat şi îndurerat.
Vezi viermele acela? Ştiai de el că e în fundul mării?
- Nu.
- Ştiai că e în mijlocul acestui bolovan?
- Nu.
- Ştiai că Eu îngrijesc de el acolo? Ei, aşa şi cu copiii aceia. Harul Meu va avea grijă de
ei să ajungă oameni la locul lor. Mama lor îi încurcă, nu-i ajută. Ea oricum va muri, că e
firească moartea pământenilor, ei nu ştiu că este un Dumnezeu care ajută. Dar când vor
ridica glasul la Mine, Eu voi vărsa harul peste ei.
De ce v-am spus aceste două istorioare? În ambele cazuri, indiferent că părinţii mor
dintr-o situaţie nedorită sau mor dintr-o situaţie de Dumnezeu rânduită în întâmplările
vieţii, vorba Părintelui Stăniloae, acolo intervine harul lui Dumnezeu şi este cântecul
acela: “Acolo este Mâna Ta şi Braţul Tău înalt, acolo Dreapta Ta mă va povăţui”. Noi nu
putem face o mişcare în viaţă de care Dumnezeu să nu ştie. Unde sunt părinţii
credincioşi, unde sunt părinţii duhovniceşti, unde au părinţii noţiunea de Dumnezeu,
unde au părinţii noţiunea de har, copiii sunt binecuvântaţi de Dumnezeu. Aşa spune:
“Binecuvântat va fi rodul pântecelui tău”. Îi spune Dumnezeu Maicii Domnului, prin
înger: “Bucură-te, Mărie, cea plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu
între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău că ai născut pe Mântuitorul
sufletelor noastre”. Aşa şi noi, dacă femeia a fost binecuvântată de Dumnezeu, de acolo
se naşte un viitor om de nădejde fără problema că familia s-a înjumătăţit. Acolo harul a
lucrat.
O altă pildă. Un băiat dintr-o mănăstire vede că stareţul primeşte o scrisoare şi îl
întreabă:
- De ce eşti trist, avva?
- Mama ta şi tatăl tău sunt bolnavi şi ar vrea să te vadă. Dar sfatul meu ar fi să nu te duci.
- Totuşi mă duc să-i văd, pentru că m-au iubit.
În momentul când ajunge la poarta casei, vede un înger şi îl întreabă:
- Ce e cu tine aici?
- Eu sunt trimis de Dumnezeu să veghez ograda acestei case şi să am grijă să nu se
depărteze harul Lui, pentru că oamenii aceştia au un băiat în mănăstire care se roagă.
- Eu sunt acela.
- Păi, dacă ai venit tu, eu nu mai am niciun rost, am plecat.
Şi a zburat îngerul la cer. Dumnezeu ştie unde trebuie să lucreze Duhul Sfânt. Nu
rezolvăm noi probleme în viaţă. Dumnezeu le rezolvă.
Cu toţii am întâlnit situaţii în care doi soţi au trăit în bună înţelegere, dar fără prezenţă la
biserică, fără spovedit, fără împărtăşit, cu copii însă. La un moment dat, dintr-o boală,
unul dintre ei a murit. Ceilalţi apropiaţi s-au îndepărtat şi chiar Îl hulesc pe Dumnezeu.
Unii s-ar putea întreba: ce a avut Dumnezeu şi cu cel care a murit, şi cu copiii? Cum să-i
lase Dumnezeu cu un singur părinte, când au nevoie de ajutor, când au nevoie de sprijin?
Apostolul Pavel a spus aşa: “Nu vă jeliţi morţii păgâneşte de parcă nu ar fi înviere”, iar
Părintele Stăniloae spunea aşa: “Cunoaşterea lui Dumnezeu din împrejurările vieţii este
cea mai grea cunoaştere, pentru că acolo omul se răneşte de cei trei mari uriaşi: iubirea
de sine, părerea de sine şi bizuinţa de sine”. Petru spune în Epistola I: “Blestemat cel ce
se încrede braţelor sale”, şi mai spune: “Acestea m-au ţinut şi m-au crescut”, pentru că
noi nu putem face nimic fără Dumnezeu. Dar problema esenţială, această răzvrătire care
vine din interior, este legată în primul rând de exagerata afecţiune biologică ce vine din
iubirea de sine, iraţională, care este maica tuturor relelor, după cum ştim din Filocalia
VI. După cum ne arată Părintele Cleopa, există un stih în psalmi, inspirat de Duhul
Sfânt: “Toiagul Tău şi varga Ta m-au îndreptat, atunci când m-am depărtat de la Tine”.
Chiar dacă în prima stare ei vin cu hulă şi cu dărâmare sufletească, la un moment dat se
vor întoarce, pentru că psalmistul David spune: “Zis-a cel nebun în inima sa, când
păcătuieşte, Nu este Dumnezeu” înaintea ochilor lui. Deci el nu-L mai vede pe
Dumnezeu. De ce nu-L vede? Pentru că se împlineşte cuvântul Scripturii: “Ochi au şi nu
văd, urechi au şi nu aud”. Este explicabilă problema. Dar când li se deschid ochii? Li se
deschid ochii în momentul în care epuizează subiectul hulei. Întâi se răzvrătesc, apoi se
convertesc.
Şi asta întotdeauna. Am cunoscut o doamnă, pe care o respect, e femeie în vârstă, mamă
la 65 de ani, avea un băiat la care eu am fost personal la spital când era în comă. I-am
văzut privirea tulbure, i-am văzut chipul terminat, după ce am citit rugăciunea de ieşire a
sufletului, după ce am citit lupta celui care se luptă greu cu moartea, după ce am citit
dezlegarea sufletului de durerile morţii, l-am dezlegat, i-am făcut rugăciunile, am văzut
că s-a transformat livid şi chiar am zis aşa: “Doamne, dacă vrei să-l chinuieşti pe pământ
şi-l poţi ierta, ia-l cu Tine, nu-l lăsa să sufere”, pentru că se vedea că nu va mai fi un om
deplin. Avusese un accident îngrozitor care i-a zdruncinat creierul în cap, totul se
zdrobise, era ca un ghiveci în capul lui. El totuşi a rezistat câteva zile în comă. Mama, la
început, a spus:
- Oare de ce mi-a făcut Dumnezeu treaba asta, că doar ştie că-L iubesc şi sunt
credincioasă din tinereţe?
Şi i-am spus:
- Cred că de data asta greşiţi. De ce nu vedeţi prin aceasta o răsplată a muncii
dumneavoastră şi că l-a luat acolo, să nu se strice la dumneavoastră, că nu era căsătorit,
avea casa lui, avea serviciu, era un băiat foarte la locul lui?
Aşa spunea doamna, eu personal nu l-am cunoscut în viaţă prea mult, că el era băiat de
oraş, nu era om care venea prea des la biserică. I-am spus:
- Dacă Dumnezeu vrea prin suferinţa asta să-l mântuie şi să te ierte, iar dumneata
cârteşti? Te rog să te rogi pentru sufletul lui, fă psaltiri, fă rugăciuni, aprinde lumânări,
dă de pomană, străduieşte-te şi spune-mi ce vei visa.
Şi l-a visat pe băiatul ei ca într-un fel de lumină albă şi că-i spunea aşa:
- Mamă, nu mai plânge, că mă deranjează. Dacă Dumnezeu m-a chemat şi ţine la mine,
tu de ce te întristezi atâta? La ce-ţi ajută treaba asta?
Şi femeia şi-a schimbat deodată starea din supărarea aceea, din cârtire, într-o stare de
mulţumire. “Dacă aşa a crezut Dumnezeu că-i bine, aşa să fie. Trebuie să mă împac cu
ideea. Nu am ce face.” După ce a fost răzvrătirea sufletească a venit şi mângâierea
sufletească. Cred că e în firescul nostru biologic.
I-am spus odată cuiva:
- De ce noi, ortodocşii, când murim trebuie să facem atâta tevatură pe seama morţii,
când ştim clar că dacă Hristos a înviat, şi noi vom învia? Dar noi transformăm totul într-
o tragedie, într-o mare urgie, aţi văzut o înmormântare ce înseamnă.
Părerea mea personală este că în momentul în care Dumnezeu simte nevoia să cheme pe
cineva, îl cheamă la El, indiferent de situaţie, dar ştie de ce o face. Eu niciodată nu mi-
am pus întrebări. Eu, când moare cineva, exact asta spun: „Treaba lui Dumnezeu, a mai
rezolvat un proces verbal. Ştie El ce conturi au fost de tras, ce socoteli au fost de făcut,
dacă acela şi-a apropiat socotelile cu Dumnezeu şi l-a luat, să nu se pervertească”. Sunt
lucruri care nu ţin de noi, oamenii. Să ştiţi, cu toată răzvrătirea, cu tot ateismul şi cu
toată zdrobirea aceasta omenească a sufletului, biologică, vine momentul când omul Îl
recunoaşte pe Dumnezeu şi se lasă învins. Nu uitaţi că noi avem două celebre expresii:
în momentul în care sutaşul care păzea mormântul lui Iisus a văzut lumina de foc de la
pământ la cer şi pe Iisus înviind, a căzut ca mort, dar a putut exclama: “Cu adevărat
acesta e Fiul lui Dumnezeul!”. Şi era împotriva Lui. El păzea mormântul plătit de iudei
ca nu cumva tâlharul să învie sau să fie furat şi sminteala de la urmă să fie mai rea decât
cea dintâi. Pe când, dacă ne ducem la altă ipostază, Iulian Apostatul, când iese Sfântul
Mercurie din icoană şi-l săgetează pe câmpul de luptă, ce spune? “M-ai învins,
Galileene!” Prin aceste cuvinte unii cred că Iulian L-a hulit pe Dumnezeu, dar nu. N-a
fost numai un refren de hulă, ci, în toată mândria lui şi în tot orgoliul lui păgânesc şi în
toată răutatea care îl stăpânea, a avut puterea să recunoască faptul că Iisus e mai tare ca
el. “M-ai învins, Galileene!” Chiar şi în ciuda răutăţii care îl stăpânea, a recunoscut că
Iisus e mai tare decât el. “Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti
Dumnezeu care faci minuni.” Ce spune acolo? Câte a făcut “Dumnezeu în cer şi pe
pământ”. Este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Nu, nu încap discuţii indiferent de
situaţie.
Am întâlnit o persoană care nu a crezut niciodată în Dumnezeu şi după ce l-am
împărtăşit, el singur cerând aceasta, l-am învăţat să spună aşa: „Doamne Iisuse Hristoase
Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul şi mă iartă şi mă ia la Tine, dacă
într-adevăr m-ai iertat de toate păcatele prin spovedanie”. Şi a doua zi la ora 4 s-a stins
din viaţă un om care s-a chinuit ani de zile pe patul de suferinţă, un fost demnitar
comunist cu fluturi în cap, cu materialismul lui dialectic, căruia când i-am spus că vreau
să-i fac o molitfă, mi-a răspuns:
- Pronunţaţi alt cuvânt, că mi se face rău.
- Bine, atunci o citire, o binecuvântare.
- Ei, sună altfel.
Nu suporta să-i citeşti molitfa. Şi eu, discutând cu el, propriu-zis l-am spovedit.
- Aţi făcut rău?
A dat un singur răspuns interesant:
- Ştie Dumnezeu. Şi chiar dacă nu mă iartă, sper măcar că mă duc cu conştiinţa împăcată
că am recunoscut că am greşit.
Adică în demnitatea aceea orgolioasă de om bolnav exista statutul de om neînfrânt. Ca şi
copacul care mai stă într-o creangă şi, când tai cu drujba să cadă, el stă încăpăţânat şi nu
se răstoarnă. De ce v-am dat exemplul acesta? Oricât de tare s-ar răzvrăti oamenii
împotriva lui Dumnezeu, într-o zi Îl recunosc şi nu-L mai pot nega.
Rolul duhovnicului în salvarea familiei
Am vorbit anterior despre importanţa şi rolul duhovnicului de mănăstire în a împiedica
producerea unui divorţ, ca şi despre ce ar trebui să facă mai mult un judecător în
procesele de divorţ. Dar ce poate să facă preotul de parohie, ce pot să facă părinţii
trupeşti şi naşii? În momentul unui divorţ, primii care trebuie să intervină sunt părinţii
trupeşti. Se pare însă că foarte multe divorţuri au în subconştientul sau în lucrarea lor
interioară chiar amestecul părinţilor şi aici nu este bine. În primul rând, cele două
perechi de socri, mici şi mari, nu ar trebui să se amestece în viaţa tinerilor. În niciun fel.
Nu ei s-au căsătorit cu tinerii. Tinerii s-au căsătorit între ei.
Personal am pus întotdeauna accentul pe treaba aceasta. Mai veneau la spovedit o soacră
sau o mamă şi îmi spuneau:
- Uite, ginerele e aşa, fata e aşa sau nora e aşa.
- Mamă, s-a căsătorit cu dumneata? Nu! De ce te amesteci? Nu te băga acolo, nu e
treaba ta.
Le-am deschis Sfânta Scriptură şi le-am arătat negru pe alb: “Vor lăsa băiatul şi fata pe
mamă şi pe tată şi vor fi un trup”! Nu avem noi dreptul să ne amestecăm în locul acela.
Nu ne aparţine nouă. Nu e treaba noastră să ne amestecăm acolo. Aici într-adevăr
părinţii sunt cei care pot fundamenta şi repara o familie cel mai mult, dar se pare că de
multe ori părinţii sunt cei care încurcă cel mai mult şi se amestecă exact unde nu trebuie,
că nu-i nora bogată, că nu-i nora pricepută. Dar lasă-i, învaţă-i!
Eu întotdeauna am folosit şi mi-a plăcut enorm, o spun şi o repet, cea mai frumoasă
vorbă pe care am auzit-o de la Mitropolitul Antonie Plămădeală: „Într-o situaţie în care
trebuie să judeci, pune-te tu în situaţia celor doi sau a unuia şi dă-i sentinţa pe care ţi-ar
plăcea ţie să o primeşti, că atunci nu greşeşti”. Dacă vrei să judeci după ban, să judeci
după părere, după aparenţe, atunci vei da un răspuns greşit, dar dacă te pui tu în situaţia
respectivă, atunci cu adevărat vei da un răspuns bun.
Aşa şi preotul de parohie. El are exact aceeaşi îndatorire ca şi preotul de mănăstire.
Sigur că trebuie să le vegheze familia, să se ducă să vadă despre ce este vorba, să discute
cu socrii, să discute cu tinerii, dacă primesc, că dacă sunt necredincioşi, nu te poţi
amesteca, dar o sugestie pot să dea. Şi el are exact acelaşi rol, să încerce cât mai mult să
amâne divorţul, poate-poate între timp lucrurile vin pe cărarea cea dreaptă, vin în
limanul liniştit al lucrurilor normale.
Problema naşilor este una mai delicată. De obicei, noi când ne cununăm nu punem naşi
spirituali, ci punem naşi financiari. În general tinerii caută oameni cu bani care să le
pună un bănuţ pe masă atunci când se căsătoresc. Iar naşul, pentru ei, după ce a trecut
nunta şi s-au numărat banii, nu mai are importanţă. Este una dintre cele mai mari greşeli
creştineşti care se fac la noi, în ortodoxie. Naşul îţi este mai mult decât părintele care te-
a născut. Ori de câte ori ai avea probleme, tocmai la el trebuie să te duci după cuvânt de
învăţătură. Dar ce este mai nou şi rămâne tragic în familia creştină şi în relaţia naş-fin
este că din cauza acestui stabiliment social pe bază de relaţie financiară naşa poate să se
ducă liniştită cu finul, sau fina cu naşul, şi te trezeşti cu surprize dintre cele mai
neplăcute. Am întâlnit foarte multe cazuri în care, imediat după nuntă, a fost cu totul
altceva, pentru că lucrurile au luat cu totul altă direcţie. Deci şi aici trebuie foarte mare
atenţie. Naşii întotdeauna trebuie să fie doi oameni model şi de credinţă, şi de familie, şi
în societate, şi la serviciu, şi în toate domeniile, pentru că cine nu e bun în societate nu e
bun nici în biserică şi cine nu e bun în biserică nici în societate nu-i bun de nimic. Nu
trebuie să ne ascundem după deget, cât am vrea noi să vopsim lucrurile şi să le
cosmetizăm. În general avem tendinţa să spunem: poporul credincios, poporul bun,
poporul dreptmăritor. Acest popor cu bune şi cu rele are şi o căruţă de defecte care
trebuie îndreptate, şi ele trebuie îndreptate uneori cu forţa. Indiferent că omului îi place
sau nu, îi pui fierul roşu pe rană, ai cicatrizat rana şi în clipa în care ai cicatrizat rana, ai
reparat problema, altfel nu faci treabă. Şi să ştiţi că am avut de multe ori chiar şi
duşmani pe considerentul că am fost aspru. Şi i-am spus:
- Nu discutăm, îţi cauţi duhovnic. La mine cu prostii din astea nu mai vii şi, mai mult, pe
aici nu calci.
Şi atunci m-au urât, au prins ranchiună sau chiar au denigrat, au aruncat vorbe grele, că
cine se crede părintele să se bage în casă la noi? Dacă vrei să fiu duhovnicul tău sau vrei
să mă amestec în treaba ta, spune-mi! Eu trebuie să-mi dau cu părerea. Nu vii tu să-mi
dai sfaturi, că tu nu vii la biserică ca să-mi dai tu mie sfaturi, tu vii să primeşti sfaturi.
Omul, când nu-i spui ceea ce-i place, se supără. Spune Apostolul Pavel în Faptele
Apostolilor: “La vremea de apoi vor vrea învăţători după felul lor de a fi şi vor vrea să le
spună în urechi cuvinte care să le gâdile plăcut auzului, neprimind cuvintele cele
adevărate şi sărate cu sarea învăţăturii şi se vor răzvrăti celor care nu le va spune pe
plac”. Deci dacă-i place, îi place, dacă nu-i place, nu-i place. Eu întotdeauna le-am spus
că am două lucruri la care nu cedez, le consider ca fiind apoftegmele mele şi le păstrez
ca embleme personale. Vin oamenii şi spun că nu au timp, la care le răspund:
- Tu nu ai timp, că l-a făcut Dumnezeu. Tu îl foloseşti, chibzuieşte să-ţi rămână şi pentru
rugă. Nu ai tu dreptul să împărţi timpul, că nu l-ai făcut tu.
Iar a doua, le spun întotdeauna:
- Nu-Şi schimbă Dumnezeu religia şi legile că nu-ţi convine ţie ortodoxia.
Le spun deschis în faţă:
- Îţi place - nu-ţi place, asta-i ortodoxia. Vrei s-o primeşti, primeşte-o; nu vrei s-o
primeşti, n-o primi. Dar Dumnezeu nu schimbă religia Lui şi legile că nu-ţi place ţie ce a
scris în ele.
- Dar de ce mă luaţi aşa, Părinte?
- Pentru că trebuie să pui mâna să te rogi!
Bineînţeles că pleacă supărat şi după o vreme se întoarce fie mai îndreptat, fie mai
supărat, fie mai nemulţumit, dar să ştiţi că rezultatele au fost şi pro şi contra. Unii au
venit şi au spus:
- Părinte, s-a întâmplat exact ce ne-aţi spus.
- Poate Dumnezeu v-a spus, că eu nu ţin minte ce am spus.
Chiar nu stai să ţii minte. Alteori vin şi spun:
- Părinte, n-am făcut ce aţi spus şi am ieşit rău.
- Fă de acum să ieşi bine!
Deci trebuie să fii aspru, pentru că altfel nu se îndreaptă nimic. Într-adevăr şi preotul, şi
naşul, şi mama, şi tata, toţi trebuie să fie pentru ca familia să rămână centrul de greutate.
Eu personal sunt împotriva divorţului. Dintre toţi pe care i-am cununat, din 1996
încoace, nu s-au despărţit decât trei sau patru perechi. Restul toţi au rămas împreună,
pentru că i-am întrebat tot timpul următorul lucru:
- Cununia aceasta o faceţi numai pentru acum, pentru scurtă durată, sau o faceţi pentru
mai mult timp?
Adică să înţeleagă că nu ţine cununia o săptămână sau două sau până se termină banii de
la nuntă. Aţi văzut că acum cununia nu începe cu rugăciune şi cu mulţumire, cununia
începe cu luna de miere şi se termină cu divorţul. Cum ar veni, este mai importantă luna
de miere decât să-i mulţumeşti lui Dumnezeu că te-ai văzut căsătorit la casa ta. Şi cu
darul lui Dumnezeu, în ultima vreme, sunt peste 20 de familii de tineri căsătoriţi care au
trecut pe la noi la spovedit şi deja toţi aşteaptă copii, unii chiar îl aşteaptă pe al doilea. Îi
întreb:
- Dar nu vă temeţi de foamete, de criză?
- Staţi liniştit, dacă munceşti, trăieşti, nu moare nimeni.
Adică e curajul acela tineresc plin de viaţă, toate se fac la timpul lor. Nu prăşeşti toamna
şi nu semeni la Crăciun. Toţi între 20 şi 25 de ani, depinde cum s-au căsătorit, dar toţi
deja sunt în pâine, cum se spune, au serviciu. Unii şi-au luat casă, unii şi-au luat
apartament, unii şi-au făcut credit, unii muncesc prin străinătate.
În general, toţi sunt oameni de biserică, toţi se spovedesc şi se împărtăşesc, dar mai mult
decât atât, naşii lor toţi sunt de la biserică, părinţii sunt tot oameni de biserică şi chiar eu
le-am recomandat naşii:
- Luaţi familia cutare, că e cuminte. Luaţi familia cutare, că-s credincioşi.
Nu se cunoşteau dinainte, eu i-am împrietenit la biserică. Am făcut un fel de înrudire
între ei tocmai pentru a fi ca o familie mai mare. Şi într-adevăr am multe perechi care se
cunosc între ei, şi-au botezat unul la altul, s-au cununat unii pe alţii, adică o pereche de
tineri i-au cununat pe aceştia, aceştia le-au botezat celorlalţi, ceilalţi au cununat la alţii.
Nu de mult am avut o familie din Anglia, care au spus aşa:
- Părinte, şi mâine ne-am cununa, dar toţi naşii pe care i-am găsit ne-au spus aşa: Am
pretenţii, vreau restaurant, vreau mâncare de lux, vreau nuntă cu artificii, vreau nuntă cu
aere.
Aşa că le-am zis:
- Vă recomand eu o pereche de naşi care vă dăruiesc o icoană şi două lumânări de ceară
curată.
Şi am vorbit cu doi tineri foarte buni, foarte cuminţi, până în 26-27 de ani, căsătoriţi şi
cu doi copii:
- Am o rugăminte, vreau să cununaţi doi copii de-ai mei, că nu au naşi.
- Părinte, dar ştiţi că nu stăm prea grozav cu banii.
- Aici nu-i vorba de bani, e vorba de credinţă.
Ca în final, când naşa a venit să cunune, să-şi dea seama că fata pe care o cununa i-a fost
colegă de facultate. Şi a spus:
- Eu te ştiu pe tine şi chiar mă miram de ce nu te-am mai văzut pe la Părintele.
Dar ea lucrează în Anglia. Acolo e căsătorită cu soţul ei român, îşi duc viaţa în
străinătate. Civil erau cununaţi de vreo câteva luni, dar nunta n-o făceau, că nu găseau
naşi fără aere. Şi atunci prietena ei din facultate i-a devenit naşă fără să-şi dea seama.
Mi-au spus după nuntă:
- Părinte, sunt doi oameni excepţionali.
- De asta v-am luat şi eu pe voi, tot pentru că sunteţi excepţionali.
Şi s-a terminat frumos. Naşii au dăruit o icoană mirilor şi mirii au dăruit o icoană
naşilor, şi-au luat numerele de telefon, au luat un preot, s-au dus la un restaurant, la un
separeu, au binecuvântat o masă, au mâncat jumătate de oră, unii au luat avionul spre
Anglia, ceilalţi s-au întors în familie. Deci sunt şi lucruri frumoase.
În biserica noastră există o femeie cu trei copii, care fusese despărţită de bărbatul ei o
vreme. Am văzut-o recent împreună cu soţul ei şi cu cei trei copii. Am remarcat, copiii
erau acum cu o stare sufletească echilibrată. Eu personal nu am stat de vorbă cu ea de
când s-au împăcat, dar altcineva a întrebat-o dacă s-au împăcat şi ea i-a răspuns
afirmativ cu o seninătate extraordinară şi că niciodată anterior despărţirii nu fusese astfel
şi soţul nu se purtase atât de frumos. Cum ajunseseră însă să se împace?
În momentul în care ea s-a ţinut de Sfântul Maslu, de Psaltire, de mersul la biserică, de
rugăciuni şi canon, sigur că Duhul Sfânt i-a schimbat mintea. Nu am abordat problema,
am tratat-o ca şi cum ar fi ceva normal, ca să nu creez acea ruşine care face omul să se
depărteze. Lucrurile s-au aşezat, căci “cu frica de Dumnezeu se abate tot omul de la
rău”. “Adu-ţi aminte de cele de pe urmă ale tale şi niciodată nu vei greşi.” Cred că la un
moment dat lucrează Duhul Sfânt: aşa cum mintea s-a pervertit la rău, se poate converti
la bine. Nu am pus-o pe seama unei minuni. Spune tot Sfântul Ioan Gură de Aur:
“Preotul să deschidă gura, că Dumnezeu şi harul lucrează”. Pentru faptul că ea s-a
străduit şi s-a luptat şi s-a chinuit şi s-a canonisit ea în felul ei şi a ascultat, Dumnezeu i-
a răsplătit. Am cazuri de creştini care vin şi-mi spun simplu:
- Părinte, să ştiţi că am venit şi la dumneavoastră, dar am mai fost şi la alţi preoţi.
- Mergeţi unde vreţi, pe mine nu mă deranjează.
- Da, dar, ştiţi, la dumneavoastră am fost de multe ori şi nu am rezolvat.
- Nu sunt eu competent să rezolv problema dumneavoastră. Este pur şi simplu treaba lui
Dumnezeu, datoria mea este să vă pomenesc. Dar dumneavoastră faceţi din canonul pe
care l-aţi primit?
- Am mai făcut.
Atunci le spun:
- Nu numai în mai, trebuie şi în iunie făcut şi în iulie şi în august, că dacă faceţi numai în
mai, atunci nu mai este canon, trebuie permanent.
- Da, am să mai fac.
- Nu şi în mai, şi în iunie şi în iulie, adică trebuie să faci permanent rugăciune. Nu te-ai
rugat o dată şi ai rezolvat problema. Nu ai citit o dată Psaltirea şi ai rezolvat problema.
O persoană îmi spune:
- Părinte, eu cred că am învăţat Psaltirea pe de rost.
- Nu e nicio problemă, las-o să o uiţi şi o iei din nou.
- Aa, nu, aşa nu-mi convine, mai bine fac două-trei catisme permanent.
La un moment dat îmi spune:
- Ştiţi, s-au mai reglementat din probleme.
- Cred că aţi început să învăţaţi Psaltirea sau să o uitaţi.
- Nu, nu am uitat-o, o citesc mai cu seriozitate.
Ştiţi ce nu am reuşit noi să-i învăţăm pe credincioşii noştri? Asta consider din partea mea
chiar o slăbiciune personală. Nu am reuşit să-i fac pe toţi să înţeleagă ce valoare are
rugăciunea. Aceasta este singura deficienţă cu care mă lupt permanent. Sfaturi şi
canoane ştim toţi preoţii să dăm. Nu e o greutate să pui poveri. Dar dacă l-ai putea face
pe samarul respectiv care cară povara să ştie de ce o duce şi pentru ce o duce, atunci el
ar duce-o cu plăcere, nu ar mai răsturna căruţa, nu ar mai da jos povara din spate, nu ar
mai umbla aiurea din cărare, ar ţine numai drumul drept şi cu povara în spate, pentru că
la final, sigur, ar apărea şi răsplata. Dar foarte mulţi abandonează când e vorba de
rugăciune. Regula jocului este foarte strictă şi atunci foarte mulţi se pierd pe parcurs, nu
ajung la final.
- Părinte, vă spun drept, nu am mai făcut canonul, mi s-a părut mult, mi s-a părut greu.
- Dar de ce nu ai luat pe rând, azi una, mâine alta?
- Da, dar mai sunt probleme, mai e serviciul, mai sunt şi alte griji.
Sau, la un moment dat, chiar răspunsuri concrete:
- Părinte, atunci v-am spus că aş vrea să se rezolve problema aceea, dar e multă
rugăciune, parcă nu mă mai interesează aşa.
Doar pentru că e greu să se roage sau să se obişnuiască cu rugăciunea, nu-i mai trebuie
lucrul respectiv, se lasă păgubaş. Dar asta ţine de voinţa omului. Mie îmi este chiar
ruşine câteodată de foarte mulţi creştini pe care îi cunosc şi care cu adevărat sunt
rugători extraordinar de buni. Pur şi simplu ei mă copleşesc de multe ori când vin şi
spun:
- Părinte, am făcut Psaltirea de două ori, am citit din Acatistier cutare, cutare, cutare, asta
fac dimineaţa, asta fac seara.
- Bine, bine, Dumnezeu nu se uită cât ai făcut, fă acolo să fie de valoare.
Rămân totuşi mirat ca într-o lume modernă unde e permis şi liber orice, tu să răsfoieşti
pagină cu pagină Psaltirea sau să citeşti Scriptura sau Noul Testament sau Acatistierul
sau Ceaslovul, sau să vii să stai la biserică.
Vă spun un lucru care chiar m-a marcat şi mi-a plăcut: şi în ziua de Crăciun au fost
oameni la împărtăşit, în ziua de Anul Nou au fost oameni la împărtăşit, în ziua de
Bobotează au fost oameni la împărtăşit. La toate sărbătorile era lume şi i-am întrebat:
- Nu aţi mâncat de dulce?
- Lăsaţi, Părinte, mâncare nu avem noi acasă? Avem timp să mâncăm. La aşa o
sărbătoare mare să rămân neîmpărtăşit?
Faptul că ei conştientizează folosul şi rostul Sfintei Împărtăşanii înseamnă că ei caută cu
adevărat împărăţia lui Dumnezeu înăuntrul lor. Eu aşa consider. Dar este muncă, 80%
din oameni văd în rugăciune o povară, nu o binecuvântare, asta e cel mai grav. Au
icoane frumoase, au cărţi, au tot ce vor. Îmi mai spun când vin la spovedit:
- Părinte, am bibliotecă acasă, am o mulţime de cărţi.
- Dar câte aţi citit din ele?
- Aa, nu, m-am mai uitat câte oleacă, aşa, duminica, dar nu am avut timp să le citesc.
Sunt multe, sunt grele, Părinte.
- Dar de ce le-aţi cumpărat?
- Sunt frumoase.
Încă nu au conştientizat ei, dar cel mai interesant este că vin şi te întreabă:
- Părinte, am citit în Scriptură şi nu am înţeles asta.
Eu le zic că acum nu am timp. Mă duc şi citesc, că nu am avut timp să citesc ce a citit el,
apoi vin şi îi spun despre ce e vorba.

Duhovnicul menţine echilibrul în familie

După mamă şi după tată, într-o familie duhovnicul este cel care menţine echilibrul. Mă
refer la faptul că Biserica are rolul cel mai mare în formarea familiilor şi păstrarea lor,
pentru că oamenii sunt legaţi în străinătate doar de câteva lucruri, sunt legaţi de casa
părintească, dacă sunt mai tineri şi au părinţi în urmă, sunt legaţi de locul natal. În
vremurile mai de demult, copiii erau luaţi şi daţi la turci tribut, de către anumiţi
domnitori, iar unii domnitori mai cu suflet şi mai cu putere, mai cu conştiinţă naţională,
spuneau: „Nu, mai bine plătim câţi galbeni trebuie, dar copii nu dăm, pentru că sunt
sângele şi truda acestei ţări”. Din acei copii daţi şi transformaţi în ieniceri, ostaşi în
oastea otomană, o parte dintre ei, când creşteau mari, erau trecuţi la islam cu forţa, fără
să-şi dea seama după vârsta şi copilăria lor, dar rămâneau cu noţiunea de conştiinţă în
minte. Când ajungeau mai mari şi veneau să lupte pe locurile care trebuiau cucerite şi îşi
aduceau aminte de locurile natale, se întorceau la casa părintească. Deci ei se întorceau
la locul unde s-au născut, de unde fuseseră duşi. Ei îşi aduceau aminte de locul naşterii şi
de familia lor. Aceasta îi aduce pe români din străinătate, dorul de locul natal. Ultimul
lucru care îi ţine atât în străinătate cât şi în ţară pe români în unitate este în Biserică.
Chiar dacă uneori se încearcă să se demonstreze răutatea unor preoţi, greşelile unor
slujitori, decadenţa la nivel bisericesc, asta nu înseamnă că instituţia divino-umană
Biserica, condusă de Dumnezeu şi sub ocârmuirea Duhului Sfânt, îşi pierde din
autenticitate.
Numai un român care nu are fire de român, numai un român care nu are conştiinţă
românească, numai un român care nu are în el simţul naţional şi patriotic poate arunca
cu piatra sau cu vorba rea în preotul satului lui sau în duhovnicul lui sau în păstorul sau
în povăţuitorul lui. Aşa cum alegi un medic bun, ai şi dreptul să-ţi alegi un duhovnic
bun, aşa cum îţi alegi un avocat bun, îţi alegi un preot bun, cum îţi alegi un profesor bun,
aşa îţi alegi un păstor bun. Toate acestea rămân la buna chibzuinţă a omului şi omul,
odată ce s-a legat sufleteşte de un preot, nu se desparte de el niciodată. În Iaşi sunt din
1991 şi cunosc oameni care au frecventat mănăstirea permanent, aproape ca un
abonament, aş putea să spun, începând din 1992 – 1993 şi până în prezent, 15 - 20 de
ani, şi au spus aşa:
- Părinte, nu putem veni des în ţară, dar nu ne putem lepăda de sărbătorile de iarnă şi
sărbătoarea învierii. Nu ne simţim bine dacă nu venim să ne spovedim, nu ne simţim
bine dacă nu venim să dăm nişte pomelnice pentru tot anul cât nu vom fi acasă. Nu ne
simţim bine dacă nu facem învierea lângă dumneavoastră, lângă duhovnic, lângă preot,
lângă biserica unde ne-am spovedit, ne-am împărtăşit şi ne-am format.
Şi mai mult decât atât, vin cu toată familia, îşi aduc copiii, îşi aduc nepoţii şi ştiţi ce fac?
Singurul lucru bun pe care l-a făcut ştiinţa la ora actuală, ştiinţa modernă, este că au
inventat telefonul mobil şi poţi vorbi în orice clipă din orice direcţie. Ei bine, ei mă sună
zilnic. Nu aş spune-o sub formă de reclamă sau ca o laudă. Când primeşti 150 sau 170
de apeluri pe zi la telefon, multe dintre ele din străinătate, nu ai timp să răspunzi la toate,
că eşti la biserică sau spovedeşti, dar aceste SMS-uri pot fi de folos. O altă realizare
bună este oportunitatea de a vorbi prin internet, scriu mesaje sau se văd cu ajutorul
camerelor şi se „întâlnesc” unii cu alţii. Ei sunt în Toronto, Montreal, Dallas şi chiar am
vorbit lucruri de suflet prin telefon. Spuneau:
- Părinte, nu am cum să vin acasă din America, dar trei păcate pot să vă spun prin
telefon.
- Spune-mi. Dumnezeu să te ierte şi să nu mai greşeşti. Şi când vii şi ne vedem în
România, o să ţi le dezleg.
S-a spovedit în decembrie la postul Crăciunului, muncind tocmai în Dallas, în inima
Americii. Iar în iunie, când a venit acasă, primul lucru după aeroport, a venit la biserică
şi a zis:
- Părinte, am venit cu lista să-mi dezlegaţi păcatele pe care vi le-am spus în iarnă, să nu
rămână asupra mea, că după ce vi le-am spus, m-am uşurat.
Iată un mod de a păstra unitatea de familie, de a păstra legătura. Sau, de multe ori, au alt
mod de a păstra legătura. Soţul, aflat în România, vine la biserică şi femeia, din
străinătate, mă întreabă:
- A adus copiii la împărtăşit? A venit să se spovedească? A venit la liturghie, a purtat
parastasele, a adus jertfa la morţi, a plătit pomelnicul?
Şi eu transmit dincolo:
- Da, da, da. Staţi liniştită, i-am văzut la biserică, sunt bine, sunt sănătoşi, nicio
problemă.
Acesta este un mod de existenţă, spun eu, şi de a supravieţui departe de ţară. Dar cât?
Cât Dumnezeu va îngădui să treacă şi aceste perioade tranzitorii, în care şi cei care
conduc trebuie într-o bună zi, cum spunea Simion Mehedinţi, “să-şi dea seama că ei sunt
ai ţării şi nu ţara e a lor”, să-şi dea seama că ei sunt puşi în fruntea ţării nu numai să se
îmbogăţească, ci să facă ceva pentru români, adică să asigure un loc de muncă, să creeze
o piaţă a locurilor de muncă, o piaţă a dezvoltării, pentru că de aceea sunt puşi miniştrii,
să creeze noi locuinţe, să creeze noi sectoare de dezvoltare. Să nu te bucuri doar că vine
un străin în ţară şi a mai deschis nu ştiu ce unitate de muncă, că mâna de lucru a
românului e ieftină, ci să existe şi o competitivitate economică din care ţara să poată
câştiga.
Oare cum puteau domnitorii să trăiască din comerţ şi din relaţiile cu toate celelalte ţări şi
acum, când avem atâtea domenii şi avem atâtea lucruri minunate care se pot face şi ne e
ştiinţa la îndemână, să fim legaţi la mâini şi la picioare?! Numai nefrica de Dumnezeu!
Numai lipsa de credinţă! Numai lipsa de comunicare! Numai lipsa de legătură cu cerul îi
întunecă şi îi aduce în măsura în care ajungi să spui, ca mai mare peste obştea pe care o
conduci:
- Descurcaţi-vă cum ştiţi, că pe noi ne depăşeşte situaţia!
Acesta nu este un răspuns, “Mergeţi în afară!”. Şi cei din afară au o organizare, au o lege
statutară, au o lege teritorială. Nu trimiţi familia creştină să bată la porţile Europei! Faci
legături diplomatice între miniştri, faci legături diplomatice cu conducătorii altor ţări:
“Oferiţi-ne şi nouă locuri de muncă până vom ieşi din criză sau până vom redresa ţara
economic”.
Încă o mizerie care distruge familia creştină sunt birurile şi impozitele puse cu
nesocotinţă şi cu neorânduială pe spinarea ţării gândind că „lasă, vor vedea ei cum se
descurcă sau de unde fac rost de bani, important e că trebuie să-i dea”. Nu se gândeşte
aşa, chiar dacă românul vinde trei zarzavaturi la piaţă sau câteva ouă de găină sau câţiva
litri de lapte. Noi, românii, suntem fericiţi că ţăranii nu fac agricultură, dar am avut grijă
prin protecţia socială şi prin Ministerul Agriculturii şi prin Ministerul Dezvoltării şi prin
Ministerul Economiei şi Comerţului să ne distrugem propriii ţărani.
Ce au făcut ei pentru ţară? De la revoluţie încoace au mărit numărul locurilor în
facultăţi, dar l-au mărit într-un aşa mod încât au rămas locuri. La un moment dat nu mai
erau candidaţi să se înscrie. A fost nevoie să se desfiinţeze facultăţi pentru că nu mai
aveau pe cine pregăti în ele. Cu ce scop? De a distruge ţăranul autentic român, care să
ştie să pună zarzavat, să cultive pământul; şi tu te plângi că lucrurile merg rău într-o ţară
ca a noastră. Noi nu suntem ca Japonia, care e numai pietre, precum China, care e numai
nisip, ca alte ţări care sunt numai munţi, ci o ţară în grânarul şi inima Europei care a
hrănit cu cereale în regimul comunist, timp de 30-40 de ani, toată lumea a treia.
Cineva a întrebat odată: „Cum aţi îndrăznit să lăudaţi sistemul comunist, când a făcut
atâtea victime şi a ucis atâţia intelectuali?”. Da, adevărat este, a distrus intelectuali şi a
făcut victime, dar a dezvoltat agricultura şi industria, chiar dacă în mod artificial, chiar
dacă în mod temporar. Şi a dat la 22 de milioane de români de muncă. Nu a ţinut în ţară
4 milioane de şomeri şi 3 milioane de pensionari pe spinarea a 4 milioane de
contribuabili, ci 22 de milioane de oameni munceau. Copiii făceau muncă patriotică în
şcoală, elevii făceau muncă patriotică în licee, studenţii făceau muncă patriotică în
universităţi, armata făcea muncă patriotică în unităţile militare, angajaţii din toate
domeniile făceau muncă patriotică. Nimeni nu avea dreptul să comenteze. Ne-am
dezvoltat economic prin timbre UTC şi ale Fondului Democraţiei şi Unităţii Socialiste,
care erau 3 lei. Şi când nu aveai din ce să strângi, te obliga să faci bani strângând sticle
reciclabile, borcane reciclabile. La şcoală se colecta carton, fier vechi. Deci ajungi tu
după 21 de ani de la revoluţie să faci bani de salarii într-o întreprindere tăind utilajele
din întreprindere şi vânzându-le la fier vechi?! Fierul vechi se strângea din gospodăria
omului, ce era în plus, nu se tăiau utilajele ca să se plătească salarii. Numai la unii şerpi,
după ce eclozează, puii mănâncă pe mama şi pe tata ca să trăiască ei. Exact aşa facem
noi astăzi.
Nici nu se poate gândi că un sistem totalitar a fost atât de incompetent şi atât de decăzut
să nu-şi poată crea propria imagine! Măcar la imagine au ţinut, că nu au avut mari
performanţe, dar au ştiut să ţină la imagine. Azi nici măcar la imagine nu se ţine. Astăzi
intelectualul este luat în râs. Sau glumele făcute la adresa familiei creştine, considerată o
familie de retardaţi în emisiunile de divertisment, unde Leana şi Costel cu copiii
reprezintă familia dată ca exemplu societăţii. Aceea este familia românească. Noi nu mai
avem modele de familie românească, aceea este modelul de familie românească, de
retardaţi şi incompetenţi. Şi atunci, sigur, dacă trăim într-o astfel de ţară, am distrus
lucrurile esenţiale: fondul familial, fondul moral, fondul sufletesc şi fondul spiritual.
Preotul este luat în râs la televizor, este imitat şi se fac caraghioşenii pe seama lui,
preşedintele ţării este luat în râs şi se fac caraghioşenii pe seama lui, nu ne ducem mai
departe, ne ducem într-un singur punct şi doar fac o comparaţie, nu dau o soluţie.
Care era respectul altor popoare faţă de monarhia şi conducătorul care îi conduceau?
Plecăciuni până la pământ, respect şi nu aveai voie să vorbeşti de întâiul om al ţării,
pentru că se considera o crimă de stat. Iar tu faci emisiuni întregi în care îţi baţi joc de
cei care te conduc, exact după principiile acelui mare chinez care spunea că, pentru
desfiinţarea unei ţări, întâi trebuie să-i denigrezi conducătorii, să arăţi că legile nu sunt
bune de nimic, să oferi compromisul, să oferi corupţia, să încurajezi prostituţia, să-i
denigrezi pe cei care conduc, ca lumea să nu mai aibă încredere şi să creezi haos. Şi aşa
ai cucerit o ţară economic, moral şi financiar.
Acelaşi lucru se urmăreşte în momentul de faţă pentru familia creştină. Întâi s-a dat
familiei creştine dreptul de a divorţa, apoi dreptul de a pleca în străinătate pentru a putea
trăi, că e firesc, nu ai ce face, e lupta de supravieţuire, nu sunt texte, înseamnă hrană, cel
mai greu lucru nu este să faci industrie sau economie, ci să fii mamă de copii, să pui
masa de atâtea ori pe zi cât este nevoie pentru numărul de persoane pe care le ai în casă
şi să te gândeşti cu ce îi hrăneşti în fiecare zi. Acesta este primul criteriu de competenţă
în familie pe care ar trebui să-l cunoască cei care ne conduc ţara, care mănâncă la
restaurant în fiecare zi şi în viaţa lor poate nu au pregătit o ciorbă sau nu au făcut dintr-
un kilogram de cartofi mâncare pentru zece guri sau nu au împărţit două pâini. De-abia
atunci ai putea să-ţi dai seama care este criteriul de jertfă şi de competenţă în familie.
Atunci de-abia poţi să-ţi dai seama cine e profesoară adevărată, mama e primul
matematician în familie. Ea chiverniseşte un salariu de nimic – care este ultima ruşine,
dacă stai să-l pui în topul ţărilor dezvoltate –, să hrăneşti familia creştină din 400 sau
500 de lei şi să mai ai tupeul să iei 25% pe motiv că se dezvoltă ţara. Ei nu ştiu cum este
să pui în patru sau cinci farfurii, că un copil-doi are toată lumea, dacă mai ai un socru
sau pe cineva bătrân, părinţi în casă, se fac uşor cinci farfurii în fiecare zi, măcar de două
ori dacă nu de trei ori. Ei nu ştiu cum e să le umpli din acei bani o lună de zile, ţinând
cont că acea familie creştină mai are şi îndatoriri sociale: curent electric, un telefon,
abonament la autobuz pentru serviciu, îmbrăcăminte şi încălţăminte pentru desfăşurarea
activităţii, că nu umbli în salopetă ca în sistemul chinezesc, căldură, apă şi celelalte, ceea
ce înseamnă hrana de toate zilele, sau medicamentul, ceea ce înseamnă sănătatea.
Şi atunci pun întrebarea, mai ţine cont familia creştină de ruşine sau mai are timp familia
creştină să ţină cont de competenţa profesională? Nu este adevărat. Se duce omul unde
ar vedea cu ochii, pentru că aceasta este lupta şi jertfa, iar cei care te conduc îţi dau
sfaturi: „Da, sunteţi liberi să mergeţi în străinătate!”. Ar trebui cu adevărat, foarte
inteligent ar fi ca în fruntea statului să se afle oameni care au stat întâi şi au muncit
câţiva ani de zile în Italia la betoane, la construcţii, la muncă grea, să vadă cum se
câştigă un ban şi apoi, când i-ai pus într-o funcţie de stat, să se gândească la cei de jos.
Aşa a spus Simion Mehedinţi: „Patriot şi conducător este cel ce îşi pune sufletul pentru
neam cum şi l-a pus Hristos pentru umanitate”. Deci nu te-ai pus într-o funcţie să-ţi fie
cald şi bine, ci trebuie să ai şi responsabilitatea funcţiei respective. Aceasta este ceea ce
duce la criteriul de competenţă, aceasta este salvarea, iar statul ar trebui în primul rând
Bisericii să-i mulţumească la orice pas şi la orice oră, pentru că Biserica este singurul
factor de menţinere a echilibrului spiritual şi social, pentru că omul crede în Dumnezeu,
crede în morală, crede în iubirea creştină, crede în preceptele filantropice! Tu distrugi
economic sistemul şi apoi faci reclamă în mass-media: “Donaţi pentru cei inundaţi,
donaţi pentru cei bolnavi!”. Ce să donezi? Sufletul din tine? Să doneze cei care
gestionează banii.
Familia creştină la ora actuală este umilită şi adusă la stadiul nu de familie, câteodată la
stadiul de incompetenţă creştină. A crescut numărul de sinucideri. Oare de ce a crescut
numărul de sinucideri? Unii spun, din cauză că e greu. Alţii spun, nu, din cauză că e
criză, din cauză că nu mai făcea faţă problemelor. Nu, din cauză că societatea a denigrat
toate treptele ierarhice ale modului de trăire în societate. În societate nu trebuie să asculţi
de nimeni, faci ce vrei, e un mod de a trăi. În societate nu mai ai nevoie de Dumnezeu şi
de Biserică, eşti liber să faci ce vrei, în societate nu mai ai nevoie de familie. Deci, ce s-a
făcut? S-au călcat toate standardele de viaţă, s-a arătat că există ieşiri, sau compromisuri,
sau căi de refulare atunci când nu vrei să te încadrezi în ordinea socială şi s-a
demonstrat, conform legii, că toţi murim, deci nu respectaţi legea, că dacă o respectaţi
nu e bine. Dar pe lângă lege toţi trăim, adică fiecare să facă ce vrea el că aşa cere
democraţia. Această democraţie a alterat întâi ordinea statutară şi socială, apoi a alterat
ordinea morală.
Uitaţi-vă la un singur lucru. Pe ce principiu merge societatea? E rău în România? Du-te
să vezi că plaja e plină, du-te să vezi că restaurantele sunt pline, du-te să vezi că barurile
sunt pline, du-te să vezi că discotecile sunt pline! E rău în România? Nu aşa se
raportează lucrurile. Faci studiu, nu sondaj, nu pe eşantioane, pe zone şi vezi unde
trebuie o investiţie mai mică sau mai mare, exact ca şi un om care repară o casă. Dacă e
putredă temelia, schimbi temelia, dacă e putred geamul, schimbi geamul, dacă e putredă
o podea, schimbi o podea. Dar nu mă apuc şi dărâm toată casa şi o fac din nou că mi-era
lene să văd ce este stricat. Sau mă apuc să vopsesc peste ce este stricat şi zic că este
frumos aşa. Într-adevăr reclama e mama comerţului, dar în acelaşi timp proverbul
popular spune aşa: “La tot ce este lăudat să nu te duci cu sacul”. Şi atunci eu mă întreb,
tu mai vrei criteriu de competenţă creştină într-o ţară unde creştinismul este luat în
derâdere? Mai vrei competenţă familială într-o ţară unde ai 80% divorţuri dintre cei care
se căsătoresc? Mai vrei competenţă morală într-o ţară unde prostituţia este predată la
şcoală din clasa I? Şi vă dau exemplu: Ana Muntean, de la Facultatea de Vest, spunea că
sexualitatea trebuie introdusă de la grădiniţă. A fost un scandal la vremea respectivă. Tu
vrei criteriu spiritual când în top sunt emisiunile cu preoţi şi cu păstori de suflete că au
făcut cutare sau cutare greşeală? Nu. Trebuie întâi şi întâi să ne restaurăm ca oameni, că
aşa spune şi “Patericul” egiptean: “De toate te-ai făcut, dar om când te faci?”. Deci întâi
trebuie să regăsim calea şi calea e una singură. Hristos a spus: “Cine nu adună cu Mine
risipeşte şi cine nu este cu Mine este împotriva Mea”.
Şi mai este un criteriu de a trăi, este o expresie populară, dar adevărată: “să creşti copiii
ca în sânul lui Avraam”. Aici este tot un criteriu care ţine de domeniul familial, care
înseamnă cultivarea inocentă a personalităţii pruncilor care duce la cultivarea
vagabondajului de mai târziu fără puterea de supraveghere a părinţilor. De exemplu,
copiii sunt în familie ca Adam şi Eva în grădina raiului, frigiderul este plin, întreţinerea
este plătită, casa este încălzită, şcoala este la îndemâna elevului, dacă vrea învaţă, dacă
vrea mănâncă, dacă vrea doarme, face ce vrea el. Când i s-a cultivat personalitatea şi
nimeni nu măsoară gradul de jertfă prin care sunt asigurate aceste lucruri, în general, toţi
părinţii au acest criteriu: ce e mai bun să-i dau băiatului, profesorul cel mai bun să i-l
pun băiatului, bănuţul acesta e pentru băiat, să-i fac băiatului casă, să-i iau haina cea mai
bună, să mănânce ce e mai bun, să-i iau medicamentul cel mai bun. De ce? Deoarece
copiii sunt oglinda părinţilor. Iar în momentul în care greşesc, ei nu mai ştiu să asculte
de părinţi, pentru că părinţii le-au adus toleranţa şi compromisul şi astfel apare
delincvenţa. Copiii nu-şi mai respectă părinţii şi îi tratează ca pe nimic. Părinţii nu mai
au autoritate în faţa copiilor.
Şi din toată această lipsă de autoritate ajungem la altă discuţie. Începe de acum pentru
părinţi reeducarea prin interes: dacă îţi dau astea îmi faci aceea, dacă îţi dau atâta rezolvi
problema aceea, adică un fel de schimb de servicii, iar din acest schimb contra schimb s-
a format plaga cea mai grea a societăţii pe care astăzi nimeni nu o poate îndrepta –
industria drogurilor, industria libertinajului, industria băuturii, industria viciilor de orice
fel, industria proxenetismului. Ce întâlnim în societate? Mame care au plecat cu fetele în
străinătate şi au ajuns prostituate, părinţi care au plecat cu copiii în străinătate şi au ajuns
proxeneţi şi nu mai pot repara situaţia, indiferent de funcţie şi de grad. Unii trăiesc cu o
impresie greşită şi spun aşa: “Ei sunt ţărani, sunt oameni proşti de rând, au crescut copiii
cu cartofi şi cu mămăligă sau cu borş de fasole”. Dar aceia mai muncesc în străinătate,
vin acasă şi pun un gard, mai repară un perete, mai pun un acoperiş, deci încă mai au
mentalitate sănătoasă, că trebuie să-şi facă o casă, să pună trei pomi, să-şi facă fântână,
să se însoare, să facă un copil, pe când copiii multor intelectuali ajung un fel de rataţi ai
societăţii. Pentru că pe aceia nu mai au cum să-i crească, le-au oferit toate şansele, au
experienţa calculatorului, experienţa drogului, experienţa viciilor, libertinajul. Discutam
despre droguri cu o mamă, al cărei băiat se droga, iar ea nu se mai putea înţelege cu el.
Ştiţi ce i-a spus el într-o dimineaţă mamei sale?
- Şi ce satisfacţie îmi oferi tu că mi-ai luat maşină, casă şi îmi dai bani la discreţie? Uită-
te la mine cum sunt un ratat! Ce îmi foloseşte mie că mi-ai dat toate acelea, dacă eu sunt
un ratat? Ce să fac cu ele? La ce îmi folosesc?
Copilul în faţa mamei, în faţa duhovnicului! Mama se plângea şi spunea:
- Da, dragul mamei, dar drogurile nu-s bune, te nenorocesc, îţi dai seama că o să ţi se
tragă moartea?
- Mai bine mor decât să trăiesc aşa!
Acesta era răspunsul copilului faţă de părinţi. Oare ce este aceasta? Nu cumva e o plagă
a lui Dumnezeu? Eu mereu m-am dus cu mintea la lucrul acesta şi v-o spun cu
sinceritate: dacă vă aduceţi aminte de plăgile lui Faraon, prima dată le-a prefăcut apele
în sânge. Oare la câte avorturi se fac în societatea de astăzi, apele noastre nu sunt
înroşite de sângele pruncilor? A doua oară i-a bătut grindina şi gheaţa şi le-a distrus
holdele şi recoltele. Oare nu am avut noi asemenea pacoste peste Ţara Românească?
Inundaţii, alunecări de teren, grindină, distrugere şi calamităţi naturale de nu am ales
nimic din munca noastră. Apoi, au venit lăcustele şi toate nenorocirile acelea. Nu avem
noi la ora actuală dezvoltată această industrie a chimicului, se dă peste tot numai cu
pesticide, fungicide, insecticide, ne mănâncă ţânţarii de vii, tot felul de bărzăuni prin
culturi? Oare nu este o plagă? După aceea spune, le-a ucis dobitoacele. Oare ce este
pesta porcină, ce este boala vitelor, moartea păsărilor, distrugerea fermelor, ce este?
După aceea spune că dacă a văzut că nici aşa nu merge, i-a luat pe cei întâi născuţi ai lor.
Ia să ne uităm noi ce face Dumnezeu între tinerii noştri! Nu este o jertfă a întâilor
născuţi, adică nu cumva plăgile lui Faraon? Şi la un moment dat, când vede că nici aşa
nu se îndreaptă oamenii, îi dă în robia altora ca să-şi bată joc de ei, exact cum spune
Psaltirea: “Şi de M-ar fi ascultat Israel pe Mine şi de ar fi umblat în cărările Mele, întru
nimic aş fi smerit pe vrăjmaşii lor, dar i-am lăsat să meargă după mintea lor, după
izvodirile lor şi merge-vor după vicleşugul inimii lor”. Oare acest exod, plecarea în
străinătate şi sclavia în Italia, Portugalia, Spania, Franţa, America, oare nu este o sclavie
faraonică în care se duc sănătoşi şi se întorc nesănătoşi? Să vă puneţi această întrebare!
Eu mi-am pus-o de multe ori în medii restrânse, dar consider că poate fi un semnal de
alarmă pentru noi înşine ca oameni: copiii ni i-am distrus, ţara ne-am distrus-o, de
vândut ne-am vândut, de distrus Dumnezeu ne distruge şi El după legile Lui şi după
păcatele noastre, pruncii tineri îi distrugem, altarul familiei l-am alterat, nu mai avem
nevoie de familie, se poate trăi oricum, putem să avem şi zece femei, nu contează,
poligamia e o normalitate. Să nu uităm că urmează focul, astă-vară sau de două-trei veri
încoace Moldova şi Ţara Românească sunt ca Sahara, iar toată această arşiţă, cum îi
spun ei caniculă, nu este altceva decât Sodoma şi Gomora acestor păcate şi fărădelegi
care au devenit o normalitate. Chiar îţi spune câte o persoană la spovedit:
- Părinte, nu-mi puneţi întrebări indecente, că nu vă răspund. Este viaţa mea intimă de
familie şi fac ce vreau eu.
- Mergeţi şi vă împărtăşiţi tot cum vreţi dumneavoastră, nu e nicio problemă. Noi
personal nu vă putem spovedi şi împărtăşi.
Aceasta este concluzia la care vreau să ajung şi cu care vreau să închei. Nu cumva noi,
îndărătnicindu-ne exact ca Faraon oarecând, Dumnezeu ne dă încercări exact cum a dat
atunci lui Faraon şi poporului egiptean? Atunci îi prigonea, dar acum ne prigonim noi
singuri.

Alterarea familiei creştine

Creştinii în străinătate fără Dumnezeu şi fără biserică se urăsc între ei, se duşmănesc
între ei, se chinuiesc între ei, îşi fac rău unii altora, îşi fac necazuri, au orgolii, ambiţii.
Noi, românii, suntem un neam cu tendinţe trădătoare, linguşitoare, cu tendinţe de
prefăcătorie, de perversitate, ne-am ucis conducătorii, ni i-am urât, ni i-am trădat, de la
Decebal încoace, aşa cum se arată în cărţile „Istoria trădării la români” şi „Istoria beţiei
la români”. Sunt patru volume, două cu trădarea şi două cu beţia, se găsesc la Biblioteca
BCU. Fac excepţie şi dovedesc verticalitate în gândire, în comportament, Decebal, care
a fost rege, Ştefan cel Mare, dormitorul Moldovei, care a fost credincios, a construit
biserici şi mănăstiri şi a dus lupta pentru credinţă, i-a rămas numele în calendar şi în
istorie. Petre Ţuţea spunea că Vlad Ţepeş a adus dreptatea la rang de ţeapă şi dacă capul
lui Brâncoveanu nu ar fi stat la Stambul, România, Ţara Românească, poporul nostru nu
ar fi avut vreodată emblema creştinătăţii. Dacă Ţepeş, Mihai Viteazul sau Ştefan nu ar fi
existat, istoria românilor ar fi fost un câmp de mieluşei. Mari domni, Vlad Ţepeş şi
Ştefan cel Mare, au fost modele absolute de domnitori creştini şi de oameni care au avut
un cuvânt de spus în istorie. Dar exceptându-i pe Mihai Viteazul, pe Constantin
Brâncoveanu, pe Miron Barnovschi, ce domnitori, ce emblemă creştină mai avem noi
până în zilele noastre? Ce domnitor de valoare s-a mai ridicat, în afară de acel neamţ
care a venit să ne conducă din străinătate, din dinastia de Hohenzollern, care a venit şi a
pus bazele României moderne? Am fost un popor care am avut toate potenţialurile, am
avut toate valorile, le-am dat în străinătate, aţi văzut ce savanţi am avut: Palade,
Racoviţă, Paulescu, Ţiţeica, matematicieni cu greutate, Aurel Vlaicu, Coandă ş.a.m.d.
Dar ce am făcut noi cu geniile? Le-am pus în cenuşă ori le-am expediat peste hotare:
Nae Ionescu, Brâncuşi, Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Cioran, George Enescu. I-am
expediat peste graniţă, ne-am spălat pe mâini de ei, am trăit după formula “Lasă că e
bine aşa, se poate şi mai rău” şi am ajuns la compromisul de a fi supuşi la aceste plăgi în
care primul lucru care s-a alterat la noi, în momentul de faţă, este familia creştină. Şi de
ce s-a alterat familia creştină? În primul rând din cauza legiferării căsătoriilor cu bărbaţi
sau cu femei de altă religie. Cum să căsătoreşti un om de altă religie cu un creştin? E un
amestec de sânge. Deja e un sacrilegiu faţă de jertfa lui Hristos la cruce. Dar au reuşit! O
parte din creştinele noastre mai stăruitoare au făcut până la urmă ca Nona lui Grigore
Teologul, i-au făcut din păgâni, creştini. Dar câte, 1%, 2%, 3%? În rest, totul e permis,
este voie, totul este îngăduit. Şi cine a avut de suferit? Celula fundamentală a societăţii –
familia creştină. Cine a avut de suferit? Urmaşii celulei fundamentale – copiii. Care sunt
bazele moderne ale societăţii de mâine. Şi atunci, rolul duhovnicului este mai mare decât
al preşedintelui ţării. Rolul duhovnicului este mai mare decât al unui ministru. Rolul
duhovnicului este mai mare decât al unui procuror. Rolul duhovnicului este mai mare
decât al unui judecător. Rolul duhovnicului este mai mare uneori şi decât al unui
profesor. Dar în acelaşi timp, unite toate la un loc, pot face un tot unitar şi ce dau? Omul
ştiinţific, omul modern, omul religios, omul moral, omul educat, omul de care are nevoie
societatea, adică creştinul adevărat!

Refacerea relaţiei în familie

Primul lucru pe care ţi-l spune duhovnicul când vii în faţa lui este: „Stai liniştit. Nu este
începutul cu tine, nu este sfârşitul cu tine. Să vedem ce putem repara”, dar reparaţia în ce
constă? În metoda de a-i apropia din nou pe soţ şi pe soţie, în metoda de a încerca să-i
împaci şi să comunice amândoi, să se sfătuiască unul cu altul. Şi în al treilea rând, să
vină pe linia credinţei, spovedanie, rugăciune, împărtăşanie şi bineînţeles cimentarea
familiei prin naşterea de prunci, nu familia planificată. Vreau eu un copil peste cinci ani,
îl fac peste cinci ani, că acum sunt student. Vreau copil peste zece ani că atunci îl vreau
eu, că îmi fac casa. Vreau copil peste 15 ani că îmi termin cariera şi atunci îl fac că aşa
vreau eu. Nu sunt copiii lui Dumnezeu, sunt copiii noştri. Dumnezeu a dat rodul
pruncilor şi lucrul acesta îl ştiu de la un părinte bătrân din Mănăstirea Sihăstria, Părintele
Ilarion, dar cred că tot de la Părintele Cleopa era informaţia preluată de-a lungul
timpului, spunea aşa: “Darul iubirii are mai multe trepte. În primul rând, când tânărul şi
tânăra s-au căsătorit şi în plăcerea lor tinerească de a se cunoaşte nasc cele mai bune
vlăstare pentru că sunt curate, sunt lipsite de ură, egoism, răutate, interes meschin,
interese financiare, materiale, orgolii, duşmănii, intrigi. Acela este un copil fericit”.
Paisie Aghioritul spune aşa: “Dacă mama este curată în timpul sarcinii, dacă este
credincioasă, dacă este înfrânată, dacă este veselă, dacă este rugătoare, dacă este
evlavioasă, dacă este destinsă, dacă se relaxează prin ascultarea cântărilor duhovniceşti,
prin slujbe, prin împărtăşanie, prin comunicarea cu Dumnezeu, copilul se naşte foarte
liniştit, foarte curat, foarte bun”. Dacă mama, în mod contrar, este o femeie de moravuri
uşoare, automat toate acele moravuri se implantează copilului. Dacă despre Iisus Hristos
spune Scriptura că “sugea la sânul maicii Sale şi copilul creştea şi se întărea cu duhul”,
acum putem spune despre un copil de moravuri uşoare că toate patimile şi plăcerile
ticăloase ale mamei le preia copilul prin sângele mamei, prin suptul la sân şi prin
manifestările ei.
Am avut parte de atitudini diferite când le-am explicat:
- Mamelor, vă rog, fără ţigară, fără cafea, fără băutură, veniţi la Sfânta Împărtăşanie că
purtaţi prunci în pântece, veţi plânge mai târziu pentru ei.
Cele care au ascultat, vin şi spun:
- Părinte, avem un copil liniştit, parcă nu avem copil în casă.
Cele care nu au ascultat spun:
- Este agitat, are autism, are lumea lui, nu mă înţeleg cu el, are agitaţie psihomotorie,
aceasta este denumirea medicală.
Nu este agitaţie psihomotorie, sunt demonii mamei care s-au transferat copilului, cu
toate că el s-a botezat şi cu toate că este dus la biserică. Cum ne explicăm faptul că unele
mame vin cu copiii la împărtăşit şi ei cască gura precum puii de rândunică, iar unii ţipă
şi urlă când îi împărtăşeşti, de ai impresia că aduci jertfă pe altarul lui Baal, de crezi că-i
taie? Ce este? Necredinţa părinţilor. Acest lucru se manifestă şi peste atitudinile tatălui.
La acelaşi capitol, un tată adevărat, dacă în momentul în care soţia este gravidă o
păstrează în curăţenie, nu o agită, nu urlă, nu o bruschează, este drăgăstos, este tandru
(folosim cuvântul tandreţe în intercomunicarea sufletească, să spunem, mai intimă, o
mângâiere, un sărut), are o vorbă dulce, un sfat bun, un ton calm, atunci va transmite
copilului lor acele calităţi. Toate mamele care au fost agitate vor naşte copii agitaţi. Aici
intervine exact ce stă la baza familiei distruse, lipsa de credinţă care întâi rupe familia
din punct de vedere spiritual. O scoate dintr-un spaţiu bioetic şi moral bisericesc şi o
plasează într-un spaţiu sălbatic, sau cum ne place nouă să auzim la televizor – jungla
urbană. Adevărat este, nimeni nu contestă. Avem în junglă pisici, câini, maşini, tractoare,
tramvaie, trenuri, autobuze, motociclete, beţivi, fumători, tot ce vreţi, dar acea junglă se
limitează la un singur lucru, la intimitatea familiei. Dincolo de pragul uşii, când am
închis yala sau dincolo de pragul de la casa scării, unde sunt? În raiul lui Adam pe care l-
a trăit cu Eva atunci când erau sub ascultarea lui Dumnezeu – o căndeluţă aprinsă, o
icoană, o anafură, o agheasmă, care cimentează căsniciile şi stau la baza efortului
prelungit de împreună-convieţuire.
După ce trece elementul atipic, individualismul, amestecul colateral al celor care vin şi
îşi bagă nasul în treburile de familie, mai intervine sfatul celor din jur. Este cea mai mare
greşeală într-o căsnicie să cunoască cineva „rufele” casei. Ai nevoie de o treabă, te duci
la preot şi întrebi. Ai nevoie de o treabă strict personală despre care nu trebuie să ştie
nimic, te duci tu ca fiică la mama ta şi întrebi: “Mamă, cum ai făcut de te-ai împăcat cu
tatăl meu şi convieţuiţi de atâţia ani?”. Sigur îţi va spune o vorbă bună. Nu începi să
întrebi de vecinul, de vecina, de rubedenii, de prieteni, de coleg. La noi, la români, este
şi această defecţiune de a ne spovedi public, adică de a spune tuturor ceea ce e în casa
noastră. Dacă stau la autobuz şi cineva stă pe scaun, eu povestesc întâmplările din casa
mea. Dacă sunt la alimentară şi aştept la rând, povestesc întâmplările din casa mea. Este
incorect. De ce? Casa ta este casa ta. Familia ta este o taină. Familia ta este ceva sacru.
Să rămână mărturie ce spun poate până la sfârşitul veacului. Nu se potrivesc elementele
de familie dintr-o familie în alta, nici dacă ai încerca să le pui şablon. De ce? Pentru că
orice om este unic în felul lui şi nu am spus-o eu, a spus-o Eccles, un mare om de studiu,
care a arătat categoric, fiecare om are un fel aparte de a fi. Noi avem toate genotipurile
astea şi fenotipurile cu care ne-am născut, sunt universale, dar sunt individuale, nu mai
pot fi copiate. Poate că dacă doi oameni ar semăna perfect şi ar face ceva identic unul cu
celălalt, tot unul ar clipi înaintea celuilalt, nu ar putea clipi amândoi odată sau nu ar
putea mânca amândoi odată sau râde amândoi odată. Aşa este şi într-o căsnicie. Nu se
potriveşte sfatul meu de la soţul meu sau de la soţia mea cu sfatul de la soţia ta sau de la
soţul tău. Pentru că încerci să aplici aceste terapii împrumutate şi ce faci? De fapt nu faci
altceva decât să induci familia mai mult în eroare şi să o duci într-un teren şi mai străin.
Care e următorul teren străin? Următorul teren străin în familie este indiferenţa. Tânăra
soţie îi spune soţului ei: “Mă duc să-mi văd puţin colegele sau mă duc puţin în discotecă
sau mă duc oleacă să mă văd cu fetele în anumite locuri de întâlnire, o terasă, un pahar
de ceai, o răcoritoare, un weekend la margine de pădure”, ceva de genul acesta. Sau el
spune: “Vezi, eu plec un pic să mă întâlnesc cu băieţii”. Aici ce apare? Aici intervine
deja factorul răceală. Indiferenţa aduce răceala, nu mai simte unul pentru celălalt nimic.
Eu nu mai simt să te prezint prietenilor mei, îmi devii povară. Eu nu mai simt să te
prezint prietenelor mele, că deja eşti în plus, mă încurcă. Deci noi începem să devenim
independenţi unul de celălalt. Iar această independenţă aşa-zisă particulară este nocivă.
Noi ne înţelegem, soţul meu nu se amestecă în treburile mele, eu nu mă amestec în
treburile lui, nu ne amestecăm, fiecare cu viaţa lui, noi ne iubim, dar nu avem nicio
treabă unul cu celălalt. Nu este adevărat, este o mare minciună. Tocmai acest refugiu
individual arată că acolo ceva scârţâie. Tocmai această ieşire într-un alt mediu arată că
mediul de acolo nu e convenabil sufletului. Şi atunci ce să facă? Trebuie să refacă acest
cuib familial. În familie, orice lucru făcut cu dragoste contează, începând de la cele mai
neînsemnate. Depinde şi de cum sunt aşezate lucrurile în casă, depinde ce carte citeşti,
modul de petrecere a timpului, modul de a servi masa, modul de a comunica, modul de a
aborda anumite probleme, modul de a fi cât mai aproape unul de celălalt sau crearea
unui factor care să ţină cuplul cât mai mult împreună. Iar aceste lucruri le pot face numai
cei doi, nimeni altul, soţia pentru soţ dacă constată lucrul acesta sau soţul pentru soţie
dacă constată lucrul acesta. Iar la mijloc ştiţi cine este? Duhovnicul. Am întâlnit cazuri
în care soţia mi-a spus:
- Să ştiţi că am reuşit să-mi determin soţul să fie ca înainte. Cum? L-am lăsat în pace, m-
am rugat, dar am încercat să mă apropii de el făcându-i toate tabieturile, i-am servit când
a vrut masa, i-am strâns masa, i-am pus masa, i-am vorbit frumos, am avut răbdare cu el
şi la un moment dat mi-a recunoscut: “Uite, tu eşti bună cu mine şi eu sunt rău. Îţi
promit că am să mă schimb”. Şi s-a schimbat în bine.
Deci în momentul în care apar accesele de furie, ceartă, accesele de isterie, accesele de
gelozie, reproşurile, atunci mergem spre o altă etapă – căutarea unui alt cuib şi a altei
celule individuale, adică concubinajul.

Factorul social
Se întâmplă în vremurile noastre să apară discuţii şi irascibilitate şi din cauza greutăţilor
şi eforturilor foarte mari de la serviciu, ale soţilor. Uneori ele sunt în interdependenţă,
deşi nu întotdeauna. Aici vorbim de deformarea profesională. Intelectualul de la catedră
suferă de surmenaj intelectual prin ceea ce predă, el oboseşte zilnic făcând aceeaşi
materie. De ce vorbim noi de profesori buni şi de profesori slabi? Profesorii buni, la
aceeaşi lecţie aduc de fiecare dată ceva nou şi lor li se pare lecţia nouă, exact ca preotul
în liturghie. Cineva a pus odată următoarea întrebare: un preot nu se plictiseşte făcând
zilnic aceeaşi liturghie ani de zile? Nu se plictiseşte, pentru că în fiecare zi simţi altceva
şi în fiecare zi trăieşti altceva, iar liturghia este altfel decât cea de ieri chiar dacă e
acelaşi om, pentru că aceasta este taina. Un înotător nu face exerciţii la înot pentru că nu
ştie să înoate, pentru că vrea să descopere ceva nou, să aibă performanţă. Asta este şi la
intelectual. Intelectualul devotat va fi întotdeauna un profesor consacrat, iar intelectualul
de rutină ce face? Predă aceeaşi lecţie în patru cifre, patru scheme, patru idei şi spune:
„Aveţi cartea, pregătiţi materia”. Şi, pe lângă faptul că e surmenat de oboseală şi de
plictiseală, intervine factorul stres, pentru că timpul lui este mort, l-a copleşit, l-a apăsat
deja timpul respectiv pentru că nu poate fi consumat şi atunci duce acasă starea de
încărcătură nervoasă, iar acolo întâlneşte acelaşi factor. Indiferent că eşti soţie sau eşti
soţ, poţi să te întâlneşti cu următorul lucru:
- Deschide frigiderul şi adă-mi cutare lucru.
- Oh, iar asta?
- Du-te şi fă cutare lucru, dă-mi o mână de ajutor.
- Oh, iar eu?
Amândoi ştiu că şerveţelul trebuie pus pe masă, farfuria trebuie pusă pe masă, masa
trebuie luată la ora cutare sau trebuie preparat sau pregătit ceva. Ei lucrează împreună,
dar unul dintre ei s-a plictisit, bineînţeles devine irascibil ca urmare a consumului nervos
şi a încărcăturii nervoase de acolo de unde el nu a dat randament nici mai înainte. El este
deja epuizat psihic, pentru că pe el timpul l-a obosit. Poate aţi auzit de elevi care adorm
în bancă sau de oameni care se plictisesc la muncă. Te plictiseşti când nu-ţi place ce faci,
te plictiseşti când nu-ţi place să înveţi. Dacă nu te plictiseşti, este imposibil într-o oră de
vorbit sau 40 de minute de predare să nu auzi o idee nouă, adică să fii cât de cât interesat
măcar de o chestiune generală. Şi atunci apare rutina, se imprimă în familie şi se cheamă
defect profesional. Că el, dacă este obişnuit la serviciu să ţipe la cel care îl irită, acasă va
face exact la fel.
Ei, în momentul când ai intrat pe uşa casei, nu mai eşti nici muncitorul de la strung, nu
mai eşti nici intelectualul de la catedră. Am o pildă simplă, un dialog citit într-o revistă
în care două personalităţi, psihologi amândoi, vorbeau despre individualismul care
primează şi individualismul care cedează. Spune unul:
- Adă-mi ceaiul.
Şi celălalt spune:
- Da' de ce nu-l aduci tu?
- Aşa cum l-aş putea aduce eu, aşa poţi să-l aduci tu.
Şi lucrul acesta ar putea continua până la bătaie, până la ceartă sau până la mica
înţelegere:
- Azi adă tu, că mâine îl aduc eu.
De aici poate să apară acest factor care să uzeze familia, dacă dintre cei doi unul nu
cedează sau, cel puţin, nu stabilesc o ordine:
- Da, încep eu astăzi să fac şi mâine tu continui, o zi tu şi o zi eu.
Aceasta este o înţelegere, mica înţelegere. Dar dacă ea nu există, atunci factorul stres
creşte cu fiecare zi. Acest lucru îl confirmă persoane care spun:
- Mi-e lehamite să mă duc acasă.
Vă daţi seama cam ce familie poate să fie aceea când ţie îţi este lehamite să ajungi acasă.
Acelaşi lucru cu cel care depune efort fizic, cărat, spart, construcţii. Normal că acolo se
vine cu un bagaj şi de oboseală pe lângă celula nervoasă surmenată. Dar aici se ţine cont
de alt factor. Dacă cel de acasă e odihnit, el automat preia conducerea gospodăriei. Ioan
Gură de Aur spune: “Femeia este limanul bărbatului. Ea linişteşte furtuna pe mare
precum Hristos a certat valurile”. Atunci, în momentul în care cel de al doilea a intrat în
casă, fie că ea, fie că el, nu contează, celălalt îl odihneşte. Mântuitorul a dat o pildă:
“Simone, în casa ta am intrat, apă pe picioare nu Mi-ai dat; în casa ta am intrat, cu
untdelemn picioarele nu Mi-ai uns; în casa ta am intrat, să beau nu Mi-ai dat sau să Mă
hrăneşti”. Aşa este şi în viaţa de familie, cel care este acasă îl odihneşte pe cel care a
sosit:
- Poftim, gustă ceva, poftim, odihneşte-te, poftim, relaxează-te. Ia un repaus ca să-ţi
revii şi apoi vedem ce mai este de făcut.
În clipa în care unul a intrat în casă şi celălalt trasează directiva, normal că acolo se
creează haosul:
- Fă-mi aia, aia, aia, lasă că mănânci dup-aia.
Aici e vorba de o chestiune practică a casei, ce priveşte atât femeia cât şi soţul. Să
spunem că amândoi vin de la acelaşi fel de muncă şi împart aceeaşi oboseală – atunci
trebuie să împartă şi acelaşi confort familial, adică:
- Uite, tu pregăteşte masa că eu aduc aia de acolo, tu fă aia că eu fac asta.
Împărţind atribuţiile, scurtează acel efort care apare în plus. Şi celălalt spune:
- Eu strâng masa, tu spală vasele, eu dau cu aspiratorul, tu fă ordine acolo.
Deci se poate găsi o cale până la urmă. Încă un factor negativ îl reprezintă greutăţile,
sunt de acord. Întru nimic nu contrazic argumentul că greutăţile nu ar fi un factor de
ceartă în familie, dar ce face femeia gospodină? Merge şi se aprovizionează din piaţa cea
mai ieftină. Când el apare de pe drum, primul lucru pe care îl face este să-i pregătească
masa în trei minute, două ochiuri, o felie de pâine şi o cană de ceai, ca să-l liniştească.
După aceea începe să bată covorul, să pornească maşina de spălat, să spele vasele în
bucătărie, toate celelalte. Adică trebuie o bună chibzuinţă a lucrurilor, nu toată lumea
trăieşte cu fripturi, nu toată lumea mănâncă la restaurant, nu toată lumea îşi permite
luxul. Greutăţile sunt nenumărate. Eu cunosc foarte multe persoane care mi-au spus că
în momentul în care iau pensia, primul lucru pe care îl fac e să cumpere zece kilograme
de cartofi şi două kilograme de carne, pe care le duc acasă şi ştiu că acelea sunt baza
până mai prind din nou un ban în mână. Ei spun:
- Părinte, mă credeţi, sunt patru duminici într-o lună, şi dacă mai este o sărbătoare,
împart bucăţica aceea de carne în câte sărbători sunt şi n-o fac bucăţi, pentru că ştiu că
nu ar ajunge, o toc, o dau prin maşină şi fac o mâncare mai delicată, cu gust mai bun, să
pară mai multă, să ni se pară că am mâncat mult, să fie gustoasă, dar să ne încadrăm şi în
sărăcia pe care o trăim, că nu-mi permit mai mult.
Dar în momentul când, pe lângă acea sărăcie, tu îmi vii cu un pachet de ţigări în mână
care costă 10 lei pe zi sau tu îmi vii cu 50 de grame de vodcă care costă şi alea poate 8
lei şi mai vii cu o brichetă şi mai vii şi cu o bere, înseamnă că tu nu ţii la familie, aici nu
mai intervine Dumnezeu. Aici intervine factorul de care vorbeam mai devreme, ori
intercomunicarea, ori individualismul.
De obicei, să ştiţi că sunt femei care conduc casa din banul lor, iar bărbaţii nu dau nici
măcar o jumătate sau o treime din salariu, pentru că salariul se duce pe tramvai, pe
sandviciul de care au nevoie la serviciu, pe ţigările pe care le fumează sau pe şpriţul pe
care îl beau şi atunci aici nu mai intervine factorul moral, aici intervine factorul religios.
Dacă tu nu ai credinţă, normal că îl sabotezi pe cel de lângă tine. Ea se duce în piaţă şi
cumpără totul dintr-un salariu de 500 de lei, doar vedeţi constrângerile pe care le trăim
în jurul nostru. Ea nu ştie cum să care două sacoşe de cartofi să aibă toată luna.
Eu am mai spus şi repet – într-o căsnicie este foarte, foarte, foarte greu, în călugărie este
greu, dar mântuirea este şi mai grea. Să ştiţi că mântuirea din căsătorie începe, nu din
călugărie. De ce vă spun lucrul acesta? Închipuiţi-vă că sarcina unei femei creştine este
cea mai grea numai dintr-un singur punct de vedere, poate unii o neglijează sau nu-i dau
importanţă. Eu personal vorbesc cu plăcere de el, pentru mine bucătăria este o delectare.
Nu e uşor ca soţie, indiferent că sunt două sau zece farfurii, să le aşezi pe masă de două-
trei ori pe zi sau chiar o dată dar cu chibzuinţă. Dacă ar fi cu adevărat responsabilitate în
familie, atribuţia cea mai înaltă şi respectul cel mai mult ar trebui să le aibă femeia.
Când spun lucrul acesta mă refer la tot ceea ce întâlnesc la spovedanie, când femeia
spune:
- Părinte, pentru mine mai mare calvar decât să am grijă să fie pregătită mâncare de azi
pe mâine nu există. Dacă mai prind să fac o rugăciune, să fac o catismă din Psaltire sau
să fac ceva din Ceaslov, să bat câteva metanii sau să mai citesc dintr-o carte, este
suficient. Când îl văd că iese în balcon şi bea ca nenorocitul şi fumează, îmi vine de
acolo să-l arunc.
Aici este iresponsabilitatea de care spuneam. Nu contează că este greu la serviciu, oricât
de greu ar fi, când te întâlneşti acasă şi e voie bună şi e vorbă bună, parcă şi greul acela
trece, chiar dacă depui un efort mai mare – ai un şef pe care nu-l suporţi, mai e un
individ căruia îi place să fie cârcotaş, să se lege de unul, de altul, mai întâlneşti câte unul
care mai face şi acela anumite greutăţi din cauza neputinţei lui sau prin felul lui de a fi.
Dar când ai intrat în casă şi altoieşti factorul stres social cu factorul stres familial...
Foarte mulţi întrebau ce este sinuciderea. Ştiţi ce este sinuciderea? Epuizarea tuturor
metodelor de întâlnire cu Dumnezeu. Când nu mai ai nicio metodă să te întâlneşti cu
Dumnezeu, chiar te duci şi te sinucizi. De aceea, la baza sinuciderii stau necredinţa şi
păcatul. Pentru că oricât de greu ţi-ar fi, te raportezi la patimile lui Iisus şi niciodată nu
ai face aşa ceva – decât dacă nu e credinţă! Factori destabilizatori sunt suficienţi, sărăcia,
un copil obraznic, un bărbat neisprăvit, o casă neîngrijită, cu lipsuri, cu probleme. Luaţi
numai atât, factură de lumină, factură de apă, factură de întreţinere, factură de menaj,
gunoi, scară, impozit, factură la tot ce vrei. Dacă nici nu găseşti o mângâiere de vreun fel
şi acestea te presează din urmă şi se adună şi nu ai puţină credinţă în Dumnezeu, într-
adevăr atunci te duci şi iei o decizie din aceasta pripită. Se va spune: “Nu a mai putut,
săracu'!”. Nu a mai putut, dar s-a dus de la rău la mai rău, pentru că şi-a pierdut
greutatea pe care o suferea până la un punct şi a intrat într-o greutate care nu se mai
termină niciodată, munca cea veşnică.
De aceea, factorul principal de stres în viaţa de familie, chiar dacă vine din interior spre
exterior, trebuie delimitat la uşă. Tot la uşă trebuie să lepădăm şi defectul profesional.
Am întâlnit persoană care mi-a spus:
- Părinte, soţul meu e ofiţer şi are impresia că e la armată. Stai, omule, dar tu faci armată
cu mine în casă?
Sau:
- Soţul meu are funcţie de conducere şi el acasă doar vine şi dă ordin, nu ştie să mute un
pai.
- Aţi greşit că i-aţi permis lucrul acesta. Dar de ce nu-i faceţi lista cu atribuţii, uite ce am
eu de făcut, uite ce ai tu de făcut, hai că ne prinde seara şi nu am terminat?
- Mi-aţi dat o idee.
- Puneţi-l să facă ceea ce poate, du coşul de gunoi, du-te de cumpără o pâine, cumpără o
apă minerală, du-te şi du un plic la poştă, plăteşte factura la întreţinere, iar
dumneavoastră liniştită staţi acolo şi faceţi cele ale casei, daţi cu aspiratorul, pregătiţi
masa, spălaţi, călcaţi, faceţi lecţii cu copiii, ce atribuţii sunt.
În felul acesta, când oamenii lasă la uşă factorul exterior, acea familie rezistă. Hai să
luăm oraşul Iaşi, un oraş mort industrial, dar ce observăm? Oameni care s-au acomodat
cu viaţa grea prin ce? O bucată de pământ la ţară. S-au străduit, cunosc oameni din oraş
care s-au dus pur şi simplu prin sate, au găsit câte o familie şi au spus:
- Aveţi pământ de lucru?
- Da, avem.
- Daţi-ne şi nouă o bucăţică să lucrăm şi vă dăm jumătate din ce se face ca să aveţi şi
dumneavoastră şi să avem şi noi. Staţi liniştiţi, pe noi ne costă totul.
Au făcut grădină, au pus una-alta şi proprietarul le-a spus după aceea:
- Sunt foarte mulţumit de ce aţi făcut, vă aştept şi la anul.
Adică s-a făcut o colaborare. Dar când nu vrei să faci chiar nimic... De exemplu, am
întâlnit o profesoară care a spus aşa:
- Părinte, să ştiţi că eu, ca să-mi ajungă banii, calc rufe cu 100 de lei pe zi la oameni mai
mari decât mine, dar nu le-am spus niciodată că sunt profesoară, am spus că sunt în
şomaj. Nu mi-e ruşine să muncesc, nu-mi ajungeau banii. Îmi trebuiau bani pentru
plăţile pe care le am.
Ea mai aducea într-o lună încă 800 de lei din acest menaj, ca să-şi dreagă problemele
casei, dar soţul ce făcea? Soţul se ducea la ţară, uda grădina, creştea nişte pui şi venea cu
portbagajul cu tot ce trebuie ca să nu mai meargă în piaţă şi să dea pe firul de pătrunjel
un leu. Adică o bună organizare a familiei, până la urmă. Asta ţine de ce spunea cineva
odată: am fost prietenă trei ani cu soţul meu, întâi ne-am sfătuit cum o să facem dacă e
greu în viaţă, că bineînţeles, căsnicia nu-i chiar floare la ureche, sunt responsabilităţi. Şi
din clipa în care apare primul copil, căsnicia este piatră de moară. De la punctul acela
încolo nu mai ai pretenţiile tale sau pretenţiile lui, sunt pretenţiile noastre, pentru că
acela micuţ nu ştie, acela vrea îngrijit la timp, tratat la timp, hrănit la timp, dormit la
timp, acela consumă cel mai mult în familie. Acela nu te mai întreabă dacă tu ai sau nu
ai salariu, acela plânge şi atunci sigur că are loc intercomunicarea.
 PARTEA III
Familia creştină

Prin binecuvântarea oamenilor drepţi cetatea merge înainte, iar prin gura celor
nelegiuiţi ajunge ruină (Solomon 11, 11).

Adam şi Eva
Dumnezeu l-a făcut mai întâi pe Adam, apoi a rupt o coastă din Adam şi a făcut-o pe
Eva. În asemenea împrejurare, se poate pune întrebarea ce relaţie de rudenie era între
Adam şi Eva. Aici este o explicaţie frumoasă a Sfântului Ioan Gură de Aur şi a lui
Inocenţiu de Odesa: Tatăl cu Fiul şi cu Duhul Sfânt în fiinţa Sfintei Treimi, aceste trei
persoane unite şi neamestecate, alcătuiau familia duhovnicească a cerului, cum spune
psalmistul David: “Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Lui toată
puterea lor”. Dumnezeu, ceea ce a creat, a creat în Duh şi în cuvânt. Apoi, iarăşi, într-un
vers frumos al psalmistului David, spune: “mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit”. Care
sunt mâinile lui Dumnezeu? Fiul şi Duhul Sfânt. Aceeaşi legătură de rudenie era şi în
cazul lui Adam. Tatăl a îndeplinit rolul de mumă şi a născut pe Fiul din sânurile Sale mai
înainte de toţi vecii, aşa cum numai Duhul Sfânt ştie. Nouă atât ne consemnează
Scriptura. Cine vrea să se suie mai sus decât Dumnezeu, păţeşte cum a păţit Lucifer,
cade în neant, cade în neştiinţa şi necunoaşterea Scripturii, pentru că adânci sunt tainele
Scripturii. Spune aşa: cercetaţi Scripturile să aveţi viaţă veşnică, dar aveţi grijă să nu vă
rătăciţi neştiind Scripturile!
Spune în cartea Facerii, ediţia din 1914: “Şi a făcut la început Dumnezeu pe Adam om şi
femeie”. Cum i-a făcut om şi femeie? Femeia dormea în coasta lui Adam aşa cum a
dormit Biserica în coasta lui Hristos, ca să fie clar. Adam a adormit şi a scos viaţa din
coastă pentru că aşa spune, Adam cel dintâi a fost cu suflet viu şi “a suflat asupra lui
suflarea de viaţă”. Deci el a beneficiat din plin de înţelepciunea şi puterea Duhului Sfânt,
harul şi harismele fără de măsură, de aceea spune că sufletul, la ieşirea din trup, are
înţelepciunea adamică înainte de cădere. Dar în clipa în care Hristos a murit, cum spune
în Prohod, în clipa aceea, din coasta lui Hristos a fost scoasă viaţa, deci a fost scoasă
Biserica şi a curs sânge şi apă – împărtăşania, Euharistia şi Botezul. Dar în acelaşi timp
şi Fecioara Maria a născut pe Fiul fără de tată, fiind tot o familie. De ce o familie?
Pentru că Fecioara Maria era mireasa Tatălui din cer. Deci aceeaşi familie duhovnicească
a fost Adam şi Eva. Iar Inocenţiu de Odesa explică: atât omul cât şi femeia au fost creaţi
şi cu organele biologice, creaţi integri din punct de vedere biologic, anatomic, dar şi cu
puterile sufleteşti mai presus de putere, adică întăriţi în har, pentru că de asta mâncau din
pomul vieţii, încât aveau măsura să discute şi să stea la sfat cu Dumnezeu. Aceasta este
cea mai mare taină, că a văzut omul că nu e bine să fie singur pe pământ. Şi spune: “l-a
adormit pe Adam un somn adânc”. De ce l-a adormit cu somn adânc pe Adam? Aşa cum
Fecioara Maria nu înţelege deplin întruparea şi spune: “Să nu-mi fie o înşelare ca Evei
oarecând”, aşa nici Adam nu cunoaşte facerea Evei, dar spune aşa: “Iată os din oasele
mele”. Vedeţi ce proroc era? “Iată trup din trupul meu, carne din carnea mea, viaţă se va
chema – Eva.” Vedeţi? Şi i-a fost lui femeie. Dar în ce sens femeie? În sens de
colaborare şi ajutor pe pământ, pentru că exista aici pe pământ viaţa îngerească.
Aici sunt cele două stări: viaţa îndumnezeită îngerească şi viaţa anatomo-biologică, era
cuprinsă în duhovnicesc şi stătea între stricăciune şi nestricăciune, între stricăciune în
momentul căderii şi nestricăciune în momentul harului. Şi atunci, ce s-a întâmplat?
Pentru că în împărăţia lui Dumnezeu “nici nu se însoară, nici nu se mărită, sunt toţi ca
îngerii”, sufletul are o nuanţă bărbătească, indiferent că e suflet femeiesc sau suflet
bărbătesc, aşa era şi Eva din Adam. Ea era femeie cu trupul dar era suflet viu cu duhul şi
atunci ea era încununată cu virtutea bărbăţiei. De aceea nu spune fericită femeia, ci
fericit bărbatul care n-a stat în calea necredincioşilor, cu sufletul puternic, demn, plin de
virtutea bărbăţiei. În clipa în care Eva s-a supus ascultării lui Adam, ei lucrau ca un
întreg, cum ar lucra, de exemplu, privirea cu mintea: mă gândesc cum să privesc la
pădurea aceea şi ochii deja privesc. Numai cât gândea femeia ceva şi Adam lucra, numai
cât gândea Adam ceva şi femeia lucra. Se sincronizau, erau complementari unul
celuilalt, erau în directă legătură cu Ziditorul şi în directă şi profundă lucrare, cum este
în sfatul Sfintei Treimi. De ce spune: “Să facem om după chipul şi asemănarea
noastră?”. Tatăl ascultă întocmai de Fiul, Fiul ascultă întocmai de Tatăl şi Duhul Tatălui
lucrează în Fiul şi se revarsă atunci când este nevoie, din dragoste. Acelaşi duh se
revărsa din Adam în Eva atunci când era vorba de dragostea şi apropierea lor pentru că
erau singuri pe pământ. Ei se plimbau prin rai ca nişte turişti. Pentru ei raiul, spune
Părintele Stăniloae, era atât de inocent, încât nici nu l-au înţeles. De aceea l-au şi pierdut
atât de repede. Şi iarăşi spune în învăţătura “Trăirii lui Dumnezeu în ortodoxie” că în
momentul în care ei simţeau o şovăire, alergau la pomul vieţii şi mâncau. În “Teologia
Dogmatică Ortodoxă” de Silvestru de Canev este explicat totul în amănunt, cum
mâncau, cum se întăreau cu duhul, deoarece pentru ei în orice clipă îşi îndeplineau acea
fericire care este în cele nouă fericiri pe care le spune Mântuitorul pe Munte, “Fericiţi
cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Ei erau atât de curaţi şi inocenţi,
că vorbeau cu Dumnezeu cum vorbim noi acum faţă către faţă. Da, în momentul în care
era să se înmulţească, spune Chedrinos în “Hronograf” şi spun Sfinţii Părinţi, înmulţirea
s-ar fi făcut prin cuvânt, deci numai s-ar fi sfătuit omul cu femeia să nască un prunc, ar fi
rămas însărcinată şi năştea o nouă icoană a lui Dumnezeu, om întreg înduhovnicit, fără
să aibă loc această reproducere anatomică pe care noi o asistăm cu medic, cu moaşe,
injecţii, perfuzii, ci copilul se năştea exact cum S-a născut Hristos din Fecioara Maria şi
Cuvântul din pântecele Tatălui mai înainte de toţi vecii. Deci fără de urmă, fără de
prihană, fără de stricăciune, fără de întinăciune, fără de sânge, fără de dureri. Este
incorect în filmele pe care le vedem noi cu Iisus la televizor, când arată pe Fecioara
Maria făcând gesturi pur femeieşti în timpul naşterii. Nu există aşa ceva. Fecioara era
scaun de heruvimi, acolo era toată împărăţia cerului. Nici vorbă! Altfel nu ar fi stat
steaua deasupra şi nu ar fi venit magi din toate zările pământului şi păstori şi îngeri ca să
cânte. Vă daţi seama ce ar fi fost ca taina să nu mai fie taină?! De aceea se şi spune,
“taina cea din veac ascunsă”!
Deci Adam şi Eva sunt familia tainică, ei nu aveau nicio legătură de rudenie. Aceasta
este puterea lui Dumnezeu şi se specifică, unde voieşte Dumnezeu se biruieşte rânduiala
firii. Dumnezeu a schimbat codul genetic al celor doi, pentru ca ei, deşi au fost luaţi unul
din altul, să aibă coduri diferite pentru a face gene „paralele”, pentru a nu ieşi acei
bolnavi biologic din cauza apropierii de sânge. A lăsat Dumnezeu această taină şi după
căderea omului. De ce a pus harisma aceasta? Pentru a putea fi viaţă de pământ. Ei se
năşteau, dar Dumnezeu avea această putere, că la El totul este cu putinţă, să nu pună
aceeaşi oglindă genetică în fiecare. Schimba codul, ca ei luându-se soră cu frate să fie
doar familie, nicidecum rudenie de sânge. Atât de mare era harul! Spune Chedrinos: a
născut Eva 50 de gemeni şi 100 de copii câte unul. A trăit Eva 960 de ani şi Adam 930
de ani şi a născut fii şi fiice. De ce spune “fii şi fiice”? Nu s-au născut numai băieţi şi
numai fete. Cain s-a născut odată cu Calmaca, Abel s-a născut cu Delbora. Singurul care
s-a născut de unul singur a fost Sit, care a fost numit şi fiul lui Dumnezeu pentru că îi
strălucea faţa. El a fost răpit la cer şi a adus scrierea şi astronomia. Este primul copil
curat născut după cădere, după ce au plâns şi s-au pocăit. Cain şi Abel sunt născuţi din
durerea supărării sufleteşti, pentru că ei plângeau la poarta raiului şi Dumnezeu le-a
spus: “Gata, cunoaşte, Adame pe femeia ta, Eva, faceţi fii şi nu pierde vremea!
Răscumpărătorul prin voi vine, nu din altă parte”. Şi ei atunci au devenit familie. Dar
Dumnezeu, când a pus protopărinţii noştri om şi femeie, exact cu acest scop i-a pus,
pentru că mai înainte, în preştiinţa lui Dumnezeu, nu există predestinare, ştia că vor
cădea şi atunci au fost făcuţi întregi şi anatomic. Sensurile lor biologice şi mişcarea
firească biologică a trupului, partea conservatoare, partea înmulţitoare, partea
protectoare, instinctul de apărare, acestea toate s-au sădit în om din momentul căderii,
când a fost înlocuită veşnicia cu timpul şi viaţa veşnică cu viaţa pieritoare. Pentru că ei
nu au murit cu duhul, ei au murit cu sufletul.
Deci prima familie s-a întemeiat după cădere. În rai nu a fost familie. Ei au fost două
suflete în două trupuri nepervertite, pentru că erau harici, ea avea organe femeieşti dar
nu simţea plăcerea, pofta şi diferenţa biologic între bărbat şi femeie. Am citit odată într-o
revistă pentru monahi, care se tipăreşte în Ardeal, un text scris de un profesor, în care
acesta spunea cum căderea lui Adam din rai a fost de fapt plăcerea trupească, atracţia
dintre bărbat şi femeie. L-am sunat pe redactor şi i-am spus:
- Vezi că acela ţi-a scăpat în revistă o prostie.
- Nu-ţi convine, n-o mai cumpăra.
Şi am stricat relaţia cu acela doar pentru că i-am corectat ideea din revistă, deoarece
aceasta e ca o erezie. În rai e totul curat. “Nimic necurat nu intră în împărăţia lui
Dumnezeu.” Acolo nu există stricăciune. Totul e nestricăciune. Raiul este creat prin
cuvânt. Dumnezeu a poruncit şi s-a făcut, El a poruncit şi s-a zidit, El a zis să fie pomi,
dar când a făcut pentru om – vedeţi în Scriptură cu câtă delicateţe S-a pregătit
Dumnezeu să facă pe om – a sădit rai. Vă daţi seama? Dumnezeu personal a pus fiecare
pom, iar Părintele Stăniloae explică, pomii sunt virtuţile minţii şi ale sufletului care se
află de fapt în om, pentru că împărăţia lui Dumnezeu e în noi. Deci când spune că
Dumnezeu sădea rai nu se referea la câmpia mărginită din Mesopotamia, dintre Tibru şi
Eufrat, ci se referea la inima curată a lui Adam care cuprindea toată împărăţia lui
Dumnezeu. Acela era raiul propriu-zis. De aceea era îndumnezeit, pomii făceau şi floare,
şi rod, şi frunze, şi coapte, şi pârgă. Deci totul era o veşnicie, o permanentă înnoire.

Abel şi Cain
Să vorbim puţin şi despre naşterea lui Cain ca ucigaş al fratelui său. Problema este de
fapt simplă. Din clipa în care Adam şi Eva au căzut, s-a întâmplat un lucru pe care ni-l
explică Silvestru de Canev: pomul binelui şi răului când a fost pus în rai a avut
următoarea restricţie: “Să nu mâncaţi din el”. Dar în clipa în care protopărinţii au mâncat
din acest pom, au schimbat şi sensul pomului. Pomul nu a mai fost pomul binelui şi
răului, ci al răului şi al binelui. Întâi au gustat nenorocirea ca să înţeleagă binele ce avea
să aducă Hristos cel vestit prin proroci şi prin toţi drepţii Vechiului Testament. Deci
această vale a plângerii a fost creată din neascultarea omului şi atunci natura s-a
pervertit, iar pomul şi-a schimbat firea şi s-a numit pomul răului şi al binelui. În clipa în
care a gustat, răul s-a sădit în om, diavolul a pus stăpânire pe inima lui şi atunci absolut
că inima lui Cain putea să fie inimă de ucigaş. De ce? Pentru că el era pământesc, era
născut din împreunarea dobitocească. Psalmistul David spune: “Omul în cinste fiind n-a
priceput, ci s-a asemănat dobitoacelor celor fără de minte şi s-a alăturat lor”. Deci nu
numai că s-a asemănat, s-a şi alăturat – înmulţeşte-te ca dobitoacele dacă nu vrei să fii
mare prin cuvânt! Aici este esenţa tainei călugăriei. Cine are ochii deschişi poate să
înţeleagă care este diferenţa dintre familia duhovnicească şi familia biologică: soţul
cunoaşte pe soţia sa şi naşte fii; călugărul, monahul cunoaşte pe soţia sa, Biserica, şi
naşte fii. Dar cum? În duh. Se botează robul lui Dumnezeu, se tunde monahul cutare,
schimonahul cutare, rasoforul cutare. Deci ei se nasc din cuvânt, moare omul vechi şi se
naşte cel nou. Aceasta este taina. Aşa ar fi trebuit să fie şi în rai, fără să mai fie consum
de energie biologică.
Şi arată clar, cine au fost aceşti oameni care au ajuns la măsura aceasta? Pentru că ar fi
trebuit să moară oamenii, nu puteau să trăiască o veşnicie. Dar ce fel de stare au avut
aceşti oameni? Ce stare au avut Enoh şi Ilie, care au fost răpiţi de vii la cer pentru viaţa
lor aleasă, dar pentru că s-au născut din mame stricăcioase şi ca să rămână de mărturie
că e adevărată trăirea din cuvânt şi veşnicia omului din cuvânt, ei vor trăi până la
apocalipsă vii, răpiţi la cer, Dumnezeu ştie în al câtelea cer sau în ce cer sunt hotărâţi de
Dumnezeu; se întorc pe pământ, gustă moartea într-o clipă şi se duc veşnic la cer. Ei nu
pot fi mai sus ca Hristos. Pentru că Hristos este începătura celor adormiţi. El este primul.
Pentru că în Adam toţi mor, în Hristos toţi înviază. Aceasta este esenţa. De aceea Cain s-
a născut cu inimă de ucigaş. Pentru că s-a născut din doi părinţi căzuţi în păcatul
neascultării şi în păcatul prieteniei cu diavolul. În momentul în care ne împărtăşim, noi
spunem următoarea vorbă: “Nu voi spune vrăjmaşilor Tăi taina Ta, nici sărutare Îţi voi
da ca Iuda, ci ca tâlharul mărturisindu-mă strig Ţie: Pomeneşte-mă, Doamne, întru
împărăţia Ta”. Despre ce taină e vorba? Este vorba despre discuţia dintre Adam şi Eva
din rai, unde dracul nu s-a putut apropia, dar a stat la mărginirea harului. Şi de unde ştim
ca există har mărginit care păzeşte pe omul adevărat? Ştim de la satana. Vine satana,
cutreieră cerul şi pământul şi spune: “Doamne, dar nu am aflat sub cer pe pământ, cât
am cutreierat tăria, om ca robul Tău Iov. Dacă Tu i-ai îngrădit toate cu harul, cum să mă
ating eu de el”? A spus: “Bine, ridic harul de la el, atinge-te, dar de sufletul lui să nu te
atingi”! De ce? Era de sorginte divină. Şi i-a omorât, nu a rămas nimic, ştiţi! Grămada de
gunoi şi cioburi de sticlă. În momentul când a fost să se atingă de sufletul lui şi să
smintească, ce a făcut Iov? “Doamne, ce faci, dormi?” A stat la sfat cu Dumnezeu la
modul direct. Nu s-a pierdut firea. A stat cu Dumnezeu direct la sfat.
Aşa este şi cu noi. Cât Adam şi cu Eva au stat în rai şi au mâncat din pomul vieţii şi au
ascultat cuvântul lui Dumnezeu, care cuvânt era şi vorbit, dar era şi închipuit în pom, ei
erau vii, pentru că prin ei trăia Hristos, pentru că suflarea de viaţă care s-a suflat asupra
lor era din Duhul Sfânt, energia necreată, materia fără de materie, lumina mai presus de
lumină, înţelepciunea mai presus de înţelepciune, viaţa mai presus de viaţă, deci nu
există cuvânt. De aceea spune apofatic şi catafatic. În momentul în care s-au apropiat de
marginea raiului, adică s-a depărtat harul, “s-a subţiat sufletul omului ca o pânză de
păianjen”, aşa cum spune în psalmi. Diferenţa dintre bine şi rău atâta este de subţire, cât
ai rupe o pânză de păianjen. Nici nu ai văzut când ai alunecat. Spune psalmistul David
cu atâta smerenie şi cu adevărat cred că este vorba de smerenie când exprimi lucrul
acesta: “Fărădelegea mea şi păcatul meu înaintea mea e pururea”. Conştientizase că nu
putem trăi o clipă fără de păcat sau să nu fim în păcat. Şi atunci, sigur că cea mai mare
taină care s-a petrecut în sufletul lui Adam a fost discuţia cu diavolul. Vedeţi cum s-a
prefăcut? “Ce, v-a spus Dumnezeu că dacă mâncaţi, muriţi?” “Ne-a spus Dumnezeu să
nu mâncăm de acolo, căci: în ziua în care veţi mânca, cu moarte veţi muri.” Ce bine
informat a fost diavolul! A ştiut cum să le strecoare îndoiala. “Nuu, mâncaţi! Îi e ciudă
că ajungeţi ca El, ia mâncaţi să vedeţi că sunteţi ca El!” De ce? Văzând că el, înger fără
trup, a căzut din mândrie, nu-şi închipuia ca aceştia, şi cu trup, şi cu duh ca el, şi îngeri,
şi cu trup, să nu cadă! “Ia să-i dau şi pe aceştia jos. Cine or fi aceştia? Ce vrea
Dumnezeu să facă cu ei?” De fapt, ce vrea să facă Dumnezeu cu noi? Să ne înmulţim pe
pământ, să ne sfinţim, să luăm har şi să înlocuim ceata căzută a îngerilor. “Plini-va
căderi, zdrobi-va capetele multora, Chema-va cerul de sus şi pământul de jos să aleagă
pe aleşii Săi.”
La întemeierea familiei formate din Adam şi Eva a fost binecuvântarea lui Dumnezeu:
“Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul!”. A fost o binecuvântare cu dublu sens,
când a dat-o Dumnezeu, ei nu erau căzuţi şi asta ar fi însemnat înmulţirea prin cuvânt şi
extinderea pe tot pământul, adică viaţă îngerească, pământul ar fi rodit ca un rai, iar în a
doua familie le-a spus: “Cunoaşte pe femeia ta, Eva, şi naşte fii”. Atunci s-a supărat şi a
şi spus: “Pământul să-ţi dea spini, faţa să fie transpirată, pâinea cu sudoare să o mănânci,
tu să fii capul femeii”. I-a repetat a doua oară exact ce are de făcut, pentru că prima dată
i-a spus la modul duhovnicesc. Deci aceasta a fost binecuvântarea, cuvântul lui
Dumnezeu: “Creşteţi şi vă înmulţiţi”. Întâi în chip duhovnicesc şi apoi: “Cunoaşte pe
femeia ta şi naşte fii”, concret. Avem şi o altă mărturie în Scriptură, “şi nu a cunoscut-o
Iosif pe Maria până când a născut pe Cel Unul născut”. Dar ce, de atunci a cunoscut-o?
Nu. De abia atunci şi-a dat seama că este taină şi ceea ce este în pântecele Mariei e
dumnezeiesc în Sfânta Familie a Mântuitorului: din Tată mai înainte de toţi vecii şi din
mamă sub vremi. Deci El şi-a păstrat calitatea fiiască şi din Tată şi din mamă. Nu şi-a
schimbat sensul Persoanei în Treime, tot Fiu a rămas.
Dar oare de ce Dumnezeu a blestemat omul după căderea în păcat? Ca să cunoască
durerea? Nu. Blestemul a fost pus de Dumnezeu pe om ca să îmblânzească răutatea
diavolului, pentru că diavolul se pornise cu foarte mare înverşunare şi dacă Dumnezeu
nu ar fi zis nimic de rău omului, diavolul s-ar fi răzvrătit pentru faptul că fără nicio
mustrare a căzut din cer. Adică, cum el rămâne întunecat fără drept de îndreptare şi cum
oamenii care au căzut au şansa de a se îndrepta? Că îi spune la un moment dat, după
toate certurile: “Dar tu, femeie, vei zdrobi capul şarpelui”. Vedeţi? A avut grijă să lase
semnul răscumpărării. Dar diavolul nu a mai făcut acest război cu oamenii chinuiţi, ci cu
fiii lui Adam, pentru că legislaţia şi judecata pe pământ au început de la primii doi fii.
Unul a adus pârga fructelor, iar celălalt a adus rodul adevărat al pământului, mielul,
laptele, jertfa şi untura. S-au omorât între ei. Cain s-a ridicat asupra lui Abel şi l-a ucis.
S-a ridicat înseamnă că, sigur, l-a lovit, acesta este cuvântul. Deci blestemul a lucrat de
la sine pentru a îmblânzi mânia diavolului. Diavolul pândea această reacţie, dar
Dumnezeu s-a făcut că l-a lepădat pe om şi Duhul Sfânt ne-a lăsat în psalmi, “Să nu
întorci faţa Ta de la sluga Ta când mă necăjesc. Ia aminte la sufletul meu şi-l mântuieşte
pe el” – aceasta e cântarea lui Adam la porţile raiului după ce s-a pus heruvim cu sabia
de foc.
Spune că fiii lui Adam şi Eva, la rândul lor, au născut fii şi fiice. Apoi, Scriptura, în
Evanghelia de la Matei, Cartea neamului, consemnează cum fiecare a născut din
generaţie în generaţie 14 neamuri până la Babilon, iar după aceea, de la Babilon până la
David şi de la David până la Hristos. Sunt împărţite exact seminţiile. Dar nu aici vreau
să ajung. După ce au început a se întemeia familiile între ei şi a se naşte fii şi fiice,
elementul de familie a fost binecuvântat prin mâna părinţilor. Adam a fost ca un patriarh,
Avraam a fost ca un patriarh, Isaac a fost ca un patriarh, Iacob a fost ca un patriarh, cei
12 fii ai lui, toţi aceştia au fost patriarhi, dar ce s-a întâmplat? Au început să apară
familiile sfinte. Şi de aceea folosim în Noul Testament la taina familiei următoarea
binecuvântare: “Binecuvântează-i ca pe Avraam şi pe Sara, ca pe Moise şi Semfora, ca
pe Ioachim şi pe Ana, ca pe Iosif şi Asineta, ca pe Zaharia şi Elisabeta”, sunt vechile
modele absolute ale Vechiului Testament care au rămas mărturie până în zilele noastre.
Până la Avraam şi până la Sara nu a mai existat familie binecuvântată. De ce nu spune de
Adam şi de Eva? Ei nu au fost familie binecuvântată. Binecuvântarea a început abia de
la Avraam, cu toată dragostea, că a spus: “Avraame, vei naşte un fiu, să tai împrejur ca
legământ cu Dumnezeu”. Apoi i-a arătat pe cer: “Vor fi fiii tăi mai deşi ca stelele cerului
şi ca nisipul mării, adică vor fi şi neamuri sfinte, vor fi şi oameni păcătoşi”, că acesta
este simbolul nisipului – lumea căzută, iar stelele cerului – lumea mântuită.
Am mai fost întrebat de ce familia alcătuită din Avraam şi Sara, pomenită în slujba
Sfintei Cununii, e considerată prima familie binecuvântată, şi nu familia alcătuită din
Adam şi Eva. Explicaţia este că avem de-a face cu două planuri diferite. În primul plan
teologic, Adam şi Eva au binecuvântarea harului pentru că ei sunt sub har. Ei sunt
familie primordială fără de păcat, este familia prototip, atât bărbatul cât şi femeia au
binecuvântarea lui Dumnezeu, în primul rând de a se înmulţi prin cuvânt, ceea ce am
amintit pe parcursul discuţiei noastre.
Trebuie să ţinem cont de următorul lucru, binecuvântarea primilor doi părinţi, Adam şi
Eva, sau prima familie, primordială, este aceasta: “Şi a văzut Dumnezeu că nu este bine
să fie omul singur pe pământ”, i-a făcut pereche. Aţi văzut ce frumos spune Adam: “Os
din oasele mele, carne din carnea mea, femeie se va numi ea”. Dumnezeu completează
creaţia şi o aduce din plan spiritual în pregătirea planului biologic, pentru că în preştiinţa
dumnezeiască ştia căderea adamică şi atunci ar fi trebuit ca neamul omenesc să se poată
duce mai departe şi înmulţi, aşa cum este şi porunca din rai: “Creşteţi şi vă înmulţiţi”.
Creşteţi doar la nivel biologic, creşteţi şi spiritual. Vă înmulţiţi în acelaşi timp şi
biologic, pentru că de acum acesta este drumul: “Pământ eşti şi în pământ vei merge
până ce vei veni în pământul din care ai fost luat”. Avem legile fireşti ale naturii, dar în
acelaşi timp avem mărturia psalmistului David în Duhul Sfânt: “Omul în cinste fiind, s-a
alăturat dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor”. Prin ce s-a asemănat, că a
rămas cu cuvânt, a rămas cu inteligenţă, a rămas cu raţiune? S-a asemănat numai şi
numai prin înmulţirea biologică, trupească, prin înmulţirea aceasta firească pe care o au
toate făpturile. Aici este căderea.
Într-un alt loc, Duhul Sfânt, tot prin psalmistul David, spune că “întru păcate şi
fărădelegi m-a zămislit maica mea”. Şi aici este ceva ce nu ţine de jenă. Noi ştim prea
bine de ce îi spune Taina Cununiei: este un adânc de nepătruns al lui Dumnezeu. Acolo
este o taină. Aceea nu se divulgă, nu se discută. Despre Taina Cununiei nu se vorbeşte.
În Vechiul Testament apar două lucruri importante. Ham este blestemat că a văzut
golătatea tatălui său. Este un blestem mare să-ţi arăţi trupul descoperit. La fel, dacă vă
uitaţi în vechile canoane, femeia care era căsătorită nu avea voie să atingă partea
bărbatului, era păcat, se pedepsea cu tăierea mâinii. Atât de mare era păcatul. Aici nu era
vorba de obscenitate, ci era vorba de o anumită de o anumită sacralitate în care Taina era
respectată. De aceea, “fraţii lui Ham s-au întors cu spatele şi l-au acoperit pe tatăl lor să
nu vadă golătatea”. Aşa şi despre Taină, aici nu putem vorbi mai departe de adâncul
Tainei. Omul căzând din starea iniţială, din starea primordială, a ajuns să se înmulţească
firesc şi atunci s-au binecuvântat familiile de sub lege. Adam şi Eva sunt mai presus de
lege. Întâi au fost creaţi ei şi apoi a fost făcută legea, pe când despre cei de sub lege se
spune: “În Adam toţi mor, numai în Hristos toţi înviază”. De aceea, în momentul în care
la Cana Galileii avem din nou Taina Nunţii, întâlnim următorul fapt semnalat de
Apostolul Pavel: “Mare este Taina aceasta în Hristos şi în Biserică”. Numai aşa devine
puternică şi devine fundamentală, numai în Hristos şi numai în Biserică. Deci Avraam şi
Sara, Moise şi Semfora, Ioachim şi Ana, Zaharia şi Elisabeta au fost familii
binecuvântate, alese de Dumnezeu ca model, lăsate ca modele, dar în acelaşi timp sub
legea pământească, “pământ eşti şi în pământ vei merge”. Erau trupeşti. Sunt oameni
care se nasc şi mor. Dar cei care se nasc din Duh, că în Hristos toţi înviază, în veac nu
mai mor: “Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu în veac nu mai moare”. Adam
şi Eva erau deasupra legii, erau mai presus de lege. pentru că ei au stat la sfat cu
Dumnezeu. Au fost primii oameni care au avut cunoaşterea lui Dumnezeu în mod direct,
faţă către faţă, pentru că spune: “Nimeni nu poate vedea pe Dumnezeu, nu este cu
putinţă oamenilor a vedea pe Dumnezeu, de Care se cutremură oştile cereşti”, dar
văzându-L pe Cuvântul întrupat, pe Fecioara o fericim. De ce? Pentru că ea naşte iarăşi
mai presus de lege. Naşterea ei este fără de sămânţă şi mai presus de fire. De aceea, încă
o dată avem mărturia că omul trebuia să se înmulţească prin cuvânt şi prin binecuvântare
şi nu sub lege prin firea biologică.

Întemeierea familiei în Vechiul Testament

Referitor la principiile din Vechiul Testament în baza cărora se întemeia o familie, din ce
am citit, cel care mergea să-şi ia soţie o alegea şi venea ca să fie binecuvântat la tatăl
său, care purta în el puterea sacerdotală, dumnezeiască, divină, prin binecuvântarea şi
punerea mâinilor ori pe coapse, adică pe genunchi, nu interpretat altfel, ori pe cap. Când
a fost binecuvântat Iacob, a fost binecuvântat cu mâinile cruciş. Ceilalţi au fost
binecuvântaţi prin punerea mâinilor pe coapse, adică pe genunchi. Acea binecuvântare s-
a păstrat păstrat până în zilele noastre, când pleacă mireasa sau mirele din casa părinţilor
până a ajunge în biserică, se face acel ritual al iertării, al binecuvântării părinţilor. Şi
Sfântul Ioan Gură de Aur păstrează aceasta în regulile creştineşti şi spune:
„Binecuvântarea părinţilor peste casa fiilor, iar blestemul maicii zdruncină din temelie”.
Adică dacă mama sau tata spun ceva şi nu se respectă, lucrul respectiv se distruge şi nu
va dăinui – lucruri care sunt reale şi până astăzi. Cred că aceasta era binecuvântarea. În
Vechiul Testament, când a fost să o ia pe Rahela din casa tatălui ei, aceasta a furat nişte
idolaşi de aur şi i-a ascuns sub şaua calului. Tatăl vede că lipsesc idolii, vine imediat la
fată, ea nu pomeneşte nimic de idolaşi şi spune: „Tată, binecuvântează-mă!”. Şi atunci
tatăl îi dă binecuvântarea să se căsătorească. Erau cele două fiice, una Ilia, cea stearpă, şi
alta Rahela, care trebuiau să se căsătorească cu unul dintre patriarhi. Povestea cu
smicelele, cu oile, când să-i dea zestrea, că dacă fată oile miei albi să-i dea nu ştiu cât. Şi
el ce face? Cojeşte smicelele şi le pune în apă şi în anul următor fată miei albi. Spune că
dacă acela nu cojeşte smicelele, pune apă şi ies toţi mieii negri. Spune, nu, să fete oile
numai pestriţe, el ciupeşte toate smicelele şi când pune apă, ies miei pestriţi. Zice: „Gata,
ai argăsit destul, ia-ţi pe soaţa ta, perechea ta şi du-te”. I-o dă cu binecuvântare. Era clar
că părinţii aveau puterea binecuvântării peste viitoarea familie. Dacă ne uităm chiar la
preotul Etro, care o va da pe Semfora lui Moise, Moise se duce slugă la preotul Etro şi
paşte oile până ce primeşte de soţie pe Semfora şi după aceea are vedenia cu rugul şi
poporul din Sinai în primire, ia poporul şi trece din Egipt, se duce, îi scoate din robie şi
îi aduce în Ierusalim, în Ţara Făgăduinţei.

Rânduiala cununiei în Vechiul Testament

Nu putem vorbi în Vechiul Testament de un anumit ritual concret al nunţii, ce s-ar fi citit
sau s-ar fi spus. Categoric că s-a păstrat un ritual, de vreme ce Iisus a participat la nunta
din Cana Galileii. Probabil că la fel veneau în faţa preotului şi a levitului, aduceau o
jertfă, depuneau o ofrandă, plăteau o dajdie sau ceva şi li se spuneau binecuvântări, erau
probabil binecuvântaţi de cel mai mare al templului, de arhiereu sau de preotul Vechiului
Testament şi prin aceasta se legifera căsătoria. În rânduiala Legii celei vechi, categoric
există o binecuvântare pe care o vom întâlni la patriarhi. În momentul când fiii lor se
căsătoreau, erau binecuvântaţi prin punerea mâinilor. În acelaşi timp, în taina logodnei,
categoric, este vorba de punerea inelelor. Fiului risipitor i s-a dat inel, lui Daniel, prin
inel, i s-a dat putere de ridicare în ţara Babilonului ş.a.m.d., vezi rugăciunea de sfinţire a
inelelor de logodnă. Dar vreau să scot categoric în evidenţă că nunta Vechiului
Testament se desfăşura în sinagogă sub supravegherea rabinului sau a celui care proceda
împlinirea legii, jertfitorul, preotul propriu-zis, pentru că acolo erau un preot şi un levit,
leviţii fiind diaconii de azi, iar preoţii – slujitorii de azi. Cu siguranţă aveau un ritual
care ţinea de unirea celor doi tineri şi de o binecuvântare care se primea categoric în
mod biblic, nu la întâmplare, prin care ei erau socotiţi soţ şi soţie. În ritualul Tainei
Cununiei, noi avem astăzi invocate toate elementele Vechiului Testament. De ce? Ca să
se arate că prin ceea ce a făcut Mântuitorul nu a stricat Legea, ci a împlinit-o. Apostolul
Pavel, ca să ridice nunta mai presus de toată Taina, a spus “mare Taină în Hristos şi în
Biserică”. Pentru că dacă e în Hristos nu cade niciodată. Aşa spune, dragostea e mai
presus de toate şi dacă este în Biserică, e clar că este sfântă şi fără de pată, fără de
prihană, fără de zbârcitură. Mai mult decât atât, fiind prin Biserică, la un moment dat,
saducheii îl ispitesc pe Mântuitorul: “Dar de ce a dat Moise cartea de despărţire?”.
Mântuitorul le spune: “Nu a fost aşa dintru început”. Vedeţi? Se duce direct la referirea
Legii. Şi ce spune întru început? “Ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă. Dar pentru
învârtoşarea inimii voastre, a socotit Moise cartea de despărţire.” Deci categoric că, la
nunta din Cana Galileii, rolul fundamental nu l-au avut numai învăţătorul sau preotul
sinagogii de atunci, ci l-a avut de data aceasta Hristos, care spune: “Patul neîntinat şi
nunta curată, Dumnezeu pe amândouă le-a blagoslovit”, adică a făcut-o să fie ca nunta
cea dintâi. După canoane, ne întoarcem la starea adamică, pentru că spune: “femeia şi
bărbatul, chiar dacă se împreunează, înaintea lui Dumnezeu feciorie este”. De ce? Că e
“pat neîntinat şi nuntă nespurcată”. Aici Dumnezeu pune harul şi ridică taina firească
pentru că vorbim de o feciorie a minţii şi a duhului. Aici e o feciorie duhovnicească.
Pruncii şi pruncele noastre care se nasc din rodirea pântecelui sunt feciorelnici. Ca
dovadă că Taina e sfântă. De vreme ce Iisus a participat la nuntă, încă de pe atunci
vedem că se folosea vinul ca simbol al unei petreceri în familie, al unei veselii, al unei
bucurii.
Dar oare dacă nunta din Cana Galileii nu ar fi avut loc în sinagogă, ar mai fi participat
Mântuitorul la acea nuntă? Nu cred, pentru că El a spus clar: “casa Tatălui Meu casă de
rugăciune se va chema”. Aici venim să desfiinţăm un lucru: nu putem face nunta
oriunde, cum se face în ziua de azi, la malul mării, în natură, în pădure, în parcuri.
Trebuie să ai un loc legitim şi acel loc legitim trebuie să fie Biserica unde se află
Hristos, Evanghelia, chivotul, Sfintele Taine, Sfântul Antemis. Prin acestea se
legitimează Biserica. Dacă nu legitimează Sfânta Masă, mormântul Domnului, locul de
jertfă, se pune întrebarea fundamentală: pe ce au adus Cain şi Abel jertfă lui Dumnezeu?
Pe un altar de piatră. Deci prima formă de rugăciune adusă lui Dumnezeu a fost altarul.
Atunci, categoric că nunta trebuie să fie în faţa sfântului jertfelnic. Şi prestolul Vechiului
Testament era cortul mărturiei, Sfânta Sfintelor, pridvorul unde erau primiţi oamenii. Era
un întreg ritual, era o esplanadă unde veneau oamenii. Nu toată lumea intra în Sfânta
Sfintelor sau ajungea la Sfânta Sfintelor. Toate se petreceau în cele cinci pridvoare,
fiindcă Templul a avut multe pridvoare şi acolo au avut loc multe ritualuri. Dar este
categoric şi fundamental că numai lângă Templu era locul de rugăciune, lângă jertfelnic,
categoric.
În Vechiul Testament mai spune şi că era obligatoriu ca o familie să aibă copii. Avem
mărturia de la Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana, cine nu aducea prunci era blestemat în
Sion: “Blestemaţi să fiţi în Sion că nu aţi adus sămânţă în Israel”. Şi tocmai de aceea,
dacă aţi fost atenţi, în momentul când au mers cu darul la altar, au fost izgoniţi de
arhiereul Isahar, care era arhiereul anului, şi nici măcar nu i-a primit pentru
binecuvântare şi pentru spălarea păcatelor cu jertfa ce o aduseseră, mieluşel sau
turturele. I-a fugărit şi s-au dus, unul acasă în grădină şi unul la oi pe munte, pe Valea
Chedronului, unde este peştera Sfântului Ioachim şi este şi peştera Sfintei Ana pe Valea
Hozevei. S-au dus acolo şi au făcut rugăciune, pentru că Ioachim şi Ana mai aveau şi o
casă în Ierusalim, unde este astăzi pretoriu, imediat la intrarea în poarta Damascului.
Aveau moşie, Ana a fost o femeie foarte bogată. Maica Domnului a trăit şi în preajma
Ierusalimului. De aceea se spune că ea s-a dus singură la Sfânta Sfintelor şi a suit
singură treptele Templului spunând psalmii treptelor.

Cununia în Noul Testament

De aici înainte, Taina Nunţii depăşeşte ritualul biologic al căsătoriei. Ce se făcea în
Vechiul Testament este o umbră a Legii celei noi. Pentru că dacă înainte ei se uneau cu
binecuvântarea părinţilor şi aduceau jertfa de bună mireasmă înaintea lui Dumnezeu
Tatăl, iată că de data aceasta Apostolul Pavel vine şi clarifică o dată pentru totdeauna:
“Mare este taina aceasta în Hristos şi în Biserică”. Deci aici s-a legiferat pentru
totdeauna unirea indisolubilă dintre bărbat şi femeie. În Vechiul Testament ei amândoi
puteau fi un întreg, dar aici sunt una. Prin Taina Cununiei, Eva este absorbită în Adam,
se reunesc cele două firi, că aşa spune: “Uneşte pe robul Tău cu roaba Ta şi-i fă un
singur trup şi un singur cuget şi un singur duh”. Deci, din clipa aceea, cei doi trebuie să
gândească aşa cum au gândit Adam şi Eva înainte de cădere. Deci să nu mai aibă o
împreunare pur dobitocească. Trebuie să se ridice de la această stare. De aceea spune că
cei care trăiesc în căsătorie curată şi binecuvântată sunt în pururea feciorie.
Şi unde întâlnim lucrul acesta? La Sfânta Tomaida. Sfânta Tomaida s-a căsătorit cu un
bărbat frumos şi avea şi un socru frumos, iar bărbatul ei i-a spus aşa:
- Tomaida dragă, dacă tu tot eşti credincioasă, află că şi eu sunt credincios, hai să trăim
pentru Hristos, în feciorie. Seara ne culcăm la un loc unul cu altul, dar cu sac, ca să nu
ne îndulcim trupeşte, şi ziua umblăm ca şi cum ar fi totul normal, ca să nu ne bănuiască
nimeni.
Dar socrul său, văzând că nu mai naşte fii, s-a rănit de dragostea femeii şi s-a aprins
trupeşte de ea. Când era la câmp fiul lui, i-a spus:
- Ori păcătuieşti, ori te omor. Ea a spus:
- Mai bine să mă judece Dumnezeu decât să păcătuiesc cu tine. Eu nu pot să întinez
patul bărbatului meu. Scris este: Fericită nunta neîntinată şi patul nespurcat.
Şi atunci, el i-a dat cu barda, a dumicat-o bucăţi şi a vrut să o îngroape. În clipa aceea a
orbit şi s-a stâlcit la minte. Şi când a venit de la câmp, feciorul a crezut că e vorba de o
crimă, de o nenorocire. Dar în acelaşi timp, într-o mănăstire din apropierea casei Sfintei
Tomaida, unde era o aşezare călugărească foarte sporită, stareţul aude din văzduh cântări
de îngeri:
- Mergeţi la casa cutare, în satul cutare şi aduceţi în gropniţa mănăstirii trupul mieluşelei
lui Dumnezeu care a murit pentru preacinstita feciorie şi pentru preacinstita căsătorie.
Ei spun:
- Da, dar noi suntem bărbaţi, nu avem voie să punem mâna pe femei, că ne smintim. -
Acest odor de mare preţ este, şi de vă veţi atinge de el, niciodată nu veţi mai fi atinşi de
păcatul desfrânării.
Atâta putere şi îndrăzneală a luat Sfânta Tomaida la Dumnezeu pentru fapta sa. Şi cum
au adus-o în mănăstire, niciun călugăr nu mai era luptat de desfrânare. Toţi se duceau şi
se rugau, făceau 12 mătănii şi se izbăveau de puterea poftei trupeşti. Aşa de mare har a
luat ea înaintea lui Dumnezeu. Şi când s-au dus să o ridice, s-a auzit glas de îngeri:
- Ucisă de mişelescul său socru, care a dorit să guste trupul ei fără de prihană.
Atunci şi-a dat seama băiatul că tatăl său e nenorocitul şi atunci a plecat şi el la
mănăstire cu călugării şi a trăit până la sfârşitul vieţii lângă racla cu moaştele sfinte.

Întemeierea familiei cu dreaptă socoteală

Cel dintâi lucru care stă la baza întemeierii familiei este învăţătura Sfintei Scripturi:
“Bărbatul şi femeia vor lăsa pe mamă şi pe tată, se vor uni amândoi şi vor fi un singur
trup”. Apostolul Pavel spune în Epistola către Efeseni: “Mare este taina aceasta în
Hristos şi în Biserică”. Deci cel dintâi lucru este ca familia să aibă rădăcină spirituală.
Regulile creştineşti ale nunţii care au fost stabilite de Ioan Gură de Aur rămân autentic
valabile până în zilele noastre, pentru că toate nunţile care au respectat acest îndreptar al
regulilor ortodoxe au ajuns la bun liman. Mai întâi, tinerii trebuie să fie fecior şi fecioară
şi de aceeaşi credinţă, respectiv credinţa ortodoxă, pentru că e credinţa pe care o
mărturisim şi, în cele din urmă, ultima despărţire este moartea. Aşa spune, până la uşa
mormântului. În schimb, în Sfânta Scriptură intervin anumite elemente: desfrânarea, în
care spune că bărbatul poate să-şi lase femeia sau femeia pe bărbat, “atunci când este
vorba de desfrânare”. Dar şi acolo spune, dacă poate ierta şi îngădui, să se şteargă, să se
ierte. Bineînţeles, fără să se mai repete păcatul. Să se oprească.
Iar saducheii şi iudeii întreabă pe Mântuitorul: “Dar de ce Moise a dat cartea de
despărţire atâta timp cât spune: ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă?”. Şi atunci
Hristos le-a răspuns: “Pentru îndărătnicia inimii voastre”. Doi tineri care se plac, întâi se
cunosc, adică merg la acelaşi duhovnic, discută unul cu celălalt, cu duhovnicul personal,
ca duhovnicul să vadă dacă sunt compatibili, mă refer la starea de iuţime, vioiciunea
sufletească, spiritul gospodăresc, starea de credinţă, afecţiunea sufletească unul faţă de
celălalt, seriozitatea în actul afecţiunii, pentru că sunt atâtea cazuri în care se spune aşa:
“Părinte, nu am avut potrivire de caracter, motiv de divorţ”. În nepotrivirea caracterului
intervin doi factori, ori nu s-au cunoscut îndeajuns sau nu au discutat îndeajuns
problemele vieţii, ori nu au avut idee de responsabilitatea familiei, pentru că şi acesta
este un factor foarte greu de decis.
În momentul în care vorbim de doi tineri care au ajuns să se cunoască prin intermediul
duhovnicului, e avantajul că duhovnicul poate mai bine să cunoască însuşirile sufleteşti
atât ale unuia cât şi ale celuilalt. În general se crede că dacă un băiat este fecior sau o
fată este fecioară, din punct de vedere biologic ei se pot căsători. Da, din punct de
vedere anatomo-biologic, de la vârsta majoratului, un băiat cu o fată prin împreunare pot
avea copii. Dar asta nu înseamnă şi faptul că ei sunt o familie. Familia înseamnă
responsabilităţi. Este vorba de jertfa ce o implică familia şi aici vreau să subliniez că în
secolul XXI, în care trăim, întâlnim elemente care distrug familia: matriarhatul şi
patriarhatul sau cine conduce în familie. Într-o familie nu conduce unul sau celălalt, într-
o familie conduce familia. Când am spus conduce familia, când se citeşte Taina
Cununiei, spune aşa: “Trimite Duhul Tău cel sfânt şi uneşte pe robul Tău cu roaba Ta şi
fă-i un singur trup, un singur cuget şi un singur gând”. Ei, dacă suntem un singur cuget
şi un singur gând, nu are cum să fie şef el sau ea, familia este şefa. Acolo se iau decizii
de consfătuire, fie la masa de prânz, fie la masa de seară. Este vorba despre împreună-
sfătuire. În Sfânta Treime, când Dumnezeu a început actul facerii, a început să creeze, a
spus: “Să facem”. Vedeţi? Familia sacră a Sfintei Treimi – iubirea supremă la care se
referă şi expresia “mare e taina în Hristos şi în Biserică”. Dacă cu cuvântul Domnului s-
au întărit toate, apoi cu atât mai mult cu cuvântul Scripturii se întăreşte familia.
În cazul în care cap al femeii este bărbatul dar capul bărbatului este Hristos, înseamnă că
Hristos este capul amândurora uniţi. Pentru că ce este femeia prin cununie? Este din nou
coasta lui Adam altoită în femeie din trupul bărbatului. Pentru că dacă am fost foarte
atenţi, vom vedea ce a făcut satana. Satana, când a venit la uşa raiului, ce a găsit? Doi
îngeri cu trup omenesc despre care el nu ştia prea multe, dar care gândeau la fel, lucrau
la fel, ascultau la fel, conglăsuiau cu Dumnezeu, povesteau cu Dumnezeu, se hrăneau
din Dumnezeu. Adam mânca din pomul cunoştinţei şi vorbea şi se sfătuia cu Dumnezeu
ca un fiu cu tatăl, ca un fiu al Său. Deci, după har, Adam era fiul lui Dumnezeu, că aşa
spune: “Şi a suflat asupra lui suflare de viaţă”, deci i-a dat viaţă harică, în afară de viaţa
trupească, că se mişca biologic, cum spune marele teolog grec în lucrarea “Omul, animal
îndumnezeit”, Dumnezeu i-a dat har, l-a făcut om-dumnezeu. În rugăciunea de dezlegare
la morţi spune aşa: “Ca pe o făptură minunată şi în chip tainic alcătuită, care Tu ai
poruncit să se amestece neştiut şi negândit omul trupesc cu cel duhovnicesc”, adică
sufletul cu trupul, acolo, plămădeala aceea este sacră, aceea este la nivel de taină, acolo
numai Dumnezeu a putut-o plămădi. Pentru că şi în ziua de azi, ştiinţa dacă ar fi
deşteaptă şi ar ajunge parametri maximi, ar reuşi să facă un animal să vorbească, un
câine, o pasăre, orice altă făptură. Dar nu se poate, pentru că asta este de la Dumnezeu.
Este vorba despre partea duhovnicească, omul lăuntric, omul spiritual. Prin această
spiritualizare în rai, de fapt Adam şi Eva ce erau? Un model de familie. Ce erau Adam şi
Eva în rai? Erau bărbat şi femeie. Spune acolo, “şi a făcut mai întâi Dumnezeu pe om
fiinţă vie”, bărbat şi femeie i-au făcut. Bărbat şi femeie – gândeau la fel.
Foarte mulţi tineri teologi pun întrebarea: ce s-ar fi întâmplat dacă Eva ar fi mâncat şi
Adam nu ar fi mâncat? Nu aveau cum, că erau un singur trup. E o părere falsă,
răspândită greşit, e o inepţie, nici măcar la nivel de ipoteză, pentru că ei au simţit
pierderea harului în lanţ. În clipa în care femeia a întins mâna în pom şi a gustat, Adam a
şi întins mâna, pentru că a simţit aceeaşi senzaţie. Deci şi harul lui s-a alterat, pentru că,
înainte de a întinde mâna, Adam putea s-o tragă de mână: “Nu pune mâna!”. Dar vedeţi
că patima mergea în lanţ?! Şi atunci, noi, prin Taina Cununiei în Biserică, restabilim ca
bărbatul şi femeia să fie din nou una, adică aşa cum erau Adam şi Eva în rai – ascultători
de Dumnezeu. De aceea spune, “cap al bărbatului este Hristos şi cap al femeii este
bărbatul”. Nu că bărbatul dă cu pumnul, ci pentru că bărbatul e un bun împlinitor al
poruncilor lui Hristos, poate să o coordoneze pe femeie pe calea mântuirii prin sudoarea
frunţii, prin câştigarea cu trudă a pâinii, prin naşterea de fii, că aşa i-a spus Dumnezeu:
“Tu să stăpâneşti femeia ta, ea să nască prunci şi în sudoarea frunţii să munciţi pâinea şi
să creşteţi şi să vă înmulţiţi”. Este o realitate foarte categoric arătată de Sfânta Scriptură.

Exemplele femeilor mironosiţe

Dacă suntem atenţi, putem observa că Biserica a dat un rol fundamental femeilor
mironosiţe. Maria Magdalena este întocmai cu apostolii. Am avut ocazia, când am fost
în Sfântul Munte, să mă închin la moaştele Mariei Magdalena la Biserica Simonos Petra.
Mâna Mariei Magdalena este pusă într-o raclă frumoasă, iar dacă pui mâna pe ea este
caldă parcă ar fi vie, are căldura corpului. Atât este de cinstită şi de proslăvită de
Dumnezeu pentru viaţa ei, dar Maria Magdalena nu a fost oricine. Ea s-a născut în
Magdal, a fost o fată răsfăţată, deosebit de frumoasă, deosebit de inteligentă, dar cu
această înclinaţie păcătoasă. Când a auzit de acest învăţător, Iisus Hristos, pur şi simplu
în mintea ei pentru prima dată a încolţit ideea că ea ar putea să-L cucerească pe
Mântuitorul, de unde şi marea inspiraţie a acestui nesăbuit care a scris “Codul lui Da
Vinci”, o pură închipuire literară, un flirt cu fantasticul, ca să spun aşa. Maria Magdalena
avea un păr extraordinar de frumos, o privire extraordinar de atrăgătoare, ochi frumoşi.
Este descrisă ca fiind una dintre cele mai frumoase femei ale timpului său. Şi-a luat o
rochie de plasă, vă daţi seama până unde mergea aroganţa! Ca să vedeţi că nu numai în
zilele noastre o femeie uşoară expune părţile trupului pentru a seduce bărbaţii.
Pur şi simplu însă, în clipa în care a dat cu ochii de Mântuitorul, în loc să aibă o privire
desfrânată, o mişcare seducătoare sau o mişcare care să corupă, când a pironit-o
Mântuitorul cu ochii, spun învăţăturile despre Maria Magdalena, ea şi-a acoperit
golătatea sânilor şi a trupului cu părul capului, atât era de mare! Şi, în clipa în care a
binecuvântat-o Mântuitorul, au ieşit din ea toţi cei şapte draci, inclusiv dracul desfrâului,
şi a căzut ca moartă.
Din clipa respectivă, Maria Magdalena şi-a schimbat conduita de viaţă şi s-a însoţit cu
Maria şi cu Marta, surorile lui Lazăr din Betania, s-a însoţit cu Salomeea, s-a însoţit cu
Ioana, femeia lui Huza, s-a însoţit cu Maica Domnului, s-a însoţit cu Maria lui Cleopa şi
au început să fie aşa cum era Olimpiada lui Ioan Gură de Aur, un model absolut de
ajutor şi de convieţuire cu adevărat după legea iudaică a vremii de atunci, după
învăţătura Decalogului şi învăţăturile Mântuitorului, încât a devenit un model.
În schimb apostolii întotdeauna o ironizau, pentru că ei nu au văzut cu ochi buni această
schimbare. Este exact ce am face noi astăzi, dacă eu aş da, să spunem, frâu liber unei
femei uşoare, să intre în viaţa mănăstirii, să vină să măture, să spele, să ajute. Toţi ar
zice: “Ce caută femeia aceea acolo?”. Cam aşa era imaginea apostolilor despre Maria
Magdalena, pentru că în momentul când ea a mers şi a spus apostolilor că a văzut pe
Domnul, ei au ironizat-o: „Tu, care ai fost nebună şi îndrăcită, L-ai văzut pe
Mântuitorul?!”. Ea chiar s-a descumpănit, aşa de mult s-a descurajat încât s-a întors
înapoi la grădină să-L caute pe Mântuitorul, deşi se întâlnise cu El în răsăritul soarelui, Îi
cuprinsese picioarele şi le sărutase cu Maica Domnului şi cu mironosiţele pe când
mergeau la mormânt să ducă miresme.
Dar ce este esenţial? Modul la care Maria Magdalena a ştiut să-L propovăduiască pe
Mântuitorul! Înaintea lui Dumnezeu nu contează câtă desfrânare ai făcut, contează cât de
curată îţi este mintea. Dracii sunt feciorelnici, nu au desfrânat niciodată şi stau în iad. Să
ţineţi minte! Dumnezeu nu trupul omului vrea să distrugă, ci păcatul din trupul lui. Şi
atunci, în momentul în care tu te împotriveşti păcatului, eşti feciorelnic în duh şi aceea
depăşeşte fecioria trupului. Pentru că fecioria trupului o întâlnim la văduve, la femeile
căsătorite care nu-şi înşală bărbatul niciodată în căsătorie. E tot feciorie. O întâlnim la
fecioare, o întâlnim la femeile care s-au pocăit şi şi-au îndreptat viaţa, aşa că aceasta nu
este o justificare. Deci noi trebuie să fim feciorelnici în duh.

Pildele sfintelor femei mai înainte desfrânate

Maria Egipteanca este modelul absolut al tuturor femeilor desfrânate din legea harului,
după venirea Mântuitorului. Maria Magdalena a fost în timpul mesianităţii, dar Maria
Egipteanca este deja în legea harului. Acesta este apogeul păcatului, pentru că această
femeie egipteancă avea deja cunoştinţe despre Hristos şi jertfa Sa mântuitoare. Aţi văzut
ce frumos spune la un moment dat: „Ruşine este a şi grăi cele ce am săvârşit. Nici nu pot
pronunţa cuvântul Dumnezeu cu buzele mele pentru că spurc cuvântul Domnului,
cuvântul Dumnezeu îl întinez”. Vă daţi seama ce formă de pocăinţă era în sufletul ei?
La un moment dat, ea ajunge la măsura în care nu numai că are înainte-vederea, că îi
spune lui Zosima: “Nu te apleca, că ai Sfintele la tine”, dar se şi ridică de la pământ în
rugăciune, deci atâta har şi uşurare dobândeşte trupul ei, încât merge pe apă ca pe uscat,
ceea ce dorea Petru să facă.
- Doamne, ajută-mă!
- Hai, puţin credinciosule.
Deci se vede clar că ea nu mai era puţin credincioasă de vreme ce a venit leul şi i-a săpat
mormântul şi i-a acoperit trupul, iar Zosima a plecat în treaba lui la mănăstire. Am
vizitat locul şi cunosc pustiul Iordanului. Viaţa acestor femei e un model sigur pentru
orice femeie care a luat o direcţie greşită şi apoi vine pe calea pocăinţei. Ce trebuie să
găsească o astfel de femeie? Un reper, un har, un indicator. Există iertare? Sigur că
există iertare. Există dezlegare? Sigur că există dezlegare. Deci indiferent că eşti preot,
că eşti episcop, că eşti duhovnic, orice ai fi, în momentul când îţi vine un păcătos în faţă,
tu nu trebuie să te miri de păcatele lui. Pur şi simplu trebuie să le tratezi exact cum ai
trata o boală. Ce faci când vezi un picior rupt? Pui tija şi şurubul. În aceste condiţii te
întrebi: de ce structură e osul şi de ce s-a rupt? Pentru că nu mai foloseşte. Aşa şi în acest
caz, mai întrebi: de ce ai făcut ce ai făcut? Asta a simţit, asta a trăit, asta a fost căderea.
Sigur că acestea sunt modele inevitabile. Oricine în viaţă a avut o cădere a minţii sau,
cum mai spune atât de frumos şi prorocul David: “Doamne, păcatele tinereţii şi ale
neştiinţei nu le pomeni!”. Pentru că tot ce este tânăr este supus păcatului. Spune clar:
“Tributul cărnii şi al sângelui dracul îşi ia indiferent de voinţa noastră. Privegheaţi şi vă
rugaţi ca să nu cădeţi în ispită”. Şi iarăşi spune: “Mulţi sunt cei ce se luptă cu noi din
înălţimi”.
Şi mai am două exemple grăitoare. Unul e în “Mărgăritarele” Sfântului Ioan Gură de Aur
şi unul e în “Proloage”. Greşeşte preotul, se duce la un duhovnic şi acela îi încearcă
dorinţa de iertare, să vadă dacă există pocăinţă:
- Părinte, eşti iertat, dar într-un singur fel: te duci într-un beci, îţi pui un lanţ de gât, te
legi acolo, acolo trăieşti, acolo dormi, acolo mănânci, acolo îţi faci toate ale firii şi stai
acolo până te va dezlega îngerul.
După trei sau patru ani vine îngerul, îi dă jos lanţurile şi îi spune:
- Eşti iertat şi izbăvit.
El răspunde:
- Nu, decât să pătimesc în iad, mai bine mai stau încă pe atâta aici.
Îi spune îngerul:
- Nu, de asta am şi venit să te iau, că Dumnezeu te-a iertat, i-a plăcut pocăinţa ta şi acum
vrea să te proslăvească.
Şi a murit în clipa următoare. Acela este un model. Un alt model frumos de pocăinţă este
al unui preot care, având un pic darul băuturii, a făcut o greşeală: într-o noapte s-a
apropiat slujnica de el, pentru că era un bărbat frumos, şi el crezând că e preoteasa a
căzut în desfrânare. A doua zi fiind duminică, el s-a dus şi a făcut slujba, iar când a venit
de la slujbă i-a spus preotesei:
- Dacă tu mă ştii că eu sunt ticălos şi slab, de ce ai venit în pat lângă mine, ştiind că
mâine este liturghie?
Soţia i-a răspuns:
- Dar cum vorbeşti astfel? Eu nu ştiu despre ce vorbeşti. Cum să vin eu lângă tine când a
doua zi e Sfânta Jertfă?
- Păi şi atunci cine a fost?
- Nu ştiu.
El se duce la slujnică şi o întreabă:
- Cumva ai îndrăznit tu ieri-seară?
- Păi te-am văzut beat, sunt rănită de frumuseţea ta şi am căzut în păcat cu tine.
Preotul s-a dus la episcop, care era Sfântul Vasile cel Mare, şi i-a spus:
- Uite ce am păţit fără de voie.
- Foarte bine. Du-te în parohia ta, nu mai sluji, fă trei ani de pâine şi apă şi câte 1.000 de
metanii pe zi, iar după trei ani mă cauţi.
După trei ani, când vine la episcopie, Sfântul Vasile era la un parastas, îngropa un mort.
Când îl vede, Sfântul Vasile se bucură şi întreabă:
- Părinte, ce faci?
- Uitaţi, am terminat canonul şi am venit să văd ce-mi mai rânduiţi.
- Stai cu noi, pune-ţi epitrahilul şi stai aici la înmormântare.
Şi în momentul în care i-a venit rândul să spună “Tu eşti învierea şi Viaţa şi odihna
robului Tău cel adormit”, cel din sicriu ridică capul şi întreabă:
- Cine a zis asta? Cine a zis asta?
Preotul a spus cu sfială:
- Eu, păcătosul.
- Eşti în rând cu făcătorii de minuni. Dar uite ce m-a trimis Hristos să-ţi spun: dacă ai
desfrânat după preoţie, nu mai sluji niciodată!
Aţi văzut ce pocăinţă, la ce înălţime? Astea sunt daruri care nu se explică omeneşte, sunt
lucruri care depăşesc rânduiala firii, mai presus de înţelegerea minţii noastre. Acestea
sunt adevărate modele de pocăinţă. De ce ni se dă înălţimea acestor harisme? Ca să
vedem şi tainele cât sunt de înalte. Adică să nu avem impresia că preoţia e o glumă,
desfrânarea e o glumă, viaţa e o glumă, destrăbălarea e o glumă. Aţi văzut Apostolul
Pavel, cu o inteligenţă sclipitoare, ca să nu creeze discordie, spune aşa: “Toate îmi sunt
îngăduite”, după care pune o virgulă şi spune: “dar nu şi toate îmi folosesc”. Deci
trebuie să învăţăm ce foloseşte şi ce nu foloseşte, că nu fac binele pe care îl doresc, ci
răul pe care nu-l voiesc.

Pildele sfintelor femei mame de sfinţi

Dacă ne vom uita de-a lungul vieţilor sfinţilor, vom găsi trei mame celebre: Nona,
Emilia şi Antuza. Trebuie să ne aducem aminte că aceste trei mame stau ca mărturie
pentru societatea noastră contemporană. Dacă vorbim despre Sfânta Emilia, mama
Sfântului Vasile cel Mare, vom vedea că este o femeie care a născut mai mulţi copii, nu
unul sau doi, femeie care a putut da naştere la sfinţi, dar care s-a născut dintr-o mamă
sfântă. Macrina este bunica Sfântului Vasile cel Mare, tot o femeie evlavioasă şi aşezată.
Sfântul Vasile cel Mare a avut şi o soră, Macrina, întemeietoare de viaţă de obşte, tot
trecută în rândul sfinţilor. A avut, iarăşi, un frate, Navgratie, mare făcător de minuni, iar
alt frate a fost Grigore al Nyssei. Deci nu a fost singurul sfânt în casa lor – o familie din
care s-au ridicat mai mulţi sfinţi. La Sfântul Vasile cel Mare găsim împletite educaţia
morală şi educaţia intelectuală. Viaţa Sfântului Vasile cel Mare, spun “Vieţile sfinţilor”,
se desfăşura între şcoală şi biserică. Ajunsese atât de vestit încât unii se îmbrăcau ca
Sfântul Vasile, alţii vorbeau ca Sfântul Vasile, unii mergeau ca Sfântul Vasile, alţii îl
imitau în gesturi, în chipul feţei şi al bărbii.
Dar Vasile era unul, Vasile cel Mare, care la aproape 50 de ani s-a săvârşit din viaţă,
lăsând în urmă o operă impresionantă atât ca scris cât şi ca gândire, filosofie,
“Hexaimeronul”, “Facerea lumii în 6 zile”, “Omiliile la Facere”, cărţile de rânduieli de
“Reguli mici” şi “Reguli mari”, alte învăţături legate de viaţa monahală şi multe
traduceri patristice care îi sunt atribuite. Dar ce rămâne important? Din copiii aceleiaşi
mame, dacă sunt educaţi bine, mai mulţi pot ajunge sfinţi, nu doar unul. După aceea,
Sfântul Ioan Gură de Aur, copil singur la părinţi. Tatăl său era un om categoric, era om
de armată, el nu cunoştea tipicul acesta al rugăciunii, al pravilei. Antuza era cea cu înaltă
trăire şi cu o viaţă deosebită. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur, crescând de mic sub aripa
mamei, sub oblăduirea aceasta duhovnicească şi morală, s-a format nu numai ca un om
de cultură, s-a format şi ca om duhovnicesc. Deşi Antuza a rămas văduvă de tânără, ea
nu s-a recăsătorit, şi-a dedicat toată viaţa creşterii fiului ei. Şi în momentul în care
Sfântul Ioan Gură de Aur a avut descoperirea că trebuie să facă pasul spre monahism,
Antuza i-a spus:
- Şi bătrâneţile mele cui le laşi, şi toată averea aceasta şi tot ce este aici adunat, cine le
va gestiona? Ce să fac cu ele?
- Mamă, împarte-le săracilor şi, uite, n-am să te părăsesc.
Dar s-a rugat Sfântul Ioan Gură de Aur ca Dumnezeu să găsească o cale. Dumnezeu a
luat-o pe Antuza la cele cereşti şi apoi Sfântul Ioan Gură de Aur a devenit marele orator
al creştinătăţii şi marele teolog al pocăinţei, pentru că are cele mai mari omilii împotriva
tuturor patimilor şi cele mai frumoase scrieri: “Mărgăritarele”, “Puţul”, “Împărţirea de
grâu”, “Omilii la Facere”, “Tâlcuirea Sfintei Scripturi”, “Epistole Pauline”, are o
întreagă operă.
Modelul Nonei, mama lui Grigore Teologul, este un model mult mai deosebit pentru că
astăzi ne confruntăm din plin cu familia ecumenistă, ca să spun aşa. Aici, problema era
foarte interesantă. La început, pe tată îl chema tot Grigore, era păgân, nu a fost creştin.
Şi Nona, prin credinţa ei, şi-a adus întâi soţul la dreapta credinţă, căci s-au căsătorit unul
păgân şi unul creştin. Prin viaţa ei exemplară, Grigore s-a întors la dreapta credinţă, a
ajuns episcop – Grigore de Nazianz. Apoi fiul lui a urmat aceeaşi viaţă aspră, când în
pustie, când în scaunul unde a fost şi el arhiereu, la Nazianz. Dar în momentul în care a
văzut tulburările şi mişcările negative ale Bisericii, amestecul politic al împăraţilor sau
interesele meschine, s-a retras frumos, a părăsit scaunul Constantinopolului şi a spus aşa:
„Mai bine îmi duc viaţa în linişte şi în rugăciune către Dumnezeu decât în ceartă şi
scandaluri”. Şi se spune că a împlinit pilda Sfântului proroc Iona. „Dacă Iona s-a aruncat
în mare să se liniştească marea, cu atât mai bine cobor eu din scaun să se liniştească
poporul.” Şi s-a retras pe moşia din Nazianz, unde a dus o viaţă foarte ordonată, foarte
aspră şi a scris multe cărţi teologice. Gândiţi-vă la un singur lucru: Nona prin viaţa ei
înaltă şi-a mântuit şi bărbatul, şi fiul, dar, mai mult decât atât, Sfântul Grigore este cel
care a întregit dogma Crezului, de unde i s-a şi spus Teologul. Lui îi aparţine formula “şi
întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul”, la Sinodul al II-lea Ecumenic, deci nu
era oricine.
Trebuie să arătăm că în momentul în care ai o mamă sfântă, ai un rost sfânt. Ioachim şi
Ana au dat pe Fecioara Maria, Zaharia şi Elisabeta pe Ioan Botezătorul, Avraam a dat pe
Isaac, Iacob a dat pe cei 12 patriarhi. Aici nu ne putem juca cu cuvintele Scripturii, nu ne
putem juca cu starea de sfinţenie. Această binecuvântare a familiilor sfinte nu e un dar.
Unii spun că aşa a fost rânduit. Nu a fost rânduit aşa. A fost rânduit ca prin viaţa lor
curată să devină modele pentru noi.

Pilde de familie creştină de azi

În zilele noastre se întâmplă ca tineri credincioşi, care merg la biserică, au o viaţă cât de
cât aproape de biserică, să ajungă să se căsătorească cu persoane necredincioase sau la
un moment dat să trăiască în păcat, pentru că aşa sunt vremurile. Cum putem, în zilele
noastre, să întemeiem o familie credincioasă şi să-i ajutăm pe cei care au nevoie de
credinţă în familie? În primul rând, Taina Cununiei este alcătuită din două elemente:
unul văzut, partea simţită sau partea care ţine de plăcere, de apropiere, de cunoaştere, de
deschidere, de comunicare, şi unul nevăzut, duhovnicescul. În general, fie că este o fată,
fie că este un băiat, atunci când este cazul, uneori se biruieşte rânduiala firii, cum
spunem noi, şi unul dintre cei doi trăieşte cu impresia că l-ar putea îndrepta pe celălalt.
Am întâlnit foarte multe cazuri când am dat sfaturi în acest fel:
- Nu cred că ai să faci casă cu el.
- Părinte, am să-i rabd orice moft, pentru că mi-e drag. Nu pot fără el.
Aici este vorba de simţământul firii. Aici nu mai este vorba de Hristos. Când vrei să
împlineşti cuvântul acela sfânt al Apostolului Pavel: “mare este taina aceasta în Hristos
şi în Biserică”, atunci cu adevărat trebuie să faci o căsătorie numai din pur simţământ
religios. Am doi tineri foarte frumoşi, Iolanda, o fată foarte isteaţă, foarte categorică,
băiatul este instrumentist, a terminat Conservatorul şi are un mic defect. Cine nu vede nu
ştie, aşa că nu contează, dar cine stă cu el îi cunoaşte defectul. Băiatul o iubea sincer pe
fată. Ea e o fată integră din toate punctele de vedere. I-am spus:
- Iolanda, să ştii că te înhami la un jug foarte greu.
Şi mi-a plăcut ce a spus, unele dintre cele mai inteligente cuvinte pe care le-a putut rosti
o femeie modernă în secolul XXI:
- Părinte, el ştie şi e ferm convins că poate sunt superioară în ceea ce se vede în
societate, dar el mă întrece sufleteşte. Eu mă completez cu el. E adevărat, are acest mic
defect fizic, dar eu îl iubesc aşa pentru că e credincios. Mie îmi place sufletul lui, nu
cum arată el, asta nu mă interesează. Uite ce copil frumos avem!
Au o fetiţă. Şi i-am spus:
- Nu am crezut vreodată că te vei căsători cu acest băiat, Vasile.
- Ba nu, Părinte, l-am văzut cât bun simţ are, am văzut cât de credincios şi de serios este
şi cât de mult mă respectă! Sunt convinsă că, dacă ar fi fost perfect sănătos din toate
punctele de vedere, poate nu s-ar fi uitat la mine. Dar decât să-mi iau unul frumos şi
necredincios şi să sufăr, mă mulţumesc cu acesta mai puţin frumos, dar mai mult
credincios.
Ei bine, s-au căsătorit exact pe principiul acela adevărat al Tainei, “mare este Taina
aceasta în Hristos şi în Biserică”. Şi ce am realizat? Aceasta este marea taină. Să vedeţi
cum pune Dumnezeu harul. Întreb:
- Şi ce aţi mai făcut?
- Părinte, fac două servicii, plătim rate la bancă, ne-am luat şi maşină, ne-am luat şi casă,
ne-am şi cununat, avem şi copil, avem tot ce ne trebuie, suntem o familie împlinită.
Şi aceasta în doi-trei ani, doi copii tineri care nu depăşesc 30 de ani. I-am spus:
- Nu ai avut reproşuri sau vorbe?
- Niciodată nu am plecat urechea. Cât mă respectă pe mine omul acesta, pe mine nu mă
interesează ce se vorbeşte în jur.
Asta înseamnă să ai şi o trăire deosebită. Ea se spovedea tot timpul, se împărtăşea tot
timpul. Acum venise la un pomelnic pentru sporul casei şi să întrebe când să vină la
spovedit. Şi am zis:
- Uite, m-aţi uimit.
Teoretic, dacă am sta să discutăm, fiecare fată sau băiat ar trebui să nu caute la fire, ci să
caute la suflet. Este însă foarte greu. Şi este o „dogmă” lumească peste care nu putem
trece – omul frumos caută întotdeauna frumosul, omul deştept caută întotdeauna
deşteptul. Sunt nişte atribute pe care omul le are şi caută să le exploateze la maximum.
De exemplu, un desfrânat va căuta una desfrânată, sau unul beţiv va căuta una beţivă.
Asta voiam să punctez, între modul de viaţă şi modelul de viaţă noi trebuie să alegem
modelul – Hristos. De aceea avem mame sfinte, pentru că şi-au ales modelul de viaţă –
Hristos. În momentul când ne alegem modul de vieţuire cum a făcut Sfânta Nona, avem
de a face cu o situaţie mai deosebită. Ea, totuşi, în ciuda credinţei ei, se vede că în
tinereţe probabil ar fi fost biruită de averea lui Grigore, tatăl Sfântului Grigore, poate de
frumuseţea lui, de calităţile lui, de felul lui de a fi, deci un motiv a avut. Noi nu ştim
nimic întemeiat, nu am trăit în secolul III. Minunat a rămas faptul că ea l-a putut modela
şi aduce pe cărarea cea adevărată, până a ajunge să slujească Biserica. Aceasta este o
mare taină. Aici înseamnă că au prisosit harul şi credinţa.
În secolul modern în care trăim, avem cununii mixte – între un catolic şi un ortodox,
între unul de rit vechi şi unul de rit nou, între tot ce s-a acomodat şi s-a adaptat. Avem de
a face cu un risc, dar nu cunoaştem urmările. Noi nu putem garanta că o familie de genul
acesta poate rezista până la capăt, nu putem garanta că poate să dea rezultate. Să ştiţi că
am întâlnit foarte des aceste cununii mixte, care s-au soldat cu eşec din cauza dogmelor.
Acela ţinea post atunci, acela nu ţinea; acela avea sărbători atunci, acela nu avea. Au
apărut aceste confuzii, aceste contradicţii, dar nu s-au putut rezolva intelectual, adică din
cuvinte, şi s-a ajuns la acest scandal pe care îl numim divorţul, plaga urâtă a societăţii.
Dar de ce? Pentru că nu s-a plecat de la premisa credinţei, că dacă s-ar fi plecat de la
premisa credinţei, am fi ajuns într-un loc asemănător unui caz care mie îmi place foarte
mult. O femeie avea un bărbat păgân şi el i-a zis:
- Luându-mă după creştinismul tău, am sărăcit.
- Dar ce, ai adunat vreodată cu Dumnezeu şi ai risipit?
- Nu, tu îmi cari toţi banii la biserică.
- Dar ia du-te şi tu şi du bani la Dumnezeu.
- Cum să fac?
- Ia banii, du-te în biserică, pune la icoana Mântuitorului, ştie El ce să facă cu ei.
Bărbatul a făcut întocmai, apoi a întrebat-o:
- Şi acuma, dacă i-am dus, ce am rezolvat?
- Aşteaptă să treacă timpul, să mergi ca să iei cu dobândă ce e al tău.
- Dar Dumnezeul vostru dă dobândă?
- Da.
Ducându-se el peste un timp la biserică, s-a uitat pe la fiecare icoană, nu a văzut niciun
ban. Dar la ieşire, în pragul bisericii, a văzut un singur bănuţ şi a zis: “Ei, îl iau. Cred că
atâta am meritat, că dacă aş fi meritat mai mult, poate Dumnezeu îmi dădea mai mult”.
I-a arătat femeii şi i-a spus:
- Uite ce mi-a dat Dumnezeu.
- Foarte bine, şi pentru asta să mulţumeşti! Mergi şi ia o pâine şi un peşte, că este o
sărbătoare! După aceea vom vedea noi ce vom mai face.
Cumpărând o pâine prospătă şi un peşte, le-a adus acasă, le-a pus pe masă şi i-a spus:
- Fă mâncare!
Ea, tăind peştele şi spintecându-l, a văzut că a alunecat jos ceva foarte strălucitor. Nu şi-
a dat seama ce este. A luat pur şi simplu respectiva piatră scumpă, care era un fel de
perlă mai mare, a pus-o într-un pahar şi când a venit bărbatul său, i-a spus:
- Ia vezi ce e în paharul acela. Mergi la giuvaergiul din colţ, dar vezi că acela e cam
zgârcit, negustoreşte-te cu el, nu o da la un preţ aşa, la întâmplare. Vezi, poate faci bani
măcar pentru câteva pâini pe ele, cinci bănuţi în loc de unul, cât ai dat pe peşte şi pe
pâine.
Giuvaergiul se uită, imediat rămâne surprins, zice:
- De unde ai tu asta?
- N-are importanţă de unde o am. Cât îmi dai pe ea?
- Păi, nu pot să-ţi dau mai mult de 30 de galbeni.
Atunci acela glumeşte şi spune:
- Tu mă iei în batjocură?
Acela a înţeles-o în sens de ofensă, adică e un preţ sub piaţă.
- Bine, dacă nu eşti mulţumit cu 30, îţi dau 60.
- Uite ce e, mie nu-mi place să faci glume.
- 90 eşti mulţumit?
Şi atunci i s-a deşteptat lui mintea că acolo ar putea fi ceva de valoare şi a spus:
- Nu, vreau sincer de la tine ultimul preţ.
- 300 de galbeni, niciun galben în plus, şi am terminat.
- Bine, dă-mi punga cu 300 de galbeni şi ia-o, dar să ştii că încă m-ai înşelat.
Vine acasă şi spune:
- Uite Dumnezeul tău ce mi-a dat!
Ea îi spune:
- Acum, pentru că ţi-a dat, se cuvine să iei câţiva galbeni de aur să te duci să-I
mulţumeşti. O să mai aştepţi dobândă şi altă dată.
Deci cam aceasta ar fi femeia creştină de care are nevoie societatea de astăzi ca să facă
dintr-un necredincios un credincios. Este foarte greu într-o societate secularizantă mai
mult decât secularizată să poţi despărţi duhovnicescul de profan. Noi nu luăm agheasmă
că nu e o obligaţie, nu luăm anafură că nu e o obligaţie, nu ne închinăm dimineaţa că nu
e o obligaţie, nu aprindem o candelă că nu e o obligaţie, nu sărutăm o icoană că nu e o
obligaţie, nu cumpărăm o prescură că nu e o obligaţie, nu mergem la biserică că nu e o
obligaţie, nu ne spovedim că nu e o obligaţie, nu ne împărtăşim că nu e o obligaţie, dar
uşor-uşor acestea sting candela sau făclia din minte şi din inimă, iar omul devine un
mort viu, rece în credinţă, şi în clipa respectivă începe lupta între bine şi rău. Dacă
femeia e mai credincioasă, este ironizată. La bun moment dat poate ceda sau se lasă şi
spune: “Ei, dacă bărbatul e necredincios şi mă ia în râs, ce să mai postesc şi eu, toţi
mâncăm la fel, toţi bem la fel, toţi greşim la fel, toţi trăim la fel”. Atunci se creează
această dependenţă de marele păcat al morţii sufleteşti care e reprezentat de uitare,
nepăsare şi nesimţire.
Avem tineri frumoşi! Dacă vă uitaţi în societate, lumea este bine crescută, bine educată,
bine hrănită, titrată, bine pregătită, dar nu şi spiritual. Adică ei au toate atuurile. Cel mai
mult m-a uimit faptul că şi bărbaţii au început să meargă pe urmele femeilor la saloanele
de înfrumuseţare – să-şi facă unghiile, să-şi facă sprâncenele, să-şi vopsească părul, să-şi
facă manichiura, pedichiura. Acestea sunt nişte lucruri atât de banale şi inutile, dar ţin de
moftul social. Ei, dacă ar face lucrul acesta pentru suflet, cu atât mai mult ar fi plăcut lui
Dumnezeu. Să fii în permanenţă spovedit, în permanenţă împărtăşit, în permanenţă
prezent la biserică. Singura mulţumire sufletească de care vreau să mă bucur tot timpul
este că în momentul în care am prins o familie, dacă nu am putut să-i trezesc pe ei la
realitate, măcar prin copilul acela mic din braţe am încercat să o fac.
Le-am spus tot timpul:
- Împărtăşiţi-l să crească bine, împărtăşiţi-l să nu se îmbolnăvească, împărtăşiţi-l să nu se
prindă ceva rău de el, împărtăşiţi-l să fie înţelept.
I-am atras la biserică prin copii. Este o adevărată defilare a frumuseţii şi purităţii copiilor
– să-i vezi dimineaţa, o oră, două, între 9 şi 11, cum îi aduc mămicile la împărtăşit ca să
fie sănătoşi şi frumoşi. E singura armă prin care poţi să-i chemi spre casa lui Dumnezeu.
Sigur, e foarte greu să obţii o familie de genul acesta, acum, din cauza modernismului şi
a acestei pofte nesăbuite. Acesta este unul dintre cei trei de 6 (666) din Apocalipsă –
destrăbălarea.
E foarte greu să păstrezi statutul de familie, pentru că e la modă divorţul. Unii care au 15
ani, 20 de ani, 30 de ani de împreună-vieţuire divorţează mai mult din teribilism, adică
pentru a fi în rând cu moda. “Noi nu vrem să ne despărţim, dar dăm divorţ aşa, pentru că
am văzut că toată lumea face lucrul acesta.” Pur şi simplu vor să fie în centrul atenţiei.
Până la aceasta a ajuns un divorţ – să fie un motiv de vedetism. E foarte dificil, într-
adevăr, şi Sfântul Ioan Gură de Aur a spus foarte frumos: “Indiferent de credinţa
bărbatului, femeia este limanul mântuirii lui”. Ea ţine casa, ea educă copilul, ea îl culcă,
ea îl închină, ea îl împărtăşeşte, ea îl spală, ea îl hrăneşte. Viitorul bărbat sau viitorul soţ
e crescut tot de mamă, din scutece, pentru că aceasta e adevărata educaţie. În momentul
în care tânărul este crescut într-o mentalitate sănătoasă, într-o familie sănătoasă, sigur că
va creşte un tânăr sănătos. În momentul în care este răsfăţat şi răzgâiat, sigur că va creşte
un tânăr împrăştiat. Mă întreba într-o zi o mamă:
- Credeţi că mai putem face ceva din tinerii noştri?
Şi i-am pus următoarea întrebare:
- Dar credeţi că din mamele de astăzi mai putem scoate ceva bun?
- De ce spuneţi treaba asta?
- Ce au văzut tinerii la noi ca să ne urmeze? V-a văzut fumând, da? V-a văzut mergând la
discotecă, v-a văzut mergând la distracţii, v-a văzut certându-vă cu soţul, v-a văzut poate
înşelând, v-a văzut poate vorbind urât. Ce a învăţat? Să vă speculeze pe amândoi şi să vă
exploateze: “Mamă, dacă tot te cerţi cu tata, dă divorţ, că eu am să fiu alături de tine tot
timpul”. Sau: “Tată, dă divorţ de mama, că eu o să rămân cu mata, că mata ţii la mine”.
În ce scop? Pentru a primi bani, a fi stimulat, a fi ajutat să aibă mai multă libertate, nu?
Părinţii, chiar şi când divorţează, trebuie să rămână prieteni fideli şi amici buni pentru
educarea copiilor, chiar dacă interesele lor sufleteşti şi fireşti nu mai coincid. Adică s-a
schimbat acel sentiment lăuntric al unuia pentru celălalt.
Pentru copil trebuie să depui efort, deoarece oglinda societăţii sunt părinţii, iar roadele şi
strălucirea oglinzii sunt copiii.

Supravieţuirea socială
Pentru ca tinerii proaspăt căsătoriţi, provenind din familii modeste sau chiar sărace,
muşcaţi de şarpele crizei şi al lipsei de atenţie socială, să supravieţuiască e nevoie de o
mai bună gestionare a patrimoniului ţării şi de dezvoltare economică. Noi nu trebuie să
eliminăm din societate lupta sau supravieţuirea socială. Lupta cu viaţa este benefică şi
putem vorbi de o selecţie naturală, dar nu la nivel de individ, pentru că noi aici nu
sacrificăm. Aici este vorba de modul de integrare într-o societate şi atunci avem şi aici o
selecţie naturală. Noi ştim că, atunci când Dumnezeu creează sufletele şi le aşază în
oamenii care se nasc, ei se nasc cu anumite daruri şi atunci avem oameni înzestraţi,
avem oameni harismatici, avem oameni duhovniceşti, avem oameni luminaţi la minte
sau isteţi, avem oameni moi, avem oameni blânzi, avem oameni smeriţi, oameni răi.
Deci şi caracterele îşi au un rol în viaţa de zi cu zi. Vorba Părintelui Cleopa se dovedeşte
a fi chiar modernă: “Cerul nu influenţează soarta, dar noi cu soarta noastră putem
influenţa soarta cerului”. În sensul că putem umple cerul de sfinţi sau iadul de suflete.
Ne-am făcut prostul obicei de a ne arunca în spatele zodiacului, de a ne arunca în spatele
aşa-zisului destin. Vreau să vă arăt că destinul sau această sortire a morţii, a pieirii, a
sărăciei, a necazului, a problemelor nu este întotdeauna cauzată de Dumnezeu. Întreba
odată un tânăr:
- Părinte, înseamnă că dacă Dumnezeu ştie că eu voi fi sărac, acesta e un destin?
- Nu e un destin, ci este ceea ce ştie Dumnezeu despre tine, că poţi face tu în viaţa ta,
indiferent cât te ajută sau nu te încurcă.
Educaţia din familie e importantă şi constă în sfaturi bune. Dacă le-aţi primit, aţi ajuns
bine, aşa să-i învăţaţi şi pe copiii voştri. Dar dacă nu le-aţi primit, atunci va fi vai de voi.
Aceasta e moştenirea pe care trebuie să o primim noi de la părinţi – sfatul sănătos. Legat
de sfatul sănătos, spuneam de trăirea unei vieţi de necompromis în această lume coruptă.
Sunt într-adevăr câteva măsuri care te salvează din această stare de haos. În primul rând
ce spune Apostolul Pavel: “Toate ne sunt îngăduite, dar nu şi toate ne folosesc”. Omul
sărac nu trebuie să-şi permită prea multe distracţii, pentru că distracţia nu este o virtute,
omul sărac nu trebuie să-şi permită vicii, pentru că viciile nu sunt o necesitate. Eu
personal, în momentul când întâlnesc un sărac, primul lucru pe care îl întreb este acesta:
- Munceşti?
- Păi ştiţi, acum e greu cu locurile de muncă.
- Dar un menaj, o grădină, o zi de muncă undeva?
- Aa, nu, Părinte, că avem un ajutor social.
Vinovat e cine ţi-a întins ajutorul social, nu de ce ai ajuns tu sărac. Pentru că în clipa în
care ştii că tu ai o sursă de venit pe care nu o meriţi, pentru că este munca cuiva, nu este
munca ta, deja societatea face cu tine un compromis şi ţie îţi este lene să munceşti. Nu e
un lucru corect. Adică de ce un 2% sau un 5% sau un 10% din CAS-ul respectiv, în loc
să meargă la un bolnav într-un spital, trebuie să se ducă la un om certat cu munca? Şi
Apostolul Pavel ne-a spus clar: “Cine nu lucrează, nici să nu mănânce”. Şi Mântuitorul
Iisus Hristos a spus: “Tatăl Meu până acum lucrează şi eu lucrez”.
Când trebuie să te acomodezi într-o societate din aceasta, cu scadenţe şi cu toate
greutăţile care sunt, trebuie într-adevăr păzite câteva elemente principale. Mai întâi, dacă
vrei să rămâi un om perfect vertical, trebuie să te mulţumeşti cu foarte puţin sau, cum se
spune, cu nimic, pentru că dintr-un salariu minim sau chiar mediu pe economie nu poţi
să plăteşti rate, să-ţi faci casă sau să întreţii o familie. Dar aici, la noi, trebuie să ţinem
cont de un singur lucru, cei care au făcut aceste legi nu au trecut prin ele. Personal nu le-
au gustat. Aceste legi sunt făcute pentru mulţime sau pe un eşantion de populaţie. Dar
pentru omul din oraş nu există asemenea şansă. Nu sunt nostalgic, dar regimul comunist
a asigurat familiei protecţie socială: cămin de nefamilişti, cameră de o familie,
garsonieră cu o cameră, pentru sărac, garsoniera de confort 2 sau 3 era un simplu ghetou
pătrat, dar încuiai şi descuiai uşa casei şi aveai un căpătâi, un loc de muncă obligatoriu.
Apoi, când se mărea familia şi creştea şi venitul, apartamentul cu două camera, cu trei
camere sau cu patru camere.
Acum, guvernul, statul care te conduce şi te exploatează pe tine ca ca membru al statului
şi cetăţean al ţării, nu se implică în protecţia socială. Aici singurul care se poate implica
este Dumnezeu. Intelectualii, pentru un salariu bun, pleacă în străinătate. În acelaşi timp,
în plan local te mai poţi descurca, dacă se mai găsesc altfel de resurse, de exemplu relaţii
la ţară, rude înstărite, părinţi înstăriţi, pentru că în general părinţii încearcă să facă un
efort pentru copiii lor, în măsura în care se poate. Uneori te miri cum aceşti bătrâni care
au 100, 200, 300 de lei pensie reuşesc să mai agonisească o brumă de bani şi chiar îi auzi
vorbind: „Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-am luat totul pentru înmormântare, să nu mai
îngreunez copiii”. Sau: “Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-am luat locul de veci, ca să nu
aibă probleme după ce mor”. Sau: “Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-am luat tot ce-mi
trebuie ca să nu-i bag la cheltuială. Or face ei o masă şi un parastas”. În momentul în
care statul ajunge la măsura aceasta, nu mai este vorba de lipsă de răspundere socială, ci
de lipsă de răspundere a statului. Dar şi ea este, la rândul ei, împletită cu câteva elemente
negative care ar trebui corectate mai întâi.
Trebuie să recunoaştem că începând din 1989 au dispărut cele trei mari forme de
manifestare socială: calitatea, inteligenţa şi seriozitatea. Nu mai avem cultul muncii, nu
mai avem cultul seriozităţii, nu mai avem cultul inteligenţei. Indiferent că ştie sau nu
ştie, e deştept sau nu e deştept, dacă pila şi relaţia merg, dumnealui are serviciu bun sau
are muncă de birou. Cel care ştie, pe lângă faptul că ştie sau este competent, este
înlăturat sau i se spune:
- Dacă vrei să mănânci o bucată de pâine, stai în banca ta.
Alegi uneori să stai în banca ta până la un punct, dar trebuie să ai grijă să nu ajungi la
pierderea demnităţii. În momentul în care ai ajuns să-ţi pierzi demnitatea, nu mai ai
statutul de calitate nici acolo unde eşti, oricine ai fi tu. De aceea, se spune: cel mai
deştept cedează sau se retrage.
Acelaşi lucru se întâmplă şi în societatea în care trăim noi. Unii s-au resemnat, au vândut
la oraş, au plecat şi s-au retras la ţară. Eu sunt pentru repopularea satelor, deoarece satul
şi agricultura sunt specifice ţării noastre, ca sursă de venit naţional. Indiferent ce timpuri
vor fi, trebuie să evităm vânzarea terenurilor şi a pământurilor cum se face în ziua de azi,
toată lumea aruncă o mână de euro pe o brazdă de pământ, dar uită câteva lucruri.
Uneori îţi este ruşine să pronunţi cuvântul român, pentru că există hoţi, bandiţi, ticăloşi,
criminali, omoară lumea în stradă, fac tot felul de fărădelegi. Dar pe de altă parte este
vorba de sângele care într-adevăr a curs timp de 500 de ani, că de la 1400, de când au
început să vină popoarele păgâne, şi până când a căzut regimul comunist, tot vărsări de
sânge au fost. Noi nu putem vorbi de lipsă de jertfă sau de lipsă de încercare sau de lipsa
verticalităţii poporului. Să nu uităm că perioada interbelică a avut o spumă şi o cremă a
societăţii, care nu au reuşit în măsură de 100% să schimbe mentalitatea, dar existau cele
trei mari virtuţi româneşti: demnitatea, verticalitatea şi respectul. Nu intra nimeni în
bucata altuia, nu dădea nimeni în cap să fure de la celălalt, nu lua munca altuia. Când a
intrat comunismul, acest tăvălug a făcut o singură mentalitate din punct de vedere
ideologic. Dacă voiai să distrugi pe unul, spuneai că e legionar sau e apolitic sau e
împotriva regimului şi imediat era anihilat, era o stare de teroare bazată pe minciună.
Tocmai această minciună i-a hrănit pe foarte mulţi şi ce a făcut din ei? A făcut activişti,
comunişti, secretari, preşedinţi, primari. Aici trebuie să ne gândim la perpetuarea răului
în lanţ. Proverbul românesc spune că au murit mamele care făceau ciobani la stâni şi
căţelele care fătau câini buni. Adică aşa cum natura s-a pervertit şi nici animalele nu mai
sunt în ascultarea omului şi în folosul omului, aşa şi oamenii s-au stricat. Ce poţi să scoţi
dintr-o mamă atee? Ce poţi să scoţi dintr-o mamă denaturată? Ce poţi să scoţi dintr-o
mamă beţivă? Ce poţi să scoţi dintr-o mamă leneşă? Ce poţi să scoţi dintr-o mamă rea de
gură?
O altă problemă care trebuie abordată o reprezintă faptul că o familie, când doreşte să se
întemeieze, să-şi construiască o casă sau să cumpere un apartament cât de mic, nu are
şanse aproape deloc să facă acest lucru. Ştiinţa a încercat un exod al omului primitiv
obişnuit. Hai să pornim de la omul analfabet, că aceasta a vrut să demonstreze ştiinţa, să
împingă până la omul ştiinţific, omul spaţial, omul tridimensional, prin cultură. Prin
aceeaşi cultură, tânărul altădată îşi făcea casă pe un petic de pământ şi îşi întemeia
familia bazându-se pe căruţa cu cal, pe perechea de boi, pe palma de pământ, pe fântâna
de la poartă, pe cei patru pomi din livadă, pe purcelul din coteţ, pe mâna de oi sau capre
ori mâna de păsări din ogradă şi aşa îşi începea el familia. În epoca modernă în care
trăim, peste nu foarte mulţi ani, vom avea nevoie de acelaşi exod, dar orientat invers, de
la oraşe spre sate. Dar cum? După revoluţie s-a încercat un fel de agroturism – pensiune
agroturistică, turism montan, turism rural. Noi avem nevoie în momentul de faţă de
tineri competenţi, cu studii profesionale, nu numai de etnografie şi folclor. Acestea se
vor redescoperi încet-încet, pentru că tot ce e autentic este valabil şi va dăinui. Avem
nevoie din nou de aceleaşi familii tinere în satele româneşti. Foarte mulţi tineri au
constatat că întoarcerea la vechea obârşie dă o mentalitate sănătoasă şi au început din
nou să facă nuntă tradiţională la ţară, cu muzică, cu masă, cu petrecere în lumea
sătească. Au început foarte mulţi tineri să se îmbrace naţional, să caute covorul din lână,
să caute mâncarea ecologică, să-şi facă poze în natură, lângă o văcuţă, lângă o turmă de
oi, lângă un cal, lângă o căruţă. Au început foarte mulţi tineri să-şi facă fotografii sau
nunţi în case boiereşti, zise hanuri, ca la ţară.
E un început de amintire a ceea ce s-a pierdut. Avem nevoie de o societate competentă
care să înţeleagă că nu ne trebuie 10.000 de studenţi pe kilometrul pătrat, ceea ce ne dă
de fapt oraşul, ci din acest oraş să se desprindă din nou mentalităţile sănătoase care au
avut cândva obârşia la sat, deoarece cu două generaţii în urmă a existat sat cu siguranţă,
în toată puterea cuvântului. Prea puţini sunt tinerii proveniţi din târgoveţi sau din
orăşenii de baştină de altă dată. Cei mai mulţi sunt din clasa muncitoare mutată cu forţa
într-un exod spre oraş, iar acum trebuie să se întoarcă din nou de la clasa muncitoare
spre clasa ţărănească, dar modernă şi democratică. Casa de la ţară poate să aibă hidrofor,
baie ca la oraş, casa de la ţară poate să aibă televizor cu antenă, dacă simte omul nevoie
de cultură, sau internet. Dar tinerii care stau şi pierd vremea şi bat mingea în faţa
blocului, în cinematograf, la 3D, cu ochelari speciali, tinerii care stau şi mănâncă
seminţe la colţul blocului sau care fac antrenamente sportive la sală, în săli de fitness
unde mai consumă din energie pentru a arăta bine, ei nu duc o viaţă normală, nu se
dezvoltă armonios, ci artificial. Este bine ca această energie să o transformăm într-o
energie pozitivă, în repopularea satelor pierdute. Într-o zi a venit la mine un grup de
tineri şi au spus:
- Părinte, daţi-ne un cuvânt de folos! Ce să ne facem când terminăm şcoala?
- Mă tem că n-o să vă placă ce o să vă spun.
Şi ei au încercat să mă prindă în cuvânt cum făceau saducheii cu Mântuitorul:
- Dar de ce spuneţi aşa, Părinte? Ce, o să ne spuneţi să ne facem toţi călugări?
- Nu!
- Cum adică nu? Dar ce aţi vrea să ne facem?
- Să vă faceţi cu toţii ţărani autentici!
- Păi cum aşa?
- Vă explic eu. Să vă întoarceţi acolo de unde aţi plecat! Aţi făcut şcoala, aveţi facultate,
aveţi diplomă? Acum trebuie să învăţaţi să puneţi ceapă, să puneţi cartofi.
Unul mai îndrăzneţ dintre ei mi-a spus:
- Părinte, dar eu am 10 ani de muncă în oraş.
- Şi care e treaba?
- Eu acum sunt dat în şomaj. Din ce să trăiesc?
- Cum din ce să trăieşti? Ai bunici la ţară?
- Da.
- Cât pământ au?
- Două hectare.
- Din banii pe care îi iei de la şomaj, până se termină şomajul, tu ai arat un hectar şi ai
pus lucernă. Creşti 30 de mieluşei sau 30 de gâşte sau 50 de găini sau doi purcei sau o
văcuţă, pe celălalt hectar pui porumb să ai de mămăligă. Nu pui grâu, că nu ai combină,
şi începi şi să mănânci ecologic, şi să vinzi o parte din produse care nu-ţi trebuie.
- Da, dar sunt ieftine.
- În clipa în care o să fie piaţa invadată cu produse ieftine şi de calitate, nimeni nu se va
mai duce în supermarket să le cumpere proaste, artificiale şi scumpe. Noi am stricat
agricultura, nu agricultura pe noi. Drept dovadă că ceea ce-ţi spun este un mare adevăr,
îţi dau răspunsul din Scriptură: “Şi a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”. Nu scrie acolo:
a făcut cerul şi asfaltul. Asfaltul l-a inventat omul, este pământul creat de dracul. De aici
şi tradiţia populară că satana te bagă în cazanul cu smoală. Când eram copil şi aveam
patru ani, la mine în sat era o staţie de asfalt care scotea fum negru, iar bunicul meu
spunea: „Aceea e gura iadului. Dacă nu eşti cuminte, te duc acolo la moara dracilor unde
scoate fum”. Dar ce era? O moară de asfalt amesteca bitum fierbinte şi făcea asfalt de
turnat pe drum. Asfaltul e un artificiu necreat de Dumnezeu. Şi i-am spus tânărului:
- Aceasta e marea greşeală a lui Dumnezeu, că nu a pus asfalt pe dealuri printre culturi,
că nu a pus asfalt pe rândurile de pomi, că nu a pus asfalt pe rândurile de ceapă ca noi să
nu ne murdărim.
- Păi, cum, Părinte, dacă ai pune asfalt cum ai ara?
- Vezi că ai minte? Dumnezeu ne-a lăsat nouă un alt fel de asfalt.
- Care?
- Iarba. Priviţi la păsările cerului, priviţi la crinii ţarinii, uitaţi-vă şi la înţelepciunea lui
Solomon, că niciunul nu s-a îmbrăcat mai frumos decât a îmbrăcat Dumnezeu ţarina.
Acela e asfaltul nostru! Pe vremuri, când oamenii mergeau undeva, mergeau pe poteci
fie de deal, fie de munte, iar potecile aveau pe lângă ele iarbă. Omul, când ieşea de pe
potecă în marginea ierbii, intra în iarbă şi spunea: “Să-mi curăţ puţin pantofii de praf sau
de noroi” şi mergea prin iarbă. Aşa era spălatul picioarelor, aşa se curăţa. Noi ne-am
învăţat doar pe asfalt şi acesta este un mod artificial de a muri. Vom muri precum stau
păsările la grădina zoologică, hrănite artificial în cuşti, cum stau animalele la grădina
zoologică! Dar dacă vă veţi întoarce la ţară...
- Ne pare rău, Părinte. La şcoala pe care o avem, nu vom ajunge la ţară niciodată.
- Diseară, când o să ajungeţi acasă, ce mâncaţi?
- Păi, azi e miercuri, mâncăm roşii, un cartof, ce mai găsim.
- Şi acestea unde cresc, în spatele blocului?
- Nu, le luăm din aprozar.
- Şi cresc în aprozar?
- Nu, se cultivă.
- Şi de ce nu vreţi să le cultivaţi? De ce să mă duc să culeg căpşuni în Spania când ar
putea România avea tarlale de căpşuni?! De ce să mă duc să culeg ardei în Spania când
ar putea România avea tarlale de ardei?! De ce trebuie să iau carne din import când ar
putea geme România de animale crescute, date şi vândute la contract?! Pe vremuri, în
timpul regimului totalitarist, erai obligat să creşti la doi ani un taur, să dai la contract, un
porc ori zece păsări ori cinci iepuri ori un miel, ce cotă îţi cerea. Acum e firesc să nu mai
arăm cu plugul, că s-a inventat tractorul, e firesc să nu mai semănăm cu sapa, că avem
semănătoarea, e firesc să nu mai tăiem o buruiană cu sapa, că ai trecut cu ierbicidul. Dar
ca să-ţi fie lene să strângi de pe tarla, să depozitezi, să gestionezi pământul care te
hrăneşte – este o blasfemie în faţa Duhului Sfânt.
Şi le-am spus:
- Aţi auzit ce i-a spus Dumnezeu lui Adam? “În sudoarea feţei să-ţi câştigi pâinea, iar
pământul să aibă spini şi pălămidă!”. Buruienile pe care le vedeţi pe pământ sunt
păcatele noastre, iar culturile pe care le vedeţi sunt faptele bune ale noastre. Noi aşa
trebuie să arătăm, ca un pământ mănos. De aceea spune psalmistul: “Văile vor înmulţi
grâul, vor striga şi vor cânta”. E omul smerit plin de fapte bune, aşa se tâlcuieşte la
Sfinţii Părinţi din psalmi.
Şi au spus:
- Părinte, cred că orice am face în viaţa aceasta, la ţară nu ne vom mai întoarce niciodată.
- Nu-i nicio problemă. Necazul, lipsa, sărăcia, criza, foamea ne vor aduce acolo unde ne
e locul. Unii au muncit pentru o diplomă, dacă vor fi competenţi, vor fi descoperiţi, vor
fi folosiţi ca atare şi se vor putea integra în viaţa socială superioară. Doamna care
trăieşte o viaţă socială superioară dar la nivel artificial, adică de dragul de a purta o
pălărie sau de a umbla ea cu poşetă, va arunca şi poşeta, şi pălăria, că foamea trece prin
stomac. Şi atunci sigur că lipsa ne va duce la adevăr. Că aşa spune, singura cale când
vrei să cucereşti o cetate este să-i tai apa şi hrana. Când ne va lua Dumnezeu apa, care e
din ce în ce mai scumpă, că dai la bloc ca într-o ţară africană deşi la noi curge apa din
toate streşinile, şi când o să dai pe o bucată de pâine cât nu face, te duci singur şi o
cultivi. Adică ne vom întoarce la snopul de grâu pus în treier şi făcut plăcintă prin
măcinatul de la moară.
De ce vă spun lucrul acesta? Noi nu suntem o ţară cu potenţial neapărat industrial.
Suntem o ţară agrară din toate punctele de vedere, avem şansa redresării economice prin
agricultură şi avem potenţial în pământul românesc, cum ne-au spus chinezii în vremea
când îi învăţam agricultura intensivă. Dacă vom învăţa să preţuim fiecare palmă de
pământ, nu vom muri. Când vom batjocori pământul, ne va batjocori Dumnezeu pe noi,
pentru că El a spus: “Pământul să vă hrănească şi pământul să vă crească”, “Al
Domnului este pământul şi plinirea lui şi l-a dat oamenilor şi l-a dat fiilor oamenilor”.
Aşa spune, şi “pământul l-a dat fiilor oamenilor să-l stăpânească”. Dacă l-a dat să-l
stăpânească, l-a dat să-l muncească. I-a spus lui Adam: “Să-ţi câştigi pâinea în el”. Deci
aceasta este forma reală şi concretă. Cine este competent într-un domeniu va ajunge la
criterii de competenţă, un chirurg bun rămâne veşnic un chirurg bun, un jurist bun
rămâne veşnic un jurist bun, un avocat bun, un avocat bun, un ţăran autentic va rămâne
un ţăran autentic. Dacă ar vrea ei să facă locuri de muncă şi să scoată ţara din criză, nu e
nevoie decât de repopularea satelor. Ar trebui doar să investească puţin, că din al doilea
an ar avea deja şi venitul, pentru că în momentul în care merge agricultura, toate se
urnesc într-o ţară. Dar când nu se face muncă, nu ai criteriu de profesionalism, nu ai pe
ce să mergi. Ai agricultură, ai nevoie de industria panificaţiei, ai pădure, ai nevoie de
industria de prelucrare a lemnului, ai agricultură, ai nevoie de unelte, industria fierului se
dezvoltă, ai agricultură, ai nevoie de irigaţii, industria metalelor se dezvoltă. Sunt legate
una de alta. Deci, vrând-nevrând, trebuie să ne întoarcem la talpa pe care am părăsit-o.
Ne-am învăţat să facem la casă talpă de beton, când Hristos a spus: “Temelia casei celei
sănătoase să nu o pui pe nisip unde o mişcă apa, să o pui pe piatră unde vântul şi apa nu
o pot mişca”. Deci noi trebuie să ne întoarcem acolo de unde am plecat. “Pământ eşti şi
în pământ vei merge până te vei întoarce în pământul din care ai fost luat.” Când ni s-a
spus că mergem în pământ, unii au tâlcuit că gata, trebuie să murim, să intrăm în sicriu.
Nu, pământul ne astupă, dar pământ eşti şi în pământ vei merge, mergi şi trăieşte din
pământ. Mănâncă din pământ, rădăcina, fructul, poama este a pământului. Aceasta este
tâlcuirea reală a acestui stih. Eminescu a fost un mare filosof şi a spus: “Până la urmă
orice ai spune,/ Peste toate o lopată de ţărână se depune”. Trebuie să ne coborâm de la
domnia artificială, de la traiul insolent, ca să spunem aşa, la adevărul pur, adică la acel
stih al Apostolului Pavel, care a spus aşa: “Cine nu munceşte nici să nu mănânce”. La
baza familiei este protecţia socială a familiei, instituţie care nu face nimic absolut pentru
familie. Cum vă spuneam altă dată, nu am nostalgia comunismului, ci amintirea acelor
ani când tinerii primeau de când s-au căsătorit fie o garsonieră, fie o cameră de cămin,
fie un apartament modest. Cei care începeau să aibă copii primeau cu o cameră, cu două,
cu trei, după numărul de vieţuitori din casă, şi aveau dreptul de a plăti foarte uşor din
salariu, oferindu-li-se un serviciu permanent ca să poată plăti în timp acea locuinţă pe
care o primeau. În ziua de azi, chiar dacă s-a încercat povestea cu Prima Casă, ea a fost
un eşec din start pentru faptul că astăzi nu există locuri de muncă. Cineva mă întreba de
dimineaţă:
- Părinte, credeţi că noi mai putem face ce a făcut Iov pe groapa de gunoi?
- Frate, ţine minte ce-ţi vorbesc, când nu există Dumnezeu, toată România e groapa lui
Iov, că tot ce agoniseşti în cinci, zece, douăzeci de ani cu firma şi cu economia pe care o
faci tu la aşa-zisa ta societate, un minut dacă nu ai fost atent, nu mai vine dracul, ci vine
fiscul şi-ţi ia tot. Dacă înainte satana a venit şi i-a ucis lui Iov prin oameni răi cămile,
copii, casă, avere, acum vine instituţia statului, te execută silit şi rămâi mai rău ca Iov.
Iov avea dreptul să se roage, astăzi nici nu mai ai timp să te rogi, pentru că ajungi la
închisoare.
Ce se întâmplă? Dumnezeu trebuie să fie permanent în ecuaţia gestionării familiei. N-ai
să poţi face niciodată familie sau avere fără Dumnezeu, chiar dacă la prima vedere avem
ocazia să vedem familii cu oameni care spun: “Pentru ce să mă rog? Ce mi-a dat
Dumnezeu? Pentru ce să mă duc la biserică? Care-i folosul?”
Folosul îl vor vedea abia mai târziu, când, după ce vor avea de toate, vor vedea nişte
neajunsuri care depăşesc problema unui ban din portofel sau o problemă care ţine de
aprins o lumânare. Adică vor avea probleme la care vor voi să aprindă mii de lumânări,
dar nu va mai fi de folos. Dumnezeu ştie să-şi ia cu dobândă şi eu chiar am cunoscut
oameni care au pornit pe calea bisericii, s-au spovedit, s-au împărtăşit, Dumnezeu i-a
ridicat din cenuşă, au ajuns oameni înstăriţi şi s-au întors înapoi de unde au plecat. Şi au
spus aşa:
- Părinte, dacă scăpăm de necazurile pe care le avem şi rezolvăm problemele, o să dăm
bani şi la biserică.

Integrarea în societate
Uneori noi ne putem integra în societate dacă ne conformăm regulilor generale ale
societăţii. Adică este una să dau bună ziua, să fiu corect la locul de muncă, să fiu ordonat
în ceea ce desfăşor, dar nu este totuna să mă integrez şi aici vă spun o întâmplare din
tinereţea mea. Nefiind fumător şi beţiv, când se făcea câte o şedinţă, spuneau:
- Pe Costică trimite-l undeva, nu-l chema, pentru că ăsta nu bea şi nu fumează cu noi şi
nu avem ce discuta.
Adică eu mai mult îi încurcam. Aşa că mă duceam şi lucram ceva, eram scutit de grijă.
Deci nu poţi să te integrezi în cele rele. Pot să mă izolez faţă de păcat sau de cele rele,
atunci mă integrez într-o societate stricată dar rămân ca un mic Lot acolo, în Sodoma şi
Gomora, în pătrăţica mea, însă aceasta nu înseamnă că nu voi fi expus unor pericole.
Poate că eu nu am dreptate, dar cred că este vorba de un flagel, de o lucrare a satanei
care pândeşte lumea bună şi o trage în ispită. Noi folosim acum, după americani,
termenul de afacere, dar nu înseamnă că dacă eşti un grădinar bun eşti un afacerist, nu
înseamnă că dacă eşti un agricultor bun eşti afacerist, un doctor bun eşti un afacerist,
doar că ei aşa spun: “Acestuia îi merge afacerea”.
În momentul în care eşti corect şi munceşti, şi atunci apare o situaţie de compromis.
Dacă nu te-ai compromis tu ca om, ci eşti familist, eşti iubitor de casă, de copii, de
morală, de conştiinţa din tine, o educi sănătos, atunci vine o altă etapă, compromiterea
ideologică. Automat eşti racolat, şi acesta e un adevăr. La ora actuală România aşa a
decăzut, România nu a decăzut că a venit cineva şi i-a mutat o piatră de la temelie.
România a decăzut exact prin acest fenomen. Dacă cineva a muncit, a fost corect şi a
fost serios, automat au venit şi i-au spus: “Vrei să fii cu noi? Vrei să faci cutare lucru?”.
Şi au început cele trei metode: şicanarea, exact ca în primele veacuri creştine, controale
de rutină, financiare, fiscale, OPC, orice desfăşori tu în activitatea respectivă, chiar şi
apă dacă vânturi, vine Mediul şi te întreabă de ce ai luat-o cu cana de plastic şi nu ai
luat-o cu cana de tablă sau de ce ai luat-o cu cana de porţelan şi nu ai luat-o cu cana de
ceramică. În momentul în care nu au reuşit aşa, începe bombardarea cu sancţiuni, dar nu
pentru că ele ar fi adevărate, ci tot ca un abuz de putere la adresa românului, tot ca o
formă de distrugere cu ţintă fixă până ce, la un moment dat, mai ai două şanse: ori să
închizi activitatea respectivă ca să nu te bagi în vreo datorie care te depăşeşte şi să devii
falimentar sau să ajungi să te vinzi pe tine însuţi să scapi de datoria respectivă, ori începi
să faci compromisuri.
După ce te-a împins în compromis, compromisul acela îţi rămâne ca o cureluşă la căţelul
de ogradă, căruia seara îi agăţi numai clenciul în zgardă. Tu până aici te întinzi, dacă ai
făcut un pas de aici încolo... Se cheamă sponsorizare politică, într-un termen mai
modern, ajuţi partidul. Noi trebuie să ne ajutăm pe noi, acesta e primul ajutor. După ce
ne ajutăm pe noi trebuie să ajutăm pe semenii noştri, or semenii noştri sunt mama, tata,
fratele, sora, ai unde să împarţi. Pentru cei care nu cedează nici aşa există o altă metodă,
numită mass-media. Atunci începe şicanarea într-un ziar, la televizor şi ajungi la
uciderea aproapelui tău prin cuvânt, prin cele două mari metode, calomnia şi denigrarea,
care, cum spunem noi astăzi, ne-au făcut imaginea praf. Aici nu este vorba de imagine,
aici este vorba de debilitatea societăţii, societatea fiind slăbită, fără repere, fără
caractere. În momentul în care vrei să ai un loc de muncă trebuie să ai şi puţin tupeu,
trebuie să ai şi îndrăzneală, să fii obraznic, să recurgi la compromisuri, că trebuie să
exişti. Deci nu ţi se dă voie să trăieşti sănătos, acesta este cuvântul. Se încearcă în mod
voit să se strice demnitatea românească, cea care mai este, picătura aceea. Pe ţăran l-a
convins că e mai bună asociaţia, ca el să stea cu mâna în buzunar şi să aştepte la sfârşitul
anului 300 de kilograme de grâu, şi l-a liniştit. Tot pe ţăran l-a convins că nu trebuie să
ţină vaca, pentru că aceasta consumă mult, şi să ia laptele din magazine. Aşa ajungi să
mergi la supermarket sau la hipermarket şi să cumperi o cutie de lapte care nu se
compară cu laptele pe care îl mulgi de la vacă. Atunci, sigur, cu o mentalitate din aceasta
de aristocrat, şi lenea devine aristocrată. Omul se învaţă şi spune aşa: “M-a dat în
şomaj”. Da, pentru un orăşean e o catastrofă. Acela stă între patru pereţi şi plăteşte şi
frunza de pătrunjel. Dar când eşti la ţară, de ce trebuie să te temi? Nu mai ai de ce te
teme. Lumea se împarte în două categorii: clasa intelectuală care să-şi vadă de treabă în
oraş şi să-şi facă treaba la nivel intelectual şi clasa muncitoare sau ţărănimea care trebuie
să vină să populeze, talpa ţării, cum se spune.

Agricultura ne poate salva

Cred că cel mai sănătos mod de integrare şi de creştere a rentabilităţii într-o ţară care nu
merge este dezvoltarea agriculturii. Până nu vom avea brevet de agricultor, nu vom
reuşi. Dar ce înseamnă brevet de agricultor? Omul trebuie să ştie să sape, să prăşească,
să semene, să cosească, să îngrijească un animal, să facă un asolament, să planteze o
plantă, să pască un animal, să exploateze. În momentul în care, nu pe teorii, ci în mod
practic, se arată cum se pregăteşte terenul pentru grâu, pentru cartof, pentru porumb,
cum se paşte vaca, cum se hrăneşte oaia, cum se hrăneşte pasărea, atunci i-ai dat brevet
de agricultor şi în loc de şomaj îi dai subvenţie 100 de lei pe lună să facă agricultură, nu
şomaj să doarmă acasă sau să mănânce seminţe. Omul este certat cu munca şi pământul
stă pârloagă peste tot, iar noi murim de foame, dar ne plângem. Au spus că anul acesta
pâinea se va scumpi din cauza ploilor, multe terenuri s-au compromis. Ele erau
compromise de astă-toamnă, de la nearat şi nesemănat; cel care a investit a avut grijă să
strângă ce a fost în picioare. Inundaţiile sunt calamităţi. Dar nu ţii o mulime de terenuri
agricole vraişte şi spui că a fost calamitate şi pentru aceasta ai scumpit pâinea. Pâinea s-a
scumpit din cauza lenei noastre, pentru că este mai lesne a cumpăra grâu din import
contra unor costuri şi comisioane decât a ara nişte pământ şi a semăna în mod serios, din
dorinţa de a face agricultură. Acestea sunt lucruri ce ţin de organizarea socială, ţin de
buna cârmuire a ţării, de gospodarul ţării, cum se spune, de conducător. Când
conducătorii sunt slabi, iar ne întoarcem la Psaltire, toate lucrurile ies de nimic.
Omul doreşte însă să primească o soluţie concretă. Ai putea să-ţi iei o locuinţă în oraş.
Cum? Dacă statul ar investi în construirea aceste locuinţe, dacă le-ar dea tinerilor să
plătească până chiar la sfârşitul vieţii dacă e nevoie, dar o sumă care, adunată toată la un
loc, ar constitui fonduri pentru alte locuinţe şi ar fi un rulaj. Deci totul începe de la ceva.
Era şi în Scriptură, când i-a pus Dumnezeu pe Adam şi pe Eva în rai le-a spus aşa: “Din
toţi pomii să mâncaţi”. Nu a plantat Adam pomii, Dumnezeu i-a plantat şi a spus: “Şi a
pus rai spre răsărit, şi l-a pus cu pomi şi l-a răsădit” ş.a.m.d., ca să înţelegem noi că era
stăpânul proprietăţii respective. Era simţul proprietăţii, dar cum? În mod îndumnezeit,
adică în conlucrare cu harul. Şi a spus, “i-a dat pomul vieţii” să mănânce din el ca să
aibă lumină, să aibă înţelepciune. Aşa şi societatea, nu poate aplica legi pe o traistă
goală, societatea nu poate aplica legi pe foame, pe nimic, pe vorbe goale. Societatea
trebuie să aplice nişte legi pe ceea ce lucrează concret. Ei au făcut chiar şi acel proiect cu
Prima Casă, nici acela nu a fost bine gândit, pentru că în momentul în care tu obligi
omul să investească pentru locuinţe, în ţara aceasta, la câte mii de tineri sunt şi punând
fiecare milionul lui, anul acesta faci de 10 case, la anul mai faci de 10, la anul mai faci
de 10, dar tu între timp creezi locurile de muncă: e nevoie de fier-beton – merge fabrica,
e nevoie de ciment – merge fabrica, e nevoie de dulgher – merge şcoala, e nevoie de
maistru – merge şcoala, e nevoie de muncitori – merge banul, circulă, e nevoie de
meseriaşi – merge calificarea şi atunci angrenezi un întreg sistem. Trebuie să avem
gândirea macrosocială, nu microsocială. Da, acela şi-a rupt un picior, dă-i 2.000 de lei şi
se face sănătos, gata, s-a rezolvat problema. Nu aşa! Trebuie cercetată atât cauza ruperii
piciorului, cât şi modul de vindecare, calea, tratamentul. Dumneata mergi puţin câte
puţin, noi îl punem întâi în ghips, îţi dăm un însoţitor, fă paşi, iar data viitoare uită-te pe
unde calci. Nu, el şi-a rupt piciorul, noi l-am plătit şi am terminat, ne-am spălat pe
mâini. Nu aşa se face, aceasta este greşeala din cauza căreia noi nu mai putem redresa un
sistem social. În ce constă? Implicarea directă. Fiecare om trebuie să aibă o
responsabilitate în societate. Nu poate toată lumea să aştepte. Ce să aştepte? Avem patru
milioane de oameni care muncesc, copiii sunt copii, avem trei milioane de pensionari şi
patru milioane de şomeri, că două milioane sunt plecaţi pe afară. Şi atunci, ce faci? Poţi
să împărţi un măr la 16? Nu hrăneşti pe nimeni. Oricât de mare ai desena acea felie, ea
tot în 16 e împărţită. Aşa şi cu aceasta. Trebuie să ne axăm pe realitate. Munca este
primul lucru. Fără muncă nu vom face nimic, putem să ne rugăm, putem să stăm la
rugăciune, putem să stăm în biserică, că unii spun:
- Părinte, m-am rugat şi nu mi-a ajutat Dumnezeu.
- E adevărat, dar pe lângă faptul că te-ai rugat, trebuie să şi munceşti, că Apostolul Pavel
a spus: “Lucrează şi te roagă”. Sfântul Antonie cel Mare şi Apostolul Pavel spun: “Pe
nimeni nu am îngreuiat cu trupul meu. Ziua am lucrat şi noaptea m-am rugat”. Noi
trebuie să creştem această generaţie care are direcţia greşită, pentru că e ca la genetică –
dintr-o genă bolnavă nu poţi să scoţi un produs sănătos. Aşa e şi în societate, dintr-o
familie bolnavă spiritual vor ieşi neadaptaţi social, iar dintr-o familie bolnavă economic
vor ieşi săraci pe bandă. Îmi spunea o doamnă:
- Părinte, sărăntocii ăştia nu mai nasc un copil, că aş vrea şi eu să botez.
- Doamnă, dar naşteţi dumneavoastră să boteze ei, că aveţi cu ce să-i creşteţi.
- Părinte, mă scuzaţi, am un băiat, ce vreţi, să fac o turmă?
- Dar de ce să facă tocmai săracul? Fă şi dumneata unul.
Am auzit o glumă, că pe criza aceasta e bine să faci copii, că îţi dă statul bani degeaba.
Dar de unde îi iei? Imprimi hârtii? În primul rând te trezeşti într-o zi că nu ai ce mânca,
te trezeşti într-o zi că nu mai ai cu ce te îmbrăca, nu mai ai cu ce te hrăni. Apoi a dispărut
simţul de care vă spuneam altă dată, femeia nu mai ştie să coasă, vrea cusut de-a gata.
Femeia nu mai ştie să toarcă, vrea pânză de-a gata, femeia nu mai ştie să ţeasă, vrea
voalul de cea mai bună calitate, femeia nu mai ştie lucruri care sunt banale la ţară.
Care este semnul la ţară care arată că o familie este de oameni gospodari? Casa
împrejmuită cu gard şi grădina cu flori din faţa casei. Ce denotă? Armonia din casa
respectivă. Pentru că dacă omul îşi permite să fie frumos în faţa casei, înseamnă că el se
simte bine, se simte fericit. În momentul în care te duci acum în jurul casei românului,
ce vezi? Maşini stricate, abandonate, pentru că nu au bani nici să le înmatriculeze, nici
să le vândă, nici să le repare. Toate clădirile sunt fără gard pentru că au fost făcute fără
noimă, negândite, neproiectate, fără nicio formă. Chiar mi-a plăcut vorba unui arhitect:
“Dacă vrei să vezi ce e în mintea românului, uită-te la toate casele din jur, fiecare e
strâmbă în felul ei, după mintea pe care o are acela în cap”. Şi aşa este. Nu s-a impus în
primul rând la nivel de stat să existe o anumită formă şi să se spună clar: “Proiectul
acesta îl respecţi, nu ce vrei tu. Nu vii cu fel de fel de idei”.
Un alt lucru care defineşte clar că este dezordine socială îl constiutie faptul că pe oricine
te duci să întrebi ceva, nu ştie. Încercaţi să vă duceţi la un simplu birou de informaţii să
întrebaţi cum ar trebui făcut cutare sau cutare. “Nu ştiu, întrebaţi mai departe... ”, ceea
ce denotă că omul este într-un total haos. Din aceasta nu se poate reveni glumind. Mi-a
spus odată o doamnă:
- Părinte, simt că înnebunesc.
- De ce spuneţi lucrul acesta?
- Părinte, nu mai fac faţă, pur şi simplu mă epuizează totul, zgomotul de muzică,
zgomotul de televizor, zgomotul de uşă, zgomotul de la apa de la baie, zgomotul de la
aragaz, zgomotul de la hotă, zgomotul de la aerul condiţionat, totul mă înnebuneşte. Eu
în clipa asta nici să mai merg pe stradă nu pot, pentru că mă termină psihic tramvaiul.
- Doamnă, aveţi două şanse, ori vă întoarceţi la viaţa naturală şi vă integraţi undeva unde
vă cântă cocoşul dimineaţa şi vă scoală sau vă culcaţi seara când asfinţeşte soarele şi s-a
întunecat, ori, dacă aveţi nervii tari ca lanţurile de oţel, staţi în mijlocul vacarmului şi
rezistaţi. Dumneavoastră singură v-aţi băgat în iad, nimeni nu v-a băgat acolo.
- Părinte, vă închipuiţi că de la soneria pe care apăs la uşă şi până la ultimul aparat pe
care îl folosesc acasă, toate au butoane, iar mie îmi fierb creierii în cap?
- Întoarceţi-vă la lingura de lemn, la fundul de mămăligă, la parc, la grădină, pliviţi o
buruiană, o luaţi din grădină, o tocaţi, nu mai staţi la piaţă, mulgeţi căpriţa, faceţi o
lingură de mâncare.
- Părinte, să nu credeţi că sunt departe de a face aşa ceva.
Mi-am dat seama de un adevăr pe care nimeni nu-l poate contesta: societatea noastră
este artificializată, noi nu mai avem clasă muncitoare, e foarte clar. De acum, dacă vrem
să împărţim România, o putem împărţi în intelectuali, că avem în toate domeniile,
negustori, pentru că singurul care rezistă e comerţul, care a existat de pe vremea lui
Ştefan cel Mare şi până în zilele noastre şi era singura sursă naturală de profit. Şi dacă
vrem să vorbim de o clasă care e pe dispărute dar s-ar putea forma din nou, e ţărănimea
de jos, deci munca rodnică a pământului, pentru că în momentul în care există mâncare
există şi profit. Carnea este un profit, grâul este un profit, zarzavatul este un profit,
fructele sunt un profit, acestea sunt lucruri care se caută zilnic. Omul va sta fără o haină
de lux sau fără o maşină de lux, dar fără mâncare nu va sta şi atunci sigur că există o
minimă şansă de întoarcere. Într-adevăr, 50 - 60% dintre cei din oraş care nu-şi au locul
acolo vor trebui într-o vreme oarecare să părăsească oraşul. Eu sunt ferm convins că va
veni vremea când aceste blocuri, pe care le vedem acum arhipline, jumătate vor fi goale,
pentru că întreţinerea e din ce în ce mai costisitoare şi atunci când se suprapun
cheltuielile cu venitul nu ai ce să faci, ajungi până la urmă să dai degeaba şi să pleci.
Există dorinţa de a trăi cât mai sofisticat. Am auzit la televizor că unii şi-au cumpărat
pământ pe Lună. Vă închipuiţi ce minte bolnavă îţi trebuie ca să ai titlu de proprietate pe
Lună?! Apoi să nu uităm cele trei mari plăgi, băutura, care a fost adusă odată cu
comunismul în 1940 de sistemul bolşevic, care a distrus tot ce înseamnă simţ românesc.
De la paharul de băutură la masă până la a dormi în cârciumă este un drum lung. Apoi şi
sistemul cultural dezinvolt, adică lipsa de pudicitate şi lipsa de ruşine, ca să spun din
partea feminină, dezmăţul modern, ei îi spun discotecă, e iarăşi un lucru care distruge
simţul moral din om şi îl transformă într-o unealtă de consum. Cea mai mare plagă care
a invadat România o constituie drogurile, care vin şi distrug şi constituie principalul
factor de însingurare şi izolare de societate. Sunt primele semne că omul nu se mai poate
integra în societate. Pe lângă sărăcie şi lipsuri, pe lângă incapacitatea de plată şi datorii
sau pe lângă lipsa de loc de muncă şi o sursă de finanţare, omului îi rămâne să se ocupe
de lucruri josnice – furturi, ucideri, spargeri, înşelătorii, minciună, tot felul de metode
subversive.
Integrarea în familie şi societate
Avem de-a face cu două planuri diferite. Familia este microsocială, pentru că dintr-un
tată sănătos şi o mamă sănătoasă vor ieşi copii educaţi şi atunci când tatăl este integrat
bine în familie, el este şi un membru de onoare sau de calitate al societăţii, pentru că ce
este societatea? Totalitatea persoanelor dintr-un anumit loc sau habitat alcătuiesc un sat,
o comună, un judeţ, o regiune, o ţară sau un principat, cum erau vremurile de demult. Ce
trebuie să descoperim aici? În momentul când vorbim de integrare familială, vorbim de
un habitat. Ce înseamnă habitatul familial? Înseamnă mamă, tată, copii. Dacă tata este
sănătos, automat şi soţia va fi o femeie vrednică, dacă soţia este vrednică, automat şi
copiii vor fi vrednici, dacă copiii sunt vrednici, e clar că părinţii sunt de calitate. Există
oameni neintegraţi în societate care se consideră deasupra celorlalţi. Dar o bună
croitoreasă, o bună gospodină, o bună profesoară, o bună mamă, o bună casnică,
indiferent că au sau nu au bani, ele fac parte din societate, se îmbracă frumos, se îmbracă
curat, se îmbracă îngrijit, îi respectă pe ceilalţi oameni, duc copilul de mână, îl iau de la
şcoală, muncesc şi îşi câştigă pâinea, mai multă sau mai puţină, aceasta însemnând însă
că există o integrare.
Dar încep înstrăinările de societate pe baza viciilor. Omul care era adaptat în societate
nu-şi mai găseşte locul, apare dezadaptarea beţivului şi urmările ei, lipsă de seriozitate,
virulenţă, violenţă, criminalitate. Cine nu fuge de omul rău? Aceasta este izolarea lui
personală. Dar în familie apare acelaşi fenomen. În momentul în care unul dintre părinţi
este pe panta viciilor, apare efectul secundar – divorţul. Și mai mult decât divorţul apar
violenţa în familie, proasta educare a copiilor, plecarea copiilor de acasă, că aşa se naşte
delincvenţa. Aţi văzut fetiţe tinere la prostituţie, băieţi tineri plecaţi fără căpătâi, iau
ţările la rând, nici nu ştii pe unde să-i găseşti, în tot felul de reţele. În momentul în care o
familie din aceasta se destramă, mai dă model la două-trei. “Ei, dacă cutare face aşa, de
ce să nu fac şi eu? ” Şi încep să apară cuiburi, încep să apară, dacă vreţi, mici habitaturi
şi atunci cum se selectează? La centrul satului – lumea bună, spre periferii – lumea mai
obişnuită, mai modestă, iar la margini de tot apar săracii şi decăzuţii, fiecare este împins
la margine. Aici este vorba de o selecţie naturală. De ce? Întrucât cel care este
dezordonat, în primul rând, nu poate suporta ordinea. Asta este cel mai grav. Nu aţi
văzut niciodată un om care nu este beat să se lege de cineva, din contră, cel beat se leagă
de omul sănătos, sau cel ticălos sau cel leneş sau cel guraliv sau cel neserios sau, dacă
vreţi, se merge chiar la înscenări. Se duc anume şi lovesc maşina un om cu bani ca să-i
poată înscena ceva, să scoată bani de la el, sau îl supără ca să-i insulte şi îl acuză de
calomnie. Sunt foarte multe metode de provocare în societate, care par mai importante
sau mai puţin importante, dar cel mai mult viciile separă oamenii. Într-o comunitate veţi
găsi exact ca într-un ou, nucleul – lumea sănătoasă în mijloc, coeficienţii citoplasmatici
la mijloc şi coaja pe margini. Că acum lumea bună fuge şi se retrage la linişte şi devine
margine, prin proasta chivernisire a legilor atât sociale cât şi morale, ajunge mijlocul
satului să fie centrul răutăţii. Dacă ADN-ul este bolnav, toată societatea este bolnavă. Şi
atunci când în comunitate ai un primar neserios, comuna merge rău, când ai agentul de
ordine public neserios, infracţiunile se înmulţesc, când contabilul fiscal nu este bun,
corupţia se înmulţeşte. Vedeţi? S-a schimbat.
Ce era de fapt un sat? Întotdeauna preotul, doctorul, jandarmul, primarul, învăţătorul
reprezentau nucleul satului. Acum, lumea bună s-a retras la periferie, a ieşit din haos, iar
haosul a devenit frunte şi atunci nu mai ai la ce să te aştepţi. Aceasta este o mişcare
rotativă dinspre exterior spre interior şi dinspre interior spre exterior a comunismului.
Comunismul a promovat toate nonvalorile. Îmi aduc aminte, doi bătrâni se certau, la
care unul îi spune celuilalt:
- Tu ai avut noroc că a venit comunismul, că îţi mâncau păduchii pălăria.
La care acela îi răspunde:
- Dacă s-ar mai întoarce odată comunismul, prima dată, ţie ţi-aş confisca totul.
- Măi, tu să munceşti ca să confişti.
Vedeţi că până la urmă mentalitatea sănătoasă, atât în vremea comunistă cât şi în vremea
democrației, este munca. În care te munceşti sau te zbaţi să faci ceva, trăieşti dar dacă
stai şi aştepţi, nu ai ce să rezolvi. Deci vorbim despre izolarea morală şi izolarea
economică, iar în familie despre izolarea de disciplină, de morală. În momentul în care
unul din familie face rău, ori pleacă femeia cu copiii, ori pleacă bărbatul de acasă şi
rămâne femeia cu copiii. Când s-a întâmplat lucrul acesta şi a apărut această
dezintegrare, poate să reapară un echilibru temporar sau poate să nu mai apară niciodată,
dar urmările sigur vor fi pentru că ce văd copiii la părinţi, aceea fac şi ei. Aceasta este
lege de fier în ortodoxie, fumează tata, fumează şi copiii, bea tata, beau şi copiii, sunt răi
părinţii, sunt răi şi copiii.
Desigur, există şi excepţii, copilul a văzut la tatăl că bea, așa că el nu a pus picătură de
băutură în gură, sau mama a fost neserioasă, iar fiica a avut o respingere totală faţă de
acest comportament. Asta înseamnă că genetic este ceva sănătos, dar foarte rar se
întâmplă, cazuri din acestea spontane avem în toate domeniile, dar în general 30% din
imoralitate se datorează familiilor dezorganizate sau destrămate. Într-o familie unde
viciul este la modă şi copiii sunt cu grămada.
Revenind la integrarea în familie şi în societate, s-ar putea ca în familie, la un moment
dat, prin luminarea lui Dumnezeu sau prin voinţa Lui, unul să se lumineze şi să înţeleagă
scăderile celuilalt şi să izoleze. Aţi văzut, sunt multe mame cu copii care s-au izolat de
soţ, sau soţi care s-au izolat de soţii. Atunci apare primul prag în care se rupe contactul
cu familia. Când faci brânză, în butoi rămâne zerul. Ei, aşa şi lumea aceasta în societate.
În momentul în care se separă cei buni, ei se încheagă şi se atrag unii pe alţii, rămân cei
care se împrăştie ca apa, din care provin potenţiali concubini şi concubine, potenţiali
desfrânaţi şi desfrânate. Astfel se creează masa de viciu.

BOR despre legalizarea prostituţiei

Întrebată despre legiferarea prostituţiei, Biserica a fost de părere că prostituţia nu trebuie
legiferată niciodată. Eu consider că de va fi legiferată, va fi tot un interes al societăţii de
a culege roade pe spinarea păcatelor unor oameni neputincioşi. În momentul în care
aceste personaje există şi mai sunt şi promovate de mass-media – cât câştigă, cum
câştigă, cum se descurcă, ce fac – se lasă de înţeles că e posibil aşa ceva, iar ele sunt
principala sursă de infecţie a tineretului în formare, pentru că tineretul ştie că este posibil
aşa ceva în societate. S-ar putea ca tocmai această legiferare a prostituţiei să racoleze
tineret mult mai bun şi sănătos, să atragă în mediul respectiv pe motiv că este legal,
adică să ajungă păcatul la rang de virtute. Ştiţi ce mi-a spus odată o prostituată?
- Părinte, dumneavoastră, Biserica, aţi făcut mare greşeală că aţi fost împotriva
legiferării prostituţiei.
- Nu ştiu despre ce este vorba, zic.
- Noi, prostituatele, putem să avem şi noi o biserică a noastră unde să ne rugăm şi s-o
facem din banii pe care îi câştigăm noi din păcatul prostituţiei.
- Unde aţi găsit în Scriptură că Dumnezeu vrea biserică făcută din bani de la prostituţie?
- Nu scrie, dar ne alegem şi noi o sfântă, cum a fost Maria Egipteanca, că ea e
ocrotitoarea noastră.
- Chiar nu am ştiut treaba aceasta, aud ceva nou.
- Dar nu ştiţi că Maria Egipteanca a fost desfrânată?
- Îmi place că aţi citit începutul vieţii Mariei Egipteanca, dar aş vrea să-i citiţi sfârşitul.
- Ei, dacă o luăm aşa, ce, toată lumea e sfântă pe pământ?
Prostituţia este o altă sursă de izolare în familie. Femeia nu se mai poate adapta la viaţa
de familie a unui singur soţ. Cap al femeii este bărbatul. Şi bărbaţii care ajung acolo sunt
tot dezintegraţi din familie, care ar trebui să aibă o singură femeie şi să fie cap femeii,
iar ei de fapt umblă prin alte părţi. Această izolare prin viciu nu este sănătoasă. Trebuie
lăsat fiecare în legea minţii lui şi când conştiinţa va lovi acolo în punctul sensibil al
inimii, al gândirii, poate se vor întoarce la cărarea cea bună. Factorii care duc la izolare
sunt: necunoaşterea lui Dumnezeu, necunoaşterea legilor lui Dumnezeu, lipsa de
legătură cu Dumnezeu prin Biserică şi lipsa de legătură cu Dumnezeu prin citirea
rugăciunii sau a Scripturii. Pentru că un om care citeşte cu adevărat în Sfânta Scriptură
sau citeşte o rugăciune nu ajunge în punctul respectiv. Ajungem într-un punct unde
suntem din nou obligaţi să spunem: “Zis-a cel nebun înaintea lui Dumnezeu când
păcătuieşte, nu este Dumnezeu înaintea ochilor lui, în inima sa”, pentru că omul ajunge
în punctul în care crede că orice face i se cuvine sau că tot ce face este normal. Şi când
omul ajunge să facă ce vrea el, că este normal, ajunge în punctul în care crede că el este
Dumnezeu. “Mie îmi aparţine viaţa, eu îmi aparţin mie, fac ce vreau cu viaţa mea şi o
consum cum doresc eu.” Aici e vorba despre necredinţă şi moartea sufletului mai înainte
de moartea trupului. Spune Mântuitorul în Evanghelie: “Urechi au şi nu aud, ochi au şi
nu văd, minte au şi nu pricep”.

Viaţa normală într-o societate anormală

În ziua de azi, oamenii adesea nu pot să vină la slujbă, în biserică, din cauza obligaţiilor
pe care le au faţă de serviciu, faţă de copii, sunt prinşi ca într-un vârtej şi îl separă şi de
timpul de rugăciune, şi de prezenţa la biserică. Există totuşi soluţii? În secolul XXI,
şansele de supravieţuire a familiei creştine şi a familiei în general, pentru că poate nu toţi
sunt creştini, poate unii sunt de altă religie, constau în primul rând într-o fidelitate şi o
autoritate asupra familiei egale atât din partea soţului cât şi a soţiei. Încrederea unuia în
celălalt este punctul numărul unu, fără încredere nu va exista familie. Apoi, nici
planificarea familială sau naşterea de prunci, nici abuzul ca fărădelege nu sunt bune. E
nevoie de măsură şi dreaptă socoteală în toate, deci o trăire normală cu duh autentic
social şi moral după mersul normal al unor lucruri pe care le dictează atât morala cât şi
conştiinţa din noi.
Eu sunt ferm convins că şi cea mai atee femeie, în clipa în care săvârşeşte un păcat, are
mustrarea ei de cuget; şi cel mai necredincios bărbat, când face un rău, în mintea lui,
undeva, tot există un strop de părere de rău. „Nu mă ştie nimeni, dar cred că totuşi aici
nu am făcut bine.” Aici este vorba de trezvie, luarea aminte de sine, lucrul acesta este
foarte important. Această luare aminte de sine ne dă locul care ni se cuvine în societate,
pentru că aici avem un proverb popular pe care eu îl ştiu de acasă: dacă nu te respecţi tu
pe tine, nici ceilalţi nu te respectă. Atunci, ce impune respectul? Autorespect. Dacă salut,
voi fi salutat, dacă ajut, voi fi ajutat, dacă vorbesc frumos, mi se va vorbi frumos, dacă
respect, voi fi respectat, dacă întind o mână, voi primi o mână, deci automat echilibrul
de forţe la nivel moral. Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea.
Te porţi frumos, vei primi frumos, te porţi urât, vei primi urât. S-ar putea să faci bine şi
să găseşti rău, dar apare următorul fenomen – depinde din partea cui, pentru că poţi să
primeşti rău din partea cui nu te aştepţi sau din partea cuiva la care te aştepţi. Dar şi aici
este o lege logică de viaţă – înveţi să-ţi alegi prietenii, tot după un proverb popular,
prietenii ţi-i poţi alege, neamurile ţi le dă Dumnezeu. Adică în clipa în care un om nu
este vertical faţă de tine, a doua oară, cel puţin, ştii cum să te fereşti de el, ştii cum să
eviţi, ştii cum să ocoleşti, ştii cum să tratezi.
Într-o societate normală, trebuie să ai contact cu un mediu sănătos, spune-mi cu cine te
însoţeşti ca să-ţi spun cine eşti. De obicei, între oameni există afinităţi care ţin
întotdeauna de mersul social, pentru că între oamenii cu afinităţi se face şi un botez
creştin, se face şi o cununie creştină, se face şi o mică petrecere, este şi un mic ajutor, se
leagă şi o mai bună colaborare şi o mai bună discuţie. Orice om, oricât de ticălos ar fi,
tot are un prieten, cum se spune, de teapa lui, deci tot se destăinuie cuiva, că aşa este
născut omul. Homiakov spunea: ”Noi greşim întotdeauna singuri, dar trebuie să ne
ridicăm tot timpul împreună”. Un om poate greşi separat, dar are nevoie de sfat, singur
nu se poate ridica. Oricine ar fi cel care îl sprijină, şi o singură vorbă bună poate repara
un viciu.
Când ai reuşit să te integrezi în mediul social, automat apar şi anumite relaţii sociale,
care ce înseamnă? Din relaţiile sociale noi putem cunoaşte anumite calităţi. Se spune:
“Vreau un constructor bun, vreau un doctor bun, vreau un bucătar bun, vreau un croitor
bun, vreau un comerciant bun” şi atunci se leagă şi acele relaţii în raport cu pregătirea şi
studiile pe care le avem. În sensul că acela spune: “Nu vii să lucrezi la mine?”. Sau:
“Ştiu eu pe cutare”. Oamenii se gândesc: m-aş duce în cutare loc că sunt profesori mai
de calitate, sau m-aş duce în cutare loc că sunt exigenţele mai mari, sau m-aş duce în
cutare loc ca să pot forma elevi mai buni. Acestea ţin de simţământul interior, adică de
formarea interioară a fiecăruia, iar după formarea interioară este lupta de păstrare a
liniei. Este un lucru concret, nimeni nu-l poate schimba. Nu te-ai păstrat pe linia de
lucru, ţi-ai călcat cuvântul, nu ai fost serios, nu ai fost ordonat, nu ţi-ai îndeplinit
misiunea pe care o ai, nu ţi-ai păstrat promisiunea dată cuiva, începi să fii marginalizat,
obstrucţionat sau începi să fii în atenţia celorlalţi ca un suspect, deja dai de bănuit, cum
se spune. Aici poţi să profiţi de acest lucru, să te autocorectezi, aici apare şi
autoeducaţia. Se spune: “Este autodidact!”. Da, înveţi să faci cutare sau cutare lucru din
mers.
Cel mai important factor în formarea ca om în societate, pentru bărbaţi, a fost armata.
Faptul că tânărul, la 18-20 de ani, era integrat pe un an şi patru luni într-un loc unde toţi
mâncau la fel, se îmbrăcau la fel, gândeau la fel, se spălau la fel, munceau la fel, învăţau
la fel forma un caracter, chiar mai mult decât şcoala. Din şcoală veneau pregătiţi
intelectual, ştiau să scrie, ştiau să citească, cunoşteau anumite specialităţi. Armata se
face după liceu şi fiecare avea deja definită o linie profesională. Eu îmi aduc aminte că
la armată ne-a întrebat mai întâi ce vârstă avem, de unde suntem, ce şcoală am terminat.
Un băiat a spus:
- Şcoala de bucătar.
La care cineva din grupul de băieţi a râs:
- Şcoală de bucătar, ce e asta? Mama mea face mâncare acasă şi nu are nicio şcoală.
La care un cadru militar de acolo a zis:
- Dragii mei, să ştiţi, toate profesiile trec prin stomac. A fi bucătar nu-i o ruşine,
indiferent ce funcţie ai avea în societate, ai nevoie şi de masă. Dacă o face cineva
calificat, atunci vei putea tu să te califici mai departe, că altfel s-ar putea să nu ajungi să
te califici.
Nu i s-a dat voie să râdă că acela avea o şcoală de bucătar. Mai târziu s-a văzut că el, ca
bucătar, a stat la bucătărie ferit de restul companiei şi regimentului. Noi făceam
instrucţie, mergeam, alergam, munceam din greu, el stătea acolo la cald şi îşi făcea
treaba lui. Când veneam, el era vesel:
- Ce aţi mai făcut? Ce aţi mai dres?
Ceilalţi erau frânţi de oboseală, uzi de la ploaie, îngheţaţi de la frig, rupţi de la cărat,
munciţi. El îţi punea cu polonicul în castron şi spunea de multe ori:
- Ei, uite, nu e o ruşine să fii bucătar.
Indiferent de pregătirea profesională, armata contura nişte caractere. Aţi văzut, în
pământ când plantezi ceva, îi dai îngrăşământ, îi dai gunoi, pliveşti, prăşeşti. Aceasta
este prima pregătire a pământului şi semănatul, prima praşilă, când plăntuţele sunt mici,
şi mai începe o a doua când sunt mari.
Aşa am văzut eu întotdeauna în mintea mea educaţia din familie. Prima dată pregăteşti
terenul unde se nasc copiii, casa, familia, locul şi cine îi naşte. Apoi, când sunt mititei,
prima praşilă e mama şi tata, iar a doua praşilă nu ştii cine ţi-o face, că deja eşti mare.
Dar dacă e făcută şi a doua bine, respectiva plantă creşte şi aduce roadă. Școala este tot o
praşilă, acolo îţi formezi o idee generală despre lume şi viaţă, dar armata era praşila cea
de pe urmă, pentru că de acolo pleca fiecare în direcţia lui. Când termina armata, se
însura şi era familist sau se ducea în câmpul muncii. Celor care am lucrat înainte de
armată, stagiul militar ni s-a trecut în cartea de muncă, ca vechime.
Anumite caractere se formează într-un fel şi anumite caractere se formează altfel. Pe
vremea lui Ceauşescu, în general, la fete existau internate în şcoli, le punea în camere,
aveau pedagoge care le educau. La spălat pe dinţi, la îmbrăcat, la şcoală, la făcut temele,
toate la clasă, toate la masă, le învăţa viaţa colectivă. Se întâmpla şi acolo că aveai una
leneşă, alta îşi lăsa patul nefacut, una nu se spăla, alta întârzia. Aceasta avea rolul de a
defini pentru viitor ce fel de om ai în faţă. Acel fel de om îl găsim astăzi în societate
peste tot: nu se duce la muncă pentru că a ţipat patronul la el, pentru că el nu a făcut
armata. De unde să ştie el ce înseamnă să ţipe cineva la tine? Ea nu se mărită ori nu mai
stă măritată, că a jignit-o soţul şi i-a vorbit urât, ea a plecat şi a dat divorţ, că vrea viaţă
independentă. Ce v-am spus mai înainte, singularitatea personală?!
În păcatele de spovedanie spune singularitate trufaşă, adică foarte greu te apleci să
primeşti un sfat sau foarte greu să te apleci să primeşti un cuvânt de educaţie, sau sunt
oameni care chiar nu acceptă observaţii. În momentul în care întâlneşti asemenea
elemente, întâlneşti de fapt scadenţele societăţii – personalitatea cultivată greşit,
neseriozitatea, lipsa de responsabilitate. Nu a avut cine să formeze un caracter frumos.
Acum s-au inventat şi licee particulare, unde copiii anumitor persoane se duc, plătesc
nişte sume, toţi au note mari, sunt deştepţi, sunt frumoşi, ştiu totul, nicio problemă. Dacă
îi iei la bani mărunţi sau la materii nu ştiu nimic, dar ei au terminat totuşi un liceu ca şi
cel care merge la Negruzzi, la Racoviţă, la Sadoveanu.

Serviciul şi slujba
Ca o dovadă că oamenii într-adevăr sunt foarte solicitaţi la locul de muncă şi mai ales în
mediul privat, există două cazuri de deces, cunoscute prin mass-media, în urma
eforturilor extraordinare, a solicitărilor de la locul de muncă. S-a făcut atunci un pic de
discuţie şi apoi au fost date uitării. Cum pot fi şi creştini în viaţa de familie aceşti
oameni care muncesc atât de mult? Aici vorbim de exploatarea omului de către om. Aici,
Mântuitorul Iisus Hristos a spus aşa: “Cine nu adună cu Mine, risipeşte”. Şi aici sunt
două lucruri foarte concrete. O să vedeţi patroni care au falimentat firmele şi au distrus
sau au pierdut tot ce au muncit. Am întâlnit foarte mulţi care, tocmai pentru faptul că cei
care au muncit nu au fost plătiţi cum trebuie, au fost supraaglomeraţi, ţinuţi peste orele
de program, ore tăiate, ore neplătite, etc., au suferit la capitolul calitatea muncii prestate.
Aici este vorba despre infatuarea aceea a omului plin de bani şi sătul de sine, că el nu
discută cu oricine, că aşteaptă alţii zece la poartă ş.a.m.d. Aceste atitudini au făcut ca şi
în firma lor lucrurile să ajungă să fie făcute la calitate proastă, să fie făcute la normă, să
fie făcute fără niciun simţ de responsabilitate şi să se împlinească un alt proverb:
“Leneşul mai mult aleargă şi zgârcitul mai mult păgubeşte”.
Cele opt ore de muncă pentru foarte multă lume au ajuns zece şi chiar mai mult. Dacă ne
gândim la cuvintele Apostolului Pavel, “neîncetat vă rugaţi”, vom vedea că într-adevăr
nouă nu ne rămâne timp de rugăciune. Când mai discut cu oamenii câteodată, ei îmi
spun:
- Părinte, muncim toată ziua. Când să ne rugăm?
Eu le răspund:
- Timpul nu l-aţi făcut voi, e al lui Dumnezeu, voi doar trebuie să-l gestionaţi. Învăţaţi-
vă, că au ieşit acatistele acestea mici ca nişte buletine, şi fie că eşti la maşina de cusut,
fie că eşti la birou, fie că eşti la gestiune la raft, fie că eşti în picioare la spital, fie că eşti
oriunde, când prinzi cinci sau zece minute liber, scoate cărticica şi zi o bucăţică de
rugăciune, că înaintea lui Dumnezeu tot rugăciune este. În tot locul stăpânirii Lui,
binecuvântează suflete al meu pe Domnul. Nu contează că bandajezi un bolnav, că
legeni un copil, că faci mâncare în bucătărie, că speli sau calci, învaţă această rugăciune:
“Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”.
Această rugăciune, rugăciunea lui Iisus, spusă de 100 de ori înaintea lui Dumnezeu este
echivalentă cu Psalmul 50 de trei ori. La ce ajută acest lucru? Pui câteva boabe de fasole
în buzunar şi începi să te rogi cu acest “Doamne Iisuse”, în gând, nimeni nu-şi dă seama
ce faci, în orice fel de muncă ai fi, şi când ai terminat dai o boabă la o parte, mai zici cât
poţi. Părintele Cleopa spunea aşa, asta am prins de la el: „Omului care face serviciu din
greu la mină, la loc greu de muncă, nu-i cereţi să postească precum unul care face
serviciu mai uşor. Dacă nu mai poate posti, să postească măcar lunea, miercurea şi
vinerea. Dacă nu poate şi munca e foarte grea, pentru că el asigură casa şi întreţinerea
familiei, să se ferească măcar de mâncarea de carne, adică să mănânce lactate. Dacă face
o muncă mai uşoară, să postească postul normal, după boală şi după neputinţă, cu ulei
sau fără untdelemn”. Şi spune aşa: “Cei care lucrează mai puţin să facă măcar o oră de
rugăciune dimineaţa şi o oră de rugăciune seara”. Asta înseamnă puţin sacrificiu.
În general, când am rânduit canonul la spovedit, le-am spus multor oameni aşa:
- Încercaţi să vă rugaţi seara chiar dacă sunteţi mai obosiţi, pentru că în prima parte a
serii toropeala îi prinde repede pe toţi cei obosiţi şi aveţi mai multă linişte. Când veţi
încerca să vă rugaţi dimineaţa, veţi deranja mai mult, pentru că dimineaţa unul nu
suportă becul, altul nu suportă lumânarea, altul nu suportă gălăgia, mişcarea, deschisul
uşii, mersul prin casă. Dar pe foarte mulţi dintre ucenicii pe care îi am şi îi cunosc i-am
învăţat să-şi facă din debaraua de la bloc o mică cameră de rugăciune. Au curăţat totul şi
au mai dus prin balcon anumite lucruri sau prin garaj, pe la subsol, şi acolo au pus o
icoană şi o candelă. Omul intră acolo, aprinde căndeluţa, se pune în genunchi, spune o
rugăciune în linişte un sfert de oră, zece minute, cinci minute.
Vă spun lucrul acesta pentru că l-am văzut în mijlocul Bucureştilor. Venea o doamnă de
la Ministerul Muncii, avea treabă în Iaşi de multe ori, şi ne-am cunoscut întâmplător de
o Cuvioasa Parascheva. Mi-a spus aşa:
- Părinte, o să puteţi veni odată la mine acasă să-mi faceţi o agheasmă?
- Când vom veni la Sfântul Dumitru, vom călca şi la casa dumneavoastră.
În clipa când am sunat la sonerie şi am intrat în casă la doamna, nu ne-a venit a crede
ceea ce am putut să vedem. Doamna, care era toată etichetă pentru serviciul unde lucra,
acum avea o rochie de casă pe ea şi un batic pe cap, fără bijuterii, doar cu cruciuliţa la
gât, nu mai era machiată, nu mai era aranjată şi a spus aşa:
- Părinte, aş vrea să mergem să sfinţim în camera mea de rugăciune, acolo aş vrea să
facem slujba, nu în sufragerie.
Şi nu mică mi-a fost mirarea când ditamai secretarul de stat avea un perete plin numai cu
icoane, cu două căndeluţe aprinse, şi mi-a spus că una o ţine pentru vii şi una pentru
morţi.
- După ce soţul meu se duce şi se linişteşte în dormitor, eu stau aici şi mă rog. El nu vine
în camera aceasta, nu mă deranjează, dacă vrea să vină să asculte, ascultă, dar nu-l prea
interesează. După ce termin rugăciunea, mă duc lângă el, mă aşez în pat, ne culcăm şi
suntem om normal cu soţia, aşa ne ştiu copiii, aşa mă ştie soacra, aşa mă ştie socrul, dar
aici nu ne deranjează nimeni, aici este bisericuţa mea în mijlocul acestui iad de capitală.
Şi la serviciu am Psaltirea în sertarul biroului, iar când alţii fac rebus sau se joacă pe
calculator, eu deschid sertarul, pun semn la catisma la care am rămas şi unii mă întreabă
câteodată: “Ce faci, Sanda, acolo?” “Aa, nimic, caut nişte hârtii, nu le găsesc.” Zic o
catismă, iar împing sertarul, iar îmi văd de treabă, iar lucrez. Când nu am teren iar
deschid sertarul, iar mai zic o catismă. În rest, dacă vreţi să mă credeţi, am cărticica de
rugăciuni cu mine în poşetă, nu-mi este ruşine, în maşină, când mă duce soţul câteodată
la serviciu, nu-mi este ruşine, că-mi şi spune: “Dar ce, eşti preoteasă, ce-i cu tine?” “Stai
liniştit, că ce fac eu îţi foloseşte şi ţie.”
Vreau să vă spun, doamna avea un caracter impecabil. Am rămas surprins. Am să vă mai
spun ce lecţii ne-a dat doamna. Eram la ea într-o zi de miercuri şi toată mâncarea era
foarte bună la gust. La un moment dat, cineva i-a cerut ulei să pună pe nişte roşii, la care
ea întreabă foarte mirată:
- Dar dumneavoastră miercurea mâncaţi cu untdelemn?
Ea ne-a pregătit mâncarea călugăreşte, atât de bine era documentată cu anumite lucruri
mărunte care ţineau de tactica ei personală. A spus:
- Părinte, străbunicul meu a fost preot şi eu îl moştenesc pe el. Îmi place să mă gândesc
întotdeauna că ceea ce fac, lui îi place.
Dacă este bunăvoinţă, într-adevăr, după o zi de muncă, ne rămâne seara să aranjăm toate
lucrurile pentru a doua zi, pentru că de fapt seara e o pregătire pentru a doua zi – casă,
masă, haine, călcat, spălat, îngrijit, pus copiii în rânduială, pregătit de câteva ore de
somn şi iar de la capăt. Când s-au culcat toţi, băgat în pat, cu plapuma trasă până la gât,
aproape de somn, cu mâinile împreunate pe piept, dacă în genunchi nu ai timp să stai sau
eşti obosit, şi până adormi, spui de şapte ori Psalmul 50, de şapte ori Crezul, de şapte ori
“Tatăl nostru”, de şapte ori “Împărate ceresc”. Nu contează unde ai să adormi, dar să
adormi rugându-te. Foarte mulţi mi-au spus:
- Părinte, să ştiţi că în clipa în care m-am aşezat în pat şi m-am pus la rugăciune, chiar
îmi trece oboseala şi nu adorm până nu le fac, e o necesitate. Parcă altfel dorm după ce
le-am citit.
De ce i-am învăţat cu aceste rugăciuni? Pentru că sunt complexe şi uşoare. Ca să ştii
simbolul credinţei, ştii de ce crezi în Dumnezeu, nu să spui că aşa au crezut mama şi
tata. Acesta nu e un răspuns ortodox. Să ştii rugăciunea “Împărate ceresc” este epicleză
peste casa ta, că o invocă preotul când începe cele şapte Taine în biserică. Să ştii “Tatăl
nostru” înseamnă să te rogi ca Iisus Hristos, că aşa a spus Iisus Hristos: “Când vă rugaţi,
aşa să vă rugaţi”. Şi ca să ştii şi Psalmul 50 înseamnă să-ţi pocăieşti păcatele.
Dacă luăm atent, rugăciunea unui om obosit, făcută toată cu rânduială, este de fapt ca o
rugăciune de seară, pentru că nici rugăciunea de seară nu are mai mult de 20 de
rugăciuni în ea. Pe foarte mulţi i-am sfătuit să înveţe sfârşitul de la rugăciunile de
dimineaţa şi seara către îngerul păzitor şi le-am spus să-l înveţe, că au nevoie tot timpul.
Cei mai râvnitori fac Canonul de pocăinţă sau Canonul de înger păzitor, îl dau foarte
des. Mulţi creştini reuşesc să ajungă la nişte practici duhovniceşti deosebite. Aici am să
dau ca exemplu o băbuţă interesantă, care vine la noi la biserică. Ea este confecţioneră.
Deşi are peste 50 de ani, a spus aşa:
- Părinte, am stat eu şi m-am gândit, cum învaţă studenţii la facultate atâtea braţe de cărţi
ca să iasă domni mari, eu n-oi fi în stare? Am învăţat Paraclisul Maicii Domnului pe de
rost, am învăţat Canonul de pocăinţă pe de rost şi toată ziua cât ţăcăn la maşină le zic şi
nu mă plictisesc niciodată. Când îmi aduc aminte, iar îl iau de la capăt dacă am uitat
unde am rămas. Dacă îl termin, iar îl mai iau o dată de la capăt, tot îl repet să nu uit şi
aşa mă rog toată ziua la maşina de cusut.
Şi spunea, într-adevăr, că stă şi câte nouă ore la muncă. Dar a zis că unii se enervează,
alţii se supără, alţii se tulbură, se mai ceartă între ei, nu sunt mulţumiţi şi toţi întreabă:
- Dar mata de ce nu te enervezi?
- Eu nu am timp să mă enervez, că mă rog.
Le-am spus creştinilor noştri o întâmplare foarte interesantă cu Sfântul Antonie. A stat el
şi s-a gândit la ce măsură de rugăciune a ajuns. Şi i-a spus îngerul:
- Du-te la cutare om în cutare oraş, că ai să vezi că acela se roagă neîncetat.
A luat sfântul desaga, a ajuns la locul respectiv, a găsit un bărbat cu soţie şi copii şi a zis:
- Voi cum vă rugaţi?
- Părinte, cum putem.
- Pentru numele lui Dumnezeu, chiar vă întreb cum vă rugaţi.
- Uite aşa ne rugăm, eu mă rog de cu seară, că soţia e obosită de la muncile zilnice. După
ce adorm, se mai trezeşte ea oleacă şi după ce adoarme şi ea, se scoală un pic copiii şi se
roagă, ca să se facă către dimineaţă.
- Şi restul cum acoperiţi?
- Simplu, Părinte. Avem şi noi oleacă de muncă din rodul mâinilor noastre şi tot ce
câştigăm împărţim în trei, o parte oprim pentru noi să trăim, o parte am mai dat la
biserică pentru că şi bisericile fac liturghie pentru noi, de la miezul nopţii până a doua zi
la prânz tot liturghie este pe faţa pământului, şi o parte am mai dat la săraci, ca atunci
când dormim sau muncim să se roage şi ei pentru noi. Uite aşa, Părinte, eu mă rog
neîncetat.
Aici vreau să ajung, în momentul în care munceşti zece ore, din toată sărăcia ta, dacă
vezi un om bătrân, i-ai dat o pâine o dată pe săptămână. Eu de obicei le spun să facă
lucrul acesta sâmbăta; ţin mult la treaba aceasta, pentru că morţii sâmbăta se pomenesc.
Dacă ai dat-o din toată inima, e tot o rugăciune. Un sfat bun dacă l-ai dat, e tot o
rugăciune. Dacă cineva e supărat şi l-ai mângâiat cu două vorbe, e tot o rugăciune,
pentru că ne spune Isaac Sirul că “folosul aproapelui e roata ta”. Dacă cineva duce un
bagaj greu şi i l-ai dus doi paşi, e tot o rugăciune, că aşa spune în Scriptură, dacă cineva
îţi spune să mergi cu el o milă, tu mergi două. Dacă cineva suferă de o anumită afecţiune
şi îi alini puţin suferinţa, e tot o rugăciune. Deci avem suficiente metode prin care ne
putem ruga, că spune Mântuitorul: “Din porunci Mă veţi cunoaşte”. Şi mai spune: “În tot
locul stăpânirii lui, binecuvântează suflete al meu pe Domnul!”. Eşti la patron, te-a pus
să ţeşi acolo sau ce lucrează el, de la pus tranzistori şi până la jucat pe internet, dacă şi
acolo spui rugăciunea lui Iisus, eşti tot în rugăciune. Tu poţi să faci treaba ce o ai de
făcut, să fii atent la ce lucrezi acolo, dar cu mintea poţi să te rogi. Aceasta este vorba
Mitropolitului Antonie Plămădeală, care era un intelectual desăvârşit şi un mare om cu
experienţă prin faptul că el nu a trăit călugăreşte, la modul să bată metanii şi să citească
Psaltirea, dar a trăit între călugări şi a învăţat din frumuseţile lor. El întotdeauna spunea:
„În faţa Părintelui Cleopa mă plec, iar în faţa Părintelui Paisie Olaru mă închin”, adică îi
socotea sfinţi pe amândoi. Şi spune: “Cât m-au învăţat ei pe mine în anii tinereţii şi ai
studenţiei, eu nu am învăţat din toate cărţile de teologie. Unul m-a învăţat să mă
smeresc, iar unul m-a învăţat să mă rog neîncetat”. Aşa de profund a fost marcat. Şi
spunea Mitropolitul Antonie: “Dacă omul cu adevărat ar vrea să nu se despartă de
Dumnezeu niciodată, nici atunci când rupe o floare să nu o rupă cu ură, să o rupă cu
gingăşie, că în creaţia lui Dumnezeu intervine”. Atât de sensibilă era starea sufletească,
adică de a se gândi omul câte ne dăruieşte Dumnezeu nouă, câte ne pune la dispoziţie.
Aceasta este partea concretă – într-o lume stricată nu trebuie să te strici ca ei. Eu le mai
spun oamenilor aceste lucruri uneori când vin la spovedit.
În momentul în care omul intră în casă, lasă toate grijile afară pentru a avea pace în
familie. În ceea ce priveşte modul în care familia actuală poate vieţui într-o stare de
normalitate în cadrul societăţii aflate într-o stare de anormalitate, trebuie să ţinem cont
de contextul social în care ne aflăm, care nu este propice familiei creştine. Din start,
această criză traversată de întreaga lume este de fapt un examen al vieţii de familie. În
momentul de faţă, familia creştină se află înaintea unui mare examen – păstrarea
integrităţii familiei, păstrarea echilibrului în familie sau chiar păstrarea bunei armonii în
familie, adică viaţa morală. Pentru că soluţiile cum ar fi plecarea în străinătate, munca
neadecvată omului cu pregătire superioară (profesoara care, având lipsuri, a recurs la
muncă necalificată) într-adevăr nu sunt soluţii şi nici nu vor fi vreodată soluţii. În
momentul de faţă, ele sunt mai degrabă compromisuri. Ele nu afectează atât starea
sufletească sau starea morală, cât vor avea mai târziu efect asupra familiei, asupra vieţii
de familie.
Străinătatea, într-adevăr, a fost prima sursă de rezolvare a unor probleme financiare.
Problemele financiare sunt de la coşul de gunoi până la picătura de apă care curge prin
apometru sau prima felie de pâine pe care o mănânci dimineaţa la micul dejun. Este
rezolvarea problemei biologice a vieţii de familie, dar nu este în acelaşi timp o rezolvare
a problemei de familie în ansamblu, pentru că foarte multe familii conservate în cadrul
ortodox românesc, în contact cu mediul occidental şi-au schimbat optica şi vederea
sănătoasă asupra a ceea ce numim noi familie. De aici, din acest exod spre străinătate
sau spre sursele financiare ale occidentului, s-au format familiile sau mariajele de
moment, căsătoria de probă. Unele femei s-au dus şi şi-au părăsit soţii sau copiii, alţi soţi
şi-au părăsit femeia şi copiii. Copiii au rămas fără o educaţie sănătoasă sau femeia a
rămas fără un ajutor sau unii, pur şi simplu, au luat calea occidentului şi s-au făcut
pierduţi.
Să ştiţi că occidentul, într-adevăr, ne-a dăruit puţini bani, dar ne-a dăruit şi mult
dezastru. La un moment dat cei care deţin statistici financiare remarcau că românii au
adus din străinătate într-un singur an peste un miliard şi jumătate de euro beneficiu la
Produsul Intern Brut al ţării. Aceasta nu ne încălzeşte pe noi, aceasta încălzeşte
coeficienţii care ţin parametrii cu bursa de valori exterioară, interioară, naţională,
internaţională. Dar am vrea să ştim câte lacrimi au reuşit să aducă aceşti bani ai
occidentului, am vrea să ştim câte familii despărţite a dăruit acest exod spre occident,
câţi copii crescuţi despărţiţi între mamă şi tată, vorbeam în esenţă despre familia
creştină. Deci este un compromis cu dinte lung şi cu rădăcină adâncă. Pentru moment,
sursa financiară pentru trai este o soluţie, dar aceasta nu rezolvă problema protecţiei
sociale în România. Este de datoria unui stat de drept să asigure forţa de muncă şi locul
de muncă.
Legat de personalitatea intelectualilor, pot spune următorul lucru. Avem intelectuali de
jertfă care vor fi buni şi în ţară, şi în străinătate, drept dovadă avem competenţe şi este o
cinste ca oameni de valoare din România atât în domeniul medical, cât şi ştiinţific şi în
orice alt domeniu să ne reprezinte, ca să arătăm lumii că suntem o ţară care ştie ce este
cultura sau ştiinţa sau valoarea sau, dacă vreţi, ce înseamnă geniul. Dar în acelaşi timp,
nu este pentru noi o bucurie să scoatem toată resursa intelectuală, creierele pregătite în
România şi să le trimitem spre exploatare în occident. Pentru că, de exemplu, firmele de
IT vin şi aleg cei mai buni programatori, cei mai buni analişti, dar ei nu ţin cont că
şcoala românească a investit prin creaţia profesorilor, prin mentalitate, prin timp, prin
vreme, prin uzură. Un alt mod de a culege intelectuali este formarea de olimpici de nivel
naţional şi internaţional în toate domeniile, cărora li se spune: “Vă acordăm o bursă în
cutare stat ca să vă pregătiţi”. De fapt, nu-i pregăteşte, ci îi stoarce de informaţia pe care
au preluat-o din România, pentru că ei pleacă cu un standard mult mai ridicat decât
acolo.
Acesta este un mod de a ne autoînşela şi ajung astfel la intelectualitatea de catifea.
Avem facultăţile particulare. Eu nu spun că ele n-or fi formând câţiva oameni buni, aşa
cum există elite în toate domeniile. Ei şi-au plătit facultatea singuri, dacă sunt
competenţi, iau şi ei calea occidentului, a străinătăţii, iar cei cu nivel scăzut, care ne
rămân nouă, să-i suplinească pe cei care au plecat, plafonează societatea românească
prin mulţi oameni incompetenţi dar cu titluri competente, care deţin funcţii. Prin aceasta,
ei adâncesc criza, aduc prejudicii vieţii sociale, bunăstării ţării, adică frânează procesul
de dezvoltare, pentru că ei nu sunt la gradul de competenţă de care avem noi nevoie. Şi
atunci, normal că occidentul, apelând la astfel de strategii, va fi mai performant, iar noi,
iarăşi, ne autoînşelăm. Creştem oamenii buni şi îi dăm occidentului, iar noi, cum se
spune, ne oprim partea de mijloc. Partea de mijloc, nemaiavând vârfuri bine pregătite,
scade standardul şi nivelul de pregătire şi atunci, sigur, ai o inflaţie de profesori.
Caz concret, dat la televizor: notele de la titularizare erau de la 1 la 5 şi tu mai dai ştirea
la televizor? O dai în mass-media, ce să arăţi? Că nivelul de pregătire românească a
scăzut? Cu ce scop s-a dat această ştire? Tot cu un scop bine definit. Tu ceri salariu mare
în străinătate, care vii de la nivelul de pregătire 1 - 5 în România? Nu, eu cer salariul
pentru pregătirea mea şi nivelul meu de pregătire. Eu am venit în străinătate pentru că
sunt competent. Unii ne pun să echivalăm examene, să repetăm examenele în sine sau să
repetăm studiile, cer aprobarea diplomei, validarea ei. De ce? Tocmai pentru a ne
exploata, şi în timpul cât ne pregătesc ne fură ceea ce gândim, îşi formează oamenii lor
pe criteriu de competenţă şi apoi tu devii nefolositor şi la un moment dat ai dreptul să te
întorci în ţară, dar cu ce te întorci? Cu epuizare nervoasă, cu epuizare psihică, cu
epuizare biologică, cu epuizarea datorată vârstei, pentru că treci de o vârstă când nu mai
dai randament şi atunci unde eşti bun? Eşti bun în România. Pur şi simplu, luaţi-vă
lămâia că am stors-o. Sau luaţi-vă pământul că am strâns recolta.
Familia creştină mai are intelectualii dezinteresaţi. Aţi văzut ce au reuşit instituţiile
superioare pentru instituţiile din subordine – nota de la bacalaureat să conteze în media
de intrare la facultate şi atunci elevul învaţă numai pentru nota de la facultate şi
bacalaureat, iar restul materiilor scad ca randament şi competenţă. Apoi, media de peste
ani să fie o notă pentru media de la bacalaureat şi intrarea la facultate, deci notele să fie
artificiale, să nu mai fie toate în mod natural şi pe competenţă. Când a spus că se poate
intra la facultate pe bază de dosar, în acest caz un elev de 10 dintr-un liceu de
specialitate (cum ar fi liceele de gradul I sau colegiile judeţului) nu se potriveşte cu toate
şcolile de la ţară, unde se poate pune tot 10, dar la nivelul de şcoală de sat. Când vii în
oraş şi ocupi un loc pe bază de dosar, următoarele 300-500 de locuri la facultate sunt cu
taxă, nu mai este un nivel valoric real. Profesorii trebuie să devină îngăduitori cu cel
care a plătit taxă, indiferent că învaţă sau nu. Îşi periclitează şi profesorul locul de
muncă dacă nu are numărul de oameni la taxă, îşi periclitează şi colegiul sau facultatea
respectivă numărul de profesori pentru că nu au numărul de studenţi. Astfel se merge pe
un lanţ al slăbiciunilor care nu ţine de protecţia socială, ci ţine de Ministerul Educaţiei.
Vrei standard şi performanţe, te lauzi că ai schimbat un ministru şi ai pus unul cu legi
aspre? Nu de legi aspre este nevoie, ci de legea competenţei. Dacă este nevoie ca un elev
să fie pregătit, el poate să dea examene şi din patru în patru ani. Poate să dea examen la
intrarea în clasa I, după grupa pregătitoare, poate da examen în clasa a IV-a pentru
intrarea în clasa a V-a, poate da în clasa a VIII-a pentru intrarea la liceu, poate da în
clasa a X-a pentru intrarea la specialitatea de liceu, poate da la intrarea în facultate,
poate da la jumătatea facultăţii, dacă e nevoie, poate da la sfârşitul facultăţii. Cu cât vor
fi examenele mai dese, mai obiective, cu atât vor fi mai eficiente şi vom avea
profesionişti mai buni, aşa cum sunt olimpicii, elitele sau clasele de frunte. Pentru că
avem engleză intensivă, biologie intensivă, chimie intensivă, ceea ce se cheamă obiecte
de bază. În momentul în care am un liceu de muzică, performanţa e muzica, mă axez pe
ceea ce ţine de cultură şi artă; este de sport, mă axez pe ceea ce ţine de performanţă în
sport şi în modul acesta reuşeşti să dezvolţi şcoli pentru formarea de profesionişti buni în
toate domeniile. La fel se pune problema şi în cazul şcolilor profesionale şi de meserii.
Mircea Platon, român plecat în străinătate la studii, spunea: şcoala românească este
mulţumită că nimeni nu-şi mai dă interesul să aducă un plus de performanţă, toată lumea
se mulţumeşte cu ceea ce este, atunci automat scade şi nivelul, şi vorba românului
rămâne valabilă, lasă că e bine aşa, lasă că se poate şi mai rău. Or, când pleci de la acest
nivel, nu mai trebuie să urci nicio treaptă, podiumul are o singură treaptă, de la locul I
până la ultimul toţi sunt una, iar psalmistul David, care este cel mai în drept şi în măsură
să dea tonul acestei idei, a spus: “Când se ridică sus oamenii de nimic, nelegiuiţii mişună
pretutindeni”.
De ce spun lucrul acesta? În momentul în care, într-o şcoală, profesorul nu este plătit
cum trebuie, el stă în învăţământ şi va preda după remuneraţia primită. Mă plăteşti, îmi
dau interesul. Nu mă plăteşti, dau o lucrare de control, mai dau o lucrare de verificare şi
am încheiat media. Nu mă interesează ce ştie elevul. De 500 de lei mă plăteşti, de 500 de
lei îţi muncesc. Medicul stă într-un spital. Între medic şi preot este o singură diferenţă,
medicul dezleagă durerea, preotul dezleagă păcatele. În momentul în care Hristos Şi-a
spus doctor al sufletului şi al trupului, arată clar că este şi medic, şi preot. Preotul bun
poate fi un medic bun şi medicul bun poate fi un preot bun. Să luăm doar exemplul lui
Luca al Crimeei, cel care opera în sala de operaţii cu icoana sau mai avea ritualul de a
face câteva metanii sau rugăciuni, încât unii din sistemul de atunci îl considerau
anormal. El însă nu intra în sala de operaţii fără credinţa că Dumnezeu e cu el şi lucrează
cot la cot. Când a venit ordin de la regimul comunist să-i scoată icoana din sala de
operaţii şi să nu mai aibă voie să fie candela aprinsă, a spus aşa:
- Cu ajutorul lui Dumnezeu, chiar de voi muri de foame sau chiar de voi face o muncă
de jos, eu nu voi mai opera niciodată.
Şi nu a mai operat niciodată de atunci. A spus:
- Eu tai, dar Dumnezeu însănătoşeşte şi vindecă.
Deci când tu te lupţi să formezi un asemenea medic şi să-l aduci la un asemenea
standard încât el să lucreze mână în mână cu Duhul Sfânt şi cu Dumnezeu, nu vei avea
doar un medic, acela este un geniu, acela este un preot medic. Medicul credincios va
avea cea mai mare performanţă în instituţia în care îşi desfăşoară activitatea, indiferent
că este ORL-ist, cardiolog, internist, ortoped sau chirurg. Un medic nu trebuie neapărat
să taie ca să fie bun. Adevăraţii medici se uitau la om şi îi spuneau boala după mişcare,
după chip, după modul de manifestare, după culoarea ochilor, după culoarea feţei, după
mimică. Un medic adevărat te citeşte cum citeşte duhovnicul păcatele.

PARTEA 4
 Tainele şi slujbele Bisericii

Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor
adăuga vouă (Matei 6, 33).

Spovedania
Spovedania este cea care ne demonstrează care sunt păcate de moarte, păcate împotriva
Duhului Sfânt şi păcate capitale. Ce înseamnă? În clipa în care eu am ajuns la păcate
care au trecut de faza morală, deja am păcate care mă omoară, iar când am epuizat tot
ceea ce înseamnă păcat de moarte, desfrâu, dezmăţ, urgie, necredinţă şi toate celelalte,
zgârcenie, lăcomie, răutate, răzbunare, trec în a treia etapă, păcatele capitale şi mai
presus de fire, pe care noi le dezlegăm astăzi cu mare uşurinţă, cu nepăsare şi spunem:
“Dar cine are dreptul să intre în viaţa intimă a omului?”. Are dreptul duhovnicul. M-a
întrebat o doamnă odată la spovedit, sus poziţionată ca funcţie, dar slabă de minte:
- Părinte, dar cum i-aţi învăţat pe ucenicii aceştia ai dumneavoastră să mă întrebe pe
mine intimităţile patului conjugal?
- Doamnă, vă deschid Molitfelnicul să vedeţi ce scrie aici: “Trăire peste fire cu soţul sau
soţia sau femeie străină, cinci ani”. S-a întâmplat sau nu?
- Păi, nu ştiu ce să vă spun.
- Dacă nu ştiţi, înseamnă că nu s-a întâmplat. Doamne ajută, dar sunt obligat să vă
întreb.
Nu pot să evit o întrebare care trebuie să aibă şi bun simţ, şi decenţă. Noi nu facem oră
de biologie sexuală, facem oră de spovedanie – păcatul, scurt, la obiect, da, când, cum,
de ce, pentru ce. În momentul în care tu vii şi ascunzi păcatele sau ai şapte duhovnici, te
împărtăşeşti la fiecare şi ieşi basma curată la fiecare în felul lui, atunci ţi-ai pierdut
sufletul.

Sfintele Taine
În momentul în care ai primit Sfintele Taine cu nevrednicie, în momentul în care ai
primit Sfintele Taine cu o spovedanie incompletă, în momentul în care ai primit Sfintele
Taine în nepăsare, cu rugăciunea nefăcută, cu pravila nefăcută, cu nemersul la biserică,
atunci nici nu te mai poţi numi creştin. Uitaţi-vă în canoanele de demult, care sunt
canoanele Bisericii, pedagogice, educative şi morale, şi spun aşa: cine nu merge trei
duminici la biserică să se pună sub afurisenie, adică să fie oprit de la împărtăşanie. Cine
ţine cont acuma câte duminici vine omul la biserică? Toţi care vin sunt împărtăşiţi. De
ce? În ideea să nu-i îndepărteze de Hristos. Şi atunci, care este efectul acelei
împărtăşanii? Care este efectul sacru a ceea ce numim noi unirea cu Hristos, cu Trupul
Lui şi cu Sângele Lui? Spune Mântuitorul Iisus Hristos în Evanghelie: “Cel ce mănâncă
Trupul Meu şi bea Sângele Meu, Eu sunt întru el şi el întru Mine, la judecată nu va veni,
ci s-a mutat din moarte la viaţă”. Şi atunci rămâne întrebarea: dacă omul s-a mutat din
moarte la viaţă, atunci când moare nu moare, şi pentru ce avem noi toate manifestările
acestea „ortodoxe”, plânsul, bocetul, disperarea, nenorocirea, întristarea, scârba, teama,
deznădejdea, dramatismul şi toate celelalte? Ca să arătăm, cum spune Apostolul Pavel,
că noi ne plângem morţii păgâneşte şi spunem “A avut la înmormântare 20 de preoţi”.
Contează câţi preoţi ai avut la înmormântare sau contează ce fapte ai avut tu în viaţa ta?
Contează cum ai murit sau cine te-a îngropat? “În ce te voi găsi în aceea te voi judeca”,
în dezastru te-a găsit, în dezastru te desăvârşeşti, în nenorocire te-a găsit, în nenorocire
te desăvârşeşti. Iată o altă urâciune şi iconomisire bolnavă a Tainelor lui Dumnezeu. Că
spune Apostolul Pavel: “Să se ispitească omul pe sine dacă din pâine să mănânce şi din
pahar să bea, să nu-şi ia lui foc şi osândă”.

Pregătirea pentru Sfântul Maslu

În ceea ce priveşte pregătirea membrilor familiei creştine pentru Sfântul Maslu, fie la
biserică, fie acasă, trebuie să reţinem un lucru. Sunt mai multe împrejurări în care se face
Sfântul Maslu – îndeobşte în biserică, pentru tot satul sau toată comunitatea de
credincioşi, îndeobşte în mănăstire într-o anumită zi a săptămânii şi practicabil este
miercurea şi vinerea, pentru că sunt zile de post. În alte mănăstiri şi în alte zile este
treaba şi rânduiala celui mai mare în familie sau în biserică. S-a împământenit această
tradiţie, că la Sfântul Maslu trebuie să se strângă bani de la nu ştiu cine, să se adune de
la nu ştiu câţi ca să fie primit. Dar nu e adevărat. Aceste tradiţii populare nu ţin de
credinţă. Sfântul Maslu se poate face unei singure persoane. Pentru acela invoci Duhul
Sfânt şi sfinţeşti untdelemnul. Aşa spune la Scriptură: când este cineva bolnav, să cheme
preoţii bisericii să se roage pentru el. În momentul în care îl faci acasă, de obicei poate fi
programat dimineaţa, dacă nu este slujbă la parohie, ca să fie pe nemâncate, să poată
preotul să-i spovedească pe toţi, să le dea sfânta agheasmă mare. Dacă vor să se
împărtăşească, se pregătesc cu o zi - două înainte, preotul îi anunţă, el decide.
Eu întotdeauna ţin cu mare stricteţe la lucrul acesta. Am cunoscut puterea Sfântului
Maslu făcut la adevărata lui valoare. Nu Sfântul Maslu ca să mai vedem ce mai este pe
acolo, să mai mergem la Sfântul Maslu că sunt mulţi preoţi sau că a venit multă lume.
Nu aşa, nu în aceasta constă valoarea Sfântului Maslu. Arsenie Boca, duhovnicul
Ardealului, spunea aşa: “Nu m-au impresionat niciodată mulţimile, ci calitatea
rugăciunii lor”. Degeaba vin la Sfântul Maslu 1.000 de oameni dacă pentru ei Sfântul
Maslu e ca o adunare populară când îşi serbează ei fiii satului. Nu mă încântă cu nimic.
La Sfântul Maslu trebuie să întruneşti toate Tainele laolaltă, să fii botezat, să fii ortodox,
să fii creştin practicant, să fii spovedit, să fii dezlegat de păcatele tale, să fii în rugăciune,
să fii în pocăinţă, să asculţi Sfânta Liturghie şi să primeşti Sfintele Taine. De aceea, dacă
aţi văzut, noi practicăm Sfântul Maslu astfel: întâi facem dimineaţa Sfânta Liturghie,
spovedim, îl împărtăşim pe cel bolnav, apoi facem Sfântul Maslu. Ei singuri vin şi spun:
- Părinte, m-am pregătit pentru împărtăşit, ştiţi că trebuie să particip la Sfântul Maslu, că
sunt bolnav de cancer sau fac chimioterapie.
De obicei aceştia sunt cei mai frecvenţi, săracii, care vin cu suferinţă grea, cu boli
nenorocite, plăgile acestea care vin acum peste noi. Stau frumos la Sfântul Maslu şi ei
ştiu că din făina de la Sfântul Maslu şi din uleiul acela se fac turtiţele care se mănâncă
după anafură. Mai nou, s-a împământenit să se pună o pâine şi ulei la Sfântul Maslu ca
să nu se mai facă acasă. Dar Părintele Nazarie la Mănăstirea Sihăstria spunea: “Aici nu e
parastas, făină îmi aduci, nu pâine”. Nu primea, era foarte scrupulos la această chestiune.
Le-am îngăduit cu pâine pentru că la oraş nu are cine să stea să coacă turtiţe. Oamenii îşi
sfinţesc acea pâine pe care o cumpără tăiată felii, împachetată, o iau acasă şi o mănâncă
în cursul săptămânii până la Maslul următor. De obicei, unii vin miercurea, alţii vin
vinerea, după cum pot şi ei de la serviciu. Sfântul Maslu este o Taină la fel de mare ca
Sfânta Liturghie, nu vii mâncat, băut. Chiar mi s-a întâmplat odată, am văzut pe cineva
care mânca afară, lângă biserică, şi l-am întrebat:
- Aţi stat la Sfântul Maslu?
- Nu, că stau după aceea.
- Dar mâncaţi? Nu a trecut Sfântul Maslu, de-abia e ora 9.
- Mănânc, că nu sunt obişnuit să stau flămând.
- Fie, dar data viitoare luaţi-vă pacheţelul cu dumneavoastră şi aveţi răbdare să treacă
Sfântul Maslu, ca să se prindă rugăciunea de dumneavoastră, să găsească un suflet în
pocăinţă.
Nu spune Mântuitorul: “Milă voiesc iar nu jertfă”? Şi tot El spune: “Eu nu am venit să
pierd lumea, ci să o mântuiesc”. Jertfa lui Dumnezeu, duhul umilit, inima înfrântă şi
smerită. Dacă tu mănânci o pâine şi mai bei o cană de apă şi mai mănânci un pachet de
biscuiţi şi mai mănânci un măr, chiar dacă e de post, şi te duci cu stomacul plin la
Sfântul Maslu, care e efectul? Sunt mănăstiri unde se face fix la miezul nopţii pentru a-i
prinde pe oameni la 12 noaptea nemâncaţi pentru ziua liturgică următoare. E greu să-i
oboseşti, nu se poate, cei râvnitori o vor face cu precădere, dar pentru cei care au
serviciu şi cei mai tineri trebuie să găseşti metode. Dinamica rămâne a preotului, a
omului rămâne dogmatica şi Dumnezeu şi Tainele. Preotul trebuie să aibă dinamica de a-
i putea acapara şi prinde pe toţi în aşa fel încât să le croiască un drum drept în viaţă,
pentru că oamenii nu ştiu. Mântuitorul, privind mulţimile, îi era milă de ei şi a spus
odată apostolilor: “Daţi-le voi să mănânce”. Chiar şi Mântuitorul a trăit această
compasiune, această stare de milă, văzându-i cum se îmbulzesc, văzându-i cum nu au
răbdare, cum se împing, cum se îngrămădesc. Pur şi simplu L-au umilit ca şi Creator, ca
Dumnezeu, şi a zis: „Doamne, cât de mult ar fi trebuit să semene ei cu Mine şi uite care
este manifestarea lor”. Le-a spus apostolilor să le dea să mănânce. Deci, această
rugăciune pe care noi o facem în Taina Sfântului Maslu este o hrană pentru trup şi pentru
suflet, iar Liturghia este numai hrana sufletului, pentru că îl hrăneşte efectiv pe suflet.
I-am mai învăţat pe credincioşi să facă turtiţe din făina şi uleiul de la Sfântul Maslu şi să
le pună în mâncare. Când îşi termină mâncarea acasă, să pună picături de untdelemn
sfinţit în mâncarea pe care au gătit-o, în ciorbă, în felul doi, dacă nu, pe anafură
dimineaţa sau pe ce mănâncă ei. Cineva mi-a spus: “Dacă arunc resturi?”. Să nu fim
scrupuloşi, Duhul Sfânt nu stă în resturile de mâncare. Că aşa întreb şi eu, nu mergem
pentru toaletă, pentru nevoile fiziologice?
Nu avem voie să profanăm Sfintele Taine, nu avem voie să profanăm anafura, nu avem
voie să profanăm agheasma. Cineva mi-a pus odată o întrebare şi chiar vreau să v-o
specific, pentru că mi s-a părut obraznică:
- Din orice fel de apă se poate face agheasmă?
- Da, am spus.
- Dacă mă duc şi iau dintr-o baltă unde poate cineva s-a urinat?
Atunci eu am spus:
- Îmi pare rău, trebuie să vă dau un singur răspuns, dumneavoastră nu beţi ceai din oala
de noapte.
Când vorbim de respectul pentru Taine şi harismele Bisericii, noi ştim că există vase
sfinţite pentru agheasmă, ştim că există fântâni sfinţite pentru agheasmă. Noi nu luăm
apă din baltă şi facem agheasmă. Dar dacă mă duc şi sfinţesc un iaz cu peşte, sfinţesc
toată apa, dacă acolo cineva ar fi făcut treaba aceea, nu înseamnă că s-a spurcat Duhul
Sfânt, ci din contră, apa s-a curăţit şi tu, dacă o bei, te sfinţeşti. Dar nu trebuie să
mergem pe ipoteze absurde. Biserica merge până la harisma binecuvântării şi sfinţirii a
tot ce este curat şi neştiut. Ce făceau înainte creştinii? Pentru că puteau mânca mâncări
idoleşti, că de aici s-au şi inventat sfeştania şi sfinţirea lucrurilor necurate, ca nu cumva
să fi mâncat carne jertfită la idoli sau altceva, ei stropeau cu sfânta agheasmă, curăţeau.
Spune Apostolul Pavel: “Toate se sfinţesc prin binecuvântare şi cuvânt dumnezeiesc”.
Aşa este şi cu acest ulei de la Sfântul Maslu. Chiar dacă tu fierbi carne în oală, dacă ai
pus untdelemn sfinţit, se sfinţeşte toată mâncarea. Pe mulţi i-am învăţat şi mai iau pe
limbă o gură de untdelemn şi o înghit. Dacă ai pus în mâncare, poate ai unul mai ateu în
casă, unul mai necredincios, îl sfinţeşti în mod involuntar şi pe el. I-am spus odată cuiva,
tot o teologumenă, nu trebuie luată ca lege. Ea îmi spusese aşa:
- Soţul m-a prins că-i dau agheasmă dimineaţa şi mi-a aruncat sticla.
- Ce-i place lui cel mai mult? zic eu.
- Părinte, soţul meu, dimineaţa, bea mai întâi cafeaua.
- Pune-i soţului câteva picături de agheasmă în cafeluţă, fără să ştie ce ai făcut.
Acela gustat cafeaua şi nu a băut-o:
- Nu pot să beau această cafea, tu ai pus ceva în ea, nu e cafea normală.
Diavolul din el simţea puterea agheasmei. Agheasma nu este orice, este apă sfinţită, asta
să ţinem minte, are putere vindecătoare, duhovnicească şi spirituală, nu e orice fel de
apă. El a simţit şi nu a băut.
Altă dată, metoda a avut un efect cu totul diferit. I-am spus altei femei:
- Taci din gură, duci între sticlele de la bucătărie unde ai apă plată de băut şi sticla cu
agheasmă, dar să ai un semn la dop, ca să nu ştie el. Las-o între acelea şi când ai să vezi
că el va bea din sticla respectivă, să ştii că de atunci încolo nu-ţi va mai arunca niciodată
agheasma.
Soţul ei, fiind necredincios, a băut agheasmă şi i-a spus:
- Ce fel de apă a fost în sticla aceea, că după ce am băut parcă m-am liniştit?
- Ce fel de apă să fie? Apă de la magazin.
- Nu ştiu, a avut un gust deosebit.
- Nu, e apă obişnuită.
Şi a mai băut din sticla respectivă lăsată acolo, dimineaţa.
Căci sunt şi oameni care au starea de demonizare a necredinţei şi starea de credinţă
relativă, adică el e necredincios din nepăsare, din nesimţire, dar îi fac bine efectele
secundare ale evlaviei şi credinţei celor din familie, că aşa spune: “Femeia credincioasă
îl sfinţeşte pe bărbatul necredincios şi bărbatul credincios pe femeia necredincioasă”.
Dar în momentul în care femeia e credincioasă, e limanul casei şi îi trage pe toţi la
mântuire, trebuie să caute orice metodă de a-i putea băga în rai. Care e scopul nostru? Să
ne ajutăm, să ne iubim şi să ne mântuim. Dar sunt şi ticăloşi care au starea de
demonizare sufletească şi te miros că le-ai pus agheasmă în mâncare sau le-ai pus
untdelemn de la Maslu sau le-ai pus ceva în cafea. Simte ticălosul. Mi-a spus aşa un
bărbat total necredincios:
- Părinte, am o stare de nelinişte.
- Da, o să scăpaţi într-un singur mod. Dacă veţi lua o gură de agheasmă.
- Da, dar eu nu pot să înghit agheasmă, îmi face rău.
- Vă rog să o ţineţi în gură cât spuneţi “Tatăl nostru” de şapte ori şi veţi vedea că va
dispărea acea stare.
După aceea a început să bea agheasmă cu sticla. Dar l-am amăgit numai să găsesc o
metodă să-l fac să ţină agheasmă în gură, să poată dracul să iasă din el. Dinamica
rămâne a preotului, nu este o dogmă. Nu greşeşti nici aşa, nici aşa. Corect e legea cea
dreaptă, dar şi legea este interpretabilă cu articole şi alineate. Aşa şi în Biserică. Canonul
112, Cheia canoanelor, orice mijloc al oricărui canon care duce la mântuire, la folos
sufletesc şi la creştere duhovnicească şi la bucuria şi slava lui Dumnezeu şi a Bisericii,
foloseşte-l că nu e păcat.

Sfântul Maslu
La Maslu la fel. Vin oamenii la Sfântul Maslu, dar nimeni nu înţelege rostul Sfântului
Maslu, mă chinuiesc să-i învăţ de mai multă vreme. La Sfântul Maslu trebuie să vii
postit măcar două sau trei zile. Dacă eşti bolnav, stai, măcar în ziua în care ai venit la
Maslu, nu cu burta plină, nu plin de medicamente, nu mâncat, nu sătul, nu dormit, pentru
că taina nu are valoare, e taină. Când ai venit la Sfântul Maslu trebuie să fii obligatoriu
spovedit şi împărtăşit, trebuie să ai spovedite păcatele. În momentul în care ai venit la
Sfântul Maslu, trebuie să fii cu rugăciunile făcute. De ce? Că mult poate rugăciunea
celor mulţi, de aceea ne rugăm împreună. Toată lumea spune “Doamne miluieşte!”. Nu
ştii pe cine pică harul, dar pe cineva ridică.
Noi nu ştim pe cine merge untdelemn sfinţit, dar pe cineva tămăduieşte. Era o femeie
mare cât un munte, a venit cu metastaze, şi i-am spus:
- Doamnă, ce pot să vă recomand? Maslu şi împărtăşit. Dar clar să fie, în ziua în care
veniţi la Maslu, veniţi postită, nemâncată şi pregătită.
După patru luni de Sfântul Maslu, i-am spus:
- Începe să-mi placă cum arătaţi, nu mai aveţi acea faţă vânătă, nu mai arătaţi aşa slabă,
v-aţi împlinit un pic, v-aţi revenit.
S-a dus la medic, s-a târât aşa cum a putut. A întrebat-o medicul:
- Ce tratament aţi luat în afară de ce v-am dat eu?
- Domnule doctor, în afară de Sfântul Maslu la biserică şi împărtăşanie nu am făcut
nimic.
- Dacă crezi mata că îţi ajută, du-te în continuare! Să ştii că eşti foarte bine, pe lângă
faptul că ţi-au dispărut din metastaze, şi cele pe care le mai ai sunt foarte mici.
Vedeţi ce a putut să facă Sfântul Maslu? Dar cu credinţă. Adică nu vii la Sfântul Maslu
să ne întâlnim ca la strânsură. Hai că ne-am mai întâlnit, am mai mâncat un corn, o
banană, am mai făcut un parastas, am mai discutat şi am povestit, nu. Valoarea reală a
Sfântului Maslu – mult poate rugăciunea cea fierbinte a dreptului. De este cineva bolnav,
să cheme preotul bisericii.

Pomelnicul
Cum se face pomelnicul? Voi da întâi un răspuns scolastic. Pomelnicul trebuie să fie o
hârtie bine îngrijită albă, tăiată, scrisă citeţ cu prenumele celor din familie. Dacă îl pui la
proscomidie pentru Sfânta Liturghie, trebuie să treci numai oameni care pot fi pomeniţi.
Să nu pui pătimaşi, oameni cu fărădelege la Sfânta Liturghie, pe aceia îi pui într-un
pomelnic la Psaltire, la curăţirea de patimi. Bineînţeles, la morţi acelaşi lucru. În
pomelnic scriem morţii care au murit creştineşte, pentru că aşa se încheie proscomidia:
“Şi pe toţi cei care în nădejdea învierii şi a vieţii veşnice au adormit cu împărtăşirea Ta,
Stăpâne”. Deci nu putem să trecem acolo iehovişti, baptişti, penticostali, beţivi,
desfrânaţi, sinucişi ş.a.m.d., nu. Scrie în Scriptură: “Nimic necurat nu va intra în
împărăţia lui Dumnezeu”.
Când sunt oameni care au avut parte de o moarte năprasnică, vom face următorul lucru.
(Eu această rânduială o dau sinucigaşilor, pentru că şi sinucigaşii se pomenesc, dar nu în
orice fel.) Se trece mortul la Psaltire, pentru că Psaltirea ţine locul de puterea şi lucrarea
Duhului Sfânt, se scrie jos că e mort năprasnic şi nepregătit şi se scrie mare direct
uşurarea muncii, pentru că noi facem rugăciuni pentru ca lui să-i fie pătimirea uşoară
acolo unde se chinuieşte pentru că şi-a ales osânda. Aceasta arată un semn de iubire din
partea noastră faţă de Dumnezeu. După ce am făcut aceasta, cei care au mortul respectiv
îi fac în fiecare lună o Psaltire sau două, ca la sfârşitul anului el să aibă citite 24 de
Psaltiri, ceea ce înseamnă că s-au făcut rugăciuni pentru sufletul mortului ca să poată
trece prin acele vămi ale văzduhului. Aceasta este de la Părintele Nicodim Măndiţă şi de
la Părintele Cleopa. Apoi, în fiecare sâmbătă se citeşte integral Catisma 17 a morţilor,
pentru cel mort năprasnic, indiferent că este soţul sau soţia, depinde cine a săvârşit
uciderea, nenorocirea. Apoi, în fiecare seară facem canonul de pocăinţă pentru uşurarea
muncii pe numele celui care a murit. În felul acesta arătăm că nu l-am uitat. Nu cum
spun unii: “Acesta s-a spânzurat, nu mă mai interesează, nu-l pomenesc”, nu este chiar
aşa. Dacă ţi-a rămas de la el casă, masă, ogor, pământ, toate muncile pe care le pătimeşte
şi blestemele pe care sufletul le pune acolo în iad uitat de Dumnezeu se întorc împotriva
familiei tale; se alege praful şi cenuşa de toată munca şi averea aceea, pentru că el stă şi
suferă şi nimeni nu se gândeşte la el. Iar sâmbăta se pot împărţi colăcei cu lumânări
aprinse sau pâine cu lumânare aprinsă, fără a se face parastas, fără a se pune părticele la
proscomidie, fără a se sălta colivă, fără a se face Trisaghion, fără a se citi Evanghelie sau
rugăciuni de dezlegare şi se spune aşa: “Hrană şi lumină pentru uşurarea muncii robului
lui Dumnezeu” Ion, Gheorghe, Vasile, cine o fi fost el, şi în felul acesta tu l-ai respectat
pe cel care a murit.
Să ştiţi că eu am dat la foarte mulţi oameni această rânduială, pentru că o am de la
stareţul Leonid de la Optina din cartea “Stareţii de la Optina” şi e auzită din gura
Părintelui Cleopa, care vorbea despre sinucigaşi că nu trebuie pomeniţi la Sfânta Jertfă,
la dumnezeiasca Liturghie. Biserica se îndură de ei după spusa Sfântului Macarie, care
mergea prin pustie şi, lovind o tigvă cu piciorul, aceasta a spus:
- Nu mă lovi, Macarie, că atunci când voi, ortodocşii, faceţi epicleza, se luminează tot
iadul şi pentru o clipă noi ne uşurăm.
Vă daţi seama puterea Sfintei Liturghii? Spune Petru Damaschin: “Dacă apa mării ar fi
cerneală şi dacă cerul ar fi hârtie de scris, nu poţi să scrii totul despre o Sfântă
Liturghie”. Vă daţi seama ce putere tainică are o Sfântă Liturghie?! Atunci şi ei se
bucură.
Spune mai departe în viaţa Sfântului Leonid de la Optina despre un bărbat care s-a
sinucis şi era tatăl unui călugăr. Călugărul se ruga pentru el, l-a visat într-o noapte în
flăcări numai până la genunchi, spre brâu, şi că i-a zis: “Fiule, pomeneşte-mă, că rău
pătimesc, dar tot simt o uşurare de la rugăciunile tale pe care le faci pentru sufletul meu,
nu este munca atât de grea. Alţii pătimesc mai greu ca mine”. Vă daţi seama câtă taină,
cât ascunziş, câtă esenţă. Deci pomelnicul nu este chiar o glumă. Pomelnicul este chiar o
responsabilitate. Cei care iau pomelnice şi nu le pomenesc sau cei care iau pomelnice şi
le ignoră, nu fac liturghiile sau nu pun părticelele la proscomidie au mare răspuns la
judecată.
Există două pilde foarte frumoase şi vreau să le păstraţi în memorie. Un preot bătrân
murise într-o parohie şi, când a venit unul tânăr, vedea în fiecare zi la Sfânta Liturghie
pe o ladă mare de pomelnice un cioroi, un corb urât. A făcut cruce, a stropit cu agheasmă
şi corbul a spus:
- Nu mă prigoni! Ajută-mă!
- Dar cine eşti?
- Sunt sufletul preotului de dinainte, care zace în iad pentru nepomenirea pomelnicelor.
- Şi cu ce pot să te ajut?
- Fă 40 de liturghii şi, aşa cum poţi tu, pomeneşte pomelnicele de câteva ori de-a lungul
acestor 40 de liturghii, că mulţi stau în flăcări şi strigă, pentru că ei aşteptau nădejdea de
la mine şi eu nu le-am dat-o.
Vă daţi seama? Şi spune că în momentul în care s-au terminat cele 40 de liturghii,
cioroiul acela a dispărut, pomelnicele din ladă s-au aprins, au ars ca şi cum nu au fost
niciodată. Acelea erau păcatele oamenilor şi Dumnezeu le-a iertat, le-a şters, pur şi
simplu le-a făcut ca scrumul. Preotul s-a culcat şi a visat că zburau porumbei albi la cer.
A zis că tot iadul era plin de flăcări cum porumbeii ieşeau şi se duceau la cer. Erau de
fapt sufletele care pătimiseră până atunci pentru nepomenirea pomelnicelor. La noi, în
practica ortodoxă, avem această formulă frumoasă: “Pomeneşte-mă, părinte!”. Şi noi
spunem: “Dumnezeu să te pomenească, lăsaţi că vă pomenesc în sfintele rugăciuni”. E
de datoria preotului, când slujeşte, să pună părticele pe sfântul disc şi să spună aşa:
“Pomeneşte, Doamne, pe cei care mi-au poruncit mie, nevrednicul, să mă rog pentru
dânşii, după cererea şi ajutorul şi împlinirea lor”, pentru că Dumnezeu ştie ce trebuie, El
ştie exact pentru ce ţi-a cerut omul acela. Tu când ai pus lucrul acesta, îngeraşii duc
rapid harismele la acela pentru care tu ai pus acolo şi are loc Liturghia, unde se spune:
“Spală, Doamne, păcatele robilor Tăi”. Eu nu am spus: “Ileana proces sau Vasile
bolnav”. Am spus: “Pomeneşte pe toţi cei care mi-au poruncit”. Îngerul ştie,
împărtăşeşte pe toţi în chip haric, pe cel din spital, pe cel din puşcărie, pe cel din proces,
pe cel din câmp, pe cel din şcoală, pe cel paralizat la pat, el ştie ce are de făcut. Şi atunci
suntem datori a ne ruga unii pentru alţii.
Şi o întâmplare frumoasă legată de această taină a pomelnicului. Se spune că erau nişte
morţi uitaţi, la o parohie unde preotul era puţin dezordonat, nu era prea atent, avea unele
obiceiuri nedemne de tagma preoţească. În schimb avea o părere extraordinar de bună
despre pomenirea morţilor. El nu lăsa niciodată morţii nepomeniţi, indiferent ce se
întâmpla. Până nu pomenea morţii, nu se lăsa. Un cârcotaş, un răufăcător l-a pârât
episcopului şi i-a spus: “Cutare bea, cutare e neserios, neglijează slujba, sminteşte
parohia” şi episcopul s-a dus să-l schimbe. Când să facă procesul verbal, se aude un
glas:
- Nu, nu, nu.
Prima dată s-a uitat împrejur, nu i-a venit să creadă. A ascultat a doua oară, iar nu i-a
venit să creadă, a ascultat a treia oară şi atunci l-a întrebat pe preot:
- Părinte, tu ce faci? Ce nevoinţă ai tu la Dumnezeu?
- De când m-ai pus în parohie fapte bune nu am făcut, că nu am putut să fac, sunt un om
dezordonat, sunt un om sărac cu sufletul, nu am acea trăire curată care trebuie, dar ştii ce
am făcut, Părinte? Tot timpul m-am străduit şi am pomenit morţii.
Şi episcopul îi spune:
- Iată, cei vii te-au judecat şi cei morţi solitori te-au câştigat. Stai în parohia ta şi slujeşte
mai departe, pentru că morţii şi-au cerut dreptul la episcop prin semn dumnezeiesc, “Nu
te atinge de el, pentru că ne ajută pe noi şi ne face nouă bine”.
El îi pomenea şi îi ajuta să iasă din iad, iar la Dumnezeu a luat îndrăzneală pentru lucrul
acesta.
Pomelnicul este într-adevăr un lucru extraordinar de serios. Când stăteam în Sfântul
Munte am găsit într-o carte următoarea pildă. Un stareţ primea foarte multe daruri, le
aduceau oamenii: “Părinte, pomeneşte-mă”, “Părinte, pomeneşte-mă”. Aţi văzut cum vin
băbuţele, cu o pâine, cu un măr, cu ulei, cu faină şi ţi le lasă acolo. Tu eşti obligat să le
pui părticele, pentru cei care te-au miluit şi ţi-au poruncit să te rogi pentru dânşii. Pentru
că tu ai primit din mâna lor cu păcat, cu durere, cu suferinţă, nu contează, dar ai primit şi
atunci trebuie să ai grijă de sufletul lor. Zice că acest stareţ avea o trăire impecabilă,
ireproşabilă, şi a venit vremea să se săvârşească din viaţă, dar toată lumea îl vedea uşor
abătut şi nimeni nu îndrăznea să întrebe ce o fi fiind. Un ucenic mai tânăr îl întreabă:
- Părinte, totuşi ai o mâhnire în suflet, ceva se întâmplă.
- Da, sunt un pic îngrijorat pentru mântuirea mea.
- Dar de ce spui treaba aceasta?
- Frate, eu multe daruri şi ajutoare am primit la mănăstirea mea cu gândul cu mă voi
ruga pentru cei care m-au miluit, dar dacă eu nu am făcut câtă rugăciune a trebuit pentru
acele daruri, tu ştii câtă muncă zace asupra mea?
Când a auzit acea taină, călugărul respectiv s-a rugat la Dumnezeu să i-o descopere. Şi
ce credeţi? Când s-a săvârşit stareţul din viaţă, îngerul a luat lada cu fapte bune, în chip
duhovnicesc, sicriul cu fapte bune, şi urca scara vieţii. În timp ce urca scara vieţii, de sub
scară strigau: “Dă-mi şi mie că te-am miluit, dă-mi şi mie că te-am miluit, dă-mi şi mie
că te-am miluit”. Îngerul tot băga mâna în ladă şi tot arunca. La un moment dat sufletul
stareţului s-a îngrozit şi a spus:
- Ce faci, îngere? Acelea sunt pentru mine, nu sunt nici la jumătatea scării, am văzut că
ai aruncat sub scară cu nemiluita.
- Părinte, ai primit, tu eşti nădejdea lor. Întâi aproapele, apoi tu, aşa trebuie să te jertfeşti!
Tu pentru dânşii te judeci astăzi şi lucrezi înaintea Domnului, nu pentru tine.
Stareţul s-a înspăimântat atunci de întâmplarea în sine şi a spus:
- Doamne, îngăduie-mi o clipă de viaţă, să mă pot pocăi, sau lasă-mă pe pământ până la
sfârşitul vieţii zilnic să fac Liturghie şi mai dă-mi alţi doi ochi şi alte gene să-mi cadă de
plâns şi umilinţă câtă rugăciune ar trebui să fac pentru cei care m-au miluit şi eu i-am
neglijat cu nepăsarea.
Unul îţi aduce o bluză, unul îţi aduce un măr, unul îţi aduce un caiet, unul îţi aduce o
carte, unul îţi aduce un pantof. Eşti obligat să te rogi pentru aceste suflete vrând-
nevrând, trebuie să geamă discul de părticele, nu pui acolo trei părticele şi ai terminat. În
Sihăstria, de exemplu, preoţii cu trăire cum au fost Părintele Cleopa, Ambrozie,
Varsanufie, aceşti oameni grei care au fost modele ale Sihăstriei, se sculau de pe la 4-5,
mergeau în biserică, începeau proscomidia, pomeneau teancuri de pomelnice, ce aveau
de pomenit. Noi veneam la Acatist la ora 7-8, continuam cu pomenitul până pe la
Heruvic, când se înceta pomenitul, ei de-abia terminau Liturghia şi terminau de pus
părticelele pe disc şi de pomenit pomelnic cu pomelnic, adică să pună pentru numele
celor care i-au miluit. Spune că atunci când jertfa este curată, şi duhul este curat. Atunci
este şi pacea în mănăstire, este şi lucrarea duhovnicească, este şi sporul, este şi
binecuvântarea, este şi bogăţia. Iar dacă rugăciunea este seacă, stearpă, searbădă şi avem
acel aer că eu m-am făcut călugăr pentru mine, fiecare să se roage pentru el, nu facem un
lucru bun. Este şi ipocrizia de a crede că toţi sunt necuraţi numai noi suntem curaţi şi
atunci e cel mai mare păcat.
Mântuitorul a spus: “Voi căutaţi la faţă, Eu caut la inimă”. Noi ne uităm la faţa omului,
că acela e ţigan, că acela e nenorocit, că acela e nu ştiu cum, dar noi nu ştim în taina lui
Dumnezeu că sufletul din acel om este la fel de greu şi cântăreşte ca al oricărui împărat
sau ca al oricărui credincios. Deci trebuie să ai grijă. E un canon al meu, eu aşa îl
consider. Când vine un cerşetor, îl întreb:
- Ştii “Tatăl nostru”?
- Nu.
- Să-l înveţi şi să-l ştii, că nu-ţi dau de pomană.
Mă gândesc că poate la judecată tocmai acest “Tatăl nostru” îi va cântări în balanţă.
Unul mi-a spus într-o zi:
- Părinte, eu nu ştiu rugăciuni.
- Treci în faţa mea şi fă 100 de metanii la icoana Maicii Domnului. Fă acolo că îţi dau
bani.
Şi l-am pus acolo, între oameni. De ce? M-am gândit că poate la judecată îi prinde bine
şi suta aceea de metanii îl poate scoate din muncă. El nu-şi dă seama ce face acum, dar îi
va prinde bine mai târziu. Întotdeauna mă gândesc, cum să vă explic? Pomelnicul e o
biserică întreagă. Aţi văzut că acum, mai nou, a apărut o tehnică a pomelnicului – să nu
aibă şapte nume, să nu fie scrise câte două nume, să fie scrise cu literă mare – acestea
sunt poveşti, nu au valoare. În clipa în care ai scris Ion, Vasile, Maria, Aurel, Gheorghe
şi ai dat înşiruirea aceea la altar şi preotul a spus: “Primeşte, Doamne, jertfa robului
Tău”, din clipa aceea el e liturgic, face parte din Liturghie, deci el e în biserică. De aceea
se şi spune că pomelnicele nu au voie să se atingă decât de Sfânta Masă pentru a se sfinţi
când le pomeneşti. Aşa era tradiţia în Sihăstria, erau într-o cutie, se atingea de Sfânta
Masă şi se dădea la pomenit, să aibă comuniune cu Liturghia. Apoi le treceau preoţii la
pomenit prin sfânta proscomidie şi le pomeneau cu epitrahilul la gât cu toată evlavia şi
cu toată seriozitatea. După aceea se făceau intrări, se făceau ieşiri la pomelnic, se făcea
slujba de mulţumire pentru împlinirea cererii. Adică nu ai aruncat un pomelnic şi zici
“Dumnezeu să vă ajute”. Nu. Un pomelnic are o istorie întreagă. Pe seama unui
pomelnic poţi să faci cinci pagini de pateric. Pomelnicul are în el toată responsabilitatea
harică a îngerului tău păzitor, a celui care ai dat pomelnic, a tronului lui Dumnezeu din
cer şi a preotului care te pomeneşte. Se condamnă îngerul dacă într-o zi nu duce la
Dumnezeu jertfa din potir, că aşa spune: „Nu defăimaţi pe cei mici ai voştri, că îngerii
lor văd pururea faţa lui Dumnezeu în cer”. De ce? Coboară şi ia părticica din potir, o
duce la tronul dumnezeirii, o duce în sufletul credinciosului şi îl împărtăşeşte, aşa arată
Simion Tesalonicul, când vorbeşte despre împărtăşirea prin miride, care e cea mai mare
în Biserică după împărtăşirea cu linguriţa şi apoi cu Rugăciunea lui Iisus, şi apoi cu
milostenia şi apoi cu ascultarea urechilor a Sfintei Liturghii. Nu e chiar aşa de simplu,
sunt numeroase aspecte care se găsesc în tratatul liturgic al Sfântului Simion
Arhiepiscopul Tesalonicului. Spune acolo mai departe, în momentul în care îngerul nu ar
face lucrul acesta, el se condamnă şi intră sub incidenţa certării Domnului. El este
obligat să îndeplinească această ascultare, nu contează, tu eşti la birou, faci acte, eşti
chirurg, tai şi coşi, dar îngerul tău participă la Liturghie şi vine şi te împărtăşeşte, tu eşti
în comuniune cu Biserica. „Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei care în nădejdea învierii şi a
vieţii veşnice au adormit, pomeneşte, Doamne, pe toţi dreptmăritorii creştini care azi s-
au pomenit la acest sfânt jertfelnic. Împlineşte cererea cea de folos şi pentru păcatele
mele, nu opri harul Preasfântului Duh peste aceste sfinte taine.” Este o frumuseţe, adică
Liturghierul e o bucată de cer deschis pe masă la proscomidie. Nu putem spune că am
făcut o Liturghie cu cinci prescuri şi un litru de vin şi am terminat treaba. Nu, e multă
treabă. În momentul în care îngerul te-a împărtăşit, eşti în comuniune direct cu Treimea.
Dacă tu în acea zi ai murit, eşti în rai, nu te judeci, pentru că tu ai fost împărtăşit, că tu
dimineaţă ai luat anafură, ai luat agheasmă până la 9 nu ai mâncat, ţi-ai făcut rugăciunea
când te-ai sculat.
Dacă atunci când te-ai sculat ai aprins ţigara, ai băut o cafea şi ai mai tras o înjurătură
sau te-ai mai uitat o oră la un film porno şi apoi pleci la serviciu, e normal că te găseşte
îngerul spurcat, întoarce mirida înapoi, o pune în potir, pleacă în treaba lui, merge la
Dumnezeu şi spune: „Al meu suflet iar e rătăcit”. Primeşte certarea Domnului, se
întoarce înapoi, plânge şi aşteaptă întoarcerea, că spune în Rugăciunea de seară: “Îngerul
cel bun dat mie de la sfântul botez, care mult te-am întristat cu păcatele mele şi te-am
depărtat de sufletul meu”. E o frumuseţe acest Canon al Îngerului Păzitor. Eu tot timpul
îl dau oamenilor să-l citească, dar ei nu ştiu de ce. Eu le dau pentru că acolo e toată
dogmatica ortodoxă pusă pe înţelesul omului. Dacă ştii Canonul de puteri cereşti,
Canonul de înger păzitor şi Canonul de pocăinţă, intri în rai, omul poate să le înveţe pe
acestea trei pe de rost. Aceasta este şansa mântuirii lui pentru că acolo e toată dogma
Treimii şi a mântuirii noastre. Totul e pus acolo. E o frumuseţe această rugăciune.
Când s-a împlinit termenul pentru care ai dat pomelnicul, cele 40 de zile sau un an,
urmează scoaterea pomelnicelor. Dacă în biserică e aglomerat, tu nu ai timp să scoţi
toate pomelnicele, doar le alegi şi le pui grămadă. Tu ai împlinit 40 de zile de când eu te
pomenesc, dar până când preotul trece din nou pomelnicele prin mână să facă
proscomidia şi ieşirea pomelnicelor, tu eşti în comuniune cu biserica, cât stă el în sertar
la biserică, chiar dacă nu e scos pentru că lui îi trebuie slujba de ieşire – aşa se spune,
ieşirea pomelnicelor –, alege ieşirile pentru că acestea se pomenesc din nou la Liturghie
şi se mulţumeşte lui Dumnezeu pentru ceea ce a dăruit credinciosului şi pentru ceea ce s-
a făcut. E o frumuseţe. Nu e o hârtie, am scris-o, am pus-o pe masă şi am plecat.
Oamenii vin câteodată, se îngrămădesc, eu cât stau acolo mă gândesc, îmi pun ce am
nevoie, îmi pun datele şi ce are el nevoie. În acelaşi timp, le scriu ce rugăciuni să
citească, iar dimineaţa, când mă duc la proscomidie, pe acei sfinţi îi pun la treabă: “Hai,
voi sunteţi cu căsătoria, voi cu paguba, voi cu serviciul, voi cu boala, voi cu sănătatea,
voi cu ajutorul. Hai să-i ajutăm pe aceştia să iasă din necaz, pune acolo părticele. Sfinte
Spiridoane, împlineşte cererile de folos, Sfinte Nicolae, împlineşte cererile de folos”, ca
să aibă comuniune cu ce face omul acasă. Oamenii îmi zic:
- Părinte, am reuşit.
Altul spune:
- Părinte, eu nu am reuşit.
- Dar ai făcut canonul?
- Aa, nu prea l-am făcut.
- Păi când te-a găsit sfântul că tu nu te rogi, el vine şi îţi aduce cererea să ţi-o
împlinească, să o trimită la Dumnezeu prin înger, dar tu te uiţi la televizor. Normal că nu
se împlineşte. Tu trebuie să-ţi faci canonul.
Este un canon facultativ, efectul lui nu e unul pedepsitor. Dacă ai primit un canon de la
preot şi nu vrei să-l faci, Dumnezeu nu te pedepseşte, dar nici nu-ţi ajută. După cum
spunea Arsenie Boca, Dumnezeu întreabă: „Ce să fac? Să-i ascult pe oameni cum Mă
roagă ei sau să-i ajut pe oameni aşa cum se roagă ei Mie?”. E foarte cu tâlc. Dacă tu te
rogi lui Dumnezeu, El se străduieşte să te ajute, dar dacă tu numai vrei să fii ajutat dar
nu te rogi, nu e bine. Este vorba aceea, eu o folosesc foarte des: jucaţi-vă cu canonul, voi
vă prefaceţi că vă rugaţi şi Dumnezeu Se preface că vă ajută! Eu le spun deschis,
pomelnicul nu lucrează, el este mort, e ca o faşă sterilă pe care o bagi într-o rană, dar nu
cureţi microbul.
Aşa şi aici, pomelnicul nu lucrează dacă omul nu vrea să citească o rugăciune, că spun
unii:
- M-am rugat.
Spune în Pateric, unul s-a rugat foarte mult şi i se arată îngerul şi zice:
- De ce cârteşti?
- De şapte ani mă rog lui Dumnezeu să mă asculte.
- Da, am văzut că te rogi, acuma mai roagă-te şapte ani, ca să vină vremea să se
împlinească cererea ta, că sunt altele la rând, îi spune îngerul.
În momentul când a văzut acela că s-a mai rugat încă şapte ani şi nu i s-a împlinit
cererea, a zis cu îndrăzneala pe care a avut-o şi Iov:
- Doamne, ce faci, dormi?
Şi ce-i spune Dumnezeu?
- Scoală-te, încinge-te, să stăm de vorbă!
Sfântul de la Pateric îi spune: “Doamne, de acuma nu mai e păcatul meu, că nu mă
asculţi”, fiind convins că Dumnezeu poate şi vrea. Nu e nimic cu neputinţă, numai
trebuie voinţă. Când crede Dumnezeu, pune voinţa. Că de ce spune: “Voi nu ştiţi ce
cereţi sau nu ştiţi să vă rugaţi”? Că aşa spune, nici nu trebuie să ne rugăm, că Dumnezeu
ştie ce ne trebuie, numai să ne gândim ce ne trebuie că Dumnezeu ne dă. Foarte frumos
spune în cartea Viaţa Sfântului Simion al Amasiei, Simion şi Ion cel Nebun pentru
Hristos: Dumnezeu nu are nevoie de rugăciunile noastre, ştie exact ce are de făcut pe
pământ: câtă ploaie trebuie să dea, cât soare, pe cine să ia, cine să se nască, pe cine să
îmbolnăvească. Nu are nevoie de sfaturi. Dar vrea să vadă dragostea dintre oameni. Că
Maxim Mărturisitorul a spus: “Dacă oamenii ar arde de iubirea lui Dumnezeu cum arde
Dumnezeu de iubirea faţă de oameni, pământul s-ar topi de iubirea divină şi de căldura
Duhului Sfânt”. Dar oamenii nu au Duh Sfânt, nu se roagă, ei mai mult sunt plini de
patimi decât de rugăciune, unii se roagă formal. Într-o zi un preot se supărase cu cineva
şi a făcut următoarea afirmaţie:
- Lasă că îi pun eu părticele, să vadă el când i-o da Dumnezeu o boală!
Un altul, care era mai hâtru, spune către celălalt:
- Deja îmi închipui cum o să fie mâine dimineaţă la proscomidie: Doamne, Atotbunule,
Atotputernicule, Atotmilostivule, dă-i aceluia o boală că nu-l suport eu.
Oare ce spune atunci Dumnezeu? „Acesta Mă face şi bun şi drept şi blând, dar Mă pune
să dau o boală. Ia să i-o dau lui, să vadă cum e”.
Noi nu putem să facem aşa. Atunci când cerem, trebuie să cerem numai ce e bun şi
frumos şi de folos. Noi nu ne putem ruga de moarte, de pedeapsă, de mânie, că ştie
Dumnezeu ce are de făcut. Când nu ştii ce să te rogi, trebuie să spui: „Doamne, trimite
semn dumnezeiesc în lucrarea şi problema cutare, Doamne, fie dreptatea Ta în lucrarea
cutare”. El ştie cel mai bine cum să aleagă. Niciodată nu trebuie să spunem: „Aceasta
vreau eu”. Noi vrem, adevărat este, dar El ştie ce ne trebuie şi atunci Mântuitorul spune
că nu ne dă decât cererile cele de folos. Răspuns bun la înfricoşata judecată a lui Hristos
să cerem, sfârşit creştinesc, cealaltă vreme a vieţii noastre, ziua toată sfântă în pace fără
de păcat. Aţi văzut câte cereri? Dar toate sunt serioase!

Numele pe pomelnic
În ce ordine se trec numele pe pomelnic? Se trece întâi duhovnicul, se trec întâi părinţii?
Sunt unele mame care, din iubire faţă de unul dintre copii sau faţă de copilul unic care
are o suferinţă, se roagă numai pentru acel copil, numai pentru durerea respectivă. Mama
sau tata nici nu se trec în pomelnic, sau dacă se trec, se trec ultimii. Am găsit la Sfinţii
Părinţi că obligatoriu părinţii se roagă în primul rând pentru iertarea păcatelor lor,
deoarece din păcatele lor vin durerile asupra copiilor şi trebuie întâi ei să se curăţească
de către Dumnezeu şi apoi se roagă pentru copii. Corect este aşa, cel dintâi se trece
părintele spiritual, se trece preotul, dacă îl ştii pe cel care te-a botezat, duhovnicul sau
cel care te-a cununat, pentru că e cel care te-a pus pe calea dreptei credinţe, acela e
îndrumătorul familiei. Apoi se trece tatăl, membrul principal al familiei, care e
„patriarhul familiei”, că aşa se merge în linie, apoi se trece mama, care este „limanul
casei”, cum spune Ioan Gură de Aur. Apoi, dacă vrei să treci toţi copiii, că pot fi trecuţi
la Sfânta Liturghie, îi înşirui pe toţi. După care ai două obligaţii categorice, tu, ca mamă
sau ca tată, trebuie să-ţi treci părinţii tăi, care sunt bunicii copiilor, aşa este frumos a ne
ruga unii pentru alţii. În continuare, e obligatoriu să treci naşii de botez şi de cununie,
care sunt părinţii sufleteşti sau spirituali care te-au dus în faţa lui Dumnezeu atunci când
ai avut botezul, logodna, cununia. De ce se trec aceştia? Pentru că şi ei, la rândul lor,
sunt obligaţi să se roage pentru cei pe care i-au botezat sau cununat.
De pildă, am mai spus-o, eu personal niciodată nu fac proscomidia până nu-i pomenesc
pe toţi cei care ştiu eu că m-au dus pe drumul spre biserică. Nu că aş fi sfânt, nu. Sunt ca
orişicare, dar faptul că acela m-a pus să mă rog, acela mi-a spus să merg la biserică,
acela m-a împins să merg la biserică, acela m-a atras să citesc cutare carte, pe toţi pe
care i-am ţinut minte i-am pus acolo, dacă e viu la vii, dacă e mort la morţi. Poate să se
facă pe disc un morman de părticele, dacă e nevoie mai pun. Dar de ce lucrul acesta?
Pentru că este datoria noastră.
Aţi văzut că acum biserica s-a perfecţionat un pic, ca să spun aşa, că să nu fie şapte
nume, că să nu fie zece nume, sau unii au simplificat, treci Ion, Maria cu toată familia, şi
aşa e primit. Dar de obicei, când sunt cereri şi probleme importante, în cadrul Sfintei
Liturghii poţi să faci în felul următor: pe un pomelnic treci Vasile – operat, Ion – bolnav,
Maria – proces şi îl laşi acolo, iar pe celălalt bileţel treci familia toată pentru sănătate şi
mântuire, acesta e scopul pentru care să mă rog. Când spunem sănătate nu ne referim la
faptul că noi neapărat fugim de boli, că dacă Dumnezeu vrea, El ne dă boală, că e în
mâna Lui. Aceasta nu înseamnă că noi trebuie să ne neglijăm sănătatea, trebuie să avem
grijă de ea, iar sănătatea e şi de natură spirituală, şi mentală, şi duhovnicească, şi
trupească. Putem vorbi chiar şi de sănătatea mentală, că dacă nu gândeşti sănătos faci o
eroare şi în credinţă, şi în familie, şi la serviciu, şi oriunde. Aţi văzut, cutare contabil a
delapidat firma de 50 de milioane – şi aceea e tot o boală, să nu fii responsabil de ceea
ce faci, înseamnă că eşti în incapacitate de gândire şi e nevoie de rugăciune. Dar, în
general, nu trebuie amestecate lucrurile. Oamenii fac o confuzie, unii vin şi spun
liturghie, alţii vin şi spun acatist, alţii scriu pomelnic. Eu nu ţin cont de aceasta. Când
discut cu ei, întreb un singur lucru:
- Ai vreunul cu vreo problemă?
- Am unul cu un proces, altul care e vicios, bea, fumează, am unul care e necununat.
Atunci, fără să mai întreb, eu scriu în dreptul lor fără părticele, adică aceia nu se pun la
Sfânta Proscomidie. Pe restul, în general, îi proscomidesc pe toţi, pentru că cea mai mare
comuniune a credinciosului cu Sfânta Liturghie, după Simion Tesalonicul, este
proscomidia, miridele, nu o poate înlocui nimeni. Sunt atâtea minuni şi întâmplări din
cer care au arătat ce valoare şi putere duhovnicească are această Sfântă Proscomidie în
îndreptarea legii, are valoare fundamentală în Biserica Ortodoxă. Dacă Biserica Catolică
pierde undeva, este lipsa acestei proscomidii pe care ei nu o cunosc, comuniunea cu
Dumnezeu prin miride, care este partea cea mai puternică din Sfânta Liturghie, sau
Liturghia pregătitoare. Aşa este frumos în pomelnic, să-i pui pe cei din casă, în special
naşii, părinţii, bunicii care sunt părinţii mamei şi ai tatei, copiii, şi dacă ai un prieten şi ai
pe cineva şi vrei să te rogi pentru el, îl treci acolo. Eu le spun altfel:
- Puneţi-i pe un pomelnic pe cei care nu au treabă cu biserica, că trebuie să-i pomenesc
special, ca să nu le spun că-i pun la Psaltire sau nu-i proscomidesc. Şi puneţi-i pe alt
pomelnic pe cei care merg la biserică şi se roagă, ca să-i am eu separat, să nu mai pun
prea multe întrebări sau să rănesc.
Sunt preoţi care spun: „Pe acesta nu ţi-l pomenesc”. Nu se face aşa. Şi acela ticălos are
nevoie de rugăciunea noastră, când spunem ecteniile dintre liturghii, când spunem
ecteniile la vecernie, ecteniile la utrenie, ecteniile la Acatist, şi pe aceia îi putem pomeni,
că şi aceia sunt fii ai Bisericii, chiar dacă sunt răniţi sau în război cu diavolul, e prăpăd
pe câmpul de luptă şi sunt numai stârvuri, adică oameni morţi, dar trebuie înviaţi, că aşa
spune: “Morţii vor auzi glasul lui Dumnezeu şi vor învia”. Deci şi ei trebuie aduşi. Cum
spune Mântuitorul? “Am şi alte oi care nu sunt din staulul acesta şi pe acelea se cade să
le aduc”, deci nu trebuie rătăciţi. Pomelnicul are un rol important, dar rolul trebuie
cunoscut bine şi determinat şi de viaţa credinciosului. M-au întrebat într-o zi doi părinţi:
- Părinte, am observat că faceţi un lucru, unora le daţi rugăciuni mai multe, altora le daţi
rugăciuni mai puţine.
- Da, am să-ţi explic pe ce principiu merg. Celui care îmi lasă bani mai mulţi îi dau o
rugăciune în plus, celui care îmi lasă bani mai puţini îi dau o rugăciune în minus.
- De ce faceţi treaba aceasta?
- Cel care mi-a dat bani mai mulţi crede că dacă mi-a dat mai mult problema lui se
rezolvă mai repede, dar s-ar putea să nu se rezolve, şi atunci îi dau o rugăciune în plus ca
să se rezolve şi a lui. Iar celui care mi-a dat puţin îi dau cu o rugăciune în minus, că
acela ştie că a dat puţin la părintele şi trebuie să se roage, că dacă nu, nu se îndeplineşte
pomelnicul.
În felul acesta echilibrez la Dumnezeu voinţa cu putinţa şi, în momentul în care
rugăciunile ajung la Dumnezeu, se împlinesc amândouă. Ştiu acest lucru de la Părintele
Cleopa, el spunea: „Săracului să nu-i dai să bată numai metanii şi rugăciuni, să-l pui să
facă o jertfă, că mai mult îl doare jertfa decât rugăciunea. Rugăciunea o face că ştie că e
datoria lui. Dar bogatului dacă nu-i dai rugăciune greşeşti, că el se lasă pe ideea că dacă
a dat banul la biserică, Dumnezeu trebuie să-l ajute. Nu, dă-i o rugăciune, că mai mult îl
împovărează acea rugăciune decât banii pe care i-a dat”.

Botezul Mântuitorului
După Tăierea împrejur a Pruncului a urmat la vârsta maturităţii, la 30 de ani, Botezul
Mântuitorului. S-a respectat botezul legii celei vechi ca să se împlinească cele scrise în
Scriptură, aceasta este epifania Treimii sau arătarea Treimii la Iordan. Este unul dintre
semnele sau minunile şi tainele care confirmă întreita lucrare a dumnezeirii – Tatăl din
cer a mărturisit, Fiul din ape a încuviinţat şi Duhul în chip de porumbel S-a arătat.
Unii se întreabă de ce există această diferenţă între botezul Mântuitorului la vârsta
maturităţii şi botezul creştin al pruncilor care se face până în 40 de zile. Explicaţia este
foarte simplă. Mântuitorul se botează la 30 de ani ca să arate că e fără de păcat, că este
bărbat desăvârşit. Spune că Ioan îi chema la Vitavara, ei intrau în apă, îşi mărturiseau
păcatele, acolo îi afunda şi se spălau. Acesta era botezul pocăinţei cu apă. Dar
Mântuitorul când a intrat în apă, ce s-a întâmplat? A mărturisit vreun păcat? Nu! A tăcut,
a arătat desăvârşirea maturităţii şi plinătăţii bărbăteşti, a demnităţii dumnezeieşti pe care
o avea ca Fiu al lui Dumnezeu din Tatăl şi ca Fiu al Omului. Şi atunci ce face? El tace şi
mărturiseşte Tatăl din cer: “Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit, pe El
să-L ascultaţi! Acesta este Fiul Meu cel iubit”. Noi de unde ştim? Lucrul acesta este
certificat nu de glasul Tatălui, ci de acţiunea Duhului Sfânt care vine şi se varsă peste
Fiul. Deci dacă Ioan îi boteza pe ceilalţi şi Duhul Sfânt nu se vedea, în momentul în care
a venit şi a intrat în apă Fiul omului Iisus Hristos, Duhul Sfânt a venit în chip văzut, s-au
deschis cerurile şi El a stat deasupra Fiului în apă.
Dar de ce deasupra Mielului lui Dumnezeu? Ca acei care aveau ochii curaţi şi inima
curată să vadă că Duhul Sfânt există şi că stă deasupra celui ce s-a botezat. Să nu credem
noi că botezul e ceva la nivel de simbol, să nu credem noi că botezul e ceva pueril. În
momentul în care noi botezăm astăzi pruncii de mititei, avem mărturia a ceea ce a spus
Mântuitorul Iisus Hristos: “De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh nu va intra în
împărăţia lui Dumnezeu”. Aici avem mărturie în Faptele Apostolilor: casa lui Corneliu
s-a botezat toată odată, casa lui Ştefana s-a botezat toată odată, casa lui Anania s-a
botezat toată odată. Acolo intrau şi copiii. Când a venit legea harului nu a mai fost
nevoie de aşteptat 30 de ani. Nici Mântuitorul nu a aşteptat 30 de ani, El a fost botezat şi
I s-a pus numele Iisus chiar a opta zi când a fost tăiat împrejur. La acel botez, împrejurul
prepuţului se tăia cu cuţitul de piatră să curgă sânge. Aceasta era regula iudaică rămasă
de la Avraam, poruncă din cer. Dar în momentul în care El s-a botezat la 30 de ani, a vrut
să arate că şi la 30 de ani este fără de păcat. Deci este Cel fără de păcat, Mielul lui
Dumnezeu fără de păcat, care ridică păcatele lumii: “Miluieşte-ne pe noi Cela ce ridici
păcatele lumii”. Iar noi, când botezăm pruncii până în 40 de zile, îi botezăm pentru a
lucra asupra lor harul Duhului Sfânt.
Sfântul Ioan Botezătorul, când L-a botezat pe Mântuitorul Iisus Hristos, a fost singurul
învrednicit de această putere dar şi de această înainte-vedere, pentru că el a fost singurul
care a văzut cerurile deschise, a fost cel care a văzut Duhul Sfânt coborându-se, pentru
că i s-a şi spus: “Peste Care vei vedea Duhul Sfânt pogorându-se, Acela este”, că el nu-L
cunoştea. Dar cine a mai văzut aceasta? Cei care erau curaţi cu inima, după cum
aminteam mai sus. În clipa în care Ioan a spus: “Iată Mielul lui Dumnezeu Cel ce ridică
păcatele lumii”, Duhul Sfânt a fost văzut de toţi cei curaţi, care s-au botezat cinstit, adică
intrau în apă şi îşi mărturiseau păcatele. La un moment dat unii o făceau formal şi atunci
Ioan le-a spus: “Pui de năpârcă şi de viperă, dar cine v-a spus vouă că scăpaţi de osânda
care vine? Credeţi că dacă v-aţi muiat în apă, cu aceasta aţi rezolvat totul? Nu. Urmează
să vă îndreptaţi viaţa şi faptele, adică securea stă la rădăcina pomului. Nu face roadă, se
taie şi se aruncă în foc”. Adică era foarte categoric. Dar în momentul în care Ioan vede
această taină atât de mare, el afirmă: “Nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua
încălţămintei”. Ioan vrea să spună de fapt: “Drumul spiritual spre care mă împingi Tu,
mistica spre care mă îndrepţi este peste măsura priceperii minţii mele. Îngerul nu m-a
învăţat aşa ceva”.
Sfântul Ioan Botezătorul, prin acţiunea pe care o săvârşeşte, a udării cu apă a
Mântuitorului, împlineşte legea şi simbolizează mai mult naşul decât preotul, pentru că
aici preotul botezului era Tatăl din cer. El spune: “Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru
Care am binevoit pe El să-L ascultaţi”. Ioan este martorul. În momentul în care Ioan
pune mâna în creştet şi se atinge de Stăpânul, de fapt ce primeşte? Primeşte şi el puterea
botezului, se botează direct prin Iisus prin legea darului. Nu scrie de Ioan că a fost
botezat undeva şi băgat într-o cristelniţă. În momentul în care a pus mâna în creştetul
Stăpânului s-a umplut de Duhul Sfânt şi a luat asupra lui deja puterea botezului
creştinesc. Aşa spune: “Eu am nevoie de botezul tău”, şi El spune: “Lasă să se
împlinească legea”.

Botezul creştin
Va spune cineva: “Ce treabă am eu cu botezul?”. Sigur că nu ai nicio treabă, dar spune
acolo: “Dă-mi mie haină luminoasă, cel ce te îmbraci cu mila ta ca şi cu o haină”, iar
când te ţine naşul în braţe, spune aşa: “Trimite Duhul Tău cel sfânt şi sfinţeşte apa
aceasta şi să se zdrobească toate relele satanei sub semnul crucii Tale, ca nu cumva să
intre în apa aceasta vreun duh viclean care să vatăme trupul sau sufletul”. Şi iarăşi spune
acolo: “Şi fă pe el oaie cuvântătoare a turmei Tale păzindu-l până la sfârşit vrednic ostaş
al lui Hristos”.
Când botezul făcut pe fugă, că se grăbesc, ce iese din acel copil? Un copil care nu are
nicio treabă cu biserica, nu e spovedit, nu e împărtăşit, nu-l duce nimeni la biserică. Ce
creşte el, ostaş bun al lui Hristos, oaie cuvântătoare a turmei, haină luminoasă? Nici
vorbă! El creşte un copil dezordonat. Cu ce începe însă Taina Sfântului Botez? Cu nişte
lepădări. Ce sunt acele lepădări? Izgonirea demonului. Dacă eu fac păcate, ce se
întâmplă? Nu ar trebui să mi se citească acele lepădări în fiecare zi? El vine şi spune:
- Părinte, mie să-mi faceţi Molitfele Sfântului Vasile cel Mare.
- Stai, băiatule, de ce să te dau eu pe tine cu vopsea când tu eşti tot ruginit? Hai să o
luăm de jos, să curăţim întâi rugina.
Şi atunci începe o asiduă muncă pe care Biserica o face de 2.000 de ani, dar nimeni nu
ascultă, de a te chinui să explici rostul Sfântului Botez. Ei fac botez că se face cumetrie.
Adică banul să iasă! Şi atunci e o proastă iconomisire a Tainei lui Dumnezeu.

Mirungerea
La fel e şi cu mirungerea, nu ştiu câţi înţeleg rostul şi Pecetea Duhului Sfânt. Iarăşi o
proastă iconomisire a tainelor lui Dumnezeu. Mirungerea trebuie făcută când te duci la
vrăjitor. A plecat Duhul Sfânt din tine. De unde ştiu lucrul acesta? Deschidem Sfânta
Scriptură, Saul, mare rege şi împărat în Ierusalim, s-a dus la vrăjitoarea de la Endor să
vorbească cu profetul care era mort, dar de fapt vorbea dracul, însă i-a spus adevărul,
zice:
- A luat Dumnezeu duhul de la mine? L-a luat de la tine.
Deci în clipa în care tu te-ai dus la vrăjitor mai ai Duhul Sfânt în tine? Iată că ar trebui
făcută mirungerea. Când te duci şi faci yoga, iată că ar trebui făcută mirungerea, când te
duci şi faci reiki, radiestezie, ar trebui făcută mirungerea, când te duci la secte, ar trebui
făcută mirungerea, când te duci la stadii de iniţiere şi iluminaţi şi străluciţi şi de tot felul
de treimici şi teandrici şi tot felul de mişcări revoluţionare, paranormali, la toate trebuie
mirungerea. Spune câte unul:
- Părinte, mă doare capul de înnebunesc.
- Păi, dacă e dracul în capul tău!
- Părinte, nu mai am gândire coerentă.
- Normal că tu eşti o legumă, dacă Duhul Sfânt nu mai este, că ţi-a întunecat dracul
simţurile.
Şi atunci, care e iconomisirea tainelor lui Dumnezeu? Mergem şi ne spovedim, spunem
cu nonşalanţă dezarmantă:
- Părinte, am fost la vrăjitoare, am rezolvat problema.
Preotul dezleagă, tu, liniştit, te-ai dus şi te-ai împărtăşit şi ai rezolvat problema. Şi pentru
vinovata împărtăşire, nespovedania sinceră, nespovedania curată, nespovedania
completă, neevlavia la spovedanie vei păţi toate relele. Eu am întâlnit mulţi care râd la
spovedit, dar să ştiţi că şi eu râd cu ei. Şi ştiţi de ce râd? Spunea un sfânt în Pateric, nu
sunt pregătiţi de moarte, dar îi poate găsi oriunde. Şi atunci ştiţi ce spun oamenii aceia?
- Părinte, dar nu am ştiut că sunt aşa de multe reguli la spovedanie!
- Sunt şi mai multe. Du-te şi ia un îndreptar şi citeşte ce scrie în el!
Şi ştiţi care este răspunsul?
- Ooo, Părinte, dar cine poate face tot ce scrie aici?!

Naşii de botez
Principalele aspecte în botezul creştin sunt ca pruncul să fie botezat în religia ortodoxă,
să aibă părinţi ortodocşi şi naşi ortodocşi. Acum mai este la modă şi naşi de altă religie,
dar aşa ceva nu există, botezul rămâne valabil dar naşul nu este naş. Naşul este martorul
adevărat care mărturiseşte dreapta credinţă sau simbolul dreptei credinţe pe care în
timpul botezului îl repetă de trei ori. Drept dovadă că nu vă spun o minciună, ţineţi
minte cazul de la televizor când naşii erau neştiutori, nu ştiau ce era cu ei, şi au indus în
eroare pe preotul acela, Alexandru Moţoc, ca să spună: “Te lepezi de Hristos şi de toate
poruncile Lui?”. Dacă naşii ar fi fost nişte oameni consecvenţi şi cunoscători, nu duceau
caseta la OTV să facă poveste, ci ar fi spus: “Vedeţi, părinte, că nu aţi fost atent, nu aşa
se spune”, l-ar fi corectat. Acesta este rolul naşului, este un martor, iar în cazul acela l-au
lăsat să meargă în greşeală. Tocmai în aceasta constă greşeala. Când îţi iei un naş
economic sau un naş financiar sau un naş din interes politic, personal, pedagogic, moral
sau comunitar, atunci faci o greşeală din start. Naşul trebuie să fie o persoană sinceră,
curată şi credincioasă care să-i fie de folos pruncului. Naşul nu are rolul de a aduce
cadouri sau de a ne face să ne distrăm pe seama pruncului. Naşul are rol de a-l povăţui
pe prunc pe calea cea duhovnicească. Aşa cum naşul de cununie îndrumă familia
creştină nou formată pe drumul vieţii, aşa şi naşul de botez îndrumă pe fin cum să
meargă pe drumul credinţei. Dacă naşul este credincios, şi finul va fi credincios, pentru
că aşa are dreptul să-l crească din părinţi credincioşi şi cu naşi credincioşi. Nu este o
lege ca naşul să fie familist sau nefamilist. Prima datorie este să fie un bun creştin,
acesta este rolul autentic al naşului. Aşa cum a fost şi acea greşeală pe care eu am
contestat-o mult. S-a făcut multă discuţie pe seama ei, dar eu nu aş fi dat-o la televizor.
Tot ce trebuiau să facă era să spună: „Părinte, fiţi atent că aţi spus invers”. Dar l-au lăsat
să greşească şi din aceea au făcut o întreagă tevatură.
Nu sunt de acord nici cu obiceiul de a avea mai mulţi naşi pentru prunc. Povestea cu mai
mulţi naşi este tot un principiu economic, financiar. Cel mai corect şi cel mai adevărat
este să fie un singur naş sau maximum doi, să spunem unul este din partea soţului şi unul
este din partea soţiei, nu e ceva greşit, dar în momentul în care prea mulţi naşi se
încumetresc între ei, pe viitor se ajunge la rudenii spirituale şi năşindu-se între ei tot
satul, zece naşi la acela, zece la acela, copiii lor nu se mai pot lua, se fac acele rudenii de
grad spiritual despre care spun îndreptarea legii, Pedalionul şi Pravilele Bisericii, şi la un
moment dat ne întrebăm de ce se nasc într-un sat oligofreni, de ce se nasc bolnavi, de ce
se nasc paranoici, de ce se nasc copii debili. Iată de ce, pentru că s-au înrudit spiritual şi
s-au făcut ca fraţii. Fraţii de credinţă, de spiritualitate sunt ca fraţii de sânge. Nu ai voie
să iei pe fata naşei, pe fiul naşei, pe fata cumetrei, pe fiul cumetrei. Din păcate însă
cumetrii se iau între ei, nu au nicio treabă, botează împreună, se cunună. Aici este puţină
neglijenţă din partea autorităţii bisericeşti, care atunci când vine la botez trebuie să le
spună categoric:
- Voi nu sunteţi corecţi prin faptul că aţi venit zece naşi la acelaşi copil, deoarece copiii
voştri, când vor creşte, se vor încuscri între ei şi nu e bine. Lăsaţi doi la următorul copil,
doi la următorul copil.
Este timp dacă vrei neapărat să faci un bine. Nu este corect cu naşi mulţi nici la botez,
nici la cununie, un singur naş sau maximum doi.

Numele copilului
Legat de problema numelui, de câte nume se pun copilului sau când naşii vor ca acesta
să mai aibă un nume sau chiar încă două, trebuie să spun că ce scrie în certificatul de
naştere mai puţin contează, aceea îl interesează pe cezar, aceea ţine de legea socială şi
ţara de origine a omului. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că am reuşit să reînviez tradiţia şi
chiar am înnodat-o frumos cu multă străduinţă, cu multe convingeri şi cu multe greutăţi,
am reuşit să o aduc pe calea cea dreaptă. Foarte multă lume a pus copiilor nume
creştineşti din calendarul creştin. Am marea mulţumire că există numele Anastasie,
Filaret, Vladimir, Vasile, Gheorghe, Ioan, Nicolae, Gabriel, Mihail, nume din acestea. A
venit cineva şi mi-a spus:
- Băiatului nostru i-am pus Rareş.
- Nu am nimic împotrivă. Eu, când îl bag în cristelniţă, să ştiţi că o să-i spun un nume
ortodox.
- Ziceţi-i ce vreţi dumneavoastră.
- Rareş Ioan. Nu am nimic cu Rareş, e un nume frumos, dar lasă-l şi pe Ioan acolo.
Trebuie să aibă sfânt şi ocrotitor. Sfântul Rareş nu-l avem, avem doar domnitorul Petru
Rareş, la el Rareş era nume de familie cum e la noi Ciobanu sau Vieru, pentru că se
trăgea din Răreşoaia Hârlăului. Foarte frumos că i-ai pus un nume istoric şi plăcut, dar
pune un nume ortodox, să aibă copilul un sfânt în calendar, căruia să-i citească viaţa,
căruia să i se închine.
Legat de această problemă, Părintele Cleopa spunea aşa: “Copilul are un singur nume,
că are un singur suflet, să-i puneţi un singur nume”. Problema numelui ţine tot de
conduita noastră socială. Nu este atât de implantată sau nu este atât de împământenită în
structura dogmatică problema numelui, că dacă spun Arhanghelul Mihail sau dacă spun
Filaret cel Milostiv sau dacă spun Ioan Gură de Aur nu înseamnă că sunt două nume, sau
Grigore Teologul, sau Maria Magdalena. Aceasta nu este o greşeală, nu este un
fundament. Noi obişnuim să punem un singur nume pentru că este frumos. De exemplu,
eu când pun Maria e Maria, când e Domnica e Domnica, când e Elisabeta e Elisabeta,
nume pur ortodoxe. Dar am reuşit să aduc în autenticitate Anastasia, Tecla, Iosefina,
Gabriela, Mihaela, Maria, Vladina de la Vlad, de la Vladimir. Nu am pus încă Tomaida,
dar vreau să pun cuiva. Este foarte frumos. Teona e nume de bărbat, dar şi de femeie. În
momentul în care copilul are un sfânt protector, are ce învăţa din viaţa lui. Îmi cer
iertare, nu am iubit niciodată numele de Roxana, Gina, Adalmina. Îmi place Alexia, am
văzut că este acum o modă să se pună. La băieţi am văzut că se pune numele David, la
fete Nicola, Sara, Rebeca, Teodora. Au început să se folosească foarte mult nume din
Vechiul Testament. Chiar am forţat nota şi am cerut să nu se mai pună copiilor tot felul
de nume caraghioase, nu au valoare, sunt nume nereprezentative. După ce au văzut un
film, un serial, rămân marcaţi de un personaj. Într-o zi a venit o doamnă cu fetiţa la
împărtăşit şi am întrebat cum o cheamă.
- Carina.
- Vă rog să-mi spuneţi cum i-aţi spus din botez.
- Părinte, din botez este Elena.
- Elena se împărtăşeşte, nu Carina. Nu folosiţi nume ciudate.
- Părinte, nu ne-a făcut nimeni observaţie.
- Eu îndrăznesc să vă fac. Când împărtăşiţi fetiţa, vă rog să-i spuneţi cum o cheamă pe
ea, Elena.
Carina e pus în certificatul de naştere, Elena când este băgată în cristelniţă de către
preot, nefiind mulţumit de acel nume. Este mai autoritar numele acela. La Judecata de
Apoi ea se prezintă cu numele de Elena. Numele care a fost rostit în botez în momentul
afundării în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh este numele adevărat. Când
copilul este scufundat în apă de către preot, acesta rosteşte două prenume, după aceea, în
pomelnic, omul este trecut cu ambele prenume ca şi cum ar fi unul singur. La Dumnezeu
numele nu contează. Aţi văzut, la popoarele orientale se pun mai multe nume, aceea este
rădăcina cunoaşterii individului respectiv. Înaintea lui Dumnezeu, el are un singur suflet.
Când eu am spus Elena Maria sau Cristina Georgeta sau Florentina Ioana sau Ana
Teodora, acela este numele pentru un singur suflet. De obicei noi nu punem multe nume,
pentru a nu profana numele. De exemplu, am văzut Ana Maria Elena Roxana. Zic:
- Dar de ce i-aţi pus atâtea nume?
- Unul l-a vrut naşa, unul l-a vrut mama etc.
Am participat la un botez de genul acesta şi zic eu că am fost puţin exagerat, în sensul că
cineva i-a pus băiatului lui trei nume, Andrei Gabriel Ştefan, iar eu am zis că dacă le
place, să lase aşa. După aceea, şi îmi asum neatenţia, mi s-a părut absurd să pui atâtea
nume unui copil. Dar dacă au fost puse, au rămas. El este tot o singură persoană, un
singur om.
În ultimul timp, într-adevăr, se pun nume creştine autentice, nume de sfinţi, dar am mai
constatat că nu se mai folosesc diminutive atunci când se adresează copiilor, ci numele
întreg, dacă e Nicolae e Nicolae. Când trecem în pomelnic numele, trebuie scris întreg.
Ţine însă şi de ţinuta preotului. De exemplu, am pomelnice unde scrie Culiţă, Tinca,
Adi, Gabi, Mişu, Edi, dar eu ştiu ce e cu ele, lui Adi îi spun Adrian, Tincăi îi spun
Ecaterina, lui Mişu îi spun Mihai. Când pomenesc la proscomidie folosesc numele
întreg, îmi dau seama că ei trec aşa cum îi alintă. Permanent le pomenesc numele întreg
şi chiar îi corectez. Eu m-am născut într-o zonă unde sunt nume ca Trifon, Precup de la
Pricop, nume numai din calendar, ce nume era în acea zi în calendar, acel nume îl punea
la copil, Haralambie, Istrate, Eustaţie, Tiron, Victor, fără să comenteze.
Numele pe care îl aleg părinţii pentru copil are o semnificaţie, dar nu e legată de numele
în sine. Noi, de exemplu, spunem: “Nu-i pun Mihai, că nu-mi place, cunosc eu un Mihai
şi e om rău”. Nu are nicio treabă, acel Mihai e rău, nu Mihail Arhanghelul, care este
patronul spiritual. Aici ţine şi de credinţa omului. Are semnificaţie atunci când ai
schimonosit numele copilului, el începe să crească şi îi este ruşine cu numele său. Atunci
are semnificaţie şi vă spun de ce, când ai un nume frumos nu-ţi este ruşine cu el. A mai
ieşit acuma o modă, s-au învăţat oamenii să nu mai vorbească prin cuvinte întregi. Am
întâlnit aici în pridvor, întâi am crezut că sunt oligofreni:
- E împartă? Merge la grădi?
- Ce aţi spus acolo, că nu am înţeles?
- Am întrebat fetiţa dacă se împărtăşeşte şi dacă merge la grădiniţă.
- Nu aţi întrebat aşa, îmi pare rău!
Omule, învaţă-l să vorbească corect! Nu ştiu de unde vine moda aceasta. De la
comunicările prin messenger, acolo nu mai există “ca să vorbim”, ci “k sa vbm”, de
exemplu, şi atunci strică cu totul exprimarea. I-am corectat şi le-am spus: învăţaţi copiii
să vorbească pur româneşte! Învăţaţi copiii să vorbească pur ortodox! Învăţaţi copiii să
aibă limbaj literar! Învăţaţi copiii să aibă limbaj teologic! Învăţaţi copiii să aibă limbaj
familial! Învăţaţi copiii să aibă limbaj educat! Învăţaţi copiii să aibă limbaj social! Eu le
spun tot timpul, dacă nu au timp, să le predea măcar zece cuvinte pe săptămână, dar să-i
înveţe corect. Un limbaj neadecvat vatămă atât în lume, în exprimarea de zi cu zi, cât şi
în întreaga educaţie. Copiii de genul acesta în educaţie nu vor fi oameni serioşi. Se
învaţă alintaţi şi din această alintătură cresc dezordonat. Nu e doar o notă de
superficialitate, e o notă de iresponsabilitate. Superficialitate e când tratezi un lucru cu
nepăsare, dar aici nu e vorba de nepăsare, se străduiesc să se prostească, să se
schimonosească, fac mari eforturi. Nu-l cheamă Antonie, el e Toni. Eşti Antonie, nu a
venit cineva la avva Toni. Unii mai spun Sile. Nu e Sile, e Vasile. Au învăţat, în
momentul în care insişti asupra unei probleme, ea se corectează încet, încet. Dar aici
trebuie să avem grijă să ne respectăm pe noi înşine. Spunea Sfântul Isaac Sirul: “Atunci
când te respecţi pe tine, pe cei din jur i-ai câştigat”.

Taina Sfintei Cununii

Ca să începem să vorbim despre taina Sfintei Cununii, mai întâi trebuie să vorbim
despre logodnă, slujba de logodnă. În ceea ce priveşte locul unde se săvârşesc atât slujba
logodnei, cât şi slujba cununiei, în primul rând, trebuie să ştim următorul lucru: biserica
este casa de rugăciune, cum spune şi Mântuitorul Iisus Hristos: “Casa Tatălui Meu casă
de rugăciune se va chema”. Este locul autentic sfinţit prin puterea Duhului Sfânt şi prin
mâna episcopului pentru săvârşirea tuturor sfintelor taine. De la caz la caz, se pot face
anumite pogorăminte. De pildă, dacă este un bolnav, îi faci Maslu acasă, că nu poate
veni la biserică, dacă e cineva paralizat îi faci o slujbă acasă sau îl împărtăşeşti acasă. La
fel, cununia este tot o taină. Locul Sfintei Cununii este numai şi numai în biserică. Cu
pogorământ se poate instala altar mobil, dar aceasta în cazuri excepţionale, când nunta
poate fi făcută, dacă este cazul, în aer liber, însă acolo trebuie să existe masă care ţine
loc de Sfânta Masă, sfântul antemis, Sfânta Evanghelie, chivotul cu Sfintele Taine, care
să simbolizeze prezenţa lui Hristos, cruce, sfeşnic, cădelniţă, tot ce trebuie. Dar nu este
îngăduit după canoane, pentru că datoria celor doi miri este să vină să se unească în faţa
lui Dumnezeu în biserică. Biserica este locul sacramental al acestei taine, inclusiv
logodna, care se face tot în biserică.
Ce este de fapt logodna? În vechime, înainte de nuntă, se folosea un termen, tocmeală
sau angajament între părinţi. Părinţii fetei veneau şi vorbeau cu părinţii băiatului, sau
părinţii băiatului cu părinţii fetei, şi îşi prezentau copiii unii altora. Aici întâlnim două
feluri de tocmeli – politiceşti, când unii împăraţi, regi, voievozi, conducători, oameni de
stat luau, de exemplu, fete de la case regale, de la case împărăteşti, de la case voievodale
tocmai pentru a stabili anumite legături economice, politice ş.a.m.d. şi atunci tocmelile
aveau şi un efect pacifist, în vederea liniştii şi a păcii, băiatul împăratului cutare cu fata
împăratului cutare trebuie să asigure liniştea, cum era în vremea voievozilor. Aceste
încuscriri, aceste înrudiri, aveau şi un rol politic, dar în general, la această întocmire,
părinţii discutau problema posibilităţii spirituale de întemeiere a unei familii între cei doi
copii şi dacă ei ar putea să vieţuiască împreună şi să poată duce mai departe o familie. Se
discutau apoi probleme strict economice, ce poate avea un băiat, ce poate avea o fată sau
ce poate să ofere un părinte şi ce poate să ofere celălalt. Cel mai potrivit lucru pe care
poate să-l ofere un părinte îl reprezintă educaţia şi cei şapte ani de acasă. Cel mai bun
lucru pe care poate să-l ofere un părinte este buna educaţie. Dacă copilul este învăţat
gospodar, el va fi gospodar şi după căsătorie, dacă fiica este învăţată gospodină, cinstită,
onestă, modestă, va fi o vrednică soţie şi mamă, cum spune Apostolul Pavel în Faptele
Apostolilor: “Frumuseţea femeii nu este numai împletirea părului sau podoabe, ci şi
buna cuviinţă, smerenia, tăcerea, evlavia, Credinţa”.
În momentul în care se făcea această întocmire, după Pravilele mari, nu se mai
răzgândeau. Cel care se logodea şi strica o logodnă primea un anumit canon, pentru că
necinstea onoarea şi demnitatea persoanei pe care o abandona, fie ea fată sau băiat.
Aceste logodne erau socotite ca sfinţite înaintea lui Dumnezeu pentru că ele consfinţeau
legământul înaintea lui Dumnezeu că cei doi vor fi una. Ce rol mai avea această
logodnă? Această logodnă avea în faţa ei o etapă în care cuscrii, socrii se cunoşteau mai
bine, vedeau şi modul de comunicare, atât al copiilor cât şi al lor, în vederea stabilităţii
familiei şi a nunţii ce avea să urmeze.
Mai târziu s-a învestit această putere prin dăruirea inelului. S-a luat din Evanghelie
rugăciunea de Taină a Cununiei: “Precum a primit inel fiul risipitor, precum a primit
Avraam”, e o întreagă rugăciune în Molitfelnic, prin inel s-au făcut toate, le enumeră
frumos acolo. Spun lucrul acesta ca să se înţeleagă că inelul este simbolul nemuririi.
Verigheta pe care noi o purtăm pe deget la cununie, pusă de preot, sfinţită pe Sfânta
Evanghelie şi binecuvântată în timpul Tainei Cununiei, când se face slujba logodnei şi
apoi cununia, este tocmai esenţa. Să se înţeleagă că ea nu este o podoabă sau o bijuterie,
ci este un semn distinct prin care cei doi şi-au legat viaţa în veşnicie. V-am explicat care
este de fapt esenţa acestei logodne: ei ştiu că vor fi unul pentru altul şi încep să depună
eforturi să fie plăcut unul altuia, să folosească un limbaj adecvat, să aibă o comportare
adecvată, o comunicare adecvată, o conlucrare adecvată, pentru că în momentul în care
vor fi soţ şi soţie, bineînţeles sub supravegherea părinţilor, ei vor fi cei care vor cârmui
casa, locul şi rostul lucrurilor pe care le fac. Dar pentru aceasta trebuie şi puţină
bunăvoinţă. În ziua de azi se întâmplă şi următorul fenomen:
- Părinte, ne faceţi o logodnă, că am auzit că e jumătate de cununie?
- Nu e nici jumătate, nici un sfert. Logodna este cu treaba ei, este o simplă ierurgie de
sfinţire a inelelor şi de consfinţire a noii familii şi ea se face în cadrul cununiei. Deci ori
vă cununaţi, ori vă logodiţi, nu e tot aceea. Una e taina, alta e ierurgia. Unii mai înţeleg,
unii mai sunt căpoşi şi consideră că după ce s-au logodit pot să trăiască unul cu altul, că
nu e păcat. Aceasta e o mare blasfemie şi o mare greşeală. De ce? Intră necuraţi în
biserică, ca să folosim un termen lumesc.
De ce nu se face cununia în altă parte? Prin faptul că în momentul când cei doi tineri vin
în faţa Sfântului Altar, ei vin de fapt în faţa cerului. În momentul când ei vin în biserică,
vin în casa lui Dumnezeu şi atunci şi Dumnezeu este mai aproape de ei. Un alt motiv
pentru care nu se face slujba oriunde este pentru a-l familiariza pe cel care vine la
cununie, să înţeleagă că locul de întâlnire al lui cu soţia este în biserică. Unde am găsit
consemnat lucrul acesta? Când Mântuitorul s-a dus în Cana Galileii, să ştiţi că nu era
undeva la întâmplare, în sinagogă s-a petrecut. Acolo era o sinagogă, unde s-a consfinţit
în faţa rabinului de atunci sau cine era învăţătorul legii de atunci, arhiereul anului sau
levitul, şi acolo s-a făcut Taina Cununiei la nunta din Cana Galileii. Iar Hristos a fost de
faţă ca să schimbe sensul tablelor legii de pe piatră cu sensul tablelor legii de pe inimă:
“Voi, cei netăiaţi împrejur şi tari la cerbice”, spune Arhidiaconul Ştefan. Mântuitorul a
venit tocmai ca să-i taie împrejur la inimă şi nu ca să-i taie împrejur la trup, adică să-i
facă să înţeleagă adâncul Tainei. De aceea Apostolul Pavel foloseşte clar formula: “Mare
este taina aceasta în Hristos şi în Biserică”. Nu se referă numai la Biserică în treapta
preoţiei, în exploatarea tainei ca hirotonie, pentru slujirea cununiei, ci se referă la faptul
că în biserică se face lucrul acesta. Pentru cazuri speciale şi pentru cazuri deosebit de
rare s-a admis şi s-a considerat validă taina datorită faptului că Dumnezeu este oriunde
prin altarul mobil, prin prezenţa Evangheliei, a preotului, a Sfintelor Taine şi a
antemisului, dar acestea au fost cazuri pur speculative, foarte rare, prin faptul că mirii au
trăit toată viaţa necununaţi şi au fost găsiţi în timpul unei spovedanii sau li s-a făcut o
agheasmă în casă şi i-ai găsit.
Am avut odată o întâmplare, eu o consider frumoasă, dar şi uimitoare. Vine la biserică o
femeie de aici, din oraş, soţul ei – îl chema Ştefan – era bolnav la pat de multă vreme.
Femeia auzise de Mănăstirea Bârnova cum era atunci şi mi-a spus:
- Părinte, vreţi să veniţi să-mi spovediţi soţul la pat şi să-l împărtăşiţi? Pentru că el a fost
mai ateu şi nu a primit niciodată rânduiala Sfintelor Taine.
- Vom încerca. Eu îmi iau ce-mi trebuie la mine, mata să nu-i dai să mănânce, că eu vin
şi mă ocup de el.
Am intrat în casă, văd un schelet, vă daţi seama ce înseamnă omul muribund la pat,
pentru că el la trei zile după aceea a şi decedat. Este un caz concret în care se vede clar
că Taina Cununiei lucrează oriunde. Spovedindu-l, îl întreb:
- La ce vârstă v-aţi cununat cu soţia?
- La 27 de ani.
- Aţi trăit cu ea înainte de cununia religioasă?
El mă întreabă foarte mirat:
- Cum adică înainte de cununia religioasă?
- După ce aţi fost la biserică şi v-aţi pus pirostriile pe cap şi v-aţi declarat soţ şi soţie. S-a
întâmplat şi înainte?
- Dar noi nu am făcut niciodată cununie religioasă.
Şi atunci o chem pe doamna care era în casă şi întreb:
- Dumneavoastră nu aţi fost cununată religios cusoţul?
- Părinte, dacă mă gândesc bine, să ştiţi că nu.
- Vai, nu pot să omit o asemenea greşeală la o femeie de biserică. Dumneavoastră vă
împărtăşiţi?
- Da. Mă spovedesc, mă împărtăşesc.
Şi atunci întreb:
- De câţi ani sunteţi în curăţenie trupească?
Acesta e primul motiv pentru care preotul din parohie i-ar fi dat o asemenea dezlegare.
Am aflat în final că aveau 15 ani de când între ei era curăţenie totală. Nu aveau niciun
fel de problemă trupească. Preotul din parohia dumnealor a spus:
- Dacă el este bolnav la pat, ea îl îngrijea de câţiva ani şi nu vă mai atingeţi unul de altul,
taina nu mai are sens de acuma. Păstraţi-vă curăţenia, dacă el nu primeşte.
Eu i-am spus:
- Moş Ştefan, mata eşti bolnav pentru că nu vrei să te cununi cu soţia.
Mirat, cu nişte ochi mari, el mă întreabă:
- Dar dacă mă cunun, mă fac bine?
- Sigur, negreşit. Postiţi trei zile, vin şi vă împărtăşesc şi cu ajutorul lui Dumnezeu o
rezolvăm.
Aveam un frăţior, un băiat care făcea seminarul, care cânta cu mine, l-am pus pe post de
naş. Am mai găsit o vecină care avea soţul plecat la muncă şi am pus-o cu lumânare să
stea lângă bunelul acolo la pat, am pus femeia în genunchi lângă pat şi le-am citit întâi
Taina Cununiei, apoi am administrat taina Sfântului Maslu, după care am administrat
Taina Spovedaniei frumos, am făcut dezlegarea, l-am împărtăşit şi i-am spus aşa:
- Vin din nou la trei zile să-ţi mai citesc o dată şi cu Dumnezeu înainte!
Când am venit a treia zi şi l-am împărtăşit, chiar în acea noapte a murit. I-a părut rău, s-a
căit, şi-a cerut iertare, mi-a spus că el a fost credincios în sinea lui. La noi, în România,
sunt trei feluri de credinţă: credinţă activă, credinţă adevărată, credinţă formală, dar mai
este un fel de credinţă – credinţa în sine. Acesta e sinele de care vorbeşte în Filocalie,
iubirea de sine care distruge foarte multă lume. Eu de multe ori le spun:
- Ce s-ar întâmpla dacă iarba ar creşte în sine, pacea ar rodi în sine, ploaia ar ploua în
sine, noi ce am mai face? Dacă ar da Dumnezeu căldură în sine, apă în sine?
Şi ce am făcut? Am forţat nota, l-am împărtăşit şi i-am spus aşa:
- Moş Ştefan, să ne vedem sănătoşi de acuma.
El a zis:
- Părinte, mă simt uşor slăbit.
- Cum va rândui Maica Domnului. Ea discută de acuma cu mata, eu mi-am făcut datoria.
Dar ce a visat soţia lui? Îl visează soţia după două sau la trei zile şi el îi spune aşa:
- Mărie, dacă nu mergeai la Părintele, mie nu mi se deschidea fereastra la lumină.
Acuma am lumină.
Şi s-a mântuit moşul. Nu l-a luat Dumnezeu din patul de suferinţă pentru că undeva în
inima lui era curat sau bun la suflet sau o fi plăcut cu ceva lui Dumnezeu în vremea
tinereţii lui şi Dumnezeu nu a vrut să-l ia nepregătit. A plecat cu taina administrată. Eu
încă râdeam după ce am plecat. Zic: „Uite, săracul om, lui îi fierbe coliva încet la aragaz
şi noi îi cântăm Isaia dănţuieşte la pat. Ce o mai fi socotind Dumnezeu din toată treaba
aceasta? Dar dacă scrie că trebuie făcută, trebuie făcută”. L-am pus în rânduială şi s-a
săvârşit bătrânul cu toată corectitudinea dogmatică strictă, exact după carte, aşa cum
cere religia ortodoxă. Iată, sunt şi cazuri când putem să facem excepţie, deşi nu se prea
practică, pentru că toată lumea îşi doreşte să fie mire şi mireasă în biserică. Foarte rar,
ocazional, o căsătorie de-a doua, concubinaj instantaneu, dar eu şi pe aceia i-am învăţat:
- Ascultă, nu-ţi iau nicio taxă, nu-mi trebuie nimic, adă-ţi mireasa, adă-ţi doi prieteni,
adă o sticlă de vin şi o prăjitură şi haideţi să administrăm cununia, nu staţi aşa, că nu este
bine.
Încet-încet i-am învăţat şi vin şi ei la biserică, nu ţin cont de vârstă. Chiar am avut odată,
ca să vedeţi satana cum lucrează, din Fălticenii Sucevei, o pereche de oameni care au
trăit 40 de ani în curăţenie, erau bătrâni, domnul avea 78, doamna avea 75, aveau patru
copii mari, dar nu se cununaseră, că nu erau convinşi dacă se iubesc unul cu altul. Au zis
că întâi să fie ei convinşi, au fost spusele bătrânului, că l-am spovedit, mi l-a adus
băiatul lui, care mi-a zis:
- Părinte, poate dumneavoastră îl convingeţi. Merge la biserică, posteşte, se roagă, dar
nu vrea să-şi citească cununia cu mama mea pe motiv că nu este sigur dacă ţine la ea şi
nu vrea să abuzeze de Taina Cununiei.
La 80 de ani le-am citit cununia I şi l-am întrebat:
- Bunelule, acuma eşti convins că o iubeşti?
- Acum, Părinte, la vârsta mea, şi dacă aş vrea să o las nu pot. Am nevoie de ea să mă
îngrijească. Acum sunt convins că nu fac batjocură de Taina Cununiei.
Acesta e tot un abuz şi o obrăznicie, nu-i place lui Dumnezeu. Că ai trăit în curăţenie,
foarte bine, ţi s-a absolvit păcatul. Dar nu este admis să consumi o Taină fără să te
foloseşti de validitatea ei. Adică această validitate a Tainei rămâne Taină, nu trebuie să
schimbăm nimic din ea. Că vrei să trăieşti în curăţenie, că vrei să trăieşti în împreunare,
că vrei să naşti fii, că nu vrei să naşti fii, dar trebuie să ai grijă să administrezi Taina la
timpul şi la vremea ei. Bineînţeles că aici este categoric treaba duhovnicilor şi a preoţilor
din parohie peste tot să suspecteze şi să supravegheze cu stricteţe acest lucru, să nu se
facă rabat. Dar biserica este locul de cinste şi de toată valoarea şi de toată spiritualitatea
unde trebuie să facem acest lucru, adică să îndeplinim Taina Cununiei, după spusa
Sfântului Ioan Gură de Aur: “În biserică Duhul Sfânt stă de faţă şi cinsteşte pe miri
binecuvântându-i cu harul”. Iar Apostolul Pavel spune: “Această Taină este mare în
Hristos şi în Biserică”.
Sunt unii preoţi duhovnici care îşi sfătuiesc ucenicii să îşi săvârşească Sfânta Cununie în
biserica cu hramul Sfântul Nicolae, spunând că Sfântul Nicolae este ocrotitorul familiei.
Dar toţi sfinţii sunt ocrotitori. Cultul Sfântului Nicolae legat de protecţia familiei
aparţine Părintelui Cleopa de la Mănăstirea Sihăstria, care, întotdeauna cu foarte mult
farmec şi foarte multă frumuseţe spirituală, povestea cum Sfântul Nicolae în viaţa lui a
ajutat trei fete să se mărite fără să se desfrâneze. El venea noaptea în ascuns şi arunca
câte o pungă de bani la fiecare fată când îi venea vremea de soroc de căsătorie, ca tatăl
să aibă zestrea şi pregătirea de nuntă pentru ca ea să nu trăiască în desfrâu sau în
concubinaj, cum spunem noi astăzi. Sfântul Nicolae este la fel de mare ocrotitor al
familiei cum este şi Sfântul Spiridon. Sfântul Nicolae nici măcar nu a fost căsătorit. El a
fost de mic hărăzit şi aforesit lui Dumnezeu de la sânul maicii lui şi vas ales. Dar Sfântul
Spiridon al Trimitundei a fost şi căsătorit, a avut şi fiică, a avut şi soţie, i-au murit şi, mai
mult decât atât, a fost protectorul familiei.
Este în Viaţa Sfântului Spiridon o întâmplare în care o femeie şi-a înşelat bărbatul care
era pe vas. Bărbatul a venit, s-a spovedit la Sfântul şi a spus:
- Părinte, eu sunt plecat de zece luni pe vas, cum e posibil ca femeia mea să nu nască în
timpul acesta, când o femeie, de drept, duce atâtea luni de sarcină?
Ea îi spune Sfântului Spiridon:
- Nu, copilul, pentru evlavia tatălui său că nu era acasă, nu a vrut să se nască până nu a
venit tata şi de asta a stat mai mult în pântece.
Sfântul i-a cunoscut şiretlicul, i-a binecuvântat burta şi i-a spus aşa:
- Să nu se nască pruncul tău până nu vei mărturisi adevărul!
Când au venit durerile facerii şi vedea că nu naşte şi se apropie moartea, s-a dus la
Sfântul şi i-a mărturisit păcatul desfrâului, iar Sfântul a dezlegat-o şi i-a spus:
- Nu necinsti această Taină care are rădăcină până în rai! Dumnezeu, dacă nu ar fi ştiut
că bărbatul trebuie să fie om al unei singure femei şi femeia soţia unui singur bărbat, ar
fi ştiut cum să aşeze această Taină, dar de vreme ce a făcut om şi femeie, ştie de ce i-a
pus împreună şi nu ai voie să necinsteşti.
A pedepsit-o pe femeia respectivă până şi-a mărturisit păcatul. Sunt mai mulţi sfinţi,
Sfântul Mina ocroteşte familia, Sfântul Haralambie, Sfântul Vasile cel Mare, Sfinţii
Împăraţi Constantin şi Elena, pentru că împărăteasa Elena, mama împăratului
Constantin, este tot protectoarea familiei, deoarece ea a fost prima care a construit
biserici creştine şi a fost de acord cu ritualul celor şapte Taine în biserică.
Acum voi spune un lucru legat de Biserica Sfântul Nicolae Domnesc, unde vor toţi să-şi
facă cununia. E mai mult de frumuseţea locului şi de fastul bisericii, că este îngrijită, se
află în centrul Iaşiului şi este un loc de cultură – Casa Dosoftei, Trei Ierarhi, Mitropolia,
deci este un ambient plăcut încărcat de istorie. În schimb am să vă spun altceva. Duhul
lucrează şi pronia lui Dumnezeu ne ocârmuieşte. Dacă vă duceţi în judeţul Vaslui, care
este un judeţ mai sărac, dacă vă duceţi în judeţul Botoşani, veţi vedea că majoritatea
bisericilor au hramul Sfântului Nicolae. Şi dacă mă veţi întreba vreodată de ce am pus la
Vlahuţă hramul Sfântului Nicolae, când s-a făcut paraclisul de iarnă, nu am să ştiu să vă
răspund, pentru că biserica iniţial avea hramul Naşterea Maicii Domnului şi Sfântul
Gheorghe, dar aşa mi-a venit mie, zic: „Hai să punem Sfântul Nicolae, că e milostiv şi e
tatăl săracilor”. În felul acesta ne-am trezit că şi noi am făcut acelaşi lucru, iar în zona
mănăstirii noastre sunt patru biserici cu hramul Sfântul Nicolae: în Ivăneşti – Sfântul
Nicolae, în Vlahuţă – Sfântul Nicolae, în sat – Sfântul Nicolae şi la Bogdăniţa – Sfântul
Nicolae, toate una lângă alta. Deci, Sfântul Nicolae singur îşi alege locurile unde trebuie
să ocrotească şi să miluiască. El este un sfânt foarte popular, este foarte popular nouă şi
drag prin faptul că noi i-am cunoscut viaţa, e mai accesibilă şi foarte multă lume îi
poartă numele.
Pot să spun, fără să vreau să mă mândresc, că am contribuit şi eu la evlavia faţă de
Sfântul Ierarh Spiridon manifestată de ieşeni. Biserica Sfântul Spiridon s-a umplut
datorită unei întâmplări. Eu am citit Viaţa Sfântului Spiridon în 1988, când eram la
Mănăstirea Sihăstria, în chirilică, pe vechi, când eram la vaci. Atât de tare mi-a plăcut,
că de atunci nu am mai lăsat-o, întotdeauna mă rugam la Sfântul Spiridon. Bineînţeles că
s-au întâmplat nenumărate minuni. Le-am spus tot oamenilor: „Faceţi Sfântul Spiridon,
faceţi Sfântul Spiridon”. La început oamenii nu au avut noţiunea de canon şi atunci ce au
făcut? Se duceau şi dădeau pomelnic la biserica Sfântul Spiridon în oraş, ei aşa luau
canonul. La un moment dat, Sfântul Spiridon a devenit foarte cunoscut, iar biserica a
devenit neîncăpătoare. Bineînţeles că m-am împrietenit cu Părintele Stoian, care era la
vremea respectivă paroh, şi el a vrut să mă cunoască: cine este acel părinte care îi trimite
toată ziua oameni la Sfântul Spiridon?
Oamenii ce făceau? Nu se duceau acasă să citească din Acatistier, Acatistul Sfântului
Spiridon, se duceau şi dădeau pomelnic la Sfântul Spiridon şi citeau Acatistul acolo în
biserică. Părintele, la un moment dat, a văzut că oamenii vin la biserică. În felul acesta s-
a creat afinitatea faţă de Sfântul Spiridon şi au început oamenii să-l iubească şi mulţi
spun: „Părinte, îl citesc că îmi este drag”. Vă dau o pildă, cine a auzit până acuma de
Sfântul Nectarie? De când s-au adus moaştele la noi în Iaşi şi este biserică, câtă lume nu
este acolo la biserică? Vin copilaşii mici la împărtăşit; cum îl cheamă? Nectarie. Cum o
cheamă? Nectaria. Făcându-se cunoscută valoarea sfântului, viaţa lui, trăirea lui,
smerenia, evlavia, oamenii imediat au prins drag, sfântul a trimis harul rapid şi oamenii
au început să-l iubească şi să-i poarte numele. Sfântul Andrei, la fel, când s-au adus
moaştele, Sfântul Casian. E inutil să vorbim. Uitaţi-vă numai Sfântul Ioan Rusul. Cine a
auzit până acum zece ani sau până la revoluţie de Sfântul Ioan Rusul din Evia? Acum are
biserică închinată cu hramul Sfântul Ioan Rusul. Ca drept dovadă că sfinţii, pe măsură ce
se descoperă lumii, sunt cinstiţi cu evlavia pe care o merită. Şi toţi ne ajută.
Eu ştiu şi aceasta rămâne pentru mine cea mai scurtă idee. Un călugăr oarecare din
Pateric avea evlavie la un sfânt, dar el îşi dorea toată viaţa cât a stat în mănăstire ca
pictorul mănăstirii să-i picteze o icoană mare a sfântului aceluia. Pictorul l-a tot amânat,
el mereu era nemulţumit, dar avea o mică iconiţă a sfântului la chilie şi tot spunea:
- Nu am eu parte de o icoană mare, să mă rog eu aşa cum trebuie la sfântul acesta, nu am
eu o icoană pe sufletul meu.
Într-o noapte vine satana şi se dă la el ca să-l atace, să-l chinuie duhovniceşte, să-l bată,
să-l necăjească. Călugărul se duce, ia iconiţa sfântului în mână şi spune:
- Sfinte, ocroteşte-mă, te rog eu, salvează-mă!
La care sfântul întreabă:
- Tu crezi în mine dacă sunt aşa de mititel? Nu ai o icoană aşa, mare, să te rogi tu din
toată inima.
- Da, sfinte, salvează-mă!
- Uite, te pot salva şi aşa mititel cum sunt, dar să nu mă necinsteşti, că nu mărimea
icoanei dă puterea mea, ci evlavia ta.

Slujba cununiei religioase

Cele mai multe familii au la bază slujba cununiei religioase. Mersul căsătoriilor este
foarte diferit, înţelegere sau neînţelegere, stare de bine şi de echilibru sau stare de
dezordine, dar slujba cununiei lucrează. Pe lângă slujba cununiei, mai lucrează şi slujba
botezului, atât la părinţi, deci soţi, cât şi la copii. Aici este vorba de un lucru foarte
important. Botezul este baza. Din punct de vedere ortodox, faptul că toţi sunt botezaţi
este un atu în plus, pentru că pleacă toţi din start cu păcatul strămoşesc iertat. Deci
putem vorbi de la început de lucrarea Duhului Sfânt asupra fiecărui membru al familiei.
Dar din punctul de vedere al cununiei, deşi ea se aplică la toţi la fel, consider şi constat
că Taina Cununiei este lucrativă şi activă în familie exact cum este şi în taina călugăriei.
De exemplu, toţi monahii depun votul călugăriei şi sunt ferm convins că o fac cu toată
sinceritatea, doar nu o face cineva din nesinceritate, şi atunci, pe parcurs, motivaţiile
spirituale pe care le-ai făgăduit, le-ai cerut, le-ai căutat le împlineşti, Taina se adânceşte
în tine tot mai mult şi tu devii un călugăr tot mai bun, mai profund, mai religios, mai
spiritualizat sau mai înduhovnicit. La fel şi în cununie. Cu cât elementul primordial,
adică esenţa acestei taine, harul Duhului Sfânt, iubirea, comuniunea cu Hristos, Biserica,
trăirea în Hristos, trăirea aprofundată a vieţii de familie, ce am discutat mai înainte, cu
cât este mai bine aplicată în familie, cu atât cununia devine mai lucrătoare.
Eu aş vrea să subliniez că Taina Cununiei e ca un extemporal, adică este o lecţie predată,
ne este însuşită în faţa preotului, a Duhului Sfânt şi a martorilor cununiei, naşii, iar noi
trebuie să mergem cu ea ca la un concurs. Apostolul Pavel a spus: “Cine nu se luptă
după legile jocului pierde cununa. Şi cine merge după legile jocului se încununează”.
Aşa este şi în cununie. De ce se spune cununia de argint, cununia de aur, cununia de
diamant? Tocmai pentru că sunt ca nişte concursuri în care cei doi se aliniază la start. Şi
avem ca modele pe Avraam, Sara, Moise, Semfora, Ioachim şi Ana, Zaharia şi Elisabeta
ş.a.m.d. Dar pe parcurs, cu fiecare faptă pe care o săvârşim în Taina Cununiei, noi
înaintăm în har la Dumnezeu în această taină şi suntem răsplătiţi pe măsura Tainei.
Aş putea să spun aşa, cu cât oamenii se înţeleg mai bine, cu atât harul e mai aproape de
ei, cu cât oamenii se iubesc mai mult, cu atât harul e mai lucrător, cu atât copiii sunt mai
reuşiţi, cu atât împlinirile duhovniceşti sunt mai mari, cu atât realizările sunt mai
profunde şi chiar şi materiale. Într-adevăr, în căsnicie e ca şi în acel proverb popular:
dacă pui doi buni, nu-i lăsa, că aceia fac avere şi nu se mai opresc. Trebuie să pui unul
rău şi unul bun ca să aibă o măsură. Cu cât mai mult ei respectă Taina Cununiei, se
cunosc roadele prin copiii copiilor lor, adică au copii reuşiţi, nepoţi reuşiţi, deci se vede
că au lucrat Taina. Atunci automat se vădeşte lucrarea Duhului Sfânt despre care Hristos
a spus clar: “Cine adună cu Mine nu risipeşte”. Iar în partea opusă, pentru cei care se
despart, pentru cei care necinstesc, se află ceea ce stă la baza distrugerii Sfintei Cununii
– infidelitatea, neîncrederea, “Blestemat patul întinat şi nunta spurcată, pentru că
binecuvântat e patul neîntinat şi nunta neîntinată”, spune Apostolul Pavel. Şi atunci,
automat, fiecare punct negru nu face altceva decât să altereze o părticică din Taina
Cununiei – o bătaie, o jignire, o vorbă urâtă, o lipsă de respect, o despărţire temporară, o
ceartă permanentă, o nerespectare a programului intim legat de tainele şi sărbătorile
Bisericii, lipsa vieţii duhovniceşti, un program lipsit de spovedanie şi împărtăşanie, toate
duc la o nuntă sterilă, o nuntă fără fructe. Avem frunze şi roade, nimeni nu se plânge că
nu avem – casă cu şase camere, ogradă, pământ, averi, maşini, distracţii, frumoşi, bogaţi,
bine îmbrăcaţi, înzorzonaţi, înauriţi. Dar ei la urmă ce fac? Se despart, adică ajung în
tribunal să împartă ce au muncit. Unde este sterilitatea nunţii? Fructul nu s-a copt. Ei nu
s-au desăvârşit în Duhul Sfânt, s-au desăvârşit în cele pământeşti, adică au rămas exact
la fraza pe care a spus-o Mântuitorul în Evanghelie: “Nebune, cele pe care le-ai adunat
cui vor rămâne, că în această noapte iau sufletul de la tine?”. La un moment dat, ei
adună fără să ştie ce adună.
Unde întâlnim lucrul acesta? Întâlnim chiar la nunta din Cana Galileii. Aici voi
demonstra că ceea ce am spus până acum este adevărat. Vine Maica Domnului şi se
implică ca o mamă şi ca o iubitoare de semeni, pentru că Hristos la vremea respectivă
era ca un brand, cine îl chema pe Iisus la nuntă, ştia că vin mulţimile după El. Şi ce au
zis? Cu cât vor veni mai mulţi iudei la nuntă, se vor aduna mai mulţi bani. Cum spunem
astăzi: “Lasă că aduc eu artistul cutare şi vei vedea câtă lume vine”. La vremea
respectivă L-au adus pe Iisus. El era cel care umplea imediat spaţiile publice. În
momentul când au intrat la nuntă, mama, din respect pentru nuntaşi, a spus:
- Fiule, nu mai au vin!
Era o chestiune de ruşine să nu fii pregătit pentru atâţia musafiri câţi a putut Hristos să
atragă. Mulţimile îl îmbulzeau, mergeau după El. Dar Iisus ce frumos spune: “Ceasul
Meu nu a venit încă”. El nu a venit să-i sature cu vin, pentru o cu totul altă treabă a venit
acolo. În momentul în care Iisus s-a exprimat aşa, automat că Maica Domnului a simţit
măsura de la care trebuie să vorbească despre Iisus. Şi atunci ce frumos le-a spus celor
de la nuntă! Drept dovadă că Simon Zilotul a ajuns apostol, iar femeia lui a ajuns
creştină şi muceniţă. Ce face Simon Zilotul? Lasă nunta şi se face apostol după Hristos.
Dar ce spune Maica Domnului? “Faceţi tot ce vă va spune El.”
Deci, iată ce îndemn avem pentru nuntă. Eu cred că asta ar trebui să fie pe invitaţia de
nuntă, nu chipul copiilor, inelele, numele rudelor, ale părinţilor sau sala unde se face
dansul, asta ţine de partea pământească. Să fie icoana lui Hristos şi a Maicii Domnului
pe un colţişor, iar dedesubt să scrie cu litere mari de aur “Faceţi tot ce vă va spune El”.
Aceasta este Taina Nunţii, acolo este esenţa. Pentru că în clipa următoare când ei au
încuviinţat că sunt de acord să facă ce le spune Iisus, ce fac? El le preface apa în vin.
Deci, le arată, vedeţi că este cu putinţă omul duhovnicesc din nimic să aibă?
Aşa se întâmplă că oamenii cu bani puţini şi cu familie grea supravieţuiesc în Dumnezeu
şi nu s-au mai despărţit, cu opt copii poate, şi s-au despărţit cei care nu au copii sau au
unul singur, ori au averi. Eu chiar râd câteodată, vine câte o doamnă şi spune:
- Părinte, sărăntocii ăştia nu mai nasc nişte copii? Că aş vrea să botez.
- Dar de ce să puneţi sărăntocii să nască? Naşteţi dumneavoastră, care sunteţi plină de
bani! De ce tocmai sărăntocii să nască? De ce să puneţi povara tot pe umărul celui
ticălos şi neajutorat?
Şi aici se împlineşte cuvântul Scripturii: “Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit”, sau al
cântării care se cântă noaptea, “pe cei bogaţi i-a scos afară în deşert”, când se cântă
“Ceea ce eşti mai cinstită”, la cântarea a noua, la mărimurile Maicii Domnului. Şi de ce
spune că bogaţii au sărăcit şi au flămânzit? Deoarece cu cât eşti mai lacom, cu atât
niciodată n-o să-ţi ajungă şi mai vrei, şi mai vrei, şi mai vrei. De aici se naşte şi
neîncrederea şi începe soţia să facă acte pe ea, pe copii, pe mama ei, pe tatăl ei, şi soţul
pune şi el pe rude şi pe prieteni, iar la urmă se trezesc că după ce au agonisit, acela îi
spune:
- Ce, mi-ai dat mie? Du-te şi mă dă în judecată, nu-ţi dau nimic înapoi.
Adică risipeşte pe partea cealaltă. Iar din familia săaracă, modestă, care fierbe trei ouă şi
o mămăligă mare, sau un ceaun mare de cartofi, şi au mâncat toţi cinci, nu a murit
nimeni şi chiar au ajuns oameni mari. De ce? “Faceţi ceea ce vă va spune El.” Aceasta
este temelia, dacă vor să facă într-adevăr ceva. Aceasta este lege de fier, nu o schimbă
nimeni din Sfânta Scriptură.
Aşa se explică, dacă luăm logic, toată Taina Cununiei: să aveţi bucuria pe care a avut-o
fericita Elena când a aflat cinstita cruce, să fiţi păziţi ca Noe în corabie, să fiţi
binecuvântaţi ca Zaharia şi Elisabeta, ca Ioachim şi Ana, familiile sfinte ale Vechiului
Testament. Dacă acelea ar fi fost nişte familii desfrânate, mai erau date azi de model?
Aşa se explică şi aici, când ei se destrăbălează, şi folosim termenul de destrăbălare nu în
sens de sexualitate, asta este treaba lor personal, mă refer la destrăbălarea socială,
libertatea de a nu te ruga, libertatea de a nu te închina, libertatea de a nu fi moral, de a nu
crede în Dumnezeu, de a nu-L căuta pe Dumnezeu, de a nu te duce la biserică, de a nu te
spovedi, de a nu te împărtăşi, de a nu sfinţi casa, de a nu-ţi face un Maslu în casă, de a
nu te închina la culcare, de a nu te închina la sculare. Mi-a zis într-o zi o doamnă:
- Părinte, da' eu sunt credincioasă!
- Îmi pare rău, doamnă. Omul credincios nu fumează, omul credincios nu înjură, omul
credincios nu bea, omul credincios nu fură, omul credincios nu dă în cap, nu urăşte, nu
pizmuieşte. Văd că la dumneavoastră stau ciorchine.
- Dumneavoastră nu ştiţi credinţa mea.
- Nu-mi doresc să o cunosc.
Ea era credincioasă şi Dumnezeu nu-i ajuta. I-am spus:
- O să vă ajute în măsura în care o să vă arătaţi faptele credinţei.
Nu există credinţă fără fapte, nu există cununie fără fapte şi nu există cununie
neîncununată cu fapte, că aşa spune – omul după fapte se cunoaşte şi pomul după roade.
Toţi se cunună în biserică şi în Hristos, dar nu toţi rămân în biserică şi în Hristos. Se pare
că la unii a fost Hristos ca la nunta din Cana Galileii, iar la unii nu a fost Hristos ca la
nunta din Cana Galileii. Că aşa spune: “Precum acolo şi aici, doamne, de faţă,
binecuvântează pe robii Tăi”. Se pare că în momentul în care au ajuns la divorţ nu era
acolo Iisus, că de-ar fi fost Iisus acolo, ei nu L-ar fi lăsat. Nu a spus destul de clar Iisus:
“Azi s-a făcut mântuire casei acesteia”? Şi automat, când i-a atins inima lui Zaheu, ce a
făcut? “Tot ce am greşit întorc împătrit şi jumătate din avere o dau săracilor.” Cum putea
un bogat plin de avere şi plin de el să rămână mirat de un învăţător liber care umbla cu
12 oameni flămânzi şi nepregătiţi după El şi predica Evanghelia, dacă nu lucra Duhul
Sfânt? Aşa-i şi în Taina Cununiei. Oi fi dumneata băiatul doctorului, al inspectorului, al
directorului, al ministrului, al inginerului, dar asta nu înseamnă că funcţia ta îl aduce pe
Iisus în biserică la Taina ta, atâta vreme cât tu nu o faci în Hristos. Dacă o faci în
Hristos, El nu va lipsi niciodată de acolo. Aceasta este mărturia.
Dacă cineva vrea să spună că s-a căsătorit în Hristos, să-l întrebi câţi ani de căsătorie are.
10, 15, 50? În momentul în care vă spune: “Sunt la a doua cununie, la a treia, la a patra”,
zici: “Oţi fi, nu-i nicio problemă, bine că puteţi, dar nu mai sunteţi cu Hristos”. Îmi pare
rău! Hristos trebuia să fie cândva. Că L-aţi găsit mai târziu şi v-a binecuvântat că bine-i
omul să se căsătorească şi neputând purta zăduful şi greutatea zilei vin la însoţirea nunţii
a doua ca Rahav desfrânata, îi ceartă acolo şi pe femeie, şi pe bărbat în molitfa cununiei
a doua, asta e cu totul altceva. Dar asta nu înseamnă şi faptul că Hristos stă de faţă.
Veghează, dar de data asta doar îngăduie, nu e obligat să binecuvânteze.

Iconomisirea Tainei Cununiei

Ultima taină pe care o blasfemiem este Taina Cununiei, care este baza fundamentală a
familiei. Oamenii se cunună când îşi aduc aminte. Chiar şi astăzi am avut fericirea să
întâlnesc doi tineri căsătoriţi de zece ani, care au spus:
- Părinte, noi nu am făcut cununia religioasă, dar am crezut că nu e aşa de importantă.
- Nu e importantă deloc. Ştiţi care e diferenţa între noi şi necuvântătoare? Şi ele sunt
necununate, dar sunt pereche, nu trebuie să vă supăraţi.
- Da, Părinte, să ştiţi că aveţi dreptate. Acum conştientizăm, că doar noi nu suntem
animale.
- Aşa cred şi eu, că nu sunteţi animale.
- Părinte, şi cum trebuie să facem?
- Veniţi să vă cunun. Veniţi să vi se citească Taina Cununiei.
- Dar ce ne trebuie?
- Ce vă trebuie decât doi naşi, două lumânări şi două verighete?
- Părinte, să ştiţi că nu ne-am dat seama. O să o facem, parcă prea ne-aţi lovit.
- Nu v-am lovit, dar spuneţi-mi şi mie: nu trebuie să ne comportăm ca nişte creştini?
- Da, Părinte, într-adevăr, cred că de aici nici nu ne merge bine.
- Aţi găsit răspunsul!
Deci altă batjocură a tainelor! Şi atunci Apostolul Pavel a spus clar: “Pentru proasta
iconomisire a tainelor lui Dumnezeu, morţi şi boale la norod”. Cade omul din picioare ca
bradul şi nu mai este. De ce? Ca să ne arate că plata păcatului este moartea. Şi nu din
mânie, nu din răutate, ca să-i trezească pe alţii. A constatat că din cuvânt nu ne mai
trezim, din faptă nu ne mai trezim, din conştiinţă, care e subţire, nu ne mai trezim, din
morală nu ne mai trezim, de ruşinea semenilor nu ne mai trezim, loviţi de soartă nu ne
mai trezim, loviţi de necazuri nu ne mai trezim, şi atunci: dacă-l lovesc şi moare, se
trezeşte. Şi atunci, unul pică pilda multora. Sunt încercări care arată că o cauză a
suferinţei este lipsa de credinţă. Deci suferinţa nu este o virtute. Ea devine virtute
dumnezeiască când este jertfelnică şi se încununează cu roadele Bisericii: “Fericit cel ce
va răbda până la sfârşit, că acela se va mântui”, ne spune Apostolul Pavel. În rest,
suferinţa şi moartea şi sinuciderea sunt de sorginte atee, au rădăcina în diavol. Diavolul a
vrut primul să sufere, a vrut să fie deasupra lui Dumnezeu şi mai mare ca El, s-a enervat
că nu ştie el ce discută Dumnezeu în Sfânta Treime, a vrut să-şi pună tronul mai sus de
Dumnezeu. Şi Adam a vrut cam acelaşi lucru. Şi Dumnezeu l-a potolit, putea să-l
distrugă, să-l desfiinţeze, să nu mai existe, să-l treacă în nefiinţă, dar nu a făcut lucrul
acesta. L-a tolerat. Părintele Arsenie Papacioc spune foarte frumos: “Dracul este un
tolerat”. Dar ştiţi când prinde puteri? Astăzi i-am certat pe oameni şi le-am spus:
- Fraţilor, dacă aţi crede în Dumnezeu cât credeţi în dracul, lumea aceasta ar înflori.
- Da' de ce spuneţi, Părinte, treaba aceasta?
- Veniţi cu nişte scenarii din astea atât de bine construite, cu vrăjile, cum s-au prins de
casa voastră!
Să ştiţi, foarte mulţi oameni snobi şi chiar necredincioşi sau fals credincioşi vin şi îşi
motivează o parte din neputinţele şi din incapacităţile lor (dar pe care nu le-au verificat,
ci s-au mulţumit aşa în starea aceea) în felul următor: “Vai, diavolul mi-a dat ispită.
Diavolul m-a încercat. De la farmece, de la vrăji, ştiu eu că mi-a făcut vrăji”. Deci ei
cred în vrăji mai tare ca în Dumnezeu. Ei îţi explică cum au găsit lumânarea la uşă şi băţ
de chibrit şi uşa avea trei puncte şi pe geam era un punct şi pe masă în bucătărie era un
punct şi sub lustră era un punct. Eu cred că dacă iei o casă găseşti o infinitate de puncte,
atunci înseamnă că e tot iadul acolo? Dar, în acelaşi timp, nu poţi găsi liniştea de care ai
nevoie în suflet, să înţelegi că tu eşti neputinciosul care l-ai cuibărit pe diavolul în inima
ta. Tu i-ai făcut lăcaş, tu l-ai învelit în scutece, tu l-ai pus să doarmă pe pernuţă, tu l-ai
alimentat, tu l-ai hrănit şi el creşte ca un prunc la sânul maicii sale. Când tu faci ceva
bun, el numai scânceşte şi tu îi alini dorul, el scânceşte din nou şi tu iar îi alini dorul, el
râde de întreaga societate, îi învrăjbeşte pe oameni, îi înrăieşte pe oameni, îi tulbură pe
oameni şi apoi ce face? „De acum rezolvaţi problemele!”, zice, în schimb culege ca şi
căpetenie toate sufletele şi umple iadul, pentru că spune că el strigă mereu: “Gool,
gool!”. De ce? Pentru că Hristos a golit foarte mult la înviere prin jertfa crucii şi
nerespectarea jertfei crucii e mânia cea dreaptă a lui Dumnezeu. De aceea se spune că
Iisus Hristos este Supremul iubirii divine şi de aceea spune că adevărata viaţă veşnică
pentru un om nu e să ştie Scripturile, ci să Te cunoască pe Tine, Iisus Hristos, care ai fost
trimis în lume să mântuieşti neamul omenesc. Noi trebuie să ştim voia Fiului care a fost
om ca noi, trup ca noi, sânge ca noi, carne ca noi, nu voia Tatălui, voia Tatălui o ştie Fiul
care e, El ştie, El spune: “Eu ştiu unde merg şi de unde vin. Voi nu ştiţi unde mergeţi şi
ce cereţi şi nici nu ştiţi ce vreţi”.

Părinţii spirituali
Corect şi adevărat, după pravila şi învăţătura Bisericii, naşii, părinţi spirituali ortodocşi,
trebuie să fie convinşi religios, cununaţi ortodox, cunoscători ai celor şapte taine şi
împărtăşitori ai celor şapte taine ale Bisericii. Deci ei trebuie să aibă contact nemijlocit
cu Biserica, pentru că naşul este o călăuză spirituală. Aşa cum noi luăm un ghid când
mergem la mănăstiri, aşa avem nevoie de un ghid în viaţă atunci când călătorim pe
marea vieţii. În general, la capitolul naşi, fac trei observaţii. 1. Întotdeauna naşii e bine
să fie un pic mai mari decât finii, ca să aibă autoritate asupra lor în cuvânt şi în lucrare.
2. Trebuie să fie evlavioşi, ca să poată da cuvânt de folos finilor în lucrare. 3. Să fie
autoritari, să poată domina asupra finilor atunci când aceştia greşesc, ca să înţeleagă că
sunt în greşeală, iar naşii întotdeauna trebuie să fie foarte evlavioşi, ca să aibă ce
imprima finilor lor. Spre deosebire de ceea ce am spus, marea dramă este că naşii sunt
căutaţi astăzi doar din punct de vedere economic. “Iau naş pe cutare pentru că îmi dă
bani mulţi la nuntă.” Discutam zilele trecute cu o tânără care mă întreba:
- Părinte, cum să fac, am mai mulţi prieteni care vor să mă cunune.
- Ca să nu superi pe nimeni, nu lua pe niciunul. Pune-ţi un singur naş. Pentru ce ai
nevoie de o căruţă de naşi? Ca să faci încumetriri şi încuscriri, ca apoi prin căsătoria
fiilor lor, care nu-şi dau seama sau nu mai ţin cont de aceste reguli bisericeşti, să te
trezeşti într-o întreagă încrengătură de rude spirituale şi apoi să te întrebi de ce merge
rău într-un sat sau într-o comună? Nu este admisibil aşa ceva. Îţi pui un singur naş sau,
dacă şi mirele vrea un naş, pui un naş din partea mirelui şi pui un naş din partea ta.
Este suficient, nunta nu este un bâlci, vorba Părintelui Cleopa, nunta nu este o târlă, e o
taină. În momentul în care ţi-ai pus naş, naşul are cu adevărat responsabilitate. În zona
de unde vin, naşii îi primesc la sărbători pe fini la casa lor, îi cinstesc la masă, discută
împreună despre problemele căsniciei, gustă împreună masa, iar finii sărută mâna naşilor
şi îi cinstesc cu toată onoarea cuvenită indiferent unde s-ar întâlni pe stradă. Sărut mâna,
naşă! Sărut mâna, naşule! Este o chestiune de respect. În ziua de astăzi, după ce s-au
cununat, după o lună, două, un an, nici nu se mai văd, nu se mai aud. Cel mai „frumos”
lucru pe care l-am întâlnit şi de care am râs singur a fost când m-a întrebat cineva:
- Ce pot să fac să-mi schimb naşii de cununie?
- Cum să-i schimbi dacă tu ai fost o dată la cununie?
- Îmi mai citiţi o dată cununia cu alţi naşi.
- Tu crezi că aceasta se face aşa, toată ziua, fiule?
- Noi ne-am certat cu ei şi nu mai vrem să ne fie naşi.
- Ba vă duceţi frumos la ei cu flori, vă cereţi iertare şi ei vă rămân naşi până la sfârşit. La
judecată, ei vă aşteaptă la uşa tronului lui Dumnezeu. Ei vă prezintă lui Dumnezeu,
indiferent cât i-aţi potlogărit sau i-aţi vorbit de rău. Nici să nu discutaţi lucrul acesta, nici
prin vis să nu vă treacă!
- O să mergem la alt părinte să vedem, căci cu mata nu o scoatem la capăt.
- Mergeţi unde vreţi, dacă cineva vă admite acest lucru. Eu nu am întâlnit asemenea
cerinţă. Cum să-ţi schimbi naşul când tu de bunăvoie l-ai ales? Eu pot anula cununia sau
botezul?
Am făcut odată un lucru, pentru evlavia unei fetiţe de cinci-şase anişori, îi murise naşa şi
ea suferea foarte mult că naşa nu mai venea să-i aducă cadou, probabil la aniversare sau
onomastică. Şi mă întreabă mama fetiţei:
- Părinte, există vreo rugăciune ca fetiţa mea să aibă o naşă?
- Da, pot să-i fac o mămică spirituală, să aibă şi ea.
Ce am făcut? Am pus pe cineva care o iubea pe fetiţă să vină cu o lumânare, să
postească trei zile cu tot cu fetiţă, le-am spovedit, le-am împărtăşit şi am citit acelei
prietene apropiate rugăciunea de înfiere, cea care se face atunci când tu iei un prunc să-l
creşti. Este o rugăciune de înfiere a Bisericii, când devii părinte spiritual. I-am făcut acea
rugăciune împreună cu rugăciunea de mulţumire şi i-am spus fetiţei:
- Uite, de acum ea este naşa şi mămica ta spirituală, de acum are cine să-ţi aducă
cadouri.
Efectiv am văzut bucuria nu numai pe chipul copilului, dar chiar şi pe al celor maturi,
erau bucuroşi că fetiţa şi-a găsit liniştea. Doamna care botezase copilul acesta murise, iar
fetiţa suferea că la toţi copiii vine nana, numai la ea nu vine. I-am zis:
- Lasă, că vei avea şi tu o nănuţă, îţi facem şi ţie una.
Am apelat la această „naşă” ca să aibă şi o legătură de suflet, să aibă şi o legătură
spirituală care să-i facă să fie uniţi. Şi într-adevăr se respectă şi au grijă de acel copilaş.
Îi aduc daruri, îl aduc la biserică, îl împărtăşesc. Părinţii comunică între ei, sunt prieteni
şi, spun eu, deşi nu scrie în cele şapte taine, e în dragostea lui Dumnezeu trecută pe lista
binefacerilor. De aceea vă spun, naşii au un mare rol şi naşii trebuie să fie ortodocşi.
Părerea mea rămâne aceeaşi, aici spun deschis: nu mă amestec în problema căsătoriilor
mixte, nu am nimic de reproşat la adresa altor religii, fiecare îşi va lua plata în rândul
cetei sale, dar Ioan Gură de Aur a spus clar: “Mirii să fie ortodocşi, naşii să fie
ortodocşi”. Nu poţi să ai naşi catolici şi miri ortodocşi, sau un mire de un fel şi unul de
alt fel, un naş de un fel şi unul de alt fel. Am mai văzut acum că s-a îngăduit ca preotul
de la religia catolică şi cel de la religia ortodoxă să facă împreună cununia. Dumnezeu să
aleagă şi Duhul Sfânt! Ce o fi însemnând aceasta mai greu îmi vine să înţeleg, personal
am evitat acest lucru. Pur şi simplu am făcut în felul următor, este tot o taină a mea
lucrată, şi spun că am avut succes mai mare decât cu acest mixaj. O doamnă nu făcea
copii şi a rămas gravidă de la rugăciunile noastre, ale ortodocşilor. Tot i-am făcut
lepădări, i-am făcut rugăciuni, a venit la Masluri, i-am dat agheasmă de zămislire,
rugăciuni de zămislire. Şi a născut o fetiţă. După ce a născut fetiţa, soţul, fiind pur
catolic, au dus-o la religia lor şi au botezat-o. Femeia, înţeleaptă, a tăcut din gură, a venit
şi mi-a spus aşa:
- Părinte, mie Dumnezeu din Biserica aceasta mi-a dat copilul. Ce pot să fac eu ca să-l
împărtăşesc cum văd eu că faci dumneata cu copiii mici?
- Caută-ţi o naşă şi vii cu copilul la mine.
I-am completat mirungerea şi toate celelalte ale botezului şi i-am spus:
- La voi nu se împărtăşeşte până la 10-11 ani, nu mă interesează. O aduci şi o
împărtăşeşti tot timpul, dar, când creşte, fetiţei să-i spui că este ortodoxă.
Cu timpul, ce credeţi? Bărbatul i-a zis femeii:
- Dacă tu tot o ţii cu ortodoxia, trece-mă şi pe mine, să fim toţi pe o singură baricadă.
A venit şi soţul şi s-a trecut cu soţia la religia ortodoxă. Un alt caz de genul acesta: am
avut o fetiţă de catholic, din zona Roman, care în urma unui accident a avut o problemă,
paralizie. Tatăl mi-a spus:
- Părinte, fă-i ceva, numai să se facă sănătoasă.
- Eu îi fac, nu te priveşte ce-i fac, dar să ştii că aici Dumnezeu lucrează, nu tu.
I-am făcut mirungerea, tot, tot, am împărtăşit-o şi a ieşit sănătoasă din spital, picată în
cap de la etajul 2 sau 4. Deci a scăpat fetiţa. Iarăşi un caz în care am lucrat la fel. Doi
prieteni foarte buni se spovedeau amândoi la mine, dar unul era catolic şi altul ortodox.
Catolicul se spovedea adus de prietenul lui tot la noi, la ortodocşi. Eu îi ascultam
păcatele. Îi dădeam canon Paraclisul Maicii Domnului, Canonul de pocăinţă. În rest, îi
dădeam tot timpul agheasmă mare, îi spuneam:
- Dacă vreţi să vă împărtăşiţi, vă împărtăşiţi la religia dumneavoastră, ca să nu vă
supăraţi preotul.
Eu ştiam că nu e corect şi nu doream nici pe preot să-l supăr, nici pe el să-l forţez să
devină ortodox cu sila. După ce a mers el o vreme aşa, s-a căsătorit. Cred că s-a căsătorit
la catolici, că m-a întrebat:
- Are dreptul prietenul meu să mă cunune?
- Dacă îţi este prieten, de ce să nu-ţi ţină lumânarea? Nu am nicio problemă.
L-am chemat pe băiat şi i-am spus:
- Tu, ca să fii corect, te duci acolo ca martor, dar la ce? Pentru că tu nu eşti de religia lui.
Roagă-l pe prietenul tău să-şi pună şi doi naşi de-ai lor. Lasă-i pe aceia să stea lângă
aceşti tineri, să fie soţ şi soţie cu naşul lor, cu treaba lor, şi tu stai la margine. Staţi şi
ascultaţi, nu vă daţi cu părerea, nu vă amestecaţi, staţi liniştiţi.
S-a făcut cununia şi după aceea el vine, îmi aduce un pomelnic de mulţumire şi-mi
spune:
- Părinte, eu nu ştiu dacă Dumnezeu e ortodox sau e catolic, dar ştiu un singur lucru, că
mata ai fost singurul preot care nu mi-a dat cu piciorul sau nu m-a flituit. Mi-ai vorbit
frumos, m-ai ascultat, mi-ai dat rugăciuni, mi-a mers bine, m-a ajutat.
- Da, este foarte uşor. Dacă aţi văzut Cine vă ajută, rugaţi-vă în continuare Lui! Nu am
spus la ortodocşi sau la catolici.
El a prins cumva imaginea din zbor şi mi-a spus aşa:
- Când se va naşte copilul meu, să ştiţi că eu voi ţine cont de ce mi-aţi spus.
Şi a botezat copilul ortodox, iar mie mi-a spus aşa:
- Părinte, dacă o fi păcat că sunt catolic, mă voi mântui prin acest copil ortodox, iar dacă
e păcat că s-a făcut el ortodox, se va mântui prin mine, că sunt catolic. Dar dacă mata ai
fost bun cu mine şi mi-ai arătat bunăvoinţă, înseamnă că religia aceasta nu e de dat cu
piciorul. Copilul meu lasă-l să fie ortodox!
Părinţii sunt botezaţi la religia catolică, tatăl ştiu sigur că este catolic, băieţelul este
ortodox. Ca să vedeţi! E o formă, spun eu, de ecumenism, mult mai rafinată. Adică nu
trebuie să forţăm nota, treceţi la noi că la noi e adevărul sau mergeţi la ei că la ei e
adevărul, nu! Din fapte, din trăire, din autenticitatea credinţei, din minunile şi
experienţele pe care omul le trăieşte singur, omul ştie în ce direcţie trebuie să o ia.
Aceasta este părerea mea personală, acesta este adevăratul ecumenism, ca lumea să te
cunoască pe Tine, singurul şi adevăratul Dumnezeu, dar singur, nu împins de cineva de
la spate, că aşa spune Mântuitorul: “Eu vreau ca toţi să fie una”. Până nu se
propovăduieşte Evanghelia la toată făptura, nu vine niciun sfârşit şi nicio apocalipsă. De
ce? Pentru că noi singuri trebuie să cunoaştem că există un singur Adevăr, o singură
Biserică, un singur Domn şi un singur botez. Aţi văzut cum spune Părintele Arsenie
Papacioc: “Dacă apostolii au fost ortodocşi şi au fost creştini în Hristos, înseamnă că
Biserica este doar apostolească şi sobornicească”. Am făcut aceste lucruri simplu, fără
forţă, fără şiretlicuri, fără nimic şi eu consider că adevărul pur şi adevărul revelat este cel
pe care îl trăieşte şi îl simte omul, pentru că dacă el a simţit cu adevărat că trebuie să fie
ortodox, să ştiţi că nimeni nu-l mai clinteşte din credinţa ortodoxă. Unii vin şi spun:
- Uite, ai voştri ortodocşi se duc la secte.
Nu se duc la secte, se duc în căutarea lor, ei nu se regăsesc pe ei şi atunci se caută. Ce
spunea Fericitul Augustin? “Doamne Dumnezeul cerului, te rog ajută-mă să găsesc în
mine liniştea Dumnezeului meu.” Deci până nu voi găsi liniştea pe care o caut, nu mă
liniştesc. Şi unde a găsit-o? A găsit-o în ortodoxie. De aceea e trecut în calendar –
Fericitul Augustin.
Există şi o cununie la 25 de ani de la săvârşirea Tainei Sfintei Cununii. Aceea este o
slujbă de binecuvântare. Cununia de argint la 25 de ani şi de aur la 50 de ani. Propriu-zis
nu se face o cununie. Dacă mai trăiesc naşii care te-au cununat prima dată, vin cu două
lumânări, se iau două inele din argint, se binecuvântează, se face rânduiala slujbei de
mulţumire, iar înainte de Evanghelie, se iau acele inele şi se spune aşa: “Se
binecuvântează robul lui Dumnezeu” Ion, cum îl cheamă pe fiecare, şi se pune peste
inelul de căsătorie acel inel de argint. De ce? Ca să arate că au trecut 25 de ani de
împreună-vieţuire. Şi se pun cununiile pe cap, dar aceasta în mod simbolic, ca o înnoire
şi ca o amintire a Tainei. Deci ea nu este Taină. Este o simplă ierurgie, nu specifică
nimic, nu reprezintă nimic, nu atacă cu nimic sau nu alterează Taina propriu-zisă a
Cununiei sau alte rugăciuni care au fost făcute asupra cuplului căsătorit. Ele pur şi
simplu sunt ca o amintire şi ca o mulţumire că ei au stat împreună 25 de ani. La fel, la 50
de ani, acelaşi lucru. Iar dacă nu mai trăiesc naşii, se pot lua alţi doi martori, tot o familie
de oameni tineri care sunt buni familişti şi buni credincioşi – vecini, rude, prieteni,
cunoscuţi.

Moartea mucenicească şi moartea năprasnică

Spune la sfinţii părinţi că moartea năprasnică este moartea care l-a prins pe om nepocăit.
Dar nu întotdeauna e aşa. Pentru moartea năprasnică avem mai mulţi termeni. Poate veni
o moarte blândă şi peste omul păcătos, ca să primească toate cele bune din viaţă şi
dincolo să se osândească, fără comentariu, nu mai are motiv să spună: “Doamne, am
suferit şi eu, m-a durut o măsea”. Nu te-a durut nimic. Poate să fie o moarte bună şi a
dreptului care îl aşteaptă pe Dumnezeu, cum spuneau sfinţii: “Pro Hristo Domine, în
mâinile Tale îmi dau sufletul Hristoase, pentru Tine, Doamne”. Şi ce făceau? Cu pace,
spune, s-au săvârşit, ce frumos spune! Cu pace s-au săvârşit, pur şi simplu îngerul le ia
sufletul şi îl duce la Dumnezeu. Acestea sunt mari harisme şi mari taine.
În acelaşi timp, moartea năprasnică poate veni şi peste un drept, că spune Solomon:
“Părutu-s-a nebunie celor din lume plecarea lor dintre noi, dar ei sunt în pace”. De ce?
Pentru mici păcate Dumnezeu a îngăduit o încercare dură ca să-i cureţe şi ultimul păcăţel
rămas. Vă dau o pildă: se scufundă un vapor, cade un avion, explodează, e cutremur,
prunci nevinovaţi mor în aceste catastrofe. Credeţi că moartea lor năprasnică este o
osândă? Nu. Este pentru umplerea sinaxarelor de îngeri care au căzut atunci când au
căzut diavolii şi e nevoie de completare, “plini-va căderi”, spune psalmistul David. Deci
e nevoie de drepţi. Nu aţi văzut chiar şi în zilele noastre cât de seci suntem noi? Vine
câte cineva şi spune:
- Vai, dacă aţi şti femeia aceasta cât era de bună şi uitaţi, a murit de cancer. Oare de ce a
luat-o Dumnezeu, că tare era credincioasă?
A luat-o pe ea pentru că dacă ceilalţi sunt răi, pe ea a îmbolnăvit-o şi a luat-o ca să mai
completeze un drept în ceată, că nu avea cu ce. Sau:
- Vai, dacă aţi şti cât de evlavios era şi cât de rugător era şi uite aşa a avut un accident şi
s-a dus. Oare cu ce a greşit la Dumnezeu?
Nu a greşit cu nimic. Dumnezeu l-a luat să mai completeze unul în ceată, dar noi nu
înţelegem lucrul acesta. Moartea e întâlnire cu Hristos. Aţi văzut la ortodocşi, moartea e
mai ceva ca obiceiurile de Anul Nou, plânsete, lacrimi, trântituri, tot felul de invenţii, de
paraconfecţionări tradiţionale, acestea trec, groapa rămâne. Acolo se pecetluieşte soarta
omului, la groapă, când se pecetluieşte mormântul şi zboară sufletul la cer. Până acolo,
colăcei şi lumânări şi ştergare, sunt tradiţii populare care ţin de buna conduită şi
respectul faţă de mort, dar ele nu influenţează pozitiv sau negativ faptele lui, ci doar
intră la pure milostenii, la binefacere dacă nu sunt date la neamuri.
În momentul în care survine o moarte năprasnică la omul păcătos, acolo este vorba de
răsplătirea păcatelor fără de măsură, fără de oprire şi fără de îndreptare ca să sperie pe
cei din jur cu moartea lui, să-i îngrozească, să-i aducă la dreapta credinţă. Acolo este un
fel de dreptate a lui Dumnezeu. Deci nu în toate cazurile moartea năprasnică este o
moarte cumplită pentru cel drept sau neapărat pentru cel păcătos. Celui păcătos când i-o
dă, i-o dă ca să-l spulbere, spune, “pierit-a ca fumul”, “s-au stins ca tina în faţa uliţelor”,
cum spune psalmistul, şi încă: “Şi-au scris numele lor pe pământ şi pe averile lor şi pe
moştenirile lor, dar casa lor e iad în veacul veacului”. S-au dus ca dobitoacele şi ca oile
de junghiere în iad.
În schimb, când vorbim despre o moarte năprasnică la un drept, atunci vorbim despre
mântuirea lui sigură, că Dumnezeu i-a dat aceea ca să-l încerce pentru ultima clipă. Şi
acum întreb: dacă Sfântul Gheorghe a murit torturat de ighemon, nu a fost sfânt? Dacă
Sfântul Dimitrie a murit cum a murit, nu a fost sfânt? Sfântul Teodor Tiron, Sfântul
Mina sau toţi mucenicii aceştia mari, Trifon, Panteleimon, Sfântul Petru, Sfântul Pavel,
Sfântul Atanasie al Atonului care a căzut de pe schelă, s-a prăbuşit şi a murit în timp ce
lucra biserica, la Athos. Şi Brâncovenii noştri la fel. Aceste morţi cumplite sunt o
curăţire de păcate. Eu cred despre Constantin Brâncoveanu că Dumnezeu i-a rânduit,
pentru inima lui largă, să moară martir. De fapt turcii voiau de la Brâncoveanu bani, că
ştiau că el bătuse monedă la vremea respectivă, şi ce spuneau? Dacă acesta a făcut atâtea
biserici şi a dat atâta aur, atâtea podoabe, atâtea palate şi atâta lux, trebuie să fie putred
de bani – şi pentru bani l-au omorât, dar i-au dat şansa să scape, ca şi lui Barnovschi,
prin turcire, adică trecerea la mahomedanism. Şi el a spus:
- Facă Dumnezeu ce o vrea, nu mă las de legea mea.
Şi a urmat tot martiriul. Într-adevăr, aceste morţi muceniceşti, aceste morţi martirice nu
sunt decât încununarea jertfei şi răsplăţii duhovniceşti. La noi, în creştinism, moartea
este o artă. În primul rând, noi la moarte ar trebui să fim veseli. Dacii, strămoşii noştri,
mureau cu pumnul de ţărână în mână, zâmbind cu faţa la soare. Spuneau că sus e cerul şi
de acolo îi priveşte Zamolxis, că ei îl aveau pe preotul Deceneu care aducea jertfe. Şi
ştim cum aduceau jertfele, cel mai frumos tânăr, cel mai frumos flăcău, îl aruncau în
suliţe, după ce dădeau întreceri, lupte, ca să fie cel mai primit, să vadă că nu dau pe
oricine, era un fel de cult al lor, cum se spune. Şi la noi trecerea de la monoteism la
credinţa creştină a fost foarte uşoară, prin Filip, prin Andrei, prin Pavel.
Dar moartea a fost privită cu mai multe păreri. Pavel spune clar: “Nu vă jeliţi morţii
păgâneşte”. Noi trebuie să ştim că moartea e somn şi întâlnire cu Hristos. Şi dacă omul
creştin cu adevărat crede în Dumnezeu, nu face toată această scamatorie pe care o
vedem noi la înmormântare: trântit peste sicriu, plânsete nesăbuite. Eu personal sunt
foarte rece la capitolul moarte, nu am sentimente. Când moare cineva, indiferent cine ar
fi, chiar şi unul străin, îl pomenesc, mă bucur, e în inima mea, îl am în grijă, nu-l uit din
pomelnic. Vine cineva şi mai spune:
- Părinte, să ştiţi că a murit cutare.
- Dă-l aici, şi îl pun pe un an, lasă-l să fie pomenit, Liturghia merge înainte. De ce fac
lucrul acesta? Ştiu că mi-am făcut datoria. Întreb:
- A murit spovedit?
- Da, Părinte.
- Era credincios?
- Da, Părinte.
- Mergea la biserică?
- Am chemat preotul, l-am pus în rânduială, staţi liniştit, tot după tipic.
Mai este o „metodă” populară tradiţională românească. Zice câte o bătrână:
- M-am pregătit de moarte.
- Cum v-aţi pregătit de moarte?
- Ştergare mi-am luat, poduri mi-am făcut, mi-am pregătit masă, mi-am pregătit pat, mi-
am pregătit dulap, am cu ce să mă îmbrac, mi-am pus bani la CEC, pot să mor şi mâine.
- Nu aceasta e, mamă, pregătirea pentru moarte. Pregătirea pentru moarte este să schimbi
relele cu bunele, să-ţi îndrepţi viaţa, să fii spovedit, să fii împărtăşit, să fii plăcut lui
Dumnezeu, să fii împăcat cu Dumnezeu, să fii în pururea rugăciune.
Vă spun două întâmplări frumoase apropo de Mănăstirea Dragomirna, pentru că eu am
trăit în ea. Maica Alexandra, o bătrână care mi-a dat Filocaliile şi care a trăit acolo în
mănăstire, avea un duh deosebit. Ea la sfârşitul vieţii a avut o încercare, Dumnezeu i-a
dat o stare de nebunie, un fel de Alzheimer amestecat şi cu luciditate dar şi cu stări
depresive. Nimeni nu ştia ce e cu ea, acum gândea bine, acum nu gândea bine. Când era
lucidă spunea nişte lucruri în care cine era atent descoperea mari adevăruri. Spunea:
- Mamă dragă, pregătirea pentru moarte înseamnă să-ţi faci totul din viaţă. Când pleci,
nu-I spui lui Hristos: “Mai am bani în pungă, urmează să-mi fac totul, trebuie să fie făcut
la cheie”. Păi cum recepţionezi tu plecarea din viaţă, dacă nu ai semnat contractul cu
Dumnezeu?
Şi ce a făcut? Cât a trăit, din viaţă, timp de un an de zile a împărţit numai pomană,
biscuiţi, pâine, lumânări, făcea ea un fel de slujbe de mulţumire, de parastas. Ea nu
pomenea cu Elena şi Vasile, ci cu tot satul.
- Păi, eu nu sunt la mănăstire decât fiica satului, zicea, tot satul trebuie pomenit, cum să-i
uit? Pentru toţi pun o pâine. Ştiu eu cine a murit pe front ca eu să trăiesc azi liniştită?
Avea nişte concepţii foarte frumoase despre viaţa duhovnicească. Apoi şi-a citit
psaltirile, ca să aibă ea totul făcut. La final a spus:
- Cred că am să fac şi nişte parastase, când voi muri, sigur nu mai are nimeni grija, că eu
sunt bătrână şi nu am pe nimeni, avere nu am să las în urma mea.
A murit săraca făcând rugăciune, cu nişte găuri în picioare, cu nişte răni, cum suferea,
cum stătea la pat, dar nu a cârtit niciodată să spună că o doare, că nu mai poate. Pur şi
simplu a răbdat exact aşa ca martirul. Dar pe vremea când ea era sănătoasă, împreună cu
maica Fevronia, o altă maică sporită de acolo de la mănăstire, făceau parastase. Dar cum
făceau parastase? Pentru că ele erau maici mai bătrâne, mai vechi, rămase de pe vremuri
cu tradiţii, ele încă făceau lumânări la roată, că spuneau, lumânarea nu trebuie să o
cumperi, lumânarea trebuie să o faci din ceară de albine, să vadă că e o jertfă la
Dumnezeu, aveau principiul lor. Parastasul trebuie să-l faci pentru că nu ştii ce morţi se
pomenesc în ziua respectivă şi e bine să găsească acolo. Chiar şi eu când eram în
Dragomirna le spusesem:
- Măicuţelor, haideţi să facem o colivă de obşte şi să punem toţi morţii de la mănăstire,
să-i pomenim într-un caiet, să avem cum e rânduiala la Sihăstria.
În fiecare zi colivarul ştie că trebuie să pună coliva la morţi pentru morţii mănăstirii. Ea
a spus:
- Punem colivă, dar eu am să pun şi vreo doi biscuiţi şi pâine.
Într-o vreme oarecare, ori fiind preotul bolnav, ori fiind o mică schimbare prin
mănăstire, s-a dat ordin să nu se mai pună biscuiţi la parastas. Maica Fevronia cu maica
Alexandra aveau hol comun şi chiliile perete în perete. Şi ce făceau? Sub mesele de
afară, de unde dormeau ele, era ticsit cu pachete de biscuiţi, cu lumânări şi cu pâiniţe,
probabil cumpărate de la magazin sau le aducea cineva din Suceava, le făcea
aprovizionarea pentru parastase. O altă maică, care dormea vecină cu ele, visează
noaptea că de la biserica de la altar până la geamurile celor două maici erau numai copii
tineri şi frumoşi, fete, băieţi, şi i-a întrebat:
- Ce e cu voi?
- Ne este foame.
- Dar de ce?
- Hai să-ţi arătăm.
S-au dus până la geam la Alexandra şi până la Maica Fevronia şi arătau pe hol cu
degetul pe geam sub masă spunând: “Sub masă, sub masă”. Ea nu şi-a dat seama, a luat
visul ca atare. Şi îi întreabă prin somn:
- De când nu aţi mâncat?
- De o săptămână nu mai mâncăm. De o săptămână nu ne mai dă nimeni de pomană.
Aceasta se duce a doua zi la Maica Fevronia şi o întreabă:
- Ce aveţi sub masă în hol, Maică?
- Ce pot să am? Biscuiţi pentru parastase.
- Maică, să duceţi la biserică, că uite ce am visat astă-noapte.
A început să facă iarăşi parastas, să pună acolo biscuiţi, să le dea de pomană la săraci şi
la câteva nopţi a visat că toţi acei copii se jucau prin curtea mănăstirii, mâncau biscuiţi,
mâncau pâine şi erau bucuroşi că erau sătui. Deci erau sufletele pe care ele le pomeneau
permanent la parastas. Vedeţi ce putere mare are moartea dreaptă, moartea adevărată,
când nu te temi, când nu îţi este frică?
Şi spune că Părintele Sava bătrânul (eu l-am prins, l-am cunoscut. El m-a instruit vreun
an de zile, mi-a fost mentor, eu cu dânsul am învăţat în altar. La Sihăstria nu am făcut
practică în altar deloc) a spus odată:
- Lăsaţi-mă atâta cu colivă şi cu biscuiţi, facem parastasul şi gata.
El avea vreo 78 de ani şi o visează pe mama lui, care îl întreabă:
- Parastas mi-ai făcut, dar pe masă nu mi-ai pus nimic. Pentru ce te-ai rugat astăzi?
De a doua zi a dat poruncă să se pună tot timpul pe masă, după visul pe care l-a avut.
Dacă te rogi şi eşti credincios, te ajută morţii, ei îţi arată unde greşeşti sau îţi arată ce au
nevoie. Aceasta este adevărata comuniune, să poţi fi pregătit de moarte. Eu cred că toţi
ne bucurăm de viaţă şi oricine îşi doreşte să vadă răsăritul soarelui, asfinţitul soarelui,
florile, iarba, munţii, tot ce ne înconjoară, dar în momentul când te întâlneşti cu Hristos
trebuie să fii bucuros, pentru că odată întâlnit cu Hristos nu mai suferi niciodată, eşti
totdeauna numai cu El, nu-ţi mai lipseşte nimic. Ce poate fi mai mare ca Hristos?
Aceasta este moartea dreptului, aceasta este moartea creştinului, cu lumânarea în mână,
cu sufletul curat, spovedit, împărtăşit şi săvârşit cu pace. Îmi place cum scrie la
Mănăstirea Moldoviţa, unicul loc unde se păstrează acest epitaf la morminte: “Fost-a
chemat la judeţul din veac, la cereştile locaşuri în faţa tronului lui Dumnezeu, vel vornic
cutare la anul cutare”, jupâneasa cutare, boierul cutare, domnul cutare, toate mormintele
voievozilor, la judecata din veac, la scaunul judeţului, la tronul lui Dumnezeu. Fost-a
chemat, deci s-a mutat la cele cereşti, foarte frumos. Nu aici a murit sau aici a decedat.
Şi desacralizarea morţii este o mânie pentru Dumnezeu. În momentul în care tu îţi faci
probleme la moartea cuiva ca şi cum tu ai conduce destinele lucrurilor din jur, deja îl
superi pe Dumnezeu. Era o istorioară, spune că o femeie săracă, după multe, multe
suferinţe, are ocazia să treacă pe la ea Dumnezeu şi Sfântul Petru. Sfântul Petru scoate
din buzunar bombonele, dă la prunci, îi miluieşte el, le poartă de grijă. Dumnezeu
cheamă un înger şi îi spune de faţă cu Petru:
- Ia sufletul acesta şi du-l la rai, nu-l mai chinui pe aici.
Petru spune:
- Doamne, e nedrept, laşi aceşti copii fără mamă?
- Petre, Eu sunt Dumnezeu.
După o vreme, cei de pe pământ, văzând discuţia lui Petru cu Dumnezeu, cumva nu I-au
dat dreptate lui Dumnezeu, L-au găsit vinovat, adică aspru, cum a putut Dumnezeu să
facă aceasta? E cea mai frecventă întrebare: Doamne, cum ai putut să o iei pe mama?
Cum ai putut să-mi iei fiul? Cum ai putut să-mi iei copilul? Cum ai putut să-mi iei tata,
sora, bunicul? Şi Dumnezeu spune îngerului:
- Pentru că aceştia atâta Mă hulesc şi atâta Mă ponegresc, du sufletul acesta în iad.
Se arată mama, noaptea, copiilor şi soţului şi spune:
- Nenorociţilor şi nepricepuţilor la minte, dacă aţi şti cât rău mi-aţi făcut cu plânsul
vostru! În loc să daţi slavă lui Dumnezeu pentru odihna ce am câştigat şi pentru răsplata
suferinţelor pe care le-am îndurat, voi mai tare mi-aţi îngreunat munca?!
Ei întreabă, în somn:
- Ce s-a întâmplat, mamă?
- Dumnezeu, când a trecut pe aici, i-a spus îngerului să mă ia să mă ducă la bine, iar
pentru plânsul vostru am ajuns la rău.
Atunci au început cei de pe pământ să facă rugăciuni:
- Doamne, iartă-ne că am greşit şi am nesocotit legea Ta. Nu ne socoti nouă păcatul, ai
grijă de mama noastră, ai grijă de sufletul ei. Fă cum crezi Tu că e bine, uite, noi nu mai
plângem, nu ne mai pare rău. Cum crezi Tu, aşa e bine.
Şi spune Dumnezeu:
- Duceţi-o înapoi la bine, că e nevinovată, dar bine că s-au întors şi ei.

Stâlpii înmormântării
Stâlpii sunt selecţiuni din Sfânta Evanghelie a celor patru evanghelişti, Ioan, Luca,
Marcu şi Matei, legate de prorociile învierii şi simbolurile învierii tot cu scop catehetic,
ca atunci când oamenii vin la înmormântare, la priveghi, pentru a nu se ţine cuvânt de
învăţătură se citesc aceşti stâlpi din Evanghelie, ca oamenii să poată medita la viaţa cea
veşnică şi viitoare, să nu creadă că mortul de lângă ei este un cadavru cum îngropi vita,
câinele, pasărea şi am terminat, s-a sfârşit. Noi nu mergem la nefiinţă, noi mergem în
viaţa cea fără de sfârşit. Stâlpii au acel rol catehetic, pentru că la sfârşitul stâlpilor se
face rugăciunea de trisaghion, litia mică a mortului şi se fac rugăciunile de dezlegare.
Sunt 12 stâlpi care se fac acasă, cele 12 Evanghelii ale învierii şi apoi de acasă până la
cimitir se mai obişnuieşte să se facă celelalte 24 de Evanghelii, se fac după numărul de
poduri, adică după numărul de vămi, în uşă, la uşă, în ogradă, la poartă, la fântână, după
tradiţia populară – pe unde a muncit, pe unde a avut prieteni, adică toată lumea să ia
aminte la taina morţii. Dar puţini înţeleg taina morţii, pentru că de obicei oamenii nu
sunt atenţi la Evanghelii. Eu am avut odată ocazia să îngrop o bătrânică, neştiind cine o
îngroapă, unde o îngroapă, că nu avea pe nimeni. M-am trezit la casa ei:
- Părinte, hai să o îngropăm, că nu are cine să o îngroape.
Hai să o îngropăm. Până s-a strâns toată lumea cred că am citit vreo 30 de Evanghelii şi
au zis oamenii:
- Doamne, aşa înmormântare frumoasă nu am văzut niciodată.
Dar ei nu-şi dădeau seama că eu le citeam din Sfânta Evanghelie. Eu intonam
Evangheliile, le spuneam rar, când citeam cuvântul îl citeam răspicat, spuneam pe
înţeles, nu spuneam Evanghelia brut, cum e în carte, spuneam cuvântul în aşa fel ca să-i
înţeleagă sensul: “Când vedeţi că mlădiţa măslinului este aproape, să ştiţi că se apropie
vremea. Când vedeţi vulturul unde este stârvul, atunci este sfârşitul”. Ei au înţeles, au
început să deducă din asprimea cuvântului meu şi din accentuarea pe slovă. Şi au spus:
- Părinte, aşa înmormântare frumoasă nu am văzut în viaţa noastră.
Eu de fapt le citisem toţi stâlpii, că nu aveam ce face. Nu ştiam ce să fac, nu ştiam care
sunt rânduielile, până au venit nişte oameni care ştiau cine e cu crucea, cine e cu colacul,
ca să mergem la cimitir unde era groapa.

Citirea Psaltirei
Psaltirea, de obicei, se citeşte în cele trei zile cât mortul este pe masă, acesta este de fapt
rolul priveghiului, nu glumele şi vorbele de clacă, băutura ş.a.m.d. Dar Psaltirea poate fi
citită şi până la parastasul de 40 de zile. Pentru evlavie poţi să o citeşti toată viaţa. Nu te
opreşte nimeni să te rogi pentru un mort.
În timp ce se citeşte se pomeneşte numai numele mortului, ajutor de la Dumnezeu,
iertarea păcatelor şi uşurarea sufletului din munci, după fiecare catismă. Aşa se spune, că
noi nu putem şti că ne mântuim, aceasta e mila lui Dumnezeu. Eu am dat unei femei să
citească Psaltirea pentru mama ei. După ce a citit câteva zeci de Psaltiri, a visat-o pe
mama ei într-o biserică, în sicriu, exact cum îi murise mama în anii copilăriei ei, că i-a
spus aşa:
- Saveta, roagă-te, dar fă linişte, că aici e Dumnezeu.
Era sicriul într-o biserică, dar era linişte şi mama vorbea din sicriu. Nu o mai visase până
atunci şi nici nu a mai visat-o nici de atunci încoace. Ea murise cu vreo 40 de ani în
urmă. Aşa ne-am apucat noi de citit Psaltirea, murise pe vremea tifosului în vremea
refugiului, în război. Fiica nu mai ştia nimic de mormântul ei şi spunea mereu că i-ar
face mormântul, că i-ar pune o colivă. I-am spus:
- Adă un colăcel, adă colivă, adă vin, adă tot, facem rânduiala înmormântării toată de la
a la z, să ştim că e făcută, şi pornim un rând de slujbe după rânduială. Avem tot anul
până la postul mare.
Când s-a împlinit, aşa a visat:
- Roagă-te, dar fă linişte, că aici e Dumnezeu.
Sufletul celui mort comunică cu cei vii. În primele trei zile după moarte sufletul stă
lângă trup, nu pleacă nicăieri. I se arată toată viaţa ca într-o clipă, ce a făcut de la naştere
până în clipa morţii, atinge şi vizitează toate locurile pe unde a fost cât a trăit în viaţă,
este închinat la Sfântul Mormânt – este lege. Lucrul acesta e arătat de Sfinţii Părinţi. A
treia zi, când se duce în biserică, se duce lângă trup, stă acolo, primeşte dezlegările, vede
cum trupul se face ţărână, că aţi văzut, când îi citeşti, mortul se schimbă, deja trece într-o
altă stare de putrefacţie, a descompunerii în pământul din care a fost luat. În clipa în care
se pecetluieşte groapa, zboară spre cer. Primele şase zile stă în frumuseţile raiului, le
vede toate, şi apoi 30 de zile în muncile iadului, fără să se atingă de ele. Abia a 40-a zi se
stabileşte sentinţa păcatelor, cântărirea lor la judecata particulară.
La nouă zile se obişnuieşte o slujbă, un parastas, sfinţirea casei şi o mică litie a morţilor.
Se face şi la 20 de zile, unii fac la 40 de zile. Unii fac masa atunci la trei zile şi dau
daruri, alţii fac doar masă şi la 40 de zile mai repetă o dată masa şi atunci dau acel pom,
cum se spune, cu haine, cu îmbrăcăminte, adică să fie mortul îmbrăcat, cum sunt
rugăciunile acelea din Molitfelnic.
Unele persoane care nu au convingerea că vor beneficia de slujbele corespunzătoare
după moartea lor îşi fac totul din viaţă. Din Sihăstria este această tradiţie, o ştiu de la
Părintele Cleopa. Tu alegi morţii din neamul tău, îi pomeneşti la morţi, le faci parastas
cu pomelnic frumos, pui colivă, pui colac, pui vin, prescuri, tot ce trebuie. Când se
împlinesc 40 de zile tot vii cu colivă, cu ceva cald şi tot faci câte o ridicare. Eu aici i-am
învăţat pe toţi să facă de şapte ani. Am mers câte şapte ani cu slujbele la morţi. Şi anul
acesta mi-au ieşit vreo 14 familii, chiar au făcut foarte frumos. În cei şapte ani, tot la 40
de zile, ei poartă permanent cu colivioară, cu puţine sarmale, cu oleacă de mâncare
caldă, un colac, ieftin, nu încărcat. Mortul nu are nevoie de vagoane de mâncare, ci de
dragoste. Pe pomelnic se trec numai cei morţi. Cei vii din familie se trec în pomelnic
separat la cei vii din casă, soţul, soţia şi copiii, eu aşa i-am învăţat. Se pune la sfârşitul
parastasului slujba de mulţumire la vii şi celui viu i se cântă slavoslovia: “Slavă întru cei
de sus lui Dumnezeu”. La vii se cheamă vămile văzduhului, iar la morţi, vămile
văzduhului la morţi. La morţi purtăm parastase pentru cei morţi, iar la vii purtăm pentru
cei vii slujbe. Cei vii trebuie să fie spovediţi şi împărtăşiţi la 40 de zile sau la o lună.
Dacă vă duceţi dimineaţa la Trei Ierarhi sau la Golia, la Cetăţuia sau la Mitropolie şi
vedeţi bătrâne stând în genunchi la Sfânta Liturghie zi de zi şi v-aţi obişnuit cu ele acolo,
să ştiţi că acelea sunt ale mele, îşi fac vămile văzduhului, se duc şi stau să aibă
liturghiile. Am bătrâne care au câte un an de Liturghie, nelipsite zi la zi, au scos
abonament la biserică, şi îmi zic:
- Părinte, până nu fac şapte ani de Liturghie nu mă las.
Ele se duc zilnic şi ascultă Sfânta Liturghie. Decât să facă prostii şi păcate, mai bine aşa.
Şi atunci, după ce se întâmplă şi moare, chiar dacă nu l-ar pomeni nimeni, el a lucrat
singur pentru sufletul său. Bineînţeles, când a terminat, nu se apucă de făcut prostii, că el
şi-a făcut vămile. El rămâne în continuare un creştin adevărat, evlavios, nu-l mai scoţi
din biserică. Câteodată nu scapi de ei, vin prea des. În momentul când a murit, jumătate
din jertfa aceea pe care el a purtat-o la cei morţi i se întoarce lui, poate să nu-l
pomenească nimeni. Este ca şi făcut. Numai trebuie să afli numele lui şi să-l pui la
morţi, pentru că el şi-a împărţit. El îşi împarte tot ce trebuie dat la o înmormântare la
împlinirea celor şapte ani. Unii fac în fiecare an, alţii fac la şapte ani, depinde de
posibilităţile pe care le au. Ce se pune? 24 de metri de pânză, 24 de batiste sau de
prosoape, 24 de castronele, 24 de căni, 24 de colaci. În căni se pune vin, se pune
lumânare, în castron se pun sarmale calde, coliva, colacul, vinul. Ei mai pun cruciuliţe,
iconiţe, cărţi de rugăciune. Alţii au dat batice, alţii au dat prosoape frumoase, alţii au dat
pături, ce au vrut ei. Eu nu le-am cerut nimic. Acestea sunt vămile pentru cei morţi.
După ce s-a slujit toată acea jertfă, pe un alt colac cu colivă cu cruce albă se face slujba
de mulţumire şi binecuvântare a tot ce s-a adus acolo pe numele celui viu. Apoi se
împarte în jumătate, 12 rămân la biserică şi 12 le împart cui vor ei, la orice străin e în
biserică atunci, îi miluieşte. Când moare, el nu are nevoie de acele alergături cu colăcelul
pe sub maşină, pe sub căruţă, sunt toate făcute. Am, de exemplu, nişte bătrâne care încă
din viaţă au venit şi mi-au spus:
- Părinte, ai 700 de lei, când mor, mă pomeneşti şapte ani. Trimit eu pe cineva să te
anunţe, afli mata.
Am pe tanti Ortansa şi Vasile Roşu de la Valea Lupului, de ani de zile, din 1994 îi ştiu,
nu i-am uitat, totdeauna îi pomenesc, sunt morţi amândoi. Au trecut 20 de ani de atunci,
dar eu nu i-am uitat niciodată, pentru că ei au fost oameni de biserică. Ne-au adus la
Bârnova 80.000 de lei, erau bani de o maşină prin 1994, bani grei, luaseră înapoi de la
colectiv ce le confiscase şi ei au adus banii la mănăstire:
- Părinte, luaţi ce vreţi din ei, noi când vom muri să nu ne uitaţi.
Îi ştiu pe mulţi, am un Dumitru, am un Ion, Elisabeta, Ecaterina, Mircea, Domnica, nu i-
am uitat pe niciunul. Când nu mi-aduc aminte, pun părticele la morţi şi spun aşa:
“Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei care mi-au poruncit să mă rog pentru ei, toţi cei care s-
au pregătit de împărtăşirea Ta şi de nădejdea învierii, fiecare după numele şi neamul lor
cel adormit şi care îmi voi aduce aminte”. Toată Liturghia cât se cântă celelalte stau şi
mă gândesc şi încep să-i mai pomenesc de care îmi aduc aminte. De exemplu i-am făcut
aceste slujbe şi voievodului Simion Barnovschi, şi lui Eustaţiu Dabija Vodă, şi
Doamnelor Dafina şi Anastasia. Noi pe toţi i-am purtat în pomelnic şi în ridicare. Dacă
sunt ctitorii mănăstirii, nu poţi să-i laşi la întâmplare. Cine i-o fi pomenit sau cum i-o fi
pomenit? Noi ne-am învăţat. Eu nu-i mai pomenesc, că sunt la această mănăstire, dar la
Bârnova, la daruri, tot timpul îi pomeneam. Şi acum îi ţin minte pe dinafară la
proscomidie. Niciodată nu-i omit. Îi ştiu exact după cum erau în caiet, în registru. Tot
timpul i-am pomenit, dacă ei s-au chinuit să facă biserica aceasta şi ne-au dat-o să stăm
în ea, măcar atâta datorie avem, să nu-i uităm la Liturghie.

Nădejdea învierii în Hristos

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este cea mai mare sărbătoare creştin-ortodoxă.
Cel dintâi lucru cu care trebuie legitimată discuţia este cuvântul Apostolului Pavel: “Nu-
mi este a mă lăuda decât în crucea Domnului. Dacă Hristos a înviat, şi noi vom învia.
Dacă Hristos nu ar fi înviat, credinţa noastră ar fi fost zadarnică”. În primul rând,
sărbătoarea învierii este sărbătoarea biruinţei asupra morţii. În noaptea de înviere se
cântă imnul pascal, “Cu moartea pe moarte călcând”, astfel Hristos nu se abate cu nimic
de la porunca lui Adam cel vechi, Adam cel dintâi în care toţi mor şi Hristos, Adam Cel
de pe urmă în care toţi înviază.
Din ce cauză? Cum spune şi scrisoarea către Diognet în Scrierile Apostolilor, în primele
scrieri creştine, Adam, prin căderea lui, a făcut loc răului în om şi în conştiinţa lui prin
faptul că el a vrut să-L cunoască pe Dumnezeu prin mintea sa, nu prin mintea lui
Dumnezeu, pentru că Dumnezeu, în momentul în care l-a chemat pe Adam la sfat, a vrut
să-l formeze ca pe un rege al creaţiei, întâi o formare duhovnicească desăvârşită, lucru
pe care îl găsim întâlnit la înălţare, când Mântuitorul Iisus Hristos stă la fiecare treaptă
îngerească la cele nouă cete şi le stabileşte definitiv în har. Ele nu vor mai cădea
niciodată şi nu vor mai avea schimbabilitate.
Aşa trebuia să fie şi Adam, pentru că el a fost creat cu liber arbitru şi cu voie de sine
stăpânitoare şi chiar aşa consemnează Sfânta Scriptură, “A fost lăsat omul în mâna
sfatului său”. Nu l-a îngrădit, ci l-a pus cu voie de sine stăpânitoare, prin liberul arbitru.
Atunci, în momentul în care Adam a ales căderea, gustarea din pom, un pom oarecare
zice Inocenţiu de Odesa, a suferit şi consecinţele. Aici era vorba de porunca Apostolului
pe care Sfântul Ioan Gură de Aur o confirmă: postul este de o vârstă cu Adam, iar
roadele postului s-au cunoscut după înviere, când Hristos a biruit moartea flămânzind şi
însetând, iar Adam a pierdut viaţa veşnică mâncând, gustând. În momentul când are loc
învierea, se spală păcatul strămoşesc, cum auzim cântând în fiecare sâmbătă seara la
vecernie, “lacrimile Evei întru bucurie le-ai întors şi pe Adam l-ai scos din stricăciune”.
Stricăciunea de care vorbim în Adam este tocmai această cădere din harul dumnezeiesc,
din ceresc în pământesc. Omul primordial nu s-a alterat total, ci o parte din el, s-a
întunecat, s-a transformat în om cu dimensiuni, caractere şi însuşiri pământeşti. De acum
cunoaşte moartea, cunoaşte durerea, păcatul, suferinţa, frigul, foamea, lucru pe care îl
confirmă şi Sfântul Atanasie cel Mare: “Hristos chip de rob luând, S-a făcut rob ca să-l
facă pe om dumnezeu sau împărat, să-l aducă la starea cea dintâi”.
Iar în “Jertfă şi răscumpărare”, cartea Părintelui Galeriu, teză de doctorat, spune aşa:
învierea nu este rodul căderii adamice, ci este rodul dragostei dumnezeieşti, pentru că
dacă Adam nu cădea, Hristos tot S-ar fi arătat în lume. El nu avea să ne lipsească de
prezenţa Sa ca ipostas, ca înger de mare sfat nu avea să fie lipsit de la faţa oamenilor, dar
găsea Dumnezeu o altă cale tainică necunoscută nouă. La fel spune, şi întruparea nu este
rod al căderii adamice, chenoza nu este rod al căderii adamice, învierea nu este rod al
căderii adamice, ci Dumnezeu putea să arate pe Fiul Său lumii într-un mod cu totul
diferit, dar, în raport de starea duhovnicească a omului, putea să fie o stare în care omul
să-L cunoască pe Dumnezeu fără să sufere, cum au fost Enoh şi Ilie, care nu au gustat
moartea, ci au fost răpiţi la cer.
Cu viaţa lor sfântă şi înaltă, Dumnezeu i-a luat şi i-a proslăvit încă din viaţă, luându-i în
împărăţia cerului, dar de acolo unde sunt ei răpiţi şi unde stau se vor întoarce şi vor gusta
din moarte ca să se asemene lui Hristos, că nimeni nu e mai presus de Hristos. Dacă
Hristos a gustat moartea şi noi trebuie să gustăm moartea. El nu a gustat-o că a meritat,
ci a gustat-o ca s-o ucidă. Spune frumos în noaptea de înviere: “Unde este, moarte,
boldul tău, unde este biruinţa ta? Unde este, iadule, boldul tău şi biruinţa ta?”. Şi spune
la fel de frumos mai departe, “amărâtu-s-a că s-a surpat, amărâtu-s-a că s-a golit”. Din ce
cauză? Pentru că în momentul în care lumina lui Hristos a pătruns în întunericul iadului,
s-a ajuns la unul dintre cuvintele Scripturii, “lumina nu se amestecă cu întunericul”. Dar
aici nu era o amestecare în lucrare, ci întunericul era păcatul morţii şi depărtarea de
Dumnezeu, iar lumina venea să caute urmele celei pierdute, sufletele celor care
nădăjduiau în înviere în străfundurile iadului, pentru că în laturile celor vii, în sânurile
lui Avraam stăteau profeţii Vechiului Testament, drepţii Vechiului Testament şi cei care
aşteptau mântuirea şi ştiau că va să vină Hristos, după cum spuneau prorociile
mesianice. Trebuia să Se întrupeze Mesia şi ei aşteptau această nădejde. Aceasta era
nădejdea lor de ridicare. Învierea a venit să ridice tocmai această aşteptare de mii de ani
în pântecele iadului, despre care Mântuitorul le spune apostolilor foarte simplu: “Voi
sunteţi fericiţi că aţi văzut, dar fericiţi cei ce nu au văzut şi au crezut, pentru că ei M-au
aşteptat cu sutele sau cu miile de ani, dar voi M-aţi văzut de ieri până astăzi şi nu Mă
cunoaşteţi”. Adică împreună am făcut minuni, împreună am mâncat, am înmulţit pâinile,
am vindecat bolnavii, iar astăzi, în momentul în care Mă vedeţi înviat, nu Mă cunoaşteţi.
Sunt şi cele două ipostaze, cele două momente evanghelice consemnate în Evanghelia
lui Ioan: întâi vine Hristos dis-de-dimineaţă şi Se arată mironosiţelor în timp ce vin la
mormânt, ele îi sărută picioarele, îl îmbrăţişează şi se bucură, iar la scurt timp aceeaşi
Maria Magdalena care era cu Ioana, femeia lui Huza care era cu Salomeea, cu cealaltă
Mărie, cu Magdalena, cu Maica Domnului, vine în grădină şi spune: “L-au furat pe
Domnul şi nu ştiu unde L-au pus”.
Exact ceea ce spuneam, aici ne împărtăşim şi gustăm învierea, aici îl mâncăm pe Hristos
şi mai încoace dăm acea replică nesănătoasă de la ţară pe care o ştie tot ţăranul: “Da'
vine cineva de dincolo să spună ce este?”. Da, a venit Hristos şi ne-a spus ce este
dincolo – este scrâşnirea dinţilor, este tartarul, este gheena de foc, sunt flăcările iadului,
este viermele neadormit. Deci este pregătit loc de osândă celor care au făcut rele, spune
în Evanghelie. Şi atunci cei care au făcut bine vor învia spre odihna vieţii, iar cei care au
făcut rele, spre învierea osândirii. Nu că învierea e o osândă, ci ei vor învia ca să se
unească trupul cu sufletul, iese trupul din mormânt şi se duc împreună şi se chinuiesc.
De ce? Pentru că sufletul îşi cere socoteală de la trupul care l-a purtat şi spune: “Dar eu
de ce să mă osândesc, că sunt de natură duhovnicească? Să vină trupul care m-a împins
la toate relele şi nu a vrut să mă asculte niciodată de câte ori i-am bătut ciocănelul
conştiinţei”. Şi atunci stă trupul şi îl chinuiesc demonii. Spune Ioan Maximovici, fraza
aceasta mi s-a părut întotdeauna interesantă, el face o afirmaţie excepţională, rar întâlnită
în lumea patristică, zice de păcatele noastre pe care le poftim pe pământ şi nu le putem
împlini dar murim cu dorul de ele. De exemplu, unul ar vrea să fie numai bogat, altul ar
vrea să fie numai frumos, unul ar vrea să fie cel mai tare, altul ar vrea să aibă toate
femeile din lume, altul să bea până nu mai poate, fiecare după viciul lui, dar el rămâne
cu dorul de acel viciu şi moare cu acest dor, cu această neconcretizare. Pentru că el nu a
pocăit acest viciu cât a trăit, în iad viciul se înmieşte ca poftă şi plăcere. În schimb este
flacăra şi lipsa de putere de a-l îndeplini, el rămâne la nivel de intelect şi spune că dracii,
cu cât văd la noi mai multă înverşunare, cu atât ne chinuiesc mai mult, pentru că şi ei la
rândul lor sunt chinuiţi de Dumnezeu pentru că ne-a înşelat pe noi. Şi atunci ei, ca să se
răzbune, ne chinuiesc şi mai amarnic sufletele, care sunt deja încărcate de poftă.
Zice că într-adevăr iadul este un calvar nesuferit în care prezenţa lui Dumnezeu nu se
simte, dar se ştie că există. Pentru că spune: “De mă voi pogorî în iad, de faţă eşti”. De
ce? Pentru că e sufletul, care e mărturia lui Dumnezeu. “De mă voi sui în cer în rai,
acolo eşti. Şi la marginea mării dacă mă duc, dreapta Ta mă va povăţui, şi în pustie,
oriunde ai fi, tot Dumnezeu te povăţuieşte”. Rămâne valabil ceea ce spune troparul
învierii, rodul învierii este rodul biruinţei morţii celei veşnice şi o stăpânire între diavol
şi om. Deci nu mai poate diavolul niciodată să-l atace pe om din punct de vedere
spiritual, chiar dacă noi suntem atacaţi prin ispite pentru că acestea sunt pentru noi un fel
de căliri, de doctorii, sunt un fel de medicamente ale slăbiciunii. Aşa cum iei un reactiv
ca să faci o analiză a sângelui, să afli un factor din organism în linia metabolismului, aşa
sunt ispitele pentru drac, să ne arate cât de slabi suntem. Când ai mâncat prea mult, eşti
lacom, când ai furat, eşti hoţ, când ai desfrânat, când eşti tâlhar, toate calităţile.
Spune acolo: “Dacă s-ar ridica ispitele de la noi, atunci nu ne-am putea mântui”. Dar
Dumnezeu nu numără ispitele sau încercările, ci numără cununile. Şi atunci, noi suntem
obligaţi la judecată să ne prezentăm ori cu cununa biruinţei, a războiului pe care l-am
dus, ori cu lacrimile şi cu sudoarea ostenelii pe care ai făcut-o ca să poţi să o biruieşti
dar ai fost totuşi înfrânt. Adică nu mergi la judecată şi spui: “Doamne, eu am fost
neputincios şi atâta am putut”, nu. Abia atunci vin sfinţii şi spun: “Am fost oameni ca
voi, am mâncat ca voi, am dormit ca voi, am trăit ca voi şi iată, am înviat spre odihnă”,
în sensul că au făcut voia şi poruncile lui Dumnezeu. Iar învierea are tainic în ea unele
elemente principale: învierea este începutul zilei a opta, deci este pregustarea vieţii celei
veşnice, pentru că de acum încolo oricum vom avea viaţă veşnică, indiferent dacă spre
osândă sau spre bucurie, dar până atunci aveam doar osândă veşnică. Este începutul
lumii celei nevăzute şi al împărăţiei lui Dumnezeu, pentru că aşa spune: “împărăţia lui
Dumnezeu e înăuntrul vostru”. De câte ori ne împărtăşim cu Hristos, Dumnezeu e în noi
şi dacă Dumnezeu e în noi, toată împărăţia e în noi, că El e înconjurat de mii de
heruvimi, de serafimi, de îngeri. El nu stă acolo în stomac peste mâncare şi sedimentele
biologice ce se creează în momentul consumului de alimente, ci El, automat, în clipa în
care l-am înghiţit, se dispersează în toate puterile sufleteşti. Deci el nu se duce acolo la
rumegat cu acidul clorhidric din fiere, El pur şi simplu intră în toate mădularele – mâna
noastră e mâna lui Hristos, ochiul nostru e ochiul lui Hristos. De ce? “S-a sfinţit trupul,
v-aţi făcut mădulare sfinţite fiecare în parte”, spune Apostolul.
În momentul în care împărăţia e în noi, ce cântă Biserica? Această aleasă şi sfântă zi a
săptămânii, împărăteasă şi doamnă. Ea domină peste toate, e începutul unei zile pe care
nu o mai poate opri nimeni. Este ziua cea veşnică a mântuirii. Aici se cântă frumos,
Praznic al praznicelor şi Sărbătoarea sărbătorilor. Tot în Penticostar spune aşa: Acum
toate s-au umplut de lumină şi cerul, adică Hristos, stă pe scaun cu Tatăl dar şi pe
pământ, că era în mormânt cu trupul, dar se face lumină de la mormânt până la cer şi
până la cele de dedesubt, că El stă şi în iad cu sufletul. Şi spune: “Iar cei din iad se
grăbeau cu paşi repezi spre lumina cea neapropiată”, adică, cu cât se duceau spre
Hristos, lumina se extindea tot mai tare, dar nu era aproape de ei să o pipăie pentru că
Hristos era Ziditorul. Ei vedeau lumina, făceau parte din lumină, alergau spre lumină,
dar nu puteau încă să o îmbrăţişeze, că nu era El înălţat. “În casa Tatălui Meu multe
locaşuri sunt, iar Eu Mă duc vouă să vă gătesc loc în împărăţia cea pregătită vouă mai
înainte de întemeierea lumii.” Iată câtă grijă a avut Dumnezeu de om! A pregătit
împărăţia cea veşnică mai înainte de întemeierea lumii. Când e mai înainte de
întemeierea lumii? Prin care toate s-au făcut, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul e
închinat şi slăvit. Deja când Fiul S-a născut din veci mai înainte de toţi vecii, în sânurile
Tatălui dimpreună şi au lucrat, au şi pregătit împărăţia, deoarece ştia că Fiul va trebui să
stea pe tron şi acolo va fi locul celor drepţi.
Lumea aceasta nu e făcută la întâmplare. Hazardul biologic?... Discovery, National
Geographic vin şi spun că descoperă câte o celulă sau un fir de păr de la un mamut şi au
impresia că au găsit viaţă din vremea Potopului. Sunt lucruri mult mai înalte din punct
de vedere bisericesc şi dogmatic. Dar în clipa în care am gustat învierea, iarăşi vine
Penticostarul şi spune tot în Canonul învierii: “Veniţi să bem băutură nouă”, deci nu mai
bem apă făcută din piatră cu minuni, pentru că aceea era o minune pe care a făcut-o
Dumnezeu să arate că există. Acum bem din izvorul milostivirii – Hristos, din care cine
bea, în veac nu mai moare. Odată ce ai mâncat viaţă veşnică, eşti veşnic, acesta e
singurul reper prin care Hristos a putut să identifice mântuirea noastră şi învierea noastră
faţă de celelalte religii ale lumii. Ceilalţi discipoli au adus fericirea, eliberarea, meditaţia,
contemplarea, dar Hristos nu e de acord cu aceasta. El spune aşa, are cuvântul Sfântului
Vasile cel Mare: “Mortul nu mai face păcate, el doarme, dar aceasta nu înseamnă că e
eliberat”. Aşa era şi în religia până la Hristos. Nouă nu ni se cere să stăm. “Am
păcătuit.” “Nu mai păcătui.” Nu. Înlocuieşte păcatul cu fapta bună. Vino şi arată că ai
trecut într-un plan superior din viaţă, or Hristos tocmai aceasta instaurează, viaţa cea
veşnică bazată pe ce? Să fiu flămând şi să-Mi dai să mănânc, să fiu însetat, să-Mi dai să
beau, să fiu bolnav, să Mă cercetezi, să fiu închis, să vii la Mine, care-s gol, să Mă
îmbraci ş.a.m.d. Deci ne împinge spre filantropie.
Am spus într-o predică pe care am făcut-o după ideea unui grec, Vasile Gontikakis – cel
care îmbracă pe cel gol, îmbracă sufletul lui cu rugăciunea, celui însetat îi dă slujbele
Bisericii, cel care hrăneşte pe cel flămând este de fapt Hristos Cel flămând din noi, pe
care noi îl hrănim, iar când a strigat pe cruce că îi e sete, voia sufletele noastre, iar când
noi ne împărtăşim, Hristos îşi potoleşte setea. Dar ce fel de sete? Dorul după sufletele
care sunt de la Tatăl din cer şi de care El are nevoie, că: “Am venit să nu pierd pe
niciunul, ci pe toţi să-i mântuiesc, în afară de fiul pierzării, pentru că acela şi-a semnat
singur sentinţa”. Nu i-a semnat-o Hristos. Putea să fie ca şi Petru: “Doamne, am greşit”,
să plângă. Nu, s-a sinucis. În momentul în care noi înlocuim această filantropie, pe care
la nivel material o vedem prin ajutorare, în Biserică ne autoajutorăm. Deci noi prin
Biserică facem filantropie cu împărăţia dinăuntrul nostru – îmbrăcăm sufletul care e gol
şi plin de patimi, îl adăpăm că e însetat de rugăciune, îl hrănim că e flămând, îl cercetăm
că e bolnav, prin spovedanie, deci toate au o legătură. Când stă în temniţă înseamnă că e
în patimi grele şi trebuie să-l cerceteze duhovnicul, cu iscusinţă să-l dezlege din robie şi
să-l scoată din celula patimii de acolo din închisoare. Psalmul de la vecernie, “scoate din
temniţă sufletul meu, să se mărturisească numelui Tău, Doamne”. Am explicat într-o
predică de ce noi, în momentul de faţă, suntem eliberaţi. Dintr-un singur motiv: pentru
că Hristos, imediat după înviere, S-a dus la Tatăl, a ajuns pe scaun cu El şi pe lângă
faptul că toate împreună le-au lucrat pentru mântuirea noastră şi El S-a descoperit lumii,
S-a arătat lumii, S-a jertfit lumii: “Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că pe unicul
Său Fiu L-a dat la moarte”. Şi ce fel de moarte? Pe cruce. Dar ce a strecurat de fapt
Hristos Tatălui? “Tată, aceasta e firea muritorilor de pe pământ. Vezi, Eu am purtat-o,
ştiu cum este. Te rog, mântuieşte-i şi ridică-i la Tine”. Şi Tatăl spune: “Iertate îţi sunt
păcatele, să nu mai greşeşti”, o întâlnim în parabola fiului risipitor. Chiar Mântuitorul
spunea de fiecare dată, iertate îţi sunt păcatele, să nu mai greşeşti sau fie după cuvântul
tău sau mare este credinţa ta. Ne arată că există această şansă. Dar de ce există? Pentru
că în clipa în care Fiul a luat acceptul Tatălui de mântuire a lumii, primul lucru pe care l-
a făcut Hristos a fost să-i spună: “Tată, este nevoie de un semn ca lumea să Mă cunoască
şi să ştie că e împărăţia Ta” – crucea. Aşa cum pomul vieţii stătea în mijlocul raiului,
cum ar fi ca un catarg pentru vapor, vela când bate vântul să o ducă pe drumul care
trebuie, la fel stătea şi pomul vieţii în mijlocul raiului ca şi crucea, cum ar sta în mijlocul
pământului, pentru ca toată lumea care vede să nu moară, ci în veac să trăiască.
Dar de data aceasta nu mai era vorba de crucea pe care o punem noi la cap, prin aceasta
ne identificăm cu îngerul care va însemna pe cei vii şi aleşi când va fi sfârşitul, să se ştie
care au fost creştini, să se ştie că pe acolo sufletul urcă la Dumnezeu în împărăţie. Prin
braţele crucii e iubirea şi e libertatea, iar prin înălţime verticalitatea, urcarea în sus prin
virtute. În loc de heruvimul cu sabie de văpaie ce stătea la uşa raiului, acum stă crucea.
Nici nu se poate apropia diavolul de uşa raiului! De ce? Pentru că se spune: “Doamne,
armă asupra diavolului, crucea Ta ai dat-o nouă” – aceasta e cântarea de la Maslu. Deci
Biserica e împărăţia lui Dumnezeu, iar crucea de la uşă nu este altceva decât semnul de
care diavolul fuge, nici nu se apropie. Nu mai trebuie să stea heruvimul să păzească,
când o vede, se arde de puterea ei.
Şi atunci Hristos tocmai aceasta a făcut, a dat sens şi putere crucii, a dat sens învierii,
adică adevărata înviere, pentru că Adam a dat sens şi putere morţii. Şi atunci, când
Hristos a adus la echilibru neamul omenesc, să fie în concordanţă cu El, El fiind rob, dar
izbăvit, spune: “Cine dintre voi Mă vădeşte de păcat”. Era să spun fără de păcat, pentru
că era născut fără de plăcere, totul era din lucrarea Duhului Sfânt. Spune în praznicul
Crăciunului: “Nu te teme, Iosife, a lua la tine pe Maria pentru că ceea ce este într-însa
este de la Duhul Sfânt”. Deci se confirmă prin cuvântul îngerului, nu se confirmă prin
cuvântul omului. Şi atunci, în momentul în care noi avem confirmarea că Acela e Fiul
lui Dumnezeu, avem confirmarea că învierea e autentică.
De ce este autentică? Pentru că nu se desparte Hristos de cruce. Aici îmi place să fac
această afirmaţie şi chiar ţin la ea cu mare drag. Toţi hristoşii au înviat la toate religiile,
dar nu toţi au înviat lângă cruce şi lângă Maica Domnului. Când El S-a suit pe cruce,
Maica Domnului era lângă cruce, iar când S-a suit la cer, crucea era lângă Mântuitorul, o
ducea tâlharul în spate, n-o mai ducea Simon din Cirene. Hristos S-a eliberat de ea, i-a
dat sens spiritual. Dar tâlharul încă nu-i înţelegea sensul spiritual, trebuia să o care în
spate la uşa raiului, că aşa intră – Hristos, tâlharul cu crucea ca să vadă că acela e semnul
de intrare în rai şi apoi intră drepţii Vechiului Testament care au stat şi au pătimit, că de
acum cunosc creştinescul semn despre care le spusese Moise în pustie: “Proroc ca şi
Mine se va înălţa şi îl veţi avea ca semn”. Este vorba despre prorocia făcută prin
înălţarea şarpelui în pustie de către Moise, când înalţă şarpele în pustie, când îi muşcau
şi dacă se uitau la şarpe se vindecau. Arată categoric că Hristos nu este “un hristos”
vagabond. Dacă nu are cruce şi nu are maică, el nu este identificat cu Hristosul care
păzeşte legea Vechiului Testament, care arată că trebuie să vină din Fecioară: “Fecioara
va lua în pântece”, aşa ne spune profetul Isaia, şi arată că pe cruce va fi răstignit, pentru
că spune şi ce fel de moarte, moarte pe cruce, deci nu orice fel de moarte.
Hristos înviind S-a dus în împărăţia cerului, pe scaun cu Tatăl, a urmat tâlharul şi apoi
cei din Vechiul Testament, prorocii şi drepţii care s-au eliberat prin ruperea peceţilor
uşilor iadului. Aceştia au mers în raiul pământesc care a fost înălţat la cer înainte de
Potop, deci în raiul înduhovnicit, are mai multe denumiri. Denumirea reală a descrierii
frumuseţilor raiului o găsim în Proloage, la pilda Sfântului Cosma de la apa Sangarului.
Este vorba de un stareţ sporit care a murit, a fost răpit în rai şi a văzut frumuseţile
raiului, palatul noului Sion, corturile drepţilor, turnul Constantinopolului, raiul
desfătării, sânul lui Avraam, toate le-a văzut. Deoarece sânul lui Avraam a rămas pentru
bunătatea lui de patriarh şi ascultător desăvârşit faţă de Dumnezeu. În rai, Avraam, în
momentul când s-a suit, a primit aceeaşi stare, sânul lui Avraam, deci bunătatea lui este
răsplătită celor care au fost buni şi au avut bunătatea patriarhului Avraam, milostivi,
lepădaţi de sine.
Ştim din viaţa patriarhului Avraam, când a primit poruncă să iasă din pământul de unde
era, a lăsat tot şi dus a fost. Nu s-a mai gândit ce ia, ce rămâne, ce câştigă. Când i s-a
spus: “Ia fiul şi du-l”, l-a pus pe asin, a pus lemne şi hai la jertfă. Este primul model
absolut de desăvârşire a Vechiului Testament care arată categoric că omul poate urma
porunca lui Dumnezeu. Şi atunci Avraam este închipuit ca fiind primul drept al
Vechiului Testament care a reuşit să cucerească bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu,
pentru că Avraam înseamnă al înălţimilor, iar în momentul în care el pleacă din casa
tatălui său, pleacă pentru că este singurul şi primul din speţa lui care nu mai suporta
închinarea la idoli. Chiar arată că a intrat în atelierul tatălui său şi i-a sfărâmat pe toţi cu
ciocanul, i-a distrus. Şi-a dat el seama că pietrele, fierul şi aurul nu pot îndeplini nimic.
El căuta un Dumnezeu spiritual cu care să comunice şi L-a găsit.
Raiul de care vorbeam mai sus, în care sunt rânduiţi la judecata particulară credincioşii
cei îmbunătăţiţi, este raiul duhovnicesc răpit la cer, care a fost între Tibru şi Eufrat, în
Mesopotamia de astăzi, în zona arabă. La judecata cea de obşte, acest rai îşi pierde
valoarea, este locul drepţilor de acum. După aceea va fi cer nou şi pământ nou, slava şi
împărăţia lui Dumnezeu cea veşnică. Şi aici îmi plăcea cum Părintele Cleopa făcea
întotdeauna o afirmaţie: “Aşa cum stau butonii pe o haină, aşa vor sta drepţii în slava lui
Dumnezeu pe nemărginita lui haină de iubire”.
Cât despre împărăţia diavolului cea veşnică, aceasta rămâne, iadul nu se desfiinţează şi
iad se va chema în vecii vecilor. Apocatastaza aceasta, adică iertarea şi a ticăloşilor, cum
se spune, şi a nedrepţilor, şi a necredincioşilor, este doar o îmbrăţişare falsă şi
mincinoasă din care a gustat puţin şi Origen, şi Tertulian a simpatizat puţin, şi Grigore
de Nyssa. Au simpatizat şi teologii moderni Bulgakov şi Berdiaev. Mai mulţi sunt cei
care au încercat să vorbească despre un Dumnezeu milostiv care la o vreme îi va mântui
pe toţi. De la rădăcina acestei apocatastaze s-a creat şi purgatoriul catolic, spunând că
vom sta o vreme în purgatoriu şi apoi vom merge la bine. Noi, dacă am sta să explicăm
purgatoriul din punct de vedere ortodox, i-am găsi o explicaţie, dar sub ce formă? Cei
care nu au murit suficient de pregătiţi şi vremelnic stau în muncile iadului, iar noi le
facem parastase, psaltiri, slujbe, liturghii, pomeniri, panacide, praznice şi îi putem uşura
confirmă că unele suflete pot fi izbăvite şi duse la lumină. Dar nu putem folosi termenul
de purgatoriu, ci putem vorbi de iad vremelnic, pentru că de fapt nu ei se curăţesc. Ei nu
mai au puterea să se cureţe. Pe ei îi curăţă doar mila lui Dumnezeu şi faptele repauzaţilor
celor care au rămas de după ei. Pentru ei uşa milostivirii s-a închis. În momentul în care
au ajuns în iad a încetat pocăinţa, acolo nu mai există pocăinţă. De ce nu există
pocăinţă? Pentru că se calcă cuvântul Scripturii: “în ce te voi găsi în aceea te voi
judeca”. Nu se schimbă termenul scripturistic. De aceea nu are fundament purgatorial.
Avem în Vieţile sfinţilor, în Mântuirea păcătoşilor, avem în Patericul Lavrei Pecerska, în
Patericul Peşterilor, în Patericul Sinaitic, avem foarte multe pilde. Chiar un tânăr care
avea mama desfrânată s-a dus şi s-a rugat la Dumnezeu să i-o izbăvească, iar Dumnezeu
i-a spus:
- Eu îţi voi arăta râul de foc, tu fă cum crezi.
Îngerul l-a dus la râul de foc, a cunoscut pe mama sa, a băgat mâna în foc, a tras-o afară,
dar mâna i-a rămas cu mirosul acela de iad. Când a venit în mănăstire, toată lumea a
căzut într-un fel de leşin, de adormire din cauza acelui miros urât de iad. Atunci îngerul
i-a dat un fel de pânză albă dumnezeiască, nimeni nu ştie ce era cu ea, şi cât ţinea mâna
învelită nu mirosea, iar când oleacă scădea râvna în mănăstire sau oamenii erau
necredincioşi, el iar îşi dezvelea mâna, iar umplea tot acel ţinut de duhoarea de iad şi
lumea îşi aducea aminte din nou de munca iadului.
Dacă vedeţi, Mântuitorul, după înviere, a mâncat fagure de miere. Iadul este foarte amar,
munca iadului este foarte amară, spun Sfinţii Părinţi. Şi atunci, de aceea Hristos a
mâncat miere, ca să îndulcească simţul acela care a suportat cruzimea iadului. Dar S-a
pregătit de iad, în momentul când era pe cruce I-au dat fiere, care este tot amară. El din
viaţa aceasta a arătat că e în stare să guste şi să preguste munca iadului. Deci Hristos a
fost pregătit când a spus: “Tată, treacă de la Mine paharul acesta”, nu că I-a fost frică de
moarte, că sunt fel de fel de exegeze şi de explicaţii, că a vrut să treacă peste, sau ceva
de genul acesta. Nu e adevărat, nu ştia dacă această jertfă nu este cumva inutilă. De ce
spun aceasta? Pentru că şi astăzi Biserica are o îngrijorare, nu ştim dacă miile de locaşuri
de cult, miile de slujitori, miile de liturghii, miile de slujbe vor folosi cu ceva poporului,
dacă el merge pe cărarea cea rea, pe calea pierzării, adică degeaba unul zideşte şi unul
dărâmă. La aceasta se referea şi Hristos când spunea “treacă paharul acesta”. Ştia că va
fi grea încercarea, nu grea pentru El, ci pentru lume, şi ştia că va fi piatră de poticnire,
dar se temea pentru cei care nu vor înţelege jertfa aceasta.
Cum vor scăpa din iad? Şi iată că nu toţi au scăpat de iad. Unii L-au cunoscut. “Unii M-
au cunoscut, dar alţii nu M-au cunoscut.” De ce? Pentru că dacă ai fi din lume, lumea
Te-ar iubi, dar lumea Te urăşte pentru că nu eşti din lume. “Lumea ştie că nu sunteţi ai ei
şi de aceea vă urăşte” şi atunci s-au format cele două elemente – binele şi răul. Dar
Hristos, care era prezentul, trecutul şi viitorul, că era cuvântul Tatălui din veac, ştia şi
pentru veşnicie tot ce se întâmplă, dar era prea mare jertfa durerii, era prea mare
suferinţa iubirii dumnezeieşti pentru răstignirea Fiului din dragoste, ca lumea să întoarcă
spatele acestei dragoste: “Ei şi ce dacă e înviere, şi ce dacă e Liturghie, şi ce dacă este
slujbă, şi ce dacă sunt Taine?”. Ei spun: “Eu nu le am cu Biserica, eu nu le am cu preoţii,
nu mă interesează”. Nici pe noi nu ne interesează că nu le au, dar ne interesează că este
păcat de atâtea mii de suflete care se pierd fără să-şi dea seama cât de uşoară e
mântuirea, nu că Biserica pierde. Biserica oricum va face Liturghia şi dacă este un
credincios, şi dacă nu este un credincios, e datoria sacră a Bisericii de a înălţa permanent
slavă lui Dumnezeu.
Dar este datoria credinciosului să guste împărăţia care vine. De ce îi spune Sfintele
Sfinţilor când se termină Sfânta Liturghie? Ca să înţelegem noi că este o împărăţie fără
de stricăciune şi fără de sfârşit. Aici Hristos îi spune Apostolului: “Paharul pe care îl
beau Eu şi botezul cu care Mă botez Eu, voi nu-l puteţi lua”. Ei spun: “Nu, Doamne,
paharul pe care îl bei Tu îl bem şi noi”. Şi într-adevăr au băut paharul muceniciei, pentru
că moartea lui Hristos a fost pur şi simplu o jertfă, o mucenicie. Dar spre deosebire de
moartea martirilor, care prin sânge şi-au spălat păcatele lor şi au strălucit în bolta
Bisericii, Hristos, prin sângele Lui, a spălat păcatele întregii lumi. Pentru că sângele Lui
de la Cruce a avut un mare rol – să cadă pe pământul spurcat de Adam şi pe căpăţâna lui
Adam care era sub cruce, de aceea se cheamă Golgota, Dealul Căpăţânii. Acolo era chiar
capul lui Adam, muntele s-a despicat ca picăturile să ajungă la căpăţâna lui şi să ierte, să
facă legătura între primul părinte, Adam cel vechi, şi Adam cel Nou – Hristos – care
stătea pe cruce, biruitor. De ce? “Cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte
viaţă dăruindu-le.” E ceva depăşit de matematică. Două morţi se bat şi ajung să se
înfrunte, să răsară din ele tocmai viaţă şi înviere. Este contrar oricărei premise, dincolo
de moarte, tu să descoperi viaţa.
Credincioşii cu adevărat trăitori privesc moartea fizică, moartea trupească cu bucurie,
întrucât ei văd în aceasta nădejdea învierii în Hristos, cum spune la I Corinteni 15, 22.
“Moartea este somn şi întâlnire cu Hristos”, ne spune Apostolul Pavel. Psalmistul David
are câteva mărturii despre moarte: “Cumplită este moartea păcătosului”. Şi tot în
Psaltire: “S-a stins viaţa mea întru dureri şi anii mei în suspinuri”. Deci în momentul în
care ai greşit, trebuie să şi plăteşti. Există reguli care nu sunt de natură umană, ci divină,
în care Dumnezeu vrea să te mântuiască încă din lumea aceasta, şi atunci îţi dă încercări
ca să te aducă cu picioarele pe pământ. Dar ce este interesant aici la moarte nu este
faptul că toţi murim. Chiar într-o emisiune pe care am avut-o cineva a spus că e un
genocid naţional să decuplezi mortul de la aparate, să eutanasiezi, să intervii în viaţa
omului, pe bază de semnături să-i scurtezi zilele. Atunci eu i-am dat un răspuns simplu:
- E treaba noastră că am complicat treaba lui Dumnezeu, nu e treaba lui Dumnezeu.
Dumnezeu a lăsat un ghem, un mosor. Aţa din care e făcut ghemul vieţii noastre poate fi
făcută dintr-o aţă tare care, când o întinzi, se rupe. Aţi văzut, mor la o anestezie pe un
scaun scoţând o măsea, dar poate fi şi elastică, când noi mai putem lungi ghemul vieţii
cu ceasuri, cu zile, cu săptămâni, uneori chiar cu ani, dar de ce? Spune acolo Dumnezeu:
“De M-ar fi ascultat Israel pe Mine, întru nimic aş fi smerit pe vrăjmaşii lor”, dar i-a
lăsat după mintea lor. Aţi inventat voi terapia intensivă, aţi inventat aparatele de
ventilare şi de vieţuire artificială? Foarte bine, pe Mine nu Mă deranjează, dar dacă vreţi
să Mă depăşiţi pe Mine ca Dumnezeu, depăşiţi-vă conştiinţa voastră. Eu am vrut să-i iau
zilele şi să-l mântuiesc. Voi l-aţi mai ţinut în viaţă că vreţi să-l vindecaţi – mă refer la
bolile incurabile, cronice. Ştiţi ce le spune Dumnezeu? “Hotărâţi voi când îl luaţi sau
când îl lăsaţi.” Şi atunci l-a pus pe om în cea mai mare dilemă. Că dacă tu îi lungeşti
viaţa, ai făcut un bine, nu e nimic rău în aceasta, dar dacă tu hotărăşti când trebuie să-i
iei viaţa, deja eşti criminal, pentru că tu vei rămâne cu conştiinţa încărcată: că dacă nu-l
decuplam de la aparat, că dacă îi mai puneam perfuzia aceea, că dacă îi mai făceam
tratamentul cutare. Deci tu ai fost cumva cu un pas deasupra lui Dumnezeu. Dar
Dumnezeu a vegheat, pentru că la Dumnezeu tot acela e standardul, tot acela e ceasul şi
clipa, că aşa spune Ioan Gură de Aur: “Doctor e un cleşte în mâna lui Dumnezeu”. Dar
când tu vrei să înlături moartea... Ioan Iacob era mai simplu, ţăran din Botoşani, dar cu
concepţie sănătoasă:

Oricât unelteşti, atee,

Viaţă nu vei fabrica
Însă de osânda morţii
Negreşit nu vei scăpa...

De n-ai cunoscut în viaţă

Pe Binefăcătorul tău
Ai să vezi doar după moarte
Şi puterea „celui rău”.

În sensul că Dumnezeu se retrage, îl lasă pe om şi-i spune: “Tu ştii multe, ai raţiune, ai
inteligenţă, eşti deştept, ai fost cândva cu Mine în rai, am stat de vorbă, se pare că nu
mai ai nevoie de sfatul Meu, rămâi în mâna sfatului tău!”. Cu toţii am văzut cazuri când
au stat zeci şi zeci de ani cuplaţi la aparate. Dar se pare că şi noi vom da socoteală de
durerea fizică pe care i-am provocat-o, de cheltuielile inutile din care puteau alţii să
trăiască sau puteau alţii să se nască şi banii s-au investit într-un mod absurd, veghind o
„legumă” care putea să fie un suflet în împărăţia lui Dumnezeu. Acum bioetica a pus
puţin piciorul în prag cu problema transplantului de organe. Noi trebuie să dăm o
semnătură din viaţă dacă să ia organe din noi sau nu. Răspunsul corect în faţa conştiinţei
este acesta: dacă vreun organ este sănătos şi eu am murit de moarte naturală, ia-l. Dar tu,
ca să iei organul, trebuie să mă omori de viu să-l poţi extrage, şi atunci iar intervii peste
Dumnezeu şi iarăşi poţi deveni propriul tău criminal, că tu eşti obligat să faci anumite
operaţiuni chirurgicale care ţin de viaţa omului, pentru că nu toate organele rezistă în
starea muribundă, ele trebuie să fie în starea activă până le ia şi le congelează.
Ştiinţa a progresat în aşa măsură, încât Dumnezeu i-a spus omului: “Urcă-te până unde
vrei, dar la Tronul Meu nu poţi să ajungi, că nu ştii unde l-am aşezat”. Este interesant că
Dumnezeu a lăsat şi altfel de morţi, pe care noi le avem consemnate în religia creştină şi
în împărăţia lui Dumnezeu şi în Slava lui Dumnezeu şi în tot ceea ce facem noi de obicei
şi citim şi vedem. Avem morţile sfinţilor, erau oameni care doreau să se întâlnească cu
Hristos, vedeau cum vin îngerii şi iau sufletul, vedeau cum vin sfinţii să însoţească
sufletul în lumea cealaltă, veneau sfinţii să vadă cum se face despărţirea sufletului de
trup, să nu se înspăimânte de demoni, priveau moartea cu bucurie. Aici, episodul cel mai
frumos este cu Sfântul Sisoe. Zice că în momentul în care el era pe patul de moarte, au
venit ucenicii să-l vadă, iar bătrânul a zâmbit. Au venit şi a doua oară ucenicii şi au cerut
cuvânt de folos, el iar le-a zâmbit. Au venit şi a treia oară şi bătrânul iar le-a zâmbit.
Atunci unul, foarte indignat, a spus:
- Tu, pe patul de moarte, fiind la sfârşitul vieţii, râzi în loc să ne dai cuvânt de folos?
- Da. Am râs pentru că nu sunteţi pregătiţi de moarte, am râs că vă temeţi de moarte şi
am râs că nu ştiţi ce este moartea.
Iată ce frumos! Aştepţi să te întâlneşti mai repede cu Hristos. Au fost cazuri de sfinţi şi
de oameni care au ştiut exact ceasul şi clipa morţii şi şi-au vestit moartea. Chiar în
Mănăstirea Sihăstria, la Neamţ, unde am fost mai la tinereţe, au fost părinţi care au ştiut
ceasul şi clipa morţii lor prin faptul că Dumnezeu le-a descoperit, datorită trăirii lor
curate şi autenticităţii vieţii lor. Pur şi simplu au înştiinţat: “Vom pleca, ne vom duce”.
Au fost părintele Veniamin Barbacaru, părintele Nazarie. Oricine îl întreba, spunea:
- Mie îmi spune Preasfânta Făcătoarea de Minuni când trebuie să plec.
Şi seara i-a spus stareţului că îi este poftă de o bucăţică de peşte şi de un pahar de bere,
iar stareţul i-a răspuns:
- Părinte Nazarie, matale trebuie să prinzi suta.
- Nu, nu, mâine dimineaţă eu mă duc. Aşa a spus Preasfânta din icoană.
Şi dimineaţa la 6 a murit. Acestea sunt morţile creştinilor. Acestea sunt morţile despre
care Pavel spune: “Ce vă jeliţi morţii păgâneşte? Ce vă temeţi de moarte parcă aţi fi
păgâni? Moartea este somn, este întâlnirea cu Hristos, când ai închis ochii în lumea
aceasta, deja i-ai deschis dincolo în faţa Lui”. Deci Cine te aşteaptă? Cel care te-a creat.
Cum frumos încheie Apocalipsa: “Pace vouă, Eu, iată, vin. Harul Domnului Iisus Hristos
cu voi cu toţii. Amin”.