PARTEA I

Stări sufleteşti

Mai mult face o mâncare de verdeţuri şi cu dragoste, decât un bou îngrăşat şi cu ură
(Solomon 15, 17).

Starea de sănătate sufletească şi trupească

Ce înseamnă într-o familie creştină starea de sănătate atât spirituală, duhovnicească, cât
şi trupească? Cum este relaţia dintre membrii familiei atunci când există stare de
sănătate? Răspunsul este foarte simplu. Ce poate fi mai frumos şi mai bine, spune
psalmistul, decât a locui fraţii împreună? În clipa în care avem de-a face cu o familie
sănătoasă sufleteşte, ne ducem la Paraclisul Maicii Domnului, care spune aşa: “Pentru
păcatele mele cele multe se îmbolnăveşte sufletul meu şi slăbeşte trupul”. Deci este clar
şi s-a demonstrat şi în medicina orientală, mai ales cea chinezească, şi în medicina
tradiţională că omului, ca să fie sănătos, i se cere să îndepărteze de la el gândul rău,
răutatea, răzbunarea, pizma, invidia, ţinerea de minte a răului şi pedepsirea aproapelui şi
atunci, ei spun, spiritul va fi liber, iar trupul va fi sănătos.
Luaţi concret din cărţi de medicină orientală, ca să vedeţi că şi ei descoperă că omul
lăuntric dă sănătatea omului de afară. Am marea bucurie că am reuşit prin copii să
umplu biserica de părinţi, prin faptul că-i aduc la împărtăşit tot timpul, adică faptul că îi
unesc cu Hristos tot timpul. Asta am recomandat şi în străinătate, le-am spus:
- Fraţii mei, dacă vreţi să existaţi, pentru că trăiţi departe de ţară, de tradiţii, de
spovedanie, de preot, mergeţi acolo la biserică şi să nu treacă o lună să nu fiţi spovediţi
şi împărtăşiţi, să nu treacă duminică şi să nu vă împărtăşiţi copiii, că degeaba adunaţi toţi
banii aceia.
Mă bucur că majoritatea mi-au mărturisit:
- Părinte, dacă vreţi să mă credeţi, tuturor românilor le-am spus ce mi-aţi spus şi biserica
e mai plină şi mai mulţi vin.
Mulţi sunt plecaţi cu familiile şi duminica au început să aducă copiii la împărtăşit, de s-
au mirat şi preoţii. Nu este bucurie mai mare în Duhul Sfânt ca toată lumea să fie în
biserică în zi de odihnă. Nu există la Dumnezeu mai mare plăcere decât să vadă că-L
iubeşti şi atunci automat se revarsă binecuvântarea.
Ce este sănătatea? Este echilibrul dintre suflet şi trup. Ce este sănătatea? Este buna
funcţionare a tuturor organelor vitale din corp. Dacă ne uităm cu luare aminte, vom
vedea că omul este o alcătuire după forma a ceea ce este în jur, că spune: “Din pământ
eşti şi în pământ te vei întoarce”. Dacă e un pământ sănătos, creşte pe el orice. Aşa şi
omul, dacă e un „pământ” sănătos, e şi gospodar, e şi serios, e şi cuminte, e şi smerit, e şi
blând, e şi ajutător, e şi milostiv, e şi răbdător, e şi harnic, are toate calităţile, dar dacă e
un „pământ” stricat, ce găseşti acolo? Ce buruiană creşte pe un ţanc de piatră?
O vorbă de la un bătrân spune aşa: “Măi băiete, Hristos asta cere: Dă-Mi, fiule, inima ta
să-Mi fac locaş în Ea”. Deci dacă Hristos nu are loc în inima noastră, nu are loc nici
sănătatea, pentru că El e Doctorul cel mare al trupurilor şi al sufletelor. Şi atunci,
bineînţeles, se vede când familia este creştină. Sunt atâtea reduceri de locuri de muncă.
Cum se întâmplă că tocmai ortodoxul acela care vine la biserică şi-a păstrat locul de
muncă? Sunt atâtea nevoi şi necazuri, accidente, greutăţi. Cum tocmai ortodoxului
aceluia nu i s-a întâmplat? Sunt atâtea virusuri, s-au inventat acum virusuri că te virusezi
din cap până în picioare ca un calculator. Cum se întâmplă că tocmai copilul ortodoxului
nu, sau ortodoxul nu? De ce? Unde există sfânta împărtăşanie, acolo există Dumnezeu şi
unde există Dumnezeu, există Duhul Sfânt. Dacă există Duhul Sfânt, acolo există
curăţire – “Împărate ceresc, mângâietorule, Duhul adevărului care pretutindenea eşti şi
toate le împlineşti, Vistier al bunătăţilor şi dătătorule de viaţă, vino şi te sălăşluieşte întru
noi şi ne curăţeşte pe noi de toată spurcăciunea şi mântuieşte-ne, Bunule, sufletele
noastre”. Le-am şi explicat, voi habar nu aveţi ce rugăciune mare spuneţi, nici nu vă daţi
seama că singuri vă cereţi izbăvirea! I-am conştientizat că mulţi vin şi spun:
- Părinte, să ştiţi că acum rugăciunea “Împărate ceresc” o spun şi când conduc maşina,
toată ziua. A devenit ca rugăciunea “Doamne Iisuse”, chiar mi se pare mai frumoasă.
- Dacă vi se pare, chiar mă bucur!
Vreau să vă spun că, poate mai mult şi condiţionat, poate şi un pic mai cu autoritate sau
cu întărirea vocii, dar întotdeauna le-am spus:
- Dacă nu faceţi rugăciunile acestea, nu mai veniţi aici să mă plictisiţi, că am altceva de
făcut.
Şi ca să nu se strice relaţia duhovnic-ucenic, ei îmi zic:
- Nu, Părinte, am făcut aşa cum aţi spus.
Adică i-am învăţat să se roage în mod categoric. Le-am spus:
- Nu este a noastră a cere calitate de rugăciune, Dumnezeu ştie când să ne dea.
Ca să vedeţi cum lucrează Dumnezeu şi ce înseamnă omul curat! Am cunoscut o
bătrânică, venea la noi la biserică şi tot timpul avea o faţă albă, dar frumoasă. Stăteam şi
mă gândeam, ce lucrare o fi având bătrânica aceasta, că totuşi cred că îi place lui
Dumnezeu de ea, că prea radiază a bucurie şi pace?! Pe vremea când se făcea priveghere
de toată noaptea la Bârnova, ea vine şi spune:
- Părinte, eu dacă aş vrea să mă spovedesc la dumneavoastră, m-aţi primi?
- Cum hotărâţi dumneavoastră. Postiţi şi veniţi.
Şi-a adus îndreptarul respectiv, am citit păcatele după îndreptar şi am considerat că poate
nu vede bine. Cum de însemnase ea aşa de puţine păcate? Şi intru cu ea în discuţie:
- Bunică, câţi ani aveţi?
- Am vreo 78.
Atât avea atunci. Acum nu ştiu dacă mai trăieşte, că au trecut ani de atunci. Zic:
- Cum staţi la capitolul post, rugăciune, curăţenie trupească?
- Părinte, de la vârsta de 35 de ani, de când mi s-a născut fiica, eu cu soţul meu am trăit
numai în curăţenie, dar nu obligaţi de cineva, de bunăvoie. Într-o zi soţul meu a venit la
mine şi a zis aşa: “Măi femeie, ce avem noi din toată treaba asta? La ce ne ajută? Dacă
tu tot baţi biserica, nu-i mai bine să fii curată şi serioasă?”. Şi eu de ruşinea lui am zis că
nu-i nicio problemă, dacă el hotărăşte. Aşa, Părinte, am apucat noi şi am trăit în
curăţenie şi noi ne respectăm exact ca doi fraţi. El are camera lui şi eu am camera mea,
fata stă în camera ei. Eu nu intru când se spală el, el nu intră când mă spăl eu, nu avem
treabă unul cu altul, noi nu ne-am mai văzut şi nu ne-am atins unul de altul de la vârsta
de 35 de ani, de peste 40 de ani. Fac prescuri la o biserică şi când fac prescuri, Părinte,
eu încep să mă rog cu rugăciunea lui Iisus. Dar ce crezi? De când încep a frământa şi
până le termin de copt, tot timpul îmi cântă în ureche ori “Cuvine-se cu adevărat”, ori
“Sfinte Dumnezeule” şi nici nu ştiu când trece ziua. Mă pun în genunchi la rugăciune,
iau Ceaslovul şi Psaltirea şi zic şi de aici, şi de acolo, mă plictisesc, iar zic de aici, iar zic
de acolo, până îmi zice soţul meu: “Hai că e amiază, fă ceva de mâncare, tot stai acolo
ca o călugăriţă”. Am să vă spun un lucru, m-am gândit să nu mai fac prescuri la biserică,
dar ştii mata că de când am luat decizia asta şi nu am dus la Maica Domnului pâiniţele
pentru sfinţit, nu mi-a mai cântat în ureche? Şi a trebuit să mă apuc iar de făcut, cum să
pierd eu cântarea aceea?!
Şi am zis, câţi oameni din aceştia are Dumnezeu? Ca exemplu că există o artă a
rugăciunii, dar există şi o artă a darului, suflă unde voieşte. Duhul Sfânt nu vine să
aleagă: “Vino tu că ţi-ai pus camilafcă” sau “Vino tu că ţi-ai pus haine negre”. Gata, tu ai
Duhul Sfânt în tine, tu, păcătosule, du-te şi mori că eşti om de rând, nu. Dumnezeu
rânduieşte ca acolo unde nu ne aşteptăm noi, acolo să existe har şi putere şi credinţă. Am
mai avut odată ocazia să întâlnesc o persoană tot aşa, destul de evlavioasă. A spus:
- Părinte, eu toată viaţa mea m-am rugat la Dumnezeu să-mi rezolve o problemă.
Femeia era bolnavă, spunea că avea cancer la ficat. Eu nu prea cred, am reţineri şi îi
spun aşa:
- Foarte bine, dacă ai spus treaba asta, îndeplineşte-o, fă acte soţului, lasă-i tot frumos,
lasă-i fetei, du-te oleacă la mănăstire şi dacă te împaci, du-te de tot.
Zis şi făcut. A vorbit cu soţul, s-a dus la mănăstire. Când a plecat la mănăstire s-a făcut
sănătoasă. A stat ea câţiva ani la mănăstire şi brusc a apărut o boală, că vârsta era
înaintată, a murit la trei zile după ce se întorsese acasă, şi soţul după ea. Unul după altul
s-au dus, deci comunicarea a rămas aceeaşi. El, pentru că i-a dat voie, Dumnezeu l-a luat
ca să-i ducă pe amândoi odată, deci nu i-a despărţit unul de altul. Aici am făcut voia lui
Dumnezeu împreună, hai şi dincolo voia lui Dumnezeu împreună. Eu întotdeauna îi
spuneam:
- Tu ştii cum eşti cu bărbatul tău? Ai citit în Vieţile sfinţilor cu Adrian şi Natalia? Bagă-
te prima în cuptor şi Adrian după tine.
Şi într-adevăr, la trei zile a plecat şi el după dânsa. După aceea am avut iarăşi un caz
frumos la care eu ţin foarte mult, că aşa a fost copilăria mea, ca să cunosc persoana.
Măicuţa Iulia de la Agapia rămăsese în schit cu cea mai bătrână dintre maici, împreună
cu fosta primă egumenă Singlitichia, aveau peste 90 de ani. Când maica Iulia s-a
îmbolnăvit, a spus:
- Dar noi cât mai stăm printre aceşti copii şi îi chinuim? Hai să ne luăm drumul, să
plecăm.
A murit maica Iulia şi când să-i facă praznicul a murit şi cealaltă imediat. I-a spus:
- Eu mă duc şi dacă iau îndrăzneală, imediat te iau după mine.
Şi după trei zile s-a dus şi cealaltă. S-au chemat. Acestea sunt lucruri foarte, foarte rare,
în care Dumnezeu arată curăţenia sufletească şi trupească. Maica fusese căsătorită, nu au
avut copii, exact ca în viaţa Sfintei Teodora, s-au dus la mănăstire, unul într-o direcţie,
unul într-o direcţie. Şi ce credeţi? A murit maica iarna şi primăvara a murit şi preotul
care fusese soţul ei, duhovnicul de la o mănăstire din ţară, s-a dus şi el imediat după ea.
Iarăşi s-au chemat. Rugăciunea, ca esenţă, este aşa cum e căldura în corp. Corpul nostru
are o căldură, dacă nu am avea-o am face hipotermie şi am muri, aşa e şi sufletul. Dacă
nu are căldura de la rugăciune ca să-l învelească tot timpul, e mort. Cel mai mult se
bucură sufletul când îi provocăm temperatură, când îi creşte căldura. Dacă creşte
căldura, creşte şi harul în minte, o luminează imediat. Căldura produce lumină. Aşa e cu
sufletul, aceasta e marea dramă, acesta e marele neînţeles. În toate tratatele de rugăciune
se vorbeşte de partea teoretică. Foarte mulţi au citit Patericul, au ajuns în mănăstire şi s-
au trezit cu alte realităţi, s-au dezgustat, s-au descurajat, au plecat. Foarte mulţi au citit
vieţile sfinţilor. Îmi place afirmaţia cuiva: “Noi nu am înţeles că sfinţii au fost oameni
exact ca noi”. Noi vrem să-i luăm pe sfinţi de dincolo de icoană, dar nevoinţa începe de
aici, să ştii de câte ori a sughiţat şi el, de câte ori a suspinat, de câte ori a suferit, de câte
ori l-a durut, pentru că modelul nostru absolut sunt vieţile sfinţilor. Noi ne raportăm şi
spunem: “Vai, ce rea e lumea!”. Dar noi nu vom fi judecaţi după lume, sfinţii vor judeca
lumea şi atunci trebuie să ne raportăm la ei. Am întâlnit un caz chiar zilele acestea:
- Dar ce, Părinte, eu sunt singurul care fumează?
- Asta vii tu să mă întrebi pe mine? Dar chiar nu mă interesează al câtelea eşti. Eu te-am
întrebat un singur lucru, ai nevoie de sufletul tău?
- Da.
- Atunci, reduci săptămânal câte o ţigară. Să nu-ţi repet a doua oară, că de nu, îţi creşte
cancer la limbă dacă nu înţelegi de bunăvoie.
- Da, Părinte, cred că am să încerc să mă las.
- E bine că încerci, dar eu chiar vreau să te laşi.
Şi ce credeţi că-mi spune după un timp?
- Părinte, mai merg cu trei ţigări pe săptămână.
- De acum le poţi arunca, încet-încet e gata.
E sărăcie, dar crâşmele sunt pline. E sărăcie, dar ţigări se vând „la greu”. E sărăcie, dar
droguri se vând „la greu”. E sărăcie, dar maşinile se cumpără „la greu”. E sărăcie, dar
luxul e „la greu”. E sărăcie, dar nunţile sunt în toi. E sărăcie, dar discotecile sunt pline. E
sărăcie, dar dezmăţul e în floare. Atunci, care e partea de adevăr în toată această
suferinţă? Ori este o singură parte care suferă, ori nu suntem conştienţi de suferinţa
noastră. Ajungem inconştienţi. Privesc România la ora actuală ca pe plăgile lui Faraon.
Ce spunea Faraon în Scriptură? Ucideţi-le pruncii, lăsaţi numai femeile, adică patima şi
desfrâul. Daţi-le mâncare şi carne şi tot ce cer, dar puneţi-i la muncă. Exact aşa facem
noi acum. Mâncăm de toate, nu ne uităm. Dacă te duci într-un supermarket, cumpără şi
umplu coşurile acelea de se rup, nu se gândesc că e salariul minim pe economie, dar uită
de o zi de post, uită de o zi de rugăciune, dar muncesc şi muncesc şi muncesc. Oamenii
îşi fac case tot mai mari, garduri tot mai înalte. Dar de ce fac lucrurile acestea?
Megalomania de a te sui la cer, exact ca pe un turn Babel. Ei tot se duc, dar nu ştiu unde
să se oprească. Trebuie să se oprească în uşa bisericii, să zică:
- Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!
Nu numărul de camere te aşază în societate, nu numărul de bani cheltuiţi. Au apărut
acum clasamente, primii 300 de milionari. Ei, dacă vrei să-mi arăţi primii 300 de
milionari, mai bine arată-mi şi primii 300 de fermieri care au muncit şi au câştigat banii,
nu cei care au înşelat sau au furat şi s-au trezit cu pungile pline, treaba lor de unde au, îi
priveşte direct şi personal. Dar tu nu stimula omul spre prostie, spre păcat, pentru că el
când vede că acela e milionar, ce zice? “Dar eu cum pot să fiu milionar, dacă nu fur şi
dau în cap?” Tu arată 300 de agricultori, arată 300 de medici, arată 300 de profesori,
arată 300 de ţărani gospodari, arată 300 de feciori, 300 de fecioare, 300 de preoţi serioşi,
300 de biserici! Ai ce arăta! Trebuie să dai şi exemplele pozitive, or, vedeţi, societatea e
un infern de exemple negative pentru că toată lumea scoate în evidenţă lucrurile
imposibile. Arăta într-o zi la televizor cum mor pruncii la maternitate că nu sunt îngrijiţi.
Ce voia să demonstreze cu aceasta? Că nu ar mai trebui născuţi prunci? Dar tu arată cum
îi îngrijeşti frumos, nu cum îi ucizi! Nu interesează pe nimeni treaba aceasta. Cum am
văzut eu acea emisiune, te învaţă să faci întreruperi de sarcină, adică de ce să-i aducem
aici să-i omoare? Mai bine îi întrerupem noi pe cărare, nu-i mai aducem la naştere, dacă
tot nu au unde se naşte în condiţii normale!
Strămoşii noştri au născut cu tubul de sticlă? Nu venea moaşa satului şi tăia buricul şi nu
au crescut oameni sănătoşi? Igiena e o modă acum şi medicina e la cei mai înalţi
parametri, dar asta nu înseamnă că trebuie să bagi spaima în om, să nu mai nască copii
că li-i omoară la maternitate. În momentul în care faci o rugăciune, în minte se aşază
ierarhia, se aşază păcatele jos şi zici:
- Asta nu e bine, se aşază parcă liniştea, asta parcă trebuie aşa, de aici începe câte o
zvâcnire, ia să facem noi asta, ia să facem noi aia.
Am fost la cineva să-i fac o sfinţire în casă şi, culmea, a zis:
- Părinte, nu am o iconiţă cu Maica Domnului.
- Nu pot să cred că în toată casa nu aveţi o iconiţă cu Maica Domnului.
Mi-am aruncat eu o privire în stânga, în dreapta şi văd o iconiţă cu Maica Domnului
chiar foarte frumoasă, la care îmi spune persoana respectivă:
- Nici nu am ştiut că aceea e icoană cu Maica Domnului, am crezut că e un tablou adus
de mama.
A văzut-o că e înrămată şi nu a ştiut că e icoană cu Maica Domnului. Ce poţi să faci cu
un asemenea om? Să-l pedepseşti? Nu. Îl înveţi, dacă vrea să prindă.

Starea de boală dintr-o familie

Ca termen, boala este ridicarea harului. Ce este de fapt o boală? Este un dezechilibru.
Dacă vorbim de o boală sufletească, primul lucru pe care îl putem întâlni este necredinţa,
deci o familie dezordonată din punct de vedere religios, şi atunci urmările nici nu sunt
greu de ghicit. Fie că în acea familie nu se roagă, fie că în acea familie nu aprind o
candelă, fie că nu sunt spovediţi, fie că nu sunt împărtăşiţi, fie că nu sunt duşi la biserică.
Cum îi cunoşti? Muncesc în sărbători, prăşesc, cosesc, fac treabă ca într-o zi de lucru, nu
se închină, înjură, vorbesc urât, jignesc, nu salută, nu sunt respectuoşi. Acestea sunt
primele semne ale bolii, manifestate vizibil. Iar boala se transmite de la un membru al
familiei la altul. Şi am să vă dau o pildă în sensul acesta. Am cunoscut băieţel pe care l-
am întrebat:
- Dar dumneata de ce fumezi?
- De ce mă luaţi aşa? Şi tatăl meu fumează.
Răspuns concret. L-am întrebat pe alt personaj tinerel, la spovedit:
- Simţi nevoia să te droghezi la vârsta aceasta?
- Atât timp cât taică-miu nu-mi cere nicio socoteală, dumneavoastră, ca duhovnic, nu
aveţi dreptul să-mi interziceţi lucrul acesta!
Sau altcuiva:
- De ce nu încercaţi totuşi să postiţi trei zile? (Că eu aşa îi iau, aşa îi câştig cel mai uşor.)
Hai, posteşte trei zile şi vino să te spovedesc şi să te împărtăşeşti, o să vezi că ai să te
linişteşti.
El nu ştie că îi dau agheasmă mare. Dacă nu a avut contact cu biserica, el chiar crede că
s-a împărtăşit atunci când îi dai cu paharul, nu ştiu toţi. Eu, după ce dau agheasma mare,
dau puţină anafură şi vin, iar ei, dacă ştiu că la potir se dă vin şi pâine, cum spun ei, dar
acolo e trup şi sânge, ei cred că dacă i-ai dat după agheasmă anafură şi vin, cred că e tot
împărtăşanie, dar îi atrag uşor şi atunci îi câştig. Şi îi spun:
- Crezi că e bună cărarea pe care mergi?
- Părinte, eu nu spun că nu aveţi dreptate, dar maică-mea la vârsta mea a fost mai
brează?
Iată răspunsuri. Să nu credeţi că tinerii vin să jignească, să nu credeţi că tinerii vin să fie
aroganţi sau impertinenţi, nu. Ei au răspuns concret şi au o iuţime a minţii, o gândire
fulgerătoare. Când introduci codul pe telefon, se deschide, îl poţi accesa. Aşa sunt tinerii.
Ei nu scapă porumbelul din gură. Tu nici nu ai dat întrebarea, că ei au şi venit cu
răspunsul. Îi spun unui tânăr:
- Crezi totuşi că lui Dumnezeu I-ar plăcea dacă vei continua să mergi în desfrânare?
- Dar e treaba Lui ce-mi place mie?
I-am explicat, nu e treaba Lui, l-am luat logic:
- Dar, uite, o să te îmbolnăveşti, o să te căsătoreşti, n-o să mai simţi aceeaşi atracţie, n-o
să mai simţi aceeaşi plăcere faţă de soţia ta, n-o să mai ai aceeaşi apropiere. Ai să vezi,
căsătoria o să fie o formalitate.
- Nu-i nimic, dacă mă plictisesc, divorţez.
Vă daţi seama că aici e o muncă ce nu se explică în cuvinte. Unii spun că cea mai grea
dintre toate este spovedania. Nu spovedania, la spovedanie vine şi îţi înşiră o căruţă de
păcate, ai dezlegat şi ai terminat, dar modul în care reuşeşti psihologic, sufleteşte,
duhovniceşte, moral, să găseşti formula pentru a-i lovi inima e esenţial. Spovedania este
exact ca o reacţie chimică. Dacă reuşeşti să pui coeficientul redox, să-i egalezi nebunia
din capul lui cu ideea ta şi să o aduci la un numitor comun, atunci eşti cel mai bun, că l-
ai spovedit. Cred că am în fiecare lună o sută de spovediţi pe care a doua oară nu-i mai
văd niciodată. Ei vin la spovedanie pur şi simplu instantaneu, au citit undeva, au auzit
undeva, le-a spus cineva, i-a trimis cineva. Este păcat, că se citesc aceste boli sufleteşti
de la distanţă.
Este un lucru vizibil: în perioada 1940 - 1970, lumea era uşor analfabetă, am avut foarte
multă lume nepregătită profesional. Cu eforturile făcute de partidul comunist şi datorită
democraţiei, în general tinerii noştri au trecut toţi prin şcoală. Cu bune, cu rele, s-au
aliniat standardelor, sunt plini de diplome, de brevete şi de tot ce vrei, dar ce constat mai
nou? Sunt foarte rafinaţi, chiar dacă nu au o pregătire pe măsură, a apărut acest fenomen
al imitaţiei, de exemplu dacă o fată şi-a vopsit părul blond, şi o ţărancă se vopseşte ca
lanul de grâu. Dacă o fată şi-a pus unghii lungi lipite, şi următoarea de la ţară la fel, dacă
una şi-a luat nişte tocuri înalte dezechilibrante, şi cea de la ţară are. Se imită unul pe
altul, sunt foarte fascinaţi de nou, de tot ce apare, dar nu ştiu să facă diferenţa între bine
şi rău. El este isteţ, vezi imediat şi din mers, şi din vedere, şi din auz. În schimb nu ştiu
să facă diferenţa. Bolile sufleteşti se citesc pe deasupra. I-am spus unui băiat pe care îl
adusese mama lui că e întristat, că are gânduri rele, că nu e mulţumit, că e sătul de viaţă:
- Văd că eşti îmbrăcat frumuşel, eşti curăţel, ai totuşi calităţi, pari serios.
- Ei, să credeţi dumneavoastră că-s serios. Ce, vă uitaţi la haină? Nu mai ţine proverbul
“Haina face pe om”. Haina mi-a dat-o taică-miu şi m-am înţolit, dar n-am muncit eu
pentru ele.
Vedeţi câtă realitate, dar exprimată pe un ton de zeflemea? I-am spus:
- Uite, îţi dau şapte “Împărate ceresc”, “Îngerul păzitor” şi te aştept să vii la împărtăşit.
- Părinte, nu ştiu dacă am să citesc sau am să vin la împărtăşit, dar dumneata spune-mi,
mă fac bine?
- Dacă faci aceasta, te faci bine.
- Nu cred că am să le fac, dar nici nu cred că mă interesează dacă mă fac bine. Ce o vrea
Dumnezeu. Până la urmă e păcatul Lui dacă m-a lăsat să apar pe pământ şi nu-mi dă o
direcţie.
- Ţi-o dă, dar trebuie să o ceri.
- El ştie mai bine ce-mi trebuie, nu cer nimic.
Adică au nişte distonanţe de minţi bolnave. Dacă Dumnezeu S-a desacralizat în familia
lor, nimeni nu a aprins o candelă la icoană, nimeni nu a pus o agheasmă şi o anafură pe
masă, nimeni nu i-a dus la spovedit de mici, nimeni nu i-a învăţat, nimeni nu i-a dus la
biserică duminica. Ei îl iau pe Dumnezeu drept tata şi mama. Cum vorbesc cu tata şi
mama, aşa îl tratează pe Dumnezeu. De ce spuneam de boala sufletească? Copiii de la
grădiniţă şi de la clasele primare fac religie, nu au profesor de performanţă, dar ştiţi ce
este interesant? Vin mama şi tata şi spun:
- Părinte, cu ruşine vă spun, ştiţi că fetiţa ne-a adus la biserică? “Haideţi la biserică,
vreau să mă împărtăşesc, aşa ne-a spus profesoara la şcoală că e post.” Fetiţa şi băiatul
ne-au adus la biserică. Au un profesor de religie foarte bun, au o profesoară foarte
apropiată şi au spus aşa: “Luaţi-vă părinţii de mână şi duceţi-i la biserică la împărtăşit”.
Deci, acei copii mititei. Mi-a plăcut ideea. Uite cum Dumnezeu a găsit încă o cale de a
câştiga sufletul pierdut. Bolile sufleteşti se datorează numai necredinţei. Ce viaţă au
copiii când tatăl bea, bate, înjură sau îşi face de cap? Ce viaţă au copiii când părinţii se
ceartă şi, Doamne fereşte, mai e lipsă, sărăcie, necaz?

Legătura dintre neputinţa sufletească şi cea trupească

Neputinţa sufletească, prin viciu şi nelucrare, aduce neputinţa trupească, este prima
legătură care arată clar că sufletul, bolnav fiind, a dereglat trupul. Dar în acelaşi timp,
dereglarea trupului adânceşte şi mai mult neputinţa sufletească prin nemulţumire şi
cârtire, prin înfumurarea de sine, părerea de sine, cutezanţa de sine, încrederea în sine,
bizuinţa de sine, toate sunt puse în Filocalia VI. De ce sunt puse acolo? Ca să vedem noi
că omul, deşi i s-a dat o direcţie sau o soluţie, totuşi mai caută una şi pe alături, pentru că
el crede că ce i s-a spus nu e suficient, adică în mintea lui tot mai are o alternativă.
Aceasta este problema cea gravă.
Aţi văzut ce spune Nicodim Aghioritul în lupta cu păcatul, despre cele 12 trepte ale
păcatului. Mai întâi e fapta bună cu mândrie, de a fi văzut, auzit, apoi este dorinţa de a
păcătui, prilejul de a păcătui, căutarea de a păcătui, căutarea locului şi a împrejurării
păcatului, apoi este căderea, apoi dorinţa de a repeta păcatul, obişnuinţa cu păcatul,
învoirea cu păcatul, lupta în fire cu păcatul, în cele din urmă vin deznădejdea sau
sinuciderea.
Când devine neputinţa păcat şi când neputinţa devine imposibilitate, incapacitate? De
exemplu, dacă vorbim de un om bolnav trupeşte, dacă vorbim de o suferinţă cronică pe
care nu o putem trata sau e de lungă durată, are o perioadă mai mare de vindecare, acolo
vorbim de o neputinţă, neputinţa de a dormi, neputinţa de a mânca, neputinţa de a lucra,
neputinţa de a ţine minte, neputinţa de a sfătui chiar, nu e capabil, nu-l duce mintea, cum
se spune.
Dar în momentul în care e vorba de o neputinţă în sensul păcatului, aici este vorba de o
înrădăcinare a păcatului în om şi într-adevăr este una dintre cele mai periculoase patimi
care vin şi-l lucrează pe om:
- Părinte, nu mă pot opri din băut, nu mă pot opri din desfrânat, nu am părere de rău, nu
mă pot ruga, nu mă pot pocăi, nu pot pune voia în mişcare, nu-mi permite starea mea să
mă rog.
Noi o numim proastă dispoziţie, dar nu e proastă dispoziţie, ci este starea de apatie, deci
este starea în care omul nu vrea să se regăsească pe sine. Pilda fiului risipitor arată că
întâi păcatele sunt făcute cu plăcere, cu poftă, cu pasiune, deci intră toată vigoarea
tinereţii în patima şi în lucrarea păcatului. Deodată el devine sclav la porci şi, neavând
ce să mănânce, nu mai avea bani, era sărac, începe să mănânce roşcove. Ce înseamnă
roşcove? Când nu mai poţi face păcatele mai mari, începi să te îndulceşti de păcatele mai
mici. Dacă la început avea bani să stea numai prin baruri, acum se mulţumeşte să sugă
sticlele aruncate, dacă altă dată îi plăcea să fumeze cele mai scumpe ţigări, acum se
mulţumeşte cu chiştoacele, dacă înainte plătea prostituate şi îşi făcea de cap, acum se
mulţumeşte cu ce îi pică la întâmplare.
Aceasta înseamnă neputinţa, dar de ce rămâne la stadiul de neputinţă? Rămâne la stadiul
de neputinţă pentru că el, dacă ar avea posibilitatea, ar repeta păcatul în totalitate. Şi
patima la fel, de exemplu neputinţa de a stăpâni familia este o incapacitate de a gândi şi
de a coordona. Neputinţa de a educa copiii este o incapacitate de educaţie, el nu are
materialul, potenţialul psihologic şi moral de a învăţa sănătos şi aici Nicodim Aghioritul
vine şi spune: “Fiecare va sfătui pe semenul lui după neputinţa lui”. Şi vei vedea
duhovnic care dezleagă păcate grele foarte uşor pentru că este tolerant cu el şi atunci
este tolerant şi cu alţii. Vei vedea duhovnic care dezleagă păcate grele foarte uşor şi cu
foarte multă uşurinţă pentru că el se complace în ele şi atunci îi convine să le dezlege, că
îşi acoperă conştiinţa. Sau vei vedea duhovnic foarte aspru care pune sărătură pe rană
până o vindecă, deci canoane foarte categorice la păcate foarte categorice.
Aici înseamnă ieşirea din starea de neputinţă şi atunci sigur că cel care vine la biserică
trebuie un pic căutat să iasă din starea de neputinţă. Această neputinţă vine numai şi
numai din lucrare. Lucrarea nu are treabă cu neputinţa. În regimul vechi se practica o
vorbă, dacă o ţineţi minte: “Nu poţi, te ajutăm, nu ştii, te învăţăm, nu vrei, te obligăm”.
Aflaţi că aceasta este pusă la îndemâna neputinţei. Când omului îi dai toate şansele să se
ridice dar el nu vrea niciuna, atunci îl constrângi şi tot o face. Această constrângere vine
din voinţa omului chiar şi în starea de neputinţă, pentru că trebuie să găseşti punctul
nevralgic în care să-şi dea seama că această neputinţă este distrugătoare. Unde o
întâlnim? Unul bea toată viaţa, face o hemoragie digestivă, se duce la spital şi doctorul îi
spune: “Dacă mai pui o singură dată un pahar de ţuică în gură, ai murit”. Şi el se lasă
brusc, de unde înainte bea cu găleata. De ce? Este voinţa în faţa neputinţei, dar nu mai
este capacitatea de voinţă raţională morală pozitivă, ci este capacitatea biologică şi
voinţa de a trăi, dorinţa de a exista, dar nu dorinţa de a exista în Dumnezeu, dorinţa de a
exista în real, în biologic, de a fi în preajma celor din jurul său, să arate că nu a murit.
Dar aceasta nu este o virtute. De multe ori eu le spun:
- O să-ţi facă Dumnezeu o gaură în stomac şi o să te opreşti din băut de nevoie dacă de
bunăvoie nu poţi.
- Nu, Părinte, că eu nu pot.
- Mă tem că ai să poţi.
Şi când mă întâlnesc cu el, chiar spune:
- Părinte, să ştiţi că am fost la un pas de moarte dar am scăpat, nu mai beau.
- Şi vă simţiţi mai bine?
- Părinte, nu pot să spun că mă simt mai bine. Dacă aş putea, tot aş mai servi câte oleacă,
dar nu am curajul, pentru că mi-a spus doctorul că sunt pe ultima sută de metri.
Ei, acea sută de metri e tot spre osânda lui, nu e spre vindecarea lui, pentru că el nu
foloseşte acel termen, acel spaţiu şi timp, ca termen de mântuire, ci el aşteaptă să se facă
bine ca să-şi poată satisface patima din nou. Această apatie în faţa păcatului şi această
dorinţă totală de a refuza binele intră la nepăsarea sufletului, uitarea de mântuire şi
lenea. Sunt cei trei mari uriaşi pe care i-a catalogat Filocalia ca ucigători de suflet înainte
de moartea trupului.

Neîmplinirea
Avem mai multe feluri de neîmplinire. Neîmplinirea sufletească este dorul permanent de
Dumnezeu şi aici suntem într-o continuă lucrare şi ea se sfârşeşte prin mântuire. Spune
aşa în Filocalie: “Unii oameni ar putea vedea pe Dumnezeu sau Dumnezeu le-ar putea
arăta minuni, dar nu le arată pentru că fondul lor sufletesc nu este pregătit de a le
înfrunta şi i-ar arunca dintr-o extremă în alta, fie că i-ar arunca în mândrie, fie că i-ar
arunca în înălţarea minţii şi atunci ar cădea angelic, cum se spune, ca demonii, sau ar
cădea în înşelare, adică ar crede că ceea ce au văzut sau li s-a întâmplat, au meritat”.
După această neîmplinire vine neîmplinirea sufletească pe linie, să spunem, de
sentiment: poate nu ai luat fata pe care ţi-ai dorit-o, poate nu ţi-ai cumpărat lucrul pe
care l-ai poftit, poate nu ai avut lucrul pe care l-ai dorit, poate nu ţi-ai putut împlini, ce
vrea omul, o maşină, o casă, dar acestea sunt mai mult raţionale, aceasta este o
neîmplinire raţională, materială. Să fim foarte atenţi, că ea cu timpul se reflectă în
neîmplinirea sufletească care se vede în oamenii mici cu talente şi cu mofturi mari.
Să vă dau o pildă. Un sfânt al Patericului stătea în pustie şi îşi păstrase un butuc sub cap,
o rogojină pe el, nişte sandale de lemn în picioare şi o haină de pânză pe deasupra, să nu-
l ardă soarele. Un alt trăitor, auzind despre dânsul la ce mare înălţime a ajuns, a venit să
vadă. Acela a venit gol, numai cu o cârpă dinainte, cu picioarele prin nisip, sărac,
amărât, şi când a ajuns în dreptul omului a zis în sinea lui: “Iată la cine am venit eu,
tocmai acest văzător cu duhul care doarme pe rogojină!” La care acela îi spune:
- Frate, nu te sminti, tu ai venit gol din lume şi gol se cade să umbli, eu am venit din
palate împărăteşti şi picioarele mele nu sunt învăţate cu arşiţa. Până se vor învăţa, le
călesc cu aceste sandale care sunt o durere în picioarele mele, tu nu ştii ce simt eu. Am
această rogojină, eu nu pot să dorm pe nisipul fierbinte. Tu acasă ai dormit pe rogojină şi
aici se cade să dormi pe jos. De la mătase, eu mi-am păstrat doar această rogojină, aşa că
nu mai căuta tu sfinţenia în lucrurile văzute în jurul omului, ci caută în lucrarea lui.
Şi atunci acela îi spune:
- Cu adevărat mare eşti înaintea lui Dumnezeu!
- Nu, nu sunt mare, dar cei mici din lume să nu se înalţe cu mintea în lucrarea
duhovnicească, că nu a lor este lucrarea, ci a darului lui Dumnezeu.
La neîmplinirea materială ce vezi? De exemplu, unul a avut nişte lucruri modeste, pe
măsura puterii lui. Deodată a prins o funcţie mare, indiferent ce ajunge el, ministru,
director ş.a.m.d., până în vârful ierarhiei. În clipa când a ajuns în această funcţie, îşi ia
tot ce nu şi-a putut cumpăra înainte, face tot ce nu a putut face cât a fost el mititel,
asupreşte tot ce nu a putut asupri cât a fost el asuprit de alţii şi se răzbună pe toţi cei la
care nu a putut el să-şi scoată, la vremea respectivă, colţii şi să-şi arate vanitatea. De
aceea se explică această oportunitate mizerabilă pe care o întâlnim astăzi, de exemplu,
între partidele politice. Vine acela la putere, până nu se umple el nu se lasă, schimbă tot,
vine celălalt, schimbă tot, până nu se umple el nu se lasă, şi pe rând, pe rând, fiecare îşi
cultivă vanitatea. Aceasta se cheamă neîmplinire materială. Să nu credeţi că dacă unul
are trei milioane de euro la bancă şi este putred de bani şi nu mai poate de bine, el e
mulţumit când te vede pe tine că paşti vaca pe marginea şanţului. Îl deranjează că ai
vacă, tu nu ar trebui să o ai, numai el ar trebui să aibă. De ce lucrul acesta? Pentru că el
sufleteşte, în termen popular, tot calic este. Nu-şi poate închipui cum să ajungi şi tu să ai
vaca aceea, nu este posibil aşa ceva, prin el doar poţi să ai ceva, nu de capul tău. Şi se
naşte din nou această neîmplinire sufletească.
Cu toţii am întâlnit cazuri – cutare are un şef la serviciu de-i vine să-şi lase serviciul şi să
plece. Aceia sunt oameni incapabili, neîmpliniţi, ei nu au măsura bunului simţ, nu au
măsura normalului, de aceea îşi bat joc de semenii lor, de aceea îi jignesc, de aceea îi
umilesc, de aceea îi coboară, de aceea îi exploatează, ca să-şi arate vanitatea, iar când l-
ai schimbat este din nou mieluşel şi linguşitor, e dreptatea întruchipată. Aceştia sunt cei
mai periculoşi. Aceasta este neîmplinire materială. Cine a vrut să se împlinească material
şi-a călcat peste poziţia socială, a plecat în străinătate, a stat câţiva ani, şi-a umplut
portofelul, şi-a făcut o casă, şi-a luat pământ şi o maşină, s-a întors în ţară. Aţi văzut,
face grătar, se plimbă, e bucuros, e mulţumit, dă şi la altul. Dar altul, cu toate că are,
priveşte cu invidie.
Voi da o pildă, poate că fac o glumă – partidul de guvernământ. După ce ei s-au umplut
peste măsură, pe alţii nu-i lasă măcar să respire. Aceasta este o neîmplinire sufletească.
Nu sunt mulţumiţi că au ajuns la conducere, dar se răzbună şi pe toţi cei care le-au stat
cândva împotrivă, să nu fie ei sus. Acum îşi arată adevărata valoare şi, de fapt, valoarea
lor care este? Este una mizerabilă, pentru că ei de fapt nu au valoare. De ce? Pentru că ei
nu merg spre binele şi prosperitatea ţării, cum a spus Simion Mehedinţi: „Politicianul şi
conducătorul ţării trebuie să aibă inima ţării în inima lui, nu inima lui în inima lui”. Deci
el lucrează numai pentru binele lui, nu se gândeşte la cel care moare. Pentru cel care
moare aplică legea şi îţi arată articolul, dar pentru el toate sunt posibile. Aceasta este tot
vanitate sufletească şi neîmplinire. La neîmplinirea profesională lucrurile nu stau aşa.
Sunt trei proverbe: nu nota reflectă ştiinţa, nu diploma reflectă calitatea, nu omul reflectă
poziţia. Aici avem oameni poate foarte buni profesional dar care stau în banca lor şi nu
vor să se lege la cap fără să-i doară. Ei îşi dau seama că, în momentul în care ar încerca
să înainteze într-un mod oarecare, automat ar fi „faultaţi”, cum se spune, şi atunci zic:
“Îmi văd de treabă”. Am să vă dau şi o pildă: unul ajunge şef, habar nu are de nimic dar
e şef. El începe să-i exploateze pe cei care ştiu, purtându-se ca şi cum ar şti totul: “Vă
arăt eu cum se face, vă pun eu la punct, vă dreg eu vouă”. El face lucrul acesta pentru a
stârni teroarea, grija şi stresul, ca oamenii din jur să creadă că e un merit din partea lui,
ca şef, să acorde o onoare, să etaleze un comportament frumos, o vorbă bună, o atenţie.
Au făcut studii pe eşantioane şi şi-au dat seama că managerii care administrează firma în
linişte, în pace, cu bună înţelegere cu subalternii, merg mai bine decât aceia care instituie
stres şi teroare. Mi se pare firesc să simţi nevoia să munceşti cu simţ de răspundere când
eşti motivat sau eşti cel puţin respectat. Atunci când cineva te tratează ca pe sclavul lui,
normal că nu ai chef. La neîmplinirea profesională poate să se întâmple un alt lucru, sunt
împliniri de moment şi împliniri de durată. De exemplu, dacă cineva şi-a dorit să fie
doctor, a muncit, a învăţat, s-a străduit până i-a venit rândul la lucrul acesta. Am întâlnit
oameni care au dat patru, cinci, şase examene. La şcoala de şoferi la fel. Nu reuşeşte
într-o profesie, face altă pregătire, nu reuşeşte într-o pregătire, se duce în alta până îşi
găseşte o menire, deci nu cade. La nivel valoric lucrurile sunt omeneşti, s-ar putea să fii
foarte bun şi să nu ai şansa niciodată, însă s-ar putea să fii foarte prost şi să ai şansa din
prima. Dar care este problema? Mulţumirea sufletească nu lipseşte.
Părintele Iustinian de la Prodromul avea o vorbă: “Sunt mai multe categorii de oameni:
care nu ştiu că ştiu, care ştiu că nu ştiu şi care ştiu că ştiu”. Dacă ştii că ştii e foarte bine,
ai mulţumirea sufletească, nu te doare capul, când eşti pus în faţa unei situaţii ai
rezolvat-o. Când nu ştii şi te pune în faţa situaţiei, nu ştii ce să răspunzi. Când eşti pus şi
crezi că ştii dar de fapt nu ştii, faci o catastrofă, iar când nu ştii şi nu vrei să recunoşti,
înseamnă că nu eşti realist. Atunci ce trebuie să faci? Te lupţi cu tine. Un spital are
director, are chirurgi, profesori, tu cauţi doctorul de care ai nevoie. La şcoală, toţi
profesorii au grade de promovare, tu te duci la cel care ştii că ştie. Aici apare mulţumirea
sufletească pe profesionalismul desfăşurat, nu cel afişat. Dar există şi nemulţumirea,
neîmplinirea trupească, unul se supără că s-a născut mai bolnav, unul mai neputincios,
unul mai puţin dotat cu inteligenţă, unul e mai înalt, unul e mai mic, unul e mai gras,
unul e mai slab, unul e mai frumos, unul e mai urât. Acestea nu le ştim noi, sunt
oglinzile lui Dumnezeu şi se spune că şi copiii sunt oglinda părinţilor. Dacă părinţii au
fost foarte credincioşi, copiii sunt foarte frumoşi, dacă părinţii au fost păcătoşi, şi copiii
poartă anumite semne, sindromul Down, oligofreni, retardaţi mintal, tot felul de boli,
boli cronice.

Dezamăgirea
Dezamăgirea ca termen înseamnă o înşelare în legătură cu ceva, o imagine greşită despre
ceva. Dar putem avea o dezamăgire personală care ţine de o anumită neatenţie a noastră.
Există vorba: “Nu mai fi transparent ca sticla”, adică laşi să se vadă prin tine. Poate fi o
dezamăgire între prieteni, poate fi o dezamăgire în familie între soţ şi soţie, poate fi o
dezamăgire faţă de copii, poate fi o dezamăgire faţă de vecini, de cumetri, de naşi, de
orice. Dar cea mai mare dezamăgire de care trebuie să avem grijă este dezamăgirea faţă
de noi înşine. Eşecurile repetate în anumite probleme trebuie să ne pună nouă o
întrebare: dacă toată lumea este rea şi eu sunt bun, de ce mie lucrurile îmi ies pe dos? Că
de obicei avem tendinţa de a găsi o justificare. Mai vine la mine câte o femeie şi spune:
- Ştiţi, fata mea foarte frumos a crescut, dar de trei ani stă cu un băiat.
Sau:
- Ştiţi, am un băiat foarte bun, dar a luat o femeie cu trei copii.
Sau:
- Soţul meu e un om extraordinar, eu am avut încredere în el, dar acum m-a lăsat şi a
plecat la alta.
Adică explicaţii puerile. Dezamăgirea poate veni de la ceea ce poate aduce capacitatea ta
intelectuală, că tu poţi să vorbeşti cu cel mai ticălos om şi să ai impresia că vorbeşti cu o
personalitate, el are cuvinte frumos alese şi tu te laşi sedus, atunci e dezamăgirea ta.
Singurele dezamăgiri adevărate care pot să te smintească sunt dezamăgirile legate de
credinţă, când te-ai rugat şi Dumnezeu îţi face pe dos, dar tu ai fost corect şi te întrebi de
ce. Poţi să fii dezamăgit şi atunci să insişti ca să-L convingi că nu e adevărat. Poţi să fii
dezamăgit de tine însuţi când ai dat un examen de zece ori şi nu l-ai luat niciodată, că
eşti incapabil, şi chiar trebuie să fii dezamăgit! Cum de eu, care ştiam, nu mai ştiu?
Înseamnă că ceva nu e în regulă! O dezamăgire, să spunem, materială, că îi dai unuia
nişte bani şi nu-i mai vezi, dar e treaba ta de ce i-ai dat. Dezamăgirile pot fi cu fond şi
fără fond, ele ţin şi de împrejurările vieţii. Pot să am motivaţie serioasă de dezamăgire
sau motivaţie instantanee de dezamăgire, dintr-o mică nediscernere a minţii. Aici
intervine discernerea. De obicei, cel mai mult suntem dezamăgiţi când lucrurile nu ies
cum vrem noi. Dar ca să iasă lucrurile cum vrem noi, trebuie să ne uităm şi în jurul
nostru, să ne raportăm la semenul cu care lucrăm.
Dezamăgirea afectează şi relaţiile din familie. Femeia nu mai are încredere în soţ, soţul
nu mai are în soţie, copiii nu mai au în părinţi, părinţii nu mai au încredere în copii. Nu
aţi văzut? “Hai, ia-ţi bagajul şi pleacă”, partaje, mânie. Eu am întâlnit o persoană, al
cărei fond sufletesc mi-a plăcut, care mi-a spus aşa:
- Vreau să-mi las soţul, pentru că m-a înşelat.
- Nu este un motiv. Vrei să-ţi spun ce se va întâmpla? Încearcă 40 de zile să nu-l mai
primeşti acasă, să vezi cum vei umbla după el şi îl vei aduce tu singură înapoi, pentru că
tu îl iubeşti prea mult ca să-l laşi, dar acum o faci din orgoliu şi fără să gândeşti.
A făcut cum am învăţat-o eu şi a avut curajul să vină şi să-mi spună:
- Părinte, sunt foarte dezamăgită de mine, mi-am dat seama că nu am putut trăi fără el o
săptămână. Dacă nu vă ascultam, făceam o catastrofă.

Deznădejdea
Dezamăgirea poate duce la deznădejde, dar de obicei duce la accese de furie, la
răzbunări, la ură, la zavistie, la pizmă şi la invidie, rareori duce la deznădejde. La
deznădejde duce numai atunci când e vorba de persoana în sine, dacă e legată de
sănătatea ei sau de autoritatea ei personală. De exemplu, pierderea bruscă a unei funcţii
foarte mari poate să nască o boală sau un dezechilibru care duce la sinucidere. Sau,
eventual, când e vorba de o sănătate cu eşec, un cancer, o nenorocire. Am întâlnit caz în
care omul s-a otrăvit, s-a aruncat de la balcon, a luat pastile, zicând: “Ce rost mai are să
trăiesc, dacă nu mai am nicio şansă?”, a fost o dezamăgire totală, cu toţi banii cheltuiţi,
nu s-a rezolvat nimic.
Iar lipsa dorinţei de a mai trăi vine din necredinţă. Pentru că Apostolul Pavel a spus clar:
“Cine nu se luptă după legile jocului nu se încununează”, şi iarăşi: “Lupta bună am
luptat şi am biruit şi cununa am luat”. Noi nu avem dreptul să lungim sau să scurtăm
viaţa, noi trebuie să luptăm pentru fiecare picătură de viaţă, exact după proverbul “Să
munceşti ca şi cum ai trăi 1.000 de ani şi să te rogi ca şi cum ai muri mâine”. Nu avem
voie să spunem: “Gata, pot să mor”. Nu ai voie să abandonezi lupta nicio clipă:
“Doamne, Tu cu mine eşti, cu Tine mă întâlnesc!”.

Singurătatea
Singurătatea are trei feluri de a fi. Poate fi singularitatea trufaşă, când tu nu vrei să te
raliezi celor din jurul tău. Poate fi o singularitate care vine pe motiv de integrare în
societate, chiar dacă eşti un om normal, poate eşti puţin dificil, şi acesta poate fi un
motiv. Sunt oameni insuportabili. Şi eu personal am persoane cu care nu vreau să am
contact, nu izolez, sunt reticent, sunt atent, îmi calculez vorba, ştiu unde să mă opresc.
Asta nu înseamnă că eu o însingurez, ci ea se însingurează. Ultima, este acea vanitate şi
mândrie care te separă de restul oamenilor şi te pune într-o poziţie unde crezi că tu
singur îţi meriţi acea poziţie. Aceea este însingurarea personalităţii tale. Singularitatea
trufaşă e mică, te uiţi tu la un băiat, “Nu-i îmbrăcat frumos, nu stau lângă el sau nu
vorbesc cu el”, este un mod de a alege pe sprânceană. Dar sunt oameni care pur şi
simplu aşa sunt, nu că ar fi pustnici, nu că ar avea chemare de isihie, nu că ar avea
chemare de liniştire, nu că ar avea chemare lăuntrică de rugăciune, nu că ar avea
chemare lăuntrică de lucrare a minţii, niciuna dintre ele. Deci tot ce este spiritual evităm,
trecem în cealaltă latură, o stare interioară, mai mult o manifestare discordantă. Nu o
putem numi nebunie, că el se simte bine aşa, nu e violent, nu face accese de furie, nu
face nimic, ei sunt un fel de oameni ciudaţi. Sunt cauze multiple, consideră că e net
superior celor din jur, se izolează, consideră că este peste măsură de inteligent şi se
izolează, consideră că este mai bine pregătit ca să stea în jurul celor simpli, apoi
consideră că cei din jurul lui nu merită să fie în jurul lui. Eu am întâlnit persoane de
genul acesta atât în viaţa civilă, cât şi în viaţa călugărească. Am avut coleg de armată
care fuma singur lângă un copac şi când îl întrebai vreodată:
- De ce stai singur?
- Nu e treaba ta, vezi-ţi de ale tale!
Te evita scurt. Am întâlnit şi persoană care nu suporta să discute cu cineva, spunea:
- Eu cu tine nu am ce să discut, nu eşti la nivelul meu.
Aceasta venea tot dintr-o mândrie interioară. Singura singurătate admisibilă este cea care
are rădăcina în Dumnezeu, dorinţa de liniştire, dorinţa de isihie, fuga de lume, dorinţa de
monahism, de asceză, de pustnicie, dar este rară, e cu totul altă chemare, nu face parte
din vanitatea personală. Şi apoi sunt oameni care se integrează foarte greu în societate şi
atunci cei din jurul lor îi izolează. Comportamentul lor îi face pe ceilalţi să se ferească
de ei. La un moment dat ei conştientizează lucrul acesta, intră într-un fel de orgoliu
personal şi atunci, pe lângă respingerea lor, se închid şi mai mult şi devin singuri. Mai
este o singurătate, poţi să fii cu toţi şi cu nimeni. Poţi să fii prieten cu toată lumea,
discuţi cu toată lumea, discuţi orice şi oricând numai ce trebuie nu, faci orice numai ce
trebuie nu, spui orice numai ce trebuie nu. În rest tu eşti singur cu tine, că aşa se şi
spune, că sufletul are patru învelişuri: primul e învelişul sufletului, acolo pătrunde
Dumnezeu, al doilea, lângă suflet, e învelişul unde pătrunde duhovnicul şi îţi vede
neputinţele, al treilea înveliş, unde pătrunde soţul sau soţia sau copiii, deci este dragostea
şi unitatea sau apropierea din familie, iar ultimul înveliş, de sus de tot, e învelişul unde
mai pot pătrunde prietenii, că eşti bun, că eşti blând, că te pot înşela, că te pot amăgi, te
pot folosi etc.

Răzvrătirea faţă de Dumnezeu în starea de boală

În urmă cu câţiva ani a fost prezentat la televizor un bărbat de peste 40 de ani care era
ţintuit la pat de 20 de ani cu o boală de plămâni gravă, nu se putea mişca, avea nevoie de
un aparat ca să respire. Din pricina bolii lui, mama a trebuit să se sacrifice să-l
îngrijească. Pentru că îi era foarte greu mamei, sora lui s-a sacrificat şi ea, nu s-a
căsătorit, nu a mai interesat-o viaţa ei personală, să-şi întemeieze o familie, şi îşi îngrijea
fratele împreună cu mama. În emisiunea respectivă, reporterul l-a întrebat:
- Cum, totuşi, aţi rezistat atâţia ani, cu credinţa în Dumnezeu?
Atunci el s-a încrâncenat şi a spus:
- Dumnezeu? Dar ce a avut cu mine Dumnezeu? Pentru ce m-a chinuit? De ce mi-a luat
tinereţea şi puterea de a mă bucura de viaţă?
Cum se poate interpreta această respingere a lui Dumnezeu după o suferinţă atât de
îndelungată şi de crâncenă şi faţă de bunătatea surorii care şi-a sacrificat viaţa? Sora a
făcut un act de caritate sau un act filantropic, respectul faţă de fraţi până la iubirea
aproapelui ca pe tine însuţi. Să-ţi pui viaţa pentru aproapele, aceasta e adevărata lege a
lui Dumnezeu, adevărata lege de iubire, iar cu privire la remarca lui, cu ce l-a ajutat pe el
Dumnezeu? Aici intervin două lucruri. Unul este un răspuns bioetic. Întâi de toate,
pentru că ştiinţa a progresat, a complicat lucrurile, Dumnezeu le-a încâlcit minţile, i-a
lăsat în mâna sfatului lor şi a spus aşa:
- Aţi inventat aparatul de ventilat? Staţi cu el acolo şi faceţi ce vreţi voi cu el. Aţi
inventat intubaţia? Folosiţi-o! Aţi inventat resuscitarea? Folosiţi-o! Aţi inventat viaţa
artificială? Folosiţi-o! Aţi inventat şocurile pentru scoaterea din moarte clinică? Folosiţi-
le!
Dar l-a încâlcit pe om la minte în punctul cel mai critic: unde începe viaţa lui Dumnezeu
şi unde se sfârşeşte viaţa lui Dumnezeu? Pentru că acum lupta mare care se dă în
societatea modernă este axată pe altă problemă. Pentru neurovegetativii morţi biologic
dar vii artificial, facem un păcat când întrerupem aparatul sau nu facem păcat lăsându-i
să moară conştient? Răspunsul vine din partea conştiinţei, dacă conştiinţa te lasă, poţi
să-i ţii şi ani de zile la aparate şi să cheltuieşti, pentru că ţi-ai încâlcit mintea peste legile
firii şi Dumnezeu nu S-a amestecat, l-a lăsat pe om în mâna sfatului său. Scrie clar în
Scriptură, dar te-a lăsat şi să decizi soarta fratelui tău pentru că ai îndrăznit să o iei în
mâna sfatului tău. În momentul în care depăşeşti legile firii, iar legile ştiinţei trec
deasupra legilor lui Dumnezeu, lucrurile se încâlcesc la nivel de raţiune şi atunci
Dumnezeu ne-a pus raţiunea în braţe: “Descurcă-te, că e a ta. Eu nu am raţiune, Eu am
har”. Şi atunci, legea bioetică te învaţă să te jertfeşti pentru aproapele. Dacă ţi-ai asumat
o luptă peste puterile tale, trebuie să o duci. Fata, pentru că l-a îngrijit, va lua plata
jertfitorului, iar el, pentru că a cârtit, va lua plata cârtitorului, în sensul că Dumnezeu a
îngăduit ca el să trăiască toţi acei ani, cât aceasta s-a jertfit, ea făcându-şi un anumit
canon prin fratele ei şi spălându-şi o anumită cotă din păcate, mărunte sau mari, grele,
noi nu ştim de ce a rânduit Dumnezeu această jertfă, dar a lăsat dragostea care a
triumfat. Mai departe, nesinceritatea lui, nerecunoştinţa lui vor fi răsplătite ca atare,
pentru că el cât a trăit, dacă era într-o suferinţă în care nu intervenea ştiinţa, el mai
respira o săptămână-două sau cum este termenul omului bolnav, când nu mănâncă şi nu
bea, la 20 de zile s-a sfârşit, s-a săvârşit până în 40 de zile. El nu avea timp să cârtească,
din contră, poate se ruga să-i vină sfârşitul mai repede. Am cunoscut o femeie care a
spus o vorbă foarte frumoasă:
- Poate să vină moartea şi mâine. Îmi pare rău că dacă mă voi întâlni cu Dumnezeu, încă
nu-I pot spune dacă L-am iubit îndeajuns.
S-a culcat pe pat şi nu s-a mai sculat. Nu a zăcut măcar o zi. De ce vă spun lucrul acesta?
Când Dumnezeu intervine cu harul, bolile grele pot deveni uşoare şi suferinţele grele pot
deveni uşoare. Când suferi în Hristos, suferinţa e mai uşoară, e rodnică şi încununează,
iar când suferi ateu, din punct de vedere biologic nu impresionează pe nimeni, judecata
lui Dumnezeu tot dreaptă rămâne. Pentru el, acei ani trăiţi la pat au fost cu cârtire şi cu
insulte, întrucât ceea ce a manifestat liber a simţit şi în interior: “Din prisosul inimii
vorbeşte gura”, se spune în Sfânta Scriptură, la Evanghelistul Matei. Şi atunci spune:
“Omul rău, cele rele le scoate din vistieria inimii sale”. El nu a făcut altceva decât să
trăiască spre osândă, el şi-a agonisit doar osândă. În loc să mulţumeşti lui Dumnezeu că
te-a ţinut pe pământ, tu cârteşti de ce ţi-a dat Dumnezeu?! Ţi-a dat puterea să nu mori –
e cel mai mare dar. Însă este un dar forţat, pentru că atunci când omul vrea să fie
deasupra lui Dumnezeu, Dumnezeu se retrage. Aţi văzut cum i-a spus Lucifer lui Adam:
- Vei fi ca Dumnezeu!
Şi Dumnezeu i-a spus:
- Adame, fii ca Mine.
A şi spus:
- Hai să punem înger la pomul vieţii, că Adam s-a făcut ca unul din Noi.
Cine ştie ce porunci mai dă. Dar nu a apucat Adam să poruncească, a trebuit tot
Dumnezeu să rânduiască, pentru că Adam s-a băgat în valea morţii, s-a băgat în moartea
veşnică, s-a băgat în iadul veşnic, în ruperea legăturii cu Dumnezeu şi, aţi văzut, a durat
5.000 de ani până ce a vestit prin profeţi şi proroci toată seminţia până la neamul lui
Hristos din Iuda, până ce i-a scos din munca veşnică. Deci el nu a făcut decât o
blasfemie. Dar cea mai mare blasfemie este din punct de vedere medical şi bioetic, să te
ridici mai presus de puterea minţii umane şi să intervii în legile lui Dumnezeu. Corect
este să tratezi tot ce se poate trata, iar experienţele nu se fac pe oameni. În momentul în
care, în calitate de medic, ţi s-a spus că persoana nu are nicio şansă, trebuie s-o laşi pur
şi simplu în mâna lui Dumnezeu. Ceea ce poţi face tu este să-i distribui un calmant sau
un ameliorator care să-i aline durerea, dar nu să faci tu experienţe pe el, pentru că făcând
experienţe, la un moment dat, îţi încâlceşti tu însuţi mintea şi nu găseşti răspunsul. Am
văzut cu toţii la televizor oameni care au trăit o viaţă întreagă doar neurovegetativ, cu
aparate şi perfuzii, dar ei erau de fapt nişte muribunzi între viaţă şi moarte. Ei erau de
fapt nişte cobai.
Noi nu avem voie să ne jucăm cu demnitatea omului, nu avem voie să ne jucăm cu viaţa
omului, cu sufletul omului, cu raţiunea omului şi nu ai voie să împingi lucrurile astea la
limita extremă. Pentru că, mai nou şi mai modern, necredinţa, lipsa de suferinţă, viaţa
comodă, traiul bun şi lipsa fricii de Dumnezeu la ce duc? Oameni care vin şi spun: “Pe
răspunderea mea să-mi dai să mă sinucid”, vor să li se facă acele injecţii sau tratamente
letale. Aţi văzut că se duce o luptă acerbă pentru a convinge omul că nu are voie să îşi ia
singur zilele, pentru că nu şi le-a dat singur, de aceea spune clar Scriptura: “De este
cineva bolnav, să-l cheme pe preotul bisericii să-i citească şi să-l ungă cu untdelemn
sfinţit în momentul când el este bolnav”. Dar tu încerci metode de resuscitare peste
parametrii normali, deja ieşi din structura legilor lui Dumnezeu, deci mergi în sfatul
minţii tale, şi acolo Dumnezeu spune: “Descâlceşte, că tu le-ai încâlcit!” Foarte mulţi
sunt condamnabili sau se vor autocondamna când îşi vor da seama că îşi complică viaţa
şi meseria de înalt savant sau de înalt cunoscător al tainelor medicinei dincolo de
puterile omeneşti. Ceea ce nu e studiat şi ceea ce nu e demonstrat, ceea ce nu e
experimentat şi nu este validat nu te duci să experimentezi pe oameni, decât dacă, să
spunem, cineva îşi dă cu bună ştiinţă acordul scris din viaţă şi spune aşa: “Dacă eu mă
îmbolnăvesc, ai dreptul să faci pe mine experienţe medicale”. Dar tu, dacă eşti
responsabil, nu o faci, pentru că nu ai pus tu sufletul în el, ca să te joci cu el.

Boli sufleteşti
Realitatea într-o familie, într-o comunitate sau în întreaga societate este uneori prielnică
omului, alteori mai puţin prielnică, mai nedreaptă, cum o socotesc unii. Important este
cum se raportează ei la această realitate în sufletul lor şi de aici urmările care vin pentru
acel om şi pentru familia sa. Dacă omul are credinţă tare şi nădejde în Dumnezeu, toate
le rabdă, cum spune psalmistul. Dacă nu, greutăţile şi le amplifică în inima sa, în sufletul
său şi ajunge la boli sufleteşti, boli mintale, sinucideri chiar. Cât de grave sunt păcatele
acestea, aceste suferinţe, aceste amplificări în sufletul nostru? Ce îndrumări duhovniceşti
vindecătoare se pot da pentru persoana respectivă şi pentru familie şi ce canoane pot
îndrepta stările sufleteşti, astfel încât aceşti oameni să ajungă la starea în care să-i poată
ajuta pe alţii care trec în prezent prin stări prin care ei au trecut deja?
Mai întâi, trebuie să facem ca la matematică. După cum ştim, există multipli şi
submultipli. Unitatea de măsură a răbdării răului înaintea lui Dumnezeu este cununa.
Dumnezeu dă cununi celor care rabdă, cel care va răbda până la sfârşit se va mântui.
Multiplul binelui este tot cununa, pentru că spune aşa: “Cel ce luptă după legile jocului
se va încununa”. Iar multiplii răului sunt de două feluri, este vorba de culmea păcatului,
care înseamnă părăsirea conştiinţei. Biserica are doi termeni. Avem întâi afurisenia,
adică despărţirea de trupul tainic al Euharistiei, deci eşti sub canon. Aici ar fi cea mai
înaltă pedeapsă care poate fi administrată trupeşte şi sufleteşte unui om. Apoi avem
anatema, despărţirea totală de Biserica lui Hristos cea luptătoare de pe pământ şi de
trupul lui Hristos pentru veşnicie, adică să devii mort sufleteşte încă din viaţă. Iar
submultiplul cel mai de jos aşa spune: plata păcatului este moartea, care e de două feluri,
moartea în Hristos şi moartea atee – sinuciderea, ceea ce numim noi dezastrul sau
moartea năprasnică. Deci este tot un submultiplu al răutăţii.

Suferinţa temporară
Trebuie să înţelegem că Sfânta Scriptură vine şi ne spune aşa: “Fericiţi cei săraci cu
duhul”. Deci dacă eşti simplu şi curat cu inima, dacă eşti modest cu viaţa, tu vei avea
mai mult o suferinţă temporară. Ce înseamnă suferinţa temporară? Ea poate fi de natură
materială, poate odată ţi-ai dorit ceva şi nu ai putut, poate ai dorit odată ceva şi nu ai
avut, poate ţi-ai dorit cutare lucru şi nu s-a îndeplinit. Dar acest lucru e legat de un alt
submultiplu al lipsei – neputinţa. Nu trebuie scoasă neputinţa din suferinţă şi vă voi
spune de ce. Mai întâi, dacă vom căuta la oamenii de geniu, un poet, un scriitor, un
arhitect, un chirurg, un doctor, prin capacităţile forţei mintale şi intelectuale a reuşit să-şi
cucerească social sau temporar o poziţie binemeritată, cu darul lui Dumnezeu, prin
propria muncă, deci prin voinţă. În momentul în care apare o suferinţă legată de voinţa
de sine, o poţi învinge cu cele patru virtuţi cardinale cu care se naşte sufletul: dreptatea,
cumpătarea, bărbăţia şi prudenţa, sunt scrise în Filocalie. Adică, de ce spune psalmistul
David: “Bogăţie dacă ar curge, nu vă lipiţi inima”? Ca să înţelegem că fericirea nu este
una trecătoare şi una materială. Iar Solomon spune şi el în pilde: “Casă peste casă vei
adăuga, ţarină lângă ţarină vei cumpăra, dar nimic nu vei moşteni”. De ce? Pentru că
toată înţelepciunea lui Solomon, cel mai mare dascăl al înţelepciunii, nu s-a îmbrăcat ca
unul dintre crinii ţarinii, cu frumuseţea şi cu harul pe care le are o buruiană, floare creată
de Dumnezeu. De ce? Într-o armonie naturală găsim gingăşia divină, într-o armonie
umană, şi aici vă fac remarca, poate că e o părere strict personală: dacă vrei să vezi ce
gândesc oamenii, uită-te la lucrurile din jurul lor şi vei vedea cine sunt oamenii. Ce fel
de casă are, cât e el de încâlcit la minte aşa e încâlcită şi casa, cât e el de încâlcit la minte
aşa e încâlcită şi grădina, cât e el de încâlcit la minte aşa e încâlcită şi împrejmuirea
casei, cât e el de încâlcit la minte aşa sunt şi pomii de încâlciţi. Arhitectul este un om cu
o viziune în ansamblu, cu un talent de a vedea frumosul şi este un dar de la Dumnezeu,
de aceea spune: “Tu aşa să faci, tu aşa să construieşti, tu aşa să desenezi”. Peisagistică şi
spaţii verzi. Ce sunt aceşti oameni? Sunt înzestraţi cu darul iubirii naturii, ei vin şi te
învaţă ce înseamnă să faci frumos nu din cărămidă şi din bani, ci din flori, din pomi, din
plante, dar acestea sunt daruri. Deci vom avea o suferinţă materială care este însoţită de
cei trei parametri: lipsa de inteligenţă, lipsa de voinţă şi lipsa de putere sufletească. La
noi, la moldoveni, puterea sufletească are o formulă: “Lasă că e bine aşa, se poate şi mai
rău”. Dar de ce se poate şi mai rău? Pentru că tu nu ai vrut să vezi niciodată cum este
când e bine. Şi atunci este un mod de a suferi. Unii se împacă cu această soartă.
Degradant este faptul că, ajungând în această stare, le-a plăcut să coboare şi mai jos cu o
treaptă. Deja treapta de mai jos ţine de o altă stare, reprzentată de lene, nepăsare şi
mândrie. Am întâlnit oameni care spun:
- Eu să muncesc?
- Nu munci.
Apostolul Pavel a dat un răspuns: “Cine nu lucrează, nu mănâncă”. Unul merge la
restaurant şi consumă o mâncare scumpă pentru că are bani. Nu analizăm modul de a
câştiga, ci vreau să spun că şi-a permis. Unul mănâncă produse naturale din grădina lui
sau unul mănâncă din căpătat ceea ce primeşte, că aceasta a meritat. Deci Dumnezeu
revanşează aceste vicii cardinale prin neîmpliniri sufleteşti şi materiale. Întâi este
umilinţa, pentru că e o umilinţă să te duci să ceri sau să primeşti, şi e groaznic, cel puţin
când rămâi cu mâna întinsă şi nu ai primit, e o ruptură sufletească, greu o poate înţelege
cineva, dar ea este. Şi acel om se autodegradează prin propria voinţă. Nu are acel
impuls, că aşa a spus fiul risipitor: “Venindu-şi în sine s-a ridicat şi a spus: Mă voi ridica
şi mă voi duce la Tatăl şi voi spune că am greşit la cer şi înaintea ta!”. Deci, iată, prima
cale este alergarea la Dumnezeu prin credinţă şi prin har. În momentul în care ai început
să te rogi, harul te luminează. Acesta de fapt este şi scopul, în momentul de faţă noi
avem două lumi: Biserica Ortodoxă, care este pe principiul dogmatic şi pedagogic, de a
învăţa pe om ce trebuie făcut, dar în acelaşi timp suntem în direct contrast cu Biserica
Catolică, care, că merită sau nu merită, îl filantropiază. E foarte bine. Dar trebuie să
cântărim cât de acolo primeşte Dumnezeu, pentru că tu îl strângi din drum, îl aduni din
stradă, îi dai de pomană, îl îmbraci, îl hrăneşti, îl tratezi, dar când l-ai pus în societate, va
face ceea ce a văzut? Nu! Se va întoarce la vechiul viciu.
De ce? E mai uşor să stau într-o gură de canal decât să-mi fac dimineaţa patul, e mai
uşor să stau cu mâna întinsă în gară decât să plivesc o floare, e mai uşor să mănânc o
bucată de pâine nemuncită decât să transpir pentru ea. Deci încurajarea păcatului lipsei
de voinţă, lenei şi mândriei totodată, pentru că aceasta vine dintr-un ego al nostru. El
spune:
- Da' ce, eu sunt prost să muncesc?
Nu, eşti deştept şi stai degeaba. Dar ce fel de deşteptăciune? Diavolească, pentru că vine
în contradicţie cu Sfânta Scriptură: “Tatăl Meu până acum lucrează, şi Eu lucrez”. Deci
Iisus Hristos a fost Cel care pur şi simplu a ostenit. Spune la un moment dat chiar
Apostolul Pavel: “Nu am îngreunat pe nimeni cu trupul meu, ziua am lucrat şi noaptea
m-am rugat”. Vedeţi câtă înţelepciune, deci câtă lucrare?

Suferinţe grave
Obligatoriu vom întâlni şi situaţia în care cineva care a trecut printr-o suferinţă
jertfelnică va ajuta pe altcineva. Cine a simţit ce înseamnă greul, cine a simţit ce
înseamnă suferinţa, automat întinde mâna semenului său. Dar sub ce formă? Fără să
spună, analizează dacă merită sau nu, nu dă la întâmplare. Aici se împlineşte cuvântul
Scripturii, care spune aşa: “Să asude milostenia în mâna ta”. Ultima suferinţă, spune
Paraclisul Maicii Domnului: “Pentru păcatele mele cele multe boleşte sufletul meu şi
slăbănogeşte trupul”. De acum intrăm la suferinţele grave sau la suferinţa din boală care
pleacă şi din trup, şi din suflet. Spune Mântuitorul Iisus Hristos: “Cine s-a atins de
Mine? Şi femeia tremurând a spus: Eu”. De ce? Era firesc să se vindece. Dar ce
răspunde femeia? “Am o scurgere de sânge de 12 ani. Toată averea mea am cheltuit-o pe
doctori şi nimic nu am folosit.” Ce vrea să arate Dumnezeu? Că atunci când măsura
exagerării depăşeşte limita conştiinţei şi a bunului simţ, Dumnezeu poate trimite plăgi,
SIDA este o plagă, hepatitele sunt o plagă, bolile cronice sunt o plagă, bolile
cardiovasculare sunt o plagă, cancerul este o plagă, stresul este o plagă, accidentele
vasculare sunt o plagă. Cum vă explicaţi că oameni sănătoşi care nu au motive sau nu au
suferit niciodată devin deodată bolnavi sau pur şi simplu mor din picioare? Spune
Apostolul Pavel: “Pentru proasta economisire a Tainelor lui Dumnezeu, la vremea de
apoi vor fi multe boli şi morţi la norod”. De ce lucrul acesta? Unii vor spune:
- Dar cu ce am greşit eu? Cu ce L-am supărat pe Dumnezeu?
Ştiţi cu ce l-am supărat? Neconsumarea pe linia moral-spirituală a celor şapte Taine ale
Bisericii atrage de la sine mânia şi moartea, plata păcatului. Pofta aduce păcatul şi
păcatul aduce moartea. Întreabă cineva:
- Ce treabă am eu cu preoţia?
Ai: mulţi chemaţi, puţini aleşi. Dintre toţi tinerii pe care noi îi abordăm, dintre toţi tinerii
pe care prost îi educăm, dintre toţi tinerii pe care îi creştem, cine ştie câţi ar avea
chemarea şi formarea pentru a fi păstori sau slujitori, dar o ignoră din ateism, din
necredinţă şi din nepăsare. Iată deci o plagă, “Nu aruncaţi mărgăritare porcilor”, spune
Scriptura.

Sinuciderea
Sunt mai multe moduri de sinucidere. Poţi pur şi simplu să te sinucizi tacit, fără să ştie
nimeni, şi o faci la modul cel mai ascuns, în care nimeni nu şi-a dat seama ce ai făcut.
Dar mai întâi vreau să spun că sinuciderea este ultima treaptă a păcatului, a 12-a sau
darea sufletului în mâinile satanei fără judecata lui Dumnezeu. Sinucigaşii nu se judecă,
sunt ca Iuda, se duc în iad, sunt urmarea deznădejdii, când cred că nu mai există nicio
salvare de nicăieri, iar Scriptura spune aşa: “Cine nu creează viaţă nu poate lua viaţă”.
Aşa cum noi nu ne-am dat un drum al vieţii când ne-am născut, nu ne putem opri drumul
vieţii unde dorim, pentru că ne punem de-a curmezişul Creatorului, alterăm puterea lui
Dumnezeu de hotărâre în viaţa noastră. Atunci Dumnezeu se retrage şi ne lasă pe noi să
judecăm şi judecata e simplă, în mâna diavolului te-ai dat, a diavolului rămâi.
Legat de modul de sinucidere, sunt mai multe: sinuciderea lentă prin vicii, desfrâul,
beţia, drogul, fumatul, neglijenţa trupului, neglijenţa meselor; neglijarea sănătăţii duce
tot la sinucidere, tot în iad îi aşteaptă răsplata. Apoi vine sinuciderea spirituală, omul
care nu crede absolut în nimic şi nu e interesat de nimic. Am să vă spun o întâmplare
despre un om pe care l-am cunoscut. A spus că omul e ca o muscă, dacă îl calci nu mai
este. Pur şi simplu la un acces de nebunie s-a bărbierit, s-a spălat, şi-a luat costumul, şi-a
pus cravata la gât şi a luat o chiotoare, s-a agăţat de o grindă de cealaltă parte a cravatei
şi acolo l-au găsit mort, fără nicio explicaţie – casă, masă, copii, familie, avea tot, nu-i
lipsea nimic. Fără explicaţie, pur şi simplu, pentru că omul e ca o muscă. Un preot i-a
spus odată:
- Frate, matale ai multe roiuri de fluturi în cap. Cum poţi să crezi aşa ceva? Omul are
suflet viu, nemuritor.
- Eu nu l-am văzut şi nu mă interesează.
Deci o stare de ateism, de nepăsare, adică viaţa e în mâna omului, el şi-o ia, el şi-o dă,
face ce vrea cu ea. După aceea mai este şi bravura, cum se spune, de moment. De pildă,
să luăm logic, nu putem confunda, de pildă sinuciderea din demnitatea martirilor, pentru
că ei tot sinucidere au făcut, s-au lăsat omorâţi de bunăvoie pentru numele lui Dumnezeu
– fierţi în căldările cu smoală, decapitaţi, însuliţaţi, jupuiţi de vii, când puteau să spună
foarte simplu: “Cred în idolul tău, dă-mi pace” şi apoi să creadă în ce voiau ei, nu!
Aceasta era până la punctual suprem, până la dorinţa de a se uni cu Hristos şi atunci era
mucenicie. Cei care fac uneori lucrul acesta cred că săvârşesc tot o mucenicie. Mai este
sinuciderea din teribilism, pentru a demonstra cât de neglijent e omul cu viaţa lui şi cât
de puţin îi pasă de viaţa lui. Apoi mai sunt accesele de furie, poate că unora le mai pare
rău dacă mai scapă, cine ştie? Am întâlnit chiar acum două zile la biserică un băiat care
îşi pusese ştreangul de gât în apartament, în baie, mama lui a intrat imediat după el că a
văzut că nu a răsucit cheia în uşă. Când a intrat, el tocmai scosese limba. Mama i-a tăiat
şnurul acela cu o foarfecă din baie şi a scăpat, l-a adus la citit la preot. L-am întrebat:
- De ce ai vrut să faci treaba asta?
- Nu-mi dau seama, dar acum nu aş mai face-o.
După cum spuneam, există şi sinucideri la acces de furie. Mai sunt sinucideri din boli
mintale. Unii, dereglându-se psihic, s-au sinucis nesuportând durerea, cancere grele,
suferinţe grele. Nu sunt justificate. Se spune totuşi că pentru sinucigaşii cu boli mintale
există posibilitatea de a-i pomeni, pentru că au făcut-o nefiind în deplinătatea minţii.
Scrie în Liturghie. Trebuie să aibă certificat doveditor că a fost nebun, pe parcursul vieţii
a avut dereglări mintale, a făcut-o sub impulsul diavolului, că el este cel care lucrează
toată povestea aceasta. Dar mai sunt sinucideri spectaculoase, ca să spun aşa, în care
omul simte nevoia să o facă publică sau să lase o amprentă, să fie ţinut minte. Acestea
nu impresionează pe nimeni. Mândria, necredinţa, ateismul, înfumurarea, părerea de
sine, iubirea de sine, infatuarea pe Dumnezeu nu-L impresionează. În momentul în care
ai făcut un gest de genul acesta, îţi iei răsplata pe măsură fără comentarii. Dumnezeu nu
stă să cântărească mărunţişuri. Dintr-o povestire a stareţului Leonid, aflăm că tatăl unui
călugăr s-a sinucis. Leonid a visat noaptea că tatăl acela stătea în foc, iar călugărul a
visat că era răstignit pe cruce ca Mântuitorul şi a spus:
- Am avut o durere groaznică, dar cel mai greu am simţit pironul din inimă, pe care
Hristos nu l-a avut.
La care Leonid răspunde:
- Tatăl tău s-a sinucis, dar pentru că eşti călugăr ai o şansă: pomeneşte-l toată viaţa ta, că
i se va uşura munca.
L-a visat pe tatăl lui întâi în foc până la piept, apoi până la brâu, până la genunchi şi
acum stătea până mai sus de glezne şi a zis:
- Mai mult de atât nu pot ieşi, pentru că aceasta e munca sinucigaşilor, dar mulţumesc că
nu sunt ca ceilalţi, în flăcări cu totul. Pomeneşte-mă, că mult îmi uşurează suferinţa.
Se vede că Dumnezeu, probabil, în raport cu circumstanţele sinuciderii, le mai uşurează
o parte din muncă, dar nicidecum că îi absolvă de ea. Iar la judecata de obşte va fi la fel
de categoric Dumnezeu, pentru că nu stă să le ceară diploma, studiile şi părerile. Va fi
foarte aspru. Sunt catalogaţi ca fii ai Iudei, aşa scrie în Scriptură, fiii pierzării.
Un psiholog făcea o afirmaţie interesantă, că sinucigaşul este la fel ca şi criminalul, dar
mai periculos, pentru că un criminal mai poate fi oprit într-o împrejurare sau alta, dar un
sinucigaş, nu. Sinucigaşul este propriul său criminal. Un criminal poate fi chiar mântuit,
că poate să-i vină starea de pocăinţă sau de lacrimă. Avem în Pateric pe cineva care
omorâse 30 de oameni, a luat duhovnicii la rând şi a zis:
- Mă mântuiesc?
- Nu.
Capul jos.
- Mă mântuiesc?
- Nu.
Capul jos.
Şi deodată a venit la un bătrân mai simplu, pe care l-a întrebat:
- Ce zici, bătrâne, mă mântuiesc?
Dar bătrânul auzise deja de fărădelegile lui şi şi-a zis: “Lasă. Îi dau eu lui un canon de îi
scot mântuirea pe nas”. Îi spune:
- Da, te mântuieşti.
- Şi ce trebuie să fac ca să mă mântuiesc?
- Să tai din tine cu cuţitul atâtea bucăţi câţi oameni ai ucis.
Şi când a tăiat a 30-a bucată, că avea 30 de crime, şi pentru fiecare bucată spunea Tatăl
nostru, bătrânul îl întreabă:
- Şi crezi că Dumnezeu te-a iertat?
- Şi cred că Dumnezeu m-a iertat.
În clipa aceea i-au luat îngerii sufletul şi l-au dus la cer. Deci criminalul are şansa de
mântuire, căci crima poate fi premeditată, cu voie, fără de voie, din întâmplare, din
anumită împrejurare, dar sinucigaşul simte satisfacţia să-şi tortureze propriul trup şi
propriul suflet şi de aceea el nu este iertat, că el nu dă şansă trupului şi sufletului
respectiv să aibă judecată şi pocăinţă. Criminalul se poate mântui, pe când sinucigaşul,
nu.

Sinuciderea din mândrie

Am fost întrebat şi dacă este posibil ca sinuciderea să vină din mândrie. Trebuie să
înţelegem un lucru: nu ni s-a confirmat în totalitate de către Sfinţii Părinţi adâncul
mândriei. Noi cunoaştem adâncul smereniei, care este Iisus Hristos, dar nu cunoaştem
adâncul mândriei, pentru că Dumnezeu a socotit că nu ne este necesar să ştim aceasta.
Noi cunoaştem doar vârful mândriei şi David prorocul foarte frumos a spus: “Să nu-mi
fie mie, Doamne, piciorul mândriei”. Se vede clar că mândria este o armă şchioapă, nu
are două picioare, are un singur picior. Rădăcina mândriei, adâncul ei este minciuna,
neadevărul, şi atunci dacă mândria nu este fundamentată pe o bază solidă, se pare că nu
are un adânc. Putem să confundăm acest adânc al mândriei cu gheena, cu tartarul, cu
iezerul de foc, dar nu e adevărat. Acestea sunt stări pe măsura anumitor păcate, dar ştim
sigur că există vama mândriei, pentru că mândria are câteva păcate ce o însoţesc: are
iubirea de sine care atrage după ea un alai întreg de întuneric, dar în acelaşi timp are şi
câţiva submultipli, îngâmfarea, încrederea de sine, părerea de sine, bizuinţa, cutezanţa.
Consider iarăşi că o soră bună a mândriei ar fi şi obrăznicia. Spun lucrul acesta pentru că
uneori putem vorbi de o falsă modestie, dar putem vorbi şi de o falsă mândrie. De ce?
Unii cred că sunt mândri, dar de fapt ei sunt incompetenţi. Ei nu au cu ce se mândri, ei în
mintea lor sunt mândri. Este foarte uşor, dacă aţi văzut în bolile psihice, în general aceşti
bolnavi îşi construiesc în mintea lor anumite sisteme. Aici e proverbul popular care
spune aşa: “Gânduri multe fără treabă dovedesc o minte slabă”. Aici intră şi mândria, tu
crezi că poţi, crezi că vrei, ai intenţii bune, crezi că ştii, crezi că meriţi, crezi că ţi se
cuvine. Ea este foarte stufoasă, aş putea spune că mândria poate fi asemănată cu o pernă
plină cu puf pe care vântul, când bate, o împrăştie oriunde. Deci nu ştii unde loveşte şi în
ce mod loveşte, dar cert este un singur lucru, în momentul când vrei să fii ceea ce nu
eşti, deja te-a muşcat şarpele mândriei. Pentru că şi înainte de sinucidere, prima treaptă a
păcătuirii, a mergerii spre sinucidere este aceasta: fapta bună cu mândrie. Apostolul
Pavel a fost foarte înţelept, spune: “Diavolul poate lua uneori chiar şi chip de înger de
lumină”. Şi spune: “Cercetaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu”. Şi psalmistul spune:
“Mulţi sunt cei care se luptă cu mine din înălţime”. Şi de ce aş spune că mândria poate
lua şi forme naive? Noi spunem uneori: “Acesta e prost, lasă că nu ştie ce e cu el”. Aici
am putea vorbi de subestimarea adversarului. Aşa au păţit Adam şi Eva, apropo de
păcatul primordial şi rădăcina căderii, mândria. Diavolul când s-a apropiat de Eva nu a
umblat cu unităţi de măsură fireşti. Nu a spus: “Mâncaţi, că eu trebuie să vă ucid” sau:
“Mâncaţi, că trebuie să muriţi”. I-a luat într-un mod cu totul naiv, ca şi cum nu ar fi ştiut
nimic: “A zis cumva Dumnezeu că dacă mâncaţi puteţi muri?”. De ce? Diavolul avea
nevoie de o certitudine, nu putea să meargă pe un teren necunoscut, drept dovadă că
lumina nu se amestecă cu întunericul, şi a aşteptat confirmarea categorică din gura lui
Dumnezeu: “Da, a spus Dumnezeu că dacă vom mânca cu moarte vom muri”. Vedeţi?
Puteau să moară cu viaţă? “Cu moarte vom muri”. Atât a avut nevoie diavolul să ştie, cât
de adâncă e taina morţii.
Spune că moartea e o taină, noi nu ştim nici de unde vine, nici când vine, nici când
pleacă, unde ajunge. Ştim doar un singur lucru, că îşi face lucrarea trimisă de Creator. Şi
atunci, bizuindu-se că ei cunosc foarte bine Scriptura ca să nu le dărâme lucrarea sau să-i
scoată din concepţie că nu e adevărat, le-a spus altfel: “Da, dar aveţi o şansă, mâncaţi să
fiţi ca Dumnezeu!”. Vedeţi ce subtil le-a aruncat căderea? Aici e vicleşugul şi subtilul.
Toţi Sfinţii Părinţi au tâlcuit în felurite chipuri. Inocenţiu de Odesa a spus că a fost vorba
de un pom oarecare, Dumnezeu a vrut doar să verifice credinţa lui Adam şi dorinţa de a
se uni cu Dumnezeu. Când a vorbit de pomul vieţii care îl simboliza pe Hristos, că el era
de fapt îngerul de mare sfat şi Cuvântul din veac, i-a vorbit de pomul vieţii tot la modul
informativ. El era pom în mijlocul raiului, avea un simbol dat de Dumnezeu, dar a vrut
să vadă spre ce tinde Adam. Exact ca o mamă când spune: “Ai pâine prospătă şi ai
mâncarea la cald în cuptor”, iar tu te duci şi mănânci cu totul altceva şi faci o indigestie.
Nu e de vină mama că tu nu ai respectat meniul, eşti de vină tu. Dar Dumnezeu ce a vrut
să facă? Doar să se verifice prin aceasta, “Omul acesta Mă înţelege, Mă cinsteşte? Am
fost trup şi suflet pentru el, l-am creat, l-am iubit, l-am făcut cu mâinile Mele”. Spune
Părintele Stăniloae în “Trăirea lui Dumnezeu în ortodoxie”: “Pe cât de ieftină a fost
căderea”, că aşa foloseşte Părintele Stăniloae termenul, “pe cât de uşoară, pe cât de
simplă, pe cât de neconvingătoare a fost căderea, pe atât de amară a fost urmarea
căderii!”. De ce? Cu atâta subtilitate a vorbit diavolul lui Adam, încât cuvântul căderii li
s-a părut la fel de normal, ca şi cum ai spune Dumnezeu. Aici e taina. V-am spus,
mândria nu poate fi catalogată ca o patimă. Noi vorbim de patima mândriei, dar aici e
vorba de o subtilitate înaltă, pentru că şi cei care se îmbolnăvesc psihic, tot din mândrie
se îmbolnăvesc. Toţi doctorii caută remediul nebuniei minţii, folosesc un termen de
acum laic, ar dori să cunoască desincronizările din minte şi le pun pe seama legăturilor
sinaptice, nu. Acolo în minte se petrec nişte lucruri care nu pot fi explicate, nimeni nu a
găsit răspunsul la aceasta, un nebun, chiar dacă îi dai pastile, tot nu gândeşte logic.
Cuvântul logic înseamnă raţional, adică o gândire coerentă. Firul acela al normalităţii
este perturbat şi aici se crede în conceptul Sfinţilor Părinţi că satana s-a împletit pe
raţiune şi pe imaginaţie şi îşi bate joc de omul bolnav. De aceea se credea că omul cu
duh mut şi surd şi epileptic, care nu vorbea, era stăpânit de un asemenea duh. De ce?
Pentru că el nu putea gândi normal. În mintea lui pământească, deci în coerenţa lui
biologică, era amestecată şi o altă entitate, şi o altă fiinţă, şi aceea era satana, care venise
pe linia descendentă a părintelui.
- Doamne, ucenicii Tăi nu au putut face nimic.
- Dar tu crezi că eu pot face ceva?
- Doamne, ajută necredinţei mele. Eu nu cred, dar încearcă.
Deci se vede categoric că primul păcat şi prima stare care succede mândriei este
necredinţa. Eu aşa aş pune-o în contextul a tot ceea ce am citit. Am citit şi “Psihoterapia
ortodoxă” a lui Hierotheos Vlachos. Consider că necredinţa este prima esenţă. Băieţi
care au terminat Filosofia sau Ştiinţe Politice s-au dereglat psihic, s-au ruinat psihologic,
pentru că la un moment dat au pierdut legătura cu realul, cu viaţa normală, deci nu au
mai fost ancoraţi în realitate. Există două categorii de psihologi în ziua de astăzi. Unii
spun direct să iei legătura cu biserica, să te găseşti pe tine, iar alţii, în continuare în
mentalitatea modernă, cred că cel bolnav are nişte dereglări. Într-o zi discutam cu o fată,
de bună intenţie, care e psiholog, îmi explica, în termeni psihologici, de codul valoric, de
coeficient intelectual, IQ, de modul de raportare la societate.
- Nu mă lua aşa, că ameţesc. Mie spune-mi un singur lucru: crezi că omul nebun este
nebun?
- Nu.
- Dar de ce spui treaba aceasta?
- Pentru că el trăieşte într-o lume a lui.
- Da, acum mi-ai dat răspunsul direct. Într-adevăr aceea e lumea lui. Şi dacă vorbim de
lumea lui, vorbim de egoism, automat nu deschide sfera, vorbim de izolare, automat nu
deschide sfera, vorbim de mândrie pentru că nu vrea să comunice. Când vorbim de lipsa
de comunicare, Filocalia X spune aşa: “Cei ce nu se sfătuiesc cad ca frunzele”, deci
vorbim de moarte sufletească.
- Da, dar nu avem voie să amestecăm sufletul cu mintea.
- Ba da, că luminătorul trupului este ochiul, iar luminătorul sufletului este mintea. Vedeţi
că sunt în permanentă legătură? Noi nu gândim cu sufletul, noi cu mintea gândim, noi nu
gândim cu inima, gândim cu sufletul. Când spune: “De ce cugetaţi cele rele în inimile
voastre?”, despre ce este vorba? Despre inteligenţa sufletului, el are putere raţională, el
are putere cuvântătoare, el comunică cu exteriorul.
- Da, dar la noi în manual nu e aşa.
- În manual e ca în manual, dar dumneata trebuie să înţelegi că boala nebuniei este
îmbolnăvirea omului lăuntric, nu a omului exterior. Omul exterior exprimă discordanţa
interioară, atâta tot. Ca să vindeci omul interior, ai nevoie de restaurarea lui interioară şi
aceasta nu o găseşti decât în rugăciune, în medicamentul medicului, în liniştirea lui, în
sprijinul părinţilor, în spovedanie, în împărtăşanie, în Maslu şi atunci te vei regăsi.
- Da, dar nu toţi primesc aceasta.
- Pentru cei care nu primesc am şi eu un răspuns, nu schimbă Dumnezeu ortodoxia că nu
vor unii să se uite unde e El. Aceasta e treaba lor. Dumnezeu este Cel ce este. El aşa a
spus: “Eu sunt Cel ce sunt. Eu sunt începutul şi sfârşitul, Eu sunt alfa şi omega”. Lângă
această mândrie, pe lângă faptul că domneşte necredinţa, mai este nerecunoştinţa. Foarte
bine îşi găseşte locul. Niciodată un om mândru nu va avea recunoştinţă. Niciodată un om
necredincios nu va avea recunoştinţă. De ce? În momentul când tot ceea ce ai ţi se
atribuie sau îţi aparţine cu forţele proprii, cazi sub incidenţa altui cuvânt din Scriptură:
“Cel ce nu adună cu Mine risipeşte şi cine nu e cu Mine e împotriva Mea”. Îi explicam
într-o zi cuiva:
- Tu ştii că dacă o clipă nu ar fi oxigen, noi toţi am fi morţi? Nu are Dumnezeu nevoie să
trimită catastrofe naturale, murim aşa, cu soarele pe cer şi cu adierea vântului.
- Nu m-am gândit la asta.
- Noi respirăm viaţă. Tot ce e în jurul nostru e viaţă. Omul nu poate crea ceea ce e în
jurul nostru, nimeni, niciun laborator.
- Da, dar dacă luăm o porţiune de vid şi introducem în ea elementele din afară?
- De ce să le introduci? Le-ai făcut tu? Fă-ţi tu elementele!
A venit cineva şi m-a contrazis. Am avut o discuţie despre clonare.
- Nu sunt întru nimic supărat. Vreau un singur lucru, sunt de acord cu clonarea în
momentul în care mă duci într-un laborator şi în fiecare borcan ermetic, neermetic sunt
toate elementele chimice din tabloul lui Mendeleev, iar un om deştept, ca tine, ia de
acolo elementele, le combină între ele, face o celulă, îi pune un ADN pe care îl vrea el şi
de acolo înmulţeşte omul.
- Nu se poate, trebuie să iei măcar o celulă de la un om mort.
- Dar de ce să o iei din omul mort, că pe aceea a făcut-o Dumnezeu?! Tu ia din natură, fă
tu celula!
- Nu, aşa nu se poate!
- Dacă nu se poate, înseamnă că acela nu a făcut altceva decât să pună în oglindă ce a
lucrat Dumnezeu.
Deci nu e cu nimic omul mai deştept ca Dumnezeu, înseamnă că ştiinţa a demonstrat
încă o dată că Dumnezeu e acelaşi!
- Nu, cu mata nu o scot la capăt.
- Eu nu vă cer să o scoateţi la capăt, vă rog să-mi faceţi o celulă! Asta v-am cerut.
Sunteţi biolog? Aţi făcut Facultatea de Biologie, sunteţi doctor în ştiinţe biologice. Vă
rog să-mi faceţi celula, poftim în laborator şi creaţi-mi celula! Să mi-o arătaţi şi mie la
microscop.
- Nu se poate!
- Dacă nu se poate, înseamnă că totul e Dumnezeu!
Am încheiat discuţia; mi-a dat dreptate şi a spus:
- Sunteţi primul om care m-a încuiat.
- Nu am încercat să vă încui, am încercat să vă demonstrez că legile nefireşti ale naturii
nu pot fi amestecate cu nimic. Şi să vă daţi seama că cel mai vechi doctor rămâne tot
Dumnezeu. Vă rog să priviţi momentul în care l-a adormit pe Adam cu somn adânc, este
anestezia de astăzi pe care o facem noi în operaţii. În momentul în care a deschis şi a
luat coasta, este elemental chirurgical al zilelor noastre, luarea coastei este împrumutul
genetic de înmulţire a neamului omenesc prin voinţă şi gândire, este clonare, dar
termenul potrivit este în oglindă. Dar ce este important şi ce rămâne de mirare este că
niciun om nu ar putea face ce a făcut Dumnezeu. Aici rămâne ştiinţa ştiinţelor, că El a
luat celula bărbătească şi i-a ieşit parte femeiască – aceasta rămâne unicat în Scripturi şi
în toată ştiinţa medicală. Nimeni nu a luat o celulă bărbătească să facă femeie.
Dumnezeu rămâne cel mai mare doctor. El este academician doctor în ştiinţe medicale.
Şi atunci, noi, ceilalţi, ne raportăm la El. Când vom descoperi durerea pe fir nervos, când
vom descoperi uitarea pe celula nervoasă, când vom descoperi inteligenţa pe celula
nervoasă, când vom descoperi memoria pe celula nervoasă, atunci L-am întrecut pe
Dumnezeu. Biologic, noi am cercetat organul, dar nu i-am putut vedea funcţia, aceasta e
marea taină a lui Dumnezeu. Aici Dumnezeu se deosebeşte de noi, oamenii.
Noi am deschis o carapace şi am văzut un creier, am scos o tumoră, am operat un cheag,
un anevrism, dar nu am prins-o pe durere cu cleştele să o dăm afară. Dumnezeu a scos-o,
noi am văzut doar dezechilibrul, dar nu şi efectul lui. Alt lucru, noi am deschis o inimă,
i-am pus o valvă, i-am pus un stent, i-am pus un bypass, dar ce nu am putut noi pune
acolo? Nu am putut pune sufletul la loc. Pentru că atunci când am tăiat, el s-a ferit, nu a
stat în calea tăieturii – asta e numai Dumnezeu!
Luca al Crimeei spune: “Numai omul cu ochi de vultur, omul cu inimă de leu şi omul cu
mână de femeie poate fi chirurg, pentru că trebuie să ai atâta măiestrie, încât să mergi cu
bisturiul pe marginea durerii fără să atingi sufletul”. Vedeţi ce frumuseţe? Şi când i-a
scos icoana din cameră şi i-a luat candela din sala de operaţie, nu a mai operat niciodată.
A spus: “Eu singur nu pot face nimic fără Dumnezeu, Chirurgul meu de lângă mine”.

Fapta rea e ca un blestem

Blestemul din familie este foarte greu. Sfântul Nicolae Velimirovici explică în amănunt
ce e blestemul, că nu e neapărat necesar să se rostească în cuvinte un blestem asupra
cuiva, ci pur şi simplu fapta cea rea se întoarce ca un blestem asupra aceluia. Există o
vorbă populară, “Ce-ţi este scris în frunte e pus”, care are rădăcină în Scriptură, omul se
cunoaşte după fapte şi pomul după roade, cam aşa este şi cu blestemul. Blestemul nu
este o atragere a cuvintelor, pentru că vine Ioan Gură de Aur şi dezminte, Dumnezeu nu
se uită în gurile dobitoceşti ale unor necredincioşi sau clerici care aruncă vorbe grele pe
seama lui Dumnezeu, crezând că Dumnezeu le va împlini. Dar, în acelaşi timp, spune:
“Creştine, dacă în limba ta este untdelemn şi în inimă sunt săgeţi, acolo Dumnezeu S-a
dus de la dânşii”. Aceasta scrie în psalmi: “Dumnezeu părăsitu-i-a pe dânşii”. Şi tot în
psalmi spune: “De este nedreptate în mâinile mele, de am răsplătit cu rău celor ce mi-au
făcut mie rău şi de am jefuit pe vrăjmaşii mei fără temei, să prigonească vrăjmaşul
sufletul meu şi să-l prindă, să calce la pământ viaţa mea şi mărirea mea în ţărână să o
aşeze”. Adică sloboade Dumnezeu ispita diavolului să te chinuie în aşa fel până când nu-
ţi cugeţi singur fapta cea rea săvârşită, dar cum?
Aici e pentru prima oară când în blestem intervine conştiinţa. Unii pot blestema cât vor
ei, că noi nu ştim ce blesteamă, poate şi eu în viaţa mea am spus să-l ia naiba pe acela.
Am vrut eu, dar probabil l-a căutat naiba pe el şi s-a întors la mine şi m-a luat pe mine.
Deci blestemul e un bumerang. Tu îl arunci, dar nu ştii unde ajunge, că blestemul face
ocoliş. Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Îmi amintesc o întâmplare
păţită de mine. Prin anul 1994 sau 1995, mănăstirea avea oi. Eu le-am dat la stână la un
cioban. Nu m-am dus toată vara, nu m-am interesat. El mi-a adus toamna oile acasă, mi-
a adus nişte brânză într-o putină. Când am cântărit-o, nu era nici pe departe ceea ce
trebuia să-mi dea el. Acolo erau vreo 50 de kilograme, mai lipseau 80 de kilograme. Din
jenă, nu i-am spus că nu mi-a adus toată brânza, dar i-am bătut obrazul:
- Nu e prea puţină?
- Părinte, când voi mai avea vă voi da, Domnul ştie.
Eu am tăcut din gură şi în primăvară puneam părticele la proscomidie, zic: „Doamne,
dă-i un semn să vadă că e viclean şi mincinos şi şi-a bătut joc”. Am pus eu de câteva ori,
m-am plictisit, am uitat. În primăvara următoare, când trebuia să luăm oile la stână, el a
lucrat cu totul înţelepţeşte, ca să vedeţi că nu are legătură blestemul cu inima înfrântă şi
smerită. A strâns stâna, nu a venit imediat după oi, că mă cunoştea. A făcut prima brânză,
vreo 100 de kilograme, în stână, le-a pus în maşină, a venit cu ele la mănăstire şi a spus
aşa:
- Părinte, v-am adus restanţa de brânză de anul trecut. Acuma, dacă vreţi să-mi daţi oile
la stână, să nu merg cu golul, pun în maşină oile.
Atunci am zis în sinea mea: “Vezi că nu se loveşte gândul tău cu gândul lui
Dumnezeu?”. De aceea spune în psalmi: “Cugetul meu de la Dumnezeu de cugetele
voastre, fiii oamenilor, sunt ca cerurile de pământ şi ca răsăritul de apus”. Noi nu ştim ce
vrea Dumnezeu să lege sau ce vrea Dumnezeu să nu dezlege, dar ştim în schimb un
singur lucru, că Dumnezeu ne-a cerut următorul lucru – toată judecata a dat-o Fiului, nu
ne-a dat nouă dreptul de a judeca. În clipa în care se întâmplă o greşeală, noi trebuie să
ne rugăm şi de aceea i-am şi învăţat pe credincioşi, le dau rapid:
- Citeşte Psaltirea şi Sfântul Mina. Citeşte Paraclisul Maicii Domnului şi Arhanghelii
Mihail şi Gavriil; Dumnezeu ştie ce are de făcut.
Ei spun poveşti, tot ce vor, iar eu în pomelnic scriu cerere de folos, pentru că ştiu că
Dumnezeu va dezlega după socoteala Lui. Şi mulţi spun:
- Părinte, să ştiţi că s-a rezolvat, dar nu cum am crezut eu, ci altfel.
- Aşa a vrut Dumnezeu.
Dar de ce a vrut Dumnezeu? Ca să stopez răul, atunci când fac liturghie folosesc
următorul model, pun o părticică şi spun: “Doamne, ajută-i pe toţi cei pe care îi
spovedesc, Doamne, împlineşte cererile celor care mi-au poruncit să mă rog pentru
dânşii”, mai pun o părticică, “Doamne, ai grijă de cei care au pagubă, Doamne, ai grijă
de cei care nu au serviciu, Doamne, ai grijă de cei care au procese”. Nu stau să spun
rugăciuni din astea: “Te rog eu, Doamne, ajută pe robul lui Dumnezeu Ilie, că aşa vreau
eu”. Tot mă rog şi pun acolo părticele, că acela are şcoala de şoferi, că acela are examen,
că acela are bacalaureat, până se umple discul. La un moment dat, când socotesc eu că
am terminat în minte tot ce am avut, ce am vorbit duminica, peste săptămână şi am
terminat de pus părticelele, mai pun acolo câteva şi spun: “Doamne Iisuse Hristoase,
Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale şi ale mele ca duhovnic,
împlineşte tot ce crezi că este de folos!”. Şi cu asta am terminat, poate să nu se
împlinească niciuna, El ştie şi de ce, şi pentru ce.
Aşa este şi cu blestemul, tu arunci un bluestem, dar el te ajunge când nu te aştepţi.
Pentru ce? Că tu îl arunci la supărare, dar nu ţii cont, în contextul respectiv, de
circumstanţa atenuantă pe care merge Dumnezeu. Dumnezeu s-ar putea, pentru că tu ştii
mai mult, să-ţi ceară mai mult. Dumnezeu s-ar putea, pentru că acela e necredincios, să-i
ceară mai puţin. Spune: “Dacă cel ce m-ar fi mâhnit şi m-ar fi întristat ar fi fost străin,
vrăjmaşul meu, nu m-aş fi mâniat pe el, dar m-am mâniat pe cel ce a mâncat cu mine
împreună pâine în casa lui Dumnezeu”. Deci mai periculos e blestemul între creştini. De
ce? Pentru că amândoi cunosc legea iubirii şi a lui Dumnezeu. Şi atunci Dumnezeu ce
face? Aţi auzit în tribunal de dosare casate? Aşa se întâmplă şi în rai. Dumnezeu stă pe
tronul vremii, îngerii aduc cererile, că spune: “Nu defăimaţi pe cei mai mici ai mei, că
îngerii lor văd faţa lui Dumnezeu în cer”. Îngerul vine şi spune:
- Irina a blestemat-o pe Domnica pentru că i-a lăsat gâştele în porumb.
Vine îngerul Domnicăi şi spune:
- Doamne, Domnica plânge că a lăsat gâştele la Irina şi îi pare rău. O poţi ierta?
Acuma, Dumnezeu ar ierta-o, dar nu poate, că Irina I-a cerut să-i moară gâştele, să i se
întâmple nu ştiu ce. Dumnezeu ce spune? “Ia să-mi iau Eu harul de la amândouă şi lasă
să se judece între ele.” Şi când se ridică harul, cine intervine? Satana. Satana cum
lucrează? Altfel. Se duce şi îi mai spune Domnicăi la ureche o vorbă pe care a spus-o
Irina şi invers. Şi după ce iese vrajbă şi nenorocire, aleargă fiecare la preot şi spune:
- Părinte, dacă aţi şti cât de mult am greşit, ce facem, cum reparăm?
- Citiţi Psaltirea amândouă, să vedem cine e vinovat.
Şi cine e vinovat? Dracul care le-a întărâtat. Chiar le-am spus duminică la predică:
- Luaţi cartea lui Nifon Episcopul Constanţianei, episcop ascet, citiţi şi o să vedeţi cum
chinuie diavolul pe om.
Deci blestemul are rădăcină în diavolul, nu în Dumnezeu. Blestemul nu e de sorginte
divină. Dumnezeu când s-a supărat pe om a spus aşa, scrie în Scriptură: “Voi pierde
făptura aceasta de pe pământ. Deodată S-a căit după mulţimea milei Sale şi a spus: Nu
voi pierde, îl voi mântui”, că aşa spune: “Că vine să judece pământul,” o dată vine să ne
iubească, o dată vine să ne pedepsească, să judece, adică să cerceteze lumea cu dreptate
şi popoarele cu îndreptare. Întâi ne trimite dreptatea să vedem cât e de dură, că nu o
putem răbda, apoi ne trimite îndreptarea prin mila Lui. Deci mila şi dreptatea merg
împreună. Aşa spune în Psalmi, mila şi dreptatea s-au sărutat, Adevărul din pământ a
răsărit şi dreptatea din cer a privit.
Blestemul e ca un bumerang asupra celui care îl aruncă, dar poate acţiona şi asupra celui
căruia se aruncă blestemul şi asupra familiei lui. În general blestemul umblă ca un urlet
de şarpe, el propriu-zis de diavolul este purtat, că este ca o săgeată rânitoare. Când
găseşte inimă înfrântă şi smerită se întoarce. Aţi văzut că a blestemat şi i-a păţit ceva
soţul, calul, vaca ş.a.m.d. Am o întâmplare trăită de mine personal, banală la prima
vedere. În Bârnova era o femeie necredincioasă în primii ani când am venit noi. CeI de
acolo nu ştiau ce sunt aceia călugări, credeau că suntem o sectă, şi a spus:
- Cine dracu' v-a mai adus şi pe voi aici, în mănăstirea aceasta, să tulburaţi liniştea
satului cu clopotele astea toată ziua şi toată noaptea?
Noi trăgeam la vecernie, la liturghie, la parastas, la utrenie, la priveghere, dar ei s-au
învăţat cu aceste rânduieli, nu le mai ştiau după 50 de ani de comunism, şi ea mi-a spus:
- Dacă crezi că nu am dreptate, blesteamă-mă!
- Nu vă blestem deloc, eu vă spun un singur lucru: are grijă Dumnezeu. Pocăiţi-vă până
nu e prea târziu.
A doua zi vine un bărbat speriat la mănăstire:
- Părinte, opriţi blestemul, Părinte.
- Ce s-a întâmplat cu tine, ce blestem?
- Soţia mea a supărat ieri un călugăr de aici. Mi-a căzut calul în fântână, mi-a crăpat
vaca în lucernă. Mata îţi dai seama că eu sunt un om nenorocit?
- Gata, să se oprească. Stai liniştit că nu e nimica.
Mi-am dat seama cât de repede a lucrat Dumnezeu, pentru că ea, de fapt, nu avea nimic
cu mine, ea nu suporta că este rugăciune. A intervenit Dumnezeu ca să bage spaima în
toţi necredincioşii. A fost ceva banal, eu nici nu m-am gândit că o să-i facă treaba asta.
Ea ţipa acolo şi făcea urât, eu mi-am văzut de treabă, nu am stat la discuţie. Dar cum a
lucrat Dumnezeu de rapid! Sunt fapte care atrag blestemul.
Aveam, tot aşa, o femeie necăjită acolo care venea şi cerşea tot timpul, dar pentru că era
femeie, mie mi se muia inima gândind că poate e şi ea mamă, poate a fost mamă, pe
ideea aceasta mergeam, cum să o laşi să meargă cu mâna goală? Acesta e modul meu de
a gândi: dacă aş fi eu în locul lui, ce aş vrea să se întâmple? Şi atunci îmi vine foarte
uşor să judec, dacă îmi este milă de mine, îmi este milă şi de celălalt, nu e greu să iau
decizia. Şi i-am spus:
- Uite, ai fasole, ai făină, ai ulei, dar, te rog, nu le mai da pe băutură, că o să te
pedepsească Dumnezeu şi o să arzi de vie.
Eu am spus această vorbă fără s-o premeditez. Ea s-a dus şi a dat pe băutură tot ce a luat
de pomană, a băut, a uitat sticla de băutură lângă sobă, a curs jăratic, a explodat, s-a
aprins alcoolul acela sanitar şi până dimineaţă a ars casa şi ea a ars în casă. Şi am zis,
“Uite mânia lui Dumnezeu!”. De ce am scos această vorbă din gură? Deci, sunt cazuri
când blestemul trage singur, nu trebuie să-l aduci.
V-am spus, jignirea părinţilor, lovirea mamei, neascultarea faţă de părinţi, lovirea lor,
calomnierea lor, dispreţuirea lor, vorbele de insultă atrag nenorociri. Nu e voie. Poate să
te supere un părinte oricât de mult, rabzi, închizi gura, taci şi spui “Doamne miluieşte!”.
Pentru că acolo este toată mânia lui Dumnezeu, toată dreptatea Lui stă acolo. Numai El
ştie fiecare somn şi geană nedormită până ai ajuns mare şi nu e permisibil. Dacă spune
să cinsteşti pe părinţii tăi ca să-ţi fie ţie bine ani mulţi pe pământ, înseamnă că oglinda
părinţilor e şi după viaţă, nu numai în viaţă. Există părinţi cărora le e ruşine cu copiii lor
sau sunt părinţi care sunt mândri de copiii lor sau este acel egoism – orice părinte, oricât
de rău copil ar avea, tot are inima aceea să vadă ceva bun sau să caute ceva bun la el.
Mai vin oamenii la mine şi spun:
- Părinte, bea, înjură, nu-i credincios, dar e bun la inimă.
- Da, da. Fă mata rugăciuni pentru el ca să-l facem şi mai bun, că el e bun, dar e bun de
iad, e marfă solvabilă pentru diavol, abia aşteaptă să-l chinuie în focul veşnic.
Dar vin bieţii părinţi din dragoste absurdă, vor să-i vadă bine. Noi însă nu dăm acest
bine, tot Dumnezeu îl dă. Bătrânii mei au avut altă mentalitate, eu am crescut printre ei,
oamenii bătrâni nu gândesc precum cei mai tineri. Îmi ziceau:
- Da' de ce nu spui sărut mâna pentru masă? Ce, vrei să-ţi sece gura?
- Am spus sărut mâna pentru masă.
- Să aud şi eu.
Deci nişte reguli foarte fireşti şi chiar vă spun că până şi cei mai mari boieri la fel
procedau:
- Săru' mâna, mamă, gata, plec.
- Lasă, nu mai pupa mâna, du-te sănătos!
Adică cerea acest respect, faptul că îţi punea în farfurie, aceasta era şi vorba: “Atâta timp
cât eu îţi umplu farfuria, tu eşti obligat să mă respecţi”. Era o vorbă de la ţară pe care am
prins-o în plin.
Mai putem identifica şi un alt aspect: există blesteme uşoare şi blesteme grele.
Blestemele uşoare sunt blestemele de îndreptare, pe care le trimite Dumnezeu, blesteme
care cad din faptele noastre, din nebăgare de seamă. De exemplu, ori pe vreun om am
amărât, ori legătură nedezlegată am luat, ori din pizma şi lucrarea diavolului am alunecat
sau fără de băgare de seamă am vorbit sau altceva nechibzuit am vorbit. Din acestea
putem scăpa. Cel mai des blestem pe care îl auzim noi la ţară este: „Lua-te-ar dracul”.
Este cel mai frecvent blestem, pe care cu atâta uşurinţă îl rostim, încât nu ne dăm seama
de gravitatea lui. Să ştiţi că blestemul rostit trebuie spovedit, pentru că tot ce avem noi în
casă, că este pasăre, că este animal, că este copil, poate fi afectat. Sau: “Mânca-te-ar
boala” sau “Lua-te-ar naiba” sau “Trăsni-te-ar”, sunt vorbe care nouă ni se par
inoffensive, că nu am înjurat de lucruri sfinte, dar sunt mai periculoase ca lucrurile
sfinte. Pe cât de uşoare sunt, pe atât sunt de periculoase.
De ce spun că sunt blesteme uşoare? O mamă, o bătrână simpatică, a venit la mănăstire
şi am spovedit-o cu ani în urmă. În 1991, când am venit la Bârnova, Mănăstirea Bârnova
era singura din împrejurimi până la bisericile şi mănăstirile din Iaşi. Atunci era doar
Cetăţuia, cu Părintele Teofan, mai târziu s-au deschis Trei Ierarhi şi Golia. Pe perimetrul
Mănăstirii Bârnova, toate satele acelea nu aveau preot, era după revoluţie, în regimul
Ceauşescu exista un preot la patru sate, era foarte greu. În Poieni se afla un preot care
slujea şi în Păun, în Pietrărie era un preot care slujea şi în Bârnova jos, era la noi la
mănăstire şi apoi l-a dat la paraclisul din sat, până în Ciurea. Era Părintele Bostan, avea
vreo 90 de ani şi nu se putea deplasa, erau Curăturile, era Dumbrava, Şanta, Lunca
Cetăţuii, toate care erau fără preot, Vişani, Bucium era până la Părintele Carp. Eu eram
în acele sate, cum se spune, singurul duhovnic al lor, care le ascultam păsurile la orice
oră. Stăteam din două motive, una, că era mănăstirea săracă, să avem din ce trăi, şi doi,
eram dornic de afirmare, că eram tânăr şi doream şi eu să spovedesc, să am ucenici, să
fiu căutat, să fiu cineva. De ce? Fiecare trăieşte acest sentiment. Eram bucuros că stau
cinci-şase la coadă sau zece, sunt oameni la poartă, înseamnă că valorez şi eu ceva.
Uşor-uşor am spovedit toate acele sate. Cunosc totul din Tufeştii Scânteii până în Poieni
spre Vaslui şi până în Holboca şi în capătul Leţcanilor, toată Valea Lupului, ştiu totul, am
spovedit toate acele sate, pentru că erau puţini preoţi şi nu faceau faţă. Ei, când au auzit
că s-a deschis o mănăstire nouă, rapid au năvălit. Părintele Teofan era şi el în putere, dar
în vârstă, şi era mai mult cu molitfele, dezlegările. Atunci, am urmat după Părintele
Cleopa tot cu spovedania şi spovedeam de dimineaţa până seara. Într-o zi vine o băbuţă
şi îmi spune aşa:
- Părinte, am un păcat pe care nu l-am spus nimănui.
- Da, bunică.
- Părinte, am scos odată o vorbă nechibzuită şi mi-am nenorocit familia.
- Cum, bunică?
- A venit băiatul beat. Eu veneam de la muls vaca şi când l-am văzut în faţa ochilor tot
cum se clatină, tot murdar de glod, am zis: “Mai bine te vedeam între scânduri decât în
halul acesta”. M-am dus în casă, l-am spălat, s-a culcat, am uitat. A trecut vremea şi la o
săptămână sau două s-a dus din nou la băut, a dormit pe linie şi mi l-a tăiat trenul. Mi l-
au adus chiar în scânduri de la morgă. Îmi pare rău, că au rămas copiii în urmă, cu soţia.
Dar, uite, vorba asta nechibzuită am spus-o şi mă căiesc toată viaţa mea. De ce nu am
putut eu să cer altceva atunci? Că mi-a ascultat Dumnezeu rugăciunea şi aşa mi l-a adus.
Vedeţi? Acestea sunt blesteme uşoare. El e uşor la prima vedere. Of, când spunem acest
cuvânt, “of”, pe Dumnezeu îl mâniem. De ce? Noi spunem “of” pentru că s-a spart un
geam, pentru că a intrat cineva cu glod în casă, că a uitat frigiderul deschis, că a dat
drumul la apă în baie şi a fost neglijent, că a lăsat patul desfăcut. Dar Dumnezeu, că
tolerează păcatele a 6 miliarde de oameni pe glob, şi păgâni, şi nepăgâni, şi atei, şi
neatei? El cum iartă în fiecare secundă? Le iartă pentru că a existat jertfa crucii lui
Hristos şi răstignirea Mielului şi deşertarea Fiului din Treime în Fecioara ca să ne
mântuiască cu micile mărunţişuri pe care le păţim noi. Noi spunem: “Vai, ce greutăţi!”.
Avea Părintele Cleopa o istorioară frumoasă, era foarte semnificativă. El dorea să curme
plângerea din tine, adică autovăitarea noastră. Spunea aşa:
- Mamă, astea sunt greutăţi care le aveţi voi, nu aveţi bani în portofel şi lux cum vreţi
voi? Staţi să vă spun eu ce e greul. Stătea un om la pat şi era tot răni şi cârtea tot timpul
şi a zis: „Doamne, lasă-mă mai bine să stau trei ceasuri în iad, numai ia-mă de pe
pământ, că nu mai pot”. A venit îngerul şi l-a întrebat: „Eşti hotărât?” „Sunt hotărât.” I-a
luat sufletul, l-a dus în iad, l-a lăsat acolo şi dus a fost îngerul. Şi se văita bietul suflet:
„Doamne, du-mă pe pământ să rabd până la a doua venire, numai să nu mai spun
niciodată că e greu pe pământ. Doamne, du-mă pe pământ şi ţine-mă cât vrei Tu, numai
nu mă pedepsi, pentru că aici mi-i sfârşitul, dacă eu de aici nu mai ies”. La un moment
dat, a început să spună: „Doamne, nu Te gândeşti la mine? Ai spus că mă laşi aici trei
ceasuri şi eu stau de sute de ani şi nu mai vii să mă iei?!”. Deodată apare îngerul şi
întreabă: „Cârteşti? Vezi? Abia ai stat trei minute”. „Du-mă pe pământ să mai rabd încă
două vieţi, numai scoate-mă de aici. Să fiu tot trupul numai răni şi suferinţe şi foame şi
sete, numai aici să nu stau.” Deci atât de necomparabilă este mânia dreptăţii lui
Dumnezeu pentru cei care nu cred şi Îl batjocoresc pe Dânsul, faţă de cât de mici
încercări ne dă El nouă pe pământ. Pentru că noi nici nu ne-am învăţat cu jertfa. Ia să ne
mai bată şi cuie, ia să ne mai biciuiască, ia să ne mai tragă la palme, ia să ne pună pe
cruce, ia să ne pună cunună de spini, ia să mai stăm flămânzi, ia să mai stăm în temniţă,
ia să mai stăm cu picioarele pe butuc, ia să mai stăm scuipaţi şi batjocoriţi! Am scrie la
CEDO. Dar Hristos le-a răbdat pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire.

Blestem, afurisanie, anatema

În ceea ce priveşte legătura dintre blestem, afurisanie şi anatema, trebuie să facem o
distincţie. Blestemul atrage după sine anumite fapte, indiferent dacă este pus sau nu,
pentru că zice, de exemplu: „Blestematule”, fără să spună cineva ceva din gură, după
faptele săvârşite. Aceste blesteme sunt cuvinte grele aruncate, rostite sau trăite prin
propriile fapte ca pedeapsă slobozită de Dumnezeu sau de mânia semenilor. Aici spune
aşa Sfânta Scriptură: în momentul în care cineva ţi-a greşit, ceartă-l între el şi tine. Dacă
s-a îndreptat, iartă-l. Dacă nu s-a îndreptat, mai cheamă doi-trei, din nou ceartă-l. Dacă
s-a îndreptat, ai câştigat pe aproapele tău. Dacă nu s-a îndreptat, spune-l Bisericii, adică
soborului. Apoi Biserica ia decizia şi în momentul în care l-a certat şi nu s-a îndreptat, îl
afuriseşti, adică îl îndepărtează de Trupul lui Hristos. Îl opreşte de la Sfânta
Împărtăşanie, de la accesul la cele şapte Taine. Deocamdată este pus în starea de
pocăinţă, în starea de pridvor, în starea de penitenţă în spatele bisericii sau la uşa
bisericii, cum arată Proloagele şi Vieţile Sfinţilor. Dar în clipa când nici aşa nu ascultă
sau leapădă învăţătura cea dreaptă sau vine şi aduce o învăţătură nouă sau schimbă o iotă
sau o cirtă din lege, este deja o abatere foarte gravă. Spune Apostolul Pavel: “Înger din
cer dacă ar veni să vă aducă altă Evanghelie decât mi-a vestit mie Hristos şi v-am vestit
eu vouă, anatema să fie”. Ce înseamnă anatema? Despărţirea de viu de Biserica şi Trupul
tainic al lui Hristos şi mergerea de viu în iad cu dracii, adică tu eşti deja jertfa lor încă de
pe pământ, deci eşti lepădat, eşti apostat, sau chiar mai mult decât apostat, nu mai faci
parte din Trupul tainic al lui Hristos, ai fost tăiat, cum au fost Origen şi mulţi alţii care
au fost anatematizaţi şi au fost excluse din Biserică scrierile lor, părerea lor, mentalitatea
lor. În timp s-au revizuit, s-au corectat şi ceea ce a corespuns cu interpretarea dogmei
ortodoxe s-a păstrat, s-au numit scrieri alese sau texte veridice, restul au rămas ca nişte
minciuni, cunoscute ca scrieri gnostice. Tot ce este fals în Biserică este anatema. Primul
care este dat anatema de Biserică este diavolul. Aşa spune Apostolul Pavel: “Cel ce nu
iubeşte pe Domnul să fie anatema”. Scrie acolo frumos, în Epistole. Anatema este cel
mai greu blestem şi pe acesta nu-l poate ridica decât episcopul sau sinodul şi tot ei îl pun
asupra celui în cauză, care iese din rânduiala cea dreaptă a credinţei.

Violenţa în familie
Violenţa domestică se manifestă atât în familii, cât şi în rândul celor care trăiesc în
concubinaj, unde sunt şi copii, care ajung marcaţi de suferinţe majore. Au apărut diferite
fundaţii care asigură găzduire, un număr limitat de zile, persoanei care a fost maltratată,
agresată, tratată necorespunzător. Nu ar trebui ca aceste fundaţii să se ocupe de o
educare a familiei ca să nu se ajungă la violenţă? Se întâmplă ca femei care au fost
maltratate să stea la fundaţie, apoi intră într-o altă relaţie, unde sunt tratate la fel sau
chiar mai rău. De ce acest lucru? Datorită fundaţiei, există două feluri de sprijin, unul
pozitiv şi unul negativ. Pozitiv pentru moment, deoarece lasă impresia că dă o mână de
ajutor, dar negativ prin faptul că adânceşte mai mult boala şi suferinţa celor care au
ajuns la punctul respectiv. Problema fundamentală care trebuie rezolvată de aceste
fundaţii, sau de către societatea civilă, de forurile superioare ale ţării, nu o reprezintă
violenţele din familie, ci problema locurilor de muncă, problema locuinţelor sociale care
ar trebui să existe. În momentul în care unui om îi asiguri un loc de muncă şi o locuinţă
socială, el este obligat să muncească pentru a-şi plăti locuinţa în care trăieşte. Sistemul
comunist a ştiut să facă acest lucru, a asigurat o locuinţă pentru fiecare, după nevoile pe
care le avea. Deci dacă programa socială din perioada comunistă a ştiut să ţină cont de
acest lucru, aşa cum într-un sistem nu totul poate fi rău şi nu totul poate fi bun, la fel şi
aici trebuie rezolvată această problemă.
Violenţa în familie are la bază două lucruri. Unu, nechibzuinţa celor doi, soţ - soţie sau
mamă şi tată, noi nu ştim acum ce fel de familii sunt, există şi familiile de probă,
concubinajul. A doua inechitate este imoralitatea. Dacă aţi fost atenţi, cel puţin de patru-
cinci ani încoace, pornografia şi mass-media aceasta dezbrăcată, ca să spunem aşa, şi-au
făcut loc pe toate ecranele, în toate revistele, în toate emisiunile. De fapt, ce au făcut? Au
stimulat animalul lăuntric sau pofta sălbatică nechibzuită din omul raţional. Pur şi
simplu au ucis oamenii sufleteşte mai înainte de moartea trupului. Oameni la 30 de ani,
la 40 de ani, la 60 de ani se trezesc că s-au dezvoltat în ei simţurile tinereţii, devin
geloşi, devin suspicioşi, devin amanţi, devin concubini şi creează mariaje false, ascunse,
în afara căsătoriei. Şi atunci sigur că în momentul în care în familie apare o problemă,
indiferent că de vină e soţia sau soţul sau perechea, normal că celălalt îl întreabă: “Unde
ai fost? Ce ai făcut? De unde vii? Ce s-a întâmplat? Cum se explică? Care e cauza?”.
Neavând fundament şi răspuns la problema respectivă şi pe fondul băuturii, care este o
modă, are un puseu de furie.
În perioada comunistă, dacă vă aduceţi aminte, între orele 10 şi 5 după-amiaza se
serveau băuturi alcoolice în magazinele care desfăceau asemenea produse. Acum omul
are bar nonstop şi poate bea la fiecare pas de dimineaţa până seara. Ei fac propaganda
ţigărilor, fac propaganda consumului de alcool neautorizat. Dar autorizează-le! Fă patru
magazine unde să se poată bea alcool sau consuma ţigări avizat. Oriunde vrei găseşti,
orice om este producător de ţigări, orice om este producător de alcool. Şi atunci, sigur, în
spatele acestei mafii a alcoolului şi a ţigărilor, de fapt, ce se ascunde? Cronicizarea
bolilor sufleteşti şi trupeşti ale românilor. De obicei violenţa vine din partea bărbaţilor,
dar sunt şi femei care stau în baruri, pentru că s-a înmulţit şi acest fenomen. Indiferent
care ar fi numărul lor, tot bărbaţii sunt cei care sprijină permanent crâşma, pentru că el
nu este bărbat dacă nu bea. Trebuie să arate că el este cel care poate duce tăria. Şi dacă
ar putea-o duce raţional şi intelectual ar fi cum ar mai fi, dar o duce numai biologic, cară
povara după el, vine, sparge, bate, fură, înjunghie.
Toate programele de ştiri din mass-media au grijă ca în societatea românească să fie
prezentate românilor doar violurile, pentru a stimula acest lucru, crimele, pentru a
stimula acest lucru, divorţurile, pentru a stimula acest lucru, bătăile, ultrajele. Dar nu dă
nimeni exemple educative, o familie model, copii model, părinţi model, bunici model,
creştini model. Avem postul de televiziune bisericesc Trinitas, dar câţi stau să se uite pe
Trinitas? Normal că toată lumea caută în programe filme sau show-uri deşănţate. Toată
încurajarea mass-media are patru rădăcini: violenţa, crima, sexul şi ultrajul. Toată lumea
se bate, toată lumea ştie karate, toată lumea boxează, toată lumea face judo, toată lumea
sare pe geam cu butelia în spate când explodează, toate maşinile explodează, toate
blocurile sar în aer, toată lumea mitraliază, toată lumea cunoaşte strategii de pază, deci
scenarii, că de asta se şi numesc filme artistice. La baza acestor filme stau nişte scenarii,
aşa explică psihopedagogii şi psihologii această raţiune a mass-media: pun acolo
pătrăţelul, că-i roşu, că-i galben, că-i verde, că-i 12 ani, că-i 13 ani, că-i 16 ani, că-i
dramă, că-i durere, că-i dragoste, că-i moarte, că-i viaţă. Dar noi nu putem şti la ce oră
deschid copiii televizorul, noi nu putem şti la ce oră sunt desene animate. Tu îi pui tot
felul de căpcăuni ciudaţi, adică desene animate moderne, şi ai eliminat Tom şi Jerry, ai
eliminat poveştile normale care puteau să-i dezvolte ca şi copii, nu să-i dezvolte ca
maturi.
Scria într-un articol de ziar, s-a constatat că foarte mulţi copii se maturizează precoce,
devin anxioşi, devin depresivi, devin violenţi, devin trişti şi marcaţi social. Da, el până la
8 ani e sătul de calculator, până la 10 ani e sătul de internet, până la 14 ani e sătul de
filme pornografice, până la 15 ani deja el cunoaşte viaţa trupească şi atunci eu mă întreb:
ce mai poate experimenta acel om dacă din frageda lui copilărie a experimentat totul?
Nu a rămas absolut nimic neexperimentat. El ştie tot. Şi unde mai pui că de la vârsta de
7-8 ani deja se fumează, unde mai pui că de la vârsta de 10 ani deja se consumă băuturi
alcoolice şi unde mai pui că tot societatea a creat acel telefon la care copilul îşi reclamă
părintele dacă îl educă într-un mod puţin mai categoric, să nu spunem agresiv, că orice
părinte îşi iubeşte copilul şi îi vrea binele.
Niciodată nu vom întâlni părinţi care doresc să-şi ucidă copiii. Avem cazuri izolate de
paranoici, întâmplătoare, unde poate tot cu băutura în cap sau tot pe baza agresiunii
familiale sau a lipsei de educaţie sau a moralităţii din familie s-a ajuns, Doamne fereşte,
la o nenorocire. Dar noi nu putem generaliza o societate în care trăiesc zeci de mii de
tineri, zeci de mii de copii, că doar avem 1.800.000 de mame tinere, avem vreo
2.000.000 de mame cu copii majori şi minori, avem aproape 1.000.000 de mame cu
copii trecuţi de majorat. Acestea toate au educat copii, nu s-au luat după mass-media.
Acestea au pus de trei ori pe zi masa, au băgat rufe la spălat, au făcut temele cu ei ca să
meargă la şcoală. Deci o anumită implicare în viaţa de familie. Dar pentru rezolvarea
acestei nenorociri, pentru mame agresate, pentru copii maltrataţi şi alte probleme, ar
trebui să existe acele centre de plasament, unde mama şi tata sunt chemaţi să primească
o educaţie, nu un ajutor care ţine o săptămână şi după aceea începe circul din nou. Aici
este vorba de o schemă, o anumită structură organizatorică. Mai ia bani un psiholog, un
director, un adjunct, un contabil, un portar, un bucătar şi ei nu fac altceva decât circuitul
unei slăbiciuni din care se trăieşte tot într-o organizaţie guvernamentală, pe baza unor
bani încasaţi tot de la contribuabili. Nu este neapărat întotdeauna o chestiune benefică.
Sfântul Ioan Damaschin, unul dintre marii dogmatişti, cel care a şi scris “Dogmatica
ortodoxă”, un mare trăitor şi un mare comunicativ cu transcendentul, un om al lui
Dumnezeu care vorbeşte cu Dumnezeu, spune aşa: “Binele nu este bine dacă nu este
făcut bine”. Şi când se bazează pe acest lucru spune clar: “Şi milostenia să asude în
mâna ta, şi sfatul să fie o milostenie şi mustrarea şi certarea să fie o milostenie”. Deci pe
om, când face rele, nu-l chemi, îi dai mâncare şi-l pui să doarmă gratis, ci îl implici în
viaţa socială. Repet, am aceeaşi părere pe care am susţinut-o întotdeauna – noi trebuie
să-i ajutăm pe cei care doresc să facă parte din societate, nu pe cei care nu doresc.
Iar aceasta din următorul motiv. Să luăm altă metodă de corecţie. Un bărbat sau o femeie
fac gălăgie, se bat. Este înştiinţată poliţia, mama este luată la plasament. Ce face tata?
Este amendat cu o sumă de bani, nu are de unde să o plătească, oricum ei sunt nişte
amărâţi, nişte şomeri, nişte imorali sau poate chiar nişte oameni neintegraţi social. Şi
atunci ce face? Îl duc la închisoare, trebuie să lucreze în comunitatea publică de valoarea
sumei banilor şi în loc să vină educat de acolo, din contră, vine mai stricat, că poate
acolo întâlneşte oameni mai răi decât era el. Trebuie găsit un act de educaţie prin care
familia să fie responsabilizată de îndatorirea pe care o are, nu de substituirea
îndatoririlor. Dacă nu facem aceasta, restul este în zadar, putem face noi zece fundaţii pe
fiecare comună. Se vor învăţa mamele să vină să mănânce şi să trăiască gratis, că se dă
de la stat. Vorba unui politician român: „Românii aşteaptă, dar nu ştiu ce”.
Noi trebuie să învăţăm să fim buni agricultori, pentru că avem o ţară agrară, să fim buni
gospodari, pentru că deţinem cel mai bun fond funciar pe care-l poate avea orice ţară cu
munte, cu apă, cu ploaie, cu tot ce vrem noi. Trebuie să fim cei mai serioşi oameni,
pentru că avem la rădăcina noastră baza seriozităţii, morala ortodoxă. Morala creştină
românească are la bază învăţătura bisericească. Cred că România este ţara cu cele mai
multe biserici şi mănăstiri, dacă am sta să facem un inventar al tuturor ţărilor ortodoxe.
Avem atâta personal monahal drept dovadă că vatra e sănătoasă şi se nasc noi speranţe.
Vin alţi tineri din urmă care înlocuiesc generaţia care trece. Ca dovadă că încă avem
mame sănătoase şi copii sănătoşi, avem mentalităţi sănătoase. Deci noi nu putem spune
că ne putem compara cu America, Anglia, Germania sau alt stat occidental care nu are
contact cu biserica. La noi clopotul şi toaca se aud în timp ce mergi pe stradă, în timp ce
îţi faci piaţa, pentru că nu faci doi paşi şi ai o biserică.
În primul rând, la baza familiilor dezintegrate stau lipsa de credinţă, lipsa de bun simţ,
lipsa de moralitate. Ce are ca fundament această familie în care există agresiune?
Imoralitatea. Dacă ei ar avea puţin bun simţ, ar acţiona altfel. Era o vorbă bătrânească:
„Ai o vârstă, se uită lumea la tine. Ţie nu-ţi este ruşine că te văd oamenii?”. Aşa te
întreba când erai acasă. „Măi, se uită lumea la tine. Ce socoteală dai oamenilor care te
văd pe drum?” În ziua de astăzi cred că ar trebui să înviem lucrul acesta. Nu se cumpără.
Ştiţi, singurele lucruri pe care nu le putem găsi în magazinele de specialitate sunt bunul
simţ şi morala personală. Acestea se dobândesc. Aşa cum omul a fost înzestrat cu raţiune
şi cu intelect şi cu cuvânt, aşa a fost înzestrat şi cu conştiinţă. Cine şi-a pierdut-o trebuie
să şi-o caute, iar cine o are să o reactiveze, adică să o regenereze. Aceasta vine numai
din cunoaşterea lui Dumnezeu, cum ne spune Părintele Stăniloae, “Cunoaşterea lui
Dumnezeu din împrejurările vieţii”.
Cu toate acestea, la ora actuală se înregistrează şi progrese: la spital ai o capelă, la
închisoare ai o capelă, la căminul de copii ai o capelă. De ce? Ca prin vederea preotului
să-şi aducă aminte de Dumnezeu. Spune la un moment dat psalmistul David: “De m-ar fi
ascultat Israel pe Mine şi ar fi păzit poruncile Mele, întru nimic aş fi smerit pe vrăjmaşii
lor, dar aşa, i-am lăsat să meargă după mintea lor şi după voile lor şi s-au pierdut între
neamuri”. Aşa şi noi, Dumnezeu ne-a făcut creştini, ne-a dat o biserică, o pleiadă de
sfinţi. Ne-a dat. Modele aveţi, urmaţi-le! Nu poate veni Dumnezeu să urmeze modelele
în locul nostru, pentru că, închei aici cu un cuvânt din Sfânta Scriptură, vine învăţătorul
de lege şi întreabă:
- Ce să fac ca să mă mântuiesc?
- Ce scrie în lege.
- Dar ce scrie în lege?
- Să iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi.
Păi, iubeşte! Prima poruncă din lege este să nu dai cu parul în soţie. Femeia să-şi
respecte bărbatul şi să se teamă de el în duh bisericesc, adică în duh dumnezeiesc, iar
bărbatul să o iubească pe femeie cum a iubit Hristos Biserica. Dacă el e un neisprăvit,
este deplasat intelectual şi psihologic şi este anormal, este jalnic din punct de vedere
moral, atunci vina este şi a femeii, că şi-a luat un asemenea model. Dacă ea consideră că
aşa este Hristos în cer cum e bărbatul ei, să asculte în continuare, dacă nu, să-şi
regăsească cărarea unde s-a rupt firul.
Când cădem în dezechilibru, toată lumea întreabă:
- Ce să facem ca să stârpim răul?
Alţii întreabă:
- Ce să facem ca să oprim necazurile?
Un copil de 10 ani mă întreabă:
- Părinte, dar dacă Dumnezeu este iubire, de ce este atâta rău în lume?
Şi atunci, sigur că m-am gândit cum să-i explic: da, dar Dumnezeu este iubire numai
pentru cei care iubesc. Pentru cei care urăsc, acelaşi Dumnezeu este un Dumnezeu al
urii, pentru că El se depărtează şi vine diavolul şi-I ia locul, vine tot cu chip de
dumnezeu, ne înşală şi ne trage la rele, că el e dezbinătorul. Dumnezeu n-o să facă rău
niciodată, dar când vede că omul nu vrea să înţeleagă, se retrage şi îi lasă loc: „Omule,
desfăşoară-te şi suportă-ţi consecinţele”. Aşa că i-am spus:
- Răul reprezintă consecinţele lipsei de conştiinţă, nu ale iubirii lui Dumnezeu. Nu
Dumnezeu a creat răul. Răul s-a creat prin sine.

PARTEA II
Destrămarea familiei

Ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu mai despartă (Marcu 10, 9).

Divorţul
Sunt situaţii când cei doi soţi trăiesc în neînţelegeri, ajung la divorţ, divorţează şi apoi
unul dintre ei îl şantajează pe celălalt prin propriul copil, dacă nu chiar amândoi
reciproc. În ceea ce priveşte copiii, putem spune că ei trăiesc ei o traumă sau, nefolosind
termenul de traumă, putem vorbi propriu-zis de un dezechilibru de familie. În momentul
în care cei doi soţi nu-şi îndeplinesc datoria lor morală faţă de copii, aceştia devin pionii
din tabla de şah a divorţului, pentru că, bineînţeles, copiii întotdeauna, chiar dacă sunt
copii, vor specula drama părinţilor prin faptul că de foarte multe ori copiii înclină spre
partea unde sunt atraşi. Atât mama cât şi tata încearcă din punct de vedere moral să se
arate cât mai indulgenţi, să se arate cât mai omenoşi, cât mai prietenoşi, cât mai la voia
copiilor, tocmai ca să-i poată târî într-un proces care are loc în familie şi să le ceară să
dea o declaraţie în favoarea unuia sau a celuilalt.
În momentul în care avem de-a face cu părinţi care se luptă cu aceşti copii, la cine să
rămână, cum se spune, după lege şi după legile firii? Corect ar fi mama să aibă
întotdeauna grijă de copii, pentru că mama este cea care poate să educe un copil în limita
normalului, deoarece este mai grijulie şi mai responsabilă. În societate veţi vedea foarte
puţini bărbaţi care au fost lăsaţi de soţii cu copiii şi foarte multe femei care, fiind
divorţate, cresc copiii cu sau fără pensie alimentară. Aici trauma nu se resimte din punct
de vedere sufletesc, sufletesc are mai puţină importanţă. De obicei, toate mamele acestea
care ajung la divorţ îşi găsesc sprijin într-o rudă, într-un frate, într-o soră, într-un părinte,
mamă sau tată, deci bunicii copiilor. Dar mai mult decât atât, îşi găsesc uneori liniştea
chiar lângă biserică. Dacă aceşti copii iau calea lui Dumnezeu, ei nu au nimic de pierdut,
pentru că lângă biserică ei învaţă o anumită morală care îi duce întotdeauna la bine. Sunt
taţi care forţează nota pentru a obţine copiii, iar în momentul în care apare refacerea
familiei (asta şi în cazul unui deces, este valabil acelaşi lucru când moare partea
maternă), taţii de obicei sunt preocupaţi de refacerea căsătoriei, iar această refacere a
căsătoriei este mai febrilă la un bărbat decât la o femeie. Femeia, de exemplu, mai are
acea îndrăzneală şi spune: “Am copii, dacă vrei să mă iei cu copii, să mă înţelegi aşa
cum sunt, facem pasul, dacă nu, ne despărţim”. Bărbaţii doresc să nu rămână singuri, ei
au nevoie de un sprijin, pentru că se cunoaşte nemijlocit rolul unei femei în casă.
Închipuiţi-vă că partea nevăzută a gospodăriei în căsătorie nu s-a cinstit niciodată.
Bărbatul, de exemplu, dacă a venit obosit de la serviciu, se pune în pat, se odihneşte sau
aşteaptă să i se întindă masa. Pe când femeia, şi ea după opt ore de muncă, indiferent
dacă e în serviciu prelungit sau orice fel de activitate ar avea, vine acasă şi începe
spălatul şi îngrijitul copiilor, făcutul lecţiilor, educaţia, pregătirea pentru a doua zi, pune
masa bărbatului, spală haine. Sunt o mulţime întreagă de activităţi pe care nimeni nu le
vede.
În general, când se ceartă soţii, el spune: “E leneşă, nu avea serviciu, stătea acasă”. Dar
în străinătate, unde se duc românii noştri pentru un bănuţ, o femeie, o bonă, o
îngrijitoare, o menajeră, e plătită cu 800 sau 1.000 de euro ca să facă toate cele ale casei,
spălat, curat, mâncare, călcat, întreţinut. Pe când mama, gospodina casei, toate astea le
face gratis, ele nu se văd niciodată, nu se găsesc reflectate nicăieri. Şi atunci, sigur că
este foarte uşor să spui: “Eee, femeia, doar n-are serviciu, stă acasă”. Stă acasă, dar nu
doarme, face o muncă ce nu-şi are efectul. Ai umplut maşina, peste o zi iar e plină, ai
spălat chiuveta plină de vase, la următoarea masă iar e plină, ai dat cu aspiratorul, la
următoarea mişcare iar trebuie dat, acum ai făcut piaţa, acum e frigiderul gol. Acum ai
umplut cămara cu provizii pentru o săptămână, acum e din nou goală.
Toate acestea sunt treburile femeii. Femeia care e chibzuitoarea casei, cum spune Ioan
Gură de Aur, limanul familiei, aleargă între două pieţe şi cumpără ce e mai ieftin şi mai
mult, numai să-şi poată asigura aprovizionarea şi să ţină echilibrul casei. Unii spun: “Nu
pot posti”. E adevărat că nu poţi posti. Nu poţi posti dacă nu ai o femeie gospodină,
pentru că mâncarea de post este mai bună, dar este costisitoare şi implică talent. În
momentul când ai intrat în bucătărie, acolo e o adevărată artă. Aceea e arta femeii. Dar
în momentul în care apare divorţul, apar şi tot felul de reproşuri, şantaje. Băiatul începe
să fie sfătuit de tata: “Vezi că mama e aşa”. Fetiţa sau băiatul sunt sfătuiţi de mama:
“Uite, tata e aşa”. Acestea sunt cele mai mari greşeli, de care avocaţii şi judecătorii ar
trebui să ţină seama şi să le pună pe seama Scripturii, că tot e vorba de jurat pe Biblie
acolo. Eu am fost întotdeauna împotriva divorţului şi am spus aşa: de ce oare avocatul şi
judecătorul dau atât de uşor drumul la divorţ, când foarte multe divorţuri ar putea fi
remediate prin aşteptare? Am avea prima etapă, în care li se poate spune: „Mai staţi un
an de zile, să vedeţi dacă aţi ajuns la concluzia care trebuie”. Vine etapa a doua: „Mai
staţi şase luni de zile să mai aducem nişte probe, să vedem ce se poate repara la
problema aceasta”. La final, în etapa a treia, caută cu adevărat pe cel mai vinovat şi
pune-i o taxă de nerespectare a familiei sau dă-i o amendă din care el să înţeleagă
responsabilitatea familiei.
Oamenii vin cu atâta uşurinţă în faţa Sfântului Altar, se căsătoresc, depun mărturia pe
Scriptură că vor sta până la sfârşit, depun făgăduinţele, primesc Taina Cununiei, primesc
naşii, primesc tot respectul Bisericii, dar când se duc la divorţ nu mai trec pe la biserică.
Se duc, semnează rapid divorţul şi au plecat ca şi cum nimic nu s-a întâmplat. Eu cred că
cel mai greu lucru într-un divorţ nu este împărţirea lucrurilor. Un pat sau o masă o faci
dintr-un salariu sau dintr-o rată, dar în momentul în care ai împărţit copiii, ai dezbinat
familia. Aşa este familia în divorţ. Când unul dintre soţi s-a rupt, automat suferă
amândoi. Din cauza orgoliului, niciodată nu vor recunoaşte că unul suferă sau celălalt
suferă, ci întotdeauna va fi gradul de comparaţie. Eu, care spovedesc, am întâlnit multe,
multe cazuri. Foarte multe le-am prevenit şi chiar am reuşit şi sunt încântat de lucrul
acesta. Le-am spus:
- Un an de zile nu vă dau voie să divorţaţi, deoarece cred că mai sunt şanse de a repara
lucrurile.
- Părinte, nu mai sunt.
- Nu aţi încercat, ca să ştiţi că nu sunt. A trecut vremea şi aţi văzut că nu s-a sedimentat
nimic în bine? Chiar femeia aceea e cea mai rea sau bărbatul acela e cel mai rău? Uite,
încercaţi să-l aduceţi şi pe el sau încercaţi şi aduceţi-o şi pe doamna.
Şi atunci, uşor-uşor, cu rugăciune, cu agheasmă în casă, cu o rugăciune de Sfântul
Maslu, cu o spovedanie, cu o împărtăşanie, cu o citire, cu o dezlegare, am reuşit şi am
sudat nişte lucruri. Chiar au spus:
- Părinte, de când ne rugăm şi de când am luat-o pe calea Bisericii, să ştiţi că am început
să ne vedem reciproc greşelile.
Acesta e un mare lucru. Întotdeauna când contabilizăm partea adversă nu ne mai vedem
greşelile noastre. Şi judecătorii vor avea greu răspuns la judecată, pentru că prea uşor
dau soluţiile. Nu aşa se dă o soluţie: „Articolul cutare din Codul Civil, vă declar
despărţiţi”. Stai un pic, înainte de a-i declara pe aceşti oameni despărţiţi, i-ai declarat
distruşi, pentru că tu ai rupt între ei tot ce a fost frumos. Copilul acela va avea jumătate
de tată aici, jumătate de mamă acolo. Iar când va avea nevoie va şti, dacă nu ascultă de
tata, fuge la mama, dacă nu ascultă de mama, fuge la tata. “Nu-mi dă tata bani, îmi dă
mama; nu-mi dă mama, îmi dă tata.” Şi atunci el va fi mielul cu două oi care întotdeauna
va avea de suferit. El nu va fi niciodată un om vertical, pentru că şi părinţii au greşeli.
Eu am sfătuit pe foarte mulţi părinţi care mi-au spus:
- Părinte, mi-a cerut soţul copilul să-l plimbe, prin programul stabilit de lege, de vacanţă.
- Uite care este treaba, te rog frumos să laşi prostiile şi să laşi copilul la tata. Vorbeşte-i
frumos despre tatăl lui, lasă să-l educe, lasă să-l plimbe, lasă să-l vadă. Dacă îl cere o
săptămână, poţi să i-l dai şi o săptămână.
- Nu, că eu l-am făcut.
- Tu l-ai făcut, dar tatăl său îl educă. Un băiat crescut numai de mamă întotdeauna va
avea nişte carenţe, lipsa bărbatului din casă îl va face ori fricos, ori timid, ori mai
ruşinos, ori mai puţin îndrăzneţ. El nu are acel exemplu de personalitate pe care tata îl dă
în casă: „Măi, fii serios”. Vedeţi, înainte se spunea aşa: „Lasă să facă armata, că se
maturizează”. Acum nu mai avem acest element. A dispărut maturizarea prin instituţie.
Se spune: „Lasă să facă şcoală, că se maturizează”. Nu se mai poate maturiza nici la
şcoală, pentru că nu are ce să maturizeze. Nu este capabil să ia un 7 prin mintea lui, ia un
7 la facultatea cu taxă, care înseamnă cu totul altă valoare. Deci nu mai este nevoie să
comentăm. Nici acolo nu se poate maturiza. De ce? Pentru că el pe bani îşi poate face
mofturile, el îi spune profesorului în faţă: „Am plătit taxa, sunt student, dumneata eşti
obligat să mă treci, iei salariul pe banii mei”. El nu se maturizează nici acolo, nu are
competitivitate. El este un produs fără competiţie. Nu este pus într-o scară de valori,
creşte cu lanul cum creşte grâul. Or, nu e bine.
Aici este vorba de o sortare a vieţii. În momentul în care într-o instituţie de învăţământ
superior sunt 100 de locuri şi 1.000 de candidaţi, atunci creşte şi personalitatea, creşte şi
isteţimea, creşte şi perspicacitatea, şi inteligenţa, speculaţia de a şti, de a învăţa, de a te
bate, adică apare spiritul războinic, pe care însă azi nu ai cum să-l cultivi. La grădiniţă
sunt atâtea clase câte trebuie, la şcoală sunt atâtea clase câte trebuie. Profesori ai peste
măsură, trebuie să se roage profesorii de elevi să vină la şcoală să le pună o notă. Atunci
copilul este lipsit de câţiva factori: şcoala nu învaţă mare lucru, armata nu mai există,
societatea nu are ce să înveţe, că deja el intră pe o pistă dezordonată, iar când familia i-a
dat aceeaşi direcţie, atunci eşecul este garantat.
Să luăm următorul caz pe care îl am în minte. O doamnă avea patru copii, i-a crescut
singură pe toţi de mici. În momentul în care ea nu a mai putut face faţă, s-a apucat de
măturat scări la bloc, ca la sfârşitul lunii să mai ia un ban. I-a adus până în poziţia în care
primul a terminat o şcoală militară, s-a angajat, e la casa lui. Al doilea s-a căsătorit, s-a
dus cu soţia lui. Al treilea e major şi el, s-a căsătorit. A rămas ultimul care făcea liceul şi
îi spune mamei:
- Poţi să ieşi din casă. E casa tatei.
Dar cum este casa tatei? Este casa tatei când ea i-a crescut singură, pe cel mai mic de la
5-6 ani până în clasa a XII-a, femeie cu un singur salariu, spălând scări şi cu acea
alocaţie, cât o fi ea, vreo 30 de lei? I-a crescut pe toţi patru, i-a hrănit de trei ori pe zi, le-
a pus masa, i-a purtat la şcoală, a plătit întreţinerea la bloc. El vine prin hotărâre
judecătorească să ia jumătate de casă, în condiţiile în care el când plecase de acasă
apartamentul acela avea vreo 50-60 de milioane restanţă la întreţinere şi vreo 70
penalizare. Iar judecătorul, care cunoaşte legea, este om autorizat în stat şi reprezintă
balanţa dreptăţii umane pe pământ, îi spune în hotărâre: „Aţi pierdut casa, trebuie să o
scoatem la licitaţie şi să ia bărbatul jumătate că e dreptul lui”. Întrebarea mea este, dacă
tu eşti judecător, ce faci? În fond, ce înseamnă a judeca? A analiza. Ce înseamnă
duhovnic? A cerceta duhul. Deci eşti judecător, analizezi că o mamă timp de 15 ani a
crescut singură patru copii, i-a făcut mari şi a trăit muncind cu mâinile goale din greu, la
menaj şi la curăţenie, ca să-i vadă mari, iar tu vii şi-i dai dreptate celui care după ce a
plecat de acasă nu a avut nicio responsabilitate, nu a plătit o dată pensie alimentară?
Sigur că în momentul în care copilul s-a întâlnit cu tatăl său şi acesta i-a dat bani pentru
o pereche de blugi sau o pereche de pantofi, după aceea i-a spus mamei: „Te rog frumos,
ieşi din casă că e casa tatei”. Şi i-am spus:
- Ştii ce trebuie să faci? Vinde apartamentul, ia-ţi jumătate din bani, du-te la părinţi la
ţară, pune banii la CEC să ai de înmormântare şi de o boală, copiii trimite-i toţi la tatăl
lor, că de acum sunt majori, iar tu vezi-ţi de bătrâneţe.
Adică ajunsese să-i spună judecătorul cu expertul: „Ce fel de mamă eşti?”. Deci mama
era vinovată că de acum băieţii, la 18 ani, nu aveau unde să stea, că a vândut casa. Tot ea
trebuia să se ocupe să cumpere o casă. Că de ce, din suma primită, nu face un credit la
bancă să ia un acoperiş copiilor? Dar ea are acoperiş. Şi a dat procesul peste graniţă, la
Strasbourg, la Curtea Europeană, şi de acolo i-a venit exact reversul. Ca să vedeţi cum
au gândit cei din afară care nu au treabă cu noi: „Nu se înstrăinează apartamentul până la
terminarea şi căsătorirea ultimului copil şi el nu are dreptul să primească, după ce i se
scad tatălui toate, şi din cheltuielile pe care le-a lăsat la întreţinere şi din ce a costat
întreţinerea şi din creşterea copiilor şi dreptul la alocaţie”. Deci nu mai lua aproape
nimic. A reînceput procesul în ţară încă o dată, de la capăt, că doar vorba ceea, dacă mai
stăm şapte ani prin tribunal mai trece o vreme.
Aceasta este urmarea unui proces în care copiii sunt târâţi şi angrenaţi în mod
samavolnic. Copiii cresc fără stăpân, vor fi oricând piesele elementelor negative din
societate. Oricând pot fi victime ale prostituţiei, victima unui proxenet dacă e fată sau a
drogurilor dacă e băiat, pot deveni victime ale şomajului şi oameni fără căpătâi, pentru
că dacă nu au o mamă cu mână de fier sau un tată cu mână de fier, automat copiii cresc
anapoda, cresc fără educaţie. Şcoala nu poate să-i înveţe prea multe. Profesorul nu are
voie să ridice tonul la copil sau să strige, că îl dă afară din învăţământ. Armată nu se mai
face, că nu este nevoie, şi atunci el unde să se educe? Mai spune câte o mamă: “Vai, de l-
aş vedea însurat, să scap de el!”. Dar ce faci? Îl însori să-l dai unei femei ca să îl lase
aceea? De ce mai încurci lucrurile inutil? Beţiv este, fumător este, fără serviciu este.
Matriarhatul este o modă în ziua de astăzi! Divorţul a încurajat la noi în ţară
matriarhatul. Majoritatea femeilor sunt acum responsabile şi au casă, şi masă, şi serviciu
şi ţin câte un bărbat în ogradă doar aşa, de paravan, să dea imaginea că are statut de
doamnă căsătorită, pentru că el caută serviciu dar nu găseşte. Dacă găseşte o femeie care
să-l întreţină, e foarte bine. Aceasta este urmarea nenorocită a acestei stări de fapt. Ar
trebui condamnată de justiţie, de judecători, de instanţele de judecată, să se purifice la
sânge o hotărâre de divorţ şi să se pună taxe categorice, instruiri categorice. Una dintre
dorinţele mele fundamentale, pentru că avem asistenţi sociali şi psihologi, este că ar
trebui alcătuit un manual de conduită în familie, un manual al codului manierelor
elegante ale soţului faţă de soţie şi ale soţiei faţă de soţ, ale tânărului faţă de tânără şi ale
tinerei faţă de tânăr, ale copiilor faţă de părinţi şi ale părinţilor faţă de copii. Aceste
manuale ar trebui predate asistenţilor sociali, psihologilor, psihiatrilor, sociologilor,
pentru că societatea noastră nu ştie să se ghideze. În baza acestor manuale să se poată
stabili chiar şi un criteriu de lege după care să poată fi pedepsită conduita. Merg pe
stradă, vine unul şi mă scuipă. Conform codului manierelor elegante, cine scuipă un om
fără motiv, plăteşte suma de, care intră în contribuţia statului. Şi atunci să vezi cum îl
înveţi pe om pe stradă să dea bună ziua, să te evite, nu să se izbească în tine.
Poate părea o glumă, dar eu consider că este o necesitate absolută. Un psiholog, un
sociolog, un asistent social şi un psihiatru pot să stăpânească foarte bine lucrurile
acestea, pentru că de aici se umple şi spitalul de nebuni, tot din asemenea elemente.
Sărăcia, necazul, lipsa, neînţelegerile, bătăile, certurile, toate divergenţele, toate
neajunsurile, toate aceste decalaje familiale nu duc decât la urgii şi la catastrofe atât
familiale cât şi sociale. Se simte lipsa de asistenţă socială adecvată, pozitivă. Se duc la o
cantină de bătrâni şi dau o masă, mai dau nişte cadouri, mai fac nişte analize acestora
care dorm prin canale. Cine îşi doreşte aşa o viaţă să o trăiască sănătos. Orice om are un
loc în societate, depinde însă unde se poziţionează. Eu nu sunt adeptul faptului că noi
trebuie să căutăm să-i integrăm pe cei care ies din societate, noi trebuie să-i păstrăm pe
cei care sunt integraţi în societate. Cei care vor voi să se integreze pot veni singuri, nu
trebuie poftiţi.

Divorţul înseamnă fuga de responsabilitate

Divorţul nu este un act de gândire socială, divorţul este un moft şi o fugă de
responsabilitate. Divorţul nu ar trebui acordat cu câtă uşurinţă se acordă. Din ce motiv?
Dacă doi părinţi nu sunt în stare să ţină o familie, cum va putea unul singur să o ţină? E
întrebarea cea mai simplă. Aici ar trebui să gândească judecătorul, aici este punctul forte
în care îşi poate arăta măiestria aplicării articolelor de lege. Femeia asta are doi copii sau
un copil sau domnul acesta are trei băieţi, un băiat sau niciun băiat, dar dacă ei în doi nu
au putut face faţă, ce va face de unul singur? Este deja o sinucidere morală, este mai
mult decât a-ţi pune capăt zilelor. Tu pui capăt unui drum efectiv. Ce naşte divorţul?
Alcoolici, oameni rataţi, femei distruse, copii abandonaţi, delincvenţi minori.
Pentru că ce avem aici? Copiii crescuţi de tată vor fi lipsiţi de educaţia maternă şi vor fi
cel mai greu integrabili în societate, pentru că ei sunt ca sălbăticiunile, respingători, reci,
neîncrezători, tot timpul au impresia că cineva îi loveşte, îi bruschează, îi exploatează,
tot felul de manifestări ale copiilor. Iar copiii care cresc numai cu mamă, şi ei la rândul
lor au nişte slăbiciuni, pentru că o mamă nu are autoritatea unui tată, ceea ce este absolut
necesar într-o familie. Ce se întâmplă cu acei copii? Sunt sfioşi, ruşinoşi, lipsiţi de
îndrăzneală, prea cuminţi, uşor şantajabili, uşor coruptibili, uşor influenţabili. De ce?
Pentru că ei cresc şi împrumută din elementul mamei – blândeţea şi feminitatea. Ea atâta
poate să dea unui copil: să nu înjure, să nu fure, să fie cuminte, să fie politicos. Dar el, în
momentul în care întâlneşte spiritul de gaşcă, va ceda uşor. Automat, el este factor
participant la fenomenele negative din societate. În momentul în care tata îi spune: „Fii
atent, că iau măsuri”, iar mama îi spune: „Ai grijă, că o să ai probleme cu tata”, el deja
are o responsabilitate, ştie că acolo există un stăpân. Dar când nu este stăpânul, apare şi
la copil libertatea, un fel de libertate bolnavă pe care o putem confunda astăzi cu
democraţia noastră. Adică e o democraţie de la care nu ştii ce să ceri. Aşa e şi familia
despărţită, o familie de la care nu ştii ce să ceri. De ce nu ştii ce să ceri? Pentru că mama
de-abia munceşte să întreţină.
Dacă stăm să analizăm factorul mamă, dacă l-ai înlocui, s-ar falsa totul. Dacă lipseşte
elementul mama, societatea e falimentară. Karl May spune foarte frumos: “Din zâmbetul
mamei şi din laptele mamei au ieşit şi geniile, şi poeţii, şi voievozii, şi oamenii mari”.
Pentru că mama îl simte cel mai bine pe copil, cum trebuie educat şi cum trebuie crescut.
Acelaşi lucru l-a spus Simion Mehedinţi: “Familia într-o societate dă tonul mersului
tuturor lucrurilor”. Dacă familia este sănătoasă, societatea este sănătoasă. Noi avem
obiceiul de a spune aşa: “Vai, ce s-a stricat lumea!”. Dar noi cine suntem? Nu suntem
lumea din acea lume? Nu noi suntem cei care trăim în mijlocul acelei lumi? Dacă fiecare
şi-a adus în societate contribuţia lui negativă la mersul societăţii, nu automat s-a distrus
elementul social? Cu cât sunt mai mulţi hoţi, cu atât îţi trebuie mai mulţi poliţişti, cu cât
sunt mai multe nenorociri, cu atât îţi trebuie mai mulţi judecători, cu cât sunt mai mulţi
bătăuşi, cu atât îţi trebuie mai mulţi jandarmi sau gardieni şi atunci ce faci? Umpli
societatea de oameni stricaţi şi de păzitorii lor.
Dar dacă lumea este corectă şi educată şi crescută cum trebuie, iar societatea şi familia
sunt sănătoase, societatea este curată, îţi ajunge un judecător la un oraş, un poliţist la un
sat, un jandarm la o comunitate. Nu-ţi trebuie pe fiecare stradă câte cinci-şase păzitori.
Nu înseamnă că înmulţind numărul de elemente sociale, asiguri bunăstarea societăţii. Tu
prin asta nu faci altceva decât să o slăbeşti. O societate e sănătoasă cu cât are elemente
de risc foarte puţine. Chiar mă gândeam odată la contextul istoric în care ne aflăm acum,
cu criza în care se vorbea de banii publici consumaţi, şi mă întrebam: cum poţi ca acelaşi
ban, un singur ban, să-l împărţi la toţi cei care au nevoie, când nimeni nu produce?
Atunci, elementul de bază care scoate societatea dintr-o greutate nu rămâne tot munca?
Nu ea e cea care te scoate din impas? Nu prin prevederi, nu prin legi, nu prin
regulamente, nu prin articole de lege, ci prin muncă. Trebuie să găseşti şi să practici ceea
ce te poate scoate la liman, chiar dacă o familie este necăjită, o zi mă duc cu ziua, o zi
prăşesc, o zi cosesc. Aceste greutăţi, dacă ai credinţă şi lucrare, poţi să le depăşeşti. Dar
stând degeaba şi aşteptând ceva şi pe cineva să rezolve, nu vei reuşi să faci nimic.
În familie, responsabilitatea cade pe soţ şi soţie, nici pe soţ, nici pe soţie, ci soţ - soţie.
Unul preia conducerea unor lucruri, celălalt face alte lucruri. Mi-a plăcut odată vorba
unei femei. Am întrebat-o foarte mirat:
- Dumneavoastră ce serviciu aţi avut?
- Părinte, eu am fost casnică şi am crescut cinci copii. Munca mea a fost de zece ori mai
grea decât a unei femei cu serviciu. Aceea s-a dus la birou şi şi-a luat banii. Dar vă
închipuiţi că cinci copii ca să-i creşti îţi trebuia profesor, îţi trebuia dădacă, îţi trebuia
îngrijitoare, îţi trebuia educatoare şi eu le-am făcut toate singură.
- Nu m-am mirat de treaba asta, dar ştiu că în general toată lumea aleargă după un
serviciu.
- Serviciul meu a fost cel mai greu. A-mi educa copiii şi a-i creşte cum trebuie depăşeşte
orice normă de serviciu.
Foarte tranşantă, fără ruşine. Desigur, poate că salariul soţului a asigurat întreţinerea a
şapte oameni, înseamnă că era foarte mare şi au avut de unde. Dar a ştiut să gestioneze
viaţa şi probabil că şi el a fost responsabil la vremea respectivă. Totul este legat de soţ şi
de soţie. Nu poate interveni factorul colateral. Judecătorul nu poate subestima valoarea
unui divorţ, nici nu i-o poate creşte. Avocatul nu poate subestima un divorţ, nici nu-l
poate umfla. De ce? Martori ai acelui dezechilibru sunt soţul şi soţia, ei sunt adevăraţii
cunoscători. Atunci când apar aceste elemente, trebuie insistat pe păstrarea familiei, nu
pe divorţ.

Divorţul părinţilor în viaţa copiilor

Lumea divorţează ca să fie la modă. Această afirmaţie, după mine, e dureroasă: „Am
ales de comun acord să divorţăm tocmai pentru binele copiilor”. Însă un copil trăieşte o
adevărată dramă tot restul vieţii atunci când părinţii se despart, indiferent cum decurge
în continuare relaţia dintre cei doi părinţi despărţiţi. Iar copiii, în această situaţie, vor fi
până la maturitatea lor speculanţii acestei de comun acord slăbiciuni, pentru că ei vor fi
când cu mama, când cu tata. Balanţa va înclina în raport de interese şi favoritisme,
copilul va fi cu mama şi mama îi va da tot ce-i trebuie ca să nu plece la tata. Chiar am
întâlnit o mamă care spunea:
- Vai, soţul vrea să-mi ia copilul.
- Şi de ce nu i-l dai?
- Păi cum, doar sunt mamă.
- Trebuie să fii mamă şi când îl naşti, şi când îl creşti. Dă-i-l să vadă cum se hrăneşte un
copil, dă-i-l să vadă cum se creşte un copil, dă-i-l să vadă cum se culcă un copil, cum se
scoală un copil, cum se îmbracă un copil, cum se educă un copil şi atunci te va căuta el
pe tine şi va spune: „Îţi plătesc cât vrei, hai să-i educăm”.
De obicei aceşti copii sunt baza delincvenţelor juvenile din societate, pentru că ei, în
momentul în care mama şi tata s-au despărţit, devin rebeli independenţi de familie, deci
nu le mai pasă de nimic, sau devin materia primă pentru bunicile care îi cresc într-un alt
duh, şi atunci, bunica fiind mai în vârstă sau mai obosită sau mai depăşită de situaţie, îi
lasă să facă tot ce vor. Chiar am auzit această expresie: „Îl las să facă ce vrea, numai să
nu plece de acasă”. Eu am întrebat odată pe cineva:
- Şi dacă pleacă de acasă, care e problema? Cine crezi că îi va încălzi patul, cine îi va
umple frigiderul, cine îi va da bani de buzunar sau cine îl va spăla şi îl va îmbrăca?
O să umble o zi, două, zece în rătăcire, iar în momentul în care îşi dă seama că a greşit,
va face alegerea corectă, căci prietenul te dă la o parte, că viaţa e scumpă, vecinul te dă
la o parte, că viaţa e scumpă. Te întorci singur la viaţa de familie şi te comporţi ca atare,
pentru că nu poţi să nu te integrezi într-un circuit dat care ţine de mersul normal al
societăţii. Rar ai să auzi un tânăr care pleacă de acasă şi spune: „Pentru că nu mă pot
acomoda în societate, plec la mănăstire”. Pentru că nu se poate acomoda în societate
merge şi se droghează, pentru că nu se poate acomoda în societate se sinucide sau intră
într-o bandă de derbedei sau într-o reţea de proxenetism. Dar nu ai întâlni un tânăr care
să spună această vorbă: „Gata, nu-mi găsesc rostul în societate, uite, mă duc la mănăstire
şi mă rog lui Dumnezeu”. De ce? Tocmai pentru că lipseşte educaţia spirituală. Dacă ar
fi educaţie spirituală, l-ai găsi imediat la un preot sau la un duhovnic spovedindu-se sau
cerând un sfat. Şi imediat când părinţii au venit după el, ar fi şi ei dirijaţi pe calea cea
bună: „Uite, băiatul vostru aşa şi pe dincolo”. Dar nu întâlneşti lucrul acesta. Este foarte
dificil. Apostolul Pavel are această înţeleaptă frază: “Nu fac binele pe care îl doresc, ci
răul pe care nu-l voiesc”.
Mai înainte am vorbit despre sfinţi crescuţi de mame sfinte. Să vorbim puţin şi despre ce
influenţă au neînţelegerile între mamă şi tată, divorţurile asupra copiilor pentru restul
vieţii şi pentru viitoarea familie pe care o vor întemeia ei. Un proverb popular spune aşa:
“Aşchia nu sare departe de trunchi”. Deci chiar dacă noi voim sau nu voim, această
inoculare a ceea ce se petrece în familie se resoarbe uşor în firea celui care a trăit
trauma. De exemplu, în general, un băiat crescut numai de tată va fi un element dur sau
rece. Nu va avea sentimentul de sensibilitate care e specific femeilor. Un băiat crescut
numai de mamă va fi întotdeauna mai sensibil, mai fricos, mai uşor coruptibil, pentru că
este crescut în starea de frică şi curiozitate, că mama îi spune: „Nu fă asta, că nu e bine,
sau vezi, nu te băga acolo, că sunt oameni răi”. Pe el curiozitatea îl mănâncă, dar nu i-o
explică nimeni şi atunci ce se întâmplă? Aceste divorţuri desolidarizează ideea de
familie. De aici apar şi aceste cupluri de modă nouă, cum se spune, în probe. Chiar într-o
zi, la spovedit, o doamnă a folosit expresia:
- Fata mea a stat trei ani de zile în probe cu un băiat şi nu s-au potrivit.
Mi-a vorbit ca despre un utilaj. Îi zic:
- Vă rog să-i daţi această rugăciune la Sfântul Ierarh Nicolae şi Paraclisul Maicii
Domnului, să intre direct pe făgaşul cel bun. N-o mai supuneţi probelor.
Şi a zis:
- Părinte, dar nu se poate. Tinerii, dacă nu se cunosc, este o crimă să-i căsătoreşti.
- În anii '50, în anii '40, era o crimă ca femeia să rămână văduvă de război cu o groază de
copii după ea, să-i facă mari şi educaţi, să-i facă domni, să-i şcolească, să-i ducă în
facultăţi, să-i scoată oameni cu bucata de pâine în mână, iar noi astăzi ne plângem cu o
singură odraslă pe timp de pace şi cu toate metodele moderne de educaţie.
Îmi zicea cineva: „Nu ştiu ce se întâmplă, am un băiat ratat”. Rataţi sunt în primul rând
părinţii, că nu au pus la bază morala şi credinţa. Rataţi sunt părinţii care l-au crescut şi l-
au stimulat numai în cele care se văd şi se simt. Un om trebuie să fie cultivat şi din punct
de vedere religios. Se practică în popor această expresie, că „biserica e a săracilor”. Să
ştiţi că bogaţii au mai multă nevoie de ea. Când credem noi că un om este plin de bani şi
de tot ce-i trebuie, atunci îi vine necazul şi nimereşte biserica. Şi cea mai frumoasă
expresie este aceasta:
- Părinte, dacă rezolv problema, dau o donaţie consistentă.
- Vă rog frumos să v-o donaţi dumneavoastră. Faceţi rugăciuni să vă rezolvaţi problema.
Adică şi aici, în momentul în care este strâns cu uşa şi Dumnezeu i-a dat o încercare
concretă în viaţă, şi aici el vine să intervină prin ban, nu prin credinţă. Deci vine să
intervină prin ceea ce poate el stăpâni mai bine, nu prin muncă cinstită. Ar trebui să
spună: „Hai să depun un efort pentru fiul meu, să-i fiu prieten, să-i fiu sfătuitor, să mă
implic, să-l caut, să mă străduiesc mai mult”. I-am spus unei mame:
- În fiecare zi duceţi-vă de mână fetiţa la şcoală şi mergeţi la prânz să o luaţi, pentru că
veţi găsi multă linişte în lucrul acesta. Vă veţi simţi ca o şcolăriţă şi o să o înţelegeţi
altfel în momentul în care mergeţi cu ea de mână.
- Aaa, dar plătesc taxiul să o ducă.
- Doamnă, nu poate să-i ofere taxiul, pe stradă sau de acasă până la şcoală, ce îi poţi
oferi mata. Mata îi oferi în primul rând exemplul personal. Ea vede că tu faci o jertfă cu
ea de la clasă până acasă. În momentul în care vede că o aştepţi, simte dragostea ta. În
momentul în care vede că o duci de mână, simte că trăieşti pentru ea. Aşa, dacă ai dat-o
la trei ani la căminul cu program prelungit, la patru ani la grupa începătoare, la cinci ani
la grupa pregătitoare, la şase ani în clasa I, la 18 ani la facultate, tu când te mai întâlneşti
cu acest prunc? Voi două când vă mai întrepătrundeţi sufleteşte ca să-i inoculezi ceva
când va fi ea domnişoară, când va fi familistă, astfel încât să ştie cum copiii trebuie duşi
de mână la şcoală, nu plătit taxiul?
- Da, dar îmi cereţi prea mult.
Da, îi cer prea mult! Dar ea zice: „Nu avem timp”. Acesta este răspunsul modern al
omului grăbit. „Nu avem timp.” Secunda rămâne aceeaşi, minutul rămâne acelaşi,
răsăritul şi asfinţitul rămân aceleaşi, noi rămânem aceiaşi, timpul la fel trece, la fel
curge, noi îl grăbim sau îl scurtăm. Îl grăbim dacă ne sculăm târziu şi îl lungim dacă ne
sculăm devreme. Este şi proverbul popular: “Cine se scoală de dimineaţă departe
ajunge”. Sau era o vorbă: cine se scoală de dimineaţă osteneşte şi trudeşte, dar câştigă.
Aici am pierdut noi noţiunea. Eu am trăit aceste lucruri şi o spun nu ca o chestiune de
educaţie, ci ca o chestiune de amintire: am mers de mână la şcoală cu bunica mea când
eram copil, mă lăsa la poarta şcolii şi îmi spunea:
- Dacă cumva vezi că a trecut de 5 şi nu vin, ţine-te şi tu de nişte băieţi mai mari care vin
spre casă. Dacă nu, aşteaptă-mă, că vin să te iau.
De ce lucrul acesta? Ca să simţi plăcerea pentru ceea ce faci. De aceea spun copiii: “M-
am plictisit la şcoală”, sunt în lâncezeală, nu-i mai interesează învăţatul, nu-i interesează
notele. Aţi văzut, nimeni nu citeşte, nu mai sunt poveşti, nu mai este lectură. Întrebam un
băieţel de clasa a IV-a ce carte citeşte el şi mi-a dat un nume de scriitor străin şi titlul
“Crima din beci”. I-am spus:
- Ce treabă ai tu cu asta?
- Nu, dar e roman poliţist, Părinte.
- Da, dar tu eşti prea micuţ. Tu ar trebui să te obişnuieşti cu basme de Petre Ispirescu sau
cu Ion Creangă sau, uite, “Fram ursul polar” sau...
- Aaa, dar nu citesc fleacuri din astea.
- Atunci, citeşte cărţi istorice. Citeşte despre Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare, Vlad
Ţepeş.
- Aaa, dar ăştia sunt depăşiţi.
Acesta e răspunsul unui copil în clasa a IV-a. De ce? Pentru faptul că noi ne grăbim.
Calculatorul grăbeşte timpul, monitorizarea grăbeşte timpul, orele şi programul grăbesc
timpul, presiunea aceasta a secundelor grăbeşte timpul, masa la program grăbeşte
timpul. Îmi aduc aminte, când eram mai mic, la ora 1, când eram în vacanţe, era
obligatoriu o oră de program de somn. Îţi era somn sau nu-ţi era somn, trebuia să te pui
în pat, să te înveleşti cu pătura şi să stai acolo. În loc să adorm, urmăream ceasul.
Bineînţeles că până la urmă adormeam o jumătate de oră sau un sfert de oră. La ora 2 era
scularea: „Du-te şi fă aia sau strânge nişte buruieni la pui sau scoate o găleată de apă sau
strânge nişte surcele”. Era o activitate uşoară, dirijată sub formă educaţională, să te
deprinzi să diversifici un pic. Copiii, acum, dacă dau de calculator, stau câte 20 de ore
până se plictisesc, la televizor stau ore întregi până se plictisesc, muzică ascultă până se
plictisesc, informaţii de pe internet au până se plictisesc şi la un moment dat se văd
îmbătrâniţi sufleteşte, iar părinţii spun:
- Ce să-i fac?
- Nu-i face nimic. Dă-i să citească Noul Testament şi du-l la biserică. Dă-i să se
împărtăşească, du-l la Sfânta Liturghie, du-l la un preot să-i citească şi numai în felul
acesta se poate recupera. În rest nu putem face nimic.
Părinţii care pleacă de la premisa că de comun acord se despart în vederea folosului
copiilor săvârşesc cea mai mare crimă sufletească, pentru că acei copii, în comun acord
cu voia lor, sunt distruşi sufleteşte pentru ziua de mâine. Dacă ei au văzut că părinţii au
putut trăi liberi, de ce nu ar trăi şi ei liberi? Ei sunt viitorii concubini ai societăţii, pentru
că aşa au fost mama şi tata. Şi, mai nou, am întâlnit şi următorul aspect:
- Ştiţi, mă lupt, Părinte, să-l învăţ pe băiatul meu că prietenul pe care îl am acum este
tatăl lui.
- Dar tatăl copilului este soţul dumneavoastră cu care l-aţi conceput şi al cărui nume îl
poartă.
- Nu, l-am învăţat să spună că acela este un neisprăvit.
- Cea mai mare greşeală. Nu are cum, este sângele tatălui lui şi nu puteţi face această
crimă. Învăţaţi să-şi respecte tatăl, bun sau rău, cum este. Trebuie să i se spună: „Tatăl
este plecat, aşa a fost conjunctura, când ai să fii mare ai să înţelegi”.
- Nu, că el deja îi spune tată prietenului meu.
- Nu poate să aibă doi taţi. Dacă are doi taţi nu va avea nicio educaţie, pentru că un tată
îl va învăţa într-un fel şi un tată în alt fel. El când vede că nu găseşte din doi taţi ce să
aleagă, aleargă la al treilea şi îşi caută singur.
Subiectul este foarte sensibil. Divorţul nu este o soluţie. Divorţul ar trebui să fie ceva de
ordonanţă prezidenţială. Chiar şi în vechiul sistem comunist, aşa, cu toate slăbiciunile
lui, înainte de a divorţa doi oameni, erau chemaţi la un centru de interogatoriu, unde erau
analizaţi de nişte persoane, să vadă motivele divorţului. Iar dacă motivele erau
neîntemeiate, erau certaţi, sancţionaţi, trimişi acasă să se împace sau chiar ameninţaţi că
îşi pierd serviciul sau anumite drepturi. De ce? Tocmai pentru a stimula familia. Şi chiar
dacă ei au fost necreştini, au făcut acest efort nu în detrimentul Bisericii, ci în folosul
Bisericii. Pentru că înainte chiar era o ruşine să auzi că s-a despărţit cutare, iar acum e
normalitate. Chiar am întâlnit o tânără care vine aici, la Vlădiceni, nu o văzusem de ceva
vreme, şi o întreb:
- Tu ce mai faci? Ştiu că erai la Medicină, ce drum mai ai?
- Aaa, Părinte, de astă-toamnă m-am şi căsătorit, am şi divorţat, acum sunt căsătorită a
doua oară. Nu ştiu dacă o să mă împac cu băiatul cu care sunt acum, dar sper că
momentan nu vom face copii, iar dacă nu-i bine, o să termin şi cu el. Nu am avut noroc.
- Dar aşa, în trei-patru luni, aţi constatat care vă e norocul şi care nu vă e norocul?
- Părinte, asta e viaţa, nu avem timp să aşteptăm, e prea scurtă, trebuie să ne grăbim să le
facem pe toate la timp.
- Da, dar le faceţi rău, nu le faceţi cum trebuie. Aţi încercat să daţi vreo şansă
problemelor, să nu ajungeţi în punctul acesta?
- Nu, cred că nu m-a iubit din prima, m-a luat din interes.
- Dar nu l-ai văzut, când te-ai cununat, dacă urmăreşte un interes sau dragostea?
- N-am cercetat lucrul acesta. Am vrut să am statut de doamnă căsătorită.
Iată un nou răspuns modern legat de viaţa de familie: “Vreau să am statut de doamnă
căsătorită”. Adică în momentul în care vei divorţa, indiferent câţi bărbaţi vei mai avea,
nu are importanţă, pentru că ai avut statut de doamnă căsătorită. Deci nimeni nu te poate
lua la întrebări. Şi aceasta este o formă imorală de a ne ascunde în dosul patimilor şi
păcatelor pe seama celei mai sacre taine – “mare e taina aceasta în Hristos şi în Biserică”
– căsătoria. Hai să o facem să fie făcută, că vom vedea noi după aceea ce vom face. Cu
alte cuvinte, din start se pleacă pe o premisă greşită.

Urmările divorţului părinţilor asupra adolescenţilor

Am constatat la adolescenţi o poziţie foarte fermă în a-şi păstra familia, părinţii la un
loc. Ei ajung până la ameninţări că se sinucid dacă părinţii divorţează. Iar aceştia nu au
mai divorţat, am cunoscut situaţii concrete. Însă, de când cu libertatea aceasta
nestăpânită, adolescenţii, în situaţia divorţurilor, a neînţelegerilor, sunt pentru divorţ, iar
când deja divorţul este pronunţat, încearcă să-şi convingă părinţii să îşi găsească alte
relaţii, nu neapărat căsătorie. Adolescentul educat timpuriu, în vremea mentalităţii vechi,
avea noţiunea de familie, iar noţiunea de familie, în perioada comunistă, a fost foarte
bine implementată. Divorţul era foarte rar şi când vă spun că era foarte rar, îmi aduc
aminte că în vremea copilăriei mele, poate până pe la 18 ani, nu ştiu dacă am auzit de
zece divorţuri în satul în care m-am născut. Dar cum s-a ajuns la aceste divorţuri? La
bază erau ceva probleme uşor politice, bărbatul era mereu hărţuit de poliţie sau femeia
era pusă în pericol şi atunci au divorţat pentru a masca anumite probleme şi pentru a
avea libertatea de a nu cunoaşte necazuri sau copiii să nu tragă urmările bărbatului. Era o
despărţire tacită, dar nu că nu ar fi vrut să fie familie, era ceva artificial. Însă, odată cu
revoluţia din 1989, întâlnim tineri care îşi conving părinţii să divorţeze – dar există şi
tineri care au ştiut să lupte pentru familia lor, iar părinţii, de dragul copiilor, au cedat. Eu
chiar le-am spus când am avut cazuri de genul acesta:
- Şi cum, de acum înainte vă puteţi înţelege?
- Da, de dragul copiilor.
- Ei, dacă este de dragul copiilor, faceţi-o şi de dragul lui Dumnezeu, consideraţi că
Dumnezeu este în copiii voştri şi luaţi-o ca în numele lui Dumnezeu.
Şi uşor-uşor s-au sedimentat lucrurile. O doamnă îmi spunea puţin mai devreme:
- Soţul ar vrea să dea divorţ, dar nu-i decis, pentru că suferă fetiţa, care i-a spus: “Eu nu
pot fără tine”, iar el i-a spus: “Tata stă până creşti mare”.
Şi i-am răspuns femeii:
- Poartă-te ca atare, fii şi tu mai înţelegătoare, fii mai îngăduitoare, nu mai forţa nota,
pentru că între voi o să fie bine. Pune puţină rugăciune (este arma cu care întotdeauna
am încercat să-i prind), foarte bine v-ar prinde un Maslu, o spovedanie şi o împărtăşanie,
pentru că acolo îl poţi cerceta pe om cel mai bine şi cunoşti şi cauza.
Pe noi nu ne interesează senzaţionalul, efectul, ci de unde vine, care este motivaţia că se
ajunge la această ruptură. Aici rolul copilului este fundamental, pentru că părinţii,
iubindu-şi copiii peste măsură, vor lua decizia corectă. De aceea se şi spune: „Ei, dacă
nu aveam copii, de mult ne-am fi despărţit, dar copiii ne-au ţinut împreună”, am întâlnit
multe cazuri. Şi Dumnezeu, când a lăsat Taina Cununiei, a spus: “Aceasta să o faceţi
întru naşterea de fii şi de prunci”. De ce? Deoarece copiii sunt temelia casei părinţilor,
spune în rugăciunea cununiei, chiar când se citeşte la altar. Dar adolescenţii despre care
vorbeaţi în finalul întrebării care spun părinţilor: „Da, despărţiţi-vă, refaceţi-vă relaţia”,
aceia sunt copiii care şantajează, de fapt profită, fiind mărişori, la vârste înaintate, 14,
15, 16 ani, îşi caută interesul lor în această situaţie. Cei care vor rămâne cu mama nu vor
avea niciodată un stăpân, pentru că o mamă nu poate gestiona tinereţea unui copil. Şi
apoi, noi, românii, avem ceva nativ – puţină pudicitate. La ce mă refer: niciodată o
mamă nu-şi permite să vorbească cu fetiţa ei anumite lucruri puţin depăşite de
moralitate. Aici e şi o mică greşeală, dar în acelaşi timp ţine şi de felul românului de a fi,
în sensul că e o chestiune de ruşine. Adică nu se poate să discute mama cu fata anumite
lucruri. Când apar adolescenţii, lor de ce le convine? Tocmai aşa îşi pot justifica ieşirile:
- Mamă, da' tu nu ai o relaţie, da' tu nu te-ai despărţit de tata, tu nu ai luat alt bărbat?
Lasă-mă să-mi trăiesc viaţa, lasă-mă să-mi caut calea în viaţă.
Deci e o metodă de libertinaj. Pentru băieţi, cu atât mai mult, dacă ar rămâne lângă o
mamă. Băieţii de la 16-17 ani deja sunt independenţi, numai financiar nu, dar în rest nu
mai au nicio oprelişte asupra niciunui fapt. În schimb, cei care rămân cu tata au marele
„avantaj” că întotdeauna tata este mai uşor şantajabil. Deşi se pare că într-o familie soţul
este cel care gestionează problema familiei, să ştiţi că este o mare înşelare. Vă spun eu
că femeia este mai aspră într-o familie, dar lângă bărbat, nu fără bărbat. Când nu are
bărbatul, femeia îşi pierde autoritatea. De ce? Pentru că ea când se legitimează în faţa
copilului îi spune: „Asta nu faci, că aşa a spus şi taică-tu”. El atunci ascultă şi se opreşte.
Dacă au spus amândoi, se opreşte. Dar în momentul în care femeia nu are autoritatea
tatălui lângă ea, deci a soţului, copilul spune: „Mă duc la tata şi cer voie”. Iar tata devine
şantajabil dintr-o iubire inexplicabilă. Nici psihologii şi oamenii de ştiinţă nu au putut
demonstra de ce, dar taţii cedează foarte uşor în faţa şantajului copiilor.
În urmă cu vreo săptămână în urmă, a apărut o situaţie interesantă: un băiat care învăţa
foarte bine a intrat într-o combinaţie din asta mai neserioasă cu şcoala, cu colegii şi îi
lasă tatălui o scrisoare: „Eu sunt plecat pentru două-trei zile, să nu te temi, că nu mă
sinucid. Dar dacă îndrăzneşti să mă cauţi, să ştii că chiar o voi face”. Şi eu îi spun:
- Te rog să-mi asculţi şi mie o singură dată sfatul. Du-te acasă, strânge-i lucruşoarele,
pune-i-le în două geamantane la uşă, nu pentru că ai să-l pedepseşti, ci ca să-i dai o
lecţie. În momentul când va apărea, peste două zile, peste trei zile, peste patru zile, să-i
spui atât: “Bagajul îl ai făcut, ia şi mergi unde ai mai stat”.
- Părinte, nu-s tâmpit să fac aşa ceva cu copilul meu.
- Niciodată nu vei învăţa să se întoarcă pe cărarea cea dreaptă dacă el observă că tu mori
de câte ori el face o prostioară. Trebuie să ai şi sânge rece, trebuie să fii şi un părinte dur
cum este stâlpul de gheaţă sau stâlpul de piatră, să ştie că dincolo de părinte şi de voinţa
lui nu se trece.
Îmi amintesc, şi acum o spun cu zâmbet, că în copilărie nu percepeam lucrurile aşa, când
luam o notă mai rea şi se cerea carnetul, tata spunea:
- Dacă ai rămas corigent sau repetent, să nu te găsesc acasă!
- Unde să mă duc?
- Pe mine mă întrebi? Unde pierzi vremea când nu înveţi.
Iată un răspuns pe care nu l-am găsit nici în vremea de astăzi, că nu ştiu unde pierdeam
vremea ca să nu învăţ. Dar vremea pe care o pierdeam să nu învăţ erau lenea sau
nepăsarea sau delăsarea sau fotbalul pe uliţă sau joaca cu copiii pe prund sau pe deal cu
animale. Deci undeva se pierdea timpul, iar el aşa spunea: “Acolo să te duci unde
pierdeai vremea şi nu ai învăţat”. Şi atunci ce făceam? Mă apucam rapid de învăţat ca să
scap de această problemă. Într-o zi, tot la o oră de educaţie mai severă, tata zice:
- Să nu vă vină vreodată în cap să mă şantajaţi pe mine, că o să ieşiţi şi o să plecaţi. În
ziua în care v-aţi gândit să plecaţi, să vă gândiţi că înapoi nu vă întoarceţi. Poarta asta
spre înafară se deschide, dar înspre înăuntru niciodată.
- Nu, dar nu m-am gândit la treaba asta.
Deja dădeam să acopăr, adică nici nu ar fi fost vorba vreodată.
- Nu, dar am spus aşa, ca nu cumva să aveţi prin minte.
Acesta este motivul pentru care spun că educaţia nu se face cu bâta. Este cea mai mare
catastrofă să crezi că un copil se educă din par. Nu este adevărat. Un copil se educă
numai psihologic, iar pentru aceasta, în primul rând trebuie să aibă părinţii o mentalitate
sănătoasă. Şi de ce vă spun lucrul acesta? Am auzit de mii de ori în casa părinţilor mei,
unde am crescut, o vorbă atât de simplă. Nu spuneau niciodată: “Mergeţi la treabă” sau
faceţi aia sau faceţi aia. Noi mâncam la masă liniştiţi, eu şi fratele meu, părinţii noştri
stăteau prin casă şi la un moment dat tata spunea:
- V-aţi gândit vreodată când staţi la masă că aici nu-i cantină şi dormitor? Aţi văzut ce
scrie în Scriptură? Cine munceşte mănâncă, cine nu munceşte nu mănâncă.
Şi nu mai comentam: “Dar ce mai este de făcut?”. Uite, trebuie strânsă iarba la vacă,
trebuie cutare, trebuie cutare. Era un mod de educaţie. Mă enerva la vremea aceea, mă
enerva la sensul că mă simţeam descoperit, adică mă lua ca pe un laş, ca pe un trântor.
Nu erau vorbe de dat cu parul, dar erau vorbe care te deranjau. Ştiam că la 4 vine tata cu
trenul şi îi spuneam fratelui meu:
- Hai să tăiem lemne sau hai să tăiem şişcă.
Ştiam că la 4 tata e acasă şi iar nu găseşte nimic făcut. Chiar dacă ne jucam de la 2 până
la 4, în jumătate de oră făceam cât nu făcuserăm în trei-patru ore.
De ce spun lucrul acesta? Părinţii îşi şantajează propriii lor copii: “Tata îţi dă bani”.
Aveam un băiat de bani gata în clasă la liceu şi mie îmi era jenă că diriginta noastră
(Dumnezeu să-i dea sănătate!) făcea şedinţa cu părinţii şi cu copiii în clasă. Nu ştiu dacă
se mai practică astăzi. La vremea respectivă ea spunea să vină părinţii, să stea lângă
copii, să vadă ce odrasle au educat. Îl sculase în picioare pe acest băiat de bani gata,
Vasile. El era un băiat bun, dar comod. Pe vremea lui Ceauşescu nu-şi permitea oricine
tricou marinăresc, adidaşi, stofă bună, bluză bună, cămaşă scrobită, dintr-un material
bun, papion, aere. Era băiat de-a gata, cheltuia mulţi bani. Diriginta spunea notele la
catedră: 3, 4, 5, 2, 7, 3, şi mama lui plângea în bancă lângă odraslă. Mama mea, care era
şi ea la şedinţă în clasă, auzise şi de memorabilele mele note, care începeau tot aşa, de la
4 şi de la 3, dar se terminau şi pe la 8, şi pe la 9, şi pe la 10, erau amestecate. Când merg
eu spre casă îi spun:
- Ţi-a plăcut cum plângea femeia aceea şi îi spunea fiului ei: “Vasilică, îţi dă mama tot
ce vrei, numai învaţă să treci clasa. Uite, te roagă mama frumos, în genunchi mă pun”?
Ea nu spune nimica, probabil că se sfătuieşte acasă cu tatăl meu şi când stăteam noi la
masă şi mâncam, seara, atunci ne întâlneam toţi, acesta mă întreabă:
- Ai întrebat-o pe mamă-ta dacă n-o să plângă, să te roage să înveţi. Ţine minte, să nu iei
tu note şi să treci clasa până nu m-oi duce eu să plâng ca să înveţi. Ştii ceva? Cât ţi-a dat
Dumnezeu trup întreg şi există topor, furcă, greblă, sapă, dacă vei vrea să trăieşti, vei
lucra, dacă ai cap şi vrei să-l foloseşti ca să cruţi trupul, pune capul la muncă şi atunci ai
să trăieşti mai uşor. Dacă nu, faci ce vrei. Să nu aştepţi că eu m-oi duce vreodată la
şcoală să mă intereseze notele. Eu când am făcut şcoală, pe mine nu m-a căutat nimeni la
şedinţa cu părinţii. Eu am învăţat că am vrut. Vrei să înveţi, ai să înveţi, nu vrei să înveţi,
n-ai să înveţi. Atât să ţii minte, că de la 18 ani în sus aici nu mai este staţiune.
Vreau să vă spun că nu s-a dus o dată să se intereseze de o notă sau să-şi bată capul.
Deci există şi măsuri autoritare, dar şi măsuri distructive. “Dacă vrei, ia o notă că-ţi dau
un ban. Uite, du gunoiul că-ţi dau un ban. Treci clasa că-ţi iau calculator. Du-te la şcoală
că-ţi iau maşină. Treci la matematică şi-ţi iau telefon mobil.” Vedeţi, e un fel de
negustoreală între părinte şi copil în care copilul nu mai are imaginea corectă a
autorităţii parentale. Exact ce spuneam şi mai de demult, proasta cultivare a unei
personalităţi bolnave nefondate pe nimic. Copilul nu are personalitate, copilul este copil.
Dacă tata are 100 de ani şi copilul are 80 de ani, el îi spune “Sărut mâna, tată!”. Deci
este tată. Aşa cum Iisus prin întruparea din Fecioara Maria nu şi-a schimbat calitatea
fiiască, ci veşnic a rămas Fiu dar a făcut voia Tatălui care L-a trimis, exact aşa şi copiii
în familie.
Indiferent de autoritatea parentală, el este fiu şi atunci sigur că este greşit fundamental ca
adolescenţii să scape la libertate. Avem anumite elemente la nivel de societate:
străinătatea, unde se duc şi trăiesc în concubinaj, sunt de capul lor şi fac tot ce vor ei,
pentru că acolo nu este niciun stăpân, doar biserica îi mai adună în sărbători pe ici - pe
colo, dar pe cei care se lovesc grav de grinda de sus. Apoi sunt aceste cercuri mizerabile
de proxenetism, droguri ş.a.m.d., viciile acestea îi adună, că cine se aseamănă se adună.
O fată pleacă de acasă, spune că “vai, am fost răpită de pe stradă!”. Să fim serioşi. Dacă
aşa era, se putea repezi în primul magazin şi să zică: „Vrea să se ia de viaţa mea,
anunţaţi poliţia!”. Nu există, totul se face consimţit. Clar să fie că, peste toate aceste aşa-
zise întâmplări scandaloase propagate peste tot, este consimţământul personal. Până nu
consimţim noi răul în noi, el nu intră. Iar ultima, cluburile sau centrele de distracţie, care
nu sunt gestionate poate la vârste adecvate. Să spunem că un tânăr de 25 de ani, de 30 de
ani poate înţelege ce să ia dintr-o distracţie, treaba lui. Aici devii şi duşman dacă loveşti
în propriul lor orgoliu şi în propriul lor teren de desfăşurare. Dar vrem să căutăm ceva
bun în acel teren de desfăşurare. Poate, dacă are o vârstă coaptă, ştie ce să caute acolo,
mă rog. Dar până la o anumită vârstă el nu are ce căuta acolo. Ca să vedeţi cât e de
subţirel dracul. Pe mine m-a întrebat o fată următorul lucru:
- Părinte, sunt studentă în anul I la Medicină. Sunt fecioară şi-mi este ruşine să spun
prietenilor mei. Eu nu am cunoscut niciodată un băiat.
- Şi ce ai pierdut în treaba asta?
- Nu am pierdut nimic, dar mă simt complexată faţă de colegele mele care ies toate, se
duc în weekenduri la distracţie, la muzică.
- Şi pe tine cine te opreşte să mergi?
- Da, dar cu cine?
- Cum cu cine? Du-te la biserică, roagă-te, aprinde o lumânare, ai să întâlneşti un băiat
bun, fii sigură că şi acolo trebuie să fie unul care gândeşte ca tine şi ai să-ţi găseşti un
prieten cu care poţi să mergi în weekend fără să faci grozăvii. Şi cât de bine o să fie de
tine când o să intri curată în altar! O să vă faceţi cununia, o să pună Dumnezeu toate
darurile în copilul acela şi nu mai trebuie să-ţi fie ruşine. Din contră, o să fii mândră
când bărbatul tău o să vadă că tu ai fost nestricată, nefolosită de altul.
- Nu m-am gândit la asta, dar îmi este ruşine că în anul I de facultate, la 20 de ani, sunt
fecioară şi nu pot să le spun colegilor.
Să-ţi fie ruşine că eşti moral? Să luăm numai câteva exemple: Ecaterina nu voia să se
mărite, că Îl iubea pe Hristos, sfânta mare muceniţă îi refuza pe toţi care îndrăzneau să
vină să o ceară în căsătorie, după ce le punea cele mai filosofice întrebări, pentru că ei
erau toţi de neam păgâni, iar ea era mireasa lui Hristos. Dioscor taie capul fiicei sale
pentru că ea credea în Dumnezeu şi o chinuieşte şi o maltratează. Sfânta Varvara, apoi
Tomaida despre care v-am vorbit, acceptă să fie măcelărită cu barda de socrul său şi stă
ca martiră şi ca ocrotitoare şi protectoare a oamenilor morali. Să luăm cazuri concrete:
Sfânta Iuliana urma să fie batjocorită de ostaşi. Gardianul care o ducea era creştin; el îi
spune:
- Nu te lăsa pângărită de ăştia. Trimite-ţi cumva trupul la Hristos întreg.
- Ce să fac? zice ea.
- Gândeşte-te la ceva.
Văzând deodată nişte frunze mari de brusture, îi spune ostaşului:
- Tu ştii că asta e iarba fiarelor?
- Taci. Ce prostii creştineşti ai tu în cap?
- Nu crezi? Uite, îţi spun eu. Eu pun două din astea pe gât şi tu dă cu toată puterea ta şi
ai să vezi cum se îndoaie sabia.
Şi acela, fără să se gândească, când a dat, a tăiat capul sfintei. Dar de ce? Pentru că
împăratul spusese înainte: “Aveţi grijă, că este creştină. Nu cumva să-i tăiaţi capul
înainte de a o necinsti, că pentru ei aceasta e mare taină”. Citiţi în “Vieţile sfinţilor”
despre sfânta muceniţă Iuliana.
De ce am dat exemplul acesta? Noi nu ştim cum să împodobim Biserica cu curăţie, cu
feciorie, cu această taină a raiului care e starea primordială, şi ţie îţi este ruşine să
mărturiseşti în sinea ta că eşti moral?! Aici se inversează valorile. Să ajungi tu, cel
corect, să-ţi fie ruşine că eşti corect! Şi atunci de ce trebuie să ne mai mirăm că avem
familii de probă sau concubinaj sau divorţ sau copii care îşi şantajează părinţii? Fata se
duce cu mama, că poate să facă ce vrea, şi feciorul se duce cu tata, pentru că are libertate
şi nu-i cere nimeni socoteală. Dacă Dumnezeu a spus că aceşti copii trebuie să crească în
familie şi sunt oglinda şi rodul părinţilor, păi nu se schimbă legile firii.
Premisa mea este că noi, românii, în clipa pe care o trăim acuma, degeaba aşteptăm 666,
noi suntem într-o apocalipsă spirituală. În momentul de faţă noi suntem aliniaţi pe acele
capitole 13 şi 11, cine vrea să facă rău, să meargă să facă rău, cine face bine, să facă în
continuare bine, că Dumnezeu când va veni va plăti fiecăruia după faptele lui. Şi ştiţi
unde va fi trezirea? Ştiţi unde încetează apocalipsa? În clipa în care cei care trăiesc acum
drama libertăţii se izbesc de toate relele, sigur îşi vor dori să nu treacă prin aşa ceva şi
copiii lor. Copiii lor mai prind o oră de religie la grădiniţă, la şcoală, biserica e liberă,
slavă Domnului, nu ne putem plânge, material religios cât vrei, numai să vrei să citeşti,
vom reuşi următoarea performanţă, generaţia care vine de-abia va fi una sănătoasă. De
ce? Pentru că iese din cenuşa prăpăstiilor noastre, deci din neglijenţa noastră, că noi
propriu-zis acum am creat o neglijenţă.
Aţi văzut ce spun părinţii acum? „Ce să-i fac?” Iar părinţii care acum sunt tineri, de la 20
până la 30 de ani, după ce vor trece prin toată cenuşa nenorocirilor, vor naşte copii
sănătoşi şi le vor spune: „Nu faceţi ce am făcut noi, că nu e bine”. Deci, trebuie o
generaţie de sacrificiu şi de experienţă, pentru că Occidentul nu a făcut din Balcani decât
o experienţă în momentul de faţă: Cehoslovacia, Bulgaria, Ungaria, Serbia, România.
Rusia mai puţin, că ei au o altă viziune privind morala, la ei sunt un pic mai categorici
încă. Spun acasta pentru că Occidentul ce a făcut? După ce ne-a ţinut sub papuc sub
formula: „Nu ne trebuie capul vostru, ci braţele voastre”, acum a spus invers: „Nici
capul vostru, nici braţele voastre, sunteţi cobaii noştri”. Deci lăsaţi toate viciile să
pătrundă peste ortodoxie. Dar să sperăm, cum spune Mântuitorul: “Nu te teme, turmă
mică, Domnul a binevoit întru tine”.
Dacă în familie copilul şi-ar putea forma noţiunea de familie sfântă ca trăire, din
experienţa şi exemplul părinţilor, atunci n-ar mai dori, n-ar mai accepta să greşească, să
păcătuiască înainte de căsătorie. Acesta este cazul ideal, dar trebuie să ţinem cont de doi
parametri – întâi, faptul că tentaţiile tinereţii sunt multe şi slobode. Apoi, faptul că
inevitabil avem un trup biologic care îşi manifestă anumite ieşiri, ca să spun, fireşti.
Dacă educaţia din familie, dragostea de Dumnezeu, frica de Dumnezeu, dorinţa de
spovedanie, dorinţa de împărtăşanie sunt cultivate în persoana respectivă, acestea vor
birui. Am întâlnit o fată care mi-a spus:
- Părinte, ce ziceţi, să mă culc sau nu cu prietenul meu?
- Părerea mea, până la căsătorie, corect nu. Dacă te doreşte, să te aştepte.
- Păi nu, că ia alta.
- Să fie sănătos, nu-i al tău.
Trebuie aici, în primul rând, tărie de caracter. Trebuie aici o voinţă de fier, or tinerii
noştri, nemaiavând modele sau modelele fiind puţine, tocmai aici fac greşeala. Vine o
doamnă într-o zi şi-mi spune aşa:
- Părinte, vreau să fac un pomelnic pentru fata mea.
- Da, dar ce problemă aveţi?
- Ştiţi, sunt un pic supărată, fata mea a fost în probe şapte ani cu un băiat şi nu s-au
potrivit să se căsătorească.
În clipa aceea m-am abţinut, pentru că duci un cal în probe, duci o maşină în probe, duci
o motocositoare, o combină, o vacă o dai cuiva să o crească să-i ia laptele, dar “fata mea
a fost în probe cu un băiat”?! Ca şi cum te-ai duce la o întrecere sportivă. Am zâmbit şi
i-am spus:
- Lăsaţi, uitaţi, faceţi canonul acesta, că Dumnezeu va lucra.
Şi, bineînţeles, i-am dat Psaltirea, Canonul de pocăinţă, Canonul de înger păzitor, ca să
conştientizeze greşeala. Sunt foarte frumoase aceste rugăciuni, ai ce găsi în ele. Dar nu
se potriveşte un lucru. Eu spovedesc persoana matură de la 40 de ani în sus. În general
pe duhovnicii tineri i-am lăsat să se iniţieze între cei tineri, pentru că găsesc şi păcate,
găsesc şi situaţii şi au unde spori, când vrea câte unul să înveţe să spovedească. Eu iau
persoanele în vârstă pentru că acestea sunt cuminţi şi decente, e foarte uşor de lucrat cu
ele. Unde nu ştiu ei, vin şi mai întreabă:
- Părinte, cât canon aş da?
- E bine să dai cam aşa, adică să înveţe şi el să canonisească.
Dar ce mă fac când eu îi spun:
- Doamnă, dar aţi greşit şi nu vă pot împărtăşi.
- Nu contează, Părinte. Dă-mi agheasmă mare.
- Mamă, dar nu acesta e scopul spovedaniei, ca eu să te spăl pe tine cu agheasmă mare.
Spune David: “Spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi”, dar aşa ai fântână
acasă, bei apă câtă vrei. Eu aş vrea ca dumneata să ajungi să iei contact cu Dumnezeu,
cu Sfintele Taine, că acolo nu spune în Evanghelie: cel ce bea agheasmă mare va avea
viaţă veşnică, ci “cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi la
judecată nu va veni”. De ce nu ne cheamă la judecată când mâncăm şi bem sângele Lui?
Pentru că suntem fără de păcat, ne-am spălat, ne-am curăţit.
- Aa, da, Părinte, lăsaţi, vin eu altă dată, mă duc, că scap autobuzul.
Şi atunci, cum să-i cer eu ca fata sau băiatul ei să aibă noţiunea de adevăr revelat sau
noţiunea de curăţie sau de feciorie, când părinţii nu au aşa ceva? Cunoaştem celebra
expresie onorabilă a femeilor:
- Dumnezeu ştie, Părinte, ce o mai fi dincolo.
- De ce spuneţi treaba asta?
- Dar ce, parcă ştim cum o să fie?
- Atunci de ce s-a mai scris Evanghelia? De ce mai veniţi cu pâiniţa asta la parastas? De
ce aţi mai adus prescura asta?
- Părinte, aşa am învăţat de la părinţii mei.
- Atunci eu mă frământ, îţi vorbesc jumătate de oră duminica, încerc să fiu cât mai
explicit, caut să fiu cât mai logic în ceea ce spun, caut modelele cele mai autentice şi tu
îmi spui că aşa ai învăţat de la părinţi, că aşa se întâmplă?
Aici este vorba de trăirea interioară. Fără o trăire interioară absolută nu vom ajunge la o
întărire absolută. Să nu credeţi că Biserica e lipsită de copii cuminţi, nu. Sunt încă
suficienţi, nu are cine să-i îndrume. Sunt talente din acestea sufleteşti pe care nu are cine
să le descopere. Eu consider că aici este o crimă spirituală. Cred că ar trebui pus un mare
accent ca în seminariile teologice să fie cei mai buni duhovnici şi să-i educe pe tineri nu
în sistem educaţional clasic, ci în sistem moral. Nu neapărat şi română, şi matematică, şi
chimie. Nu e treaba mea. Aceasta e operaţiunea Ministerului Educaţiei, ne supunem
legilor statului. Dar în seminar să ai duhovnicul care să fie atât de apropiat şi atât de
implicat, încât să fie ca într-o familie, adică te duci ca la un tată, şi atunci descoperi toate
reperele, toate talentele. Este imposibil ca la fiecare generaţie de tineri care vin să nu
găseşti unul-doi buni de călugări sau unul-doi cu vocaţie preoţească. Ca în orice
domeniu, sunt harismatici, oameni care s-au născut harismatici. De exemplu, este om
făcut să aibă smerenie, este om făcut să aibă inteligenţă, este om făcut să aibă dragoste,
este om făcut să aibă pricepere, este om făcut să aibă rugăciune.
Toată lumea vorbeşte de rugăciune. Stai, rugăciunea nu este o meserie, rugăciunea nu e
o tehnică, am luat o linie tehnologică, bat cui aici şi mi-a ieşit şaibă dincolo, nu.
Rugăciunea e un dar. Când nu e atinsă inima de fiorul Duhului Sfânt, când nu-i pătrunsă
inima de harul acela dumnezeiesc, omul acela poate citi zece Psaltiri pe zi.
- Părinte, am citit Psaltirea.
- E bine că ai citit-o, acum roagă-te! Rugăciunea să o simţi, nu citirea. Că aşa toată
lumea citeşte.
Am şi spus că sunt rugăciuni ascultate şi neascultate. Noi putem face rugăciuni la infinit,
dar nu ştim care sunt ascultate. Cele ascultate sunt într-adevăr cele care vin cu o lacrimă,
cu smerenie, cu o străpungere, cu o părere de rău, adică trebuie să ai vocaţia să te rogi.
Eu rămân uneori mirat sau, ca să spun aşa, puţin lezat în interior, dar nu m-am
manifestat vizibil, când observ anumite stări din acestea de gheaţă sau reci în cadrul
Sfintei Liturghii: câte un slujitor care nu e în concordanţă cu ce e pe Sfânta Masă, adică
ori nu e atent, ori vorbeşte, ori nu se concentrează, ori are altă preocupare, adică nici nu
cunoaşte momentele-cheie ale liturghiei când trebuie să te transpui pe măsură, că nimeni
nu poate să străbată cerul cu mintea, numai unde vrea Dumnezeu – iar slujitorul e rece,
adică e absent. Şi îl întreb:
- Eşti cu mintea acasă?
Asta dă dovada că undeva este o fisură şi de la fisura aceasta se nasc toate celelalte
fisuri. Adică, categoric, un tânăr sănătos pleacă dintr-o mamă sănătoasă. Vă spun că am
întâlnit un caz, zice:
- Părinte, l-aş da la mănăstire, dar el nu vrea. Inima mea este într-acolo.
Şi băiatul a spus următorul lucru:
- Mamă, orice, golan mă fac, dar în mănăstire nu mă duc.
- Şi crezi că e o expresie sănătoasă? l-am întrebat eu.
- Nu vreau să trăiesc toată viaţa sub povara că Dumnezeu mă priveşte. Nu mă
interesează mistica.
Iată răspuns! Am zis:
- Bine, atunci de ce ai venit azi cu mama la împărtăşit?
- Pentru că ea mă forţează.
De ce vă spun că se vede autoritatea unui părinte? În clasa a XII-a să-l aduci la
împărtăşit, şi în plus băiatul nu fuma, nu bea, nu desfrâu, nu droguri, nu plecat aiurea, nu
discotecă, nu umblat, dar rece. Femeia m-a spus:
- Părinte, mă rog lui Dumnezeu să-l lumineze, că nu ştie ce-i cu el, dar cât este în casa
mea, până se însoară, va face ce spun eu, după aceea, cum l-a lumina Dumnezeu.
Dar câte mame avem aşa? Asta este arta! El a spus:
- Sunt de acord cu ce spui, dar eu nu vreau.
Se vede că se luptă voinţa şi dorinţa cu firea. Aici este vorba de o fire care nu e făcută
pentru aşa ceva, dar se vede şi verticalitatea mamei, că l-a dus pe linia care trebuie în
forţă, cum se spune, adică l-a ocrotit de tot răul. Aici sunt două variante paralele: ori,
crescând şi în momentul în care mintea se coace, va fi un familist foarte bun pentru că el
e moral şi e sănătos şi obişnuit aşa, i-a intrat şi în fire disciplina, ori, scăpând la libertate
şi găsind o femeie necredincioasă, să se strice şi să distrugă tot ce mama a clădit. Dar de
acolo înainte dăm răspuns fiecare, că “va lăsa omul pe mamă şi pe tată şi vor fi amândoi
un trup”, adică cu familia lor, dar cum rânduieşte Dumnezeu. Aici numai Maica
Domnului lucrează. A venit odată o fată la spovedit. Şi în ziua de astăzi o pomenesc,
făcuse prostituţie prin Germania vreo doi ani de zile. A scăpat de acolo cum a putut şi a
venit în ţară. Fiind postul mare, cred că a mustrat-o conştiinţa, a venit la spovedit şi mi-a
picat mie să o spovedesc. Era prin 1997 - 1999. Am întrebat-o:
- Eşti bucuroasă de tot ce ai în spate?
- Părinte, sunt doi oameni în mine.
Să vedeţi mărturisire sinceră, de om nepriceput în ale credinţei.
- Sunt doi oameni în mine, unul mă face să-mi fie ruşine de tot ce am făcut şi aş vrea să
şterg bucăţica aceea de viaţă, un an şi jumătate, doi, trei, cât i-am pierdut aiurea, că nu în
toţi am făcut prostii. Eu m-am dus să lucrez la un bar, de la bar am fost racolată la o
cafenea şi după aceea am fost plătită cu 25 de euro pe zi ca să întreţin un număr de
rapoarte trupeşti, pentru care primeam şi eu de la fiecare un procent. Banii nu-i am, că i-
am cheltuit, nu s-a ales nimic de ei, că nu poţi să faci bani cu păcat.
Adică fata era foarte conştientă, la 26 de ani. Şi de ce vă spun lucrul acesta? E un lucru
foarte interesant. Pentru mine a fost o dovadă că Dumnezeu poate schimba inima omului
de la rău la bine, dar prin voinţa Duhului Sfânt, nu prin voinţa noastră. Eram şi eu
curios, eram duhovnic tânăr şi mă chinuia dracul şi pe mine, voiam să cunosc toate
lucrurile interesante. O întreb:
- Dar ai avea idee aşa, ca noţiune, cam cât ai greşit?
- Părinte, cred că mi-au trecut 3.000 de bărbaţi prin pat în timpul acesta. Dar mă credeţi
că de fiecare dată mă rugam la Dumnezeu să se termine, să plece, că-mi era greaţă şi
scârbă de mine? Şi mă rugam la Dumnezeu să mă scoată din locul acela. Ştiam că nu-i
bine, dar voiam să mă răzbun pe viaţă. Cum credeţi că am scăpat? E o lege, Părinte, între
aceşti mafioţi, dacă cineva te place şi plăteşte o anumită sumă pentru tine, te ia de acolo.
Eu nu aveam bani să plătesc, dar nici voinţă nu aveam să plec şi nici plăcere să stau, dar
mă obişnuisem cu ritmul acesta de viaţă, să treacă mai mulţi bărbaţi într-o zi şi să-mi fac
treaba. Căutam şi eu rapid să termin cât mai repede, să scap de obligaţii şi după aceea
eram mulţumită că cel puţin aveam un acoperiş. Deodată m-au luat nişte frământări
sufleteşti, am început să mă rog, şi cum mă rugam? “Doamne, dacă nu-Ţi place ceea ce
fac aici, lucrează şi scoate-mă de aici!”
Ca să vedeţi acolo în întunericul păcatului, adică filă de Pateric, nu o întâmplare
anapoda.
- Părinte, vine într-o zi un român frumuşel şi drăgălaş, nu se culcase cu femeie niciodată.
Eu l-am văzut că nu se pricepe, că habar nu are şi l-am întrebat:
- Tu ce cauţi aici?
El a început să o facă pe interesantul cu mine, dar nu m-am lăsat intimidată. El, când a
văzut că sunt mai căpoasă, a întrebat:
- Tu de unde eşti?
- Sunt din judeţul cutare din România.
Nu era din zona noastră, Iaşi, Suceava, Botoşani, era din josul ţării. El zice:
- Şi eu sunt din judeţul cutare. Tu eşti frumuşică, ce cauţi aici?
- Nu am bani să plec.
- Cât vor ăştia ca să te ia de aici? O să le spun că te iau eu, nu contează, dar nu mai sta
aici, du-te acasă!
A dat băiatul 1.500 de mărci, era pe vremea mărcilor, şi a luat fata de la stricăciunea
aceea, de la casa aceea de rendez-vous. I-a dat bani, a pus-o în avion şi a trimis-o în
România. Ştiţi ce i-a spus băiatul? “Caută-l pe Părintele Argatu de la Cernica.” Şi nici nu
au mai făcut nimic ei doi. Ea, venind în ţară, s-a dus pe la mănăstiri, dar nu a dat de
preotul de care îi spusese. Nu mai ştiu dacă Părintele Argatu trăia; important e că nu a
mai ajuns la el. Dar aflându-se prin Iaşi cu nu ştiu ce problemă şi din vorbă în vorbă
auzind de Bârnova, pur şi simplu a venit să se spovedească. Discutând cu ea, îi zic:
- Veronica, dar tu ştii un lucru? Ai citit vreodată “Viaţa Măriei Egipteanca”?
- Părinte, eu am auzit ceva de genul acesta, dar nu ştiu despre ce e vorba.
Îi dau o broşurică cu “Viaţa Măriei Egipteanca”, este micuţă, scoasă din Mineiul
Paştelui, din postul mare, sinaxarul acela xeroxat. Îi zic:
- Citeşte-o, vino la spovedit şi dacă eşti fată cuminte, uite, ţine minte, în ziua în care te-
ai împărtăşit, eşti curată ca fecioara în ziua dinainte de a se atinge primul bărbat de tine.
- Chiar se poate, Părinte, treaba asta?
A început să postească, să se roage, într-un an şi jumătate s-a căsătorit, a luat un băiat
foarte, foarte bun, au născut doi copii. Nu mai ştiu de ei de câţiva ani, pentru că au plecat
cu serviciul în josul ţării, spre Ardeal, nu au mai rămas prin zona noastră. Dar când a
venit ultima dată la mine, a venit cu doi copii şi cu soţul. Eu l-am întrebat pe el mai mult
ispititor, din curiozitatea mea:
- Dacă tu ai şti că soţia ta ar fi rea, cu ce ochi ai privi-o?
- Nu, Părinte, e o fată extraordinară. Nu vă puteţi da seama cât mă trage la bine! Nu aş
lăsa-o pentru nimic în lume.
Eu îi spun:
- Veronica, uite care e treaba, ce rugăminte am la tine, ce ai vorbit cu duhovnicul, duci în
mormânt. Să nu te scapi vreodată să-i spui lui.
- Părinte, nici nu i-aş spune, nici nu aş face greşeala asta, dar să ştiţi, om ca el nu am
întâlnit. Mă credeţi că uneori suntem mai mult ca doi fraţi, din respect şi din ruşine? Eu
îi mai spun: „Să nu iasă şi între noi vreo nenorocire sau ceva, să nu-ţi vină în cap să te
duci la alte femei”. „Lasă, că nu ne-am născut numai pentru asta. Nu avem doi copii de
crescut?”
Adică Dumnezeu i-a dat om după credinţă, după lucrare. Aici este esenţa, că şi în
momentul când cazi, dacă ai conştiinţă şi te ridici, tot este o virtute. Dar câţi
conştientizează când au căzut că trebuie să se uite în sus? Ei se uită la spânzurătoare, se
uită la pastile, se uită la linia de tramvai, la linia de tren, la trecerea de pietoni, la şosea,
se duc şi se aruncă în faţa maşinii. Părintele Cleopa spunea mereu: „Când a pus dracul
gheara pe tine, s-a terminat totul”. E deznădejdea asta, descurajarea, ieşirea din firesc şi
din normal te duce la distrugere, la fel şi în problema noastră. Ai familie sfântă, dar ai
trei feluri de familie sfântă. Ai sfântă că o vrea Dumnezeu, ai sfântă că vrei să o faci şi
Dumnezeu pune harul şi ai sfântă uneori când înveţi şi din greşeli. Şi greşelile sunt tot o
încercare a vieţii. Acum depinde în ce măsură după un cutremur din ăsta mai rămâne
omul întreg. De ce v-am dat exemplul acesta? Să vedeţi că nu Maria Egipteanca, acum
1.600 de ani, e singura care a trecut Iordanul, şi unde? În credinţă. Nu neapărat în pustie.
Şi e mamă şi e familist şi e copil şi e soţ şi e tată. Dar v-am spus, şi rolul duhovnicului.
Deci dacă omul ar conştientiza valoarea preotului sau valoarea Bisericii sau valoarea
predicii sau valoarea trăirii personale, ar fi ceva. Dar dacă omul nu conştientizează,
valoarea nu are valoare!

Divorţul ca spectacol
În primele veacuri ale imperiului roman, când existau neînţelegeri într-o familie şi se
ajungea la situaţia de divorţ, soţii trebuiau să meargă la mai marele cetăţii şi să spună
care era neînţelegerea. Erau trimişi timp de două săptămâni într-o locuinţă cu strictul
necesar numai ei doi şi le era servită masa la orele corespunzătoare. În aceste două
săptămâni, fiind numai ei doi, trebuiau să se cunoască mai bine pentru a menţine familia.
Cei mai mulţi se împăcau după cele două săptămâni. Alţii, puţini, dacă nu se împăcau
după aceste două săptămâni, mergeau din nou la mai marele cetăţii şi erau trimişi într-o
altă încăpere, extrem de mică, cu un singur pat de lemn şi timp de alte două săptămâni
primeau doar puţină pâine şi puţină apă. Timp de 400 de ani au fost doar două divorţuri
în aceste condiţii. Lipsurile îi unesc pe oameni. În zilele noastre însă, oamenii divorţează
repede, imediat altă căsătorie!
Dar să facem o distincţie. Familia bogată este familia care îl are şi pe Dumnezeu, iar
oamenii bogaţi material sunt săraci. Mă repet: “Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit”.
Divorţurile acelea din epoca romană erau divorţuri verificate. Chiar dacă erau, exista
fundamentul problemei respective. În ce constau divorţurile atunci? Se întâmpla
câteodată ca bărbatul să plece pe câmpul de luptă, nu se ştia dacă mai trăieşte sau e
prizonier şi femeia dorea să se căsătorească, să facă urmaşi. Era o rânduială a timpului
de atunci. Dar în momentul în care se întorcea soţul, dacă el o ierta, ea se întorcea la
vechiul ei soţ şi îl abandona pe cel pe care îl luase. Era o cutumă, dacă ea a crezut că
bărbatul e mort şi s-a recăsătorit, era iertată. Dar astăzi nu se fac divorţuri, acestea nu
sunt divorţuri. Acestea sunt nişte farse. Dacă aţi observat, sunt un fel de telenovele. Ei
vor să pară importanţi, vor să pară interesanţi, vor să pară grozavi, vor să-şi facă
imagine, vor să fie vedete, vor să aibă publicitate. Deci nu e ceva justificat, pentru că
dacă te-ai duce la divorţ să-i întrebi pentru ce motiv au divorţat, ei nici nu cunosc cauza,
dar sunt în faţa judecătorului.
Mă repet din nou, cred că, în momentul de faţă, societatea civilă ar trebui să
responsabilizeze câteva lucruri prin legile statului. Mai întâi valoarea familiei şi motivul
pentru care se dă un divorţ. Trebuie o lege clară, să se cerceteze motivul pentru care
trebuie să dai divorţ, nu neînţelegere şi nepotrivire de caracter. Şi ce dacă nu te înţelegi,
luptă până te înţelegi, schimbă principiul! Apoi, neacordarea divorţului cu rapiditate şi
cercetarea îndelungă, deci timp de hotărâre mai lung. Nu prin ordin prezidenţial, că a
spus el da şi ea da, imediat s-a declarat divorţul, nu aşa. Aceasta nu este motivaţie de
divorţ. Trebuie să vezi motivaţia pentru care doreşti să faci lucrul acesta. Pentru că aici,
de fapt în spatele acestei legi a divorţului, se ascunde în mod inventiv şi în mod
subversiv în acelaşi timp distrugerea celulei de bază a societăţii – familia. Deci undeva
se urmăreşte un interes meschin, ca familia să nu existe. De ce? Normalizarea societăţii
prin viaţa de familie ar scuti o gamă întreagă de servicii pe care statul le oferă acestor
persoane iresponsabile. Şi atunci, sigur, trebuie un număr de directori, trebuie un număr
de fundaţii, trebuie un număr de ONG-uri, trebuie personal TESA, trebuie un număr de
oameni implicaţi, locuri de muncă, interese mai mici, mai mari şi atunci, ţinând acest
lanţ al slăbiciunilor, se creează şi acea dorinţă de a trăi lejer, pe suferinţa altuia. Deci
clădesc bogăţie şi cărămidă pe slăbiciunea cuiva, pe nenorocirea lui, pe incompetenţa
lui, pe naivitatea lui.
Pentru că se consideră că oamenii nu-şi dau seama. Dar această mulţime pe care noi o
ignorăm din punct de vedere social, moral, statal, legislativ, penal, civil, s-ar putea la un
moment dat să fie ca o avalanşă asupra noastră. Au făcut glume cu privire la
conducători? Acuma nu-i ascultă nimeni. Au făcut glume pe baza legilor statului? Nu le
ia nimeni în seamă. Au făcut glume pe seama guvernanţilor? Nimeni nu ascultă, nimeni
nu vorbeşte, trece pe lângă urechi. Au făcut glume pe seama a tot ceea ce înseamnă
românism, valoare, istorie? Toată lumea reneagă şi toată lumea râde şi nu bagă în seamă.
Am făcut glume pe propria noastră piele, acum tragem ponoasele pe propria noastră
piele. Să nu credem că există ceva în societate ce nu se întoarce asupra noastră.
Toate aceste divorţuri au înmulţit delincvenţii, toate aceste neînţelegeri din familie au
înmulţit criminalii, toate aceste neînţelegeri din familie au înmulţit numărul de puşcării,
toate aceste nenorociri din familie au înmulţit numărul de violuri. Sigur, au din ce trăi
televiziunile, deci toată mass-media prosperă şi atunci, sigur, îţi trebuie din ce în ce mai
mulţi reporteri, că sunt prea dese cazurile, îţi trebuie din ce în ce mai multe mijloace de
transport, îţi trebuie antene, îţi trebuie canale. Pe seama cui? Pe seama slăbiciunii
noastre omeneşti. Noi nu facem altceva decât să ne săpăm singuri mormântul.
Desfiinţarea unei naţii vine din ea însăşi, nu i-o face altcineva. Aţi văzut că la noi, la
români, se obişnuieşte să se strige: “Vai, vine Uniunea Europeană, vine NATO, vine
Occidentul!”. Şi dacă vine, care e treaba? Au venit şi alţii şi au plecat. Au venit şi ei şi
vor pleca, dar ce să găsească în urmă? Să găsească oameni morali, să găsească tradiţii, să
găsească muncă, să găsească disciplină, să găsească ordine! Noi ce am făcut? Muzeul
Satului, dar noi nu mai avem sate, satul este la muzeu, Muzeul Ţăranului Român, deşi
noi nu mai avem ţărani, ţăranul e la muzeu, Muzeul Naţional al Agriculturii, deşi noi nu
mai avem agricultură, avem muzeu, Muzeul de Etnografie şi Folclor, deşi noi nu mai
avem folclor, e la muzeu. Păi, dacă toate le-am pus în muzeu, acum trăim pe seama
muzeului.
Să ne întoarcem frumos la obârşia sănătoasă care începea cu preotul, doctorul,
perceptorul, prefectul, jandarmul, învăţătorul şi dascălul bisericii şi atunci sigur că în
momentul respectiv vom avea şi moralitatea ca atare. Şcoala nu vrea să-şi facă datoria
pentru că tânărul nu ascultă şi nu se va bate vreodată profesorul cu adolescentul ca să
înveţe de un 5. Sigur că rămâne la latitudinea celui care vrea să înveţe. Armata nu există.
Legea nu există, disciplina nu există. Putem să înmulţim numărul de jandarmi, putem să
dublăm România cu jandarmi, asta nu înseamnă că am pus ordine în ţară. Educaţia nu se
face din bâtă. Când eram copii, era o vorbă care ni se spunea mereu acasă: „Numai
animalului îi dai cu bâta în cap, că omul înţelege de vorbă bună”. Era o vorbă folosită
foarte des. Ea este valabilă şi în zilele noastre. Omul trebuie să înţeleagă de vorbă bună.
Trebuie să ne revenim în sine.

Decesul unuia dintre părinţi

Am vorbit despre copiii care trăiesc o dramă prin divorţul părinţilor. Se întâmplă însă,
din nefericire, şi ca unul dintre părinţi să plece în lumea cealaltă. Un proverb popular
spune aşa: “Fiecare om are o stea sub cer şi o bucată de pâine sub soare”. În momentul
în care unul dintre părinţi moare, iar copilul este la o vârstă fragedă, Dumnezeu
rânduieşte lucruri neobişnuite şi neînţelese minţii noastre şi din acele persoane chiar ies
copii foarte buni, pentru că acolo a intervenit lucrarea Duhului Sfânt sau lucrarea
mântuitoare a Treimii.
Am să vă dau un exemplu. S-a repetat de două ori în viaţa mea ca duhovnic. Era o fată
foarte frumoasă, la 30 de ani. Când am cunoscut-o era necăsătorită, apoi s-a căsătorit. A
nimerit un soţ bun, a rămas însărcinată şi în luna a şaptea de sarcină şi-a dat seama că
are un limfom canceros, iar doctorii i-au spus să renunţe la sarcină. I-am spus:
- Să faci cum crezi, dar eu aş întrerupe pentru o lună de zile citostaticele, pentru că nu
vor merge nici înainte, nici înapoi. Nu ştii soarta, Dumnezeu ştie, dar nu te duce cu
această povară în mormânt.
- Cum adică, nu voi scăpa?
- Dumnezeu ştie ce poate face, noi nu ştim.
Părintele Pahomie era mai ataşat de ea sufleteşte. Îi citea tot timpul, o împărtăşea. O
respecta mult, că vedea că e o suferinţă groaznică. S-a născut fetiţa şi, când a împlinit un
anişor şi jumătate, mama a murit într-adevăr de boala respectivă. N-a cruţat-o moartea.
Fetiţa a mers normal până la o vârstă şi când a împlinit trei anişori, aşa, din senin, fetiţa
a murit fără să-şi dea nimeni seama de ce. Tatăl se recăsătorise şi o creştea bunica.
Mama a chemat-o după ea şi Dumnezeu a luat-o în lumea îngerilor. Ea avea o suferinţă
care se pare că s-a transmis de la mamă prin boala pe care a avut-o. Şi a plecat fetiţa
după mamă. Deci s-au dus amândouă. Dar unde s-au dus? De-a dreapta lui Dumnezeu.
Pentru că ei, murind în durerile facerii şi murind cu durerea de a purta sarcină cu o boală
atât de grea, Dumnezeu i-a dat acea stare de mucenicie, spun Sfinţii Părinţi, n-o spun eu.
Vreau să spun că am avut mulţumirea sufletească şi nu există o dată să facem liturghie şi
să nu le pomenim: Luminiţa şi Anamaria.
În iarna aceasta, la fel am fost pus în faţa unui caz. De aceea vă spun că Dumnezeu
lucrează, nu noi hotărâm. Acestea sunt lucruri mai presus de minte şi de fire. O tânără
proaspăt căsătorită, până în 30 de ani, mi-a spus aşa:
- Părinte, am un băieţel, acum sunt gravidă în 5 luni şi medicul mi-a spus că dacă păstrez
copilul, voi muri.
I-am spus:
- Faci cum vrei, dar sfatul meu este să ai răbdare şi să duci sarcina aşa cum este. Nu-ţi
încărca conştiinţa cu un suflet. Că tu te duci să faci cezariană, dar de unde ştii că în
momentul în care te anesteziază nu rămâi pe masa de operaţie? Şi de ce să te duci în iad
de două ori încărcată: cu crima şi cu sufletul?
- Părinte, îl las să se nască.
S-a împlinit timpul de naştere, a născut şi când a împlinit băieţelul o lună de zile sau
două, după ce l-am botezat, mama a făcut o apendicită, nu şi-a dat seama şi a murit din
apendicita aceea, o septicemie banală care în ziua de astăzi se tratează cu câteva perfuzii.
Au rămas copiii. Ea, fată simplă de la ţară, este înmormântată. Stăteam şi mă gândeam
acum, cât de milostiv este Dumnezeu că a luat-o pe ea la cer în calitate de mamă
mântuită, iar pe copii îi creşte o soră de-a ei cu soţul acesteia, i-au împărţit deja între ei,
unul are doi-trei ani şi celălalt are câteva luni. Uite cum rânduieşte Dumnezeu pentru
unii soartă grea de mititei şi îi căleşte şi îi formează, îi educă şi îi creşte prin nevoile
sorţii. Tocmai aceştia vor ieşi buni şi uite cum alţii au toate şansele de mântuire şi au
toate şansele de educaţie şi ies răi. Şi m-am gândit cât de necunoscute sunt cărările lui
Dumnezeu în momentul când deschizi gura să dai un sfat. Cât adevăr este în cuvântul pe
care îl pronunţi în calitate de preot şi duhovnic, cât de precis şi atent trebuie să fii la un
lucru de genul acesta şi cât de nedreaptă este soarta uneori când noi nu înţelegem
anumite lucruri! Dar dincolo de toate e mâna lui Dumnezeu. Chiar dacă ar fi o catastrofă
pentru un copilaş căruia îi moare mama sau tata, acolo este negreşit mângâierea Duhului
Sfânt.
Părintele Cleopa spunea o istorioară cu o mamă care avea un fiu care s-a căsătorit, i-a
pus gând rău mamei şi a luat-o în adâncul pădurii s-o înjunghie. Mama îi tot spunea:
- Nu, e prea aproape, o să ne audă lumea. Hai mai în adânc, hai mai în adânc.
Şi el, orbit în furia aceea, mergea tot mai în adâncul pădurii. La care mama, la un
moment dat, cu bunătatea ei de mamă, îi spune:
- Aici poţi să mă ucizi, că n-o să ştie nimeni, nu vei avea nicio problemă.
Şi spune că el are mustrările acelea de conştiinţă până i se aprinde candela după vreo trei
ani de rugăciune, că după aceea îl cuprinse groaza pocăinţei, deoarece o auzea pe mama
prin somn: “Puiule, de ce m-ai omorât?”. Şi el s-a mântuit prin jertfă, prin moartea
mamei, chiar dacă el a fost criminalul, pur şi simplu el s-a izbăvit, s-a curăţit. Acestea
sunt tainele lui Dumnezeu, sunt neştiute de noi. Istorioara se chema “Inimă de mamă”, o
ştiu de prin anii optzeci şi ceva, o povestea Părintele Cleopa. Unde lipseşte mama
lucrează harul lui Dumnezeu. Acolo El completează lipsa, noi nici nu ne dăm seama. Ce
spune în “Viaţa Sfântului Ioan Iacob”? Bunica, Dumnezeu s-o ierte, de timpuriu mi-a
semănat în suflet fapte de credinţă şi rodul lor mă ţine viu. Mama era moartă, se duce la
mormânt şi spune: Dacă toţi vor învia înseamnă că şi ea va învia. E o poezie, “Ziua
învierii” de Maxim, tatăl Sfântului Ioan Iacob. Apoi, de tata îşi aduce aminte că e în
război şi nu s-a mai întors şi cine ajunge Sfântul Ioan Iacob? Ajunge sfântul cu moaşte
întregi din pustia Hozeva. Crescut de mama mare, cum spunem noi, deci de o bătrână.
Dar cine lucrează în lipsa părinţilor? Harul Duhului Sfânt, el pune harisma în om.
Într-o altă istorioară de care amintea Părintele Cleopa, spune că la un moment dat o
mamă doreşte să-şi abandoneze copiii. Tatăl îi spune:
- Lasă, nu-i nimic, aşa bolnavă cum eşti, tu stai cu ei în casă, că de muncă mă ocup eu.
Trecând pe la casa respectivă, Sfântul Petru, dacă fusese familist şi avea soacră şi soţie,
a băgat mâna în buzunar să scoată un pesmet, un fruct, o curmală să dea pruncilor care
plângeau lângă patul mamei care era muribundă, la care spune Sfântul Petru:
- Doamne, Tu, care eşti atât de milostiv şi faci atâtea minuni pe faţa pământului, fă ceva
şi pentru pruncii aceştia! Nu Te înduioşezi de lacrimile lor, cum stau în jurul patului
mamei că e bolnavă?
- Da, trimite îngerul să o ia, să o aducă la Mine!
Vine îngerul, ia sufletul, îl duce la rai. Iar Petru stă o zi întreagă şi cârteşte în urma lui
Dumnezeu:
- Asta cu adevărat faptă nedemnă de Dumnezeu, prea aspru, prea drept, prea crud, prea
de neînţeles.
Îi spune Dumnnezeu Sfântului Petru:
- Petre, hai cu Mine la malul mării! Cheamă la Mine îngerul care a luat sufletul mamei!
Sfântul Petru îi spune îngerului:
- Te cheamă Dumnezeu.
Vine îngerul şi spune:
- Da, Doamne, sluga Ta ascultă, porunceşte!
- Bagă-te aici în fundul mării şi vezi că este o stâncă mare, ad-o la Mine!
O aduce îngerul, ditamai bolovanul cât o jumătate de casă, şi o pune în faţa lui
Dumnezeu. Îi spune Dumnezeu îngerului:
- Despic-o în două!
O despică în două şi în mijlocul stâncii era o gaură cât o coajă de nucă şi un vierme alb
se mişca acolo. Îl întreabă Dumnezeu pe Petru:
- Ţi-am văzut suferinţa, ţi-am văzut îndoiala, ţi-am văzut cugetul înduioşat şi îndurerat.
Vezi viermele acela? Ştiai de el că e în fundul mării?
- Nu.
- Ştiai că e în mijlocul acestui bolovan?
- Nu.
- Ştiai că Eu îngrijesc de el acolo? Ei, aşa şi cu copiii aceia. Harul Meu va avea grijă de
ei să ajungă oameni la locul lor. Mama lor îi încurcă, nu-i ajută. Ea oricum va muri, că e
firească moartea pământenilor, ei nu ştiu că este un Dumnezeu care ajută. Dar când vor
ridica glasul la Mine, Eu voi vărsa harul peste ei.
De ce v-am spus aceste două istorioare? În ambele cazuri, indiferent că părinţii mor
dintr-o situaţie nedorită sau mor dintr-o situaţie de Dumnezeu rânduită în întâmplările
vieţii, vorba Părintelui Stăniloae, acolo intervine harul lui Dumnezeu şi este cântecul
acela: “Acolo este Mâna Ta şi Braţul Tău înalt, acolo Dreapta Ta mă va povăţui”. Noi nu
putem face o mişcare în viaţă de care Dumnezeu să nu ştie. Unde sunt părinţii
credincioşi, unde sunt părinţii duhovniceşti, unde au părinţii noţiunea de Dumnezeu,
unde au părinţii noţiunea de har, copiii sunt binecuvântaţi de Dumnezeu. Aşa spune:
“Binecuvântat va fi rodul pântecelui tău”. Îi spune Dumnezeu Maicii Domnului, prin
înger: “Bucură-te, Mărie, cea plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu
între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău că ai născut pe Mântuitorul
sufletelor noastre”. Aşa şi noi, dacă femeia a fost binecuvântată de Dumnezeu, de acolo
se naşte un viitor om de nădejde fără problema că familia s-a înjumătăţit. Acolo harul a
lucrat.
O altă pildă. Un băiat dintr-o mănăstire vede că stareţul primeşte o scrisoare şi îl
întreabă:
- De ce eşti trist, avva?
- Mama ta şi tatăl tău sunt bolnavi şi ar vrea să te vadă. Dar sfatul meu ar fi să nu te duci.
- Totuşi mă duc să-i văd, pentru că m-au iubit.
În momentul când ajunge la poarta casei, vede un înger şi îl întreabă:
- Ce e cu tine aici?
- Eu sunt trimis de Dumnezeu să veghez ograda acestei case şi să am grijă să nu se
depărteze harul Lui, pentru că oamenii aceştia au un băiat în mănăstire care se roagă.
- Eu sunt acela.
- Păi, dacă ai venit tu, eu nu mai am niciun rost, am plecat.
Şi a zburat îngerul la cer. Dumnezeu ştie unde trebuie să lucreze Duhul Sfânt. Nu
rezolvăm noi probleme în viaţă. Dumnezeu le rezolvă.
Cu toţii am întâlnit situaţii în care doi soţi au trăit în bună înţelegere, dar fără prezenţă la
biserică, fără spovedit, fără împărtăşit, cu copii însă. La un moment dat, dintr-o boală,
unul dintre ei a murit. Ceilalţi apropiaţi s-au îndepărtat şi chiar Îl hulesc pe Dumnezeu.
Unii s-ar putea întreba: ce a avut Dumnezeu şi cu cel care a murit, şi cu copiii? Cum să-i
lase Dumnezeu cu un singur părinte, când au nevoie de ajutor, când au nevoie de sprijin?
Apostolul Pavel a spus aşa: “Nu vă jeliţi morţii păgâneşte de parcă nu ar fi înviere”, iar
Părintele Stăniloae spunea aşa: “Cunoaşterea lui Dumnezeu din împrejurările vieţii este
cea mai grea cunoaştere, pentru că acolo omul se răneşte de cei trei mari uriaşi: iubirea
de sine, părerea de sine şi bizuinţa de sine”. Petru spune în Epistola I: “Blestemat cel ce
se încrede braţelor sale”, şi mai spune: “Acestea m-au ţinut şi m-au crescut”, pentru că
noi nu putem face nimic fără Dumnezeu. Dar problema esenţială, această răzvrătire care
vine din interior, este legată în primul rând de exagerata afecţiune biologică ce vine din
iubirea de sine, iraţională, care este maica tuturor relelor, după cum ştim din Filocalia
VI. După cum ne arată Părintele Cleopa, există un stih în psalmi, inspirat de Duhul
Sfânt: “Toiagul Tău şi varga Ta m-au îndreptat, atunci când m-am depărtat de la Tine”.
Chiar dacă în prima stare ei vin cu hulă şi cu dărâmare sufletească, la un moment dat se
vor întoarce, pentru că psalmistul David spune: “Zis-a cel nebun în inima sa, când
păcătuieşte, Nu este Dumnezeu” înaintea ochilor lui. Deci el nu-L mai vede pe
Dumnezeu. De ce nu-L vede? Pentru că se împlineşte cuvântul Scripturii: “Ochi au şi nu
văd, urechi au şi nu aud”. Este explicabilă problema. Dar când li se deschid ochii? Li se
deschid ochii în momentul în care epuizează subiectul hulei. Întâi se răzvrătesc, apoi se
convertesc.
Şi asta întotdeauna. Am cunoscut o doamnă, pe care o respect, e femeie în vârstă, mamă
la 65 de ani, avea un băiat la care eu am fost personal la spital când era în comă. I-am
văzut privirea tulbure, i-am văzut chipul terminat, după ce am citit rugăciunea de ieşire a
sufletului, după ce am citit lupta celui care se luptă greu cu moartea, după ce am citit
dezlegarea sufletului de durerile morţii, l-am dezlegat, i-am făcut rugăciunile, am văzut
că s-a transformat livid şi chiar am zis aşa: “Doamne, dacă vrei să-l chinuieşti pe pământ
şi-l poţi ierta, ia-l cu Tine, nu-l lăsa să sufere”, pentru că se vedea că nu va mai fi un om
deplin. Avusese un accident îngrozitor care i-a zdruncinat creierul în cap, totul se
zdrobise, era ca un ghiveci în capul lui. El totuşi a rezistat câteva zile în comă. Mama, la
început, a spus:
- Oare de ce mi-a făcut Dumnezeu treaba asta, că doar ştie că-L iubesc şi sunt
credincioasă din tinereţe?
Şi i-am spus:
- Cred că de data asta greşiţi. De ce nu vedeţi prin aceasta o răsplată a muncii
dumneavoastră şi că l-a luat acolo, să nu se strice la dumneavoastră, că nu era căsătorit,
avea casa lui, avea serviciu, era un băiat foarte la locul lui?
Aşa spunea doamna, eu personal nu l-am cunoscut în viaţă prea mult, că el era băiat de
oraş, nu era om care venea prea des la biserică. I-am spus:
- Dacă Dumnezeu vrea prin suferinţa asta să-l mântuie şi să te ierte, iar dumneata
cârteşti? Te rog să te rogi pentru sufletul lui, fă psaltiri, fă rugăciuni, aprinde lumânări,
dă de pomană, străduieşte-te şi spune-mi ce vei visa.
Şi l-a visat pe băiatul ei ca într-un fel de lumină albă şi că-i spunea aşa:
- Mamă, nu mai plânge, că mă deranjează. Dacă Dumnezeu m-a chemat şi ţine la mine,
tu de ce te întristezi atâta? La ce-ţi ajută treaba asta?
Şi femeia şi-a schimbat deodată starea din supărarea aceea, din cârtire, într-o stare de
mulţumire. “Dacă aşa a crezut Dumnezeu că-i bine, aşa să fie. Trebuie să mă împac cu
ideea. Nu am ce face.” După ce a fost răzvrătirea sufletească a venit şi mângâierea
sufletească. Cred că e în firescul nostru biologic.
I-am spus odată cuiva:
- De ce noi, ortodocşii, când murim trebuie să facem atâta tevatură pe seama morţii,
când ştim clar că dacă Hristos a înviat, şi noi vom învia? Dar noi transformăm totul într-
o tragedie, într-o mare urgie, aţi văzut o înmormântare ce înseamnă.
Părerea mea personală este că în momentul în care Dumnezeu simte nevoia să cheme pe
cineva, îl cheamă la El, indiferent de situaţie, dar ştie de ce o face. Eu niciodată nu mi-
am pus întrebări. Eu, când moare cineva, exact asta spun: „Treaba lui Dumnezeu, a mai
rezolvat un proces verbal. Ştie El ce conturi au fost de tras, ce socoteli au fost de făcut,
dacă acela şi-a apropiat socotelile cu Dumnezeu şi l-a luat, să nu se pervertească”. Sunt
lucruri care nu ţin de noi, oamenii. Să ştiţi, cu toată răzvrătirea, cu tot ateismul şi cu
toată zdrobirea aceasta omenească a sufletului, biologică, vine momentul când omul Îl
recunoaşte pe Dumnezeu şi se lasă învins. Nu uitaţi că noi avem două celebre expresii:
în momentul în care sutaşul care păzea mormântul lui Iisus a văzut lumina de foc de la
pământ la cer şi pe Iisus înviind, a căzut ca mort, dar a putut exclama: “Cu adevărat
acesta e Fiul lui Dumnezeul!”. Şi era împotriva Lui. El păzea mormântul plătit de iudei
ca nu cumva tâlharul să învie sau să fie furat şi sminteala de la urmă să fie mai rea decât
cea dintâi. Pe când, dacă ne ducem la altă ipostază, Iulian Apostatul, când iese Sfântul
Mercurie din icoană şi-l săgetează pe câmpul de luptă, ce spune? “M-ai învins,
Galileene!” Prin aceste cuvinte unii cred că Iulian L-a hulit pe Dumnezeu, dar nu. N-a
fost numai un refren de hulă, ci, în toată mândria lui şi în tot orgoliul lui păgânesc şi în
toată răutatea care îl stăpânea, a avut puterea să recunoască faptul că Iisus e mai tare ca
el. “M-ai învins, Galileene!” Chiar şi în ciuda răutăţii care îl stăpânea, a recunoscut că
Iisus e mai tare decât el. “Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti
Dumnezeu care faci minuni.” Ce spune acolo? Câte a făcut “Dumnezeu în cer şi pe
pământ”. Este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Nu, nu încap discuţii indiferent de
situaţie.
Am întâlnit o persoană care nu a crezut niciodată în Dumnezeu şi după ce l-am
împărtăşit, el singur cerând aceasta, l-am învăţat să spună aşa: „Doamne Iisuse Hristoase
Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul şi mă iartă şi mă ia la Tine, dacă
într-adevăr m-ai iertat de toate păcatele prin spovedanie”. Şi a doua zi la ora 4 s-a stins
din viaţă un om care s-a chinuit ani de zile pe patul de suferinţă, un fost demnitar
comunist cu fluturi în cap, cu materialismul lui dialectic, căruia când i-am spus că vreau
să-i fac o molitfă, mi-a răspuns:
- Pronunţaţi alt cuvânt, că mi se face rău.
- Bine, atunci o citire, o binecuvântare.
- Ei, sună altfel.
Nu suporta să-i citeşti molitfa. Şi eu, discutând cu el, propriu-zis l-am spovedit.
- Aţi făcut rău?
A dat un singur răspuns interesant:
- Ştie Dumnezeu. Şi chiar dacă nu mă iartă, sper măcar că mă duc cu conştiinţa împăcată
că am recunoscut că am greşit.
Adică în demnitatea aceea orgolioasă de om bolnav exista statutul de om neînfrânt. Ca şi
copacul care mai stă într-o creangă şi, când tai cu drujba să cadă, el stă încăpăţânat şi nu
se răstoarnă. De ce v-am dat exemplul acesta? Oricât de tare s-ar răzvrăti oamenii
împotriva lui Dumnezeu, într-o zi Îl recunosc şi nu-L mai pot nega.
Rolul duhovnicului în salvarea familiei
Am vorbit anterior despre importanţa şi rolul duhovnicului de mănăstire în a împiedica
producerea unui divorţ, ca şi despre ce ar trebui să facă mai mult un judecător în
procesele de divorţ. Dar ce poate să facă preotul de parohie, ce pot să facă părinţii
trupeşti şi naşii? În momentul unui divorţ, primii care trebuie să intervină sunt părinţii
trupeşti. Se pare însă că foarte multe divorţuri au în subconştientul sau în lucrarea lor
interioară chiar amestecul părinţilor şi aici nu este bine. În primul rând, cele două
perechi de socri, mici şi mari, nu ar trebui să se amestece în viaţa tinerilor. În niciun fel.
Nu ei s-au căsătorit cu tinerii. Tinerii s-au căsătorit între ei.
Personal am pus întotdeauna accentul pe treaba aceasta. Mai veneau la spovedit o soacră
sau o mamă şi îmi spuneau:
- Uite, ginerele e aşa, fata e aşa sau nora e aşa.
- Mamă, s-a căsătorit cu dumneata? Nu! De ce te amesteci? Nu te băga acolo, nu e
treaba ta.
Le-am deschis Sfânta Scriptură şi le-am arătat negru pe alb: “Vor lăsa băiatul şi fata pe
mamă şi pe tată şi vor fi un trup”! Nu avem noi dreptul să ne amestecăm în locul acela.
Nu ne aparţine nouă. Nu e treaba noastră să ne amestecăm acolo. Aici într-adevăr
părinţii sunt cei care pot fundamenta şi repara o familie cel mai mult, dar se pare că de
multe ori părinţii sunt cei care încurcă cel mai mult şi se amestecă exact unde nu trebuie,
că nu-i nora bogată, că nu-i nora pricepută. Dar lasă-i, învaţă-i!
Eu întotdeauna am folosit şi mi-a plăcut enorm, o spun şi o repet, cea mai frumoasă
vorbă pe care am auzit-o de la Mitropolitul Antonie Plămădeală: „Într-o situaţie în care
trebuie să judeci, pune-te tu în situaţia celor doi sau a unuia şi dă-i sentinţa pe care ţi-ar
plăcea ţie să o primeşti, că atunci nu greşeşti”. Dacă vrei să judeci după ban, să judeci
după părere, după aparenţe, atunci vei da un răspuns greşit, dar dacă te pui tu în situaţia
respectivă, atunci cu adevărat vei da un răspuns bun.
Aşa şi preotul de parohie. El are exact aceeaşi îndatorire ca şi preotul de mănăstire.
Sigur că trebuie să le vegheze familia, să se ducă să vadă despre ce este vorba, să discute
cu socrii, să discute cu tinerii, dacă primesc, că dacă sunt necredincioşi, nu te poţi
amesteca, dar o sugestie pot să dea. Şi el are exact acelaşi rol, să încerce cât mai mult să
amâne divorţul, poate-poate între timp lucrurile vin pe cărarea cea dreaptă, vin în
limanul liniştit al lucrurilor normale.
Problema naşilor este una mai delicată. De obicei, noi când ne cununăm nu punem naşi
spirituali, ci punem naşi financiari. În general tinerii caută oameni cu bani care să le
pună un bănuţ pe masă atunci când se căsătoresc. Iar naşul, pentru ei, după ce a trecut
nunta şi s-au numărat banii, nu mai are importanţă. Este una dintre cele mai mari greşeli
creştineşti care se fac la noi, în ortodoxie. Naşul îţi este mai mult decât părintele care te-
a născut. Ori de câte ori ai avea probleme, tocmai la el trebuie să te duci după cuvânt de
învăţătură. Dar ce este mai nou şi rămâne tragic în familia creştină şi în relaţia naş-fin
este că din cauza acestui stabiliment social pe bază de relaţie financiară naşa poate să se
ducă liniştită cu finul, sau fina cu naşul, şi te trezeşti cu surprize dintre cele mai
neplăcute. Am întâlnit foarte multe cazuri în care, imediat după nuntă, a fost cu totul
altceva, pentru că lucrurile au luat cu totul altă direcţie. Deci şi aici trebuie foarte mare
atenţie. Naşii întotdeauna trebuie să fie doi oameni model şi de credinţă, şi de familie, şi
în societate, şi la serviciu, şi în toate domeniile, pentru că cine nu e bun în societate nu e
bun nici în biserică şi cine nu e bun în biserică nici în societate nu-i bun de nimic. Nu
trebuie să ne ascundem după deget, cât am vrea noi să vopsim lucrurile şi să le
cosmetizăm. În general avem tendinţa să spunem: poporul credincios, poporul bun,
poporul dreptmăritor. Acest popor cu bune şi cu rele are şi o căruţă de defecte care
trebuie îndreptate, şi ele trebuie îndreptate uneori cu forţa. Indiferent că omului îi place
sau nu, îi pui fierul roşu pe rană, ai cicatrizat rana şi în clipa în care ai cicatrizat rana, ai
reparat problema, altfel nu faci treabă. Şi să ştiţi că am avut de multe ori chiar şi
duşmani pe considerentul că am fost aspru. Şi i-am spus:
- Nu discutăm, îţi cauţi duhovnic. La mine cu prostii din astea nu mai vii şi, mai mult, pe
aici nu calci.
Şi atunci m-au urât, au prins ranchiună sau chiar au denigrat, au aruncat vorbe grele, că
cine se crede părintele să se bage în casă la noi? Dacă vrei să fiu duhovnicul tău sau vrei
să mă amestec în treaba ta, spune-mi! Eu trebuie să-mi dau cu părerea. Nu vii tu să-mi
dai sfaturi, că tu nu vii la biserică ca să-mi dai tu mie sfaturi, tu vii să primeşti sfaturi.
Omul, când nu-i spui ceea ce-i place, se supără. Spune Apostolul Pavel în Faptele
Apostolilor: “La vremea de apoi vor vrea învăţători după felul lor de a fi şi vor vrea să le
spună în urechi cuvinte care să le gâdile plăcut auzului, neprimind cuvintele cele
adevărate şi sărate cu sarea învăţăturii şi se vor răzvrăti celor care nu le va spune pe
plac”. Deci dacă-i place, îi place, dacă nu-i place, nu-i place. Eu întotdeauna le-am spus
că am două lucruri la care nu cedez, le consider ca fiind apoftegmele mele şi le păstrez
ca embleme personale. Vin oamenii şi spun că nu au timp, la care le răspund:
- Tu nu ai timp, că l-a făcut Dumnezeu. Tu îl foloseşti, chibzuieşte să-ţi rămână şi pentru
rugă. Nu ai tu dreptul să împărţi timpul, că nu l-ai făcut tu.
Iar a doua, le spun întotdeauna:
- Nu-Şi schimbă Dumnezeu religia şi legile că nu-ţi convine ţie ortodoxia.
Le spun deschis în faţă:
- Îţi place - nu-ţi place, asta-i ortodoxia. Vrei s-o primeşti, primeşte-o; nu vrei s-o
primeşti, n-o primi. Dar Dumnezeu nu schimbă religia Lui şi legile că nu-ţi place ţie ce a
scris în ele.
- Dar de ce mă luaţi aşa, Părinte?
- Pentru că trebuie să pui mâna să te rogi!
Bineînţeles că pleacă supărat şi după o vreme se întoarce fie mai îndreptat, fie mai
supărat, fie mai nemulţumit, dar să ştiţi că rezultatele au fost şi pro şi contra. Unii au
venit şi au spus:
- Părinte, s-a întâmplat exact ce ne-aţi spus.
- Poate Dumnezeu v-a spus, că eu nu ţin minte ce am spus.
Chiar nu stai să ţii minte. Alteori vin şi spun:
- Părinte, n-am făcut ce aţi spus şi am ieşit rău.
- Fă de acum să ieşi bine!
Deci trebuie să fii aspru, pentru că altfel nu se îndreaptă nimic. Într-adevăr şi preotul, şi
naşul, şi mama, şi tata, toţi trebuie să fie pentru ca familia să rămână centrul de greutate.
Eu personal sunt împotriva divorţului. Dintre toţi pe care i-am cununat, din 1996
încoace, nu s-au despărţit decât trei sau patru perechi. Restul toţi au rămas împreună,
pentru că i-am întrebat tot timpul următorul lucru:
- Cununia aceasta o faceţi numai pentru acum, pentru scurtă durată, sau o faceţi pentru
mai mult timp?
Adică să înţeleagă că nu ţine cununia o săptămână sau două sau până se termină banii de
la nuntă. Aţi văzut că acum cununia nu începe cu rugăciune şi cu mulţumire, cununia
începe cu luna de miere şi se termină cu divorţul. Cum ar veni, este mai importantă luna
de miere decât să-i mulţumeşti lui Dumnezeu că te-ai văzut căsătorit la casa ta. Şi cu
darul lui Dumnezeu, în ultima vreme, sunt peste 20 de familii de tineri căsătoriţi care au
trecut pe la noi la spovedit şi deja toţi aşteaptă copii, unii chiar îl aşteaptă pe al doilea. Îi
întreb:
- Dar nu vă temeţi de foamete, de criză?
- Staţi liniştit, dacă munceşti, trăieşti, nu moare nimeni.
Adică e curajul acela tineresc plin de viaţă, toate se fac la timpul lor. Nu prăşeşti toamna
şi nu semeni la Crăciun. Toţi între 20 şi 25 de ani, depinde cum s-au căsătorit, dar toţi
deja sunt în pâine, cum se spune, au serviciu. Unii şi-au luat casă, unii şi-au luat
apartament, unii şi-au făcut credit, unii muncesc prin străinătate.
În general, toţi sunt oameni de biserică, toţi se spovedesc şi se împărtăşesc, dar mai mult
decât atât, naşii lor toţi sunt de la biserică, părinţii sunt tot oameni de biserică şi chiar eu
le-am recomandat naşii:
- Luaţi familia cutare, că e cuminte. Luaţi familia cutare, că-s credincioşi.
Nu se cunoşteau dinainte, eu i-am împrietenit la biserică. Am făcut un fel de înrudire
între ei tocmai pentru a fi ca o familie mai mare. Şi într-adevăr am multe perechi care se
cunosc între ei, şi-au botezat unul la altul, s-au cununat unii pe alţii, adică o pereche de
tineri i-au cununat pe aceştia, aceştia le-au botezat celorlalţi, ceilalţi au cununat la alţii.
Nu de mult am avut o familie din Anglia, care au spus aşa:
- Părinte, şi mâine ne-am cununa, dar toţi naşii pe care i-am găsit ne-au spus aşa: Am
pretenţii, vreau restaurant, vreau mâncare de lux, vreau nuntă cu artificii, vreau nuntă cu
aere.
Aşa că le-am zis:
- Vă recomand eu o pereche de naşi care vă dăruiesc o icoană şi două lumânări de ceară
curată.
Şi am vorbit cu doi tineri foarte buni, foarte cuminţi, până în 26-27 de ani, căsătoriţi şi
cu doi copii:
- Am o rugăminte, vreau să cununaţi doi copii de-ai mei, că nu au naşi.
- Părinte, dar ştiţi că nu stăm prea grozav cu banii.
- Aici nu-i vorba de bani, e vorba de credinţă.
Ca în final, când naşa a venit să cunune, să-şi dea seama că fata pe care o cununa i-a fost
colegă de facultate. Şi a spus:
- Eu te ştiu pe tine şi chiar mă miram de ce nu te-am mai văzut pe la Părintele.
Dar ea lucrează în Anglia. Acolo e căsătorită cu soţul ei român, îşi duc viaţa în
străinătate. Civil erau cununaţi de vreo câteva luni, dar nunta n-o făceau, că nu găseau
naşi fără aere. Şi atunci prietena ei din facultate i-a devenit naşă fără să-şi dea seama.
Mi-au spus după nuntă:
- Părinte, sunt doi oameni excepţionali.
- De asta v-am luat şi eu pe voi, tot pentru că sunteţi excepţionali.
Şi s-a terminat frumos. Naşii au dăruit o icoană mirilor şi mirii au dăruit o icoană
naşilor, şi-au luat numerele de telefon, au luat un preot, s-au dus la un restaurant, la un
separeu, au binecuvântat o masă, au mâncat jumătate de oră, unii au luat avionul spre
Anglia, ceilalţi s-au întors în familie. Deci sunt şi lucruri frumoase.
În biserica noastră există o femeie cu trei copii, care fusese despărţită de bărbatul ei o
vreme. Am văzut-o recent împreună cu soţul ei şi cu cei trei copii. Am remarcat, copiii
erau acum cu o stare sufletească echilibrată. Eu personal nu am stat de vorbă cu ea de
când s-au împăcat, dar altcineva a întrebat-o dacă s-au împăcat şi ea i-a răspuns
afirmativ cu o seninătate extraordinară şi că niciodată anterior despărţirii nu fusese astfel
şi soţul nu se purtase atât de frumos. Cum ajunseseră însă să se împace?
În momentul în care ea s-a ţinut de Sfântul Maslu, de Psaltire, de mersul la biserică, de
rugăciuni şi canon, sigur că Duhul Sfânt i-a schimbat mintea. Nu am abordat problema,
am tratat-o ca şi cum ar fi ceva normal, ca să nu creez acea ruşine care face omul să se
depărteze. Lucrurile s-au aşezat, căci “cu frica de Dumnezeu se abate tot omul de la
rău”. “Adu-ţi aminte de cele de pe urmă ale tale şi niciodată nu vei greşi.” Cred că la un
moment dat lucrează Duhul Sfânt: aşa cum mintea s-a pervertit la rău, se poate converti
la bine. Nu am pus-o pe seama unei minuni. Spune tot Sfântul Ioan Gură de Aur:
“Preotul să deschidă gura, că Dumnezeu şi harul lucrează”. Pentru faptul că ea s-a
străduit şi s-a luptat şi s-a chinuit şi s-a canonisit ea în felul ei şi a ascultat, Dumnezeu i-
a răsplătit. Am cazuri de creştini care vin şi-mi spun simplu:
- Părinte, să ştiţi că am venit şi la dumneavoastră, dar am mai fost şi la alţi preoţi.
- Mergeţi unde vreţi, pe mine nu mă deranjează.
- Da, dar, ştiţi, la dumneavoastră am fost de multe ori şi nu am rezolvat.
- Nu sunt eu competent să rezolv problema dumneavoastră. Este pur şi simplu treaba lui
Dumnezeu, datoria mea este să vă pomenesc. Dar dumneavoastră faceţi din canonul pe
care l-aţi primit?
- Am mai făcut.
Atunci le spun:
- Nu numai în mai, trebuie şi în iunie făcut şi în iulie şi în august, că dacă faceţi numai în
mai, atunci nu mai este canon, trebuie permanent.
- Da, am să mai fac.
- Nu şi în mai, şi în iunie şi în iulie, adică trebuie să faci permanent rugăciune. Nu te-ai
rugat o dată şi ai rezolvat problema. Nu ai citit o dată Psaltirea şi ai rezolvat problema.
O persoană îmi spune:
- Părinte, eu cred că am învăţat Psaltirea pe de rost.
- Nu e nicio problemă, las-o să o uiţi şi o iei din nou.
- Aa, nu, aşa nu-mi convine, mai bine fac două-trei catisme permanent.
La un moment dat îmi spune:
- Ştiţi, s-au mai reglementat din probleme.
- Cred că aţi început să învăţaţi Psaltirea sau să o uitaţi.
- Nu, nu am uitat-o, o citesc mai cu seriozitate.
Ştiţi ce nu am reuşit noi să-i învăţăm pe credincioşii noştri? Asta consider din partea mea
chiar o slăbiciune personală. Nu am reuşit să-i fac pe toţi să înţeleagă ce valoare are
rugăciunea. Aceasta este singura deficienţă cu care mă lupt permanent. Sfaturi şi
canoane ştim toţi preoţii să dăm. Nu e o greutate să pui poveri. Dar dacă l-ai putea face
pe samarul respectiv care cară povara să ştie de ce o duce şi pentru ce o duce, atunci el
ar duce-o cu plăcere, nu ar mai răsturna căruţa, nu ar mai da jos povara din spate, nu ar
mai umbla aiurea din cărare, ar ţine numai drumul drept şi cu povara în spate, pentru că
la final, sigur, ar apărea şi răsplata. Dar foarte mulţi abandonează când e vorba de
rugăciune. Regula jocului este foarte strictă şi atunci foarte mulţi se pierd pe parcurs, nu
ajung la final.
- Părinte, vă spun drept, nu am mai făcut canonul, mi s-a părut mult, mi s-a părut greu.
- Dar de ce nu ai luat pe rând, azi una, mâine alta?
- Da, dar mai sunt probleme, mai e serviciul, mai sunt şi alte griji.
Sau, la un moment dat, chiar răspunsuri concrete:
- Părinte, atunci v-am spus că aş vrea să se rezolve problema aceea, dar e multă
rugăciune, parcă nu mă mai interesează aşa.
Doar pentru că e greu să se roage sau să se obişnuiască cu rugăciunea, nu-i mai trebuie
lucrul respectiv, se lasă păgubaş. Dar asta ţine de voinţa omului. Mie îmi este chiar
ruşine câteodată de foarte mulţi creştini pe care îi cunosc şi care cu adevărat sunt
rugători extraordinar de buni. Pur şi simplu ei mă copleşesc de multe ori când vin şi
spun:
- Părinte, am făcut Psaltirea de două ori, am citit din Acatistier cutare, cutare, cutare, asta
fac dimineaţa, asta fac seara.
- Bine, bine, Dumnezeu nu se uită cât ai făcut, fă acolo să fie de valoare.
Rămân totuşi mirat ca într-o lume modernă unde e permis şi liber orice, tu să răsfoieşti
pagină cu pagină Psaltirea sau să citeşti Scriptura sau Noul Testament sau Acatistierul
sau Ceaslovul, sau să vii să stai la biserică.
Vă spun un lucru care chiar m-a marcat şi mi-a plăcut: şi în ziua de Crăciun au fost
oameni la împărtăşit, în ziua de Anul Nou au fost oameni la împărtăşit, în ziua de
Bobotează au fost oameni la împărtăşit. La toate sărbătorile era lume şi i-am întrebat:
- Nu aţi mâncat de dulce?
- Lăsaţi, Părinte, mâncare nu avem noi acasă? Avem timp să mâncăm. La aşa o
sărbătoare mare să rămân neîmpărtăşit?
Faptul că ei conştientizează folosul şi rostul Sfintei Împărtăşanii înseamnă că ei caută cu
adevărat împărăţia lui Dumnezeu înăuntrul lor. Eu aşa consider. Dar este muncă, 80%
din oameni văd în rugăciune o povară, nu o binecuvântare, asta e cel mai grav. Au
icoane frumoase, au cărţi, au tot ce vor. Îmi mai spun când vin la spovedit:
- Părinte, am bibliotecă acasă, am o mulţime de cărţi.
- Dar câte aţi citit din ele?
- Aa, nu, m-am mai uitat câte oleacă, aşa, duminica, dar nu am avut timp să le citesc.
Sunt multe, sunt grele, Părinte.
- Dar de ce le-aţi cumpărat?
- Sunt frumoase.
Încă nu au conştientizat ei, dar cel mai interesant este că vin şi te întreabă:
- Părinte, am citit în Scriptură şi nu am înţeles asta.
Eu le zic că acum nu am timp. Mă duc şi citesc, că nu am avut timp să citesc ce a citit el,
apoi vin şi îi spun despre ce e vorba.

Duhovnicul menţine echilibrul în familie

După mamă şi după tată, într-o familie duhovnicul este cel care menţine echilibrul. Mă
refer la faptul că Biserica are rolul cel mai mare în formarea familiilor şi păstrarea lor,
pentru că oamenii sunt legaţi în străinătate doar de câteva lucruri, sunt legaţi de casa
părintească, dacă sunt mai tineri şi au părinţi în urmă, sunt legaţi de locul natal. În
vremurile mai de demult, copiii erau luaţi şi daţi la turci tribut, de către anumiţi
domnitori, iar unii domnitori mai cu suflet şi mai cu putere, mai cu conştiinţă naţională,
spuneau: „Nu, mai bine plătim câţi galbeni trebuie, dar copii nu dăm, pentru că sunt
sângele şi truda acestei ţări”. Din acei copii daţi şi transformaţi în ieniceri, ostaşi în
oastea otomană, o parte dintre ei, când creşteau mari, erau trecuţi la islam cu forţa, fără
să-şi dea seama după vârsta şi copilăria lor, dar rămâneau cu noţiunea de conştiinţă în
minte. Când ajungeau mai mari şi veneau să lupte pe locurile care trebuiau cucerite şi îşi
aduceau aminte de locurile natale, se întorceau la casa părintească. Deci ei se întorceau
la locul unde s-au născut, de unde fuseseră duşi. Ei îşi aduceau aminte de locul naşterii şi
de familia lor. Aceasta îi aduce pe români din străinătate, dorul de locul natal. Ultimul
lucru care îi ţine atât în străinătate cât şi în ţară pe români în unitate este în Biserică.
Chiar dacă uneori se încearcă să se demonstreze răutatea unor preoţi, greşelile unor
slujitori, decadenţa la nivel bisericesc, asta nu înseamnă că instituţia divino-umană
Biserica, condusă de Dumnezeu şi sub ocârmuirea Duhului Sfânt, îşi pierde din
autenticitate.
Numai un român care nu are fire de român, numai un român care nu are conştiinţă
românească, numai un român care nu are în el simţul naţional şi patriotic poate arunca
cu piatra sau cu vorba rea în preotul satului lui sau în duhovnicul lui sau în păstorul sau
în povăţuitorul lui. Aşa cum alegi un medic bun, ai şi dreptul să-ţi alegi un duhovnic
bun, aşa cum îţi alegi un avocat bun, îţi alegi un preot bun, cum îţi alegi un profesor bun,
aşa îţi alegi un păstor bun. Toate acestea rămân la buna chibzuinţă a omului şi omul,
odată ce s-a legat sufleteşte de un preot, nu se desparte de el niciodată. În Iaşi sunt din
1991 şi cunosc oameni care au frecventat mănăstirea permanent, aproape ca un
abonament, aş putea să spun, începând din 1992 – 1993 şi până în prezent, 15 - 20 de
ani, şi au spus aşa:
- Părinte, nu putem veni des în ţară, dar nu ne putem lepăda de sărbătorile de iarnă şi
sărbătoarea învierii. Nu ne simţim bine dacă nu venim să ne spovedim, nu ne simţim
bine dacă nu venim să dăm nişte pomelnice pentru tot anul cât nu vom fi acasă. Nu ne
simţim bine dacă nu facem învierea lângă dumneavoastră, lângă duhovnic, lângă preot,
lângă biserica unde ne-am spovedit, ne-am împărtăşit şi ne-am format.
Şi mai mult decât atât, vin cu toată familia, îşi aduc copiii, îşi aduc nepoţii şi ştiţi ce fac?
Singurul lucru bun pe care l-a făcut ştiinţa la ora actuală, ştiinţa modernă, este că au
inventat telefonul mobil şi poţi vorbi în orice clipă din orice direcţie. Ei bine, ei mă sună
zilnic. Nu aş spune-o sub formă de reclamă sau ca o laudă. Când primeşti 150 sau 170
de apeluri pe zi la telefon, multe dintre ele din străinătate, nu ai timp să răspunzi la toate,
că eşti la biserică sau spovedeşti, dar aceste SMS-uri pot fi de folos. O altă realizare
bună este oportunitatea de a vorbi prin internet, scriu mesaje sau se văd cu ajutorul
camerelor şi se „întâlnesc” unii cu alţii. Ei sunt în Toronto, Montreal, Dallas şi chiar am
vorbit lucruri de suflet prin telefon. Spuneau:
- Părinte, nu am cum să vin acasă din America, dar trei păcate pot să vă spun prin
telefon.
- Spune-mi. Dumnezeu să te ierte şi să nu mai greşeşti. Şi când vii şi ne vedem în
România, o să ţi le dezleg.
S-a spovedit în decembrie la postul Crăciunului, muncind tocmai în Dallas, în inima
Americii. Iar în iunie, când a venit acasă, primul lucru după aeroport, a venit la biserică
şi a zis:
- Părinte, am venit cu lista să-mi dezlegaţi păcatele pe care vi le-am spus în iarnă, să nu
rămână asupra mea, că după ce vi le-am spus, m-am uşurat.
Iată un mod de a păstra unitatea de familie, de a păstra legătura. Sau, de multe ori, au alt
mod de a păstra legătura. Soţul, aflat în România, vine la biserică şi femeia, din
străinătate, mă întreabă:
- A adus copiii la împărtăşit? A venit să se spovedească? A venit la liturghie, a purtat
parastasele, a adus jertfa la morţi, a plătit pomelnicul?
Şi eu transmit dincolo:
- Da, da, da. Staţi liniştită, i-am văzut la biserică, sunt bine, sunt sănătoşi, nicio
problemă.
Acesta este un mod de existenţă, spun eu, şi de a supravieţui departe de ţară. Dar cât?
Cât Dumnezeu va îngădui să treacă şi aceste perioade tranzitorii, în care şi cei care
conduc trebuie într-o bună zi, cum spunea Simion Mehedinţi, “să-şi dea seama că ei sunt
ai ţării şi nu ţara e a lor”, să-şi dea seama că ei sunt puşi în fruntea ţării nu numai să se
îmbogăţească, ci să facă ceva pentru români, adică să asigure un loc de muncă, să creeze
o piaţă a locurilor de muncă, o piaţă a dezvoltării, pentru că de aceea sunt puşi miniştrii,
să creeze noi locuinţe, să creeze noi sectoare de dezvoltare. Să nu te bucuri doar că vine
un străin în ţară şi a mai deschis nu ştiu ce unitate de muncă, că mâna de lucru a
românului e ieftină, ci să existe şi o competitivitate economică din care ţara să poată
câştiga.
Oare cum puteau domnitorii să trăiască din comerţ şi din relaţiile cu toate celelalte ţări şi
acum, când avem atâtea domenii şi avem atâtea lucruri minunate care se pot face şi ne e
ştiinţa la îndemână, să fim legaţi la mâini şi la picioare?! Numai nefrica de Dumnezeu!
Numai lipsa de credinţă! Numai lipsa de comunicare! Numai lipsa de legătură cu cerul îi
întunecă şi îi aduce în măsura în care ajungi să spui, ca mai mare peste obştea pe care o
conduci:
- Descurcaţi-vă cum ştiţi, că pe noi ne depăşeşte situaţia!
Acesta nu este un răspuns, “Mergeţi în afară!”. Şi cei din afară au o organizare, au o lege
statutară, au o lege teritorială. Nu trimiţi familia creştină să bată la porţile Europei! Faci
legături diplomatice între miniştri, faci legături diplomatice cu conducătorii altor ţări:
“Oferiţi-ne şi nouă locuri de muncă până vom ieşi din criză sau până vom redresa ţara
economic”.
Încă o mizerie care distruge familia creştină sunt birurile şi impozitele puse cu
nesocotinţă şi cu neorânduială pe spinarea ţării gândind că „lasă, vor vedea ei cum se
descurcă sau de unde fac rost de bani, important e că trebuie să-i dea”. Nu se gândeşte
aşa, chiar dacă românul vinde trei zarzavaturi la piaţă sau câteva ouă de găină sau câţiva
litri de lapte. Noi, românii, suntem fericiţi că ţăranii nu fac agricultură, dar am avut grijă
prin protecţia socială şi prin Ministerul Agriculturii şi prin Ministerul Dezvoltării şi prin
Ministerul Economiei şi Comerţului să ne distrugem propriii ţărani.
Ce au făcut ei pentru ţară? De la revoluţie încoace au mărit numărul locurilor în
facultăţi, dar l-au mărit într-un aşa mod încât au rămas locuri. La un moment dat nu mai
erau candidaţi să se înscrie. A fost nevoie să se desfiinţeze facultăţi pentru că nu mai
aveau pe cine pregăti în ele. Cu ce scop? De a distruge ţăranul autentic român, care să
ştie să pună zarzavat, să cultive pământul; şi tu te plângi că lucrurile merg rău într-o ţară
ca a noastră. Noi nu suntem ca Japonia, care e numai pietre, precum China, care e numai
nisip, ca alte ţări care sunt numai munţi, ci o ţară în grânarul şi inima Europei care a
hrănit cu cereale în regimul comunist, timp de 30-40 de ani, toată lumea a treia.
Cineva a întrebat odată: „Cum aţi îndrăznit să lăudaţi sistemul comunist, când a făcut
atâtea victime şi a ucis atâţia intelectuali?”. Da, adevărat este, a distrus intelectuali şi a
făcut victime, dar a dezvoltat agricultura şi industria, chiar dacă în mod artificial, chiar
dacă în mod temporar. Şi a dat la 22 de milioane de români de muncă. Nu a ţinut în ţară
4 milioane de şomeri şi 3 milioane de pensionari pe spinarea a 4 milioane de
contribuabili, ci 22 de milioane de oameni munceau. Copiii făceau muncă patriotică în
şcoală, elevii făceau muncă patriotică în licee, studenţii făceau muncă patriotică în
universităţi, armata făcea muncă patriotică în unităţile militare, angajaţii din toate
domeniile făceau muncă patriotică. Nimeni nu avea dreptul să comenteze. Ne-am
dezvoltat economic prin timbre UTC şi ale Fondului Democraţiei şi Unităţii Socialiste,
care erau 3 lei. Şi când nu aveai din ce să strângi, te obliga să faci bani strângând sticle
reciclabile, borcane reciclabile. La şcoală se colecta carton, fier vechi. Deci ajungi tu
după 21 de ani de la revoluţie să faci bani de salarii într-o întreprindere tăind utilajele
din întreprindere şi vânzându-le la fier vechi?! Fierul vechi se strângea din gospodăria
omului, ce era în plus, nu se tăiau utilajele ca să se plătească salarii. Numai la unii şerpi,
după ce eclozează, puii mănâncă pe mama şi pe tata ca să trăiască ei. Exact aşa facem
noi astăzi.
Nici nu se poate gândi că un sistem totalitar a fost atât de incompetent şi atât de decăzut
să nu-şi poată crea propria imagine! Măcar la imagine au ţinut, că nu au avut mari
performanţe, dar au ştiut să ţină la imagine. Azi nici măcar la imagine nu se ţine. Astăzi
intelectualul este luat în râs. Sau glumele făcute la adresa familiei creştine, considerată o
familie de retardaţi în emisiunile de divertisment, unde Leana şi Costel cu copiii
reprezintă familia dată ca exemplu societăţii. Aceea este familia românească. Noi nu mai
avem modele de familie românească, aceea este modelul de familie românească, de
retardaţi şi incompetenţi. Şi atunci, sigur, dacă trăim într-o astfel de ţară, am distrus
lucrurile esenţiale: fondul familial, fondul moral, fondul sufletesc şi fondul spiritual.
Preotul este luat în râs la televizor, este imitat şi se fac caraghioşenii pe seama lui,
preşedintele ţării este luat în râs şi se fac caraghioşenii pe seama lui, nu ne ducem mai
departe, ne ducem într-un singur punct şi doar fac o comparaţie, nu dau o soluţie.
Care era respectul altor popoare faţă de monarhia şi conducătorul care îi conduceau?
Plecăciuni până la pământ, respect şi nu aveai voie să vorbeşti de întâiul om al ţării,
pentru că se considera o crimă de stat. Iar tu faci emisiuni întregi în care îţi baţi joc de
cei care te conduc, exact după principiile acelui mare chinez care spunea că, pentru
desfiinţarea unei ţări, întâi trebuie să-i denigrezi conducătorii, să arăţi că legile nu sunt
bune de nimic, să oferi compromisul, să oferi corupţia, să încurajezi prostituţia, să-i
denigrezi pe cei care conduc, ca lumea să nu mai aibă încredere şi să creezi haos. Şi aşa
ai cucerit o ţară economic, moral şi financiar.
Acelaşi lucru se urmăreşte în momentul de faţă pentru familia creştină. Întâi s-a dat
familiei creştine dreptul de a divorţa, apoi dreptul de a pleca în străinătate pentru a putea
trăi, că e firesc, nu ai ce face, e lupta de supravieţuire, nu sunt texte, înseamnă hrană, cel
mai greu lucru nu este să faci industrie sau economie, ci să fii mamă de copii, să pui
masa de atâtea ori pe zi cât este nevoie pentru numărul de persoane pe care le ai în casă
şi să te gândeşti cu ce îi hrăneşti în fiecare zi. Acesta este primul criteriu de competenţă
în familie pe care ar trebui să-l cunoască cei care ne conduc ţara, care mănâncă la
restaurant în fiecare zi şi în viaţa lor poate nu au pregătit o ciorbă sau nu au făcut dintr-
un kilogram de cartofi mâncare pentru zece guri sau nu au împărţit două pâini. De-abia
atunci ai putea să-ţi dai seama care este criteriul de jertfă şi de competenţă în familie.
Atunci de-abia poţi să-ţi dai seama cine e profesoară adevărată, mama e primul
matematician în familie. Ea chiverniseşte un salariu de nimic – care este ultima ruşine,
dacă stai să-l pui în topul ţărilor dezvoltate –, să hrăneşti familia creştină din 400 sau
500 de lei şi să mai ai tupeul să iei 25% pe motiv că se dezvoltă ţara. Ei nu ştiu cum este
să pui în patru sau cinci farfurii, că un copil-doi are toată lumea, dacă mai ai un socru
sau pe cineva bătrân, părinţi în casă, se fac uşor cinci farfurii în fiecare zi, măcar de două
ori dacă nu de trei ori. Ei nu ştiu cum e să le umpli din acei bani o lună de zile, ţinând
cont că acea familie creştină mai are şi îndatoriri sociale: curent electric, un telefon,
abonament la autobuz pentru serviciu, îmbrăcăminte şi încălţăminte pentru desfăşurarea
activităţii, că nu umbli în salopetă ca în sistemul chinezesc, căldură, apă şi celelalte, ceea
ce înseamnă hrana de toate zilele, sau medicamentul, ceea ce înseamnă sănătatea.
Şi atunci pun întrebarea, mai ţine cont familia creştină de ruşine sau mai are timp familia
creştină să ţină cont de competenţa profesională? Nu este adevărat. Se duce omul unde
ar vedea cu ochii, pentru că aceasta este lupta şi jertfa, iar cei care te conduc îţi dau
sfaturi: „Da, sunteţi liberi să mergeţi în străinătate!”. Ar trebui cu adevărat, foarte
inteligent ar fi ca în fruntea statului să se afle oameni care au stat întâi şi au muncit
câţiva ani de zile în Italia la betoane, la construcţii, la muncă grea, să vadă cum se
câştigă un ban şi apoi, când i-ai pus într-o funcţie de stat, să se gândească la cei de jos.
Aşa a spus Simion Mehedinţi: „Patriot şi conducător este cel ce îşi pune sufletul pentru
neam cum şi l-a pus Hristos pentru umanitate”. Deci nu te-ai pus într-o funcţie să-ţi fie
cald şi bine, ci trebuie să ai şi responsabilitatea funcţiei respective. Aceasta este ceea ce
duce la criteriul de competenţă, aceasta este salvarea, iar statul ar trebui în primul rând
Bisericii să-i mulţumească la orice pas şi la orice oră, pentru că Biserica este singurul
factor de menţinere a echilibrului spiritual şi social, pentru că omul crede în Dumnezeu,
crede în morală, crede în iubirea creştină, crede în preceptele filantropice! Tu distrugi
economic sistemul şi apoi faci reclamă în mass-media: “Donaţi pentru cei inundaţi,
donaţi pentru cei bolnavi!”. Ce să donezi? Sufletul din tine? Să doneze cei care
gestionează banii.
Familia creştină la ora actuală este umilită şi adusă la stadiul nu de familie, câteodată la
stadiul de incompetenţă creştină. A crescut numărul de sinucideri. Oare de ce a crescut
numărul de sinucideri? Unii spun, din cauză că e greu. Alţii spun, nu, din cauză că e
criză, din cauză că nu mai făcea faţă problemelor. Nu, din cauză că societatea a denigrat
toate treptele ierarhice ale modului de trăire în societate. În societate nu trebuie să asculţi
de nimeni, faci ce vrei, e un mod de a trăi. În societate nu mai ai nevoie de Dumnezeu şi
de Biserică, eşti liber să faci ce vrei, în societate nu mai ai nevoie de familie. Deci, ce s-a
făcut? S-au călcat toate standardele de viaţă, s-a arătat că există ieşiri, sau compromisuri,
sau căi de refulare atunci când nu vrei să te încadrezi în ordinea socială şi s-a
demonstrat, conform legii, că toţi murim, deci nu respectaţi legea, că dacă o respectaţi
nu e bine. Dar pe lângă lege toţi trăim, adică fiecare să facă ce vrea el că aşa cere
democraţia. Această democraţie a alterat întâi ordinea statutară şi socială, apoi a alterat
ordinea morală.
Uitaţi-vă la un singur lucru. Pe ce principiu merge societatea? E rău în România? Du-te
să vezi că plaja e plină, du-te să vezi că restaurantele sunt pline, du-te să vezi că barurile
sunt pline, du-te să vezi că discotecile sunt pline! E rău în România? Nu aşa se
raportează lucrurile. Faci studiu, nu sondaj, nu pe eşantioane, pe zone şi vezi unde
trebuie o investiţie mai mică sau mai mare, exact ca şi un om care repară o casă. Dacă e
putredă temelia, schimbi temelia, dacă e putred geamul, schimbi geamul, dacă e putredă
o podea, schimbi o podea. Dar nu mă apuc şi dărâm toată casa şi o fac din nou că mi-era
lene să văd ce este stricat. Sau mă apuc să vopsesc peste ce este stricat şi zic că este
frumos aşa. Într-adevăr reclama e mama comerţului, dar în acelaşi timp proverbul
popular spune aşa: “La tot ce este lăudat să nu te duci cu sacul”. Şi atunci eu mă întreb,
tu mai vrei criteriu de competenţă creştină într-o ţară unde creştinismul este luat în
derâdere? Mai vrei competenţă familială într-o ţară unde ai 80% divorţuri dintre cei care
se căsătoresc? Mai vrei competenţă morală într-o ţară unde prostituţia este predată la
şcoală din clasa I? Şi vă dau exemplu: Ana Muntean, de la Facultatea de Vest, spunea că
sexualitatea trebuie introdusă de la grădiniţă. A fost un scandal la vremea respectivă. Tu
vrei criteriu spiritual când în top sunt emisiunile cu preoţi şi cu păstori de suflete că au
făcut cutare sau cutare greşeală? Nu. Trebuie întâi şi întâi să ne restaurăm ca oameni, că
aşa spune şi “Patericul” egiptean: “De toate te-ai făcut, dar om când te faci?”. Deci întâi
trebuie să regăsim calea şi calea e una singură. Hristos a spus: “Cine nu adună cu Mine
risipeşte şi cine nu este cu Mine este împotriva Mea”.
Şi mai este un criteriu de a trăi, este o expresie populară, dar adevărată: “să creşti copiii
ca în sânul lui Avraam”. Aici este tot un criteriu care ţine de domeniul familial, care
înseamnă cultivarea inocentă a personalităţii pruncilor care duce la cultivarea
vagabondajului de mai târziu fără puterea de supraveghere a părinţilor. De exemplu,
copiii sunt în familie ca Adam şi Eva în grădina raiului, frigiderul este plin, întreţinerea
este plătită, casa este încălzită, şcoala este la îndemâna elevului, dacă vrea învaţă, dacă
vrea mănâncă, dacă vrea doarme, face ce vrea el. Când i s-a cultivat personalitatea şi
nimeni nu măsoară gradul de jertfă prin care sunt asigurate aceste lucruri, în general, toţi
părinţii au acest criteriu: ce e mai bun să-i dau băiatului, profesorul cel mai bun să i-l
pun băiatului, bănuţul acesta e pentru băiat, să-i fac băiatului casă, să-i iau haina cea mai
bună, să mănânce ce e mai bun, să-i iau medicamentul cel mai bun. De ce? Deoarece
copiii sunt oglinda părinţilor. Iar în momentul în care greşesc, ei nu mai ştiu să asculte
de părinţi, pentru că părinţii le-au adus toleranţa şi compromisul şi astfel apare
delincvenţa. Copiii nu-şi mai respectă părinţii şi îi tratează ca pe nimic. Părinţii nu mai
au autoritate în faţa copiilor.
Şi din toată această lipsă de autoritate ajungem la altă discuţie. Începe de acum pentru
părinţi reeducarea prin interes: dacă îţi dau astea îmi faci aceea, dacă îţi dau atâta rezolvi
problema aceea, adică un fel de schimb de servicii, iar din acest schimb contra schimb s-
a format plaga cea mai grea a societăţii pe care astăzi nimeni nu o poate îndrepta –
industria drogurilor, industria libertinajului, industria băuturii, industria viciilor de orice
fel, industria proxenetismului. Ce întâlnim în societate? Mame care au plecat cu fetele în
străinătate şi au ajuns prostituate, părinţi care au plecat cu copiii în străinătate şi au ajuns
proxeneţi şi nu mai pot repara situaţia, indiferent de funcţie şi de grad. Unii trăiesc cu o
impresie greşită şi spun aşa: “Ei sunt ţărani, sunt oameni proşti de rând, au crescut copiii
cu cartofi şi cu mămăligă sau cu borş de fasole”. Dar aceia mai muncesc în străinătate,
vin acasă şi pun un gard, mai repară un perete, mai pun un acoperiş, deci încă mai au
mentalitate sănătoasă, că trebuie să-şi facă o casă, să pună trei pomi, să-şi facă fântână,
să se însoare, să facă un copil, pe când copiii multor intelectuali ajung un fel de rataţi ai
societăţii. Pentru că pe aceia nu mai au cum să-i crească, le-au oferit toate şansele, au
experienţa calculatorului, experienţa drogului, experienţa viciilor, libertinajul. Discutam
despre droguri cu o mamă, al cărei băiat se droga, iar ea nu se mai putea înţelege cu el.
Ştiţi ce i-a spus el într-o dimineaţă mamei sale?
- Şi ce satisfacţie îmi oferi tu că mi-ai luat maşină, casă şi îmi dai bani la discreţie? Uită-
te la mine cum sunt un ratat! Ce îmi foloseşte mie că mi-ai dat toate acelea, dacă eu sunt
un ratat? Ce să fac cu ele? La ce îmi folosesc?
Copilul în faţa mamei, în faţa duhovnicului! Mama se plângea şi spunea:
- Da, dragul mamei, dar drogurile nu-s bune, te nenorocesc, îţi dai seama că o să ţi se
tragă moartea?
- Mai bine mor decât să trăiesc aşa!
Acesta era răspunsul copilului faţă de părinţi. Oare ce este aceasta? Nu cumva e o plagă
a lui Dumnezeu? Eu mereu m-am dus cu mintea la lucrul acesta şi v-o spun cu
sinceritate: dacă vă aduceţi aminte de plăgile lui Faraon, prima dată le-a prefăcut apele
în sânge. Oare la câte avorturi se fac în societatea de astăzi, apele noastre nu sunt
înroşite de sângele pruncilor? A doua oară i-a bătut grindina şi gheaţa şi le-a distrus
holdele şi recoltele. Oare nu am avut noi asemenea pacoste peste Ţara Românească?
Inundaţii, alunecări de teren, grindină, distrugere şi calamităţi naturale de nu am ales
nimic din munca noastră. Apoi, au venit lăcustele şi toate nenorocirile acelea. Nu avem
noi la ora actuală dezvoltată această industrie a chimicului, se dă peste tot numai cu
pesticide, fungicide, insecticide, ne mănâncă ţânţarii de vii, tot felul de bărzăuni prin
culturi? Oare nu este o plagă? După aceea spune, le-a ucis dobitoacele. Oare ce este
pesta porcină, ce este boala vitelor, moartea păsărilor, distrugerea fermelor, ce este?
După aceea spune că dacă a văzut că nici aşa nu merge, i-a luat pe cei întâi născuţi ai lor.
Ia să ne uităm noi ce face Dumnezeu între tinerii noştri! Nu este o jertfă a întâilor
născuţi, adică nu cumva plăgile lui Faraon? Şi la un moment dat, când vede că nici aşa
nu se îndreaptă oamenii, îi dă în robia altora ca să-şi bată joc de ei, exact cum spune
Psaltirea: “Şi de M-ar fi ascultat Israel pe Mine şi de ar fi umblat în cărările Mele, întru
nimic aş fi smerit pe vrăjmaşii lor, dar i-am lăsat să meargă după mintea lor, după
izvodirile lor şi merge-vor după vicleşugul inimii lor”. Oare acest exod, plecarea în
străinătate şi sclavia în Italia, Portugalia, Spania, Franţa, America, oare nu este o sclavie
faraonică în care se duc sănătoşi şi se întorc nesănătoşi? Să vă puneţi această întrebare!
Eu mi-am pus-o de multe ori în medii restrânse, dar consider că poate fi un semnal de
alarmă pentru noi înşine ca oameni: copiii ni i-am distrus, ţara ne-am distrus-o, de
vândut ne-am vândut, de distrus Dumnezeu ne distruge şi El după legile Lui şi după
păcatele noastre, pruncii tineri îi distrugem, altarul familiei l-am alterat, nu mai avem
nevoie de familie, se poate trăi oricum, putem să avem şi zece femei, nu contează,
poligamia e o normalitate. Să nu uităm că urmează focul, astă-vară sau de două-trei veri
încoace Moldova şi Ţara Românească sunt ca Sahara, iar toată această arşiţă, cum îi
spun ei caniculă, nu este altceva decât Sodoma şi Gomora acestor păcate şi fărădelegi
care au devenit o normalitate. Chiar îţi spune câte o persoană la spovedit:
- Părinte, nu-mi puneţi întrebări indecente, că nu vă răspund. Este viaţa mea intimă de
familie şi fac ce vreau eu.
- Mergeţi şi vă împărtăşiţi tot cum vreţi dumneavoastră, nu e nicio problemă. Noi
personal nu vă putem spovedi şi împărtăşi.
Aceasta este concluzia la care vreau să ajung şi cu care vreau să închei. Nu cumva noi,
îndărătnicindu-ne exact ca Faraon oarecând, Dumnezeu ne dă încercări exact cum a dat
atunci lui Faraon şi poporului egiptean? Atunci îi prigonea, dar acum ne prigonim noi
singuri.

Alterarea familiei creştine

Creştinii în străinătate fără Dumnezeu şi fără biserică se urăsc între ei, se duşmănesc
între ei, se chinuiesc între ei, îşi fac rău unii altora, îşi fac necazuri, au orgolii, ambiţii.
Noi, românii, suntem un neam cu tendinţe trădătoare, linguşitoare, cu tendinţe de
prefăcătorie, de perversitate, ne-am ucis conducătorii, ni i-am urât, ni i-am trădat, de la
Decebal încoace, aşa cum se arată în cărţile „Istoria trădării la români” şi „Istoria beţiei
la români”. Sunt patru volume, două cu trădarea şi două cu beţia, se găsesc la Biblioteca
BCU. Fac excepţie şi dovedesc verticalitate în gândire, în comportament, Decebal, care
a fost rege, Ştefan cel Mare, dormitorul Moldovei, care a fost credincios, a construit
biserici şi mănăstiri şi a dus lupta pentru credinţă, i-a rămas numele în calendar şi în
istorie. Petre Ţuţea spunea că Vlad Ţepeş a adus dreptatea la rang de ţeapă şi dacă capul
lui Brâncoveanu nu ar fi stat la Stambul, România, Ţara Românească, poporul nostru nu
ar fi avut vreodată emblema creştinătăţii. Dacă Ţepeş, Mihai Viteazul sau Ştefan nu ar fi
existat, istoria românilor ar fi fost un câmp de mieluşei. Mari domni, Vlad Ţepeş şi
Ştefan cel Mare, au fost modele absolute de domnitori creştini şi de oameni care au avut
un cuvânt de spus în istorie. Dar exceptându-i pe Mihai Viteazul, pe Constantin
Brâncoveanu, pe Miron Barnovschi, ce domnitori, ce emblemă creştină mai avem noi
până în zilele noastre? Ce domnitor de valoare s-a mai ridicat, în afară de acel neamţ
care a venit să ne conducă din străinătate, din dinastia de Hohenzollern, care a venit şi a
pus bazele României moderne? Am fost un popor care am avut toate potenţialurile, am
avut toate valorile, le-am dat în străinătate, aţi văzut ce savanţi am avut: Palade,
Racoviţă, Paulescu, Ţiţeica, matematicieni cu greutate, Aurel Vlaicu, Coandă ş.a.m.d.
Dar ce am făcut noi cu geniile? Le-am pus în cenuşă ori le-am expediat peste hotare:
Nae Ionescu, Brâncuşi, Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Cioran, George Enescu. I-am
expediat peste graniţă, ne-am spălat pe mâini de ei, am trăit după formula “Lasă că e
bine aşa, se poate şi mai rău” şi am ajuns la compromisul de a fi supuşi la aceste plăgi în
care primul lucru care s-a alterat la noi, în momentul de faţă, este familia creştină. Şi de
ce s-a alterat familia creştină? În primul rând din cauza legiferării căsătoriilor cu bărbaţi
sau cu femei de altă religie. Cum să căsătoreşti un om de altă religie cu un creştin? E un
amestec de sânge. Deja e un sacrilegiu faţă de jertfa lui Hristos la cruce. Dar au reuşit! O
parte din creştinele noastre mai stăruitoare au făcut până la urmă ca Nona lui Grigore
Teologul, i-au făcut din păgâni, creştini. Dar câte, 1%, 2%, 3%? În rest, totul e permis,
este voie, totul este îngăduit. Şi cine a avut de suferit? Celula fundamentală a societăţii –
familia creştină. Cine a avut de suferit? Urmaşii celulei fundamentale – copiii. Care sunt
bazele moderne ale societăţii de mâine. Şi atunci, rolul duhovnicului este mai mare decât
al preşedintelui ţării. Rolul duhovnicului este mai mare decât al unui ministru. Rolul
duhovnicului este mai mare decât al unui procuror. Rolul duhovnicului este mai mare
decât al unui judecător. Rolul duhovnicului este mai mare uneori şi decât al unui
profesor. Dar în acelaşi timp, unite toate la un loc, pot face un tot unitar şi ce dau? Omul
ştiinţific, omul modern, omul religios, omul moral, omul educat, omul de care are nevoie
societatea, adică creştinul adevărat!

Refacerea relaţiei în familie

Primul lucru pe care ţi-l spune duhovnicul când vii în faţa lui este: „Stai liniştit. Nu este
începutul cu tine, nu este sfârşitul cu tine. Să vedem ce putem repara”, dar reparaţia în ce
constă? În metoda de a-i apropia din nou pe soţ şi pe soţie, în metoda de a încerca să-i
împaci şi să comunice amândoi, să se sfătuiască unul cu altul. Şi în al treilea rând, să
vină pe linia credinţei, spovedanie, rugăciune, împărtăşanie şi bineînţeles cimentarea
familiei prin naşterea de prunci, nu familia planificată. Vreau eu un copil peste cinci ani,
îl fac peste cinci ani, că acum sunt student. Vreau copil peste zece ani că atunci îl vreau
eu, că îmi fac casa. Vreau copil peste 15 ani că îmi termin cariera şi atunci îl fac că aşa
vreau eu. Nu sunt copiii lui Dumnezeu, sunt copiii noştri. Dumnezeu a dat rodul
pruncilor şi lucrul acesta îl ştiu de la un părinte bătrân din Mănăstirea Sihăstria, Părintele
Ilarion, dar cred că tot de la Părintele Cleopa era informaţia preluată de-a lungul
timpului, spunea aşa: “Darul iubirii are mai multe trepte. În primul rând, când tânărul şi
tânăra s-au căsătorit şi în plăcerea lor tinerească de a se cunoaşte nasc cele mai bune
vlăstare pentru că sunt curate, sunt lipsite de ură, egoism, răutate, interes meschin,
interese financiare, materiale, orgolii, duşmănii, intrigi. Acela este un copil fericit”.
Paisie Aghioritul spune aşa: “Dacă mama este curată în timpul sarcinii, dacă este
credincioasă, dacă este înfrânată, dacă este veselă, dacă este rugătoare, dacă este
evlavioasă, dacă este destinsă, dacă se relaxează prin ascultarea cântărilor duhovniceşti,
prin slujbe, prin împărtăşanie, prin comunicarea cu Dumnezeu, copilul se naşte foarte
liniştit, foarte curat, foarte bun”. Dacă mama, în mod contrar, este o femeie de moravuri
uşoare, automat toate acele moravuri se implantează copilului. Dacă despre Iisus Hristos
spune Scriptura că “sugea la sânul maicii Sale şi copilul creştea şi se întărea cu duhul”,
acum putem spune despre un copil de moravuri uşoare că toate patimile şi plăcerile
ticăloase ale mamei le preia copilul prin sângele mamei, prin suptul la sân şi prin
manifestările ei.
Am avut parte de atitudini diferite când le-am explicat:
- Mamelor, vă rog, fără ţigară, fără cafea, fără băutură, veniţi la Sfânta Împărtăşanie că
purtaţi prunci în pântece, veţi plânge mai târziu pentru ei.
Cele care au ascultat, vin şi spun:
- Părinte, avem un copil liniştit, parcă nu avem copil în casă.
Cele care nu au ascultat spun:
- Este agitat, are autism, are lumea lui, nu mă înţeleg cu el, are agitaţie psihomotorie,
aceasta este denumirea medicală.
Nu este agitaţie psihomotorie, sunt demonii mamei care s-au transferat copilului, cu
toate că el s-a botezat şi cu toate că este dus la biserică. Cum ne explicăm faptul că unele
mame vin cu copiii la împărtăşit şi ei cască gura precum puii de rândunică, iar unii ţipă
şi urlă când îi împărtăşeşti, de ai impresia că aduci jertfă pe altarul lui Baal, de crezi că-i
taie? Ce este? Necredinţa părinţilor. Acest lucru se manifestă şi peste atitudinile tatălui.
La acelaşi capitol, un tată adevărat, dacă în momentul în care soţia este gravidă o
păstrează în curăţenie, nu o agită, nu urlă, nu o bruschează, este drăgăstos, este tandru
(folosim cuvântul tandreţe în intercomunicarea sufletească, să spunem, mai intimă, o
mângâiere, un sărut), are o vorbă dulce, un sfat bun, un ton calm, atunci va transmite
copilului lor acele calităţi. Toate mamele care au fost agitate vor naşte copii agitaţi. Aici
intervine exact ce stă la baza familiei distruse, lipsa de credinţă care întâi rupe familia
din punct de vedere spiritual. O scoate dintr-un spaţiu bioetic şi moral bisericesc şi o
plasează într-un spaţiu sălbatic, sau cum ne place nouă să auzim la televizor – jungla
urbană. Adevărat este, nimeni nu contestă. Avem în junglă pisici, câini, maşini, tractoare,
tramvaie, trenuri, autobuze, motociclete, beţivi, fumători, tot ce vreţi, dar acea junglă se
limitează la un singur lucru, la intimitatea familiei. Dincolo de pragul uşii, când am
închis yala sau dincolo de pragul de la casa scării, unde sunt? În raiul lui Adam pe care l-
a trăit cu Eva atunci când erau sub ascultarea lui Dumnezeu – o căndeluţă aprinsă, o
icoană, o anafură, o agheasmă, care cimentează căsniciile şi stau la baza efortului
prelungit de împreună-convieţuire.
După ce trece elementul atipic, individualismul, amestecul colateral al celor care vin şi
îşi bagă nasul în treburile de familie, mai intervine sfatul celor din jur. Este cea mai mare
greşeală într-o căsnicie să cunoască cineva „rufele” casei. Ai nevoie de o treabă, te duci
la preot şi întrebi. Ai nevoie de o treabă strict personală despre care nu trebuie să ştie
nimic, te duci tu ca fiică la mama ta şi întrebi: “Mamă, cum ai făcut de te-ai împăcat cu
tatăl meu şi convieţuiţi de atâţia ani?”. Sigur îţi va spune o vorbă bună. Nu începi să
întrebi de vecinul, de vecina, de rubedenii, de prieteni, de coleg. La noi, la români, este
şi această defecţiune de a ne spovedi public, adică de a spune tuturor ceea ce e în casa
noastră. Dacă stau la autobuz şi cineva stă pe scaun, eu povestesc întâmplările din casa
mea. Dacă sunt la alimentară şi aştept la rând, povestesc întâmplările din casa mea. Este
incorect. De ce? Casa ta este casa ta. Familia ta este o taină. Familia ta este ceva sacru.
Să rămână mărturie ce spun poate până la sfârşitul veacului. Nu se potrivesc elementele
de familie dintr-o familie în alta, nici dacă ai încerca să le pui şablon. De ce? Pentru că
orice om este unic în felul lui şi nu am spus-o eu, a spus-o Eccles, un mare om de studiu,
care a arătat categoric, fiecare om are un fel aparte de a fi. Noi avem toate genotipurile
astea şi fenotipurile cu care ne-am născut, sunt universale, dar sunt individuale, nu mai
pot fi copiate. Poate că dacă doi oameni ar semăna perfect şi ar face ceva identic unul cu
celălalt, tot unul ar clipi înaintea celuilalt, nu ar putea clipi amândoi odată sau nu ar
putea mânca amândoi odată sau râde amândoi odată. Aşa este şi într-o că