Cascadorie monahală

Fiind născut, din mila Domnului, între mănăstirile moldave, am văzut, din
pruncie, mersul vieții monahale atât în chinoviile de monahi, cât și în cele de
monahii.
De multe ori vedeam, cum maica Martiniana de la Văratec, torcea
mohairul cel mai fin, iar maica Eufrosina țesea covoare pentru a-și găsi modul
de trai zilnic, câștigând pâinea prin sudoarea frunții.
Am fost impresionat. Gândind mai multișor, mă apuca o milă mare,
înțelegând și pe mama, o eroină a ostenelilor zilnice. Și așa mă apuca plânsul.
Atunci simțeam mai mult stările de lucru, iar acum le înțeleg mai bine.
Ajungând în marea Eparhie a Râmnicului și Argeșului, până în anul 1990,
când se vor despărți, devenind autonome, am avut prilejul să văd mănăstirile
argeșene, vâlcene și oltene. Nimic n-am văzut asemănător în imperiul monahal
din Țara Moldovei. Așezămintele vechi, istorice, cu personal puțin și neajutorat,
se vedea de îndată ce intrai pe poarta mănăstirii.
Ceea ce m-a impresionat cel mai mult au fost chinoviile din județul Olt.
Mănăstirea Clocociov, ctitoria lui Mihai Viteazul, așezată sub coasta dealului
orașului Slatina, stătea să cadă definitiv în ruină. Am văzut imaginile
înfiorătoare în anumite fotografii, dar am văzut și realitatea pe teren.
Maica Mihaela Tamaș, din Nicula Gherlei transilvane, a fost trimisă de
Dumnezeu, binecuvântată de Episcopul Gherasim și sigur îndemnată de Sfântul
Voievod Mihai Viteazul, care se îngrijora văzând ctitoria nimicită de timp și
indiferența oamenilor.
Totul trebuia luat de la început. Personal era puțin, iar muncă peste puteri.
Așa am găsit, începând cu anul 1986, când am fost trimis arhiereu de Patriarhul
Iustin, ca să-i fiu ajutor și reazăm Episcopului Gherasim, aproape întreg
patrimoniul dintre Carpați și Dunăre, cât se întindea frumoasa Eparhie a
Râmnicului și Argeșului.
Stareța cea chibzuită și peste măsură de serioasă și cu râvnă nenormată, a
pornit la lucrarea mare și importantă a salvării vetrei monahale. Cred că este
greu să vă vină a crede, așa cum mi-a venit și mie, văzând, spre uimire și
admirație, cum călugărițele lucrau cu mâinile lor la absolut toate muncile. Maica
Parascheva tăia colacii din fier beton cu bonfaierul, având ajutor pe maica
Veronica. Iulia monahia, viitoarea stareță, mai cu voinice, lucra dimpreună cu
surorile monahale. Ce să mai spunem de maica Mina și alte surate care au zidit,
tencuit, drișcuit și văruit întreg așezământul monahal.
Am rămas atunci și acum, când scriu evocând epopeea de la Clocociov,
întru trainicp prețuire pentru albinele monahale închinate lui Dumnezeu, care
prepară mierea duhovnicească a iubirii de frumos și sfințenie.
Din când în când, mai trec prin locurile unde am muncit altădată, văzând
minunea lucrărilor, toate răsărind ca ghioceii de primăvară. Pe fețele
călugărițelor citești mulțumirea și bucuria lucrului bine împlinit.
 Așa se poate vedea și la Brâncoveni, ctitoria lui Matei Basarab și a
Sfântului Constantin Brâncoveanu. Și acolo s-a săvârșit un miracol. Totul s-a
înnoit de la bisericuța bolniță, unde am găsit găzduit un măgăruș, de la
restaurarea clopotniței uriașe care stătea de un sfert de veac și schelele atârnate
ca liliecii în peșteri, până la salvarea bisericii mari și a chiliilor dărăpante de
timp și neglijența contemporanilor.
Aceeași stareță iscusită de la Clocociov, a luat în grija sa și Brâncovenii,
care s-a salvat cu ajutorul obștii care a răsărit ca din pământ. Tot maica Mihaela
Tamaș a fost dusă, după ce a rânduit starețe la Clocociov și Brâncoveni, la marea
și urgisita Mănăstire Bistrița. Și acolo muncă și osteneli uriașe.
Orice om cu puțină delicatețe, poate vedea azi, cu ajutorul lui Dumnezeu,
a Sfântului Grigore Decapolitul și a obștii bistrițene, înfăptuirea unei împărătești
restituiri, a unui sacru și bogat patrimoniu național.
Nu se pot uita: Mănăstirea Dintr-un Lemn, cu obștea și stareța Emanuela,
mănăstirile: Surpatele, Govora, Hurezi, Arnota, azi mare ctitorie a
Arhiepiscopulu Gherasim, unde se va așeza pentru odihnă veșnică, Cozia cea
tainică, Cornetul, Turnu și Stânișoara, Argeșul și Vălenii, Robaia și Slănicul,
Trivalea și Cotmeana, Glavaciocul și Aninoasa, Negru Vodă și Nămăieștiul,
Cetățuia Negru Vodă și Ciocanul, mănăstirea Sfânta Treime din Țițești, Tutana și
Sfântul Calinic – Călinești, Sfântul Ioan Botezătorul și Sfântul Ilie Paltinul și
celelalte toate care se preînnoiesc zi de zi, cu ajutorul Preabunului Dumnezeu,
Cel care dă putere lucrătorilor din via Sa.
Nu doar personalul monahal, ci și preoții de mir dovedesc o mare bucurie
întru a lucra în via cea duhovnicească a Domnului Dumnezeu. De multe ori am
văzut palmele însângerate ale preoților, din prea multă muncă. Ei au salvat și
salvează patrimoniul bisericesc încredințat spre păstorire.
Ce voi spune, oare, despre preoții care zidesc biserici noi, de-a valma cu
credincioșii? Dar despre cei care îndură lipsuri? Dar despre cei care îndură
ocări?