Singur împotriva tuturor

Faptele Apostolilor 7:54-60

Am să plec de la o afirmație pe care am citit-o pe undeva, nu mai știu unde, și care spunea ceva în felul
următor: În vremuri de criză, orice creștin adevărat devine o persoană publică.
Care este sensul acestei afirmații, cum trebuie înțeleasă? Sunt momente importante în viața fiecărui copil
al lui Dumnezeu în care trebuie să iasă din anonimat și să stea singur, împotriva tuturor celorlalți, de partea
Stăpânului Său. Asta nu înseamnă că trebuie neapărat să murim la fel ca Ștefan, moarte de martir, ca prin gestul
nostru să arătăm tuturor că noi suntem de partea Domnului. Sunt foarte multe feluri în afara morții în care noi
suntem chemați să devenim acele persoane publice care nu se rușinează de credința lor, de apartenența lor la
Împărăția lui Dumnezeu. Nu trebuie să mori într-un mod ieșit din comun ca să atragi atenția asupra credinței
tale; poți să trăiești într-un mod deloc spectaculos, chiar foarte simplu dar de o mare profunzime a trăirii prin
credință și totuși să atragi privirile celorlalți asupra ta, să devii obiectul lor de interes și de studiu.
Noi românii suferim de sindromul lucrurilor spectaculoase, care ne impresionează, ne atrag, ne mișcă, ne
fac să simțim, credem noi, cu adevărat. Din cauza acestui defect al căutării credinței adevărate prin telescop,
devenim miopi spiritual și desconsiderăm umblarea adevăraților eroi ai credinței din jurul nostru, cei nevăzuți
de oameni dar recunoscuți de Dumnezeu, despre care El spune atât de frumos în Evrei 11:38 – ei, de care lumea
nu era vrednică. Este cea mai frumoasă definiție a uceniciei spirituale, a umblării prin credință, din punctul meu
de vedere. Ce este un urmaș, un ucenic al Domnului? O persoană de care lumea nu este vrednică.
Ștefan a fost o persoană de care lumea aceasta n-a mai fost vrednică la un moment dat. La ce înălțime a
umblării prin credință trebuie să ajungă un ucenic, încât Domnul să Se uite la viața lui și să zică: „Lumea în care
trăiești nu mai este vrednică să te aibă. A sosit timpul să te muți în lumea care te merită”?! Aceasta este
misiunea noastră, chemarea noastră. Din păcate, cu durere spun lucrul acesta, tot mai mulți creștini nu caută ca
prin viața lor să devină nevrednici de lumea aceasta, ci dimpotrivă, fac tot ce pot ca să devină cât mai vrednici
de ea.
Când cauți să-L urmezi pe Cristos Domnul și implicit cauți tot mai mult să devii vrednic de Împărăția Lui,
la un moment dat vei trece pe acest drum în care lumea îți va sta împotrivă. Vei fi tu singur împotriva tuturor.
Textul pe care l-am citit ne vorbește despre acest moment din viața diaconului Ștefan, când a trebuit să stea
singur împotriva tuturor.
Întoarceți vă rog la Fapte 2:14. Știm momentul din ziua de Rusalii: Atunci Petru s-a sculat în picioare cu
cei unsprezece, a ridicat glasul și le-a zis. Știți ce vedem aici? Capitolul 7 privit în oglinda istoriei. Acel
moment despre care vorbeam mai înainte, în care devii o persoană publică și dai socoteală înaintea oamenilor și
a cerului întreg de credința ta. Asta face Petru… dar nu singur. Alături de el, în jurul lui sunt ceilalți apostoli. Ei
n-au spus nimic, dar poziția lor a comunicat mai mult decât cuvintele. Prin gestul lor ei au trimis următorul
mesaj: „Ce spune Petru este exact ce credem și noi.”
Mulțumim lui Dumnezeu pentru harul de care ne face parte în viața de credință de a sta împreună, unii
alături de alții. E atât de bine să știm că nu suntem singuri. Ne uităm în jurul nostru și vedem femei și bărbați,
tineri și vârstnici, cu toții persoane care cred la fel ca noi. Acesta este harul de a fi împreună și de a sta alături
unii de alții în aceeași luptă spirituală pe care o avem de dus.
Vine însă o vreme în viața fiecăruia dintre noi când, la fel ca Ștefan, nu mai avem alături de noi nici frații,
nici surorile, nici prietenii, nici familia, suntem doar noi de o parte a baricadei și o mare mulțime înfuriată, care
ne-ar sfâșia într-o clipă, de partea cealaltă. Aceste momente sunt teribil de grele. Știi că Dumnezeu este cu tine,
dar ți-ai dori măcar o persoană să mai fie cu tine, dar e momentul acela în care trebuie să stai singur împotriva
tuturor.
Despre acel moment vă voi vorbi în acest mesaj, unul teribil de greu de trecut dar nu imposibil.
Ca să poți să stai singur, trebuie să înveți să stai singur. Există o școală duhovnicească în care Dumnezeu
ne învață această lecție atât de necesară: cum să stai în picioare și să nu te prăbușești, atunci când ești singur
împotriva tuturor. Adevărul este că nu suntem prea interesați să ne pregătim să rezistăm de unul singur
împotriva atacurilor vrăjmașilor noștri, care sunt mulți. Dușmanul însă nu ne va ataca pe toți deodată, ci pe
fiecare pe rând. Azi e rândul meu, mâine va fi rândul tău și fiecare vom avea viața de credință presărată cu astfel
de momente în care va trebui să înfruntăm singuri atacurile lui nimicitoare.
 Modelul nostru din acest mesaj este Ștefan. Cum a reușit să iasă biruitor în această confruntare total
inegală omenește vorbind: el singur împotriva lor toți? Sunt trei lecții pe care Ștefan a trebuit să le parcurgă.

1. Pregătirea
Pregătirea pentru ceasul încercării credinței este mai mult decât obligatorie. Noi nu discutăm în termenii
„dacă”, ci „când” se va întâmpla aceasta. Pentru că drumul nostru spre cer trece inevitabil pe aici, trebuie să ne
pregătim. Cum facem lucrul acesta? Sunt două aspecte ale pregătirii pe care le voi aminti aici.

a) Pregătirea minții noastre

Haideți să facem un mic exercițiu de imaginație. Închipuiți-vă că sala aceasta ar fi plină de monitoare și pe
fiecare monitor ar fi proiectat instantaneu, în văzul tuturor celorlalți, exact ce gândiți în acest moment. Toate
gândurile din sala aceasta vizibile în același timp. Ce ar apărea acolo? Ți-ar fi rușine să-ți citească toți din sală
la ce te gândești în acest moment?
Pregătirea pentru cele mai importante ale vieții tale de credință începe cu pregătirea minții tale. Îmi vei
spune poate: „Imposibil să am control asupra gândurilor mele.” Pentru mulți pare imposibil un lucru pe care nu
l-au încercat niciodată. Haideți să ne uităm la patru principii biblice prin care noi putem ajunge să preluăm
control asupra gândurilor noastre și să câștigăm acest război la nivelul minții.
Romani 12:2 – Să nu vă potriviți chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceți prin înnoirea minții
voastre, ca să puteți deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută și desăvârșită. Primul principiu:
înnoirea minții. Cum se înnoiește mintea? Prin prefacere. În greacă termenul este „metamorfeo” de unde
provine termenul „metamorfoză”. Ce este metamorfoza? Procesul de schimbare al omizii în fluture. Dintr-o
larvă urâtă, ea devine un fluture deosebit de frumos. Ideea aceasta este aplicată nașterii din nou. Metanoia nu
este altceva decât schimbarea minții. Ceea ce era urât, murdar, acum prin Duhul lui Dumnezeu devine curat.
Înnoirea minții este procesul curățirii minții noastre de către Duhul Sfânt. Permiți Duhului Sfânt să-ți igienizeze
mintea?
2 Corinteni 10:5 – Noi răsturnăm izvodirile minții și orice înălțime, care se ridicăm împotriva cunoștinței
lui Dumnezeu; și orice gând îl facem rob ascultării de Cristos. Care este slujba robului? Să facă tot ceea ce-i
cere stăpânul lui să facă. Robul se remarcă printr-un singur lucru: prin ascultare. Aplicați acum acest adevăr la
domeniul gândurilor. Apostolul Pavel spune „orice gând”. Nu-ți împărți gândurile între doi stăpâni: eul meu și
Dumnezeu meu. Unele ascultă de mine, altele de Domnul. O viață de biruință spirituală este rezultatul tuturor
gândurilor care au un singur scop: să asculte de Cristos Domnul.
Coloseni 3:2 – Gândiți-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ. Ca să te gândești la ceva, trebuie să
începi să te gândești la acel lucru. Ai început măcar să te gândești la lucrurile de sus? Ți-ai propus să-ți iei
măcar cinci minute pe zi în care să te gândești la lucrurile de sus? Apoi să treci la zece minute? Sensul însă este
mult mai profund. Ce spune apostolul Pavel este, de fapt, să trăiești în fiecare zi prin prisma a ceea ce vei fi într-
o zi. Nu fii lumesc în gândire, ci duhovnicesc. Nu fii condus de o gândire de jos, ci de sus.
1 Petru 4:1, 2 - Astfel, dar, fiindcă Cristos a pătimit în trup, înarmați-vă şi voi cu același fel de gândire.
Căci cel ce a pătimit în trup a sfârșit-o cu păcatul; pentru ca, în vremea care-i mai rămâne de trăit în trup, să
nu mai trăiască după poftele oamenilor, ci după voia lui Dumnezeu. Imaginea este una deosebită aici. Gândirea
este comparată cu o armă de luptă eficientă în războiul spiritual împotriva păcatului, atunci când gândirea mea
este la fel ca gândirea Domnului meu. Reversul este că aceeași armă eficientă se poate transforma într-o armă
teribilă, care să se întoarcă împotriva noastră și să ducă la înfrângerea noastră, în măsura în care gândurile
noastre ies de sub controlul Duhului lui Dumnezeu.

b) Pregătirea inimii noastre

Pentru a putea birui atunci când vei fi singur împotriva tuturor, nu ai nevoie doar de o minte pregătită, ai
nevoie și de o inimă pregătită. Cum pregătește, cum modelează Dumnezeu inima noastră?
Întoarceți la 1 Samuel 1:1-8, ca să vedem două aspecte importante ale acest proces. Istoria o știm. Este
vorba de Ana, mama lui Samuel, și viața ei înaintea de nașterea copilului. Este istoria unei mame care a suferit
mult, dar suferința n-a fost absurdă, lipsită de sens. Suferința Anei a avut un scop, o motivație, a făcut parte din
planul lui Dumnezeu cu viața ei, planul de modelare a inimii ei. Haideți să învățăm două adevăruri din această
istorie.
 Cum ne modelează Dumnezeu inima?
În primul rând, modelarea este rezultatul loviturilor repetate. Priviți din nou în versetele 6 și 7: Potrivnica
ei o înțepa deseori, ca s-o facă să se mânie… Ori de câte ori se suia Ana la casa Domnului, Penina o înțepa la
fel. Sunt doi termeni aici, „deseori” și „ori de câte ori” care ne vorbesc despre loviturile repetate primite de Ana
în inima ei. Ea își știa durerea, amarul, problema pe care o avea: Dumnezeu, pentru o vreme, chiar dacă își
dorea mult acest lucru, îi închisese pântecele ca să nu fie în stare să aducă pe lume un copil. Durerea ei, pe lângă
această incapacitate de procreare, era amplificată de răutățile și gelozia Peninei, cei de-a doua soție a soțului ei.
Nu am să discut aici moralitatea faptelor lui Elcana. Să nu uităm că istoria aceasta are loc în perioada
judecătorilor, când poporul Israel s-a îndepărtat de Dumnezeu și au adoptat stilul de viață a popoarelor idolatre
din jurul lor. Este limpede că nu acesta era scopul lui Dumnezeu cu privire la familie. Providența Lui a fost însă
mare, și în pofida acestei situații, planul lui Dumnezeu a mers mai departe.
Ana era lovită mereu de Penina. Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem aici este: Cine este Penina din
viața mea? Cine este acea persoană care devine fără să realizeze lucrul acesta un instrument în mâna lui
Dumnezeu de modelare a inimii mele? Poate fi un frate sau o soră din biserică, soțul sau soția, un vecin, un
coleg de muncă sau de școală.
E greu să slujești Domnului când ai o Penina lângă tine. Nu o zi, nu o săptămână, nu un an. Versetul 7
începe cu cuvintele: Și în toți anii era așa. Câți ani au fost? Nu știm. Dar știm că n-a fost doar unul. O lungă
perioadă de viața ei, inima Anei a sângerat puțin câte puțin în fiecare zi, iar prin rănile inimii a curs tot ce
trebuia să curgă de acolo: mândrie, orgoliu, încredere în ea însăși, sentimentul că se știa o persoană favorită,
puterea proprie de a gestiona crizele vieții. Inima Anei a sângerat până când Dumnezeu a spus: „Destul!”.
Poate te întrebi în această dimineață: „Cât să mai suport și eu? Cât să-l mai suport sau s-o mai suport?”
Până când Dumnezeu va spune „Destul” și-n dreptul tău. Dumnezeu știe exact când să oprească sângerarea
inimii, știe exact când să oprească loviturile și înțepăturile. Dacă ele încă continuă, înseamnă că mai trebuie să
curgă din inima ta lucruri care te împiedică să ai o inimă care să-i aparțină Lui în întregime. Înseamnă că inima
ta este încă împărțită, de aceea El o lasă pe Penina în continuare aproape de tine.
Nu încercați să scăpați de Peninele din viața dv. Uneori ghimpii din viața noastră, solii Satanei de care
vorbea și apostolul Pavel, trebuie lăsați acolo. E adevărat, calea ușoară ar fi scoaterea lor, eliminarea surselor de
durere, distrugerea lor, dacă ar fi cu putință. Dar calea ușoară nu este și modalitatea de lucru a lui Dumnezeu.
Chiar dacă pare greu de înțeles lucrul acesta, cei care acceptă această modalitate, sunt cei cu adevărat pregătiți
să primească binecuvântarea. De multe ori adevărata binecuvântare ne este refuzată pentru că alegem scurtături
spirituale spre obținerea ei, în loc să ne continuăm anevoioasa călătorie prin valea umbrei morții.
În al doilea rând, Dumnezeu modelează inima noastră și prin durerea închinării. Ne uităm în versetul 7:
Ori de câte ori se suia Ana la casa Domnului, Penina o înțepa la fel. Atunci ea plângea și nu mânca.
Când o chinuia Penina cel mai mult? Când mergeau spre Casa Domnului. Nu o dată, nu de două ori, ci de
fiecare dată. Ceea ce trebuia să fie un drum al bucuriei închinării înaintea lui Dumnezeu, se transforma într-un
drum al durerii și chinului. De fiecare dată când mergea la Casa Domnului, Ana mergea cu o rană sângerândă în
piept la închinare înaintea Lui.
Au fost momente în care ai venit și tu cu inima sângerând înaintea Domnului? A știut Penina că vii la
biserică și te-a înțepat, ți-a spus un cuvânt care a știut că te va durea, ți-a adus aminte de ceva, ți-a făcut ceva și
ai venit înaintea Domnului cu inima frântă, cu sufletul scăldat în lacrimi. Și n-a fost doar o dată sau de două ori.
Mulți creștini abia așteaptă să vină la Casa Domnului, pentru că sunt plini de bucurie, anticipând
sărbătoarea prezenței Domnului în mijlocul poporului Său. Ei pot spune la fel ca David odinioară: Mă bucur
când mi se zice „Haidem la Casa Domnului!” Picioarele mi se opresc în porțile tale, Ierusalime! Ierusalime, tu
ești zidit ca o cetate făcută dintr-o bucată! Acolo se suie semințiile, semințiile Domnului, după legea lui Israel,
ca să laude Numele Domnului (Psalmul 122:1-4). În schimb pentru alții, la fel ca în cazul lui Ana, venirea la
Casa Domnului este o nouă durere. Bucuria de a se închina este umbrită de durerea rănilor primite, iar lacrimile
lor de recunoștință sunt amestecate cu lacrimi de durere.
Starea aceasta în care strigătele de bucurie sunt amestecate cu lacrimi de durere o regăsim în cartea Ezra,
în istoria punerii din nou a temeliilor Templului, Casei lui Dumnezeu (vezi Ezra 3:10-13). Este aceeași imagine
a bucuriei și durerii contopite amândouă în închinare.
 E greu să te închini înaintea Domnului cu o inimă frântă, să continui să te apropii de Dumnezeu dar
Penina să nu-ți dea pace. Nu uita că și aceasta poate fi parte a planului lui Dumnezeu de formare a inimii tale
pentru momentele în care va trebui să stai singur împotriva tuturor.
Încă un amănunt foarte important pe care trebuie să-l vedem aici. Când a fost inima Anei pregătită pentru
binecuvântare? Atunci când a putut spune cu toată convingerea: Doamne, Dumnezeul oștirilor! Dacă vei
binevoi să cauți spre întristarea roabei Tale… și dacă vei da roabei Tale un copil de parte bărbătească, îl voi
închina Domnului pentru toate zilele vieții lui (v. 11). De ce să-i mai ceri lui Dumnezeu ceva ce nu este pentru
tine? Pentru că înțelegi că, de fapt, tu nu mai ai nimic care să-ți aparțină ție. Spre această înțelegere a închinării
vrea Dumnezeu s ne conducă pe fiecare dintre noi, când putem sta înaintea Lui cu durerile noastre, cu loviturile
din inimă și să-I spunem: „Doamne, nu mai am nimic care să fie al meu. Tot ce am, însăși viața mea, o pun la
picioarele Tale”. Acela este momentul în care Domnul Se uită cu bucurie la viața ta și spune: „Dragul meu,
draga mea, ai învățat lecția. Știu că de-acum înainte vei privi viața cu alți ochi. De-acum și inima ta este
pregătită pentru momentele în care vei sta doar tu înaintea tuturor!”

2. Provocarea
După ce Ștefan a finalizat cu bine prima lecție, cea a pregătirii, cu punctaj maxim, Dumnezeu l-a trecut
spre cea de-a doua lecție din acest proces spiritual al înfruntării de unul singur al celor care sunt împotriva
tuturor. Cea de-a doua lecție se numește provocare. Întoarceți în cap. 6 să citim două versete:
Unii din sinagoga numită a Izbăviților, a Cirinenilor și a Alexandrinilor, împreună cu niște iudei din
Cilicia și din Asia, au început o ceartă de vorbe cu Ștefan; dar nu puteau să stea împotriva înțelepciunii și
Duhului cu care vorbea el (vs. 9, 10).
Vă asigur că Ștefan nu s-a certat cu ei, în schimb ei au devenit foarte nervoși pe Ștefan la un moment dat,
văzând că nu-l pot nicicum încuia cu vorbele. Cele două versete ne vorbesc despre momentul provocării.
Observați, totul a pornit de o banală „certă de vorbe”. Nimeni nu s-ar fi așteptat ca deznodământul acestei
discuții aprinse să fie dramatic. Cu toate acestea, provocarea făcea parte din planul lui Dumnezeu de testare a
capacității robului său de a sta singur împotriva tuturor.
Un prim adevăr pe care aș vrea să-l subliniez aici este următorul: nu te angaja niciodată în lupte pentru
care nu ești calificat să le porți. De ce este importantă calificarea pentru luptă? Pentru că cele mai multe dintre
ele le vom duce de unii singuri. În acele momente Ștefan nu a avut nici familia, nici biserica, nici măcar ceilalți
diaconi alături de el. Era el și Dumnezeu de o parte și toți ceilalți, de cealaltă parte.
Haideți să ne uităm la mărturia publică a lui Ștefan. Era el calificat să poarte războaiele Domnului? Cu
siguranță că da. În momentul alegerii celor șapte diaconi în Biserica din Ierusalim, primul din listă a fost Ștefan,
despre care ni se spune că era un bărbat plin de credință și de Duhul Sfânt… de har și de putere (vs. 5, 8).
Poți să mai torni ceva într-un pahar plin? Orice încerci să mai torni, va curge pe lângă. Ștefan a putut sta
singur împotriva tuturor pentru că era plin nu de el însuși, ci de credință și Duhul Sfânt. Și el a putut fi umplut,
pentru că în prealabil s-a golit de el însuși, de firea lui, de încrederea în puterea și resursele lui. Primul pas spre
umplere este golirea.
Sunt două extreme spirituale foarte periculoase. Prima dintre ele să fiu plin de mine însumi. Din această
cauză Dumnezeu oricât de mult ar vrea să mă umple, nu mai poate turna nimic în mine, pentru că sunt plin până
la refuz de mine. Cealaltă extremă la fel de periculoasă este să mă golesc de mine însumi, de firea mea, de
pornirile mele din trecut, de păcate, dar să rămân așa. Domnul vorbește despre starea dezastruoasă a unei case
care a fost curățită dar a rămas goală și care ajunge într-o stare de șapte ori mai rea ca înainte. Ștefan a făcut
amândoi pașii, în ordinea corectă: mai întâi s-a golit de el însuși, apoi I-a dat voie lui Dumnezeu să-l umple de
ceea ce avea nevoie.
Al doilea adevăr pe care aș vrea să-l reținem este următorul. Sunt provocări care te onorează și altele care
te fac de rușine. Ștefan a făcut diferența dintre cele două. Ca să înțelegem mai bine acest adevăr, deschideți la
Iacov cap. 3: Cine dintre voi este înțelept și priceput? Să-ți arate prin purtarea lui bună faptele făcute cu
blândețea înțelepciunii! Dar dacă aveți în inima voastră pizmă amară și un duh de ceartă, să nu vă lăudați și
să nu mințiți împotriva adevărului (vs. 13, 14).
Apostolul Iacov ne atrage atenția în aceste versete despre pericolul de a ajunge să fim stăpâniți de un duh
de ceartă. Din ce se naște duhul de ceartă? Din fire. Dintr-o înțelepciune care vine de jos. Puțin mai înainte
apostolul Iacov, folosindu-se de o comparație, ne atrăsese atenția asupra faptului că din inima noastră nu poate
ieși și bunătate și răutate, cum la fel din același izvor nu poate curge apă dulce și apă amară. Fiecare va da ce
are în inima lui.
Citim însă despre Ștefan că a început o ceartă de cuvinte cu acei oameni. Oare nu era un duh de ceartă în
inima lui, așa cum ne atrage atenția apostolul Iacov în aceste versete? Răspunsul este categoric nu. De unde
știm? Textul biblic a avut de grijă să ne spună puțin mai înainte că Ștefan era deja plin și am analizat deja acest
aspect. În el nu mai putea locui și un duh de ceartă, pentru că el era umplut de prezența Duhului Sfânt. Cum
trebuie să înțelegem atunci acțiunea lui? El a intrat într-o ceartă de cuvinte cu acei oameni nu pentru a se apăra
pe el, ci pentru a-Și apăra Dumnezeul. Nu era o ceartă de cuvinte care privea persoana lui, ci Dumnezeul lui.
Înțelepciunea care vine de sus te va ajuta să faci diferența între cele două (Iacov 3:17, 18).
Un om calificat pentru a-Și apăra Dumnezeul va știi când să tacă și când să vorbească, iar luptele pe care
le va duce întotdeauna îl vor onora și nu-l vor înjosi. Cu toții trecem printr-o perioadă de pregătire pentru a sta
singuri de partea lui Dumnezeu, dar această perioadă se încheie cu niște examene îngăduite de Dumnezeu în
viața noastră, numite provocarea credinței tale, din care ieși calificat sau necalificat. Doar provocările certifică
calificarea ta de a-L apăra pe Dumnezeu, iar El nu-ți va da izbândă în acele lupte care nu au de-a face cu numele
Lui.
Un alt erou care a înțeles foarte bine diferența între provocări a fost David. Când întreaga armată fugea din
fața lui Goliat pentru că era un uriaș, David a fugit spre Goliat, pentru că Numele Dumnezeului lui și numele
poporului Lui trebuia apărat cu orice preț. De aceea el i-a zis lui Goliat: Tu vii împotriva mea cu sabie, cu suliță
și cu pavăză; iar eu vin înaintea ta în Numele Domnului oștirilor, în Numele Dumnezeului oștirii lui Israel, pe
care ai ocărât-o (1 Samuel 17:45). Dumnezeu i-a dat biruința, ca și lui Ștefan, pentru că a văzut în el calificarea
necesară pentru a purta adevăratele războaie. De aceea David a putut fi numit un om după inima lui Dumnezeu.
Un ultim aspect legat de provocări. De unde vin ele? De la Satan. Nu Dumnezeu le inițiază, El doar le
permite în viața noastră pentru a ne testa calificarea. Am spus la început că nu cred că Ștefan s-a certat cu acei
oameni. De fapt, sunt sigur că nici măcar nu a fost el inițiatorul discuției. Cu siguranță că a fost provocat.
Diavolul a crezut că îl va face de rușine și-l va compromite public. Ce nu știa Satan era faptul că în paralel
Dumnezeu îl echipase complet pe Ștefan pentru acel moment, Iar când el a venit, singurul mod prin care Satan
i-a putut închide lui Ștefan a fost prin omorârea lui. Iar Dumnezeu a permis acest lucru, pentru a ne atrage
atenția asupra prețului pe care trebuie să fim gata să-l plătim.
Care sunt provocările zilelor noastre? Vedeți, ne tot pregătim să face față marilor bătălii, dar falimentăm
în micile lupte de fiecare zi. Atenție întotdeauna la perioadele de bătălie spirituală din familia ta sau din biserica
ta. Vor fi momentele în care vei fi cel mai provocat, iar sursa lor poate fi externă (alți oameni, probleme care
apar, evenimente neplăcute etc.) sau internă (nepăsarea, supărarea, îndoiala etc).

3. Prețul
Ștefan a trebui să mai înțeleagă un adevăr important, cea de-a treia lecție și ultima și anume, faptul că
fiecare luptă pentru Numele Domnului are un preț, de aceea, fiecare luptă de acest fel contează.
Rețineți următorul aspect foarte important. Dacă nu ești gata să plătești nici un preț, atunci nu te vei angaja
în nicio bătălie. Există un preț pe care trebuie să fii gata să-l plătești pentru lucrarea lui Dumnezeu, iar acel preț
va oferi cel mai bine imaginea lucrării pe care o faci pentru Domnul, cât de importantă este ea pentru tine.
Ștefan nu a anticipat deznodământul acestei provocări. Dar când lucrurile s-au îndreptat în acea direcție,
nu a dat înapoi, dimpotrivă, le-a vorbit până în ultimul moment al vieții despre Domnul Isus Cristos.
Atenție, există un pericol de a plăti prețul doar pentru biruințe care se văd, care au impact și sunt
recunoscute. Chiar și Satan poate falsifica luptele credinței. Bătăliile care mă înalță pe mine dar Cristos cade pe
un loc secund, sunt o mare cursă pentru sufletul meu. Adevăratele bătălii sunt cele care pe mine mă smeresc, iar
pe El Îl înalță.
Ca să fii un creștin rugativ este o bătălie cu tine însuți care cere un preț. Nu este o bătălie văzută de alții,
dar este de mare valoare în ochii Domnului. La fel este cu ascultarea, umblarea prin credință, dragostea,
bunătatea sau iertarea. Toate aceste lupte cu noi înșine în primul rând au un preț. Știți care este acesta? Prețul
slujirii Domnului Isus.
Există două feluri de slujire, dar numai una implică un preț. Poți să-L slujești cu privirea îndreptată tot
înainte (aceasta este imaginea celui gata de jertfă), sau poți să-L slujești pe Cristos cu privirea întoarsă înapoi.
Unui ucenic cu inima împărțită, Domnul i-a zis: Oricine pune mâna pe plug, şi se uită înapoi nu este destoinic
pentru Împărăția lui Dumnezeu (Luca 9:62).
Întoarceți în capitolul 7. Citim în versetul 55a: Dar Ștefan, plin de Duhul Sfânt, și-a pironit ochii spre cer.
El a făcut parte din categoria ucenicilor care nu s-au mai uitat înapoi niciodată. Privirea lor a rămas focalizată pe
cer, a fost tot timpul îndreptată în sus. Nu numai gândurile lui, ci și privirea inimii avea aceeași direcție.
Știți că privirea ne costă? Există un preț pe care-l plătim atunci când privirea noastră se îndreaptă și se
focalizează într-o anumită direcție. Întrebați-o pe soția lui Lot care a fost prețul pe care l-a plătit pentru că
mergea înainte uitându-se înapoi, sau pe David, pentru că și-a oprit privirea atunci când trebuia să-și întoarcă
privirea sau pe Dima care a renunțat să meargă mai departe privind prea mult în jur. Ștefan însă a privit tot
înainte, iar pentru aceasta a fost gata să plătească oricât.
Acum, vă spun un secret. Când începi să te uiți mai mult înainte și în sus, la un moment dat vei începe să
vezi lucrurile altfel decât sunt: a văzut slava lui Dumnezeu și pe Isus stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu
(v. 55b). Ceilalți n-au văzut nimic, decât negru în fața ochilor de ciudă și ură. El a văzut realitatea din spatele
realității.
Aceasta este răsplata lui Dumnezeu pentru cei gata să plătească prețul privirii înainte. Privirea în sus te
decuplează de lumea aceasta și te cuplează la lumea lui Dumnezeu. Nu poți vedea realitatea cerului decât într-
un singur fel: dezlipindu-ți privirile de pe acest pământ.
Acesta este momentul cel mai frumos, să fii deja în cer înainte ca să ajungi efectiv acolo. Cei pregătiți și
calificați să stea singuri de partea Domnului, ei deja văd ceea ce alții nici nu bănuiesc că ar putea fi. Când cei
mai mulți creștini văd doar nori, provocări, încercări, care le smulg din inimă și de pe buze cuvinte de
nemulțumire, cârtire, amărăciune, câțiva văd dincolo de toate acestea cerul deschis. Ce lecție extraordinară!
Cerul se deschide atunci când ai trecut cu bine și de ultimul examen. De-acum tu nu ești doar calificat să porți
războaiele Domnului, ci și să locuiești în prezența Lui pentru totdeauna.