Prea Sfinţitul Gherasim Putneanul

Dragostea pentru profesor

Ca fiecare dintre noi, şi cei care citiţi cu drag aceste rânduri, pentru care vă
mulţumesc din adâncul inimii şi mă rog Domnului Dumnezeu, să Vă mângâie inima şi
sufletul, îmi aduc aminte, acum, de venerabilul episcop auxiliar al Arhiepiscopiei
Sucevei şi Rădăuţilor, Prea Sfinţia Sa Gherasim Putneanul.
Părintele Gherasim nu-ţi dădea răgaz să copiezi cumva la teze. Cu toate acestea,
văzând spaima privirii de profesor fără cusur, am încercat şi eu, ca tot elevul păcătos,
să păcălesc pe vigilentul dascăl, cu inima de bun părinte.
De fiţuici, nici poveste. Despre cărţi, nici atâta. Atunci mi-am scris pe palmă cu
cerneală câteva rânduri tipiconale. De spaima prinderii mi-a transpirat mâna şi când m-
am uitat pe furiş, nu mai era nici urmă de însemnare.
Aşa că n-a fost să fie, pentru că profesorul era curat întru lucrarea sa dăscălească.
De atunci m-am lecuit chiar dacă unii colegi erau iscusiţi cu adevărat la astfel de
meşteşug. Îmi era jale că am încercat să-l păcălesc, era prea corect cu noi. Atunci i-am
mărturisit pozna. A zâmbit cu admiraţie şi mi-a pus mâna pe frunte unde aveam un
învârticuş în păr. De altfel toţi se legau de astfel de rozetă naturală aşezată în coama lui
Costică.
Decretul 410 din 1959, deci numai după un an, avea să alunge din şcoală
profesorii călugări. Pleca Gherasim Cucoşel, Sebastian Barbu Bucur, Ghenadie Niţoiu,
Victor Ojog, Nicodim Grosu şi alţii. Deja, când noi intram pe poarta seminarului,
venind de acasă pentru şcoală, lungi scări proptite pe faţada clădirii Seminarului şi
câţiva inşi văruiau mai ales acolo unde era: Seminarul Teologic Monahal Superior
Mănăstirea Neamţ.
N-am înţeles atunci drama şi tragedia. Mai târziu am început a pricepe
nenorocirea apărută asupra Bisericii din România. Mii de călugări şi călugăriţe plecau
pe drumuri, unii fără întoarcere.
Părintele Gherasim a mers în ascultarea de egumen al Mănăstirii Neamţ o bună
vreme, la îndemnul lui Iustin Moisescu, mitropolitul de atunci al Moldovei şi Sucevei,
despre care a scris amintiri emoţionante în publicistica post decembristă.
Putna lui Ştefan cel Mare şi Sfânt aştepta pe avva Gherasim cu chip de sihastru şi
din 1962 avea să ducă greul zilei între speranţe, lacrimi şi suspine.
Poate că n-a gândit vreodată la vlădicie, dar Patriarhul Iustin îl trimite la lucru
pastoral, tocmai la Arad. Nu ştiu cum s-au lămurit împreună, ştiind cerbicia canonică a
trimisului dar şi înverşunarea trimiţătorului. Era acolo nevoie de un respiro putnean,
poate! Şi tare s-a legat sihastrul moldovean de sufletul arădean!
Evenimentele din ’89 aveau să-l găsească la Buzăul păstorit cu iscusinţă şi
dăruire de Epifanie cel îndârjit întru canoane, c’apoi să se îndrepte spre tămăduirea
sufletului rănit de atâta înstrăinare, la Rădăuţiul muşatinilor!
Mânuţa arhierească a brodat întru filigran de slovă cărţile: Tămâie şi exil, prin
Iarba din roata amurgului, ca să guste Mierea din drumul pelinului, În duhul
evlaviei ortodoxe!
Într-una din zilele lunii mai ne-am întâlnit la Palatul Patriarhal din Bucureşti.
Venise să-şi repare o meteahnă a trupului plin de mierea din drumul pelinului!
 Anii, bătuţi pe muchia timpului cu petale din 30 mai, erau hrăniţi de optimismul
curat ca izvoarele Putnei. Ştia că va trece în Ţara de peste veac. Doctorii îi mai dădeau
puţine zile. Era vesel şi curajos. Şi-a pus totul în ordine şi chiar biblioteca din chinovia
Cămîrzani, mănăstire rectitorită cu mare grijă şi iubire de cel care acum îşi odihneşte
trupul ostenit de poverile vieţii.
În evocările pe care le-am scris în cartea Toată vremea-şi are vreme, am descris
pe Părintele Arhimandrit Gherasim, în tableta „Învârtecuş bun de bătut”, aşa cum l-am
văzut cu ochii inimii la vârsta de 14 ani, proaspăt elev în anul I al Seminarului
Teologic din Mănăstirea Neamţ.
Iată textul: Chiar din clasa I, direcţiunea şcolii ne-a orânduit ca diriginte pe Gherasim
Cucoşel. Era un călugăr sever. Se îmbrăca impecabil. Avea hainele ţesute în stativele
moldoveneşti. Vedeam pentru prima oară o culoare aparte a hainelor. Am aflat ceva mai
târziu că la vopsitul stofelor călugăreşti se foloseau cojile de ceapă amestecate cu cojile de
arini, punându-se un fel de substanţă chimică, numită calaican, pentru a se fixa culorile. Era
o stofă de mohair, cum ar fi stofa englezească.
Mă uitam cu admiraţie la acest călugăr sobru, iute ca argintul viu şi cu o privire ca a
ghepardului. Pasul era măsurat, negrăbit, cu o uşoară rotire a capului împodobit cu un păr
castaniu bogat, ascuns sub rasa protocolară şi cu o barbă neatinsă de iuţimea oţeloasă a
foarfecei.
Într-o zi, la o oră de dirigenţie, vorbindu-ne despre Dumnezeu, am ridicat mâna ca să
pun o întrebare, după ce ne-a lămurit, că tot ce vedem în lume este făcut de Dumnezeu.
- Spune, „Învârtecuş” – că aşa îmi spunea, având un vârtej în frunte – ce nelămuriri ai?
- Părinte profesor, aţi spus că tot ce este pe lume este făcut de Dumnezeu! Dar pe
Dumnezeu, cine l-a făcut? Era întrebarea pe care o puneau mai mulţi pe atunci şi o pun şi azi
şi o vor mai pune-o cât va mai fi lumea!
- Ieşi afară, Învârtecuş! Cine te-a învăţat să pui asemenea întrebări?
- Ies afară imediat, am spus vesel, dar la întrebare nu răspundeţi, că nu ştiţi!
- Stai, Învârtecuş! Nu este greu să dovedeşti existenţa lui Dumnezeu şi cine l-a făcut pe
El. Cel mai greu este să dovedeşti inexistenţa lui Dumnezeu. Mai târziu vei înţelege. Dar te
întreb şi eu:
- Cine te-a făcut pe tine?
- Cine? Mama, pe care a făcut-o bunica, făcută de străbunica şi tot aşa până la Adam,
pe care l-a zidit Dumnezeu!
- Bravo, Învârtecuş! Acum să-L întrebi tu pe Dumnezeu cine L-a făcut şi într-o zi vei
afla. Pentru aceasta ai venit la şcoală.
De atunci, profesorul-diriginte se uita la mine cu o severitate care mă înspăimânta.
Doar o singură dată l-am văzut zâmbind, lăudându-mă că am scris, la Gazeta de perete, un
articol frumos de ziua lui Eminescu.

† Calinic
Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului