Facultatea de contabilitate si informatica de gestiune

Cunoașterea
 Cunoașterea

Cunoașterea este familiarizarea cu cineva sau ceva, ce poate include fapte, informații,
descrieri sau abilitați dobândite prin experiență sau educație .Se poate referi la înțelegerea
teoretică sau practică a unui subiect. Poate fi implicită (cum ar fi abilitatea practică sau
experiența) sau explicită ( cum ar fi înțelegerea teoretică a unui subiectă) și poate fi mai mult
sau mai puțin formală sau sistematică. 1 În filozofie ,studiul cunoașterii este numit
epistemologie iar filozoful Platon a dat faimoasa definiție a cunoașterii drept ̧ ̧convingere
adevarată justificată ̛ ̛. Cu toate acestea , nu există o singură definiție a cunoașterii unanim
acceptată și sunt numeroase teorii care o explică.2

Definiția clasica a cunoașterii, descrisă dar nu complet aprobată de către Platon, susține
că o afirmație trebuie să întrunească trei criterii pentru a fi considerată cunoaștere: trebuie să
fie justificată, adevarată și credibilă.

Sub aspect logic, cunoașterea este formată din formulări aproximative asupra realității,
proces care se realizează cu ajutorul conceptelor privite ca unități abstracte. Deoarece
simțurile ne țin în plasa semnelor, noi definim noțiunile, nu lucrurile.Raportată la viață,
cunoașterea este un proces complex ce implică întreaga sensibilitate, în care gândirea și
afectivitatea formează un tot organic. În acest sens, Petre Țuțea va sublinia că ,,Formele
cunoașterii, calea spre adevăr,prezența erorii, toate procesele dialectice trebuie legate de
viață. Iubirea nu șterge granițele și unifică în mod fecund.̓ ̓ 3 Astfe că după Petre Țuțea,
cunoașterea afectivă este o cunoaștere reală, ca toate formele de cunoaștere, iar în existența
umană sentimentele reprezintă stâlpi de susținere a vieții. Din acest punct de vedere , se poate
vorbi de o logică a sentimentelor care este diferită de logica spiritului. Alături de cunoașterea
rațională, discursivă, trăirea și intuițiaau un loc important in constituirea și afirmarea
conștiinței teoretice a omului.

Luciditatea este modul de a ințelege esența lucrurilor, ea ține de intuiție. Claritatea este
o categorie rațională a spiritului științific, ce operează discursiv,prin delimitări și
aproximări.Forme ale cunoașterii sunt considerate și operațiile de abstractizare si
generalizare, asociere și disociere, concepte ce pot fi privite ca unități abstracte.

Evoluția gândirii determină și evoluția sensului pe care îl au cuvintele, astfel că în

procesul disocierii, un rol important îl are sematica ce dă cuvintelor precizia lor rațională.
Intelectul pur sau rațiunea autonomă permite intuiției să se manifeste dar aceasta nu înseamnă
că trebuie absolutizată valoarea cunoașterii imediate intuitive.

1
Cunoasterea: Definitia cunoasteri in dictionarul Oxford..
2
.In Platon, 3 definitii ale cunoasterii.
3
Livia Durac, Constantin Albut. Probleme fundamentale de antropologie, axiologie si praxiologie.
 Omul tinde spre cunoașterea absolută dar cu toate aceste este limitat de o serie de
probleme cu care se confruntă. Petre Țuțea, în acest sens, apreciază formularea raționalist-
critică pe care a făcut-o Victor Brochard asupra adevarului și erorii din punct de vedere al
comoditații intelectuale:,, oricum ne-am învârti, afirmă Brochard, a întelege înseamnă a ghici.

Adevărul este o ipoteză confirmată, iar eroarea o ipoteză dezmințită...Gândirea se

adaptează, se acomodează, printr-o serie de tatonări și modificări succesive la realitatea pe
care vrea să o reprezinte. Ea este prin esență discontinuă.̓ ̓ 4

Față de natura conștiinței teoretice, Petre Țuțea face deosebire între obiecticitate și
obiectivitate.Astfel obiecticitatea se referă la cunoașterea exhaustivă a realitații ,iar
obiectivitatea se referă la o cunoaștere relativă. Caracteristic conștiinței teoretice este
caracterul său relativ. La nivelul conștiinței teoretice se manifestă valorile logice formale;
adevărul, care ia forma unui consens general, convențional și eroarea ca o neconcordanță
între ceea ce se afirmă și ceea ce există în realitate. Pentru că logica este responsabilă de
ordinea în gândire prin stabilirea criteriilor formale ale adevarului, ea poate fi denumită si
gramatică a gândirii.

Totalitatea cunoștințelor umane formează știința ca atare,iar filozofia tinde să cuprindă

aceste cunoștințe. Problematica științei și modalitățile de clasificare,așa cum apar în procesul
de cunoaștere, au fost o preocupare a meditației gânditorului român. Astfel, făcând referire la
metodologia lui Windelband, constată că acesta, pornind de la principiul generalizării și
individualizării, clasifică științele în doua categorii:științe ale naturii(stabilesc legi prin
generalizare mai sunt numite și științe nomotetice) și științe ale culturii sau ale
spiritului(folosesc individualizarea, și au fost numite ideografice pentru că cercetează aspecte
particulare și unice. Aceeași diferențiere este marcată și la Heinrich Rickert care vorbește
despre științe ale naturii și științe istorice(domeniul cultural).

Științele naturii(nomeotetice) funcționează după principiul repetiției care înseamnă

uniformitate,regularitate,periodicitate și constanță, în științele culturii sau istorice predomină
principiul non-repetiției.

Din punct de vedere istoric în Europa există trei mari tipuri de cultură:cultura
greacă(apolinică), cultura arabă(magică) și cultura apuseană (faustică). Faza de ascensiune a
culturii este aceea în care forța comunității se manifestă în plăsmuiri de mituri și printr-o
viață religioasă intensă iar faza de decadență se caracterizează prin puterea ordonatoare a
rațiunii și prin dispariția forțelor plăsmuitoare de mituri. Apusul culturii, după Spengler,
înseamnă atingerea stadiului de civilizație.

Conștiința teoretică are tendința de a cuprinde și expica întreaga realitate cu care se

confruntă omul. Astfel științele caută să descopere legile care guvernează un anumit domeniu
al realității iar filosofia si arta au rol de a oferi o imagine asupra omului văzut în perspectiva
totalității, dar fiecare cu mijloacele sale specifice.Știința cercetează realitatea imanentă, însă
omul simte în mod funciar, nevoia unei perspective mai largi, aspect pe care îl realizează

4
Proiectul de tratat Eros.
numai filosofia. Conform Petre Țuțea, concepția care reflectă totalitatea existenței, având ca
punct central viața, privită ca realitate și valoare, formează conținutul filosofiei vieții.
Având în vedere reperele imanente și trascendente prin care conștiiința încearcă să pătrundă
misterele vieții, Petre Țuțea este de parere că începuturile filosofiei vieții sunt strâns legate de
starea mitologică a omenirii. El este de părere că sacrul cuprinde miticul și misticul(sunt
expresii ale esențelor eterne) iar profanul magicul și raționalul(țin de spiritul autonom al
omului).
În viziunea lui Petre Țuțea spiritul mitologic întregește conștiința teoretică, limitată prin
natura sa, fapt care se reflectă cel mai bine în artă.,,Miturile au darul să conserve în tiparele
lor zeii, eroii, ființe năzdrăvane și fenomene însuflețite ale naturii. Această expresie străveche
a sufletului naiv își prelungește existența pâna în vremea noastră, fiind utilizată de omul
modern, fiindcă acesta este un mod fundamental de a da expresie sufletului poetic.″5

Profunzimea filosofică la Petre Țuțea comunica înțelesurile adânci ale existenței umane,
în care viața și sufletul își arată propria lor natură cu stări de bucurie dar și de tristețe.
Neconcordanța dintre datele existenței și cele ale conștiinței polarizează actul devenirii și
generează dorința de înălțare și purificare spirituală prin contemplarea absolutului. Potrivit
Petre Țuțea omul are o tendință naturală de a se raporta la absolut, însă adevărata împăcare o
găsește în conștiința religioasă, care înalță sufletul în lumea liniștită și eternă a
transcendentului divin.

Pentru a înțelege omul, în concepția lui Petre Țuțea, trebuie să luăm în calcul toate
direcțiile care au încercat să formuleze adevărul. Astfel, concepția relativistă susține ca
datorită înțelegeri noastre imperfecte omul trăiește în aria relativului , iar concepția religioasă
afirmă că Dumnezeu este cauza a tot ce există, pe când concepția evoluționistă percepe omul
ca pe un produs al naturii. În această din urmă concepție,,omul caută să descopere legile care
au prezidat la apariția lui, cît și legile naturii. El nu poate să nu se întrebe permanent asupra
originii universului și finalității lui, asupra originii vieții și finalității ei.″6

Natura contopește viața cu moartea iar trecerea timpului și experiența vieții nasc
neîmplinirea conștientă, generând neliniști. Însă ,, spargerea unității existenței umane, prin
formula dualistă: corp-suflet, a creat o neliniște metafizică fără ieșire. Moartea și nemurirea
au intrat în terenul nisipos al discuțiilor fărș sfârșit.″7

Petre Țuțea facând referire la lucrarea lui Nietzsche suține ideea unități corp-suflet astfel
gânditorul român va cita urmatorul pasaj:,, Sunt corp și suflet ,așa vorbește copilul. Și de ce
să nu vorbim ca copiii. Dar , cel treaz, cel înțelept spune :sunt numai trup și nimic altceva și
sufletul este o vorba pentru ceva care aparține corpului.″ Dar el precizează clar ca sufletul
prin uniunea sa cu corpul participă la nemurirea acestuia.

Să putem înțelege etnoantropologia neamului nostrum trbuie să ținem seamă de ,,ideea

directoare română″ și de elementele supraadăugate. Aici se împletesc :știința, credința, istoria
și biologia .

5
Philosophia perennis.
6
Nietzche Stiinta voioasa. Genealogia morali. Amurgul zeilor.
7
Alasdair Mac Intyre. Tratatul de morala Dupa Virtute. Ed. Humanitas, 1988 pag.164.
 Meditația filosofica a gânditorului român, asupra religiei, are un aspect particular care
pune în evidență o concepție global asupra realității înțelesă prin prisma simbolisticii creștine
și a căii mistice de accesare a adevarului. Astfel că accesare adevarului de către conștiința,
dupa Petre Țuțea,implică o concepție largă asupra : lui Dumnezeu, natura și om. Toți acești
trei termini formand un triunghi în aria căruia autonomia și imanența implică heteronomia și
trascendența. Perceptia religioasă, la Petre Țuțea, dezvăluie o singură cale de a ajunge la
adevărul religios care atestă prezența divinități în lume. În acest sens gânditorul va
preciza: ,,Preocuparea mea constant a fost ,este și va fi Adevarul, Realul ca principiu unic,
izvor al tuturor lucrurilor, primit prin har de aleși în formă dogmatic a revelației teofanice,
teandrice și trinitare.ˮ8

La fel ca alți gînditori din filosofie,istorie și religie precum Plato si Augustin P. Țuțea
considera că destinul omului este legat de existența a doua lumi, una concretă, fenomenală
supusă timpului și alta trasnscedentară, eternă, care este o lume a esențelor. Aceaste lumi au
apărut ca urmare a creației divine, așa cum este prezentată de Sfânta Evanghelie de la
Ioan:,,La început era Cuvântul și Cuvîntul era cu Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu. El
era la început cu Dumnezeu. Toate au fost făcute prin El și nimic din ce a fost făcut, n-a fost
facut fără El.ˮ

Gînditorul român este de aceeași părere cu Toma d A ̓ quino care susține că adevăratul și
unicul creator este Dumnezeu. Legat de această idee Petre Țuțea la fel ca Sf. Augustin, este
de părere că adevărul obținut de filosofie este probabil, în timp certitudinea absolută este
rezultatul credinței. Dumnezeu, spune Petre Țuțea, este Realul primit și gândit mistic, ca
Adevăr Unic. Această concepție explică întreaga existență umană cu toate contradicțiile și
enigmele sale precum și faptul că sufletul poate urca până la unitatea suprema , care este
divinitatea.

Din punct de vedere istoric s-au conturat două teori prin care misticii și teologii au
căutat să exprime realitatea divinității: prima este teoria emanației, susține primatul
trascendenței și teoria imanenței, consideră călătoria sufletului mai ușoară deoarece absolutul
se află în pragul conștiinței.

Importanța creștinismului în viața omului este aceea de a-l înălța în lumea trascendenței,
arătându-i limitele, în această lume a temporalului și calea mântuiri în lumea de
dincolo.,,Creștinismul a descătușat omul, restabilind natura eliberatoare a misterelor, legând
Adevărul, libertatea și nemurirea de Divinitate și de esența celor două lumi. Fără existența
misterelor creștine, omul rămâne captiv al eului și al cosmosului.ˮ

Omul prin natura sa este imperfect însă tinde permanent spre perfecțiune asta fiind
dovedită de faptul că la nivelul lumii sensibile purul este rar și îmbracă forma sfințeniei, fapt
ce se realizează prin revelația Adevărului Unic, adică a divinității.

Paton a încercat să dea o fundamentare ordinii moral, a normelor și a valorilor morale,

pornind de la lumea inteligibilă și nu de la lumea fenomenală. Deoarece rostul omului este de
a se raporta la ceilalți, valorile etice și civice formează, împreună, ceea ce cuprinde etica. La
8
Petre Tutea Omul –Tratat de antropologie crestina. Vol. 1 pag. 10
fel ca Socrate, Platon este convins că drumul cunoașterii care ne ajută să deosebim binele de
rău este drumul care duce la înțelepciune și virtute și doar parcurgând acest drum putem
realiza binele. Așadar este bine de evidențiat faptul că actul cunoașterii este calea de realizare
a personalitații umane, prin care omul înțelege că este parte a universului absolut ,iar
libertatea sa se manifestă prin respectarea legeii fatale a lumii. Întrucât totul este sub semnul
acestei legi, cunoașterea trebuie să fie adecvată deoarece greșelile pot genera pasiuni care duc
la rău.

Pornind de la înțelegerea atomistă a lumii, Epicur încearcă să explice problema

libertății și a cauzalitații. În acest sens el va subliniacă,,Din nimic nu apare nimic; începutul
libertății și al dorinței trebuie căutate în elementele din care a luat naștere lumea.ˮ pentru
Epicur plăcerea înseamnă lipsa tulburărilor sufletești și a durerii din corp, iar cel mai de preț
bun al omului este înțelepciunea, care este temelia tuturor virtuților. Întrucât trăirea virtuasă
reprezintă calea spre fericire aceasta trebuie orientată și organizată în așa fel încât să ducă la o
viață cumpătată și demnă. Trăirea virtuasă este strâns legată de cunoaștere, iar forma sa
supremă este filosofia.

Filosofia sceptică ,,... se caracterizează printr-o atitudine sau dispoziție psihică,

subiectivă, de îndoială, parțială sau sistematică, asupra posibilității de cunoaștere a lumii, de
stabilire a deosebirilor dintre adevăr și falsitatea cunoștiințelor noastre.ˮ ⁹9

Arcesilaos arată că, atunci când nu avem suficiente temeiuri în cunoștiințele noastre,
este necesar suspendarea asentimentului pentru a nu sili rațiunea la afirmații sau la negații
care nu se susțin. Deoarece cunoștiințele noastre sunt relative, însă suficiente pentru a face
posibilă libertate de a acționa, trebuie să implice o prudență,o măsură, fiind în același timp
contradicție cu ea însăși.

Perioada Evului Mediu se întinde pe o perioadă de aproximativ un mileniu, iar nota

dominantă a acestei perioade este afirmarea credințelor creștine si odată cu ascestea
conturarea unei distincții și a unei tensiuni între rațiune și credința religioasă. Pornind de la
acestea, cunoașterea se va împărții in două tipuri ireconciliabile, anumea cunoașterea
naturală, care își are natura în intelect și simțuri și cunoașterea supranaturală, ce are drept
cauză relația divină. Dar cu trecerea timpului, treptat, s-a încercat apropierea între adevărurile
rațiunii și exigențele credinței, acest lucru conturându-se mai activ în perioada scolastică prin
preocupările cărturarilor din universitățile timpului.

În acest nou context rațiunea începe să fie folosită pentru susținerea adevărurilor
religioase, iar sprijin în împăcarea rațiuni și credinței îl oferă ,la nivel religios, Biblia și
Operele Părinților Bisericii, iar la nivel rațional, operele lui Platon și Aristotel.

Toma d̛ Aquino a demonstrat concordanța din filosofia lui Aristotel, cu adevărul

dogmelor revelate; astfel el va căuta să explice existența divinității urmând calea de la efect
spre cauză. Dumnezeu este înțelepciunea supremă și temeiul oricărei virtuți fiind și temeiul
folosiri corecte a rațiunii.

9
Marin Constantin, Ethos elenistic, Ed. Stiintifica si Enciclopedica Bucuresti 1981, pag. 100.
 Acordul voinței cu ordinea lumii creează binele moral, iar dezacordul, duce la rău.
Binele este scopul voinței, dar scopul final al omului este apropierea de Dumnezeu, un scop
aducător de fericire liniștitoare și de certitudine. Dumnezeu este cunoașterea absolută iar cei
care se apropie de această cunoaștere capătă întelepciunea divină si totodată speranța de
mântuire.10

10
Sursa principala de inspiratie: Livia Durac, Constantin Albut ,, Probleme fundamentale de antropologie, etica,
axiologie si praxiologie.