B.

Paradigme de înţelegere a filosofiei

Filosofii au reflectat de-a lungul timpului atât la o serie de probleme, numite ulterior
(în special de către unii profesori de filozofie) „probleme filosofice standard”, cât şi la ceea ce
este sau ar trebui să fie filosofia; cu alte cuvinte, dezbaterile privind statutul şi natura
filosofiei s-au transformat treptat într-o problemă filosofică. Evident, această problemă a
primit soluţii diferite în perioade, epoci şi şcoli diferite. De aici şi greutăţile pe care le avem
atunci când încercăm să surprindem într-o singură formulă „natura” filosofiei; tot de aici şi
problemele ce apar vizavi de identificarea unei posibile naturi sau esenţe a filosofiei.
B1. Filosofia ca apropiere de cele divine (transcendente). Nu suntem siguri că
primele tratate de filosofie cuprindeau pasaje dedicate în mod special problemei „Ce este
filosofia?”, dar odată cu scrierile lui Platon şi Aristotel astfel de pasaje sunt aproape nelipsite.
Prima lucrare dedicată în mod special clarificării naturii filosofiei o întâlnim la un gânditor
neoplatonic din sec al VI-lea d. H., David Armeanul. În lucrarea sa Introducere în filosofie,
David făcea un inventar al celor mai importante accepţiuni date filosofiei de la începuturile
acestei preocupări până în zilele sale. Filosoful neoplatonic identifică şase astfel de
accepţiuni:
1. Filosofia este cunoaştere a celor ce sunt ca fiind ceea ce sunt;
2. Cunoaşterea a celor divine şi omeneşti;
3. Pregătire pentru moarte;
4.Asemănare cu divinitatea pe cât îi stă omului în putinţă;
5. Artă a artelor şi ştiinţă a ştiinţelor;
6. Filosofia este dragoste de înţelepciune.
Luând în discuţie pe rând cele şase definiţii, David Armeanul încearcă să clarifice aceste şase
definiţii oferite filosofiei.
În primul rând, filosofia este o cunoaştere a tuturor celor ce sunt, pe când ştiinţele
nu sunt o cunoaştere a tuturor celor ce sunt, ci doar a unora dintre ele. Şi dă exemple:
medicina se ocupă de trupul omenesc, astronomia de astre, tâmplăria de lemne.
S-a spus „o cunoaşterea a celor ce sunt” pentru că nu este posibilă o cunoaştere a celor
ce nu sunt.
S-a spus „ca fiind ceea ce sunt” pentru a sublinia specificul cunoaşterii filosofice.
Cunoaşterea filosofică nu este una după cantitate (ea nu ne spune câţi oameni, câţi cai sau câte
astre există), ci ea ne spune ceva despre natura lucrurilor. Cunoaşterea filosofică nu este una
a lucrului, ci a naturii sale.
 În al doilea rând, filosofia trebuie să se ocupe şi cu cele omeneşti, şi cu cele divine.
Filosoful trebuie să tindă către cele divine, ca învăţând din ele, să le conducă pe cele omeneşti
la desăvârşire.
În al treilea rând, Platon, în dialogul Phaidon, precizează faptul că filosofii nu se
îndeletnicesc cu nimic altceva decât cu lămurirea a ceea ce înseamnă „a muri” şi „a fi
mort”.
„A muri” înseamnă lupta cu pasiunile, iar „a fi mort” înseamnă trecerea în cealaltă
lume, atingerea cunoaşterii contemplative după eliberarea de trup.
Abia după ce pasiunile mor şi sufletul se purifică, filosoful se poate dărui în totalitate
contemplaţiei şi poate cerceta natura divină. Când filosoful grec se referă la pregătirea
pentru moarte, trebuie să ne gândim la moartea pasiunilor. Definiţia sa ar putea fi
reformulată astfel: „filosofia este pregătirea în vederea morţii, fiinţa fiind păstrată”.
În al patrulea rând, tot Platon defineşte filosofia ca fiind „asemănarea cu
divinitatea, pe cât îi stă omului în putinţă”. Omul este asemenea divinităţii, aşa cum copia
este asemenea modelului. Că această asemănare există, se poate arătă prin trei lucruri. Atât
omul cât şi divinitatea posedă virtute, capacitatea de cunoaştere şi capacitatea de acţiune.
Chiar dacă cele trei caracteristici întâlnite la om diferă de caracteristicile similare ale zeului,
filosoful are drept obiectiv să diminueze aceste diferenţe, evident, atât cât îi stă în putinţă.
Filosoful nu îşi va dori niciodată ceea ce nu-i stă în putinţă, ci va năzui totdeauna către
cele pe care le poate atinge.
În al cincilea rând, Aristotel va defini filosofia drept „artă a artelor” şi „ştiinţă a
ştiinţelor”. Filosofia este „artă a artelor” şi „ştiinţă a ştiinţelor” deoarece ea cunoaşte însăşi
natura lucrurilor şi pentru că ea oferă rezultatele spre cunoaştere artelor şi ştiinţelor. Exemple:
filosofia cunoaşte natura vocii, iar rezultatele, adică tonurile şi aspiraţiile, le oferă spre
cunoaşterii gramaticii; filosofia cunoaşte natura figurilor geometrice, lăsându-le însă spre
cunoaştere geometriei. Filosofia este „artă a artelor” şi „ştiinţă a ştiinţelor”pentru că ea oferă o
cunoaşterea a principiilor artelor şi ştiinţelor. De exemplu, geometrul ştie că punctul este
indivizibil, dar cauza o lasă în seama filosofiei.
În al şaselea rând, filosofia este dragoste de înţelepciune, definiţie rămasă de la
Pitagora. Prin înţelepciune Pitagora înţelegea posibilitatea de a cunoaşte fiinţa, divinitatea.
Această năzuinţă de cunoaştere a fiinţei, a divinităţii a căpătat numele de filozofie 1.

1
David, Introducere în filosofie, Editura Academiei, Bucureşti, 1977, pp. 26-63.
 Dacă în Antichitate (şi în Evul mediu, dar şi o bună parte din Epoca modernă)
filosofia a fost înţeleasă drept un gen special de cunoaştere, o cunoaştere cu privire la
chestiunile divine, cu privire la cele suprasensibile, un gen de cunoaştere care viza entităţile
transcendente, în secolele care s-au scurs de atunci filosofia a căpătat şi o serie de alte
accepţiuni mult diferite de cele iniţiale.
De pildă, în Epoca modernă filosofia a fost concepută mai ales drept efort de
determinare a posibilităţilor de cunoaştere pe care omul le posedă, în genere.
În secolul al XIX-lea, prin Marx, filosofia nu a mai fost considerată un tip special de
efort cognitiv prin care s-ar obţine o mai adecvată înţelegere a lumii, ci o activitate de
transformare a acesteia.
În secolul al XX-lea, filosofia a fost înţeleasă fie drept o tehnică de clarificare a
sensurilor enunţurilor, fie drept expresie a unor sentimente sau trăiri.
Evident, toate aceste accepţiuni amintite nu acoperă totalitatea accepţiunilor în care a
fost utilizat termenul de filozofie de-a lungul timpului.

B2. Filosofia ca demers transcendental. Immanuel Kant (1724-1804) credea că orice

demers filosofic trebuie să fie unul critic. „Critica”, din punctul său de vedere, semnifica un
lucru bine stabilit: faptul că gândirea se pune în discuţie pe sine pentru a-şi cunoaşte şi aprecia
propria valoare şi întindere. „Obiectul criticii îl constituie, aşadar, forma pură a gândirii,
aşa cum este ea înainte de experienţă şi aşa cum condiţionează experienţa” 2. Critica
raţiunii pure, prima dintre cele trei Critici, îşi propune examinarea gândirii teoretice prin
ea însăşi, ca posesoare de elemente a priori. Pentru Kant, filosofia este un demers
transcendental, unul prin care se încearcă punerea în evidenţă a acelor condiţii a priori ce fac
posibilă cunoaşterea. Ce înţelege Kant prin „transcendental”? Acest termen nu are o
semnificaţie metafizică (în sensul ei clasic), ci mai degrabă una epistemologică. El nu trebuie
să fie confundat cu cel de „transcendent”. Aşa cum sublinia şi Nicolae Bagdasar,
„transcendentalul” nu se referă, precum cel de „transcendent”, la ceea ce depăşeşte lumea
reală a simţurilor, la ceea ce este dincolo de experienţa sensibilă, la suprasensibil, imuabil şi
etern, ci la ceva cu mult mai „pământesc”, dar, totuşi, foarte important: la anumiţi factori
constitutivi ai cunoştinţei, la factorii apriorici ai acesteia. Filosofia kantiană este o
filosofie transcendentală fiindcă urmăreşte să identifice anumiţi factori apriorici şi să
determine rolul acestor factori în constituirea cunoştinţei3.

2
Jeanne Hersch, Mirarea filosofică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 173.
3
Nicolae Bagdasar, Teoria cunoştinţei, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1995, p. 75.
 Filosofia trebuie să fie transcendentală pentru că trebuie să se constituie într-o
cunoaştere asupra posibilităţii cunoştinţelor a priori, adică a cunoştinţelor care nu derivă din
vreo experienţă. Prin cunoştinţă a priori nu trebuie înţeleasă acea cunoştinţă care, dacă nu este
obţinută din vreo experienţă, ar fi înnăscută. Cunoştinţele a priori nu sunt acele cunoştinţe pe
care sufletul le-ar aduce cu sine prin simplul fapt al naşterii. Termenul de apriori are la Kant o
semnificaţie strict epistemologică; el desemnează ceea ce este independent de experienţă, ceea
ce, deşi independent de experienţă, se raportează totuşi la experienţă, o determină şi o
condiţionează, ceea ce este universal şi necesar în cunoştinţă, adică în formele ei, precum şi
cunoştinţele universale şi necesare, cât şi principiile care fac cu putinţă experienţa şi
cunoaşterea obiectelor date în experienţă.
Aşadar, pentru Kant, filosofia este un demers transcendental, un demers ce are
drept scop principal punerea în evidenţă a factorilor a priori care fac cu putinţă
cunoaşterea.
B3. Filosofia ca gen de acţiune. Karl Marx (1818-1883) respinge categoric filosofia
construită până la el, considerând-o ca fiind esenţialmente una de tip religios, deoarece a fost
permanent preocupată de lămurirea naturii entităţilor transcendente. Marx credea că întreaga
filosofie clasică s-a mulţumit să interpreteze lumea; importantă este însă schimbarea şi
transformarea acesteia. Operele lui Marx nu sunt doar teoretice. Ele sunt gândite pentru a
servi acţiunii şi luptei. Întreaga sa operă este una militantă, una de propagandă. Marx şi-a scris
cărţile cu gândul de a produce o transformare în societate şi în istorie. Filosofia, în măsura în
care este un act de înţelegere a realităţii umane, trebuie să fie un gen de acţiune prin
care această realitate este modificată în spiritul anumitor valori. Această îngemănare a
teoreticului cu practicul poartă numele la Marx de praxis. În esenţă, praxis-ul este echivalent
cu înţelegerea unei teorii drept gen de acţiune eficace. Orice operă teoretică este adevărată
în măsura în care duce la schimbarea şi transformarea realităţii umane.
Realitatea în care a trăit Marx era cea a capitalismului timpuriu. Elementul ce-l frapa
pe observatorul atent al acelei societăţi era constituit, în primul rând, din discrepanţele ce
existau între cei mulţi şi săraci şi cei puţini şi bogaţi. Datorită faptului că cei bogaţi aveau în
proprietate principalele mijloace de producţie, îi puteau obliga pe cei săraci să muncească în
schimbul unui salariu de mizerie. Plecând de la constatarea acestei realităţi, Marx va spune că
esenţa raporturilor dintre cele două clase sociale poate fi surprinsă cu ajutorul conceptului de
exploatare. Însă această realitate ar putea fi schimbată pe calea luptei de clasă. Lupta de clasă
ar debuta într-o manieră hotărâtoare (ar fi fost de natură să încline balanţa în favoare
proletarilor) doar în condiţiile în care proletariatul ar fi ajuns la o autentică conştiinţă de clasă.
O autentică conştiinţă de clasă ar fi însemnat conştientizarea faptului că proletariatul
reprezintă o clasă distinctă, cu interese proprii, aflată în această ipostază nefavorabilă doar
temporar. După Marx, capitalismul ar avea zilele numărate şi se va prăbuşi sub povara
contradicţiilor sale interne. După o scurtă tranziţie prin socialism, omenirea va ajunge în mod
necesar în epoca comunismului. În această epocă va dispărea proprietatea privată, va dispărea
exploatarea şi diferenţa dintre munca fizică şi cea intelectuală. Redistribuirea bunurilor în
sânul noii societăţi se va face în conformitate cu principiul „de la fiecare după posibilităţi,
la fiecare după nevoi”.
În acest context, ce rol trebuie să joace filosofia? După Marx, principala menire a
filosofiei era tocmai aceea de a conduce la crearea unei autentice conştiinţe de clasă. O
autentică conştiinţă de clasă i-ar fi condus pe proletari la acţiuni conforme legilor obiective
ale istoriei. Or, după Marx, legea fundamentală a istoriei era evoluţia implacabilă a oricărei
orânduiri sociale către unul şi acelaşi stadiu final, comunismul. Înţelegerea acestui fapt ar fi
dus la organizarea proletariatului într-un partid apt să direcţioneze mai eficient lupta de
clasă. Preluarea puterii de către proletariat era înţeleasă de către Marx drept un fapt istoric
legic, necesar. Din acest motiv, Marx nu preconiza drept metodă lupta deschisă, violentă
cu duşmanul de clasă. Abia în interpretarea leninistă, revoluţia proletariatului, lupta
deschisă cu duşmanul de clasă, va fi socotită drept esenţă a marxismului.
În concluzie, pentru Marx filosofia avea două responsabilităţi majore: să identifice
şi să pună în evidenţă acele corelaţii legice, obiective din sânul naturii, dar mai ales din sânul
societăţii, şi să orienteze acţiunea oamenilor în funcţie de cunoaşterea acestor corelaţii.
B4. Filosofia ca analiză logică a limbajului. Ludwig Wittgenstein (1889-1951) va
concepe filosofia drept o activitate de clarificare a semnificaţiei expresiilor limbajului. În
funcţie de maniera în care va înţelege natura limbajului şi sensul enunţurilor, Wittgenstein va
defini şi rolul filosofiei. În Tractatus Logico-Philosophicus (1921), Wittgenstein a conceput o
teorie aspra limbajului în care acesta era înţeles drept „o hartă a realităţii”. Orice enunţ
cu sens trebuie să se refere la o stare de lucruri; enunţurile care nu se referă la o stare de
lucruri sunt desemnate ca fiind lipsite de sens. Orice propoziţie trebuie să fie o imagine a
realităţii; înţelegerea unei propoziţii are drept rezultat cunoaşterea situaţiei pe care reprezintă.
„Propoziţia reprezintă descrierea unei stări de lucruri”4. În concluzie, singurele propoziţii cu
sens sunt propoziţiile ştiinţelor naturii. Odată stabilit acest principiu, Wittgenstein se va simţi
îndreptăţit să afirme că majoritatea problemelor pe care au încercat să le rezolve filosofii

4
Ludwig Wittgenstein, Tractatus Logico-Philosophicus, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 57.
clasici au apărut datorită faptului că aceştia nu au înţeles logica limbajului nostru, că nu au
înţeles condiţiile pe care trebuie să le satisfacă un enunţ pentru a avea sens. Marea majoritate
a propoziţiilor filosofiei nu au sens deoarece filosofia, aşa cum fusese concepută până la
Wittgenstein, nu viza prin enunţurile sale stări de lucruri, nu era o ştiinţă a naturii. Singurul
scop pe care îl mai poate urmări filosofia este clarificarea logică a gândurilor. „Filosofia nu
este o doctrină, ci o activitate. O operă filosofică constă în esenţă din explicaţii.
Rezultatul filosofiei nu sunt «explicaţiile filosofice», ci clarificarea propoziţiilor. Filosofia
trebuie să clarifice şi să delimiteze riguros gândurile, care altfel sunt, ca să zicem aşa,
tulburi şi confuze” 5.
După 1930, Wittgenstein îşi va schimba radical modul de înţelegere a limbajului şi,
implicit, modalitatea de constituire a înţelesului expresiilor acestuia. Drept urmare, şi
modalitatea în care concepea rolul şi natura filosofiei se va modifica. O expresie, o
propoziţie nu-şi dobândeşte sensul numai prin desemnarea unei stări de lucruri, ci prin
modul în care este utilizată. „Înţelesul unei expresii este ceea ce înţelegem atunci când
înţelegem acea expresie. Înţelegerea constă în a cunoaşte folosirea expresiei în cadrul
varietăţii de jocuri de limbaj în care ea apare. A cunoaşte folosirea ei înseamnă a avea o
abilitate: abilitatea de a urma regulile pentru folosirea ei în acele jocuri de limbaj
diferite”6. Abilitatea de a întrebuinţa expresiile limbajului, de a înţelege şi urma regulile
folosirii lor, este dobândită prin antrenamentul nostru în interiorul unei comunităţi
lingvistice. Cu alte cuvinte, înţelegerea unui enunţ presupune înţelegerea regulilor de jocului
de limbaj din care face parte. Urmarea regulilor presupuse de jocurile de limbaj înseamnă
stăpânirea practică a urmării acestor reguli.
Care ar mai putea fi rolul filosofiei în acest context? „Filosofia, în felul în care folosim
noi cuvântul, este o luptă împotriva fascinaţiei pe care o exercită asupra noastră formele de
exprimare”7. Suntem tentaţi să folosim expresiile fără ca această folosire să fie legitimată
de regulile jocurilor de limbaj cărora le aparţin expresiile respective. Cele mai multe
dintre întrebărilor ce sunt ridicate în filozofie sunt legitime, mai degrabă, în jocurile de limbaj
practicate n diversele ştiinţe. Întrebarea „Care sunt componentele ultime ale materiei?” este,
după Wittgenstein, o întrebare tipic metafizică. Dar orice întrebare metafizică exprimă o
neclaritate privind gramatica cuvintelor, deoarece gramatica acelei întrebări este gramatica
unei întrebări ştiinţifice. Doar în jocul de limbaj numit ştiinţă pot fi formulate astfel de

5
Ibidem, p. 62.
6
A. C. Grayling, Wittgenstein, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 140.
7
Ludwig Wittgenstein, Caietul albastru, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 71.
întrebări (întrebări care să vizeze o explicaţie a fenomenelor reale). Fără să ţină seama de
acest fapt, filosofia tradiţională a căutat să răspundă doar la întrebări ilegitime, la întrebări de
genul celei amintite mai sus. Filosofia a comis astfel de erori punându-şi astfel de
întrebări datorită unei dorinţe nejustificate de generalitate. Această sete de generalitate
de filosofiei este strâns legată de câteva confuzii specifice metafizicii clasice:
a. Obişnuinţa de a căuta ceva comun tuturor lucrurilor; acel ceva odată găsit (sau
inventat) a fost subsumat, de cele mai multe ori, unui termen general;
b. Există tendinţa de a considera faptul că omul a învăţat să înţeleagă un termen
general, cel de „frunză”, de exemplu, în opoziţie cu imaginile particulare ale anumitor frunze.
Termenul general de frunză ar surprinde ceea ce au în comun toate frunzele concrete,
determinate.
c. Filosofii clasici au făcut în dese rânduri confuzia între starea mentală determinată
de înţelegerea unui cuvânt, în sensul de „mecanism mental ipotetic”, şi o stare mentală
în sens de conştienţă (conştientizarea unei dureri de dinţi, de exemplu). Când sesizăm
înţelesul unei expresii mintea se comportă mai degrabă ca un automat, automat ce posedă
încorporate regulile de folosire corectă a acelei expresii. Înţelegerea unei expresii nu
înseamnă, în mod implicit, şi conştientizarea a ceea ce ar putea desemna acea expresie.
d. Setea filosofiei clasice pentru generalitate este explicată de Wittgenstein şi prin
preocuparea excesivă pentru metoda ştiinţei. Aici filosoful austriac are în vedere are în
vedere specificul acestei metode care încearcă să explice fenomenele naturii prin cel mai mic
număr de legi primitive. „Filosofii au în mod constant în faţa ochilor metoda ştiinţelor naturii
şi sunt tentaţi în mod irezistibil să pună întrebări şi să răspundă la ele în felul ştiinţelor naturii.
Aceasta este adevărata sursă a metafizicii şi îl conduce pe filosof într-un întuneric complet. Aş
vrea să spun aici că treaba noastră nu poate fi niciodată aceea de a reduce ceva la altceva sau
de a explica ceva. Filosofia este într-adevăr «pur descriptivă»”8. Filosofia nu poate face
altceva decât să descrie folosirea corect, în conformitate cu regulile jocurilor de limbaj, a
expresiilor în vorbire. Filosofia nu poate fi decât o terapie prin care trebuie să căutăm
însănătoşirea manierei în care folosim expresiile din limbaj. Filosofia trebuie să ne ajute să
privim totdeauna la felul în care sunt realmente folosite cuvintele în jocurile limbajului
comun. Dacă vom înţelege cum sunt realmente utilizate cuvintele în jocurile de limbaj
originare, acest fapt va conduce la eliminarea tuturor pseudo-întrebărilor şi problemelor
filosofice. Importanţa filosofiei înţeleasă drept terapie a limbajului devine mult mai vizibilă în

8
Ibidem, pp. 53-54.
contextul în care înţelegem că, pentru Wittgenstein, există o strânsă legătură între limbaj
şi gândire: o utilizare corectă a expresiilor semnifică o gândire sănătoasă şi corectă. Descriere
modalităţilor corecte în care trebuie să fie utilizate expresiile limbajului, principala menire a
filosofiei după Wittgenstein, devine implicit şi o critică a gândirii, adică o terapie prin care
ne învăţăm propria minte că anumite modalităţi de problematizare şi argumentare,
prezente din belşug în metafizica modernă, sunt doar pseudo-modalităţi de
problematizare şi argumentare. Cele mai multe dintre problemele ce apar „gândind
filosofic” vor dispărea de la sine dacă vom înţelege cum trebuie într-adevăr folosite expresiile
limbajului.
B5. Filosofia ca act de trăire. Nae Ionescu (1890-1940) reuşeşte să ofere filosofiei o
accepţiune inedită, cel puţin în spaţiul spiritualităţii româneşti. Pentru el filosofia nu este o
încercare de cunoaştere a entităţilor transcendente, nici a celor transcendentale, nici o
activitate de un gen sau altul, ci expresia unor trăiri. Filosoful român vede în metafizică „o
încercare de a te pune pe tine de acord cu întreaga realitate trăită” 9 sau „conştiinţa
raporturilor dintre tine şi realitate şi încercarea de a valorifica conştient această
realitate externă” 10. După Nae Ionescu, sistemele filosofice sunt acceptate în cercuri
restrânse, determinate spaţial şi temporal. Istoria filosofiei este o înşiruire de puncte de vedere
valabile la un moment dat, puncte de vedere care au însă o valoare absolută pentru cel care le
gândeşte. Filosofia ne apare ca un act de viaţă, de trăire. „Adevărul acesta nu vor să-l spună în
genere filosofii: că filosofia este un act de viaţă, un act de trăire; că filosofia înseamnă a
reduce realitatea sensibilă la necesităţile personalităţii tale, aşa cum este ea închegată, bine sau
rău; că aceasta înseamnă a filosofa – a deforma realitatea sensibilă şi a încerca s-o pui de
acord cu tine însuţi, a-ţi proiecta structura ta spirituală asupra întregului cosmos” 11. Dovada
faptului că filosofia reprezintă o încercare de echilibrare între un spirit şi întregul univers este
dată, după Nae Ionescu, de multiplicitatea sistemelor filosofice existente, de incapacitatea
adevărului filosofic de a deveni adevăr obiectiv şi de caracterul absolut cu care este învestit
orice gând filosofic de către cel ce l-a produs. Orice filosofie reprezintă un punct de vedere
absolut pentru un filosof, un punct de vedere ce exprimă un echilibru spiritual stabilit între
acel filosof şi lumea luată ca întreg.
Cele câteva accepţiuni ale filosofiei examinate până aici nu epuizează toate
accepţiunile oferite filosofiei în istoria sa. În ciuda diferenţelor majore existente între

9
Nae Ionescu, Curs de metafizică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 10.
10
Ibidem, p. 11.
11
Ibidem, p. 14.
diversele accepţiuni ale filosofiei, majoritatea filosofilor sunt de părere că filosofia este un
demers raţional-argumentativ prin care, într-un fel sau altul, se încearcă fie rezolvarea
unor probleme recunoscute drept „probleme filosofice standard”, fie eliminarea acestor
probleme. În oricare dintre versiunile sale, filosofii argumentează că lucrurile stau într-un fel
sau altul, că alţi filosofi greşesc atunci când construiesc un anumit argument în sprijinul unei
anumite teze sau atunci când plecă de la o premisă sau alta. Puţini sunt cei care se îndoiesc
sau contestă caracterul argumentativ al demersului filosofic sau cei care încearcă să intre în
dezbaterile filosofice fără a oferi argumente solide în favoarea unei teza sau a alteia. Înainte
de a ne opri la unele dintre cele mai importante argumente construite în jurul unora dintre cele
mai importante teze filosofice trebuie să încercăm să lămurim ce este un argument în genere şi
care sunt cele mai importante genuri de argumente şi contraargumente utilizate în filosofie.