FILOSOFIA ÎN GRECIA ANTICĂ

I. SOFIŞTII

Predau arta şi conducerea vieţii. Sofiştii ofereau, contra cost, cursuri de pregătire tinerilor atenieni care
doreau să se specializeze în arta discursului politic. Ei erau profesori itineranţi care călătoreau dintr-o cetate
în alta şi ofereau cursuri pe diverse teme – gramatică, interpretarea poeţilor, filosofia miturilor şi a religiei,
etc. Mai presus de toate, ei se specializaseră în predarea artei retoricii, absolut necesară vieţii politice. În
oraşele-state greceşti, în special în Atena, nimeni nu putea spera că îşi va face un nume în politică dacă nu
putea vorbi, şi mai ales dacă nu putea vorbi bine. Sofiştii se angajau să îl înveţe să facă aceasta, pregătindu-i
în domeniul „virtuţii” politice, virtutea noii aristocraţii a intelectului şi iscusinţei.
S-a încetăţenit ideea că sofiştii luau tinerii de acasă, îi adunau laolaltă, şi „distrugeau” în faţa lor
codurile etice tradiţionale şi credinţele religioase. Adepţii radicali ai tradiţiei îi priveau cu suspiciune pe
sofişti, deşi tinerii îi susţineau cu entuziasm.
Întorcând atenţia gânditorilor către om, către subiectul înzestrat cu gândire şi voinţă, sofistica a slujit
drept etapă de tranziţie către realizările platonico-aristotelice. Numai într-un mod secundar, termenul
„sofist” a câştigat o nuanţă depreciativă – de pildă la Platon. Sofiştii şi-au câştigat reputaţia negativă mai
ales prin opoziţia lor faţă de Socrate şi Platon.
În mod obişnuit, cuvântul acesta înseamnă:
1. în chip arbitrar prin argumente false un adevăr oarecare este combătut şi zdruncinat
2. prin aceleaşi mijloace, ceva ce este fals este făcut să devină plauzibil, verosimil.

Principalii Sofişti:

1. PROTAGORAS

Născut în jurul anului 481 î.H., în oraşul Abdera din Tracia. Cea mai cunoscută teză a sa este aceea că
„omul este măsura tuturor lucrurilor, a celor care sunt, întrucât sunt, şi a celor care nu sunt, întrucât nu
sunt”. În dialogul Theaitetos Protagoras este înfăţişat ca spunând că judecăţile etice sunt relative – „declar
că ... ceea ce i-ar apărea fiecărui stat drept şi frumos, ar avea şi realitate, din punctul lui de vedere, atâta timp
cât o legiferează ca atare” şi că omul înţelept ar trebui să încerce să înlocuiască practicile corecte cu unele
incorecte (Theaitetos, 166)
- nu se pune problema ca o perspectivă etică să fie adevărată, iar alta falsă, ci una să fie mai „corectă”,
adică mai utilă sau eficace decât alta.
Protagora afirmă „despre zei nu poţi şti nici că sunt, nici că nu sunt. Căci multe mă împiedică să ştiu:
şi obscuritatea problemei şi scurtimea vieţii omeneşti”.
Există tendinţe etice în orice om, dar acestea se pot dezvolta numai în comunităţi organizate: dacă un
om se vrea a fi un bun cetăţean, atunci el trebuie să asimileze întreaga tradiţie socială a comunităţii al cărei
membru este. Tradiţia socială nu este adevărul absolut, dar este norma unui bun cetăţean.

2. PRODICOS – 460 î. H.

Originar din insula Ceos, din Egeea. În dialogul Axiochos, îi este pusă în seamă afirmaţia că moartea
este de dorit pentru a scăpa de răutatea acestei vieţi. Frica de moarte este iraţională, de vreme ce moartea nu

1
are de a face nici cu vii nici cu morţii – în primul caz pentru că sunt încă în viaţă, în al doilea pentru că nu
mai sunt în viaţă. (Norii, 366).

3. HIPPIAS

În dialogul Protagoras, Platon îi atribuie spusele potrivit cărora „legea, fiind tiranul oamenilor, impune
multe lucruri care sunt contrare firii” – ideea probabilă că legea cetăţilor-oraşe este deseori îngustă şi
tiranică şi în discordanţă cu legile naturii.

4. GORGIAS (ca.483 -375 î.H)

A publicat o lucrare intitulată „Despre Nefiinţă sau Despre Natură” în care a susţinut:
(i) nimic nu este, pentru că dacă ar fi ceva, ar trebui ori să fie etern ori să se fi născut. Dar nu se poate
să se fi născut, pentru că nici din Fiinţă şi nici din Nefiinţă nimic nu se poate naşte. Şi nici nu poate fi etern,
pentru că atunci ar trebui să fie infinit. Dar infinitul este imposibil: Nu poate fi nici în altul şi nici în sine,
deci ar fi nicăieri. Dar ceea ce nu este nicăieri, nu este nimic.
(ii) Dacă ar fi ceva, atunci acesta nu ar putea fi cunoscut. Pentru că dacă există cunoaştere a ceea ce
este, atunci ceea ce este gândit trebuie să fie, iar Nefiinţa nu ar putea fi deloc gândită. În acest caz, nu ar
putea exista eroarea, ceea ce este absurd.
(iii) Chiar dacă ar exista cunoaştere a celor ce sunt, această cunoaştere nu ar putea fi comunicată.
Fiecare semn este diferit de lucrul semnificat – cum am putea, de ex., p. 85 comunica cunoaşterea culorilor
prin cuvinte, de vreme ce urechea aude tonuri, iar nu culori? Şi cum se poate spune că aceeaşi reprezentare a
celor ce sunt să fie în două persoane în acelaşi timp, de vreme ce acestea sunt diferite una de cealaltă.
*
Potrivit eticii sofiste relativite, dreptatea variază de la o cetate la alta, de la o comunitate la alta: nu
putem spune niciodată că dreptatea este aceasta sau cealaltă, sau că această definiţie este valabilă pentru
toate statele, ci numai că dreptatea în Atena este aceasta, iar în Tracia cealaltă.

II. SOCRATE (470-399 î. H.)

Preocuparea de bază a lui Socrate o constituise formarea morală a atenienilor, cu scopul de a le asigura
o mai dreaptă şi mai eficientă rânduială în viaţa particulară şi pubilcă. Punctul de plecare a gândirii
filosofice platoniciene a fost de a asiguea acestei preocupări practice o fundamentare teoretică solidă. Prin
clarificarea noţiunii de virtute, Socrate căutase să-i facă pe atenieni mai morali.
Motoda lui Socrate a luat forma „dialecticii” sau conversaţiei. El intra în discuţie cu cineva încercâd să
scoată de la acesta ideile asupra unui subiect oarecare. De pildă, putea invoca ignoranţa sa cu privire la ceea
ce este în realitate adevărul şi îl putea întreba pe celălalt dacă ştie ceva despre acest subiect. Dar Socrate
conducea discuţia în acea direcţie şi atunci când – de pildă - celălalt rostea cuvântul „curaj”. Socrate îl
întreba ce este curajul, invicând ignoranţa şi dorinţa de a învăţa. Interlocutorul său folosise cuvântul, deci
trebuia să ştie ce înseamnă. Când i se dădea o definiţie sau o descriere, Socrate se arăta încântat, dar
pretindea existenţa unor nejunsuri pe care ar dori să le clarifice. Referitor la acestea, ridica unele întrebări,
lăsându-l pe celălalt să vorbească mai mult, dar ţinând sub control cursul conversaţiei, scoţând la iveală
caracterul inadecvat al definiţiei propuse. Celălalt emitea o nouă definiţie, procesul continuând.

2
 Potrivit lui Socrate, cunoaştere şi virtute sunt una şi aceeaşi, în sensul că înţeleptul, acela care ştie ce
este drept, va şi face ceea ce este drept. Nimeni nu înfăptuieşte conştient răul şi nu îl doreşte ca scop; nimeni
nu alege răul ca atare.
Ce înţelegea Socrate prin „drept”? Potrivit lui, acţiunea dreaptă este aceea care serveşte utilităţii
adevărate a omului, în sensul de a contribui la fericirea sa autentică (eudaimonia). Fiecare om caută propriul
său bine. Totuşi, nu orice tip de acţiune, oricât de plăcută ar putea părea la momentul respectiv, contribuie la
realizarea fericirii umane autentice.
În „Apărarea lui Socrate” se precizează că misiunea încredinţată lui Socrate de către Oracolul Din
Delfi este aceea de a-i face pe ceilalţi oameni conştienţi de propria lor ne-ştiinţă, de ne-înţelepciunea lor.
Pentru a îndeplini această misiune, Socrate se va preface ignorant – ironia socratică. Ironia socratică constă
în faptul că Socrate se preface că doreşte să înveţe de la interlocutorul său, dar finalmente îl face pe acesta
din urmă să îşi dea seama că de fapt nu cunoaşte nimic în domeniul în care crede sau pretinde că este
învăţat.

Principalele idei ale lui Socrate:

1. Sufletul omului este capabil de cunoaştere: prin răspunsurile date la întrebările lui Socrate, omul nu
face decât să deceleze între cunoaşterea (care este adevărată) şi opinie (care poate fi falsă). În dialogurile
platoniciene, Socrate, prin punerea sub semnul întrebării a validităţii cunoaşterii, pune în discuţie pe individ
şi valorile care-i guvernează viaţa.
În „Apărarea lui Socrate” filosoful grec afirmă „(..) m-am îndreptat spre această îndeletnicire,
apucându-mă să-l conving pe fiecare dintre voi să nu se îngrijească de lucrurile sale, înainte de a se îngriji
de ceea ce este el, ca să devină cât mai bun şi cât mai înţelept”.
Socrate a fost cel dintâi filosof care a vorbit despre modul său de comportare în viaţă. Primul filosof
condamnat la moarte şi executat.
2. Nu e interesat de studiul naturii. Discută chestiuni de morală în prăvălii, în piaţă. Potrivit lui Homer
(„Odiseea”) Socrate afirmă despre sine că cercetează „ce [lucru] bun şi ce [lucru] rău ţi s-a întâmplat acasă”.
3. Cumpătarea:
Socrate spune că având cele mai puţine nevoi, este cel mai apropiat de zei. Potrivit lui Socrate, timpul
liber este cel mai preţios dintre bunuri. Există o singură fericire – ştiinţa, şi o singură nefericire – neştiinţa.
Bogăţia şi originea nobilă nu aduc nici un bine celui ce le are.
Potrivit lui Platon şi lui Xenofon, Socrate vorbeşte despre prezenţa unui daimonion, un „geniu
protector” care intervine ori de câte ori are o hotărâre gravă de luat, mai ales oprindu-l de la a comite vreo
faptă. Geniul lui protector îi pre-vesteşte viitorul.

Socrate afirmă că nu ştie nimic în afară de faptul neştiinţei sale – singurul lucru de care e sigur e faptul
de a şti că nu ştie nimic.
Fiind întrebat în ce constă virtutea unui tânăr, el spune – „în a nu depăşi măsura în nimic”.
Fiind întrebat de e bine a te căsători sau nu, Socrate spune: „oricum vei face, te vei căi”.
Pe cei tineri îi sfătuia să folosească mereu oglinda – cei cu chip frumos să dobândească o purtare
identică chipului; cei urâţi să-şi ascundă lipsurile prin educaţie.
A fost acuzat la procesul Meletos vs. Socrate că:
- „Socrate s-a făcut vinovat de refuzul de a recunoaşte pe zeii pe care îi cinsteşte cetatea şi de
introducerea altor noi divinităţi. Este de asemenea vonovat de coruperea tineretului. Pedeapsa cerută este
moartea”.

3
 Se spune că oracolul din Delphi l-a proclamat pe Socrate ca fiind cel mai înţelept dintre greci; Socrate
a interpretat acest lucru ca fiind o confirmare a agnosticismului care constituia punctul de plecare al
filosofiei sale: „ştiu un singur lucru, anume că nu ştiu nimic”. Filosofia începe atunci cân individul învaţă să
se îndoiască – în special să se îndoiască de credinţele împărtăşite, de dogmele (dogmas) şi axiomele proprii.
Nu există filosofie reală până când mintea nu se auo-examinează: „gnothi seauton” spune Socrate: cunoaşte-
te pe tine însuţi.

FILOSOFIA ÎN ROMA ANTICĂ

MARCUS TULLIUS CICERO (106-43 î. H.) – întemeietorul filosofiei romane

.
În „De finibus” III, 2, Cicero spune că filosofia este meşteşugul vieţii.
Cicero vede filosofia ca pe o terapeutică a sufletului: „filosofia este medicina sufletului” – animi
medicina philosophia (Tusculane, III, 6). Cicero doreşte convocarea filosofiei în vederea unei noi
construcţii a libertăţii şi, prin aceasta, a omului. Filosofia este văzută ca un mijloc pentru reconstrucţia
omului. „Nu numai că filosofia ne-a învăţat totul, dar mai ales ce este mai greu, anume să ne cunoaştem
pe noi înşine”.
Despre om, în „De legibus” I, 22: „când se va contempla pe sine şi se va pune la încercare, va
înţelege cum a păşit în viaţă înzestrat de natură şi de câte mijloace dispune pentru a dobândi şi stăpâni
înţelepciunea, dat fiind că iniţial a conceput în spiritul şi mintea sa reprezentări oarecum confuze ale
tuturor lucrurilor; o dată ce acestea se vor fi clarificat, omul va vedea sub îndrumarea înţelepciunii că va
fi un om bun şi prin urmare fericit”.

TITUS LUCRETIUS CARUS (aprox. 99, 87 sau 95 î.H.)

Lucreţiu este, după Epicur, celălalt întemeietor al şcolii epicureice. Autor al celebrului poem
filosofic De rerum natura – Despre natura lucrurilor. Poet filosof. Poemul filosofic De rerum natura are
şase cărţi.
S-ar cuveni omului ca:
„Trupul să fie ferit de durere, iar mintea să guste
Starea oricât de plăcută, lipsită de griji şi de teamă (II, 18, 19)
Însă, în contra firii, ne stăpânesc frica şi suferinţa, amândouă venite din neştiinţă şi amplificate de
ea. Aşa „după cum le e frică de toate copiilor noaptea”, „pe noi ziua ne umple de spaimă/lucruri ce nu-s
nicidecum mai cumplit de temut ca acele/ce-nfricoşează copiii când sunt nălucirilor pradă” (II, 55-58)
Sub imperiul fricii şi suferinţei, oamenii cad pradă şi superstiţiei. Soluţia constă în eliberarea
noastră de ignoranţă, de teamă şi de suferinţă – prin intermediul cunoaşterii.
Necesitatea, fatalismul în ordinea morală: trebuie să ne supunem realului, pentru a ne elibera

STOICISMUL ROMAN: SENECA (4 î.H. – 75 d.H)

Seneca s-a născut la Corduba, în Spania.

În viziunea lui Seneca, filosofia este un mijloc al schimbării noastre morale (reformatio morum),
de sfat, „sfatul cel bun”, de „lege a vieţii” – Epistola, 58; 39, 44. „Înţelepciunea (sapientia) este binele

4
desăvârşit al spiritului nostru. Filosofia este dragostea de înţelepciune”. Cu stoicii, filosofia devine şi
mai mult calea care duce la desăvârşirea noastră.
Având rostul ei „să descopere adevărul despre lucrurile divine şi omeneşti”, filosofia trebuie să
treacă adevărul în fapt sufletesc, în virtute. – Epistola, XCI.
Cultul simplităţii:
Elogiul şi idealizarea vieţii după natură, lauda sărăciei („sărăcia e liberă şi fără griji”). „Dacă vrei
să te îngrijeşti de suflet, trebuie să fii sărac, sau asemenea unui sărac”. „Dacă vrei să te convingi că nu e
nici o nenorocire să fii sărac, compară între ele chipurile săracilor cu ale bogaţlor: săracul râde mai des
şi mai din inimă” – al doilea imperativ după acela al eliberării de frica de moarte ar fi „eliberează-te apoi
de frica de sărăcie”. – Epistola XVII, LXXX.
Seneca găsea că prima condiţie pentru atingerea stării de înţelepciune este „să nu supărăm pe
nimeni”. „Să ne refugiem în filosofie (...)”. Deprinzând, prin filosofie, abilitatea de a nu supăra pe
nimeni, înţeleptul va afla, pe această cale, că modalitatea cea mai potrivită de realizare a condiţiei va fi
aceea a retragerii. Fie că e vorba de „o orânduire în care senatul hotărăşte cele mai multe treburi”, fie că
un singur om „este învestit de popor cu conducerea poporului”, oricum filosoful are a se teme.
Ne îndreptăm fiecare spre moarte, căci suntem sortiţi ei asemenea tuturor formelor lumii: moartea
pământului, naşterea apei, moartea apei, naşterea aerului...Dacă nici moartea nu este un rău, nimic rău
nu este prin natură. Binele şi răul sunt operă umană: unul ca ataşament la lume, iar celălalt ca refuz.
Binele „este adeziunea totală şi acceptarea, cu mulţumire, a tuturor evenimentelor, a tot ceea ce a fost
urzit de destin, pentru noi toţi şi pentru fiecare în parte” – III, 16
Ordine universală, providenţa a făcut această lume, prestabilindu-i armonia. Totul în lume se
întâmplă după cum s-a prestabilit, nici o abatere nu este posibilă sau, din perspectiva noastră, niciuna nu
ar fi posibilă fără urmări negative.