TEMA 1 Sistemul ştiinţelor educaţiei

1.1 Educaţia – obiect de studiu al ştiinţelor educaţiei

1.2 Disciplinele educaţionale şi relaţiile dintre ele

1.3 Evoluţia concepţiilor despre educaţie

Sistemul științelor educației

1. Educaţia –obiect de studiu al științelor educației

Educația reprezintă obiectul de studiu specific pedagogiei/științelor pedagogice.
Conceptul pedagogic de educație urmărește cunoașterea științifică, la un grad înalt de generalitate
și abstractizare, a unei realități psihosociale cu o foarte mare arie de extindere în timp și spațiu și
de desfășurare complexă și contradictorie la nivel de sistem și de proces.
- Etimologie:conceptul provine din limba latină:

● educo- educare - a alimenta, a îngriji, a creşte; și

● educo- educere – a duce, a conduce către;

Cumulând cele două expresii ”a educa” înseamnă în sens primar ”scoaterea din natură”,
iar pe de altă parte înseamnă” o creștere și o actualizare a unor potențialități aflate în stare
latentă sau pasivă.

- Repere definitorii ale educaţiei:

a) Educaţia este un demers aplicabil doar la specia umană.

b) Educaţia se realizează în perspectiva unui ideal de personalitate umană, în acord cu repere
culturale şi istorice bine determinate.
c) Educaţia nu este o etapă limitată la o anumită vârstă ci se prelungeşte pe parcursul întregii
vieţi a unui individ.
- Pot fi identificate câteva perspective de înţelegere a educaţiei:

● Educaţia ca proces (acţiunea de transformare în sens pozitiv şi pe termen lung a fiinţei

umane, în perspectiva unor finalităţi explicit formulate);

● Educaţia ca acţiune de conducere (dirijarea evoluţiei individului spre stadiul de persoană

formată, autonomă şi responsabilă);

● Educaţia ca acţiune socială (Activitatea planificată se desfăşoară pe baza unui proiect

social, care comportă un model de personalitate.)

● Educaţia ca interrelaţie umană;

● Educaţia ca ansamblu de influenţe – din medii informale.

Definiții ale educației

“Educaţia este o activitate socială complexă care se realizează printr-un lanţ nesfârşit de acţiuni
exercitate în mod conştient, sistematic şi organizat, în fiecare moment un subiect – individual sau
colectiv – acţionând asupra unui obiect – individual sau colectiv -, în vederea transformării
acestuia din urmă într-o personalitate activă şi creatoare, corespunzătoare atât condiţiilor istorico-
sociale prezente şi de perspectivă, cât şi potenţialul său biopsihic individual. ( Ioan Nicola
manual cl a IXa)

„Educaţia este activitatea psihosocială care are ca funcţie de bază formarea- dezvoltarea
permanentă a personalităţii în vederea integrării sale sociale, orientată valoric conform
finalităţilor asumate, realizate la nivelul corelaţiei dintre educator şi educat, prin conţinuturi şi
forme generale, într-un context deschis.”(S. Cristea)
Din analiza diverselor teoretizări s-au distins două perspective principale din care a
fost interpretată educația:
a. sociocentrică- societatea în centru
b. antropocentrică- copilul este în centrul ei
a. concepția sociocentrică, interpretează educația prin prisma pregătirii omului pentru
exercitarea diferitelor roluri sociale. Accentuarea diviziunii sociale a muncii diversifică şi mai
mult aceste roluri, în consecinţă educaţia trebuie să asigure o pregătire eterogenă a membrilor săi
în funcţie de cerinţele sociale tot mai presante. De la natura umană accentul se deplasează spre
„natura” socială.
b. concepția antropocentrică- existenţei unei naturi umane universale şi invariabile, educaţia
urmărind să stimuleze această natură, să dezvolte calităţile generale ale speciei umane atât cât
potenţialităţile cu care este înzestrată de natură permit. Oamenii astfel educaţi urmează să-şi
desfăşoare activitatea în societate, să-şi exercite anumite roluri sociale.
Primele atestări ale acestor teorii au fost enunțate încă din antichitate:
Platon: educația ar fi „arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native
pentru virtute ale acelora care dispun de ele”
Aristotel: educația este obiectul ”supravegherii publice nu particulare” și se facea diferențiat în
funcție de cele trei aspecte ale sufletului (vegetativ, animal, rațional); la sclavi predomină
vegetativul , iar la stăpânii de sclavi sufletul rațional.
I.A.Comenius în „Didactica Magna”, considera că la naștere copilul are numai ”semințele științei,
moralității și religiozității”, dar care trebuie desăvârșite prin educație.
Caracteristicile generale ale educației:

● are caracter social și istoric: Formele concrete de realizare a acţiunii educaţionale depind

de caracteristicile unei epoci istorice ce influenţează dinamica vieţii sociale.

● caracter axiologic: contribuie la dezvoltarea societății, prin educație sunt asimilate valori;

este determinată de valorile culturale Acţiunea educativă se realizează în perspectiva unor

valori care pozitivează demersul educativ.

● are caracter național, este structurată și organizată la nivel național; Educaţia este

proiectată în funcţie de specificul naţional şi în funcţie de nevoile comunităţii locale.

● caracter internațional:deschiderea graniților asigură un transfer de informații la nivelul

educației, în educația fiecărei țări este abordată și problematica lumii contemporane la

nivel global
● caracter prospectiv: Acţiunea educaţională trebuie să aibă deschidere faţă de viitor.

Pregătirea individului trebuie să se realizeze în acest sens, pentru adaptare la exigenţele

viitoare ale comenzii sociale.

● caracter permanent: educația se desfășoară la orice vârstă; Procesul educaţiei se

derulează pe parcursul întregii vieţi, lifelong learning ceea ce asigură individului

posibilitatea de a face faţă transformărilor din planul vieţii sociale, pieţei muncii şi în ceea
ce priveşte evoluţia procesului de cunoaştere.

● are caracter holistic și global: se referă la toate tipurile și formele de educație

● caracter dialectic: valorifică relația educator-educat

● caracter teleologic: Acţiunea educaţională se realizează întotdeauna în perspectiva

atingerii unor finalităţi ( scop, obiective).