CURS ANUL I – PEDAGOGIE I

EDUCAŢIA – obiectul de studiu al pedagogiei

1. Definiţia şi caracteristicile educaţiei

În accepţiunea lui C. Cucoş (Pedagogie, 1996) pedagogia este ştiinţa educaţiei care “studiază esenţa şi
trăsăturile fenomenului educaţional, scopul şi sarcinile educaţiei, valoarea şi limitele ei, conţinutul, principiile, metodele
şi formele de desfăşurare a proceselor paideutice.”

Termenii “paideutic”, “pedagogic”, “pedagogie” îşi au originea în cuvântul grecesc “paidagogia”, cuvânt compus din “pais”,
“paidos” = copil şi “agoge”= acţiunea de a conduce, folosit cu semnificaţia de “conducerea copilului”, influenţarea devenirii
copilului sub aspect practic, concret, adică creşterea şi educarea acestuia. Alte cuvinte derivate din aceeaşi rădăcină sunt
“paidagogos” – servul care conducea copilul cetăţeanului grec, care-l însoţea pe drumul către şcoală – devenit “grămăticul” de ieri
sau pedagogul de astăzi, desigur în sensuri mult mai sofisticate, sau “pedant” – atent, vigilent, meticulos – principalul atribut ce se
asocia rolului respectiv.
Similar termenului grecesc paideia, romanii foloseau institutio, iar francezii, mai târziu, l`éducation. Acesta din
urmă provenea din cuvintele latineşti educo-educare = a creşte, a hrăni, a forma, a instrui; educatio = creştere, hrănire,
formare; educo- ěducere = a scoate din, a ridica, a conduce către…Termenul este întâlnit în limba franceză în secolul
XVI. Pe parcursul timpului, educaţiei i s-au dat mai multe definiţii, care au încercat să surprindă esenţa şi complexitatea
fenomenului. Astăzi, termenul “educaţie” are o largă circulaţie mondială, fiind unanim acceptată în ceea ce este esenţa
ei. Cu semnificaţie similară, dar nu identică, se folosesc în prezent sintagme precum: formarea, modelarea, cultivarea
personalităţii.

Educaţia este un fenomen existenţial, o formă de manifestare a realităţii socio-umane.

Specificul acţiunii educaţionale în raport cu acţiunea umană în general, este dat de umătoarele aspecte:
- acţiunea educaţională este în esenţă o relaţie socială între două entităţi de natură subiectivă şi urmăreşte
realizarea unui scop cunoscut ambilor parteneri, dar în măsură diferită;
- relaţia are un caracter activ şi creativ prin faptul că fiecare (profesor, elev) reacţionează la manifestările celuilalt
conform propriei identităţi;
- realizarea practicii educative este o permanentă intervenţie deliberată în evoluţia unei personalităţi.
Educaţia este o acţiune conştientă, specific umană prin faptul că are un motiv voluntar – intenţia de a induce o
modificare la nivelul sistemului de personalitate al celui educat - şi urmăreşte un scop bine definit.
Partenerii acţiunii educative coparticipă la realizarea scopului pe măsura capacităţilor proprii de conştientizare şi
înţelegere a finalităţii urmărite. Educatorul ştie ce urmăreşte a obţine la nivelul sistemului psiho-comportamental al
educatului, educatul înţelege (pe măsura vârstei şi a particularităţilor individuale) şi acceptă modificările propuse de
educator, îşi însuşeşte, parţial sau integral, scopul propus ca parte a propriului sistem motivaţional. A urmări scopuri
ascunse educatului sau altele decât cele declarate nu înseamnă educaţie, ci manipulare, acţiune corelată educaţiei, dar
etic indezirabilă.
Educaţia este un demers socio-uman complex, de intervenţie modelatoare în evoluţia persoanei. Ea este o formă
de activitate umană, de mare complexitate alcătuită din ansamblul acţiunilor educative intreprinse în cadrul unei
societăţi definite.

Caracteristicile educaţiei ca activitate complexă sunt:

a. Caracterul social al educaţiei este dat de interdependenţa dintre educaţie şi societate. Educaţia are menirea de a
favoriza dezvoltarea individualului prin intermediul socialului şi a socialului prin intermediul individualului.
b.Caracterul axiologic presupune ca fundamentarea actului educativ să se facă în funcţie de ceea ce este
semnificativ în dezvoltarea persoanei şi a societăţii căreia îi aparţine. Demersul educativ tinde către realizarea idealului
educaţional care exprimă aşteptările societăţii faţă de fiecare dintre membrii ei. În sistemul social, subsistemul
educaţional are tocmai rolul de a cultiva valorile fundamentale dezirabile, care să asigure conservarea valorilor perene
şi naşterea altora noi, generate şi generatoare de progres social.
c. Caracterul prospectiv constituie trăsătura care cere ca actul educativ să fie orientat spre viitor, pregătind
persoana pentru mâine. Acest caracter creşte categoric complexitatea educaţiei, deoarece trebuie să ţină seama atât de
evoluţia posibilă a persoanei în ansamblul situaţiei sale, cât şi de evoluţia probabilă a exigenţelor sociale cărora va
trebui să răspundă. Iniţiatorul şi realizatorul educaţiei profesionale de exemplu, va trebui să ţină seama de răspunsul la
două întrebări complementare în acest context: Cine va fi mâine elevul de azi? Care vor fi exigenţele meseriei/profesiei
de …? Ignorarea acestei dimensiuni a educaţiei poate determina dificultăţi de adaptare.
d. Sensul teleologic, strâns legat de caracterul prospectiv, arată că educaţia urmăreşte realizarea în timp a unor
modificări definite, în conţinuturi abstracte sau concrete, în intervale mai mari sau mai scurte de timp. Atunci când
vorbim despre educaţie la modul general nu avem în vedere scopuri concrete, ci finalităţi către care procesul de
formare tinde continuu.
e. Caracterul permanent are în vedere faptul că educaţia trebuie să se desfăşoare continuu, de-a lungul vieţii,
fiind singurul mijloc prin care o persoană poate face faţă transformărilor de la nivelul propriei personalităţi, celor din
societate, mutaţiilor din planul profesiunilor, evoluţiei cunoaşterii şi civilizaţiei şi chiar micilor schimbări care apar zi de
zi în viaţa cotidiană.
f. Caracterul istoric al educaţiei. Ca orice fenomen social, educaţia are în mod implicit şi un caracter istoric. Ea a
apărut odată cu societatea, evoluează şi se schimbă de la o etapă la alta în funcţie de transformările ce se produc în
cadrul societăţii. Educaţia joacă un rol activ în dezvoltarea societăţii. Prin funcţiile ei culturale, economice, de integrare
socială, educaţia contribuie la înfăptuirea istoriei, la pregătirea transformărilor social-istorice, la impulsionarea
progresului social. Fiecare orânduire socială (sistem social) şi-a creat un model de educaţie potrivit stadiului de
dezvoltare atins.
g. Specificul naţional şi universal al educaţiei. Educaţia diferă de la o etapă istorică la alta, în funcţie de condiţiile
materiale şi spirituale ale societăţii. Totuşi, pe aceeaşi treaptă de dezvoltare, ea prezintă anumite particularităţi izvorâte
din experienţa fiecărui popor. Ca acţiune socială, educaţia se înfăptuieşte în limitele unor graniţe naţionale şi statale, pe
fondul unei vieţi sociale şi al unor tradiţii care s-au format în decursul dezvoltării naţiunii respective. Ea depinde deci de
cultura naţională, de idealul social, politic, naţional, de trecutul istoric, de moştenirea materială şi spirituală transmisă
din generaţii în generaţii. Toate aceste fenomene legate de devenirea şi existenţa unui popor îşi pun amprenta asupra
specificului educaţiei. În valorificarea experienţei universale acumulate în cadrul altor sisteme educaţionale, de care nu
se poate face abstracţie, trebuie să se pornească întotdeauna de la particularităţile sociale şi naţionale din ţara respectivă.

Pornind de la aceste caracteristici, putem privi educaţia ca fiind un fenomen existenţial, o activitate socio-umană
complexă de formare permanentă, valorizatoare şi sistematică a unei personalităţi socialmente dezirabile.
Ioan NICOLA (1994) arată că “educaţia este o activitate socială complexă care se realizează printr -un lanţ
nesfârşit de acţiuni exercitate în mod conştient, sistematic şi organizat, în fiecare moment un subiect – individual sau
colectiv – acţionând asupra unui obiect – individual sau colectiv -, în vederea transformării acestuia din urmă într-o
personalitate activă şi creatoare, corespunzătoare atât condiţiilor istorico-sociale prezente şi de perspectivă, cât şi
potenţialului său biopsihic individual.
Pedagogul francez G. Mialaret (1993) argumentează „extinderea actuală a noţiunii de educaţie”, care reprezintă
simultan:
a) o activitate organizată instituţional conform unor finalităţi educative;
b) un produs al activităţii, determinabil şi adaptabil la cerinţele societăţii;
c) un proces, angajat între mai multe fiinţe umane, aflate în diferite relaţii de comunicare şi de modelare reciprocă.

2. Funcţiile educaţiei

Educaţia ca activitate complexă de modelare a fiinţei îndeplineşte un sistem de sarcini, roluri, într-un cuvânt un
sistem de funcţii. În literatura de specialitate, funcţiile educaţiei sunt prezentate într-un mod relativ diferit. Astfel, O.
Şafran menţionează funcţia cognitivă, economică, axiologică, M. Călin, funcţia antropologică-culturală, axiologică, de
socializare şi de profesionalizare, S. Cristea, funcţia politică, economică şi culturală.
Analizând aceste moduri de abordare a funcţiilor educaţiei ajungem la concluzia că, deşi diferite, ele pun în
evidenţă următoarele trei funcţii esenţiale (I. Nicola):

A. Selectarea şi transmiterea valorilor de la societate la individ, precum şi însuşirea temeinică şi

utilizarea creativă a acestora.
Realizarea acestei funcţii presupune două operaţii esenţiale - selectarea şi transmiterea valorilor, ambele realizându-
se pe baza unor principii pedagogice şi în conformitate cu particularităţile psihice ale educatului.
Pe măsură ce societatea evoluează, ritmul de acumulare a valorilor este tot mai intens, în epoca pe care o traversăm
vorbindu-se de o creştere exponenţială a cunoştinţelor umane şi în acelaşi timp de o perimare evidentă a unora dintre
ele. În faţa acestei avalanşe de cunoştinţe ce se acumulează în universul spiritualităţii umane, educaţia este chemată să
opereze o selecţie foarte riguroasă pentru a răspunde, pe de o parte, cerinţelor pregătirii tinerei generaţii, iar pe de altă
parte pentru a evita supraîncărcarea şi suprasolicitarea celor cărora li se adresează. Transmiterea valorilor trebuie să
angajeze toate resursele pedagogice ale celui care realizează educaţia şi toate potenţialităţile reale şi virtuale ale celui
educat.
Cele două operaţii ale acestei funcţii sunt interdependente, în sensul că o selectare realizată în baza unor principii
pedagogice clare favorizează transmiterea şi implicit asimilarea, şi o transmitere corectă va avea repercusiuni pozitive
asupra selecţiei în etapele următoare.

B. Dezvoltarea conştientă şi progresivă a potenţialului biopsihic al omului.

Ca proces de modelare a fiinţei umane, educaţia trebuie să urmărească punerea în valoare şi desăvârşirea
potenţialului biofizic şi psihic al omului, văzut ca un tot unitar, pregătindu-l astfel pentru a răspunde solicitărilor
imprevizibile la care va fi supus.
Pentru realizarea eficientă a acestei funcţii este necesară valorificarea deplină a descoperirilor psihologiei şi
fundamentarea educaţiei pe aceste descoperiri. De aici nu trebuie să înţelegem că educaţia ar fi o simplă continuare a
acestora. Educaţia este o acţiune ce are propria sa logică internă, determinată, în primul rând de factorii sociali şi se
desfăşoară în spiritul descoperirilor psihologiei.
Prin această funcţie, educaţia răspunde în primul rând unor nevoi individuale (desăvârşirea propriei
personalităţi) şi numai prin intermediul lor, unor nevoi sociale.

C. Pregătirea omului pentru integrarea activă în viaţa socială.

Educaţia urmăreşte formarea tipului de personalitate solicitat de condiţiile prezente şi de perspectivă ale societăţii,
ca agent al vieţii sociale, ca forţă de muncă angajată în proiectarea şi realizarea unei activităţi utile din punct de vedere
social, ca subiect activ al realităţilor sociale.
Prin această funcţie, educaţia răspunde în primul rând unor nevoi sociale pe care societatea le pune în faţa
oamenilor (pregătirea ca agenţi ai devenirii sociale) şi, prin intermediul lor, unor nevoi individuale.
Toate aceste funcţii trebuie privite în unitate şi interdependenţă. Ele formează un tot unitar, relevând că educaţia
vizează deopotrivă dezvoltarea personalităţii umane şi pregătirea acesteia pentru a-şi valorifica maximal resursele de
care dispune, pentru a răspunde unor cerinţe ale societăţii în care trebuie să se integreze activ şi creator.

3. Structura acţiunii educaţionale (structura generală a educaţiei)

Structura generală a activităţii de educaţie se construieşte în jurul relaţiei formative existente între
subiectul educaţiei (un educator individual sau/şi colectiv) şi obiectul educaţiei (cel educat, care, de asemenea,
poate fi individual sau colectiv).
Subiectul educaţiei - părinţii, profesorii, agenţii sociali, instituţiile mass-media specializate în
educaţie etc. – este cel care proiectează, realizează şi dezvoltă acţiunea educaţională, cu finalitate pedagogică,
în calitate de iniţiator şi emiţător al mesajului educaţional, calitate conferită de statutul sau social şi de
diferitele roluri rezultate în consecinţă (instructor, consilier, prieten, colaborator etc.).
Obiectul educaţiei este cel care preia mesajul educaţional în calitate de receptor, calitate conferită de
statutul său social iniţial – copil, elev, student, (tele)spectator etc. – deschis în direcţia transformării sale, în
timp, din obiect în subiect al propriei sale formări.

Subiectul educaţiei elaborează mesajul educaţional în funcţie de finalităţile educaţionale (ideal,

scopuri, obiective educaţionale) şi caută cea mai eficientă modalitate de transmitere a acestuia către obiectul
educaţiei, valorificând un ansamblu de resurse strategice – metode, procedee, mijloace, forme de organizare a
acţiunii educaţionale (dispozitiv pedagogic).
Mesajul educaţional presupune selecţionarea informaţiilor cu valoare formativă optimă. Comunicarea
pedagogică a mesajului educaţional implică realizarea unui repertoriu comun între subiect şi obiect.
Subiectivizarea (S) consemnează momentul în care obiectul educaţiei (elevul) asigură conştientizarea
mesajului educaţional, adică trecerea acestuia prin propriul “filtru” de sensuri, semnificaţii, experienţe de
cunoaştere ce au legătură cu valorile transmise. Acest moment permite obiectului educaţiei realizarea unui
comportament de răspuns (Co) şi realizarea reglajului propriu, la nivel intern (C.I.I.).
Evaluarea comportamentului de răspuns al obiectului educaţiei permite subiectului educaţiei
elaborarea unui mecanism de conexiune inversă externă (CIE). Acest mecanism vizează perfecţionarea
acţiunii educaţionale.
Realizarea efectivă a acţiunii educaţionale depinde în acelaşi timp de influenţele şi presiunile,
pozitive şi/sau negative, exercitate continuu din interiorul activităţii (ambianţa educaţională reliefată prin
calitatea spaţiului educaţiei, a timpului educaţiei şi a stilului educaţiei – stilul: democratic, autoritar sau
permisiv) şi din exteriorul activităţii educaţionale (sistemul social, sistemul de educaţie / învăţământ; câmpul
psihosocial care înconjoară acţiunea educaţională).

Se Oe
(subiectul educaţiei) Me (mesaj educaţional) (obiectul educaţiei)

Finalităţi S'
educaţionale Cod / Canal de comunicare (subiectivitatea
obiectului
(Ie,Se,Oe) educaţiei)

Co C.I.I.
Dp (conex. inversă internă)
(comportament
(dispozitiv
obiectivat)
pedagogic)

C.I.E. (conexiune inversă externă)

(ambianţa psiho-socială) A
Cs (context social)