UNIVERSITATEA HYPERION

FACULTATEA DE JURNALISM

ETICA ȘI DEONTOLOGIA PRESEI

- suport de curs -

Lect. Univ. dr. Gelu Sabău

BUCUREȘTI
2017

1
 CAPITOLUL I

Introducere. Originea adevărurilor morale și începuturile reflecției etice

Sursele adevărurilor etice pot fi împărțite îndeobște în două categorii: adevăruri etice
de origine religioasă și adevăruri etice obținute în urma unor interogații de tip rațional, ce au
ca scop definirea binelui și a răului. Pentru civilizația europeană, sursa religioasă a
adevărurilor etice constă în primul rând în poruncile etice prescrise iudeilor în Vechiul
Testament. Originile interogației raționale se găsesc în Grecia Antică, unde primii filosofi au
încercat să definească ce este bine, ce este răul și în ce anume constă un comportament virtuos
(care încearcă să înfăptuiască binele).
În Europa, până la sfârșitul Evului Mediu, perceptele morale și comportamentul moral
al indivizilor este sub tutela religiei, neexistând o separație între domeniul moral și cel
religios. O dată cu începutul modernității, morala se separă de religie și devine un domeniu
autonom. Astfel, ajunge să ia naștere reflecția etică modernă, de tip rațional, și doctrinele
etice filosofice capătă o influență mai mare. Dintre aceste doctrine, cele mai importante sunt
deontologia și utilitarismul.
Definiție: din punct de vedere etimologic, cuvântul „deontologie” provine din limba
greacă, fiind format din „deon” - datorie + „logos” - discurs. În sensul larg, deontologia poate
fi înțeleasă ca un discurs despre datorii. În sensul restrâns, tehnic, al termenului, deontologia
este o formă de etică aplicată unui anumit domeniu profesional (juridic, medicină, educație,
comunicare etc). Necesitatea eticii profesionale decurge din faptul că, fără anumite principii
etice asumate în exercitarea unei profesii, profesia respectivă nu poate îndeplini cele mai
înalte standarde de activitate. Cu alte cuvinte, etica este necesară profesionalizării unui
domeniu de activitate.
Etimologic, termenul „etică” provine din grecescul „ethos” care înseamnă
comportament, obicei, moravuri etc. Etica este un disciplină de tip filosofic, al cărui obiect
principal de activitate constă în definirea binelui și a răului și a stabilirii unor criterii pentru
comportamentul bun. Întemeietorul disciplinei eticii este considerat Aristotel, dar primele
reflecții raționale asupra comportamentului etic au avut loc în Grecia Antică, înainte de

2
perioada vieții lui Aristotel. Inițiatorii acestui demers au fost sofiștii, care au trăit și activat în
sec. V – IV î. Hr. Sofiștii erau învățători și educatori populari care colindau cetățile grecești
pentru a-și găsi tineri (proveniți în general din familii aristocrate) pe care să-i educe și să-i
pregătească pentru viitor, în special pentru cariere din domeniul juridic sau politic. Pe lângă
cunoștințele enciclopedice pe care le posedau, sofiștii erau iscusiți în special în arta retoricii.
Retorica are ca scop în special dezvoltarea abilităților oratorice pentru a susține discursuri
publice convingătoare. Sofiștii vor deveni maeștri în arta discursului, arta raționamentului și,
în special, în arta raționamentului în contradictoriu, fiind astfel considerați și precursorii
dialecticii, ca metodă de căutare a adevărului prin intermediul discuțiilor în contradictoriu.
Consecința acestei metode discursive constă în punerea sub semnul întrebării a adevărurilor
moștenite de către greci din tradiția lor religioasă și, în cele din urmă, promovarea unui
relativism moral. Cei mai reputaţi dintre sofiști au fost Protagoras (485-411 î. Hr.) şi Gorgias
(485-380 î. Hr.).
Sofiștii erau controversați din cauză că pretindeau să-i învețe pe discipolii lor ce este
virtutea (arete). Arete este tradus în limba română prin ‘virtute’ sau în engleză prin
‘excellece’. În Grecia epocii respective termenul nu are încă un sens moral bine definit. Nu
există diferență între excelența sau calitățile morale și alte tipuri de calități, cum ar fi de
exemplu cele ale cailor (un cal care-și ascultă stăpânul, care are o mare putere de tracțiune
etc., posedă arete). Astfel în discurs, se putea face foarte ușor trecerea de la calitățile
animalelor la sfera însușirilor morale ca și cum între acestea nu ar fi nici o diferență. Ca
argument pentru faptul că virtutea poate fi învățată sofiștii dau ca exemplu pedeapsa
administrată cu scop pedagogic: „Nimeni nu-i pedepsește pe cei ce săvârșesc nedreptatea
numai și numai pentru acest lucru, anume pentru că au greșit, cel puțin în cazul că cineva nu
se răzbună ca un animal fără judecată; cel care însă încearcă să pedepsească cu judecată, nu
pedepsește pentru greșeala comisă – căci lucrul săvârșit nu se mai poate îndrepta –, ci pe
viitor, ca să nu mai repete greșeala nici el, nici altul văzând că acesta este pedepsit; și având în
minte acest gând, el socotește că virtutea se poate învăța; așadar pedepsește pentru a
preîntâmpina.1”

1
Platon, Protagoras, 324 a-c.

3
 Contradicția dintre lege (nomos) și natură (physis).
Ascensiunea din acea epocă a ateismului și agnosticismului a fost pusă în legătură cu
ideea de lege (nomos). Protagoras: nu poate spune dacă zeii există sau nu. Pentru Critias zeii
erau invenția unui legislator cu imaginație cu scopul de a-i împiedica pe oameni să încalce
legile atunci când nu sunt supravegheați. Callicles susține că ideile de lege și dreptate sunt o
născocire a majorității care este slabă, menită să-i țină departe pe cei puternici, care sunt
îndreptățiți de la natură pentru locul pe care-l ocupă. Antiphon critică distincțiile bazate pe
naștere superioară sau inferioară și declară că nu există nici o diferență între greci și barbari.
De aici se ajunge foarte ușor la condamnarea sclaviei care era considerată un dat natural2.
Platon este cel care care îi va critica dur pe sofiști, din cauză că filosofia acestora
conducea la un relativism care, din punctul său de vedere, era imposibil de acceptat. Întreaga
sa filosofie este construită în scopul combaterii definitive a sofiştilor. De altfel, în urma criticii
dure a lui Platon, acest cuvânt va căpăta o nuanţă peiorativă, sofismul fiind echivalat azi, în
logică, cu o greşeală de raţionament.
Filosofarea lui Socrate
O dată cu Socrate (469-399 î. Hr.) filosofia greacă va căpăta o turnură decisivă.
Socrate este primul care reorientează interogaţia filosofică dinspre cercetarea naturii înspre
cercetarea noţiunilor teoretice şi a conştiinţei individuale. De aici şi încercarea sa de a afla ce
este virtutea şi dacă aceasta poate fi transmisă prin învăţătură sau nu. Întreaga concepţie
socratică este centrată deci în jurul cunoaşterii de sine a individului.
Socrate nu a lăsat nici o scriere în urma sa. Relatările actuale despre Socrate provin din
două surse: dialogurile lui Platon și o scriere a lui Xenofan, intitulată Despre viețile și
doctrinele filosofilor. Platon a fost discipol al lui Socrate, iar dialogurile sale timpurii sunt
considerate dialoguri socratice, din cauza influenței stilului lui Socrate asupra scriiturii sale:
Apologia, Euthyphron, Laches, Menon etc. Socrate s-a făcut remarcat în timpul vieții sale prin
curajul său în timpul războaielor peloponesiace (dintre Sparta și Atena). A luat parte la trei
campanii militare în calitate de infanterist. La începutul războiului peloponesiac a participat la
asediul Potideii, în Calcidia, între anii 432 și 429 î. Hr. L-a avut ca tovarăș de arme pe

2
W. Guthrie, Sofiștii, pp. 26-28.

4
Alcibiade, pe care-l salvează atunci când e rănit și, cât pe ce să cadă în mâinile dușmanului. În
424 participă în bătălia de la Delion, unde trupele ateniene sunt înfrânte de către tebani. Acolo
îi salvează viața lui Xenofon, prins sub calul care căzuse peste el. În 422, participă pentru a
treia oară la expediția pentru cucerirea orașului Amfipolis.
Socrate a ocupat de asemenea şi funcţii publice în cetatea Atenei (în 406 î. Hr. a fost
numit preşedintele „Consiliului celor 500”). Socrate era celebru de asemenea, încă din timpul
vieții sale, pentru zilele petrecute în agora, unde discuta cu oricine era dornic de filosofare.
Spre deosebire de sofiști, care percepeau taxe de la cei care voiau să le asculte discursurile,
Socrate intra în dialog cu oricine era dornic și nu cerea niciodată, nici un ban.
În 398 î. Hr., Socrate a fost acuzat de Meletos, Anytos și Lycon. Actul de acuzare suna
astfel: „Eu, Meletos, fiul lui Meletos, din dema Pitthea, acuz sub jurământ pe Socrate, fiul lui
Sophroniscos, din dema Alopex. Socrate se face vinovat de crima de a nu recunoaște zeii
cetății și de a introduce divinități noi; în plus se face vinovat de coruperea tinerilor. Pedeapsa
cerută: moartea.” Meletos era un poet obscur, iar Lycon era retor; sufletul procesului a fost
Anytos, un tăbăcar bogat care reprezenta interesele comercianților, fiind așadar puternic și
influent. Socrate i-a reproșat public lui Anytos că nu se gândește la educația copilului său,
decât pentru a face din el un tăbăcar, capabil să preia afacerile părintelui. După Xenofon, de
aici și dorința de răzbunare a lui Anytos. După toate aparențele, Anytos era în mod sincer
convins că Socrate este un pericol pentru cetate. Capetele de acuzare împotriva sa erau două:
1) prin învățăturile sale dăunează zeilor tradiționale ai cetății; și 2) Corupe moravurile
tinerilor. În cele din urmă a fost condamnat la moarte și obligat să bea cucută. Relatarea
procesului său este făcută de Platon în dialogul Apologia lui Socrate.
Relevanța lui Socrate pentru filosofie e dată de modalitatea sa de problematizare. În
domeniul eticii, Socrate este primul care încearcă să definească virtutea, încercând să
răspundă la întrebări precum „Ce este virtutea?” sau „Poate fi învățată virtutea?” Chiar dacă
și Socrate, la fel ca și sofiștii, practică dialectica (sau arta discuției în contradictoriu), el îi
acuză pe sofiști că aceștia se raportează în mod instrumental la cunoaștere. Spre deosebire de
sofişti Socrate folosește dialectica pentru a combate puncte de vedere eronate sau limitate și
pentru a încerca să construiască o perspectivă generală asupra problemei puse în discuție.

5
Așadar, dacă metoda folosită de Socrate este identică cu cea a sofiștilor, scopurile lor diferă.
Socrate se raportează la cunoaștere doar în vederea cunoașterii și a adevărului, și nu ca la un
instrument care poate fi folosit pentru obținerea altor avantaje.
Pentru Socrate există un criteriu al adevărului, cel puţin al adevărului moral. Este
vorba despre un criteriu dublu specificat: raţiunea şi vocea divină: „Dintotdeauna nu m-am
lăsat convins de nimic altceva din interiorul meu decât de propoziţia care mi se pare cea mai
potrivită atunci când îi aplic raţionamentul meu.” 3 Însă, aşa cum ne-au demonstrat sofiştii,
raţiunea are întotdeauna capacitatea de a produce argumente, deopotrivă de bune, atât pro cât
şi contra existenţei unui lucru. Pentru a acţiona într-o direcţie sau a asuma un sens, raţiunea nu
este suficientă, ea este inaptă de a lua decizii atunci când se confruntă cu asemenea paradoxe.
De aceea Socrate, nu foloseşte facultatea raţională într-o totală autonomie, ci el pleacă
întotdeauna urechea raţiunii spre vocea divină: „Mi s-a poruncit să fac acest lucru, aşa cum
susţin, de către zeu, prin oracole şi prin vise şi prin oricare alte mijloace prin care voinţa
divină i-a poruncit vreodată cuiva să facă un lucru.”4 Raţiunea este pentru Socrate facultatea
hermeneutică care trebuie să citească şi să dea sensul corect semnelor divine. Raţiunea nu este
anulată în instanţa sa de criteriu al adevărului de către forţa supranaturală, ci dimpotrivă
daimon-ul, semnul divin „îi permite ba chiar îi impune exercitarea nelimitată a raţiunii sale
critice pentru a extrage din aceste premoniţii tot adevărul posibil.”5
Această raţiune este cea care care construieşte „telogia morală” 6 a lui Socrate.
Conform acesteia zeul, fiind mai înţelept decât omul, nu poate face niciodată lucruri rele, el
nefiind cauza tuturor lucrurilor, ci numai a lucrurilor bune. Socrate, care este conştiinţa
morală cea mai dezvoltată a vremii sale, nu poate accepta ca zeul, care este superior omului,
posedând excelenţa unor atribute spre care omul doar tinde (înţelepciune, bunătate, ştiinţă,
etc) să acţioneze în mod arbitrar în virtutea unor capricii. Atât timp cât el, Socrate, care are
conştiinţa ignoranţei sale, nu săvârşeşte acţiuni decât în urma deliberărilor în ceea ce priveşte
statutul etic al acestora (nu acţionează la întâmplare, ci caută cu ajutorul raţiunii să stabilească
în ce constă răul şi binele acţiunilor pe care oamenii le săvârşesc), atunci zeul, care este
3
Platon, Criton, 46b, apud G. Vlastos, Socrate. Ironist și filosof moral, p. 132;
4
Platon, Criton, 33c, apud G. Vlastos, op. cit., p. 132;
5
G. Vlastos, op. cit., p. 141;
6
Ibidem, pag. 136;

6
instanţa supremă, cu atât mai puţin poate acţiona întâmplător. Teologia morală a lui Socrate
este o critică, din perspectiva raționalității, a zeilor tradiționali ai grecilor, care de multe ori
acționează impulsiv, sunt mincinoși, trădători, invidioși, geloși etc.
Maxime socratice celebre:
„Știu că nu știu nimic” - trebuie înțeleasă într-un dublu sens, conform felului ironic în
care o rostește Socrate. Afirmația nu are în vedere lipsa de cunoștințe pozitive, ci se referă la
conștientizarea propriei ignoranțe și a faptului că nu suntem deținătorii adevărului. Pretenția
lui Socrate consta în faptul că este capabil de a-i face pe oameni să caute adevărul pe cont
propriu, decât să le spună el care este adevărul.
„Cunoaște-te pe tine însuți” - este vorba de o sintagmă inscripționată la Oracolul din
Delfi, de unde Socrate a preluat-o. Socrate a interpretat această maximă care invita la
introspecție, afirmând că are un daimon personal, cu care se consultă de câte ori are de luat o
decizie dificilă. În tradiția grecească daimonii erau intermediari între oameni și zei, daimonii
buni devenind, ulterior, în tradiția creștină, îngeri. Socrate a fost acuzat de blasfemie din cauză
că a vorbit despre daimonul personal, fiind astfel acuzat că a introdus noi zei în cetate.

Bibliografie recomandată:
Guthrie, W. K. C., Sofiștii, Editura Humanitas, București, 1995.
Vlastos, Gregory, Socrate. Ironist și filosof moral, Editura Humanitas, București, 2002.
Platon, Apologia lui Socrate, în Opere, vol. I, Editura Științifică și Enciclopedică, București,
1985.

7
 CAPITOLUL II
Platon și teoria dreptății

Platon (427-347 î. Hr.) este şi cel mai important discipol al lui Socrate. Filosofia sa se
inspiră din tradiţia marilor predecesori (Parmenide, Pitagora, Heraclit), însă este o creaţie cu
totul originală. Este de altfel prima mare filosofie pe care Grecia a lăsat-o moştenire culturii
europene. Filosofia sa caută existenţa unei realităţi în sine (Idee) care poate fi un criteriu de
cercetare şi stabilire a adevărului. Ea este expusă sub forma dialogurilor, în care unul din
personajele principale este tocmai Socrate. Dialogurile platonice care au exercitat cea mai
profundă influenţă de-a lungul timpului sunt: Parmenide, Sofistul (dialoguri logice),
Republica (dialog etico-politic), Timaios (dialog cosmologic) etc. Platon a rămas cunoscut şi
pentru întemeierea învăţământului superior de tip filosofic, cunoscut cu numele de Academia
platonică (de la Akademos numele grădinii în care Platon îşi ţinea lecţiile). De altfel tradiţia
platonică a cunoscut la Atena o continuitate de aproape 1000 de ani, până în anul 529 d. Hr.,
când împăratul creştin Iustinian I a desfiinţat Academia.
În Republica este prezentat proiectul unei cetăți ideale, care să fie construită conform
ideii de dreptate. Acesta este și motivul pentru care una din preocupările principale ale
dialogului va fi de natură etică: răspunsul la întrebarea „Ce este dreptatea?” Pentru a găsi un
răspuns la această întrebare Platon folosește metoda dialectică, sub forma unor discuții în
contradictoriu între Socrate și ceilalți participanți la discuție. Fiecare participant propune o
definiție a dreptății, definiție ale cărei limite este arătată ulterior de Socrate. Acest mecanism
conduce la propunerea unei noi definiții, care va demontată ulterior. Scopul lui Platon este de
a arăta astfel limitele concepțiilor despre dreptate, care sunt cele mai răspândite în epoca sa, și
de a propune ulterior propria sa teorie a dreptății.
Dialogul debutează cu prezentarea protagoniştilor, care, pe lângă Socrate, sunt
Cephalos, fiul său Polemarchos și Trasymachos. Dialogul începe cu discuţia dintre Cephalos
şi Socrate, care e ‘forţat’ de Polemarchos să accepte provocarea dezbaterii: “Atunci – zise –
ori vă dovediţi mai tari decât aceştia de faţă, ori rămâneţi pe loc.” (Republica, 327c9)
Cephalos este primul susţinător al punctului de vedere tradiţional despre dreptate, ale

8
cărui păreri vor fi puse la îndoială de Socrate. El ne apare ca un personaj care se bucură în
“pace şi libertate” (Rep., 329c9) de liniştea bătrâneţii lipsită de pasiuni, şi nu neagă faptul că
la o asemenea stare contribuie poate şi averea pe care o are. De altfel intenţia ironică a lui
Platon se evidenţiază dacă ţinem cont că dialogul a fost scris ulterior scenei pe care o evocă,
când familia lui Cephalos era deja ruinată, Polemarchos executat şi Lysias trimis în exil, toate
acestea împotriva averii care părea să asigure o oarecare siguranţă şi chiar confort spiritual.
Aceasta este dovada că banii nu pot oferi siguranţa pe care cel puţin în aparenţă o promit,
siguranţă de care Cephalos este ferm convins. Banii îţi oferă posibilitatea de a-ţi plăti datoriile
faţă de semeni şi faţă de zei, de aceea îţi asigură o bătrâneţe liniştită şi nu te fac să-ţi fie frică
când te gândeşti la viața de dincolo (lumea lui Hades). Tocmai din această cauză unui om
sărac îi este foarte greu dacă nu imposibil să fie drept şi de aceea un scop nobil în viaţă este
obţinerea de avere, căci aceasta poate avea repercusiuni în ceea ce priveşte comportamentul
moral.
Cephalos nu e prezentat ca un om de afaceri lipsit de scrupule, ci ca unul care are
idealuri morale: “să dai înapoi ceea ce ai primit de la cineva” (Rep., 331c3), aceasta putând fi
considerată şi o primă încercare de definire a dreptăţii. El este ghidat de această maximă,
asupra căreia nu-și pune întrebarea dacă este bună sau rea, şi care este considerată o regulă
pentru acţiune. Astfel binele sau răul constă în acţiunile pe care le faci și care sunt mai mult
sau mai puțin în concordantă cu această maximă, felul persoanei care acționează sau spiritul
în care e săvârșită acea acțiune nu contează. Nu contează ceea ce gândești sau simți în
momentul în care aduci jertfe zeilor, căci aceasta este doar o datorie față de ei, la a cărei
îndeplinire te ajută bogăția și în urma căreia nu-i va fi frică de moarte.
Platon este de acord aici cu acțiunile care sunt săvârșite conform unor prejudecăți sau
maxime care nu au în spate nici o reflectare critică a noțiunilor pe care le cuprind. Astfel se
va observa imediat lipsa de interes intelectual a lui Cephalos față de ceea ce înseamnă a fi
drept sau a fi moral și suficienţa morală a personajului va fi spulberată foarte ușor de Socrate
care găsește un exemplu care nu se potrivește maximei evocate, iar în locul siguranței apar
acum neliniștea și iritarea. Dacă dreptatea e să dai înapoi ceea ce ai primit, acest lucru nu e
valabil în cazul în care cineva îți împrumută o armă și între timp înnebunește, iar tu i-o

9
înapoiezi, fără să ții cont că acesta s-ar putea sinucide. Așadar încercarea de definire a lui
Cephalos se dovedește a nu fi mulțumitoare, având doar valoarea unui unui adevăr contingent,
care trebuie depășit printr-o nouă încercare. Însă Cephalos abandonează discuția și-l lasă în
continuare pe Polemarchos, fiul său care este moștenitorul averii și concepției tatălui său.
În continuare Polemarchos, interpretând definiția poetului Simonides, spune că e drept
“să-i dai fiecăruia ceea ce-i datorezi”(331e4), adică “prietenilor facere de bine” iar
“dușmanului ceea ce i se cuvine – un rău”(Rep., 332b). La o primă vedere această definiție
ne poate părea stranie: Cum să fie drept să faci rău cuiva, fie el chiar și dușmanul tău?; însă
definiția exprimă un principiu de drept utilizat în Atena vremii respective, “regula răzbunării”,
care este mai puțin utilizat în zilele noastre sau mai bine zis utilizat într-o manieră indirectă.
Această ultimă definiție propusă de Polemarchos va fi în continuare criticată de Socrate
pentru a-i demonstra insuficiența.
Mai departe Socrate construiește patru mari argumente pentru a dovedi slăbiciunea
punctului de vedere expus de Polermachos.
Primul argument (Rep., 332c-333e) se bazează pe identificarea tacită de către cei doi
interlocutori, a dreptății cu o techne (artă, meserie, abilitate), iar discuția este deplasată din
domeniul “acțiunilor drepte la acela al abilităților individului”7. Desigur Platon introduce aici
acest termen datorită interesului intelectual pe care acesta îl prezintă, căci techne reprezintă un
corp organizat de activități și cunoștințe (olăritul, tâmplăria, etc) care te ajută să obții un
produs, deci au un scop final. Datorită cunoștințelor intelectuale pe care le cuprinde techne se
opune experienței nereflectate, unde putem considera că se încadrau primele încercări de
definire a dreptății. Techne include și elemente de generalitate, căci meseria poate fi învățată
de ucenic datorită faptului că cel ce-l învață și poate vorbi despre reguli generale, sau situații
tipice în care să acționeze într-un fel sau altul. Deci putem vorbi despre reguli și metode de
predare.
Dacă fiecare artă are un scop bine determinat, un câmp de activitate (scopul medicinei
este sănătatea, scopul artei culinare este mâncarea bună), care este scopul dreptății.
Polemarchos răspunde că scopul dreptății este de a face bine prietenilor și rău dușmanilor,

7
V. Mureșan, Comentariu la Republica lui Platon, p. 133.

10
însă acest răspuns se dovedește a fi imprecis, pentru că, pentru a face bine unui prieten într-un
anumit sens, trebuie să posezi o anumită aptitudine pe care dreptatea nu ți-o dă. Astfel unui
om bolnav cel mai în măsură să-i facă bine este un medic și nu un om drept. Deci binele sau
răul este făcut de expertul într-un anumit domeniu (medic, cârmaci) iar dreptatea rămâne
astfel fără câmp de activitate. În final se ajunge la concluzia că dreptatea folosește pentru paza
bunurilor, unde trebuie să te bazezi pe caracterul drept al paznicului, însă în această situație
dreptatea se dovedește a fi un lucru “nu prea serios”(Rep., 333e) din moment ce folosește
lucrurilor nefolositoare.
După cum observăm, în cadrul acestui dialog cu Polermachos, Platon introduce (prin
analogia cu techne) componenta intelectuală în cercetarea dreptății, spre deosebire de maxima
lui Cephalos care ține de domeniul experienței nereflectate critic. Însă, în urma primului
argument cu Socrate această propunere de definiție se dovedește nesatisfăcătoare, căci aceste
cunoștințe sunt aparente (doxa), iar în acest fel dreptatea căutată nu e nici măcar aproape de
dreptatea adevărată, de Ideea de dreptate.
Al doilea argument (Rep., 333e-334b) este și el aplicat tot la definiția lui Polemarchos.
Prin generalizarea unor situații observate în cazul diferitelor meșteșuguri (medicina este arta
vindecării corpului, dar aceleași cunoștințe pot fi folosite și pentru îmbolnăvirea lui) se ajunge
la următorul raționament:
1. Orice artă care conţine cunoştinţele necesare de a face X include totodată şi
cunoştinţele necesare pentru a face ~X.
cum
2. Dreptatea (bancară) e arta de a păzi banii,
rezultă că:
3. Dreptatea e arta de a păzi banii şi totodată arta de fura banii.
Concluzia formulată de Socrate este șocantă, o nouă contradicție: “Dreptatea e un fel
de artă a hoției, doar că e folositoare prietenilor și vătămătoare dușmanilor.” (Rep., 334b). Prin
împingerea raționamentului în această dificultate Platon încearcă să facă diferența dintre
capacități și dispoziții sau caracter. Capacitatea unui om constă în ceea ce poate să facă, dacă
alege să facă, iar dispoziția în ceea ce e de așteptat de la un om să facă. Când spui că un om

11
este drept spui ceva despre caracterul său, despre cum e posibil să fie comportamentul său în
anumite situații, pe când abilitățile sunt, după cum spune și Aristotel “capacități pentru
opoziții”. Cunoașterea abilităților unui om nu spun nimic despre posibilitatea
comportamentului moral în unele situații, ele pot fi folosite pentru a face atât bine cât și rău.
Astfel cuvinte precum ‘drept’, ‘nedrept’, ‘cinstit’, ‘necinstit’, nu sunt cuvinte care să exprime
anumite capacități sau abilități, precum ‘inteligent’ sau ‘prost’, ci sunt cuvinte care exprimă
predispoziții de caracter. Cu acest argument Platon dovedește că identificarea dreptății cu o
artă nu e productivă.
Al patrulea argument (Rep., 335b-e) se bazează tot pe analogia dintre dreptate și
techne. Forma argumentului este următoarea:
1. Dacă vatămi un lucru (cal, câine) el devine mai rău sub aspectul virtuţilor sale
particulare
2. Dacă vatămi un om el devine mai rău sub aspectul virtuţilor umane
3. Dreptatea este o virtute umană
4. Dacă vatămi un om el devine mai rău în privinţa virtuţilor sale, deci devine mai
nedrept
5. Făcând rău unui duşman el devine nedrept
6. La fel cum muzica nu poate fi folosită pentru a face un om neştiutor în materie de
muzică, nici dreptatea nu poate fi folosită pentru a face un om nedrept.
Acest ultim argument ajunge la o concluzie asemănătoare cu maxima moralei creștine:
nu e drept să faci rău nimănui, fie el chiar și dușmanul tău. Argumentul se bazează pe
ambiguitatea a doi termeni din limba greacă: arete și blaptein.
Arete tradus la noi ‘virtute’, are în limba greacă o polisemie care se referă la existența
unor calități, a unor „virtuți” în diferite domenii de activitate. Astfel, în argumentul său,
Socrate trece de la calitățile animalelor la sfera însușirilor morale ca și cum între acestea nu ar
fi nici o diferență. Blaptein este tradus prin ‘a vătăma’, ‘a răni’ dar prin care se poate înțelege
și ‘a face ceva să devină mai rău’ (make worse)8. Dacă pentru fiecare din aceste sensuri am
folosi cuvinte diferite nu ar rezulta cu necesitate că vătămând o persoană o facem să devină

8
Cross & Woozley, Plato’s Republic - a philosophical commentary, p. 21.

12
mai rea. Astfel putem vătăma un om, contrazicându-l, opunându-ne intereselor sale, sau
provocându-i suferință fizică, fără ca prin aceasta să-l facem să devină mai rău din punct de
vedere moral.
Continuând analogia dintre dreptate și techne, în concluzie Socrate spune că la fel cum
muzica nu poate fi folosită pentru a face un om neștiutor în ale muzicii, nici dreptatea nu
poate fi folosită pentru a face un om nedrept. Ideea generală este că o capacitate, o însușire
pozitivă, nu poate avea ca rezultat opusul ei, iar în spate stă probabil credința că dreptatea ca
virtute fundamentală este legată de ideea de bine.
Concluzia, care se poate trage, în urma acestor propuneri de definire respinse de
Socrate, este că Platon încearcă să ne apropie de concepția sa cu privire la dreptate, care nu
poate fi privită ca o chestiune de respectare a câtorva reguli externe agentului, o mulțime de
acțiuni care să fie îndeplinite fără a lua în considerare motivul. Ea nu este ceva care să fie
posedat într-o manieră nereflectată, ci implică cunoașterea Formei dreptății, care trebuie
căutată. O bună definiţie trebuie să ţină cont de aceasta, iar dreptatea adevărată care se apropie
de esenţă este o stare a sufletului şi nu ceva care ţine de executarea unor acţiuni determinate.
Etica platonică se poate încadra de aceea în categoria largă de etici ale virtuții.
Dacă la Platon dreptatea este o stare a sufletului, pentru a-și dezvolta teoria sa Platon
vorbește înainte despre părțile sufletului și despre relațiile care există între acestea. Astfel,
avem:
 partea apetentă sau partea doritoare – partea irațională a sufletului care se mai
numește și partea vegetativă, fiind responsabilă cu satisfacerea nevoilor
primare: sete, foame, somn, sex etc.
 partea înflăcărată sau partea pasională este partea irațională a sufletului
responsabilă de existența pasiunilor: iubirea, mânia, ura, furia, onoarea etc.
 partea rațională are rolul de a gândi și de a identifica adevărurile conforme cu
rațiunea și principiile logicii (identității, non-contradicției și al terțului exclus).
Matematica este știința exemplară care ilustrează principiile rațiunii.
Pentru a-și construi teoria sa asupra dreptății, Platon face o analogie între sufletul
individului și cetate. Astfel, dacă dreptatea individuală se naște din raportul care există între

13
părțile sufletului, în cetate dreptatea se naște din raportul care există între clasele sociale.
Pornind de la existența celor trei părți ale sufletului și a raporturilor care există între ele,
Platon identifică existența a patru virtuți fundamentale.
Înțelepciunea este o aptitudine care este specifică părții raționale a sufletului; ea
constă în comportamentul în conformitate cu cunoașterea rațională.
Curajul este o virtute ce rezultă din combinarea primelor două părți ale sufletului:
partea rațională și partea înflăcărată, și constă în păstrarea unei reprezentări corecte despre ce
înseamnă primejdia sau pericolul și capacitatea de a acționa în conformitate cu aceste
reprezentări. Astfel, curajul este dat de „păstrarea reprezentării despre primejdii, născută în
urma educației, prin lege, reprezentare ce are în vedere care și cum sunt aceste primejdii. (…)
cel aflat în necaz să o păstreze, tot așa și atunci când este înconjurat de plăceri, pofte și temeri,
și să nu o piardă.” (Rep., 429d)
Cumpătarea presupune capacitatea părții raționale a sufletului de a stăpâni și controla
partea înflăcărată și partea apetentă. „Când partea, ce prin firea sa este mai bună ar stăpâni,
atunci se spune stăpân pe sine însuși, și omul este lăudat.” (Rep., 431a) Din lipsa de control a
părții raționale asupra celorlalte părți ale sufletului se nasc pasiunile excesive (gelozie, ură,
mânie etc.) sau viciile (lăcomie, desfrânare, lene, etc.) În acest caz individul este un nesăbuit
sau „înfrânt de către el însuși”.
Dreptatea presupune ca fiecare parte a sufletului să facă ceea ce îi este propriu,
respectându-și locul în ierarhia tripartită. Astfel, un om care este înțelept, curajos și cumpătat
va fi cu siguranță și drept. Prin analogia pe care o va construi între omul drept și societatea
dreaptă, Platon ajunge și la proiectul cetății ideale, gândită conform ideii de dreptate. În acest
sens el face o analogie între părțile sufletului uman și clasele sociale dintr-o cetate. Astfel,
părții apetente a sufletului îi corespunde clasa socială a oamenilor de jos (sclavi, agricultori,
meșteșugari, negustori etc.) Aceștia nu au nevoie de o virtute specială, singura lor calitate
necesară fiind cea a ascultării și a supunerii. A doua clasă socială este cea a paznicilor, și ea
corespunde părții pasionale a sufletului. Paznicii au rolul de a apăra cetatea și tocmai de aceea
virtuțile lor predominante sunt curajul și înțelepciunea. Ultima clasă socială este cea a
conducătorilor, ei corespunzând părții superioare, raționale a sufletului. Din punctul de vedere

14
al lui Platon pentru funcția de conducători cei mai potriviți sunt filosofii (filosofi-regi, cum îi
numește el), deoarece aceștia se îndeletnicesc cu descoperirea adevărului, iar cetatea ideală
trebuie să fie conformă dreptății și adevărului. Virtuțile pe care trebuie să le posede filosofii
regi sunt înțelepciunea, cumpătarea și dreptatea.

Bibliografie recomandată:
Platon, Republica, în Opere, vol.V, Editura Stiințifică și Enciclopedică, București, 1986.
Mureșan, Valentin, Comentariu la Republica lui Platon, Editura Metropol, București, 2000.
R.C. Cross & A.D. Woozley, Plato’s Republic - a Philosophical commentary, The Macmillan
Press L.T.D., 1964.

15
 CAPITOLUL III

Aristotel și etica virtuții

Cel mai important discipol al lui Platon a fost Aristotel (384-322 î. Hr.). Acesta a
studiat în Academie timp de 20 de ani alături de maestrul său, iar apoi s-a despărţit de acesta,
criticându-i filosofia bazată pe teoria ideilor. Aristotel şi-a întemeiat şi el propria şcoală,
Lyceul (de la grădina Lykeion-ului), unde a predat discipolilor concepţia sa despre filosofie.
Este recunoscut ca fondator al disciplinelor de studiu, care stau la baza domeniilor noastre de
cunoaștere: logica, fizica, astronomia (unde e inclusă și matematica), biologia, economia,
politica, etica etc.) În categorisirea pe care o face Aristotel, etica este un domeniu al politicii,
la fel cași economia. Opera lui Aristotel a fost tradusă şi cunoscută în primul rând în mediul
arab, fiind tradusă din arabă în latină, spre sfârşitul Evului Mediu, şi căpătând astfel o
influenţă deosebită asupra autorilor creştini medievali. Cel mai influent autor aristotelic
medieval este Toma d'Aquino.
Aristotel este cel care trasează și regulile disciplinei numită etică. În domeniul eticii el
a scris 3 lucrări importante: Etica nicomahică, Etica eudemică și Marea etică sau Magna
moralia, lucrare care s-a pierdut azi.
În Etica nicomahică Aristotel își manifestă interesul principal pentru a întemeia
disciplina eticii. În acest scop, el face în prealabil o clasificare a tipurilor de cunoaștere, după
cum urmează:
Cunoașterea științifică – al cărei scop constă în cunoașterea teoretică, folosind ca
instrument logica deductivă. Cunoașterea științifică este Disciplinele științifice aristotelice
sunt: metafizica, astronomia, matematica, fizica, biologia etc.
Cunoașterea poietică (de la poiein – a face, a făuri) – conține reguli empirice (deduse
din observații) de bună practică în scopul făuririi unui produs. În această categorie se
încadrează artele frumoase (literatura, pictura etc.) precum și diversele „arte” și meserii
(techne): arhitectura, medicina, agricultura, cosmetica, retorica etc.
Cunoașterea practică – are ca scop înfăptuirea acțiunilor bune. În această categorie

16
intră etica, economia și politica. Din punctul de vedere al lui Aristotel scopul eticii nu este
unul teoretic, ci unul practic. Etica trebuie să răspundă la întrebarea: „Cum anume trebuie să
acționăm ca să devenim virtuoși?” Așadar, pe Aristotel nu îl interesează în primul rând
adevărul despre virtuți și fericire, definiția virtuții, ci cum anume putem acționa pentru a trăi
fericiți.
Spre deosebire de raționamentul teoretic care este unul deductiv (de la general la
particular), raționamentul analogic (probabil). Raționamentul este formulat după următorul
model:
Premiza majoră: fixează natura scopului (spre exemplu, curajul are următoarele proprietăți)
Premisa minoră: constată faptele empirice (acțiunea X are următoarele proprietăți)
Concluzia: X este sau nu o faptă de curaj.
Definirea virtuții la Aristotel
Pentru a defini virtutea Aristotel se folosește de argumentul funcției. Acesta este
formulat după cum urmează:
Binele lui X este realizat în momentul în care funcția lui X este exercitată conform
virtuților sale. Sau, altfel formulat, binele lui X constă în exercitarea optimă a funcției sale.
Spre exemplu, ochiul bun este cel care își exercită întru totul funcția sa, adică ochiul
care vede bine; Medicul bun este cel care își vindecă pacienții; Profesorul bun este cel care își
învață elevii etc.
Astfel, binele omului constă în exercitarea optimă a funcțiilor sale, adică în exercitarea
optimă a funcțiilor sufletului său. În funcție de asta sunt determinate virtuțile sufletului.
La fel ca și Platon, înainte de a da o definiție a virtuții, Aristotel face o categorisire a
părților sufletului. El împarte sufletul în două păți: partea rațională și partea irațională și
fiecare parte este divizată la rândul ei în două subcategorii: partea rațională este compusă din
partea științifică și partea deliberativă sau reflexivă, iar partea irațională este compusă din
partea doritoare și partea pur irațională sau vegetativă. Din punctul de vedere al lui Aristotel,
părțile sufletului implicate în actul etic sunt partea reflexivă și partea doritoare. Asta pentru că
orice impuls spre acțiune este stimulat de o dorință, dar acțiunea sau non-acțiunea vin doar în
urma deliberării.

17
 Pe lângă părțile în care poate fi divizat, sufletul are și o serie calități:
- afectele (pathos);
- facultățile (dynamis);
- dispoziții habituale (hexis). Aici se încadrează virtuțile și viciile.
Pentru Aristotel un lucru virtuos este un lucru care își îndeplinește bine funcția pentru
care a fost făcut, care excelează în propriul său domeniu de activitate. Un cal virtuos este un
cal care rezistă bine în luptă sau care trage bine la car, un câine virtuos este un câine care își
păzește stăpânul etc. Un om virtuos e cel care își exercită în mod optim și armonios
capacitățile sufletului, adică dorința, deliberarea și știința.
Aristotel clasifică virtuțile în două categorii: virtuți intelectuale și virtuți etice.
Virtuțile intelectuale corespund părții științifice a sufletului și se ocupă cu înțelegerea
și cunoașterea rațională, iar virtuțile etice sunt virtuți ale comportamentului.
Virtuțile etice sunt definite de Aristotel ca dispoziții habituale ale sufletului care ne
permit să ne conducem bine (în conformitate cu rațiunea) dorințele și acțiunile care stau sub
impulsul acestora. Virtutea este capabilă să dea justa măsură între exces și neajuns, în cazul
comportamentului indivizilor în diferite circumstanțe. Nu există o regulă universală pentru
determinarea justei măsuri, căci ea variază în funcție de circumstanțe. Criteriul deciziei etice e
dat de înțelepciunea practică (phronesis) sau de discernământul moral.
Virtutea etică are următoarele caracteristici:
- este o dispoziție habituală;
- cunoaște binele moral, fiind justă în raport cu afectele și cu acțiunile;
- acționează prin alegerea deliberată a căii optime pentru realizarea binelui;
- ține în frâu dorințele iraționale.
Viciul are următoarele caracteristici:
- este tot o dispoziție habituală;
- indică aparența binelui – excesul sau insuficiența sa în raport cu afectele sau cu
acțiunile;
- recurge la alegerea deliberată a mijlocarelor pentru a atinge un bine aparent;
- este imun la efectele perturbatoare ale dorințelor iraționale.

18
 Curajul, ca virtute, este capabil să traseze linia de mijloc între bravură sau temeritate
(exces) și frică (lipsă). Caracteristicile generale ale omului curajos:
- intuiește pericolul;
- deliberează corect (se teme de ceea ce trebuie – se teme de moarte dar nu de moartea
iminentă; se teme atunci când trebuie – când pericolul poate fi evitat; se teme pentru ceea ce
trebuie – pierderea onoarei, spre exemplu);
- alege deliberat acțiunile cele mai bune pe care să le înfăptuiască în funcție de circumstanțe.
În schimb lașul
- se teme de ceea ce nu trebuie. De obicei supraestimează pericolul;
- deliberează cum nu trebuie;
- nu alege acțiunile cele mai bune;
Temerarul
- face pe curajosul în fața pericolelor;
- se teme când nu trebuie, de pericole aparente;
- înfruntă pericolele nu din curaj, ci doar pentru a-i imita pe cei curajoși.
Curajul nu poate fi determinat în mod identic în orice situație, ci depinde de diferite
circumstanțe. Virtuțile depind de o predispoziție înnăscută a sufletului care se numește
înțelepciunea practică. Înțelepciunea practică și, în mod implicit virtutea, pot fi obținute prin
exercițiu, la educarea lor contribuind foarte mult educația primită în copilărie, exersarea
discernământului etc.

Bibliografie recomandată:
Aristotel, Etica Nicomahică, Editura IRI, București, 1998.
Mureșan, Valentin, Etica lui Aristotel, Editura Universității din București, 2011.

19
 CAPITOLUL IV
Immanuel Kant și etica datoriei

Immanuel Kant (1724 – 1804) a fost unul dintre cei mai importanți filosofi germani,
reprezentanți ai idealismului în filosofie. Printre cele mai importante cărți ale lui Kant se
numără: Critica rațiunii pure, o lucrarea de metafizică, publicată în 1781; Critica rațiunii
practice, despre etică, publicată în 1788; și Critica facultății de judecată (1790) este o carte
de estetică. Alături de Critica rațiunii practice, o altă lucrare kantiană importantă în domeniul
eticii este Întemeierea metafizicii moravurilor, publicată în 1785.
Din punctul de vedere al lui Kant există trei tipuri de cunoaștere morală:
Cunoașterea morală a simțului comun – este cunoașterea obișnuită despre ce e bine și
ce e rău, cunoaștere care provine în general din mediul social înconjurător și de la persoanele
cu care individul intră în contact.
Filosofia morală populară – cuprinde principiile care se regăseau îndeobște în
manualele de etică din perioada respectivă.
Metafizica moravurilor – se referă la principiile raționale ale comportamentului moral,
mai precis, principiile raționale pe care Kant le pune la baza filosofiei morale. Cunoașterea
morală pură este singura care poate oferi un fundament conceptual unei cunoașteri sistematice
a moralei,cu alte cuvinte este singura care poate explica caracterul necesar și universal al
moralei.
Pentru a identifica aceste principii, Kant face o categorisire a cunoașterii pe care o
împarte în 2 categorii:
Cunoașterea teoretică, cu care se ocupă filosofia transcendentală și se referă la
categoriile subiectului, cele care posibilă cunoașterea obiectivă;
Cunoașterea practică sau metafizica moravurilor, care se ocupă de condițiile de
posibilitate ale cunoașterii obiective practice.
Ambiția lui Kant este de a întemeia din punct de vedere științific cunoașterea morală.
De aceea el caută o lege a moralei, o lege care să guverneze faptele morale, care să fie
similară legilor care guvernează fenomenele naturii: ea trebuie să fie necesară și universală.

20
 Pentru a determina legile după care sunt guvernate ființele din univers, Kant face o
categorisire a acestor ființe, după cum urmează: ființe neraționale și ființe raționale.
Ființele neraționale acționează după legi: animalele acționează după legile biologiei,
iar ființele neînsuflețite acționează după legile fizicii.
Ființele raționale acționează după reprezentările pe care le au despre legi.
Ființele raționale sunt la rândul lor de două feluri: ființe raționale pure și ființe
raționale impure (au și înclinații iraționale, spre exemplu omul).
Ființele complet raționale au o voință rațională pură, care alege numai ceea ce rațiunea
consideră a fi bun, independent de orice înclinație. De aceea, pentru ființele complet raționale
domeniul lui „trebuie”, legat de sfera acțiunii, corespunde întotdeauna cu domeniul lui „este”.
Cu alte cuvinte nu există nici o discrepanță între ceea ce trebuie să se întâmple și ceea ce se
întâmplă de fapt.
Omul este o ființă parțial rațională, sufletul lui cuprinzând pe lângă rațiune și
sentimente, înclinații, pasiuni etc. Deoarece omul este o ființă parțial rațională, voința sa
rațională acționează în domeniul constrângerii, din cauză că nu întotdeauna comandamentele
rațiunii se suprapun cu înclinațiile iraționale. Doar ființele complet raționale (îngerii) aleg în
conformitate cu rațiunea și independent de înclinații și, de aceea, domeniul lor de acțiune este
cel al libertății. Pentru ființele parțial raționale domeniul lui „trebuie” nu este echivalent cu cel
al lui „este”, ele acționează sub categoria lui „trebuie”. Pentru ființele parțial raționale legile
obiective ale rațiunii practice se aplică prin constrângere – prin porunca rațiunii.
Deci ființele parțial raționale acționează în domeniul moral supuse fiind constrângerii,
din cauză că rațiunea nu este independentă de inclinații. Uneori principiile pot corespunde
înclinațiilor, alteori trebuie să li se opună. Acesta este motivul pentru care în domeniul moral
există porunci, care se exprimă sub forma constrângerii sau a imperativului. Cele mai vechi
porunci morale cunoscute sunt fără îndoială cele din Vechiul Testament.
Imperativele existente sunt de două categorii: imperative ipotetice și imperative
categorice. Imperativele ipotetice ne indică mijloace ale acțiunii și sunt condiționate în
funcție de scop (dacă vrei să obții X, atunci trebuie să faci Y). În cazul imperativelor ipotetice
avem de-a face cu o constrângere relativă la un scop.

21
 Imperativele categorice sunt non-ipotetice. În cazul lor avem de-a face cu o
constrângere necondiționată (imperativul trebuie neapărat, îndeplinit indiferent de condiții),
care nu e relativă la un scop și e valabilă pentru orice ființă rațională. Condiționarea absolută a
imperativului categoric îi oferă caracterul de necesitate și universalitate, adică caracterul de
lege. De aceea legea morală pe care se întemeiază metafizica moravurilor se exprimă sub
forma imperativului categoric.
Forme ale imperativului categoric:
Formula legii universale: „Acționează numai conform acelei maxime prin care să poți
voi totodată ca ea să devină lege universală.” (Metafizica Moravurilor, II, 31). Maxima după
care tu te ghidezi trebuie formulată în așa fel încât ea să devină universal valabilă, încât
oricine să se poată ghida după ea.
Formula legii naturii: „Acționează ca și când maxima acțiunii tale ar trebui să devină,
prin voința ta, lege universală a naturii.” (M.M., II, 33)
Formula scopului în sine: „Acționează astfel încât să folosești umanitatea, atât în
persoana ta, cât și în persoana altuia, întotdeauna în același timp ca scop și niciodată numai ca
mijloc.” (M.M., II, 45) Astea înseamnă ca oamenii, atunci când se raportează să semenii lor, să
se raporteze la aceștia ca la niște scopuri în sine, și niciodată să nu-i folosească doar ca pe
niște simple mijloace.
Formula autonomiei: „Acționează în așa fel încât voința ta să se poată privi în același
timp ca universal legiuitoare.” (M.M., II, 50)
Formula imperiului scopurilor: „Acționează în așa fel încât să fii întotdeauna, prin
maximele tale, un membru legiuitor într-un imperiu universal al scopurilor.” (M.M., II, 70)
Pentru Kant, comportamentul moral este dictat de voința rațională, care indică datoria
individului. Din punctul de vedere al lui Kant, comportamentul individului care ține de
înclinații poate fi împotriva moralei (atunci când contravine acesteia), în concordanță cu
morala (atunci când nu contravine acesteia), însă nu poate fi catalogat drept comportament
moral. Doar comportamentul dictat de imperativul categoric al rațiunii poate fi moral.
Bibliografie recomandată:
Kant, Immanuel, Întemeierea metafizicii moravurilor, Editura Humanitas, București, 2007.

22
 CAPITOLUL V
Etica utilitaristă a lui John Stuart Mill

John Stuart Mill (1806 – 1873) a fost un filosof englez, reprezentant al filosofiei
empirice britanice. Pe lângă lucrări în domeniul teoriei cunoașterii, Mill a scris de asemenea și
despre etică, iar în domeniul politicii este recunoscut ca unul dintre reprezentanții de vârf ai
liberalismului clasic. Principalele lucrări ale lui Mill sunt: Sistemul logicii (1843) este o carte
de teoria cunoașterii în care Mill face un tablou general al cunoașterii și al științelor existente
în epoca sa. Despre libertate (1859) este o carte de filosofie politică, fiind una dintre lucrările
fundamentale care întemeiază doctrina liberalismului clasic. Utilitarismul (1861) este o
lucrare de etică în care Mill teoretizează, după cum îi spune și numele, principiile eticii
utilitariste.
În lucrarea sa de teoria cunoașterii (Sistemul logicii), Mill împarte cunoașterea umană
în două categorii:
Cunoașterea științifică – care are ca scop descoperirea legilor fundamentale ale
diverselor fenomene;
Arta, în sensul larg al cuvântului, de inspirație greacă (techne) – își propune să atingă
un scop și apoi să cerceteze mijloacele adecvate pentru atingerea sa.
Știința naturii umane este împărțită de Mill în două categorii:
Știința individului – care include psihologia și etiologia (știința formării caracterului)
Știința socială – care include sociologia (psihologie și etiologie aplicată) și economia
politică.
Spre deosebire de știință, care caută legi generale, arta caută mijloacele pentru a atinge
un scop propus. Știința naturii umane stă la baza artei vieții și a societății, care cuprinde:
Morala – domeniul corectitudinii. Morala ne spune ce este corect să facem.
Politica – este domeniul oportunului. Politica ne învață cum să acționăm pentru a
atinge un scop.
Estetica – este domeniul nobleții de caracter.

23
 Etica este deci o artă care are la baza sa un principiu intitulat „principiul utilității” sau
„principiul celei mai mari fericiri”. Principiul utilității afirmă că acțiunile noastre sunt corecte
în măsura în care tind să promoveze fericirea celui ce acționează și a celor implicați în
acțiune, și incorecte, în măsura în care tind să producă nefericire pentru cel care acționează și
asupra celor implicați. Fericirea e definită prin aportul de plăcere și tendința de evitare a
neplăcerii, iar nefericirea prin lipsă de plăcere și suferința neplăcerii.
Pentru Mill plăcerile sunt diferite din punct de vedere calitativ, ele fiind în principiu de
două feluri: plăceri superioare sau intelectuale – sunt date de simțul demnității individului
(dragoste, mândrie, libertate, putere etc.); și plăceri fizice – țin de satisfacerea nevoilor de
bază ale individului (hrană, somn, sex etc.). Pentru Mill fericirea constă într-o „existență
scutită cât se poate de mult de durere și bogată pe cât posibil în delectări, atât sub aspect
cantitativ, cât și calitativ.” (Utilitarismul, II, 10)
Principiul utilitarist este un principiu consecinționist, în sensul că are în vedere
consecințele pe care un anumit comportament le are asupra tuturor celor implicați în acțiune.
Spre deosebire de etica virtuții (Platon, Aristotel, Kant, etc.), care ține cont de motivul moral
al acțiunii, etica utilitaristă ține cont doar de consecințele acțiunii. De aceea pentru Mill, „nici
un standard etic cunoscut nu decide că o acțiune este bună sau e rea pentru că e făcută de un
om bun sau rău”. (Ut., II, 20) Faptele morale sunt evaluate numai după impactul pe care
acestea îl au asupra celor implicați. Consecințele unei acțiuni pot fi de mai multe feluri: reale,
intenționate sau estimate.
Sancțiunea principiului utilității se referă la factorii care îi determină pe indivizi să
acționeze moral. De ce sunt eu ținut să acționez moral? De unde își derivă principiul utilității
forța lui de constrângere?
Pentru a răspunde la aceste întrebări, Mill afirmă că există două tipuri de sancțiuni
pentru principiul utilității: interne și externe.
Sancțiunile externe sunt date de lege, religie și opinia publică.
Sancțiunile interne provin din sentimentul datoriei morale care se dezvoltă prin
asocierea dintre faptele bune pe care le săvârșim și plăcere, pe de-o parte, și remușcări sau
pedepse și faptele rele. Sentimentul moral se dobândește în timp, prin educație, prin înrâurirea

24
sancțiunilor externe. Sentimentul datoriei apare la indivizi din asocierea oportunității cu
faptele bune și a sentimentului dureros în momentul săvârșirii unui rău.

Bibliografie recomandată:
Mill, John Stuart, Utilitarismul, Editura Alternative, București, 1994.
Mureșan, Valentin, Utilitarismul lui John Stuart Mill, Editura Paideia, București, 2003.

25
 CAPITOLUL VI
Opinia publică, mass-media și democrația

Definiția opiniei publice

Termenul „opinie” vine din latinescu opinio, care e la rândul său traducerea din limba
greacă a termenului doxa. Doxa înseamnă părere sau opinie. Pentru a stabili sensul termenului
în limba greacă, vom face trimitere la câteva noțiuni de epistemologie platonică. Astfel, în
dialogul Republica, Platon face referire la 3 tipuri de cunoaștere. Avem știința, opinia și
ignoranța. Știința se referă la „cele ce sunt”, adică la domeniul ființelor inteligibile care nu se
nasc și nu mor, ci doar „există” (știința matematicii este exemplară din acest punct de vedere);
opinia are în vedere pe „cele ce sunt și nu sunt” adică lucrurile sensibile ale lumii obișnuite,
despre care se pot cunoaște unele lucruri, dar nu putem avea o cunoaștere certă și necesară; și
ignoranța (sau necunoașterea), se referă la „cele ce nu sunt”, adică obiectele inexistente despre
care nu putem să avem o cunoaștere. Opinia, se află deci la jumătate, între știință și ignoranță,
ceea ce înseamnă că opinia ne oferă o anumită cunoaștere, dar care nu este o cunoaștere
științifică, nu se bazează pe legi universale și necesare. Cunoașterea pe care ne-o oferă opinia
este doar una probabilă.
Sintagma opinie publică, opinion publique în franceză sau public opinion în engleză
începe să fie folosită în perioada modernă. La francezi, opinion publique e folosit încă de
Montesquieu , iar J. J. Rousseau folosește sintagma destul de frecvent. Ministrul de finanțe al
Franței Jean Necker asociază dezvoltarea opiniei publice cu politica egalitara și cu apariția
clasei de mijloc.
Din punctul de vedere al lui Gabriel Tarde, ceea ce îi leagă pe indivizi într-un public
este starea de spirit, adică ideile teoretice comune, aspirațiile de natură ideală, atitudinile și
sentimentele față de o problemă actuală, adică opiniile.
Filosoful britanic David Hume este cel care face primul legătura între opinia publică și
guvernare: „Acelora care se ocupă cu filosofia politică nimic nu le pare mai surprinzător decât
ușurința cu care cei mulți sunt guvernați de cei puțini, precum și râvna cu care oamenii își
subordonează propriile simțiri și dorințe, simțirilor și dorințelor guvernării. Dacă încercăm să

26
analizăm în ce chip ia naștere o asemenea minune, constatăm că guvernanții nu se pot sprijini
pe nimic altceva decât pe opinie. Guvernarea se întemeiază numai pe opinie, iar acest lucru
este valabil pentru regimurile cele mai despotice și militariste, în aceeași măsură ca și pentru
cele liberale.”9 Din faptul că guvernanții „nu se pot sprijini pe nimic altceva decât pe opinie”,
rezultă că de fapt orice guvernare nu are la bază o cunoaștere științifică, ci doar o cunoaștere
probabilă, de tipul celei exprimate prin intermediul opiniilor. Apoi, afirmația că opinia este
temeiul guvernării se referă la faptul că nici o guvernare (chiar dictatorială) nu poate rezista
fără asentimentul, fie și tacit, al populației.
Însă, chiar dacă opiniile nu reprezintă o cunoaștere științifică, ele prezintă totuși câteva
caracteristici generale. Edward Bernays indică 3 caracteristici ale opiniei publice: 1) judecată
prost definită, stabilă și schimbătoare a indivizilor; 2) agregat al opiniilor individuale, când
uniforme, când contradictorii, ale bărbaților și femeilor care formează societatea sau anumite
grupuri sociale; 3) opinii uzuale ale persoanelor despre anumite aspecte ale vieții publice și
individuale10.
Legile opiniei publice
 Opinia publică este sensibilă la evenimentele importante.
 Evenimentele de intensitate deosebită pot bascula temporar opinia publică de la o
extremă la alta. Opinia nu se stabilizează cât timp implicațiile evenimentelor sunt
percepute din perspective diferite.
 În general, opinia publică nu influențează apariția evenimentelor; ea doar reacționează
când evenimentele apar.
 Din punct de vedere psihologic, opinia este determinată de interesul propriu. Dacă
interesul este propriu și important, atunci opiniile nu sunt ușor de schimbat.
 În situații critice, oamenii devin mai atenți la modul de conducere: dacă au încredere
în lideri îi susțin mai mult decât de obicei; dacă nu au încredere, devin mai critici decât
de obicei.
 Oamenii sunt mai puțin șovăielnici în deciziile referitoare la lideri dacă simt că și alții

9
D. Hume, Leviathan, p. 154.
10
S. Chelcea, Opinia publică. Strategii de persuasiune și manipulare, p. 28.

27
 au opinii asemănătoare.
 Opinia publică, la fel ca și cea individuală, este influențată de dorințe. Dacă opinia se
bazează în principal pe afecte și nu pe informație, atunci, cel mai probabil, ea se
schimbă o dată cu evenimentele.
 În general, dacă în democrație oamenii au oportunități educative și acces la informații,
opinia publică este relevantă pentru cunoașterea puternică a simțului comun. Cu cât
oamenii informați sunt mai puternic implicați în evenimente și își susțin interesele lor,
cu atât mai probabil opinia lor va fi mai obiectivă și asemănătoare cu opinia
experților11.

Bibliografie recomandată:
Lipmann, Walter, Opinia publică, Comunicare.ro, București, 2009.
Chelcea, Septimiu, Opinia publică. Strategii de persuasiune și manipulare, Editura
Economică, București, 2006.

11
Ibidem, p. 53.

28
 CAPITOLUL VII
Principii deontologice în jurnalism. Reglementări deontologice europene

1. Într-un moment de maximă tensiune istorică, sporită de finalul primei conflagrații

mondiale - când Europa se pregătea pentru o nouă hartă geo-politică, mai apropiată de
realitatea morală, spirituală și națională - la Paris apărea „Charta datoriilor profesionale ale
ziariștilor francezi“, document rămas până astăzi de referință în „normarea“ și exercitarea
profesiei de ziarist, la nivel național și continental. Situată în context, „Charta“ încercă parcă
să adauge tratatelor de pace și un set de reguli care să asigure, prin uz, pacea conștiințelor
profesionale, în aria informației și comunicării publicistice.
2. Ocazia oferea argumente de maximă oportunitate pentru re-gândirea modalităților și
garanțiilor de participare a presei la decizia politică și socială, la actul de putere, printr-o
informare corectă, onestă a publicului. Câteva constatări legitimează necesitatea situării presei
în noile contexte europene, determinate de rezultatele primului război mondial:
– Presa de mare tiraj și audiență, prezentă efectiv pe câmpul de luptă,
oferea de-acum datele unei structuri de putere publică, în măsură să coaguleze „opinii de
masă“; să devină exponenta reală a masei de cititori și, astfel, să poată semnala, limita și
influența decizia publică (legislativă / executivă / judecătorească); inclusiv crima premeditată,
cum s-a întâmplat în cazul nesocotirii flagrante a regulilor și normelor războiului (utilizarea
substanțelor chimice, torturarea și uciderea prizonierilor etc).
– Presa, se constată, nu mai este (doar) un domeniu de activitate, care să poată fi
situată și clasificată sectorial, ci un martor omniprezent, relativ neutru / imparțial, călăuzit de
principiile libertare, ale veridicității și bunei-credințe, cum și ale responsabilității față de
realitatea și integritatea faptelor, evenimentelor, opiniilor.
– Presa devenea ea însăși o putere în stat („a patra putere“). O putere exponențială - și
nu doar un „instrument în mâna puterii politice“, acuză ce-o însoțea încă de la începutul
secolului trecut, când, spre exemplu, Napoleon, simțind nemijlocit consecințele art. 11 din
„Declarația drepturilor omului și cetățeanului“ (1789), referitor la „libera comunicare de

29
gânduri și de opinii“, a știut s-o folosească subtil, dar și s-o cenzureze / suspende fără
remușcări.
– După un secol și mai bine, puterea temporală se vedea obligată să compară în fața
uneiinstanțe permanente - opinia publică - prin intermediul unui „judecător de instrucție“
intransigent - ziaristul. Și ca „procesul“ să fie complet, puterea însăși era aceea care se vedea
constrânsă să stabilească statutul libertar al comunicării publice (al presei) și se obliga să-l
respecte. Desigur, toate acestea printr-un continuu dialog polemic, în care ziariștii n-au fost și
nu sunt nici astăzi ocoliți de evenimente dramatice (molestați, arestați etc.).
3. Se produce ceea ce am putea numi o mai accentuată responsabilizare politică /
socială / civică față de presă (față de libertatea actului de comunicare publică) și, în replică, o
mai accentuată responsabilizare profesională / morală a „actorilor“ comunicării (ziariști,
editori, patroni). Cu deosebire capătă regim de urgență responsabilitatea directă a ziaristului
pentru mesajul comunicat publicului și pentru statutul său public. Punem accentul pe
caracterul public al actului de comunicare jurnalistică, întrucât ziaristul făptuiește, în chip
deliberat, un act public, și este direct răspunzător față de public, în numele căruia își exercită
profesia și pe care încearcă să-l ghideze corect într-o realitate continuu evenimențială,
eterogenă, adesea greu de ordonat în înțelesuri plauzibile. Caracterul exponențial al profesiei
de ziarist impune un comportament moral echivalent: față de public, în ansamblul său, și față
de fiecare persoană în parte, vizată în texte sau emisiuni publicate / difuzate.
7. „Charta datoriilor profesionale“, din 1918, conține implicit un asemenea mesaj. O
sistematizare a celor 15 principii ce o compun înlesnește observații mereu actuale.
Iată conținutul „Chartei“ grupat în trei categorii:
– Responsabilitatea profesională.
– Demnitatea profesională.
– Libertatea de comunicare/exprimare.
În planul „Responsabilității profesionale“ reținem:
• Asumarea răspunderii ziaristului pentru toate scrierile sale.
• Respingerea calomniei, a acuzațiilor nefondate, a minciunii și alterării / deformării
documentelor și faptelor și considerarea acestor fapte între cele mai grave pentru profesie.

30
 • Nu va accepta („încasa“) bani în unități publice sau în întreprinderi particulare, unde
calitatea sa de ziarist, autoritatea, relațiile sale să poată fi exploatate.
• Nu comite nici un fel de plagiat.
• Nu-și va permite să se folosească de calități pe care nu le are, să recurgă la mijloace
necinstite ca să obțină o informație sau să abuzeze de buna credință a cuiva.
Două precizări relative la responsabilitatea profesională:
a) – Am clarificat aici acele fapte care, dacă s-ar produce l-ar pune pe ziarist în situația
de a răspunde nu numai moral, ci și penal.
b) – Asumarea răspunderii ziaristului „pentru toate scrierile sale“ intervine numai
atunci când textul a fost publicat (sau emisiunea a fost difuzat`); numai odată cu publicarea
efectiv` suntem în fața unui fapt public, cu relevanță publică. Starea de „manuscris“ sau de
„bun de difuzat/publicat“ nu angajează răspunderea morală sau penală.
În planul „Demnității profesionale“ reținem:
• Nu recunoaște decât jurisdicția egalilor săi, suverani în materie de onoare
profesională.
• Nu va semna cu numele său articole de publicitate comercială sau financiară.
• Își citează colegii de breaslă cărora le reproduce textele.
• Nu solicită locul unui confrate de breaslă și nici nu-i provoacă retrogradarea,
oferindu-se să lucreze în condiții inferioare.
• Nu-și confundă rolul cu acela al unui polițist.
• Nu acceptă decât însărcinări compatibile cu demnitatea profesională.
Precizări privind „Demnitatea profesională“:
– Recunoașterea numai a „jurisdicției“ egalilor săi nu înseamnă eludarea instanțelor
juridice în fața cărora ziaristul trebuie să se comporte ca oricare alt cetățean. „Charta“ vizează
aici numai sfera deontologică (a „instanței deontologice“) în sensul că regulile și normele
deontologice („profesionale“) ca și juriul de onoare, în competența căruia intră judecarea și
stabilirea unor sancțiuni moral-profesionale revin în exclusivitate profesioniștilor presei.
Codurile și principiile deontologice sunt elaborate și aplicate numai de profesioniștii și
organizațiile profesionale cărora li s-au stabilit asemenea competențe, prin voința breslei.

31
 – În privința citării colegilor de breaslă, al căror text este vizat, precizăm doar că va
trebui să deosebim între „citarea“ și „reproducerea“ textelor. Cităm atunci când dorim să
susținem cu argumente „de autoritate“ propriul nostru text, propriile noastre aserțiuni sau
opinii. În acest caz este suficient să cităm numele colegului al cărui text îl utilizăm. Când
reproducem un text înseamnă că preluăm o bună parte dintr-un text sau textul respectiv în
întregime, caz în care devin obligatorii citarea autorului, sursei, editurii, anul apariției, etc.
În planul „Libertății de exprimare/comunicare“ notăm:
• Nu se folosește de libertatea presei în mod interesat.
• Apără secretul profesional.
• Consideră onestitatea și grija pentru adevăr ca reguli primordiale.
• Revendică libertatea de a publica în chip onest informațiile sale.12
Bibliografie recomandată:
Popa, Dumitru-Titus, Deontologia profesiunii de ziarist, Ed. Norma, București, 2000.

12
D.-T. Popa, Deontologia profesiunii de ziarist, pp. 74-75.

32
 CAPITOLUL VIII
Cadrul deontologic în România post-decembristă. Coduri deontologice

Reglementările deontologice, așa cum apar în documente specifice, în proiecte și în

codul adoptat în 1991, indică un parcurs al responsabilității morale și profesionale al presei
române, al ziariștilor deplin avizați de rolul lor exponențial ș în noua societate democratică
românească. Vom prezenta, pe scurt, trei din documentele deontologice de referință:
• Cartea libertății presei (septembrie 1990)
• Principiile deontologice ale ziaristului (noiembrie 1990)
• Codul deontologic al ziaristului (mai 1991)
• Pentru alte documente deontologice importante adoptate ulterior (Codul
Deontologic Unic al jurnalistului din România sau Codul deontologic al
ziaristului, adoptat de Clubul Român de Presă), vezi Anexele de la final.
Cartea libertății presei poate fi considerată o premieră „deontologică“ românească
în domeniu și primul corpus de principii propus de organizațiile profesionale tuturor
membrilor Societății Ziariștilor, opiniei publice și factorilor legislativi din România. Cartea
cuprinde 12 articole și a fost aprobată în 20 septembrie 1990, de „16 reprezentanți ai obștei,
reprezentând în mod egal organizațiile profesionale ale ziariștilor“. Cele 12 articole sunt
redactate într-o formă principial-enunțiativă, ca baza unui necesar cod deontologic esențial
libertar, democratic și ca un „ghid orientativ“ pentru opinia publică și pentru puterea
legislativă. Sunt vizate, cu precădere principii relative la:
– Rolul statului ca garant al dreptului fundamental al membrilor săi „de a fi informați
corect și complet în toate domeniile care îi interesează“; concomitent, statul „garantează
dreptul tuturor de a-și exprima opiniile, în orice limbă și prin orice mijloace“; iar pentru
aceasta „statul garantează și asigură libertatea presei“ (art. 1-2-3).
– Presa și libera circulație a informației constituie o relație naturală într-o societate
liberă. Autorii Cartei au în vedere două aspecte relevante: a) „libera circulație a informațiilor
și opiniilor în mod neîngrădit“; b) legătura indisolubilă între libera circulație a informa]iilor și
libera circulație a opiniilor. Mențiunea este importantă, dacă observăm că informațiile (în fapt,

33
„știrile“) sunt supuse criteriilor adevărului (cum stabilește Rezoluția 1003/1993), pe când
opiniile sunt un atribut al personalității, subiective în chip obiectiv. Cartea afirmă, deci, atât
adevărul știrii, cât și atitudinea personală, subiectivă, cu o condiție: a onestității; a bunei-
credințe a autorului opiniei (art. 3-4-5).
– Libera circulație a informației, (ca drept fundamental al omului) „nu este limitat(ă)
decât de afirmarea celorlalte drepturi fundamentale“. Protecția acestor drepturi este garantată
„prin norme de drept specifice“. Libera circulație a informației, (libertatea presei) nu poate fi
îngrădită prin „măsuri de ordin general“, stabilite de stat sau oricare alt organism cu
competențe decizionale sau punitive (art. 5-6).
– Răspunderea persoanelor fizice sau juridice care prejudiciază prin presă alte drepturi
fundamentale ale omului: „pot răspunde, penal, civil, administrativ sau disciplinar, după caz,
pentru și în măsura dovedirii încălcării acelor norme de drept și nu pentru faptul de a fi uzat
de libertatea presei“ (art. 6). Diferențierea pe care Carta o face între încălcarea prin presă a
altor drepturi fundamentale ale omului și „faptul de a fi uzat de libertatea presei“ impune
precizări de nuanță pentru a se preîntâmpina posibile confuzii între actul publicistic, ca act de
intermediere și conținuturile pe care presa le face cunoscute. Pare oarecum paradoxal să se
considere că un text de presă este expresia dreptului fundamental la informație, când prin el și
datorită publicării se încalcă alte drepturi fundamentale ale omului. Totuși, Carta delimitează
între condiția pasivă a presei, de simplu intermediar al unor idei, opinii, evenimente și
implicarea / comentarea (cu scop vădit partizan sau din neglijență, ușurătate) a redactorului
și/sau a redacției. Opiniile de interes public - oricare ar fi ele și atâta timp cât rămân la stadiul
de opinii - trebuie aduse la cunoștința publicului, chiar dacă mesajul apare, în substanța sa,
contrar uzanțelor în general acceptate și practicate. Faptul că presa le relatează întocmai și
fără nici o participare rațională / emoțională nu constituie un delict de presă. Răspunzător
rămâne autorul opiniilor, ideilor comunicate.
– Reglementările deontologice (comportamentul profesional) revin exclusiv
organizațiilor profesionale, atât în ce privește elaborarea și aprobarea, cât și aplicarea lor în
activitatea strict redacțională.
– Profesia de ziarist este considerată importantă din punct de vedere social; statul

34
„protejează exercitarea profesiei împotriva agresării, conform drepturilor ce decurg din
această profesie“ (art. 9-10).
– Monopolul circulației informației trebuie contracarat printr-o diversificare a
mijloacelor de editare și difuzare, publice și private. La nivelul anului
1990, Carta consideră important spargerea monopolului informației, promovarea sectorului
privat „în presă și în toate domeniile legate de presă“ (art. 11).
Principiile deontologice ale ziaristului au fost aprobate în ședința Consiliului
Național al S.Z.R. - Federația sindicatelor din întreaga presă, în luna mai 1991, la Cluj-
Napoca. Textul, un preambul și 15 principii - stabilește, în mod subliniat, comportamentul
deontologic în exercitarea profesiei de ziarist.
Încercarea de sistematizare a celor 15 principii, după conținut, reliefează temele
caracteristice ale moralei profesiei de ziarist:
– Adevărul și onestitatea informării publicului.
– Criteriile responsabilității față de public.
– Limitări și interdicții privitoare la demnitatea persoanei.
Adevărul și onestitatea informării vizează:
• Verificarea cu atenție a informațiilor și păstrarea cu grijă a sensului lor, în
circumstanțele date.
• știrile, zvonurile, ipotezele neverificate „trebuie să fie prezentate cu rezerva
necesară“, iar fotografiile simbolice să fie prezentate cu explicația: „nu este vorba de
fotografii documentare“ (pct. 2).
• știrile false trebuie corectate într-un timp cât mai scurt; metodele incorecte de
obținere a informației nu sunt admisibile.
• Confidențialitatea și secretul profesional trebuie respectate, iar sursele nu trebuie
dezvăluite fără acceptarea prealabilă a furnizorilor de informa]ii (punctele 2-6).
• De interes poate fi aprecierea relativă la confidențialitate (pct. 5) în formularea:
„Caracterul confidențial convenit în timpul unei întrevederi, vizând obținerea de informații
sau a unei sinteze, trebuie să fie respectat în principiu“. „În principiu“, cum știm, nu înseamnă
„obligatoriu“ cu privire la dezvăluirea sursei numai cu acordul sursei. Astfel că am putea

35
conveni că se respectă confidențialitatea doar în principiu, întrucât nu există o regulă / o
normă imperativ interdictivă. De unde, posibilitatea de a „deconspira“ numele persoanei
(sursei) fără acordul acesteia, cu deosebire când se ajunge dincolo de „limita extremă a legii“.
Criteriile responsabilității fată de public:
• Responsabilitatea privește deopotrivă editorii și redactorii
• Atributele redacționale să fie ferite de interese personale ori comerciale ale unor terți
• Să existe o distincție netă între textul redacțional și cel publicitar, acesta din urmă
purtând mențiunea „publicitate“ sau un P, cum se întâmplă în practica publicistică (pct. 7).
Limitările și interdicțiile privitoare la demnitatea persoanei vizează:
• Respectul vieții private și sfera intimă a individului, în măsura în care informațiile nu
au relevanță publică; dar și în măsura în care publicarea lezează drepturile personale ale
terților
• Refuzul publicării unor acuzații gratuite, ofensatoare
• Refuzul de a publica „texte sau imagini susceptibile de a aduce atingere
sentimentelor morale sau religioase ale unui grup de persoane“.
• Renunțarea la „prezentarea violenței și a brutalității în scopuri senzaționale“
• Protecția tineretului • Refuzul oricărui tip de discriminare
• Respectarea prezumției de nevinovăție și refuzul unor relatări subiective,
prejudiciabile, referitoare la procedurile polițienești sau juridice
• Numele și imaginile minorilor delincvenți să nu fie publicate „având în vedere
viitorul acestor tineri“
• Textele consacrate subiectelor medicale să fie ferite de senzaționalism, „care ar trezi
în cititori temeri sau speranțe nejustificate“
• Demnitatea editorului și ziaristului impune refuzul oricăror avantaje care să ducă la
restrângerea libertății de decizie: „Cine se lasă cumpărat pentru a difuza sau, dimpotrivă,
pentru a nu difuza anumite informații, acționează împotriva onoarei și moralei profesiunii“
(punctele 8-15).
Codul deontologic al ziaristului a fost adoptat în 1991 de Convenția Națională a
Ziariștilor din România, coincide în literă cu „Principiile deontologice“. Singura diferență,

36
strict formală, este dată de adăugarea unui al 16-lea punct („principiu“), în următoarea
formulare: „Pentru o corectă informare, se impune publicarea, mai ales în mass media, a
blamărilor formulate public de către juriile de onoare ale asociațiilor de ziariști, ca și a
sentințelor organelor judecătorești“. Să notăm, de asemenea, că același cod (cu unele diferențe
de traducere și structurare a paragrafelor) este propus ca anexă la proiectul de „Lege privind
organizarea și exercitarea profesiei de ziarist“, inițiat de trei senatori și depus la Senat în 30
iunie 1999. Acest ultim text are 15 alineate (de la „a“ la „o“); s-a renunțat la „punctul 16“ și,
în plus, la preambulul menționat la „Principii“ și regăsit și în „Cod“. Practic, din 1990
(„Principiile“) și până la proiectul din 1999, s-a discutat și adoptat același text, bine
sistematizat și atent nuanțat principial și normativ. Un singur detaliu trebuie menționat și
anume: Textul deontologic românesc este o copie ad literam a „Principiilor jurnalismului
(Codul presei)“, adoptate de Consiliul presei germane, în 1973, cu modificările de până la 31
decembrie 1979.

Bibliografie recomandată:
Popa, Dumitru-Titus, Deontologia profesiunii de ziarist, Ed. Norma, București, 2000.

37
 CAPITOLUL IX
Responsabilitatea socială a jurnalistului

Responsabilitatea jurnalistului decurge din rolul pe care acesta îl are de a informa și

din poziția pe care presa o ocupă într-o societate modernă (păstrător al valorilor democratice).
Pentru a asigura o bună informare, jurnalistul trebuie să se documenteze, ceea ce presupune
stăpânirea unui domeniu de competență (economic, social, politic, sport etc.), combinată cu
tratarea onestă a surselor de informare.
Tratarea onestă a surselor de informare presupune:
 citarea corectă;
 verificarea informațiilor difuzate;
 principiul echidistanței (neutralității, obiectivității).
Din principiul echidistanței decurg dreptul la replică și dreptul la rectificare.
Dreptul la replică implică faptul că o anumită persoană la care face referire o anumită
informație, opinie, situație, are dreptul la propria opinie sau propriul răspuns, dacă consideră
că opinia prezentată inițial nu este întru totul adevărată sau o nedreptățește.
Dreptul la rectificare presupune corectarea unei informații în cazul în care aceasta a
fost prezentată greșit.
Dacă principiul echidistanței este o normă ce se impune unui jurnalism practicat în
mod profesionist, există în mod evident și abateri de la principiul echidistanței. Acestea pot fi
clasate în mai multe categorii:
 stimularea crizelor sociale: se realizează prin prezentarea irațională sau falsă a unor
situații situații sociale tensionate: crize, conflicte, accidente etc.
 fabricarea unor evenimente: constă într-o selecție preferențială sau un decupaj incorect
al unor evenimente.
Responsabilitatea socială a jurnalistului se poate exercita doar în condițiile existenței
libertății de exprimare și de informare. Prima legislație referitoare la libertatea de informare s-
a adoptat în 1966, în SUA. Documentul s-a numit Freedom of Information Act (FoIA), fiind
un document legislativ care a inspirat ulterior și legislația din alte țări.

38
 În România, după Revoluția din 1989 a existat o evoluție care a împiedicat adoptarea
unei legislații referitoare la libertatea de informare. În anul 1991 s-a adoptat un moratoriu care
prevedea închiderea arhivelor PCR și ale Securității pentru o perioadă de 40 de ani! Această
situație a fost valabilă până în 1998 când se înființează Consiliul Național pentru Studierea
Arhivelor Securității (CNSAS), care are scop administrarea arhivelor fostei Securități și
accesul la acestea în condițiile prevăzute de lege. Puțin mai târziu, în anul 2001, vor fi
adoptate 2 legi importante pentru reglementarea liberului acces la informațiile de interes
public. Este vorba despre Legea 544 – referitoare la liberul acces la informațiile de interes
public și Legea 677 – referitoare la protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu
caracter personal. Prevederi ale acestor legi:
În Legea 544, articolul 1 precizează că accesul cetățenilor la informațiile de interes
public reprezintă un principiu fundamental care reglementează relație dintre cetățeni și
instituțiile publice. Autoritățile publice sunt instituții sau regii autonome care sunt finanțate
din bani publici.
Articolul 12 face referire la tipurile de informații care sunt exceptate de la această
lege:
 informațiile din domeniul apărării naționale, a siguranței și a ordinii publice;
 informații care privesc interesele economice și politice ale statului;
 informații referitoare la activități comerciale și financiare a căror publicare ar aduce
atingere principiului concurenței;
 informații cu privire la datele personale ale indivizilor;
 informații referitoare la procedura din timpul unei anchete a căror publicare ar
periclita rezultatul anchetei sau ar pune în pericol existența, viața sau sănătatea celor
implicați în proces (spre exemplu un martor care depune mărtuirie);
 informații referitoare la proceduri juridice, dacă publicarea lor aduce atingere echității
procesului;
 Informații care prejudiciază măsurile de protecție a minorilor.
Insulta și calomnia:

39
 Insulta este prevăzută la articolul 205 din Codul Penal și constă în atingerea onoarei
sau reputației unei persoane prin cuvinte, gesturi sau prin alte mijloace și se pedepsește cu
închisoare de la o lună la 1 an sau cu amendă penală. Aceeași pedeapsă se aplică în cazul în
care se atribuie unei persoane un defect, o boală sau o infirmitate, care, chiar dacă sunt reale,
nu ar trebui remarcate în mod public.
Calomnia este prevăzută la articolul 206 din Codul Penal și presupune afirmarea în
public, prin orice mijloace, a unei fapte privitoare la o persoană, fapte care dacă ar fi
adevărată, ar supune persoana respectivă unei sancțiuni legale sau disciplinare sau ar supune-o
disprețului public. Calomnia se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
Una din posibilitățile de apărare împotriva insultei și calomniei e dată de „proba
verității”, prevăzută în art. 207. „Proba verității celor afirmate sau imputate este
admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârșită pentru apărarea unui interes legitim.
Fapta cu privire la care s-a făcut proba verității nu constituie infracțiunea de insultă sau
calomnie.” Proba verității este condiționată așadar de „legitimitatea interesului”, însă
problema din legislația românească constă în faptul că nu se face distincția între atribuirea
intenționată a unor fapte false și cea din neglijență sau neînțelegere.
Caracteristicile calomniei:
 caracterul defăimător al afirmației;
 posibilitatea identificării persoanei reclamante în cadrul discursului;
 caracterul public al afirmației;
 informația este eronată sau falsă;
 reclamantul a suferit un prejudiciu de imagine care poate fi echivalat în bani.
Posibilități de apărare în cazul calomniei:
 proba adevărului: constă în demonstrarea faptului că cele afirmate de către persoana
acuzată sunt adevărate în fapt;
 privilegiul relatării: se referă la informațiile preluate în mod corect din declarațiile
unei persoane publice sau în cadrul unei conferințe de presă. Aceste informații sunt
protejate legal de acuza de calomnie.

40
  comentariul onest: constă în prezentarea unei opinii referitoare la activitatea unei
persoane publice, în cazul în care această opinie este susținută și argumentată.
În anul 2006 Parlamentul României a decis dezincriminarea penală a insultei și
calomniei, argumentele dezincriminării regăsindu-se în „Expunerea de motive” care a însoțit
proiectul de lege și fiind în număr de trei: (1) sub amenințarea permanentă a unei sancțiuni
penale libertatea de exprimare este afectată în mod semnificativ, căci impune o autocenzură a
unei persoane care ar trebui determinată doar de rațiuni etice, nu sancționatorii; (2) chiar dacă
se lezează demnitatea unei persoane prin exercitarea libertății de exprimare, indiferent de
prejudiciile cauzate, aplicarea unei pedepse penale este vădit disproporționată față de scopul
urmărit prin sancționarea unor astfel de fapte; (3) în caz de exercitarea abuzivă a libertății de
exprimare, persoana lezată are posibilitatea să obțină pe cale civilă repararea prejudiciului
suferit. Deci motivele pentru dezincriminarea condamnării penale a insultei și calomniei trimit
la apărarea libertății de exprimare și consideră pedeapsa penală una disproporționată în raport
cu greșeala constatată.
Un an mai târziu, în 2007, Curtea Constituțională a României a decis că această
abrogare a articolelor din Codul Penal referitoare la insultă și calomnie este neconstituțională,
deoarece încalcă mai multe articole din Constituția României, printre care cele referitoare la
protecția demnității omului (art. 1, alin. 3), dreptul la un proces echitabil (art. 21) și articolul
30, alin. 6, care prevede explicit că „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea,
onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine”. Însă, în urma deciziei
Curții Constituționale, Parlamentul României nu a modificat legislația în acord cu prevederile
Curții Constituționale, astfel că în practica juridică au apărut două curente de opinie opuse: (1)
unii care considerau că decizia Curții este cea care prevalează, și, în consecință, insulta și
calomnia trebuie condamnate; (2) alții pentru care articolele din Codul penal nu mai erau în
vigoare, astfel încât insulta și calomnia nu mai puteau fi incriminate.
În fața acestor consecințe contradictorii, Înalta Curte de Casație și Justiție va da o
decizie în anul 2010, prin care stabilea explicit că articolele 205 – 207 din Codul penal nu mai
sunt în vigoare, iar 3 ani mai târziu, în 2013, Curtea Constituțională revine cu o decizie care
declară neconstituțională decizia ICCJ, considerând că aceasta și-a încălcat atribuțiile!

41
Judecătorul Cristi Danileț a argumentat în favoarea deciziei Curții Constituționale, deoarece,
pe de-o parte, libertatea de exprimare nu este un drept absolut, iar „demnitatea omului este o
valoare supremă și e garantată” în Constituția României (art. 1, alin. 3). Judecătorul consideră
că pe calea unor procese civile se pot obține despăgubiri (daune morale), însă aceasta este o
formă de reparare a prejudiciului suferit, și nu o formă de ocrotire a demnității persoanei, așa
cum prevede Constituția. Pentru ca ocrotirea demnității persoanei să fie garantată, este nevoie
de incriminarea penală a celor două infracțiuni.
În anul 2016, senatoarea ALDE Cristiana Anghel a avut o propunere de reintroducere
în Codul penal a articolelor referitoare la insultă și calomnie. Propunerea a fost însă respinsă
de Parlamentul României.

Bibliografie recomandată:
Runcan, Miruna, A patra putere. Legislație și etică pentru jurnaliști, Editura Dacia, Cluj
Napoca, 2002.

42
 CAPITOLUL X
Responsabilitatea jurnalistului și viața privată

Părinții legislației referitoare la viața privată sunt 2 juriști americani: Samuel Waren și
Louis Brandeis, care au publicat în anul 1890 un articol referitor la necesitatea apariției unui
nou demers legislativ care să protejeze viața intimă a individului. Principiul care stă la baza
unui astfel de demers este cel referitor la libertatea negativă: sunt liber să fac tot ceea ce îmi
doresc până în momentul în care îngrădesc sau aduc atingere libertății celui de lângă mine. În
anul 1928 Louis Brandeis devine judecător la Curtea Supremă de Justiție a SUA și ia pentru
prima dată o decizie invocând încălcarea dreptului la viață privată, drept care s-ar regăsi în
spiritul Constituției Americane. În 1974 apare în SUA prima legislație federală referitoare la
protecția vieții private. Această legislație nu are în vedere informații false despre o anumită
persoană (acestea intră sub incidența calomniei), ci se referă la informațiile care nu au o
utilitate publică. Principiile legislației referitoare la viața privată sunt următoarele:
 Dreptul unei persoane de a dispune de propria intimitate câtă vreme nu produce efecte
negative asupra vieții altora;
 Dreptul cetățeanului de a avea acces la conținutul dosarelor sau bazelor de date (fie
publice sau private) în care se găsesc informații despre persoana sa;
 Dreptul cetățeanului de a refuza publicarea datelor din dosare personale;
 Obligația instituțiilor statului, în privința urmăririi persoanelor, în viața lor intimă, cu
mijloace obișnuite sau electronice – doar cu mandat din partea judecătorului sau
procurorului.
Valoarea dreptului la o viață privată este încălcată în anumite situații:
Intruziunea în viața privată se referă la o serie de fapte diverse care au ca punct comun
faptul că se desfășoară într-un spațiu privat (locuință, proprietăți sau instituții private), se
referă la acțiuni ce vizează realități intime (familie, prieteni, viața sentimentală etc.) sau se
referă la documente ce privesc o anumită persoană. Intruziunea presupune încălcarea vieții
private a unei persoane, fără acordul acesteia.
Dezvăluirea de fapte jenante se referă la informații ce aparțin trecutului sau

43
prezentului unei anumite persoane, ce pot fi obținute prin fotografiere, relatare, filmare, prin
accesul la documente private sau din dosare care sunt în posesia instituțiilor statului. Diferența
dintre calomnie și dezvăluirea de fapte jenante e dată de faptul că în primul caz avem de-a
face cu informații potențial false, care pot fi combătute prin probarea adevărului lor, pe când
în cel de-al doilea caz informațiile nu sunt false, dar nici nu sunt de interes public. Cazurile de
protecție a intimității se referă de cele mai multe ori la numele și imaginea delincvenților
minori, a victimelor catastrofelor naturale, ale accidentelor, violurilor, datele privind sănătatea
persoanei etc.
Punerea în lumină falsă și ficționalizarea constă în interpretarea incorectă a unor fapte
reale, adăugarea unor fapte reale la alte fapte care par credibile dar nu sunt adevărate sau
înlănțuirea unor evenimente imaginare care sunt plauzibile. În țările democratice legislația
tinde să-i protejeze pe jurnaliști în fața reclamanților, reclamantul fiind cel care trebuie să
dezvălui relele intenții ale jurnalistului, și nu jurnalistul cel care să-și probeze bunele intenții.
Ficționalizarea constă în obținerea unui neadevăr printr-o distanță impusă între titlul unui
articol și conținutul său sau între conținutul articolului și concluzia sa. Prin procesul de
ficționalizare se poate de asemenea inventa un subiect imaginar, din lipsă de subiecte.
O altă modalitatea de protejare a vieții private se referă la dreptul de publicare a
numelui și a imaginii. Acesta are următoarele caracteristici:
 are mai degrabă un caracter comercial decât unul de protecție propriu zisă a vieții
private;
 Acest drept se referă la folosirea numelui sau a imaginii unei persoane, fără acordul
acesteia, în anumite scopuri cu caracter comercial sau politic. Spre deosebire de
dreptul de autor, unde avem de-a face cu produsele unei activități intelectuale, aici
avem de-a face cu numele și imaginea unei persoane;
 spre deosebire de dreptul de autor, care poate fi moștenit, dreptul la nume și imagine
este valabil doar pe timpul vieții unei persoane și nu poate fi lăsat moștenire.
Bibliografie recomandată:
Runcan, Miruna, A patra putere. Legislație și etică pentru jurnaliști, Editura Dacia, Cluj
Napoca, 2002.

44
 CAPITOLUL XI
Reglementări legislative în domeniul audiovizualului

În majoritatea țărilor democratice există reglementări referitoare la domeniul audio-

vizual care funcționează după următoarele principii:
- distribuirea licențelor se face prin intermediul unei autorități unice care este supusă
controlului Parlamentului;
- autoritatea centrală mesajele și discursurile publice contracarând pirateria și oferind șanse
egale actorilor politici și sociali. Autoritatea propune măsuri anti-monopol și promovează
produsele culturale naționale, cele europene și pe cele ale minorităților naționale;
În România domeniul audio-vizualului este reglementat prin intermediul a două legi:
Legea audio-vizualului, adică Legea 48/1992, modificată prin legea 504/2002 și Legea
Societății Române de Radio (SRR) și Societății Române de Televiziune (SRTV). Legea
41/1994, modificată prin legea 469/2004.
Principiile legii audio-vizualului:
- primul articol al legii face distincția între selecția informației și cenzură: „Selectarea cu bună
credință a informației audiovizuale de către persoanele care sunt responsabile de conținutul
acesteia nu constituie cenzură.” Selecția informației poate fi făcută în următoarele situații:
- vătămarea demnității și onoarei unei persoane;
- defăimarea țării;
- mesaje care incită la rasism sau îndeamnă la discriminare (pe bază de religie, rasă,
sex etc.);
- informații secrete;
- materiale obscene sau care contravin bunelor moravuri;
- legea cuprinde și reglementări referitoare la spațiile publicitare. Publicitatea trebuie făcută în
spații adecvate și se prevăd pedepse în cazul publicității mascate. În timpul adoptării legii au
existat discuții cu privire la difuzarea de către TVR de clipuri publicitare în timpul filmelor.
- legea reglementează dreptul la rectificare și la replică. „Persoana care se consideră vătămată
într-un drept sau interes legitim printr-o comunicare audiovizuală are dreptul să ceară

45
rectificarea necesară, iar dacă aceasta I se refuză, poate cere dreptul la replică.”
- Consiliul Național al Audiovizualului (CNA) este autoritatea publică însărcinată cu punerea
în aplicare a prevederilor legii audiovizualului.
CNA-ul este compus din 11 membri, desemnați după cum urmează:
- 2 sunt numiți de președinte;
- 6 sunt numiți de Parlament;
- 3 sunt numiți de Guvern. Membrii numiți de Guvern sunt specialiști în domeniu, ceilalți nu
este necesar să fie.
Membrii CNA nu pot fi membri ai partidelor politice și nu pot ocupa alte funcții
publice sau private, în afară de funcții didactice în învățământul superior.
Responsabilitățile CNA-ului:
- eliberarea de licențe de funcționare pentru posturi de radio și TV;
- transmiterea informațiilor referitoare la calamități sau stări de necesitate;
- programarea și acordarea dreptului la replică;
- reglementarea și verificarea modului de sponsorizare a instituțiilor audiovizuale;
- stabilește duratele și condițiile de prezentare a programelor în timpul campaniilor electorale;
- supraveghează aplicarea măsurilor antimonopol. În acest sens, o persoană nu poate fi
investitor sau acționar major decât la o singură societate, iar la altele nu poate deține mai mult
de 20% din capital.
Capitolul sancțiuni:
Legea 48/1992 prevede sancțiuni cu amendă dar și cu privare de libertate. Legea din
2002 elimină pedeapsa cu privare de libertate, considerând că această pedeapsă îngrădește
libertatea de exprimare. Pedeapsa este păstrată într-un singur caz, atunci când e vorba de
posturi pirat care difuzează mesaje ce afectează siguranța națională.
Cazuri în care CNA poate da sancțiuni:
- pirateria: emisie fără licență proprie sau pe altă frecvență;
- defăimarea sau jignirea persoanei;
- defăimarea țării;
- mesaje discriminatorii, rasiste sau care incită la violență;

46
- dezvăluirea secretelor de stat este pedepsită cu închisoarea; emisiuni obscene sau contrare
bunelor moravuri.
SRR și SRTV au obligația de a transmite gratuit comunicatele și mesajele de interes
public ce vin din partea Parlamentului, Președinției, Guvernului și a Consiliului Suprem de
Apărare a Țării (CSAT).
Drepturile și obligațiile angajaților SRR și SRTV
- independența editorială prevede interzicerea exercitării constrângerilor fizice sau psihice
împotriva angajaților pentru a impune un anumit subiect sau a trata un subiect într-un anume
fel;
- obiectivitatea interzice atitudinea interesată în tratarea informației; știrile și informațiile ce
urmează a fi difuzate trebuie verificate, protecția sursei confidențiale și caracterul confidențial
al surselor e garantat prin lege, cu excepția cazurilor în care procurorul sau judecătorul o cere;
- dreptul la rectificare și la replică se cere în cazuri în care se difuzează informații eronate;
- dreptul de autor presupune că orice autor poate colabora cu alte publicații cu caracter
științific, cultural, literar etc., beneficiind de pe urma activității sale conform dreptului legii de
autor;
- buna credință în folosirea informației e obligatorie; informațiile pot fi obținute doar prin
mijloace legale și întrebuințarea lor nu poate fi făcută în scopuri particulare și interesate.
SRR și SRTV sunt conduse fiecare de către un consiliu de administrație care cuprinde
13 membri, aleși după aceleași principii ca și membrii CNA-ului:
- 1 numit de Președinte;
- 8 sunt numiți de Parlament (4 de Senat și 4 de Camera Deputaților);
- 1 de Guvern;
- 3 specialiști din cadrul instituțiilor respective (Radio sau TVR).
Atribuțiile consiliului de administrație:
- stabilirea structurii de organizare și de conducere a celor două instituții;
- stabilirea proiecțiilor bugetare și supravegherea executării lor;
- supravegherea efectuării investițiilor și a tranzacțiilor comerciale;
- stabilirea politicii de personal;

47
- stabilirea colaborărilor cu parteneri naționali și internaționali;
- elaborarea de regulamente de organizare și funcționare ale instituțiilor.

Bibliografie recomandată:
Runcan, Miruna, A patra putere. Legislație și etică pentru jurnaliști, Editura Dacia, Cluj
Napoca, 2002.

48
49
ANEXA 1

Statutul și Codul Deontologic al Jurnalistului

elaborat de Convenţia Organizaţiilor de Media
STATUTUL JURNALISTULUI

1. Profesiunea de jurnalist este libera si independenta, în concordanta cu principiile dreptului

la libera exprimare si ale dreptului la informatie, enuntate de Declaratia Universala a
Drepturilor Omului, de Conventia Europeana a Drepturilor Omului, de Constitutia
României, precum si de Codul Deontologic al Jurnalistului, ce face parte integranta din
prezentul Statut .

2. Jurnalist este acea persoana care exercita dreptul inviolabil la libera exprimare si a carei
principala sursa de venituri este obtinuta din realizarea de produse jurnalistice - fie ca
angajat, fie independent - indiferent de domeniul mass-media în care lucreaza (presa
scrisa, audiovizual, online, etc.).

3. Profesiunea de jurnalist este recunoscuta de organizatiile profesionale, patronale si

sindicale, semnatare ale acestui Statut.

4. Rolul, conduita profesionala, drepturile si obligatiile jurnalistului sunt prevazute în Codul

Deontologic al Jurnalistului, parte integranta a acestui statut.

5. Prevederile Codului Deontologic sunt liber consimtite de jurnalistii membri ai

organizatiilor profesionale, patronale si sindicale, semnatare ale acestui statut.

6. Implementarea prevederilor prezentului statut, precum si ale Codului Deontologic cade în

sarcina organului specializat al fiecarei organizatii semnatare.

7. Unitatea de implementare poate media orice litigiu dintre jurnalist si angajator.

8. Jurnalistul are dreptul sa se adreseze unitatii de implementare în litigiile dintre el si

angajator, referitoare la exercitarea profesiei.

50
9. Nici una dintre prevederile statutului, ale Codului Deontologic sau ale Contractului
Colectiv de Munca nu poate fi interpretata contrar principiilor internationale privitoare la
libera exprimare.

10. Jurnalistii ce nu sunt membrii nici uneia dintre organizatiile semnatare ale prezentului
statut vor putea depune o declaratie de acceptare a prevederilor acestuia la secretariatul
Conventiei Organizatiilor de Media.

11. În egala masura, prezentul statut este deschis spre aderare tuturor organizatiilor
profesionale, patronale si sindicale ale jurnalistilor ce nu au participat la elaborarea lui,
dar care se regasesc în prevederile acestuia.

CODUL DEONTOLOGIC AL JURNALISTULUI

Preambul

Prezentul Cod Deontologic a fost elaborat de organizaţiile membre în Convenţia

Organizaţiilor de Media. Prevederile prezentului Cod Deontologic sunt liber consimţite de
jurnaliştii membri ai organizaţiilor profesionale, patronale şi sindicale, semnatare ale
Statutului Jurnalistului, adoptat de către Convenţia Organizaţiilor de Media, la Sinaia, în
perioada 9-11 iulie 2004. Aplicarea prevederilor Codului Deontologic se va realiza prin grija
organelor specializate ale fiecărei organizaţii semnatare a Statutului Jurnalistului.

Interesul public

În cuprinsul prezentului Cod, notiunea de interes public va fi înteleasa pornind de la

urmatoarele premise:

 Orice chestiune care afectează viaţa comunităţii, este de interes public. Aceasta nu se
rezumă numai la aspectele politice, ci include orice altă împrejurare care prezintă
interese pentru comunitate.

 Interesul public nu priveşte doar ceea ce autorităţile consideră că este de interes

public.

51
  Modul în care funcţionează şi acţionează guvernul, autorităţile ori instituţiile publice,
precum şi orice altă entitate care utilizează bani publici sau care afectează interesul
comunităţii este de interes public major.

 Toate acţiunile, omisiunile, gesturile şi cuvintele demnitarilor, politicienilor şi ale

tuturor funcţionarilor publici legate de exercitarea funţiei lor sunt de interes public
major. Viaţa privată a acestora este de interes public, atunci când are relevanţă pentru
exercitarea funcţiei.

 Având în vedere contribuţia autorităţilor la gestionarea puterii şi a serviciilor publice,

critica adusă acestora se bucură de un interes public major.

 Atunci când nu există un interes public evident, libertatea de exprimare nu poate fi

limitată decât de interesul protejării unui alt drept fundamental.

 Orice informaţii privind încălcarea drepturilor omului - aşa cum sunt acestea definite
în documentele internaţionale ratificate de România - sunt de interes public major.

1. Rolul Jurnalistului
1.1. Jurnalistul este dator să exercite dreptul inviolabil la libera exprimare, în virtutea
dreptului publicului de a fi informat. Jurnalistul se bucură de o protecţie sporită în exercitarea
acestui drept datorită rolului vital, de apărător al valorilor democratice, pe care presa îl
îndeplineşte în societate.

1.2. Jurnalistul este dator să caute să respecte şi să comunice faptele - aşa cum acestea pot fi
cunoscute prin verificări rezonabile - în virtutea dreptului publicului de a fi informat.

1.3. Jurnalistul este dator să exprime opinii pe o bază factuală. În relatarea faptelor şi a
opiniilor, jurnalistul va acţiona cu bună credinţă.

1.4. Jurnalistul este dator să semnaleze neglijenţa, injustiţia şi abuzul de orice fel.

1.5. În demersul său de a informa publicul, jurnalistul este dator să reflecte societatea în
ansamblul şi diversitatea ei, acordând acces în presă şi opiniilor minoritare şi individuale.
Publicul are dreptul să cunoască nu numai informaţiile şi ideile primite favorabil sau cu
indiferenţă ori considerate inofensive, dar şi pe acelea care ofensează, şochează sau
deranjează.
Acestea sunt cerinţe ale pluralismului, toleranţei şi spiritului deschis, fără de care nu există
societate democratică.

1.6. Profesia de jurnalist implică drepturi şi obligaţii, libertăţi şi responsabilităţi.

52
2. Conduita profesională
2.1. Respectarea drepturilor omului. În exercitarea rolului său de garant al democraţiei, presa
are datoria primordială de a respecat drepturile omului. Astfel:

2.1.1. Jurnalistul este dator să respecte prezumţia de nevinovăţie.

2.1.2. Jurnalistul este dator să respecte viaţa privată a persoanei (inclusiv aspectele care ţin de
familie, domiciliu şi corespondenţă). Amestecul în viaţa privată este permis atunci când
interesul public de a afla informaţia prevalează. În acest context, este irelevant dacă o
persoană publică a dorit sau nu să dobândească această calitate. O activitate nu este privată
doar pentru motivul că nu este desfăşurată în public.

2.1.3. Jurnalistul este dator să ţină cont de interesul legitim al minorului. El va proteja
identitatea minorilor implicaţi în infracţiuni, ca victime sau ca autori, cu excepţia situaţiei în
care interesul public cere ca aceştia să fie identificaţi, sau la solicitarea expresă a părinţilor
sau a reprezentanţilor lor legali, în vederea protejării interesului superior al minorului.

2.1.4. Identitatea victimelor accidentelor, calamităţilor, infracţiunilor, cu precădere cele ale

agresiunilor sexuale, nu trebuie să fie dezvăluită, cu excepţia situaţiei în care există acordul
acestora sau când un interes public major prevalează. De acelaşi regim beneficiază şi
persoanele defavorizate (bolnavi, persoane cu dizabilităţi, refugiaţi etc.).

2.1.5. Jurnalistul este dator să nu discrimineze nici o persoană pe motive de rasă, etnie, religie,
sex, vârstă, orientare sexuală ori dizabilităţi şi să nu instige la ură şi violenţă atunci când
relatează fapte sau îşi exprimă opiniile.

2.2. Regulile redactării.

2.2.1. Informaţia trebuie delimitată clar de opinii. Jurnalistul va face demersuri rezonabile în
acest sens.

2.2.2. Jurnalistul va verifica informaţiile în mod rezonabil înainte de a le publica, şi va

exprima opinii pe o bază factuală. Informaţiile vădit neadevărate sau cele despre care
jurnalistul are motive temeinice să creadă că sunt false, nu vor fi publicate.

2.2.3. În chestiunile despre care relatează, jurnalistul trebuie să facă eforturi pentru a prezenta
punctele de vedere ale tuturor părţilor implicate.

2.2.4. Jurnalistul va respecta în redactare regulile citării. În cazul citării parţiale a unei
persoane, jurnalistul are obligaţia de a nu denatura mesajul acelei persoane.

2.3. Protecţia surselor

2.3.1. Jurnalistul are obligaţia de a păstra confidenţialitatea acelor surse care solicită să îşi

53
păstreze anonimatul sau a acelor surse a căror dezvăluire le poate pune în pericol viaţa,
integritatea fizică şi psihică sau locul de muncă.

2.4. Colectarea informaţiilor

2.4.1. Jurnalistul va obţine informaţii în mod deschis şi transparent. Folosirea tehnicilor
speciale de investigaţie este justificată atunci când există un interes public şi când informaţiile
nu pot fi obţinute prin alte mijloace. Se recomandă ca utilizarea tehnicilor speciale de
investigaţie să fie menţionată explicit în momentul publicării informaţiilor.

2.5. Abuzul de statut

2.5.1. Folosirea statutului de jurnalist pentru a obţine beneficii personale sau în favoarea unor
terţe părţi constituie o gravă încălcare a normelor etice şi este inacceptabilă.

2.5.2. Jurnalistul nu va accepta daruri în bani sau în natură sau orice alte avantaje care îi sunt
oferite în considerarea statutului său profesional.

2.5.3. Jurnalistul va evita să se afle într-o situaţie de conflict de interese. Se recomandă

separarea activităţilor editoriale ale jurnalistului de cele politice şi economice.

2.6. Independenţa
2.6.1. Jurnalistul îşi va exercita profesia conform propriei sale conştiinţe şi în acord cu
principiile prevăzute de Statutul Jurnalistului şi de prezentul Cod.

2.7. Corecţia erorilor. Dreptul la replică

2.7.1. Jurnalistul va corecta cu promptitudine orice eroare care apare în materialele sale.
Acolo unde consideră necesar, jurnalistul poate să publice şi scuze.

2.7.2. Dreptul la replică se acordă atunci când cererea este apreciată ca fiind îndreptăţită şi
rezonabilă.

3. Drepturile Jurnalistului
3.1. Jurnalistul este protejat de tratatele şi convenţiile internaţionale la care România este
parte şi care garantează libertatea de exprimare şi liberul acces la informaţii, precum şi la
toate sursele de informare.

3.2. Jurnalistul are dreptul de a se opune cenzurii de orice fel.

3.3. Protecţia secretului profesional şi a confidenţialităţii surselor este în egală măsură un

drept, dar şi o obligaţie a jurnalistului.

54
3.4. Jurnalistul are dreptul de a refuza orice demers jurnalistic împotriva principiilor eticii
jurnalistice sau a propriilor convingeri. Această libertate derivă din obligaţia jurnalistului de a
informa publicul cu bună credinţă.

3.5. În virtutea bunei practici de separare a activităţilor economice de cele

editoriale, jurnalistul are dreptul de a refuza să atragă contracte de publicitate sau sponsorizare
pentru instituţia de presă la care lucrează.

3.6. Jurnalistul se bucură, conform legii, de protecţia drepturilor de autor.

3.7. Jurnalistul îşi afirmă dreptul de a fi apărat de către instituţia de presă unde îşi exercită
profesia, precum şi de către asociaţia profesională or sindicală care îi reprezintă interesele
împotriva oricărei presiuni exercitate contra sa, de natură să determine o încălcare a conduitei
profesionale prevăzute de Statutul Jurnalistului şi de prezentul Cod Deontologic.

Prezentul Cod Deontologic este parte integranta a Statutului Jurnalistului adoptat de

catre Conventia Organizatiilor de Media, la Sinaia, în perioada 9 - 11 iulie 2004 .

55
ANEXA 2

COMUNICAT
Cod Deontologic Unic
Octombrie 2009
http://www.mediasind.ro/comunicate-1/coddeontologicunic

Presa din Romania si-a stabilit regulile dupa care o sa joace. Pentru prima oara,
reprezentantii a peste 20 de asociatii si institutii prezenti la cea de a treia reuniune a
Conventiei Organizatiilor de Media (COM) s-au pus de acord privind un set de reguli care
are sanse sa fie asumat de intreaga piata mass media.

Dezbaterile au avut loc in cadrul programului Autoreglementarea in media demarat in urma

cu un an si jumatate. In toata aceasta perioada, la setul de reglementari au lucrat
reprezentanti ai organizatiilor neguvernamentale de media, ai sindicatelor, ai organizatiilor
profesionale, ai patronatelor, autoritatilor publice, ale mediilor academice si chiar ai
publicului.

Toate aceste au ca rezultat un cod care unifica principiile deontologice pe care aceste
organizatii le promovau individual pana acum.

De asemenea s-a hotarat infiintarea unui Grup pentru Bune Practici Jurnalistice care va
incerca sa coalizeze toate fortele mass - media, de la jurnalisti si investitori, pana la analisti
si public.

Grupul isi propune sa contribuie la imbunatatirea calitatii actului jurnalistic prin semnalarea
publica a derapajelor de natura deontologica de care se fac responsabili jurnalistii si
companiile de presa si prin promovarea de programe de educatie in domeniul eticii
jurnalistice si al consumului de presa.

In perioada imediat urmatoare, organizatiile care au aderat deja la Codul Unic isi cauta aliati
in randul ziaristilor, patronilor si a altor ONG-uri.

Studiul sociologic privind autoreglementarea in mass-media din Romania, prima cercetare

stiintifica de acest gen, realizata de CJI si ActiveWatch – Agentia de Monitorizare a Presei,

56
cu sprijinul IMAS, poate fi accesat la http://www.cji.ro/articol.php?article=841 .

Gasiti atasat Codul deontologic unic, Documentul de pozitii privind Grupul pentru bune
practici jurnalistice si un document in lucru privind Certificatul de bune practici jurnalistice.

Reuniunea Conventiei Organizatiilor de Media cu tema ”Autoreglementarea in media -

Sesiune de lucru III” a fost organizata de Centrul pentru Jurnalism Independent,
ActiveWatch - Agentia de Monitorizare a Presei si Konrad Adenauer Stiftung - Media
Program. Evenimentul s-a bucurat de sprijinul oferit de Open Society Institute.

Reuniunea COM face parte din proiectul Media Self-Regulation at Work finantat de CEE
Trust - Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe.

CODUL DEONTOLOGIC UNIC

AL JURNALISTULUI DIN ROMÂNIA
2009

1. JURNALISTUL ŞI MASS-MEDIA
1.1 Jurnalistul este persoana care se ocupă de colectarea, fotografierea, înregistrarea,
redactarea, editarea sau publicarea de informaţii referitoare la evenimente locale, naţionale,
internaţionale de interes public, cu scopul diseminării publice, câştigându-şi traiul în
proporţie semnificativă din această activitate.
1.2. Jurnalistul îşi va exercita profesia în scopul servirii interesului public, conform propriei
sale conştiinţe şi în acord cu principiile prevăzute de normele profesionale şi prezentul Cod
Deontologic.
1.3. În accepţiunea acestui cod, mass-media reprezintă totalitatea mijloacelor de informare în
masă indiferent de platforma tehnologică, înfiinţate şi administrate în acest scop.

2. INTEGRITATE
2.1. Jurnalistul este dator să semnaleze neglijenţa, injustiţia si abuzul de orice fel.
2.2 Jurnalistul are dreptul de a fi informat, la angajare, asupra politicii editoriale a instituţiei
mass media.
2.3. Jurnalistul are dreptul de a se opune cenzurii de orice fel.
2.4. Jurnalistul are dreptul la clauza de conştiinţă. El are libertatea de a refuza orice demers
jurnalistic împotriva principiilor eticii jurnalistice sau a propriilor convingeri. Această

57
libertate derivă din obligaţia jurnalistului de a informa publicul cu bună-credinţă.
2.5. Implicarea jurnalistului în orice negocieri privind vânzarea de spaţiu publicitar sau
atragerea de sponsorizări este interzisă.

3. CONFLICTE DE INTERESE
3.1. Jurnalistul va evita să se afle într-o situaţie de conflict de interese. Instituţiile mass
media vor asigura jurnalistului un mediu de lucru în care se practică o separare totală a
activităţilor jurnalistice de cele economice.
3.2. Pentru a evita conflictele de interese, se recomandă ca jurnalistul să nu fie membru al
vreunui partid politic.
3.3. Jurnalistului îi este interzis să fie informator sau ofiţer acoperit al unui serviciu secret.
3.4. Jurnalistul trebuie să depună anual o declaraţie de interese la conducerea instituţiilor
mass-media la care este angajat sau cu care colaborează. Se recomandă ca mass-media să
facă publice online respectivele declaraţii. Jurnalistul poate decide unilateral să îşi facă
publică declaraţia de interese pe site-ul unei organizaţii profesionale.

4. CADOURI, SPONSORIZĂRI ŞI ALTE BENEFICII

4.1. Folosirea statutului de jurnalist şi a informaţiilor obţinute în exercitarea meseriei pentru
a obţine beneficii personale sau în favoarea unor terţe părţi este inacceptabilă şi constituie o
gravă încălcare a normelor deontologice.
4.2. Jurnalistul nu va accepta cadouri în bani, în natură sau orice alte avantaje care îi sunt
oferite pentru influenţarea actului jurnalistic. Se permite acceptarea de materiale
promoţionale sau a altor obiecte cu valoare simbolica. Dacă un jurnalist participă la deplasări
în interes de serviciu la care a fost invitat, va face publică modalitatea de finanţare a
deplasării.
4.3. În exercitarea profesiei şi în relaţiile pe care le întreţine cu autorităţile publice sau cu
diverse persoane juridice de drept privat (societăţi comerciale, fundaţii, asociaţii, partide,
etc), jurnalistului îi sunt interzise înţelegeri care ar putea afecta imparţialitatea sau
independenţa sa.

5. CORECTITUDINE
5.1. Jurnalistul care distorsionează intenţionat informaţia, care face acuzaţii nefondate,
plagiază, foloseşte fără drept fotografii sau înregistrări audio-video sau defăimează
săvârşeşte abateri profesionale de maximă gravitate.
5.2. Jurnalistul va atribui citatele cu acurateţe. Citatele trebuie să fie exacte, iar în cazul
citării parţiale, jurnalistul are obligaţia de a nu denatura mesajul persoanei citate.
5.3. În spiritul corectei informări a publicului, în cazul autorilor de produse jurnalistice care

58
nu deţin statutul de jurnalişti profesionişti, se impune precizarea statutului acestora.
5.4. Este obligatorie separarea clară a produselor jurnalistice de cele realizate în scop
publicitar. Materialele în scop publicitar vor fi marcate distinct şi vor fi prezentate astfel
încât să nu poată fi confundate cu cele jurnalistice.

6. VERIFICAREA INFORMAŢIILOR
6.1. Jurnalistul va face demersuri rezonabile pentru a verifica informaţiile înainte de a le
publica. Informaţiile false sau cele despre care jurnalistul are motive temeinice să creadă că
sunt false nu vor fi publicate.

7. RECTIFICAREA ERORILOR
7.1. Jurnalistul are datoria de a corecta cu promptitudine orice eroare semnificativă apărută
în materialele publicate.
7.2. Dreptul la replică se acordă atunci când cererea este apreciată ca fiind îndreptăţită şi
rezonabilă. Dreptul la replică se publică în condiţii similare cu materialul jurnalistic vizat, în
cel mai scurt timp posibil. Dreptul la replică poate fi solicitat în termen de 30 de zile
calendaristice de la apariţia produsului jurnalistic.

8. SEPARAREA FAPTELOR DE OPINII

8.1. În relatarea faptelor şi a opiniilor, jurnalistul va acţiona cu bună-credinţă.
8.2. Jurnalistul nu are dreptul să prezinte opinii drept fapte. Jurnalistul va face demersuri
rezonabile pentru a separa faptele de opinii.
8.3. Jurnalistul trebuie să exprime opinii pe o bază factuală.

9. VIAŢA PRIVATĂ
9.1. Jurnalistul este dator să respecte dreptul la viaţa privată şi demnitatea persoanelor
(inclusiv aspectele care ţin de familie, domiciliu şi corespondenţă).
9.2. Amestecul în viaţa privată este permis numai atunci când interesul public prevalează în
faţa protecţiei imaginii persoanei. În astfel de cazuri, îi este permis jurnalistului să prezinte
public fapte şi informaţii care privesc viaţa privată.

10. PROTECŢIA VICTIMELOR

10.1. Identitatea victimelor accidentelor, calamităţilor, infracţiunilor, cu precădere cele ale
agresiunilor sexuale, nu trebuie să fie dezvăluită, cu excepţia situaţiei în care există acordul
acestora sau al familiei (când persoana nu este în măsură să-şi dea acordul) sau când
prevalează interesul public. De acelaşi regim de protecţie a identităţii beneficiază şi
persoanele defavorizate (bolnavi, persoane cu dizabilităţi, refugiaţi, etc.).

59
11. PROTECŢIA MINORILOR
11.1. Jurnalistul va proteja identitatea minorilor implicaţi în evenimente cu conotaţie
negativă (accidente, infracţiuni, dispute familiale, sinucideri, etc), inclusiv ca martori. În
acest sens, înregistrările video şi fotografiile vor fi modificate pentru protejarea identităţii
minorilor.
11.2. Fac excepţie situaţiile în care interesul public cere ca minorii să fie identificaţi. De
asemenea, fac excepţie cazurile în care jurnalistul acţionează, cu acordul părinţilor sau
tutorilor, în interesul superior al minorului.

12. DETALIEREA ELEMENTELOR MORBIDE

12.1. Jurnalistul va evita descrierea detaliate de tehnici şi metode infracţionale, tehnici
suicidale, vicii şi nu va utiliza imagini violente şi alte elemente morbide. De asemenea,
jurnalistul va evita să provoace, să promoveze şi să dezvolte subiecte de presă pe marginea
unor evenimente morbide. Infracţiunile, crimele, terorismul, precum şi alte activităţi crude şi
inumane nu trebuie încurajate sau prezentate într-un mod pozitiv.

13. DISCRIMINAREA
13.1. Jurnalistul este dator să nu discrimineze şi să nu instige la ură şi violenţă. Se vor
menţiona rasa, naţionalitatea sau apartenenţa la o anumită comunitate (religioasă, etnică,
lingvistică, sexuală, etc) numai în cazurile în care informaţia este relevantă în cadrul
subiectului tratat.

14. PREZUMŢIA DE NEVINOVĂŢIE

14.1. Jurnalistul este dator să respecte prezumţia de nevinovătie, astfel încât nici un individ
nu va fi prezentat drept făptuitor până când o instanţă juridică nu se va fi pronunţat, printr-o
decizie definitivă şi irevocabilă.
14.2. Nu se vor aduce acuzaţii fără să se ofere posibilitatea celui învinuit să îşi exprime
punctul de vedere. În cazul unor păreri divergente, jurnalistul va da publicităţii punctele de
vedere ale tuturor părţilor implicate.

15. PROTECŢIA SURSELOR

15.1. Jurnalistul are obligaţia de a păstra confidenţialitatea surselor în cazul în care acestea
solicită acest lucru, dar şi în cazul în care dezvăluirea identităţii surselor le poate pune în
pericol viaţa, integritatea fizică şi psihică sau locul de muncă.
15.2. Protecţia secretului profesional şi a confidenţialităţii surselor este în egală măsură un
drept şi o obligaţie al jurnalistului.

60
16. TEHNICI SPECIALE DE COLECTARE A INFORMAŢIILOR
16.1. Ca regulă generală, jurnalistul va obţine informaţii în mod deschis şi transparent.
Folosirea tehnicilor speciale de investigaţie jurnalistică este justificată atunci când există un
interes public şi când informaţiile nu pot fi obţinute prin alte mijloace.
16.2. Utilizarea tehnicilor speciale de investigaţie trebuie să fie menţionată explicit în
momentul publicării informaţiilor.

61
 CONVENTIA ORGANIZATIILOR DE MEDIA DIN ROMANIA
AUTOREGLEMENTAREA IN MASS MEDIA

- DOCUMENT DE POZITIE –

ORGANIZAREA GRUPULUI PENTRU BUNE PRACTICI

JURNALISTICE

Octombrie 2009

Prezentul document a fost elaborat in cadrul reuniunii Conventiei Organizatiilor de Media,

desfasurata la Bucuresti, in zilele de 23 - 24 octombrie.

La reuniune au participat reprezentantii organizatiilor membre COM, Asociatiei Jurnalistilor

din Romania si ai Federatiei Romane a Jurnalistilor MediaSind.

Participantii au convenit asupra urmatoarelor principii de organizare a GRUPULUI

PENTRU BUNE PRACTICI JURNALISTICE (mecanismul de implementare a setului unic
de documente de autoreglementare):

Misiunea

GRUPUL PENTRU BUNE PRACTICI JURNALISTICE isi propune să contribuie la

imbunatatirea calitatii actului jurnalistic prin semnalarea publica si sanctionarea morala a
derapajelor de natura deontologica de care se fac responsabili jurnalistii si companiile de
presa si prin promovarea de programe de educatie in domeniul eticii jurnalistice si al
consumului de presa.

Componenta GRUPULUI PENTRU BUNE PRACTICI JURNALISTICE

Grupul va fi compus din toate organizatiile care adopta Codul de bune practici. Fiecare
organizatie va fi reprezentata de o persoana in cadrul Grupului.

Criterii de aderare la codul unic si la GRUPUL PENTRU BUNE PRACTICI

JURNALISTICE

62
Grupul este format, in primele 6 luni de functionare, dintr-un comitet de initiativa. Acestia
vor deveni membri fondatori ai Grupului la infiintarea legala a acestuia. Pot adera companii
de presa si organizatii neguvernamentale de media (asociatii, fundatii) si sindicate.

Aderarea la comitetul de initiativa se face pe baza urmatoarelor documente:

- cerere tip de adeziune semnata si stampilata;
- 2 recomandari de la oricare dintre organizatiile membre in Conventia
Organizatiilor de Media, AJR, CRP sau MediaSind (in momentul infiintarii legale,
recomandarile vor fi date de organizatiile membre in Grup);
- o copie dupa actele constitutive ale asociatiei sau companiei.

Organizarea GRUPULUI PENTRU BUNE PRACTICI JURNALISTICE

Dupa infiintare, Grupul va lua decizii printr-o comisie compusa din reprezentanti ai
profesiei, ai societatii civile si ai publicului.

Obiectivul principal al activitatii comisiei va fi respectarea Codului Deontologic Unic,

recunoascuta printr-un Certificat de Bune Practici Jurnalistice.

Atributiile principale ale comisiei sunt: analizeaza incalcarile codului si comunica public
concluziile acestor analize.

Grupul va elabora o carta a consumului de presa.

Certificatul de Bune Practici Jurnalistice (CBPJ)

Ce este

O dovadă a faptului că mass-media (publicaţia scrisă, postul TV sau radio sau web-site-ul)
care îl deţine impune (prin reglementări interne, prin atitudinea managementului şi prin
practica de zi cu zi) respectarea CDU (Codul Deontologic Unic) de către angajaţi şi
colaboratori şi, pe cale de consecinţă, este o sursă de informare publică respectabilă şi
credibilă.

Cui se acordă

Produselor jurnalistice care aparţin unor membri ai Grupului.

63
De asemenea ar putea fi acordat doar unui produs anume (supliment, secţiune, emisiune etc.)
publicat într-o astfel de media care nu solicită certificarea integrală.

În ce condiţii se acordă

1. Publisherul este membru al Grupului.

2. Publisherul solicită acest certificat pentru respectivul produs sau mass-media.

3. În cazul în care solicitarea este pentru certificarea integrală a unei mass-media publisherul
se obligă să facă distincţia clară între produsele jurnalistice şi alte produse (divertisment,
ficţiune, artă etc.) publicate şi care nu respectă CDU.

Cum se foloseşte de către deţinător

Principala utilizare a CBPJ va fi pentru creşterea brandului prin asociere (asemănător cu

BRAT dar cu impact incomparabil mai mare la public). Astfel:
- produsul certificat CBPJ, va putea fi marcat corespunzător;
- se va putea uza de CBPJ în toate acţiunile şi toate formele de promovare, construcţie
de brand etc., atât ale produsului cât şi ale publiserului;
- va putea fi folosit de publisher ori de câte ori consideră că este nevoie să-şi
demonstreze buna-credinţă, inclusiv în justiţie.
Avantaje

1. De fiecare dată când va fi promovat CBPJ, el va promova şi ideile care stau la baza
întregii nostre acţiuni. Prin promovarea CDU şi a spiritului său, CBPJ devine un mijloc ideal
de educare a publicului pentru a discerne, aprecia şi căuta produsele media de calitate în
defavoarea celor de tip tabloid.

2. Va permite elaborarea unei politici de sancţionare concretă – complemetară blamării

publice – din partea Comisiei împotriva celor care încalcă CDU:

- Va putea fi elaborat un sistem de puncte de penalizare (asemănător sancţiunilor de

circulaţie), care să poată duce, dacă este cazul, inclusiv la retragerea CBPJ. De ex.: 3 puncte
pentru orice abatere de la CDU cu posibilitatea de reducere până la 1 punct în caz de
circumstanţe atenuante (condiţii speciale în care s-a produs abaterea, acţiunea ulterioară cu
bună-credinţă pentru corectare etc.) dar şi de majorare nelimitată în caz de circumstanţe
agravante (recidivă, încercarea de a obţine nemeritat avantaje competitive sau câştiguri

64
materiale directe, încercarea de intimidare a părţii vătămate etc.). Punctele se cumulează şi,
la 40 de puncte/an se retrage CBPJ. Punctele se prescriu după un an.

- Un produs căruia i-a fost retras CBPJ va putea fi re-certificat numai după ce publisherul
aduce dovezi convingătoare că a depus eforturi concrete pentru remiederea problemelor care
au dus la retragerea CBPJ.

Un produs căruia i-a fost retras CBPJ pentru a treia oară nu va mai putea fi certificat
niciodată.

- Comisia ar putea face publică în permanenţă (on-line) situaţia „punctajului” fiecărui produs
certificat, alcătuind clasamente şi/sau ataşând punctajului un calificativ. De ex.: 0-6 pcte/an =
EXCELENT, 7-12 pcte/an = FB, 13-20 pcte/an = B, 21-30 pcte/an = S, peste 30 pcte/an =
NS.

65
ANEXA 3

Codul deontologic al ziaristului,

adoptat de Clubul Român de Presă
https://www.paginademedia.ro/2010/05/codul-deontologic-al-ziaristului-adoptat-de-clubul-roman-de-presa

PREAMBUL.
Clubul Român de Presă reprezentat de peste 20 de case editoriale care cuprind cele mai
importante instituţii mass media naţionale (presă scrisă, televiziuni, radiouri şi agenţii de
presă) numărând circa 20.000 de ziarişti, membri ai tuturor asociaţiilor de presă din România,
propune introducerea unui Cod etic al ziariştilor şi instituirea unui Consiliu de onoare care să
urmărească respectarea normelor deontologice. Regulamentul de organizare şi funcţionare al
Consiliului de onoare face obiectul unui document separat.

Potrivit Constituţiei României, libertatea de exprimare a opiniilor, în scris, prin imagini sau
prin alte mijloace de comunicare în masă este garantată. Cenzura de orice fel este interzisă
(art. 30). Dreptul presei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi
îngrădit. Autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure
informarea corectă a cetăţenilor (art. 31).

Ziarist profesionist este persoana care are drept ocupaţie principală şi retribuită presa,
posesoare a unei cărţi de presă recunoscută de una din organizaţiile profesionale, respectiv,
orice reporter, redactor, fotoreporter, grafician de presă, secretar de redacţie, şef de secţie sau
departament, redactor-şef sau adjunct, director de publicaţie, radio sau televiziune, cu o
vechime minimă în presă de un an (perioadă ce reprezintă stagiul în această activitate). În
virtutea libertăţii de expresie, ziaristul are dreptul de a critica argumentat, atât Puterea, cât şi
Opoziţia, considerând drept unic criteriu de judecare a faptelor raportarea lor la legile ţării şi
la principiile morale.

Publicitate

Articolul 1. Ziaristul are datoria primordială de a relata adevărul, indiferent de consecinţele ce

le-ar putea avea asupra sa, obligaţie ce decurge din dreptul constituţional al publicului de a fi
corect informat.

Articolul 2. Ziarisul poate da publicităţii numai informaţiile de a căror veridicitate este sigur,
după ce în prealabil, le-a verificat, de regulă, din mai multe surse credibile.

Articolul 3. Ziaristul nu are dreptul să prezinte opiniile sale drept fapte. Ştirea de presă trebuie

66
să fie exactă, obiectivă şi să nu conţină păreri personale.

Articolul 4. Ziaristul este obligat să respecte viaţa privată a cetăţenilor şi nu se va folosi de

metode interzise de lege pentru a obţine informaţii sau imagini despre acestea. Atunci când
comportamentul privat al unor personalităţi publice poate avea urmări asupra societăţii,
principiul neintruziunii în viaţa privată ar putea fi eludat. Este preferabil [sic] ca minorii,
bolnavii şi victimele unor infracţiuni să beneficieze de păstrarea confidenţialităţii identităţii.
Se va [sic] menţiona rasa, naţionalitatea, apartenenţa la o anumită minoritate (religioasă,
lingvistică, sexuală) numai în cazurile în care informaţia publicată se referă la un fapt strict
legat de respectiva problemă.

Articolul 5. Ziaristul va da publicităţii punctele de vedere ale tuturor părţilor implicate în

cazul unor păreri divergente. Nu se vor aduce acuzaţii fără să se ofere posibilitatea celui
învinuit să-şi exprime punctul de vedere. Se va avea în vedere respectarea principiului
prezumţiei de nevinovăţie, astfel încât nici un individ nu va fi catalogat drept infractor, până
când o instanţă juridică nu se va pronunţa. Se va evita publicarea comentariilor şi luărilor de
poziţie asupra unor cauze aflate pe rol în justiţie. Aceasta nu exclude relatările obiective
asupra faptelor în evoluţia lor. Ziaristul nu se substituie instituţiilor şi puterilor publice.

Articolul 6. Ziaristul va păstra secretul profesional privind sursele informaţiilor obţinute

confidenţial. Este la latitudinea propriei sale conştiinţe [sic] să respecte confidenţialitatea
surselor, chiar în faţa justiţiei. Confidenţialitatea surselor de informaţii este garantată de
reglementările internaţionale la care România este parte.

Articolul 7. Ziaristul are responsabilitatea civică de a acţiona pentru instaurarea justiţiei şi

dreptăţii sociale. În cazurile în care are ştiinţă de abuzuri sau încălcări ale legilor, potrivit
clauzei de conştiinţă [sic!; folosire greşită a termenului], ziaristul are dreptul de a refuza orice
ingerinţă care să-i influenţeze decizia.

Articolul 8. În exercitarea profesiei şi în relaţiile pe care le întreţine cu autorităţile publice sau

cu diverse societăţi comerciale, ziaristului îi sunt interzise orice înţelegeri care ar putea afecta
imparţialitatea sau independenţa sa.

Articolul 9. Ziaristul care distorsionează intenţionat informaţia sau face acuzaţii nefondate
săvârşeşte abateri profesionale de maximă gravitate.

Articolul 10. Ziaristul are datoria de a face corecţiile necesare în cazul în care din vina sa vor
fi date publicităţii informaţii inexacte.

67
 BIBLIOGRAFIE
Aristotel, Etica Nicomahică, Editura IRI, București, 1998.
Bertrand, Claude-Jean, Deontologia mijloacelor de comunicare, Institutul European,
Iaşi 2000.
Coman, Mihai, Mass-media în România post-comunistă, Editura Polirom, Iași, 2003
Chelcea, Septimiu, Opinia publică. Strategii de persuasiune și manipulare, Editura
Economică, București, 2006.
Cross, R. C. & A.D. Woozley, Plato’s Republic - a Philosophical commentary, The
Macmillan Press L.T.D., 1964.
Deaver, Frank, Etica în mass-media, Editura Silex, București, 2004.
Gross, Peter, Colosul cu picioarele de lut, Editura Polirom, Iași, 1999.
Gross, Peter, Mass-media și democrația în țările Europei de Est, Editura Polirom, Iași, 2004.
Guthrie, W. K. C., Sofiștii, Editura Humanitas, București, 1995.
Kant, Immanuel, Întemeierea metafizicii moravurilor, Editura Humanitas, București, 2007.
Keane, John, Mass-media și democrația, Institutul European, Iași, 2000.
Lipmann, Walter, Opinia publică, Comunicare.ro, București, 2009.
Marin, Ion & Ana Cristina Popa, Dicționar juridic și Deontologic pentru jurnaliști, Editura
Dobrogea, Constanța, 2013.
Mill, John Stuart, Utilitarismul, Editura Alternative, București, 1994.
Mureșan, Valentin, Utilitarismul lui John Stuart Mill, Editura Paideia, București, 2003.
Mureșan, Valentin, Comentariu la Republica lui Platon, Editura Metropol, București, 2000.
Mureșan, Valentin, Etica lui Aristotel, Editura Universității din București, 2011.
Platon, Apologia lui Socrate, în Opere, vol. I, Editura Științifică și Enciclopedică, București,
1985.
Platon, Republica, în Opere, vol.V, Editura Stiințifică și Enciclopedică, București, 1986.
Pop, Doru (ed.), Mass-media și democrația, Editura Polirom, Iași, 2001.
Popa, Dumitru-Titus, Deontologia profesiunii de ziarist, Editura Norma, București, 2000.
Popescu, Cr is ti a n F lo ri n, Ma nu al de j ur na l is m . Tehnicile colectării informaţiei.

68
Jurnalism specializat. El e m e nt e de e t i că ju r n al is t ic ă ş i le g is la ţ i e a p re s e i ,
E d. Tritonic, Bucureşti, 2004.
Runcan, Miruna, A patra putere. Legislație și etică pentru jurnaliști, Editura Dacia, Cluj
Napoca, 2002.
Sartori, Giovanni, Homo Videns. Imbecilizarea prin televiziune și post-gândirea, Editura
Humanitas, București, 2006.
Șandru, Daniel & Sorin Bocancea (coord.), Mass-media și democrația în România
postcomunistă, Institutul European, Iași, 2011.
Vlastos, Gregory, Socrate. Ironist și filosof moral, Editura Humanitas, București, 2002.

69