CAPITOLUL 1.

APARIŢIA ŞI CONSACRAREA
RETORICII JURIDICE

§ 1.1 Noţiuni introductive

§1.2 Concepţia sofistă cu privire la retorică
§1.3. Contribuţiile lui Platon şi Aristotel la consacrarea ştiinţei retoricii
în Antichitatea şi concepţiile ulterioare referitoare la importanţa şi
scopul acesteia

OBIECTIVE

 însuşirea definiţiei retoricii juridice;

 cunoaşterea celor mai importante teorii privind problematica
întemeierii acestei ştiinţe ;
 să cunoască condiţiile care au favorizat apariţia şi dezvoltarea
elocvenţei în Grecia antică
 să precizeze care au fost principalii oratori ai Greciei antice şi contribuţiile
lor la dezvoltarea Retoricii
 să cunoască perspectiva introdusă de Platon şi Aristotel în conceperea şi
practicarea Retoricii
 să-şi însuşească dimensiunile Retoricii practicate în Evul mediu, în
Renaştere şi în Epoca modernă
 să cunoască schimbările intervenite în discursul retoric al

1
 § 1.1 Noţiuni introductive

Din dovezile istorice administrate a rezultat că retorica, arta de a vorbi cu elocinţă sau de
a organiza un discurs, era cunoscută şi practicată de toate marile civilizaţii ale Antichităţii:
chineză, indiană şi arabă, toate anterioare culturii greceşti (espre care se spune că a constituit
leagănul actualei culturi şi civilizaţii europene). Elemente de retorică apar în opera lui Confucius
(551-479 a.n.Chr.) sub forma retoricii nominaliste.
În spaţiul european, apariţia propriu-zisă a Retoricii, înţeleasă ca elocvenţă, este
localizată temporal în secolele V-IVa.n.Chr., mai precis în Sicilia, fapt consemnat de Marcus
Tulius Cicero (filosof, orator, scriitor şi om politic roman, 106-43 a.n.Chr.) şi întărit de Herodot
şi mai ales de Diodor din Efes.
Conform legendei, prin anii 485 a.n.Chr., doi tirani sicilieni, Gelon şi Hieron, făceau
deportări şi transferări din populaţia Siracuzei aducând în loc mercenari. Când aceştia au fost
răsturnaţi şi când se dorea revenirea populaţiei pe locurile avute anterior, procesele pentru
recâştigarea drepturilor de proprietate se desfăşurau cu o mare frecvenţă. Aceste procese,
stimulate şi de dezvoltarea democraţiei, erau de un tip nou. Ele mobilizau numeroşi juri
populari în faţa cărora, pentru a câştiga, trebuia să fie convingător. Tucidide, dar şi Homer,
narează nenumărate situaţii în care eroii sunt prezentaţi perorând, susţinând în mod persuasiv
anumite discursuri. La acel moment, elocinţa acestora nu se desfăşura după o anumită tehnică
oratorică, ci era mai mult o improvizaţie a unor talente înnăscute.
Conform filosofului grec Aristotel (383-322 a.n.Chr.) inventatorul retoricii ar fi fost
Empedocle din Agrigent (490-430. a.n.Chr) un distins filosof, medic, poet şi om politic care a
jucat un rol important în viaţa politică şi socială a cetăţii sale. Printre acţiunile sale ca şef al
fracţiunii populare, a abolit Senatul, a respins tirania ce i se oferise şi a adoptat o constituţie
democratică. Un asemenea succes nu ar fi fost posibil în absenţa unui talent oratoric autentic.
Empedocle împărtăşea învăţătura sa fie în discuţii ocazionale, fie în intervenţiile periodice din
agora a căror punere în scenă era pregătită în detaliu: apărea înveşmântat într-o haină de
purpură, cu fruntea încununată şi îşi făcea apariţia într-un car tras de patru catâri albi.
De la acelaşi Aristotel aflăm că, alături de Empedocle, alţi specialişti în arta cuvântului
au fost Conax şi Tissis, aceştia având o contribuţie importantă la dezvoltarea elocinţei: că au
subliniat valoarea şi semnificaţia persuasiunii şi au scos în evidenţă o serie de aspecte legate de

2
ceea ce este verosimil, văzut ca o refacere mentală, după reguli fixe şi valabile pentru toate
minţile, a unor situaţii la care nu au fost martori direcţi.
De multe ori, în instanţă, judecătorul trebuie să decidă cu privire la anumite fapte pe care
nu le cunoaşte decât din datele contradictorii ale părţilor şi ale martorilor, iar soluţia sa va fi
determinată nu de cunoaşterea adevărului, ci de reconstrucţia lui cea mai verosimilă.
Datorită importanţei şi eficacităţii sale, elocinţa (elocvenţa) a devenit rapid obiect de
învăţământ şi una din formele de instruire a cetăţenilor în Atena, care a fost principala cetate a
demos-ului antic, elocinţa devenind o „armă” absolut necesară în democraţie. Un membru al
Adunării Poporului nu se putea impune decât prin elocvenţă, prin calităţile sale de orator şi
putere de convingere. Atenianul chemat în faţa unei instanţe judecătoreşti, pentru a-şi creşte
şansele de câştig, trebuia să apară secundat de un co-apărător, adică o persoană care intervine
pentru altul pledându-i cauza, sau să apeleze la serviciile unui logograf, o persoană care, în
schimbul unei remuneraţii, redacta discursuri care să ajute la obţinerea câştigului de cauză.
Datorită situaţiilor concrete în care erau necesare discursurile au apărut:
a) retorica judiciară (referitoare la justiţie, la echitate şi dreptate);
b) retorica deliberativă (sau politică);
c) retorica demonstrativă (epidictică).
În timp de primele două au caracter practic, al treilea gen îşi propunea ca scop crearea
unei atmosfere propice pentru sprijinirea sau combaterea unei teze (a unei idei).
Discursurile judiciare erau, de regulă, de ordin privat, şi se ţineau în faţa unor instanţe
judecătoreşti, cele politice se ţineau în faţa Senatului sau a Adunării Poporului (Ecclesia) şi
ultimele, discursurile epidictice aveau de regulă un caracter ezoteric, fiind destinate unor iniţiaţi.

§1.2 Concepţia sofistă cu privire la retorică

Sofiştii au fost primii profesori de retorică la Atena care urmăreau obţinerea virtuţii şi a
înţelepciunii (sophia), care erau considerate superioare celui al retorilor. La sofişti, virtutea şi
înţelepciunea vizau însă doar scopuri imediate: abiliatea practică de a vorbi şi de a acţiona ca
membru al familiei şi al societăţii, obţinerea succesului în dispute pe baza unor argumente
înşelătoare care au doar o aparenţă de adevăr şi reducerea la tăcere a interlocutorului.
Dacă, anterior apariţiei lor, educaţia primită de copiii şi tinerii atenieni consta din citire,
scriere, elemente de calcul, recitări, cântece şi cântat la liră, educaţie ce dura până la 14 ani,
continuându-se cu exerciţiile de gimnastică şi peste perioada adolescenţei, sofiştii au fost primii
care au profesat ştiinţa vieţii practice. În accepţia lor, învăţătura trebuia axată pe „sfatul cel bun”
3
(eubulia) pentru a-ţi putea conduce mai bine casa şi pentru a putea trata treburile publice prin
arta cuvântului (Cf. Platon, Protagoras şi Aristofan, Norii).1 Personajul Socrate din dialogurile
platonice spune: „Protagoras din Abdera, Prodicos din Keos şi atâţia alţii ştiu ca în legăturile lor
particulare să convingă pe oamenii din vremea lor că ei nu vor fi nicicând în stare să-şi conducă
nici familia, nici patria, dacă nu vor veni la şcoala lor”.2
Datorită sofiştilor, retorica începe să se impună ca tehnică de folosire a elementelor şi
regulilor discursului, în scopul de a convinge interlocutorul de justeţea cauzei pe care o susţine.
Iar părţile componente ale unui discurs retoric, folosite încă din antichitate, sunt: exordiul
(introducere, prefaţă), naraţiunea (descrierea, expunerea), argumentarea, digresiunea şi epilogul
(peroraţia).
Sofistul Protagoras din Abdera (481-411 a.n.Chr.) a fost autorul a două lucrări –
Antilogiile şi Arta de a discuta – în care îşi expune metoda sa dialectică (înţeleasă ca tehnică sau
artă a dialogului). Conform acestui filosof în orice problemă există două puncte de vedere
opuseşi trebuie să facem în aşa fel incât să triumfe opinia mai slabă în detrimentul celei mai tari.
Pornind de la acest punct de vedere, erau căutate argumentele necesare atât pentru susţinerea cât
şi pentru respingerea opiniilor.
Un alt sofist important, care a adus contribuţii în domeniul elocinţei epideictice a fost
Gorgias din Leontinoi (483-375 a.n.Chr.), sicilian prin naştere, care oferea, în schimbul unei
remuneraţii importante, lecţii solicitate de tineretul de elită din cetăţile greceşti. Discursurile sale
abundau de cuvinte rare (şi strălucitoare) şi figuri de stil, termeni arhaizaţi, expresii poetice,
epitete şi metafore îndrăzneţe, ca de pildă „un Ares înnăscut”, în loc de curajos înnăscut şi multe
altele.
Însă de departe cel mai renumit orator al Antichităţii, considerat reprezentant de vază al
elocinţei deliberative (politice) pentru toate veacurile de până acum, a fost Demostene (384-322
a.n.Chr.). Discursurile sale vizau, în majoritatea lor, binele cetăţii. Folosea des paradoxuri pentru
a susprinde auditoriul şi a-l determină să urmărească cu atenţie sporită argumentarea oratorului.
De exemplu, în Filipica întâia întâlnim afirmaţia paradoxală că ceea ce le-a adus atenienilor
nenorocirea până atunci, le va putea aduce în viitor salvarea prin ei şi numai în ei, fiind
suficient să aibă voinţă, căci atunci răul se va transforma în bine, iar nenorocirea în fericire şi
succes.
Exordiul discursului este concis pentru a canaliza rapid atenţia auditoriului şi a nu o
pierde ulterior, expunerea este clară şi precisă, iar concluzia este sugerată, din când în când, de
însăşi conţinutul expunerii, cu mult înainte de a ajunge la final. Această situaţie îi impune să

1
Voicu, Victor- Retorică, curs, 2008, p. 3.
2
Platon – Protagoras,
4
recurgă la o serie de peroraţii înainte de peroraţia finală, care, pentru efect maxim, este totdeauna
gravă, scurtă şi poruncitoare.

§1.3. Contribuţiile lui Platon şi Aristotel la consacrarea

ştiinţei retoricii şi concepţiile ulterioare referitoare la importanţa şi
scopul acesteia

Retorica este o disciplină care a apărut din necesităţi practice iar, prin contribuţiile lui
Platon şi Aristotel, a fost ridicatăla rangul de ideal formativ moral şi politic, o adevărată teorie a
comunicării şi argumentării, o ştiinţă a persuasiunii care va viza omul în întreaga sa
complexitate socială3.
Platon (427-347 a.n.Chr.) a conferit Retoricii dimensiunea morală şi responsabilitatea pe
care o incumbă actul vorbirii. Conform opiniei sale, în opoziţie cu sofiştii, orice discurs trebuie
să aibă drept finalitate obligatorie demonstrarea adevărului. Astfel, retorica platoniciană, spre
deosebire de retorica superficială a sofiştilor, al cărei obiectiv era doar reuşita în viaţa practică,
este numită o retorică „bună”, de drept şi adevărată, care nu este alta decât cea filosofică.
Punctul de vedere dominant al antichităţii greceşti cu privire la Retorică se regăseşte şi la
Aristotel (383-322 a.n.Chr.). În viziunea sa retorica are în vedere arta vorbirii cotidiene, dar şi a
discursului politic, fapt pentru care multe din observaţiile sale rămân valabile. În trecerea de la o
idee la alta se folosea de argumentare şi de o demonstraţie specifică bazată pe entimemă care este
o formă de silogism văzut ca un raţionament al posibilului clădit pe opinie, un raţionament
construit pe baza unor premise probabile şi care este întrebuinţat nu pentru transmiterea
cunoştinţelor, ci pentru convingerea oamenilor. Retorica devine facultatea de a descoperi ceea
ce, în fiecare caz în parte, poate deveni folositor pentru a persuada. Tehnica sa nu este dată
drept general-valabilă, ci argumentele depind de orator, de capacitatea sa dar şi de nevoia de a se
adapta la public.

În Antichitatea târzie (epoca şcolii alexandrine, sec. I a.n.Chr - sec. VI p.n.Chr.) şi mai
ales în epoca medievală, Retorica dobândeşte noi dimensiuni. În Evul Mediu şi în Renaştere,
rămâne un ideal formativ, dar într-un alt sens decât cel din antichitate. Talentul oratoric nu mai
înseamnă erudiţie – care presupune cultură, multilateralitate – ci se rezumă la cel literar, iar
teoria argumentării se reduce la o structură a limbajului discursiv (logic). Retorica tinde acum să
3
Victor Voivu – Curs de retorică, 2008, p. 5.
5
se transforme dintr-o ştiinţă a argumentării şi persuasiunii, într-o simplă tehnică a discursului
literar bazată pe câteva reguli şi figuri stilistice pe care oratorul (sau autorul) urmează să le
înveţe. Concomitent, accentul se mută pe o nouă valoare, pe evidenţa faptelor, ideilor sau
sentimentelor a căror constatare este considerată suficientă fără a se mai folosi de un anumit
instrument argumentativ. Imperativul evidenţei se impune mai ales în secolele XVI-XVII, fie sub
forma evidenţei personale (a protestantismului), fie sub forma evidenţei raţionale (a
cartezianismului), fie sub forma evidenţei sensibile (a empirismului).
În aceste condiţii, elocinţa consta doar în a lua cunoştinţă de gândirea care se naşte în noi
şi în a o stăpâni, iar adevărul era prezentat ca şi cum ar fi descoperit de interlocutor. Datorită
specificului său, retorica a fost racordată marilor interese, tendinţe şi aspiraţii ale fiecărei
generaţii, ale fiecărui popor sau ale fiecărei epoci. Întotdeauna retorii au participat la dezbaterile
de idei, Retorica fiind o prezenţă activă în şi prin istorie. Iar menţinerea ei de-a lungul secolelor
şi mileniilor a fost posibilă tocmai ca urmare a capacităţii de adecvare a regulilor sale la diverse
conţinuturi, ea însăşi fiind recunoscută ca un mare cod al conotaţiei.
Urmare a acestei situaţii, în contemporaneitate modelele retorice şi-au extins influenţa
asupra comunicărilor speciale, asupra limbajelor diverselor domenii de activitate ca: limbajul
politicii, al sportului etc. Aceasta este o dovadă a mutării interesului retoricii spre pragmatic.
Persuasiunea este acum acceptată ca act raţional menit să emoţioneze. Elocvenţa se impune nu
numai pentru a comunica idei, ci mai ales pentru a trezi pasiuni, dispoziţii şi ţeluri. În timp ce
retoricile clasice cultivau cu prioritate arta de a vorbi frumos (elocutio), noua retorică pune
accent pe arta de a combina părţile discursului propriu-zis (dispozitio) şi pe arta de a găsi
argumente (inventio). În contemporaneitate Retorica se prezintă, înainte de toate, ca teorie a
structurilor argumentative, întrucât adevărul nu trebuie doar demonstrat ci şi comunicat şi, mai
ales, acceptat. Iar formularea şi enunţarea lui este o comunicare făcută nu doar unui public de
specialişti dispuşi să cedeze în faţa demonstraţiei.

Întrebări de autoevaluare:
1. Explicaţi care sunt condiţiile care au favorizat apariţia şi dezvoltarea elocvenţei în Grecia
antică
2. Precizaţi structura unui discurs retoric şi principalele tipuri de discursuri practicate în
antichitate.
3. Care au fost principalii oratori ai Greciei antice şi contribuţiile lor la dezvoltarea Retoricii?
4. Care este perspectiva introdusă de Platon şi Aristotel în conceperea şi practicarea Retoricii?
5. Care sunt noile dimensiuni ale Retoricii practicate în Evul mediu, în Renaştere şi în Epoca
modernă?

6
 CAPITOLUL II
CARACTERISTICILE, SCOPUL ŞI FUNCŢIILE RETORICII

Retorica investighează calea prin care se instituie convingeri în public, iar discursul
retoric realizează persuadarea acestuia fie prin comunicare, fie prin seducţie, fie prin incitare.
Punctul de plecare al retoricii este o problemă soluţionabilă neunivoc, fiind prezentă în
orice domeniu în care demonstraţia nu se aplică. În adevăr, nu orice este demonstrabil; dacă
adevărul propoziţiei „7– 2 = 5” poate fi demonstrat, există şi aserţiuni (de tipul: „P.N.L. sau
P.S.D etc., reprezintă interesele şi idealurile de prosperitate ale românilor”) a căror demonstrare
este îndoielnică. Astfel de probleme reţin atenţia Retoricii care, spre deosebire de Logică –
interesată de raţionamentul demonstrativ, este interesată de şi studiază raţionamentul retoric
bazat pe consens, procedeu prin care „altcineva” (publicul) e dirijat continuu să-şi asume
adevărul probabil, adică acel adevăr pe care-l concep (sau îl trăiesc) oamenii ca fundament sau
drept convingere pentru întemeierea atitudinilor, comportamentelor şi acţiunilor.
Intenţia retorului nu se rezumă însă doar la rezolvarea unor astfel de probleme, ci vizează
întemeierea soluţiei lui în aşa fel încât să-l determine pe interlocutor, afectiv şi logic, să-şi asume
valoarea respectivei soluţii. Întemeierea (sau justificarea) reprezintă procedura de apărare sau
susţinere a opiniilor prin raportarea lor la temeiuri sau raţiuni. În cazul în care obiectul opiniei
este o judecată (= un enunţ care oferă informaţii despre stări de fapt), întemeierea trebuie să
explice de ce această informaţie este socotită corectă. Calitatea unei opinii de a fi întemeiată nu
exclude însă posibilitatea ca ea să fie corectată sau revizuită. Aşa că opiniile despre fapte pot fi,
concomitent, şi failibile.

7
 În cazul unui discurs retoric, întemeierea, care vizează să-l determine pe altul să accepte
o idee sau o acţiune, înseamnă persuasiune (originar = „sfătuire”, dar una interesată, cu caracter
de dirijare).
Dirijabilitatea discursului retoric impune nuanţarea unor aspecte legate de intenţia (sau
interesul) utilizatorului, în funcţie de care se realizează şi o clasificare a discursurilor.
Când cineva utilizează un discurs prin care propune publicului să-şi asume împreună
soluţia opinabilă la o problemă argumentativă, ne aflăm în faţa unui discurs retoric comunicativ.
În acest caz se impune ca credinţa sau convingerea lăuntrică a utilizatorului să fie însuşită de
„celălalt” prin mijlocirea argumentărilor folosite de utilizator.
Asumarea respectivă presupune şi o conştientizare de către public a rezonabilităţii
soluţiei propuse, de către orator, rezonabilitate pe baza căreia se realizează un consens între cei
doi termeni ai relaţiei de comunicare. Rezultatul este o opinie-convingere.
Pentru a se realiza persuadarea şi asumarea este necesară şi cerinţa credibilităţii;
mânuitorul discursului trebuie să aibă şi credibilitate la publicul din faţa sa sau să o obţină pe
parcursul desfăşurării discursului. Iar una din căile de obţinerea a credibilităţii este priceperea de
aplicare a tehnicilor retorice în contextul respectării principiilor retorice.
Sunt şi situaţii când utilizatorul discursului retoric urmăreşte asumarea a ceva anume
numai de către public (nu neapărat împreună) dar în folosul utilizatorului. Astfel de discursuri
sunt numite seductive. Seducerea urmăreşte premeditat dominarea personalităţii publicului,
ataşarea acestuia la idealurile altuia sau altora, prin mijlocirea aparenţei argumentelor. Astfel de
discursuri promovează valorile preponderent afectiv, urmăresc atragerea simpatiei publicului şi,
de regulă:
- sunt scurte;
- sunt foarte atent întocmite;
- sunt aparent argumentate;
- sunt difuzate direct sau sub formă de zvonuri;
- sunt repetate chiar de mii de ori cu ajutorul unor tehnici sofisticate.
Un exemplu: clipul publicitar „Parfumul trupului meu” prezentat de o persoană feminină
agreabilă.
Rezultatul: sute de mii (chiar milioane) de naivi ajung să adopte idei şi atitudini practice
adeseori potrivnice propriilor interese cognitive, afective sau pragmatice.
Interesele sunt şi discursurile retorice incitative bazate pe exacerbarea şi exaltarea unor
resentimente, prejudecăţi sau stări emotive şi care se finalizează cu proclamări sentenţioase,
dincolo de înţelegere şi care exercită un fel de presiune cvasi-irezistibilă asupra publicului.

8
 Exemple: „Zdrobiţi orânduirea cea cruntă şi nedreaptă/Ce lumea o împarte în mizeri şi
bogaţi” (M. Eminescu, Împărat şi proletar).
Sau: „Hai la lupta cea mare/Rob cu rob să ne unim” (Internaţionala);
Sau: „Nu vrem investiţii străine, căci nu ne vindem ţara!”
Seducerea şi incitarea, sunt varietăţi ale discursului retoric manipulator, împotriva căruia
s-au revoltat gânditori ai tuturor vremurilor, de la Socrate până în timpurile noastre. Totuşi, în
toate timpurile a fost prezent (încă la Ulise şi Ghilgameş), iar în viziunea civilizaţiei
contemporane ocupă un loc important. Experţii contemporani în domeniul manipulării dispun de
variate mijloace pentru:
- a sprijini politici diferite;
- a inventa personalităţi pozitive sau negative;
- a crea imagini favorabile sau nefavorabile unor state, naţiuni sau organizaţii;
- a spori consumul de idei sau de lucruri.
Pe scurt, în discursul persuasiv-comunicativ domină argumentarea rezonabilă care
conduce la convingeri; în discursul seductiv domină argumentarea afectivă care conduce la
comportamente aparent rezonabile; în discursul incitativ domină cultivarea emoţiilor care conduc
la reacţii nerezonabile, la instalarea în public a unei tensiuni emoţionale care să-l determine să se
comporte cum îi sugerează oratorul.
Respectivele specii de discursuri retorice nu sunt însă separate în mod absolut. În
realitate, ele se sprijină reciproc, situaţie ce face foarte dificilă distincţia între comunicare,
seducţie şi incitare. Separarea se impune totuşi cu necesitate întrucât în timp ce discursul
persuasiv bazat pe o comunicare autentică este orientat spre interesul publicului (cu prioritate),
seducţia şi incitarea urmăresc formarea (pregătirea) publicului în aşa fel încât să ştie, să
dorească, să creadă sau să acţioneze în interesul utilizatorului discursului (= autor sau
cuvântător).
Exemplu: Discursul unui om politic trebuie
- să respecte disciplina de partid, care îi cere o anumită atitudine într-o situaţie concretă;
- să-şi respecte convingerile, interesele şi idealurile proprii;
- să respecte promisiunile făcute electoratului;
- să asigure succesul partidului (şi al său!) în viitoarele alegeri;
- să dovedească ataşamentul la interesul întregii naţiunii;
- să-i satisfacă pe cei care-l susţin.
Apar în acest caz întrebările: poate el să „comunice” ci această eterogenitate? Poate
discursul lui să aibă ca efect o „asumare comună” (împreună cu …) a tuturor acestor variate

9
intenţii? Evident că nu: unele vor fi persuadate prin comunicare, altele vor fi persuadate prin
seducţie, iar altele prin incitare.
Aşa că, pentru a trezi interesul, oratorul se vede obligat, în toate cazurile asemănătoare cu
cel de mai sus, să apeleze la toate căile şi mijloacele de creare a contextului cognitiv şi afectiv
necesar.
Indiferent de tipul discursului, pentru obţinerea persuasiunii, se impune:
a) stabilirea modului de alegere şi formulare a argumentelor capabile să susţină şi să
determine publicul să aleagă, între soluţiile probabile ale unei probleme cu rezolvare neunivocă,
pe cea dorită de orator;
b) cercetarea componentelor discursului, a ordinei lor, în funcţie de obiectivul urmărit;
c) clarificarea metodologică privind folosirea figurilor de stil şi a tropilor sub aspectul
funcţiilor retorice ale acestora;
e) identificarea mijloacelor extralingvistice care ar putea contribui la atingerea eficientă a
obiectivelor retorice: comunicare, seducţie sau incitare.
Precizare: fiecare specie de discurs retoric solicită, dincolo de principiile strategice
generale, un set de tehnici şi reguli proprii. De exemplu, regula: „A nu spune decât atât cât crezi
că trebuie pentru a câştiga publicul în favoarea ta” nu poate fi valabilă pentru discursul
persuasiv-comunicativ, dar aplicarea ei este necesară în seducţie.

*
De asemenea, indiferent de tipul de discurs, în faţa utilizatorului apar o serie de cerinţe ce
trebuie respectate. Una din ele este regula limitei de detecţie: pentru a domina publicul,
sensibilitatea cogn-afectivă a utilizatorului (orator, autor) trebuie să fie totdeauna mai mare decât
a acestuia.
Consecinţe:
a) cu cât diferenţa de sensibilitate e mai mare în favoarea utilizatorului, cu atât creşte
reacţia de răspuns prin comportament a publicului. (Observaţie: respectiva consecinţă este
valabilă numai în discursul oral);
b) se cere ca sensibilitatea să rămână constantă pe toată durata discursului (lucru dificil
de respectat din variate motive: oboseală, constituţia fizică sau psihică, diferiţi factori
perturbatori);
c) există o limită de detecţie a „sensibilităţii” publicului, dincolo de care discursul devine
abuz (retoricism) declanşator de insatisfacţie. Limita respectivă este numită blocaj retoric şi este
folosită în discursul judiciar, politic şi diplomatic.
Conform tradiţiei, un discurs retoric, pentru a persuada, trebuie:

10
 a) să placă;
b) să instruiască;
c) să determine asumări şi atitudini.
Plăcerea o asigură limbajul.
Pentru crearea unor figuri stilistice cu funcţii instructive, limbajul poate fi folosit şi ca
mijloc pentru formularea unor expresii lingvistice ce pot transmite: ironii, insinuări sau aluzii.
Pe lângă acestea, discursul retoric mai vizează:
a) să instaureze, să întărească, să slăbească sau să înlăture opinii, caz în care este
comunicativ;
b) să instaureze, să întărească, să slăbească sau să înlăture impresii, caz în care este
seductiv;
c) să provoace emoţii, caz în care este incitativ.
Atât opiniile, cât şi impresiile şi emoţiile sunt condiţionate, din punct de vedere subiectiv,
de motive. O conduită motivată nu este însă şi explicată cauzal.
Pentru seducţie şi incitare motivarea este suficientă. Dar, pentru instaurarea unor opinii,
simpla sugerare a unui motiv nu mai este suficientă, ci se impune apelul la justificare şi la
explicaţie. Apoi, trebuie avut în vedere că o motivaţie, pentru a fi declanşatoare de asumări şi
atitudini conştientizate, trebuie să includă şi nevoile (trebuinţele).
În acest context, încă Retorica clasică sugera că se impune o argumentare motivaţională
bazată pe o scalare argumentativă ce se desfăşoară, cu prioritate, la nivel raţional.
Discursurile retorice ce urmăresc seducţia sau incitarea nu mai apelează la argumente
raţionale (un discurs care incită la violenţă, de exemplu – care este un mijloc optim de împlinire
a scopurilor egocentrice ale unei persoane – ar fi lipsit de eficienţă dacă ar apela la argumente
raţionale). Şi aceasta întrucât discursul seductiv şi incitativ nu vizează realizarea comunicării, ci
doar o impresie comunicativă şi crearea unei tensiuni emoţionale. De exemplu: în negocieri,
persuasiunea comunicativă este inutilă; importantă este seducerea (fie că e vorba de negocieri
economice sau politice).
Aşadar, pentru a obţine adeziuni:
Discursul comunicativ instruieşte;
Discursul seductiv pseudoinstruieşte;
Discursul incitativ blochează instrucţia.
Primul instituie stări cogn-afective, al doilea instituie stări afectogene, al treilea instituie
stări emotive.

11
 Întrebare: Ce se urmăreşte, în fapt, prin expunerea unui discurs retoric?
Principalul scop este convingerea, în sens de recunoaştere, de către adresantul
discursului, a adevărului declarat de utilizator. Aceasta poate fi obţinută cu ajutorul propoziţiilor
doveditoare, pur raţional care apar drept temeiuri logice pentru ceea ce trebuie dovedit, dar şi cu
ajutorul propoziţiilor doveditoare de natură motivaţională care apar numai ca temeiuri
psihologice pentru ceea ce trebuie dovedit.
În ambele cazuri este prezentă deducţia, dar o deducţie fondată pe factori extraraţionali
nu poate fi demonstrativă.
Situaţiile respective impun realizarea unei distincţii între convingerea ca recunoaştere a
adevărului cunoscut, prezentă, de regulă, în demersurile ştiinţifice şi în comunicările ştiinţifico-
filosofice şi convingerea ca modalitate opinabilă, bazată pe temeiuri psihologice (motivaţionale,
teologice, axiologice, normative etc.) şi care vizează fie persuasiunea prin comunicare efectivă,
fie persuasiunea printr-o comunicare aparentă proprie seducţiei şi incitării.
Exemplu: Descrierea selectivă a vizitei de lucru a primului ministru într-o localitate
anume, sau a persoanelor oficiale la aniversarea zilei naţionale, este seducere; lansarea de
sloganuri propagandistice, afirmări sau negări absolute care înlocuiesc judecata şi bunul simţ
înseamnă incitare.
Aceste trei cazuri, deşi diferite, sunt totuşi forme ale discursului retoric şi, în practică,
după cum am mai văzut, interferează.
Precizare: când elementul seductiv, de pildă, este folosit ca procedură necesară obţinerii
persuasiunii, acesta este considerat justificabil; dimpotrivă, extinderea seducţiei în detrimentul
persuadării, este considerată imoralitate (dar, de puţine ori se ţine seama de această observaţie, în
numele eficienţei).

*
Încă de la apariţie (aproximativ 500 ani în urmă), Retorica a intrat în dialog cu celelalte
componente ale vieţii spirituale şi ale vieţii sociale în genere. Încă din antichitatea elenă ea s-a
manifestat ca un fenomen cultural implicat în practica conducerii, în dezvoltarea gândirii sau în
cultivarea comportamentului etic.
Ca urmare, înţeleasă ca disciplină a elaborării şi structurării discursului în conformitate
cu o finalitate necesară, Retorica se impune şi prin funcţiile care îi activează şi îi explică
suportul ideatic.
1) Principala funcţie a retoricii este aceea de a convinge (= funcţia persuasivă), constanta
principală a discursului retoric fiind folosirea cuvintelor de către actanţii umani în scopul
formării de atitudini sau al incitării la acţiune a altor actanţi umani.

12
 Persuasiunea se raportează însă la o multitudine de contexte în care primează factori
logici, psihici sau de limbaj. Ca urmare, orice discurs este menit să influenţeze publicul (o
persoană, un micro sau un macrogrup) într-un fel anume:
a) influenţare eminamente cognitivă;
b) influenţare preponderent emoţională;
c) influenţare cogn-afectivă.
Aceasta din urmă este specifică discursului retoric propriu-zis bazat pe o comunicare
autentică, iar persuadarea, ca dimensiune retorică a fost şi este nelipsită în:
- activităţile din instanţa de judecată;
- alegerile electorale;
- propaganda politică;
- campaniile publicitare;
- procesul instructiv-educativ;
- dirijarea maselor;
- războiul psihologic ş.a.m.d.
Iar rezultatul practicilor retorice poate fi consensul sau dezacordul.
2) Funcţia euristică (gr. heuriskein = a afla) identifică şi angajează demersul retoric –
indiferent de climatul social – într-o argumentare logică cu un amplu suport ideatic. Prin această
funcţie, demersul respectiv se înscrie într-o construcţie intelectuală ce vizează descoperirea
adevărului.
3) Funcţia hermeneutică, obligă pe autorul unui discurs:
a) să explice cu claritate principalele componente ale discursului său;
b) să demonteze resorturile teoriilor adverse.
4) Funcţia critică impune o analiză reflexivă a discursului, o disecare minuţioasă a
acestuia, în vederea asigurării unei rigurozităţi pertinente problemei cercetate.
5) Funcţia metalingvistică (gr. meta = în afară, după) este o consecinţă a faptului că
retorica este un „limbaj despre limbaj”. Metalimbajul retoric presupune cunoaşterea şi
conştientizarea valorii cuvintelor.
Orice forţă socială care urmăreşte câştigarea şi păstrarea puterii, orice macro sau
microgrup, orice individ ce speră să obţină ceva într-un context relaţional interuman, nu poate să
nu facă apel la capacitatea cogn-afectivă a limbajului, care este un element sine-qua-non al
oricărui discurs. Fraza, scrisă sau vorbită, dacă îndeplineşte anumite condiţii, poate să
influenţeze – pozitiv sau negativ – o persoană, un micro sau macrogrup, poate să instaureze sau
să schimbe mentalităţi, opţiuni, atitudini, comportamente, ideologii, concepţii. Dar, tot fraza
poate produce ilaritate, sau atitudini reprobative.

13
 Pe scurt, cuvântul este, oricând şi în orice împrejurare sau situaţie, o armă mai redutabilă
decât multe altele. Interesantă în acest context este afirmaţia lui Nichita Stănescu conform căreia
„cuvintele sunt foarte asemănătoare cu fiinţele, sunt chiar fiinţele”. Constatarea e mai veche;
pentru vechii greci, de exemplu, Cuvântul (logos-ul) era, concomitent, formă de exprimare, dar
şi raţiunea, inteligenţa sau sensul existent în ordinea profundă a Fiinţei.
Valoarea cuvântului – îndeosebi a Cuvântului divin – transpare şi în creştinism. În
Vechiul Testament de exemplu, sunt prezentate variate ipostaze ale cuvântului, de tipul
următoarelor:
„Aşa va fi cuvântul Meu – care iese din gura Mea; el nu se întoarce către Mine fără să
dea rod, ci el face voia Mea şi îşi îndeplineşte rostul lui” (Isaia).
„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”.
Evident, simpla utilizare a cuvintelor nu este suficientă pentru persuadare. Într-un limbaj
retoric autentic, mesajul însuşi motivează şi impune autoritatea unei întemeieri ideatice fără de
care comunicarea nu poate relaţiona structurile generate de cuvinte, semne şi înţelesuri proprii
celor ce participă la schimbul de idei.
Urmare a acestei situaţii, Retorica s-a bucurat încă din antichitate de un regim privilegiat
şi rămâne o cale importantă de comunicare şi nu de puţine ori, de comuniune. Şi, condiţiile
fundamentale ale actului retoric propriu-zis sunt: să informeze, să dovedească şi să obţină
asumarea.

Teste de autoevaluare:

1. Care este scopul discursului retoric şi ce implicaţii poate avea asupra publicului?
2. Precizaţi deosebirea dintre raţionamentul retoric şi cel demonstrativ.
3. „Opinia – convingere” ca rezultat al consensului dintre public şi orator.
4. Convingerea – ca principal scop al discursului retoric. Deosebirea dintre „convingerea ca
recunoaştere a adevărului” şi „convingerea ca modalitate opinabilă”.
5. În ce condiţii un discurs retoric poate fi considerat comunicativ?
6. Seducţia şi incitarea – forme ale discursului retoric manipulator. (Caracteristici şi efecte)
7. Precizaţi deosebirea dintre discursul retoric comunicativ şi cel manipulator şi dificultatea
separării lor absolute (exemplificaţi).
8. Motivaţia ca element condiţional al opiniilor. Motivaţie şi trebuinţe.
9. Ce impune regula limitei de detecţie şi care sunt consecinţele sale?
10. Care sunt funcţiile Retoricii?

14
 CAPITOLUL III
PRINCIPIILE RETORICE

1. Raportul Logică-Retorică
Prin definiţie, omul este o fiinţă raţională, iar instrumentul (organonul)
prin care contemplă, descoperă, valorizează şi decide pe baza cunoaşterii, este
gândirea. Ştiinţa care cercetează acest instrument (pentru numirea căruia
grecii aveau termenul logos) este Logica, al cărei principal obiectiv este studiul
inferenţelor (= operaţie logică de derivare a unui enunţ din altul) în vederea
realizării unei distincţii riguroase între:
- inferenţele valide care conduc cu necesitate de la cunoştinţe adevărate
la cunoştinţe adevărate şi
- inferenţele nevalide care pot duce la cunoştinţe false, deşi pleacă de la
cunoştinţe adevărate.
Logica este o ştiinţă formală care vizează nu conţinutul propoziţiilor unui
raţionament, nici al termenilor ce alcătuiesc propoziţiile respective, ci doar
conexiunile formale dintre aceste elemente structurale şi, mai ales, modalitatea
de inferare (derivare); de exemplu, dacă premisele (propoziţiile) unui
raţionament sunt luate ca adevărate prezumtiv, şi dacă inferenţa este validă
(dacă respectă legile formale de construcţie), atunci, conform prezumţiei
iniţiale, şi concluzia este cu necesitate adevărată, indiferent de conţinutul ei.
Aşa că Logica nu decide dacă o propoziţie este adevărată sau falsă în
raport cu explicaţia ci, pornind de la un anumit număr de enunţuri calificate
deja ca adevărate sau false, urmăreşte să arate pe baza căror combinaţii între
ele ajung enunţurile respective la consecinţe formale necesare sau la
contradicţii.
Raţionarea respectivă se face în concordanţă cu forme, structuri, operaţii
şi legi (principii) care sunt generale şi necesare gândirii. Ele nu pot fi create de
cineva sau distruse de altcineva. Afirmaţii ca: „viaţa are logica ei”, „politica are
propria-i logică” se referă, fiecare, la un specific al ordinii lucrurilor, dintr-un
domeniu sau altul, nu la ordinea formală discursivă care este aceeaşi în orice
gândire normală.
Fireşte, în practică nu există gândirea ca gândire, ci gândirea cuiva
determinat, a unui subiect anume care gândeşte despre ceva într-un limbaj

15
oarecare. Aceasta este forma „existenţială” a gândirii care are un conţinut
cognitiv particular (concret). Enunţurile: „cred că mâine va ploua”, „protonul
este o particulă elementară”, sunt, evident, cunoştinţe care au o formă logică
propoziţională, dar sunt de specii diferite.
Prin analogie, şi Retorica – privită ca teorie generală a discursului –
analizează condiţiile şi mijloacele generale de convingere prin discursul
comunicativ, seductiv sau incitativ. Dar, ca şi obiectul de studiu al Logicii,
acest discurs nu există ca atare decât formal căci, practic, el se manifestă în
diverse specii: filosofic, ştiinţific, politic, juridic, religios, moral.
Pe de altă parte, discursul retoric este implicat în toate domeniile de
activitate socială şi la toate nivelele: în diplomaţie, în jurnalistică, în
învăţământ, în reclamă şi publicitate, în literatură, în campaniile electorale, în
relaţiile interpersonale ale vieţii cotidiene.
Raportul Logică-Retorică poate fi discutat şi dintr-un alt unghi de vedere.
Am văzut că problema centrală a Logicii este validitatea. Operaţiile logice sunt
valide dacă satisfac anumite cerinţe între care unele au un grad de
generalitate maximă. Aceste cerinţe sunt exprimate de principiile logice.
În sens propriu, prin principiu se înţelege o lege de maximă generalitate
ce stă la baza celorlalte legi dintr-un domeniu al cunoaşterii. Aşa este, de
exemplu, principiul cauzalităţii ce stă la baza unei mulţimi de legi ştiinţifice
care exprimă raporturi cauzale determinate; la fel, în morală vorbim de
principiul moral în sens de cea mai generală lege ce reglementează acţiunile
morale.
Corespunzător, prin principiu logic se înţelege o lege de maximă
generalitate din care derivă celelalte legi şi reguli logice şi care asigură
validitatea operaţiilor logice cu propoziţii şi termeni. Principiile logice sunt:
principiul identităţii, principiul necontradicţiei, principiul terţului exclus şi
principiul raţiunii suficiente. Aceste principii sunt particularizate, de legile şi
regulile logice, la diferite operaţii logice.
Spre deosebire de discursul logic, discursul retoric are în vedere
aplicarea principiilor retorice asupra unui limbaj care transmite gândirea unui
subiect (sau opinia sa) către altcineva, în vederea asumării. Dacă Logica
vizează raţiunea justificatoare întru validitatea inferenţelor, Retorica descrie
modul cum trebuie folosite principiile sale în direcţia instaurării gândirii (sau a

16
opiniei rezonabile a) unui subiect în conştiinţa altuia. Iar principiile retorice
sunt: principiul alegerii, principiul comunicării, principiul atitudinii implicate şi
principiul etic.

2. Principiul alegerii

Spiritualitatea umană se manifestă pe două planuri distincte dar

indisolubil legate: psihicul şi logicul. În absenţa unuia din acestea, omul nu
mai poate fi om: în afara logicului, psihicul este animal; în afara psihicului,
logicul este calculator. Aceste planuri ale spiritualităţii, la care se adaugă
limbajul şi acţiunea, asigură specificitate şi unicitate fiinţei umane.
Şi, totuşi, aproape în orice clipă omul se află în situaţia de a alege între
alternative, adică de a fi altul; alegem între credinţă religioasă şi ateism, alegem
cariera de profesor sau de jurist sau de diplomat etc. dintre multe altele. Apoi,
odată făcută alegerea, apar alte situaţii alegătoare: dacă am optat pentru
cariera juridică, va trebui să alegem între judecător, avocat, procuror etc.
Conform logicii, în alegere funcţionează principiul noncontradicţiei şi al
terţului exclus: A . A; A v A (Nu se poate în acelaşi timp A sau nonA; A sau
nonA). Exemplu: Nu se poate să fii în acelaşi timp şi credincios şi ateu; sau
una sau alta. Logica nu indică însă care alternativă să fie aleasă, de ce să fie
aleasă, cine să aleagă, în ce scop sau când să aleagă. Dar nici nu este străină
(logica) de rezolvarea alegerilor. Când spunem „alegere raţională”, subînţelegem
că a avut loc o „alegere conformă cu principiile logice”.
Nu întotdeauna însă se întâmplă aşa ceva; dacă cineva etichetează
alegerea altcuiva drept „iraţională”, etichetarea respectivă poate fi şi rezultat nu
al unei eventuale încălcări a principiilor logice, ci al faptului că el s-a bazat pe
alte criterii decât alegătorul. De exemplu, dacă o persoană alege jocul pe
calculator în locul unei prelegeri, alegerea sa poate fi etichetată de diverse
persoane fie raţională, fie iraţională în funcţie de situaţia şi credinţa
etichetatorului.
Aceasta înseamnă că atât în alegere cât şi etichetarea ei (ca inteligentă,
oportună, justă, bună, rea, curajoasă, proastă, perversă etc.) intervin şi factori
psihici, precum şi – de la situaţie la situaţie – factori morali, economici,
juridici, politici etc.

17
 Termenii alegerii aşadar (ateu şi credincios, carieră intelectuală şi carieră
comercială ş.a.m.d.) nu sunt total exteriori de cel ce alege; nu atât factorii
obiectivi l-au constrâns la alegerea făcută, ci mai ales criterii ce provin din
psihicul său.

*
Aceeaşi situaţie este şi în cazul problemelor care au soluţii cu mai multe
alternative şi care sunt specifice discursului retoric. Astfel de probleme, numite
probleme argumentative neconstrângătoare, permit cel puţin două soluţii, iar
alegerea se face în funcţie de opţiunile generate de subiectivitatea celui ce
intenţionează să rezolve problema (= retorul).
Soluţionarea respectivă nu o face însă doar pentru el, ci vizează şi
comunicarea, în vederea atragerii şi a altora la soluţia sa. În context retoric,
comunicarea în forma monologului retoric. Înainte de a-l adresa, autorul
discursului:
a) gândeşte subiectul tratat;
b) îşi fixează problemele temei aduse în discuţie, din care alege pe cele a
căror soluţii sunt mai convenabile pentru subiectul tratat;
c) dintre soluţiile posibile, alege pe aceea care poate fi argumentată cu
succes. Iar succesul constă în asumarea de către auditor a soluţiei respective.
Aşadar, în discursul retoric, alegerea premergătoare expunerii este o
căutare de argumente prin intermediul cărora unilateralitatea valorică se vrea
instituită ca valoare generală. Exemplu: enunţul „Premierul a spus că ţara
noastră este alterată grav de fenomenul corupţiei” are – în cazul logicii
bivalente – două unilateralităţi valorice care sunt, de fapt, două adevăruri
unilaterale şi anume:
a) „Premierul a spus adevărul” = adevărul unilateral al lui A;
b) „Premierul a minţit” = adevărul unilateral al lui B.
Odată asumate, soluţiile respective devin valori cu caracter de
certitudine pentru subiecţii respectivi (cel puţin aşa ar trebui să fie).
În context retoric, orice opinie dintr-un discurs apare ca unilateralitate
valorică a opinantului pe care acesta intenţionează să o transmită – prin
comunicare, seducţie sau incitare – auditorului. Iar succesul poate fi asigurat
nu de o demonstraţie convingătoare, ci de o argumentare convingătoare. Un

18
avocat sau un candidat la scaunul de parlamentar, care prezintă auditoriului –
instanţa de judecată sau adunarea de cetăţeni – formulele logice, axiomele,
regulile de deducţie sau algoritmul după care a obţinut soluţia propusă,
probează exactitate, precizie, rigoare, fără să implice însă asumarea opiniei sale
de către auditoriu.
Nici argumentarea nu poate fi totdeauna convingătoare căci, ceea ce
poate convinge o persoană nu convinge în chip necesar şi pe alta. De aceea,
retorul trebuie să ştie că persuadarea auditorului poate fi facilitată şi de
cunoaşterea ideilor acestuia sau a părerii lui generale asupra problemelor
aduse în discuţie. Iar soluţia poate fi aleasă şi în funcţie de aceasta.

3. Principiul comunicării

Prin definiţie, comunicarea este un proces de emitere a unui mesaj şi de

transmitere a acestuia într-o manieră codificată, cu ajutorul unui canal, către
un destinatar în vederea receptării. Este un schimb de semne între oameni, iar
suportul său principal este limbajul în toată diversitatea şi resursele sale de
expresivitate.
Comunicarea ideilor de la un individ la altul se poate face şi printr-un
ansamblu de proceduri retorice. Din perspectiva acestora, comunicarea este:
a) fie impersonală, de tipul: „Ministrul Culturii aduce la cunoştinţa
directorilor de muzee teritoriale că începând cu data de … se vor organiza
manifestări ştiinţifice pe tema ..;
b) fie intenţională, cu caracter manipulator (seductiv sau incitativ) de
tipul: „Majorarea salariilor cu mai mult de N% a personalului bugetat din
sectorul X – cale sigură spre falimentul financiar al ţării!”
Comunicarea intenţională constă în transferul unui mesaj informaţional
a de la emitentul A la receptorul B, intenţia lui A fiind strict cognitivă sau
cognafectivă. Dacă B, la rândul său, transmite mesajul lui C, iar acesta lui D,
procesul se numeşte propagarea comunicativă a mesajului a. În funcţie de
intermediari, de mijloacele şi de viteza de propagare, sau de complexitatea,
semnificaţiilor pe care le poartă, mesajul poate fi deformat într-un fel oarecare
d.

19
 Precizare: în comunicarea manipulatoare scopul fundamental este
tocmai orientarea acestei deformări d în interesul emitentului.
În final, receptorul D asimilează (a + d) la care adaugă, şi el, un coeficient
de subiectivitate Dj; ca urmare, la el, aA = (a+d+D j), unde d este prevăzut de A,
iar Dj este scontat de A.
Apoi, pe baza (a+d+Dj) este lansat spre propagare mesajul B care,
împreună cu a, formează o celulă de reţea captatorie caracterizată printr-o
stare de presiune afectogenă, prin capacitate de difuziune accelerată şi printr-
un coeficient de rezistenţă la proba raţionalităţii.
Între aceste caracteristici există următoarele corelaţii logice:
L1: Creşterea indicelui stării de presiune afectogenă dintr-o celulă de reţea
captatorie conduce la creşterea capacităţii de difuziunea a conţinutului ei
informal intenţionat, care determină creşterea coeficientului de rezistenţă la
proba raţionalităţii.
Cu alte cuvinte, proba raţionalităţii se subordonează, ca urmare a
răspândirii (difuziunii) accelerate a mesajului, stării de presiune afectogenă,
aceasta fiind situaţia specială în care se află comunicarea intenţională.
Presiunea afectogenă nu poate avea loc însă oricând şi în orice situaţie,
ci în anumite medii cognitive şi afective după care se şi modelează. Dacă un
mesaj are un potenţial de presiune afectogenă X şi microclimatul cognafectiv
are un grad de asimilare Y, cu cât diferenţa (Y-X) este mai mare, cu atât
consonanţa mesaj-public este mai mică.
Aşadar, pentru transferul unui mesaj (politic, juridic, artistic, ideologic
etc.) determinarea celor două raporturi este esenţială.
Nici manipularea nu poate fi efectuată oricum. Exemplu: Un titlu de
jurnal („România Liberă”, nr. 1644) anunţă: „Vameşii români nu iau în
consideraţie hotărârile guvernului”. Este o propoziţie universal-negativă, din
care poate rezulta că toţi vameşii procedează astfel. În subtitlu apare o
precizare care contrazice concluzia respectivă: „Unii vameşi au găsit soluţia
salvatoare. Ei (aceşti unii – s.n.) emiteau chitanţe…”.
Titlul logic ar fi trebuit să fie: „Unii vameşi români au luat în consideraţie
hotărârile guvernului. În acest caz însă, manipularea nu ar fi putut fi
efectuată.

20
 Titlul în cauză emite un mesaj a, pe care B îl recepţionează cu
deformarea d, la care adaugă şi subiectivitatea sa B1 („Vameşii sunt stat în
stat!”, „Guvernul este sfidat de vameşi!” etc.) scontată de autorul articolului.
Deformarea este cauzată de încălcarea următorului principiu logic: o
propoziţie universal-negativă se încearcă să fie contracarată de o propoziţie
particular-afirmativă, ceea ce nu este posibil. „Manipulatorii” ştiu însă acest
lucru.
O a doua lege L2 care funcţionează în comunicarea intenţională
(seductivă sau incitativă) este: În situaţia psihologică în care enunţurile unui
discurs retoric ce comportă capacităţi de difuziune are forţă afectogenă diferită
de zero, în diferite direcţii de propagare fiecare enunţ va fi deformat în direcţia în
care întâmpină cea mai mică rezistenţă raţională. Într-o exprimare metaforică,
transferul intenţional manipulator este garantat „când raţiunea doarme”.

*
În context retoric, comunicarea mai poate fi:
a) autentică, dacă utilizatorul are convingerea pe care o propune, fie că
este pozitivă, fie că este negativă;
b) inautentică, dacă utilizatorul doar mimează convingerea respectivă.
În situaţia în care utilizatorul doar mimează convingerea, este exclusă
comunicarea (în sens de covalorizare a mesajului, de asumare împreună),
discursul său putând îmbrăca şi forma seductivă şi cea incitativă.
Întrebări: Poate fi disociat discursul retoric propriu-zis (cel persuasiv) de
cel impropriu (de tip manipulator) în vederea stopării (sau eliminării) acestuia?
Şi dacă da, este recomandabilă procedura respectivă?
Intenţia de manipulare (prin transferul intenţional al unui mesaj) este
prezentă atunci când autorul discursului retoric nu-şi asumă ceea ce
urmăreşte ca publicul să-şi asume, urmare a faptului:
- fie că este detaşat de mesaj,
- fie că este indiferent,
- fie că este neîncrezător în mesajul respectiv.
În această situaţie, dacă publicul îşi asumă susţinerile oratorului, în
pofida faptului că acesta nu crede în ele, nu mai poate fi vorba de comunicare,
ci de un transfer intenţional de mesaj, unilateral, şi, prin urmare, manipulator,

21
care vizează doar captarea publicului. În cazul alegerilor, de pildă, nu se
urmăreşte comunicarea, ci transferul retoric univoc de mesaje.
Totuşi, formele discursului retoric nu trebuie respinse doar pentru că ar
înşela neapărat publicul. Aceasta, deoarece problema argumentativă retorică
are mai multe soluţii (răspunsuri) opinabile între care autorul optează, pe baza
unei cercetări a acestora, fie pentru ceea ce i se potriveşte lui, fie pentru sine şi
public, fie pentru public.
Opţiunea pentru sine, argumentată lui însuşi, stă de temei pentru
asumare de către el (autorul) a comportamentului ce decurge din ea;
Opţiunea pentru sine şi pentru public stă de temei pentru asumarea
comună a actelor ce decurg din ea;
Opţiunea pentru public, argumentată acestuia, stă de temei pentru acte
ale publicului, urmărite de autor în interesul respectivului public.
Precizare: Asumarea de către utilizatorul discursul a uneia din opţiunile
de mai sus este dependentă de context şi de interese. De exemplu, în faţa
instanţei de judecată un avocat care are argumente pentru sine că inculpatul
pe care-l apără (benevol sau din oficiu) este vinovat, are două soluţii:
a) dacă îşi asumă opţiunea pentru sine, va argumenta comunicativ;
b) dacă nu şi-o asumă, va argumenta manipulatoriu. (Se spune că
avocatul nu vorbeşte în nume propriu, ci în numele părţii care l-a angajat,
sugerându-se o oarecare lejeritate morală care l-ar proteja).
În alte contexte, de pildă atunci când un public este insuficient
informat, derutat sau lipsit de asumări, prins în păienjenişul dezinformărilor,
este firesc să fie dirijat nu cu asumarea de către utilizator a opţiunii pentru
sine, ci cu opţiunea care serveşte binelui public. Un prim-ministru, de
exemplu, comunică cu naţiunea prin discursul său retoric persuasiv dacă şi
când argumentează o opţiune utilă să fie asumată de aceasta spre binele ei,
indiferent sau chiar în detrimentul a ceea ce este valabil pentru sine; la fel, un
ziarist comunică dacă publică argumentativ nu ceea ce asumă pentru sine, ca
şi cum binele său este un bine public, ci ceva prin care se depăşeşte pe sine,
argumentând pentru binele public.
Numai în aceste condiţii principiul comunicării este şi rămâne puternic
valorizat.

22
 *
Principiul comunicării presupune nu doar asumări, ci şi un anumit rol al
raţiunii – acela de convocatoare a stărilor afective, adică rolul de coordonare şi
ordonare a acestora în vederea obţinerii rezultatului (a asumării).
În adevăr, multe asumări, atât în viaţa cotidiană, cât şi în momentele
esenţiale ale vieţii individului sunt efect al stărilor afectiv-emoţionale, dar şi al
intervenţiei raţiunii pentru a justifica stările respective. Votarea, de exemplu,
este un act emoţional justificat în variate modalităţi de raţiune. Sau,
participarea la războaie, atitudinea faţă de terorism (etatic sau de altă natură),
atitudinea faţă de avort, homosexualitate sau faţă de un act normativ anume,
sunt dominate de stări afecto-emoţionale contagioase cărora li se caută
justificarea raţională temporară. După ce aceasta este găsită, restul ţine de
tehnica retorică sistematică.
În acord cu astfel de situaţii reale, retorica proprie comunicării convoacă
stările afective să sprijine asumarea raţională a valorilor argumentate, iar
retorica transferului intenţional convoacă raţiunea să justifice stări afectiv-
emoţionale.
Şi aici se impune o precizare: stările afective ale publicului, dacă sunt
dirijate cu pricepere, pot avea caracter devastator. Această dirijare, fie
convoacă raţiunea, subordonând-o intenţiilor de manipulare pentru a le da o
tentă judicioasă, fie stă sub semnul raţiunii, ordonând afecto-emotivitatea într-
o direcţie rezonabilă.
În primul caz, ea accentuează aşteptările difuze, refulările, prejudecăţile,
obsesiile, iluziile, denaturările şi stereotipurile subiectului-public; în al doilea
caz, acestea sunt delimitate cu grijă şi fructificate în concordanţă cu valorile şi
principiile gândirii.
În ambele cazuri se utilizează o gamă variată de mijloace de insistenţă.

4. Principiul atitudinii implicite

Prin definiţie, atitudinea (termen provenit din lat. attitudo = „poziţie”,

„postură”) reprezintă orientarea personală sau de grup care direcţionează,
motivează sau evoluează comportamentul uman.

23
 Orice atitudine are conţinut cognitiv (ideatic), coloratură afectivă şi
intenţie comportamentală, elemente strâns interconexate; conţinutul cognitiv
al atitudinii, de exemplu, are forma logică a propoziţiilor declarative exprimată
prin opinii, iar limbajul natural utilizat poartă coloratura afectivă a respectivei
atitudini şi indică intenţia comportamentală a subiectului.
Fiind cuprinse în opinii, atitudinile vizează şi valorile, acestea fiind
vectori orientativi personali faţă de sine, faţă de altul, faţă de instituţie, faţă de
muncă, faţă de ideologie etc., precum şi criterii de preţuire a lucrurilor,
faptelor, persoanelor, stărilor de spirit etc. la care se raportează omul şi în
funcţie de care îşi orientează atitudinile faţă de acestea. Rezultatul este că orice
opinie atitudinală are în dictum-ul său judecăţi de valoare, iar în modus are
relaţia opinabilă a subiectului cu dictum-ul respectiv. Exemple:
„(Eu cred că) e bine să vă respectaţi promisiunea”;
„(Mi se pare că) ministrul Cutare este amestecat în afacerea dubioasă X”;
„(În opinia noastră) integrarea în Europa este un imperativ”;
„(Sunt convins că) numai împreună vom reuşi”.
La nivel societal există însă şi pseudo-valori ce fac posibil discursul
retoric seductiv – bazat pe argumente pseudo-raţionale prin care se
intenţionează „convingerea” unui public (sau a unei persoane) să adopte un
comportament util manipulatorului. Atitudinea manevrantă a utilizatorului
este implicată aici în intenţia sa – tacită – de a cultiva propriile sale valori drept
valori publice (care sunt, de fapt, nonvalori sociale întrucât sunt cultivate
pentru interese mai mult sau mai puţin meschine).
Prezenţa atitudinii precum şi intenţia înfăptuirii sale, sunt evidente în
orice specie a discursului retoric. Discursul judiciar de pildă, urmăreşte să
convingă că: un act normativ este just/injust, o faptă este licită/ilicită, o
soluţie este echitabilă/inechitabilă etc. Astfel de perechi valorice disjuncte
domină orice argumentare retorică prin care se urmăreşte dirijarea atitudinilor
publicului. Iar argumentarea respectivă vizează determinarea cauzelor pe baza
cărora o atitudine (sau acţiune) poate fi etichetată drept bună sau rea,
frumoasă sau urâtă, adevărată sau falsă, utilă sau inutilă, îndreptăţită sau nu.
Odată stabilită pricina, în discursul retoric intervin evaluări cantitative şi
calitative (cât? şi ce fel?) ale atitudinii implicate într-un anumit comportament.

24
 Totodată, utilizatorul discursului, urmărind asumarea de către public a
unei anumite atitudini apelează la o argumentare prin care-şi exprimă – mai
mult sau mai puţin deschis – propria sa atitudine. Iar automodelarea
argumentelor ca opinii ale sale este dependentă atât de gradul de întemeiere
cognitivă (care poate merge de la aproximare la apodicticitate), cât şi de
intensitatea afectivă (de la emoţie la preferinţă axiologică), precum şi de
treptele de intenţie din atitudinea sa.
În general, un retor care urmăreşte să schimbe la B atitudinea b cu
atitudinea a faţă de obiectul x (sau, dacă B nu are atitudine, să instaureze
atitudinea a), va căuta să o facă sub forma convingerilor, situaţie în care
întemeierea cognitivă, intensitatea afectivă şi intenţia comportamentală nu
numai că trebuie să se situeze la cele mai înalte cote, dar trebuie să se afle
într-un echilibru optim între el.
Iar principiul atitudinii implicite enunţă că, în situaţii determinate,
acţionăm asupra unei dimensiuni sau alteia din atitudini pentru a ajunge la
acest echilibru. Astfel, uneori este nevoie de un limbaj probator mai pregnant
pentru întemeierea cognitivă căci ataşamentele afective nu stau totdeauna pe
suporturi de gândire lucidă; alteori este nevoie de un limbaj afectiv mai
pregnant pentru sporirea intensităţii afective, căci claritatea cognitivă nu este
suficientă pentru asumare; în sfârşit, alteori este nevoie de întărirea intenţiei
care poate să împiedice desfăşurarea normală a argumentării datorită
precarităţii ei.

5. Principiul etic

Cel mai important principiu etic, cunoscut sub numele de „imperativ

categoric” a fost formulat de Imm. Kant, în Bazele metafizicii moravurilor în
felul următor: „Acţionează astfel ca să foloseşti umanitatea, atât în persoana
ta, cât şi în persoana oricărui altuia, întotdeauna şi în acelaşi timp, ca scop,
iar niciodată ca mijloc”.
Aplicat la discursul retoric, imperativul respectiv impune să ai
întotdeauna în vedere trebuinţele şi dorinţele celuilalt. Acesta este un prim
aspect al principiului etic în discursul retoric în absenţa căruia nu este

25
posibilă comunicarea generatoare de opinie – convingere asumată (un exemplu
tipic poate fi considerat dialogul dintre Moş Ion Roată şi boier).
Nu orice convingere însă este în acord cu un anumit etos comunitar.
Dacă ne referim la propoziţiile: „Războiul este o operaţie chirurgicală pe trupul
bolnav al societăţii” şi „Războiul este o tragedie ce deturnează sensurile
civilizatorii ale societăţii”, ambele reprezintă opinii – convingere dar, în timp ce
prima este considerată profund imorală, a doua este considerată morală. Nici
una nu este lipsită însă de argumente rezonabile (mai mult sau mai puţin) aşa
că persuadarea uneia sau alteia este dependentă de natura consensului moral
dintre orator şi auditor, ambele fiind nedemonstrabile.
Un al doilea aspect al principiului etic al Retoricii vizează cerinţa ca
ideile expuse să fie subordonate valorilor (filosofice, politice, juridice, religioase
etc.). În discursul judiciar de pildă, argumentarea ar trebui să aibă - în orice
context – o singură orientare: îndreptăţirea, care este imparţială, căci altfel
dreptatea n-ar avea nici un sens.
Şi aici situaţia se particularizează în funcţie de contexte. Dacă în
discursul judecătoresc, de pildă, imparţialitatea trebuie să fie dincolo de orice
interes subiectiv al părţilor, cât şi în afara oricărui interes al puterii politice,
alta este situaţia în cazul discursului retoric politic. În politică, situarea în
imparţialitatea este o naivitate, este ceva cu totul „neproductiv”. Exemple:
 Dărâmarea Cartaginei nu servea interesului general al poporului roman,
dar Cato o cerea insistent în avantajul grupului de interese din Senat pe
care îl reprezenta;
 Discursurile politice în favoarea intrării României în război alături de
Antantă în 1916, nu serveau interesului general al naţiunii, ci intereselor
diferitelor grupări ale clasei politice;
 În Parlament, în multe cazuri, se ţin discursuri nu pe marginea unor
legi, ci discursuri politico-juridice; termeni ca „etnocid”, „genocid
cultural”, „genocid economic”, „vânzarea ţării” etc. sunt termeni
manipulatori ce au ca scop convingerea majorităţii să voteze în favoarea
actului normativ dezbătut. Aceasta întrucât se consideră că un act
normativ votat şi adoptat cu o majoritate (chiar cu un vot în plus!) ar
exprima interesul naţional general.

26
 Un al treilea aspect al principiului etic îl constituie implicarea sincerităţii
în discursul retoric. Înţeleasă ca valoare a raportului dintre opiniile expuse şi
cele gândite de autor, sinceritatea nu este suficientă pentru a obţine
adeziunea.
Sinceritatea unui discurs trebuie să fie însoţită de:
- claritate, pentru a fi înţeles;
- expresivitate, pentru a fi ascultat;
- coerenţă logică, pentru a fi urmărit;
- trezirea interesului afectiv, pentru a fi asimilat.
Toate acestea conferă utilizatorului puterea retorică de a dirija şi de a
instaura – comunicativ, incitativ sau seductiv – stări cognafective în publicul
ţintă al activităţii sale.
Iar atunci când abuzează de această putere (întărită şi de competenţa
recunoscută de public, sau de faima sa psihologică), încalcă principiul etic.
În esenţă, un discurs retoric este considerat moral dacă:
a) utilizatorul nu ascunde informaţii utile publicului. Abaterea de la
această normă are loc, de pildă, când unii politicieni tac, ascunzând anumite
jocuri de culise pe care nu trebuie să le ştie cetăţeanul de rând!
b) utilizatorul nu deformează informaţiile pe care le pregăteşte pentru
public. În caz contrar, nu persuadează, ci seduce sau poate să şi incite.
c) utilizatorul nu prezintă raţionamente retorice ambigui;
d) utilizatorul nu răstălmăceşte sau nu rupe de context argumentele
adversarilor (ca în cazul sofismelor).
Înclinaţia spre deformaţie este totuşi prezentă în multe discursuri.
Motivaţia constă în faptul că, deseori, retoricile (politice, ideologice, juridice sau
ale serviciilor secrete) urmăresc satisfacerea unor interese imediate pe care le
prezintă ca posibile interese de durată! Propensiunea spre eficienţă le
îndeamnă să eludeze (sau chiar să refuze) – mai mult sau mai puţin voalat – tot
ce le-ar îngrădi libertatea speculativă, inclusiv exigenţele preceptelor morale.
De aceea, valori precum: sinceritatea, onestitatea, onorabilitatea, buna-
credinţă, scrupulul etc. sunt fie ocolite, fie abandonate, fie folosite convenabil.
Unii autori vorbesc chiar despre o tendinţă naturală a discursurilor
retorice, politice, juridice şi ideologice de a-şi ascunde valorile, de a-şi masca
intenţiile, acţiunile şi posibilităţile reale, de a ieşi versatil dintr-o situaţie

27
jenantă printr-o „piruetă” verbală, de a deturna atenţia de la o informaţie
autentică şi a supralicita faptul banal, de a exagera propriile merite, virtuţi,
victorii, trecând sub tăcere sau minimalizând defectele, viciile şi eşecurile, de a
ademeni şi ralia potenţiali aliaţi şi aderenţi, de a fabrica ficţiuni etc.
Situaţia este posibilă întrucât alternativele opinabile în faţa cărora se află
utilizatorul pot fi calificate fie ca bune (dacă servesc morala publică), fie ca utile
(când folosesc persuasiunii eficiente, mai ales în formele sale manipulatoare).
Este preferabil ca alternativa opinabilă asumată – ca şi argumentul
opinabil corespunzător – să întrunească ambele valori, deşi nu totdeauna
acestea au necesitate. În anumite cazuri, publicul nu sesizează ceea ce îi este
util sau bine (moral), ori şi una şi alta. Profitându-se de această situaţie, se
poate apela uşor la argumente care să-l înşele în sensul pseudobinelui şi/sau
pseudoutilului (cum întâlnim, de pildă, în sporturile publicitare). Discursurile
lui Roosvelt, de exemplu, s-au axat pe ideea că este bine şi util pentru publicul
american să nu lupte efectiv în războiul lui Hitler, dar au „pregătit” publicul că
este bine şi util să lupte contra japonezilor.
Teste de autoevaluare:
1. Asemănările şi deosebirile dintre Logică şi Retorică, dintre principiile logice
şi cele ale discursului retoric.
2. Rolul factorilor logici şi ai celor psihici în declanşarea alegerilor.
3. Specificitatea alegerii în cazul problemelor argumentative
neconstrângătoare.
4. Sensul termenului „comunicare”. Scopul comunicării manipulatoare.
5. Ce este o celulă de reţea captatorie şi care sunt regulile (legile) corelaţiei
logice dintre caracteristicile acesteia?
6. Comunicarea ca rezultat al acţiunii de co-valorizare a unui mesaj.
Deosebirea dintre comunicare şi transferul intenţional de mesaj.
7. Rolul raţiunii în retorica proprie comunicării şi în retorica proprie
transferului informaţional.
8. Definiţi atitudinea şi explicaţi-o ca însuşire caracterială a unei persoane.
9. Valorile ca obiect al atitudinilor.
10. Trebuinţele şi dorinţele „celuilalt”, valorile şi sinceritatea ca aspecte ale
principiului etic în discursul retoric.
11. Ce condiţii sunt cerute în discursul retoric pentru a fi moral?

28
 CAPITOLUL IV
ELABORAREA ŞI ORGANIZAREA DISCURSULUI RETORIC

1. Sursele discursului retoric

Anticii au împărţit Retorica în patru capitale:
a) teoria invenţiei (inventio), care se ocupă de problema materialului pe
baza căruia are loc construcţia discursului, adică: subiectele, argumentele şi
tehnica persuadării;
b) teoria dispoziţiei (dispositio), care vizează problema organizării părţilor
unui discurs (exordiul, naraţiunea şi peroraţia);
c) teoria elocuţiunii (elocutio), care cercetează modul în care expunem,
prin limbaj, argumentarea (pro sau contra); mai exact, se ocupă de alegerea şi
dispunerea cuvintelor în frază;
d) teoria acţiunii (pronuntiatio), care se referă la mijloacele extra şi
paralingvistice utilizate să sprijine activitatea retorică; cu alte cuvinte, este
vorba de enunţarea propriu-zisă a discursului.
Teoria invenţiei este numită şi teorii despre sursele discursului retoric;
acestea pot fi: fapte, valori, documente, stări de spirit ale publicului şi
instrumentarul logicii.
Faptele.
Conceptul de „fapt” sau „existenţă de fapt” desemnează ceea ce există
efectiv în realitate. Prin el însuşi „faptul” nu are semnificaţie retorică, dar poate
fi descris şi explicat cu ajutorul propoziţiilor şi, abia acestea pot folosi la
elaborarea unui discurs retoric.
Semnificativă din punct de vedere retoric este posibilitatea formulării mai
multor propoziţii descriptiv-doveditoare despre acelaşi fapt, fiecare fiind un
adevăr unilateral care descrie un anumit aspect al faptului şi putând fi folosită
ca argument în raţionamentul unui discurs.
Exemplu: Propoziţiile „X conducea automobilul cu viteza de 120
km/oră”; „Conducătorul auto nu avea permis de conducere”; „Şoferul era în
stare de ebrietate”; „Pneurile automobilului erau uzate 90%”, sunt propoziţii
descriptive ale faptului care a avut loc, fiecare descriind nu întregul fapt, ci un
aspect al acestuia.

29
 În plus, pe lângă propoziţiile descriptive, apar şi propoziţii evaluative,
precum şi propoziţii declarativ-subiectuale despre acelaşi fapt.
Pentru formularea unui discurs nu este necesar însă să fie folosite toate
propoziţiile generate de un fapt, ci doar acelea care se dovedesc utile în
argumentarea opiniei pe care o propune oratorul să fie asumată de către
public. Este adevărat că opinia publicului este dependentă de descrierea
faptelor, dar descrierea este realizată de prezentator. Ca urmare, este normal
ca acesta să aleagă acele propoziţii şi să folosească acele argumente
doveditoare care să dirijeze concluzia şi interpretările în direcţia urmărită de el.
Apoi, trebuie avut în vedere că obiect al discursului retoric sunt doar
faptele generice, care sunt stabilite de normele ce tronează domeniul în care
are loc şi cărora li se subordonează faptele individuale realizate de indivizi
concreţi.
De exemplu, fie propoziţiile: „Cineva traversează strada când semaforul
arată culoarea roşie” şi „Un tânăr stă pe scaun într-un tramvai, lângă el fiind o
bătrână”. Ambele propoziţii descriu fapte care încalcă o regulă: prima încalcă o
regulă juridică (deoarece culoarea roşie a semaforului simbolizează o
interdicţie), a doua încalcă un principiu moral. Prima propoziţie descrie un fapt
generic juridic, a doua descrie un fapt generic moral.
Aşadar, fapta cuiva de a traversa strada este individuală, îi aparţine, dar,
nerespectând culoarea roşie a semaforului, care indică o interdicţie, devine un
fapt generic juridic.
Evident, conexarea faptelor în propoziţii descriptive sau evaluative care
să fie folosite la elaborarea discursului este o activitate delicată. Din imaginea
clară şi cuprinzătoare asupra subiectului tematic în faza pregătitoare, trebuie
reţinut doar ceea ce foloseşte pentru rezolvarea problemei ce ţine de alternativa
aleasă de utilizator să fie asumată de public.
De reţinut că, într-un discurs sunt utilizate nu numai propoziţiile
descriptive utile argumentării pro, ci şi cele în vederea criticii.
Valorile.
Valoarea este aprecierea (preţuirea) pe care un subiect o acordă unor
obiecte sau fapte (naturale, sociale, psihice) în virtutea unei corespondenţe
între însuşirile lor şi trebuinţele sau idealurile unei comunităţi. În mod

30
obişnuit, denumirea de valoare, se atribuie lucrurilor, ideilor sau acţiunilor
cărora o anumită comunitate umană le acordă preţuire şi către care aspiră.
În context retoric, persuasiunea unei argumentări creşte dacă oratorul
tratează faptul de la care pleacă prin prisma teoriei valorilor sau ca parte
constitutivă a unei table de valori.
A argumenta o interdicţie juridică, de exemplu, sau un comportament
moral, înseamnă a dezvălui în ce măsură faptele respective sunt în acord – sau
în dezacord cu valorile domeniilor respective. Pentru aceasta, faptul respectiv
trebuie transferat din planul individualităţii, în planul faptelor generice. Din
acest motiv legiuitorul, eticianul, esteticianul etc., ca autori de discursuri,
selecţionează nu faptele individuale, ci fapte tipice ce sunt descrise în norme.
Iar normele (juridice, politice, morale, religioase etc.) substanţializează valorile
corespunzătoare domeniilor pe care le guvernează, fiind expresii ale valorilor
respective. Tocmai pe baza acestor valori normele fac distincţie între fapte care
trebuie să fie (sau sunt) permise şi fapte care nu trebuie să fie (sau nu sunt)
permise.
Iar autorul unui discurs (sau utilizatorul acestuia) trebuie să cunoască
aceste situaţii pentru sporirea persuasiunii şi pentru asigurarea asumării
opiniei propuse.
Stările de spirit ale publicului.
Reprezintă o altă sursă (un alt subiect tematic) pentru întocmirea
argumentărilor unui discurs retoric. Ele alcătuiesc condiţia de alegere şi
adecvare a argumentelor respective. Întotdeauna utilizatorul unui discurs se va
întreba cine este destinatarul, care este specificul personalităţii acestuia, cum
şi prin ce argumente poate fi el convins.
O regulă elementară de pregătire retorică, dar şi foarte veche, este:
„fiecăruia pe limba lui”. Cunoaşterea „pulsului” intelectual şi afectiv al
publicului permite „tratarea” lui cu argumente care pot să-i accelereze sau să-i
diminueze convingerea şi asumarea. Mai mult, se pot chiar inventa argumente
adecvate diferitelor tipuri de discurs în funcţie de publicul destinatar, după
cum urmează:
 discursul demonstrativ în faţa unui public competent;
 discursul deliberativ în faţa unui public neomogen (parlamentul,
consiliul de administraţie, congresul, mitingul);

31
  discursul judiciar în faţa unui public omogen (instanţa de judecată,
comisia de negociere, comisia de disciplină etc.);
 discursul seductiv în faţa unui public necompetent;
 discursul incitativ în faţa unui public tensionat de nesatisfacerea unor
nevoi scontate (electoratul, greviştii)
Instrumentarul logicii.
Vizează definirea, clasificarea, diviziunea şi compararea termenilor în
discurs. Vizează, de asemenea, distribuirea valorilor în ordinea scop-mijloc,
într-o ierarhie coerentă. În fine, vizează şi inferenţele nemijlocite, precum:
entimemele, dilemele şi paradoxurile, care sunt folosite în raport cu starea de
intelectualizare a publicului.
Particularităţile respectivelor inferenţe au stat şi stau la baza unor
observaţii privind intenţionalitatea utilizatorului discursului. Entimema de
pildă, care este – cum am mai văzut – o formă specifică de silogism, permite
includerea, în lanţul entimematic folosit într-un discurs retoric, a unor
„viclenii”, urmare a posibilităţii prescurtării silogismului, prin trecerea discretă
de la o premisă la concluzie, subînţelegându-se că cealaltă premisă este o
premisă adevărată.
Exemple: „Deoarece orice om este fiinţă raţională, aceste persoane sunt
fiinţe raţionale” sau: „Arhanghelul Mihail nu are sex, fiindcă este un înger”,
subînţelegându-se că sunt adevărate propoziţiile nespuse: „Aceste persoane
sunt oameni”, respectiv „Nici un înger nu are sex”.
Dificultatea entimemei creşte, în cazul în care sunt folosite propoziţii
opinabile sau probabile (şi nu categorice).
Deşi concluziile sunt corect derivate din premise (adică sunt
logice), problema este dacă premisele expuse şi, mai ales, cele neexpuse, sunt
adevărate. Evident, numai o gândire rapidă şi iscoditoare va putea descoperi
„viclenia” (adică intenţiile ascunse ale autorului, nedetectabile imediat sub
aspect axiologic).
Reuşita „vicleniilor” respective este favorizată şi de faptul că
majoritatea oamenilor se caracterizează printr-o stare cogn-afectiv specifică
numită labilitate opinabilă.

32
 Elaborarea unui discurs presupune aşadar, între altele, cunoaşterea
resorturilor construcţiei logice, urmare a faptului că el trebuie să se adreseze
raţiunii şi nevoii de înţelegere a ascultătorilor. Pentru aceasta:
a) trebuie să aplice regulile raţionamentului deductiv sau inductiv;
b) trebuie să elaboreze ipoteze pe care le va discuta sau respinge prin
argumente logic;
c) trebuie să se supună evidenţei faptelor, adăugându-le demonstraţii
convingătoare;
d) trebuie să susţină opinia cu teze şi argumente respingând, în acelaşi
timp, tezele adversarului prin procedeele clasice ale combaterii şi anume:
- fie arătând că argumentarea adversarului este lipsită de validitate
întrucât este contrazisă de fapte,
- fie scoţând în evidenţă argumentarea vicioasă a adversarului prin
reliefarea erorilor de logică, a sofismelor etc.,
- fie prin dovedirea unei teze personale, contrară tezei adversarului
care, prin aceasta, devine nulă,
- fie prin analiza logică a demonstraţiei adversarului, a cărei teză
se dovedeşte a nu fi fost stabilită corect prin argumentaţia dezvoltată,
- fie, în sfârşit, prin demonstraţia, realizată după toate regulile
logice, a faptului că susţinerile adversarului sunt false şi conduc la concluzii
(sau poziţii) absurde şi contrare adevărului.
Prin respectarea acestor „strategii” retorice se obţine finalitatea pe care
Aristotel o vedea în „a dispune auditoriul în favoarea sa şi a-l indispune
împotriva altuia” (Retorica).
De reţinut faptul că, în construcţia logică a unui discurs retoric,
prioritate au următoarele argumente:
Argumentum a contrario = mod de argumentare analogică prin
concluzionare de la contrar la contrar (a contrario). Adică: dacă lui A îi
corespunde B lui nonA este posibil să-i corespundă nonB (Exemplu: dacă legii
îi este propriu adevărul, fărădelegii i se potriveşte minciuna).
Argumentum a fortiori = mod de argumentare prin care ceea ce este
demonstrat pentru un caz se extinde la alt caz care prezintă, faţă de primul,
motive mai puternice de a fi admis ca adevărat.

33
 Argumentum ad judicium (al justificării) = mod de argumentare constând
„în folosirea dovezilor scoase din unul din fundamentele cunoaşterii sau
probabilităţii” (Locke).
Argumentum ad consequentiam (al consecvenţei).
Argumentum ab invidia (al urii) = falsă demonstraţie menită, sub
pretextul apărării adevărului, să stârnească ura activă împotriva părerii altora
sau să-i compromită pe nedrept (Exemplu: Catilinarele lui Cicero).
Argumentum ab auctoritate (al autorităţii) = mod de argumentare prin
care se invocă în favoarea unei afirmaţii faptul că este afirmaţia unei persoane
cu autoritate şi prestigiu în domeniu şi, implicit, asupra opiniei comune.
Argumentum ex silentio (prin tăcere) = mod de argumentare întemeiat pe
tăcerea adversarului, care nu neagă afirmaţia enunţată.
Argumentum ex concessis = metodă indirectă de argumentare prin
acceptarea provizorie a tezei adversarului pentru a-l pune în contradicţie cu
sine însuşi sau pentru a-l determina să accepte ceea ce doreşte să respingă.
Precizare: Argumentele respective sunt folosite diferenţiat în funcţie de
tipul discursului: judiciar, epidictic sau deliberativ.

Organizarea argumentativă a discursului retoric.

Problema organizării argumentative a discursului retoric intră în
preocupările teoriei dispoziţiei care este, conform anticilor, al doilea capitol al
Retoricii.
Discursul retoric clasic este un sistem structurat în următoarele
elemente:
a) exordiul; b) naraţiunea (descrierea); c) confirmarea/respingerea
(argumentaţia pro şi contra); d) peroraţia. În funcţie de specia de discurs,
ponderea lor este diferită.
A. Exordiul
Etimologic, termenul înseamnă „introducere”; dar nu orice fel de
introducere. În organizarea discursului retoric, exordiul are menirea să obţină
acordul publicului pentru a-l asculta pe utilizator şi pentru a-i urmări
expunerea.

34
 Exordiul, aşadar, este nu o punere în temă, ci o pregătire de punere în
temă, o „preparare” psihică şi logică a publicului, o chemare la colaborare, o
provocare a interesului şi atenţiei publicului.
Un exemplu clasic este exordiul unui discurs ţinut de Cicero (la vârsta
de 23 ani): „Cred că vă miraţi, judecători, de ce, atunci când atâţi oratori şi
oameni dintre cei mai de seamă şed locului, m-am ridicat eu, mai degrabă,
care nici prin vârstă, nici prin talent, nici prin autoritate nu mă pot compara
cu ei … (Dar) pe lângă mine au stăruit persoane care atât prin prietenia lor cât
şi prin binele făcut mie şi prin numele lor au mare preţ în ochii mei;
bunăvoinţa lor faţă de mine eram dator să nu o uit, autoritatea lor să nu o
nesocotesc, dorinţa lor să nu o trec cu vederea”. (Pro Roscio Amerino – În
apărarea lui Roscius din Ameria).
Cercetarea discursurilor clasice constată că exordiul reprezintă
aproximativ 1/8 din întreg. Evident, aceasta nu este o regulă obligatorie.
Important este că un discurs persuasiv trebuie să aibă exordiu. Absenţa
acestuia îi afectează intenţionalitatea, alterează calitatea pe care o pretinde. A
intenţiona să persuadezi, să seduci etc., fără deschiderea către public (fără
exordiu) înseamnă să renunţi la interesul şi atenţia acestuia.
Există mai multe specii de exordiuri:
1. Exordiu oral direct – angajează în realizarea funcţiilor lui: limbajul,
mimica, gesturile, vestimentaţia, postura corporală şi rămâne forma clasică a
exordiului.
Utilizatorul îl prezintă fie gradând tensiunea cognafectivă a publicului,
fie abordând-o abrupt. Exemplu gradat: „Domnilor, dacă Adunarea Electivă a
Moldovei a putut încredinţa unora din membrii săi o misie onorabilă, aceasta
este misia ce ne-au încredinţat nouă, căci a făcut din noi interpreţii a două
milioane de români către alte trei milioane. Mare onoare ni s-a făcut nouă, mai
întâi ca să putem figura în această Adunare care s-a făcut atât de ilustră prin
luminatul ei patriotism, care a ştiut să se puie mai presus de toate piedicile,
care a triumfat de tot spiritul de partidă şi de orice consideraţie personală, şi
care, prin actul cel mare de la 24 ianuarie, a dovedit Europei că vechea virtute
romană nu s-a stins din inimile coloniilor lui Traian. Mare onoare mi s-a făcut
mie, în parte, de a mă putea sui pe o tribună după care au răsunat atâtea

35
glasuri ilustre în favoarea raţionalităţii române şi a libertăţilor politice” (M.
Kogălniceanu, Scrieri, Bucureşti, 1967, p. 224).
Exemplu abrupt: „Până când, în sfârşit, Catilina vei abuza de răbdarea
noastră? Cât timp nebunia asta a ta îşi va mai bate joc de noi? Până unde se
va dezlănţui îndrăzneala ta neînfrânată?” (Cicero, Catilinara I-a, 1).
În primul exordiu, cheia retorică este termenul „onoare”; în al doilea,
cheia retorică este interogaţia indignată. Cheile respective sunt (trebuie să fie)
asociate, fără îndoială, cu anumite componente extralingvistice, potrivite
publicului şi situaţiei.
2. Exordiul oral indirect – prezentarea efectuată de altă persoană, care îşi
asumă o formulă binecunoscută: „Doamnelor şi domnilor, invitatul nostru
este… binecunoscut al dvs., ca autor al…
Exordiul respectiv se practică frecvent la radio, la TV, în clipurile
publicitare (ex., Marllboro cu călăreţul din prerie). În anumite cazuri, exordiul
poate căpăta un aspect glumeţ, mai ales dacă prezentatorul posedă farmec.
3. Exordiul scris direct – este prezentat nemijlocit de către autor:
a) fie în structura organizată a discursului. De exemplu, prefeţele cărţilor
b) fie separat (el însuşi ca un mic discurs). De exemplu, „Cuvântul
înainte” scris de autor
c) fie printr-o formulă semnatorie. De exemplu: numele pe copertă: prof.,
dr., acad., X, sau autoprezentarea pe ultima copertă.
Fiecare modalitate contribuie la creşterea tensiunii cognafective a
publicului – ca şi în cazul exordiului oral direct – în mod gradat sau abrupt.
Un exemplu concret: „În lucrarea de faţă încercăm să pătrundem în
adâncimile sufleteşti ale artistului pentru a ne apropia de sursa forţelor sale
creatoare din care izvorăşte opera de artă. Propunându-ne această analiză, nu
avem intenţia să ne mărginim la problema creaţiei ca atare, ci încercăm să
scoatem în evidenţă … (M. Mancaş, Limbajul artistic românesc în secolul XX,
Bucureşti, 1999, p. 5).
4. Exordiul scris indirect – este prezentat de altcineva care, fie se
limitează la un elogiu făţiş al autorului, fie realizează un elogiu echilibrat. Şi
aici sunt prezente cele două nuanţe: gradat şi abrupt. Exordiul respectiv poate
aparţine fie editorului, care urmăreşte să vândă cartea, fie ziaristului care
urmăreşte să-i fie citit articolul ş.a.m.d.

36
 Exemple: „Fără îndoială, cel mai exaltant, complex şi derutant roman de
Science-fiction scris vreodată”. „O astfel de carte apare o dată la zece ani”. Sunt
exemple de exordiu seductiv cărora este greu să le rezişti.
Pericole ce pândesc exordiul: banalitatea, stridenţa, excesul de lungime
al întregului discurs, snobismul, limbajul abscons, nepotrivirea cu tema sau
cu situaţia retorică. Dimpotrivă, exigenţele unui exordiu potrivit sunt:
simplitatea, onestitatea, claritate.
B. Naraţiunea/Descrierea
Este expunerea unei fapte săvârşite sau înfăţişată ca săvârşită, care
urmăreşte să convingă. Rostul ei nu este doar să informeze, ci să informeze în
aşa fel încât publicul (instanţa, un auditoriu, cititorul) să adere la teza
concluzie a utilizatorului.
D. Gusti: „Naraţiunea oratorică însă se face cât se poate sub culorile cele
mai frumoase şi mai plăcute, aşa ca să împătimească şi să aprindă pe auditorii
sau cititorii săi. Nararea faptelor din subiect, pe lângă frumuseţea lor, va trebui
să cuprindă şi tărie; şi aceasta se face prin legământul părţilor cu totul faptei”
(Retorica, Bucureşti, 1984, p. 130).
În mod obişnuit, naraţiunea s-ar defini ca relatarea unor evenimente în
succesiunea lor, iar descrierea ca o relatare a dispunerii spaţiale, a
configuraţiilor concomitente.
Problemele naraţiunii/descrierii şi mai ales separarea interpretărilor
teoretice, sunt destul de complicate şi delicate. Căci, poţi să narezi sau să
descrii orice? Exemple: E simplu să descrii o floare, dar cum să realizezi
descrierea datoriei? Care ar fi sensul narării căii spre fericire? E simplu să
descrii un contract, dar cum să descrii raportul juridic? Ce specific are
descrierea Binelui? Sau: Politicianul narează (descrie) bunăstarea? Şi dacă da,
cum?
Apar aici distincţii şi specificităţi demne de luat în seamă, şi anume:
Mai întâi, în naraţiune/descriere transpare cultura utilizatorului în
materie de limbă, de gramatică şi de stil. Aforismul wittgensteinian: „lumea
este lumea limbajului meu” sugerează, printre altele, că limbajul vorbit,
ţesătura gramaticală şi capacitatea cuvântătorului de a se exprima (oral sau
scris) îl aşează, fără voia lui, într-un loc din orizontul cultural, poziţie ce poate
fi mai apropiată sau mai depărtată de ceea ce crede el despre sine.

37
 Cuvintele, propoziţiile, frazele trimit la idei, iar acestea nu pot fi
comunicate conform esenţei lor printr-un limbaj alambicat. Apoi, obiectul de
descris poate fi luat în fenomenalitatea lui (aşa „cum ne pare”) sau în esenţa
sa, poate fi descris – de asemenea – analitic sau sintetic.
Se vorbeşte, de altfel, de patru feluri de descriere:
1) conceptuală – care priveşte obiectul din perspectiva universalităţii, a
totalităţii şi a întregimii fiinţei (specifică filosofiei şi teologiei). Descrierea
conceptuală poate fi:
- închisă (dogmatică) – care este guvernată de principiul non-parafrazei,
neîngăduind o „re-spunere” a ideilor ei, o hermeneutică reconstitutivă.
Ion Damaschin: „Trebuie să se ştie că Dumnezeu ştie totul dinainte, dar
nu le predestinează pe toate …”. „Trebuie să se ştie că virtutea a fost dată în
natură de Dumnezeu şi el este principiul şi cauza a tot binele” (Dogmatica, p.
32)
- deschisă (retorică) – care este guvernată de principiul comunicării, implicând
alegerea şi evaluarea intenţionată. Retorica este invocată (chemată) de filosof,
de exemplu, la elaborarea discursului său, dar nu orice discurs filosofic este şi
retoric. (!)
2) categorială – care priveşte obiectul din perspectiva regularităţilor legice
axată pe obiect (specifică teoriilor şi ipotezelor ştiinţifice). Şi ea poate fi:
- închisă (dogmatică) – care este guvernată de exigenţele logicii formale
demonstrative care nu îngăduie să mai demonstrăm, ci doar să repetăm
demonstraţia; altă demonstraţie înseamnă alt „discurs”;
- deschisă (retorică) – care angajează subiectul descriptor într-o atitudine
cognitivă care îl determină să-şi asume descrierea, întrucât este legat de obiect
fie prin metoda sa, fie prin proiectele sale (este situaţia ştiinţelor socio-umane,
a expunerilor eseistice sau a celor popularizatoare).
3) performantă – care urmăreşte să modeleze cognafectiv publicul din
perspectiva particularităţii şi individualităţii obiectului (este specifică dreptului,
politicii, reclamei, publicităţii etc.).
Ea nu poate fi decât deschisă. Nu este obligată să respecte neapărat
principiul comunicării, dar, încălcându-l, îl recunoaşte (cum este cazul
seducţiei).

38
 În descrierea performantă retorică există întotdeauna un unghi de vedere
cognafectiv al subiectului asupra obiectului, o evaluare intenţională, o referinţă
intenţionată, o formă intenţionată, cât şi o verificare prefigurată.
4) orfică – este aceea pentru care obiectul există, aşa sau altfel, prin
medierea subiectului descriptor, care există „aşa sau altfel” (este specifică artei
şi literaturii). Descrierea orfică este retorică atunci când (şi acolo unde)
plăcerea estetică este subordonată persuasiunii.
În discursurile categoriale şi conceptuale elementul orfic este angajat
sub forma metaforei categoriale şi a celei conceptuale.
În discursul retoric, condiţiile de performanţă ale unei
naraţiuni/descrieri sunt:
a) să delimiteze obiectul său în spaţiu-timp (în atac, absenţa delimitării la
adversar constituie o sursă de obiecţie);
b) să exprime un punct de vedere (în atac, absenţa opţiunii, a indeciziei
adversarului reprezintă sursă de contestare. De exemplu: „Cerem amânarea
procesului, deoarece nu ne-am format o imagine limpede asupra cauzei”;
c) să fie coerentă sub aspect logic, adică să se bizuie pe relaţii formale
obiective şi verificabile între idei;
d) să fie oportună şi pertinentă, în raport de public şi de temă.
e) fiecare componentă a ei să fie argumentabilă
Într-adevăr, naraţiunea/descrierea discursului retoric nu este un
ansamblu de propoziţii strict indicative, ci o construcţie orientată intenţionat
spre scopul pentru care a optat utilizatorul şi care urmează a fi impus şi
publicului. Ribot: „El (utilizatorul) ştie dinainte concluzia şi acum doar îi
potriveşte premisele”.
Aceasta înseamnă că utilizatorul trebuie:
- să formuleze problema sau să o cerceteze pe aceea primită;
- să inventarieze răspunsurile coerente posibile;
- să caute argumente din care să derive corect;
- să cântărească forţa cogn-afectivă a fiecărui argument mai întâi pentru
sine, apoi pentru publicul destinatar;
- să selecţioneze – dintre argumentele respective – pe cele ce urmează a fi
expuse publicului. Selecţia se face pe baza unor informaţii despre obiectul
discursului.

39
 După acestea, procedează invers: mai întâi avansează descrierea şi, pe
baza acesteia, argumentează pro sau contra. Un exemplu: „Nici o dovadă că dl.
Socolescu a comis crima. Interes nu avea, mobilul nu există. Şi cum v-aţi
explica un fenomen, imposibil de explicat, că un om curat, absolut cinstit până
la vârsta de 45 de ani, dintr-o dată şi din senin, să treacă peste cinstea lui?”
Observaţie:
a) nu este aici o descriere pur şi simplu, ci o descriere intenţionată
(pentru a confirma sau infirma ceva).
b) Socolescu, „om curat şi absolut cinstit până la vârsta de 45 ani”, nu
confirmă că la 45 ani a trecut „peste cinstea lui”, dar, cu condiţia să acceptăm
că premisa este adevărată, precum şi cu o a doua condiţie: să acceptăm că un
om curat şi absolut cinstit până la 45 ani, în chip necesar (adică logic) va fi un
om curat şi absolut cinstit şi în următorii ani. Dar această necesitate nu există,
ci este doar verosimilă. (Însă, nu „imposibilă”!!?)
Teoria retorică tradiţională afirmă că naraţiunea/descrierea înşiruie
propoziţiile descriptive intenţionate pentru viitoarea argumentaţie, fără ca ea
(naraţiunea) să argumenteze ceva. Ea (naraţiunea) constituie – îndeosebi în
discursul retoric judiciar – expunerea stării de fapte petrecute, din perspectiva
legii ce urmează a fi invocată. Aceasta, întrucât instanţa se pronunţă numai
asupra stării indicate şi nu asupra stării-cum-a-fost-ea. În fine,
naraţiunea/descrierea trebuie să mai îndeplinească – conform clasicilor
Retoricii – încă trei condiţii sine-qua-non: credibilitate, probabilitate,
verosimilitate.
Pentru a avea credibilitate pentru public, personalitatea rostitoare
trebuie:
- fie să fie cunoscut ca om cinstit, corect, integru etc.,
- fie să dea această impresie.
Probabilitatea se referă la introducerea propoziţiilor doveditoare prin
mijlocirea probelor directe care să aibă legătură cu tema (cu speţa).
Regulile de probabilitate retorică privesc:
a) evitarea unor aspecte dăunătoare sau nefolositoare; exemplu: Dacă
guvernăm, nu spunem câte şcoli rurale sunt într-o stare jalnică, ci câte sunt
într-o stare bună; dacă suntem în opoziţie, spunem invers.

40
 b) cuprinderea tuturor elementelor ce privesc cauza din perspectiva
argumentării din confirmare.
Verosimilitatea este condiţionată de coerenţa logică, de claritatea
limbajului, de concizia expunerii.
Precizare: Un discurs este retoric, nu prin lungimea lui, nici prin
numărul abundent de figuri folosite ci prin forţa lui cognitiv-afectivă. De
exemplu, provocarea eminesciană:
„Zdrobiţi orânduirea cea cruntă şi nedreaptă”
„Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi…” etc. este un discurs retoric
incitativ de câteva versuri.
C. Confirmarea/Respingerea
Prin definiţie, confirmarea reprezintă partea din discursul retoric în care
utilizatorul argumentează soluţia-alternativă la problema de rezolvat pe care o
susţine în vederea asumării ei de către public. Unii autori apreciază că, urmare
a autonomizării elocuţiunii care a fost revendicată de teoria literară şi a teoriei
acţiunii, transformată în artă teatrală, Retorica contemporană – sau
NEORETORICA – a devenit doar o teorie a argumentării, adică a confirmării şi
respingerii, teorie în care dialecticitatea dialogală şi retoricitatea monologală s-
ar conexa într-o logică argumentativă neconstrângătoare.
Discursul retoric, îndeosebi cel persuasiv, rămâne totuşi un întreg cu o
organizare psiho-logică proprie din care, evident, nu poate lipsi
confirmarea/respingerea, adică argumentarea neconstrângătoare.
Teoria confirmării urmăreşte, în principal, să clarifica dacă argumentele
alese:
- sunt consistente în materia lor;
- corespund valorilor şi principiilor;
- au forţa să acceadă la public
- sunt întemeiate corect;
- sunt distribuite în chip optim în funcţie de gradul de permeabilitate
cognafectivă a publicului.
Încă Cicero observa că orator este acela care poate să vorbească:
a) cu o bună cunoaştere a subiectului pe care şi l-a ales;
b) cu o ordine metodică în argumente;
c) cu eleganţă a formei de exprimare a argumentelor;

41
 d) ajutat de o bună memorie
e) având un nivel ridicat de credibilitate şi prestanţă exterioară;
f) cu o adâncă cunoaştere a publicului, a modurilor în care acesta poate
fi mişcat, prin ce fel de limbaj şi în ce sens;
În ceea ce priveşte discursul, are de urmat cinci etape:
1) formularea problemei şi găsirea argumentelor pe care să le spună;
2) repartizarea argumentelor pe alternative, cântărirea lor şi reţinerea
celor care vor susţine alternativa aleasă;
3) organizarea argumentărilor după greutatea lor cogn-afectivă;
4) împodobirea argumentelor prin mijloace de exprimare, potrivite cu
publicul;
5) rostirea discursului cu demnitate şi eleganţă.
În ceea ce priveşte argumentele, trebuie respectate trei reguli în
adresarea lor:
R1 – argumentele să fie potrivite în materia lor cu subiectul tematic, pe
care trebuie să-l acopere cât mai mult;
R2 – argumentele să fie adecvate permeabilităţii cognafective a
publicului;
R3 – argumentele să fie rânduite psihic şi logic, adică să corespundă
exigenţelor logicii şi legilor psihologiei.
Exigenţele logicii formale transpar:
- din principiile ei (al identităţii, al noncontradicţiei, al terţului exclus);
- din regulile deducţiei şi inducţiei,
- din regulile ei de definire, clasificare, diviziune, determinare etc.
Exigenţele psihologiei transpar:
- din legile trebuinţei, interesului, a compensaţiei, a acomodării, a
nivelului de aspiraţii sau a optimului motivaţional.
Avansarea unui argument:
- interesează logica doar dacă este corect construit căci, vizând un public
abstract universal-raţional, ar decurge ca fiecare să-l asume;
- psiho-logic, acelaşi argument, corect logic, este reconstruit în atâtea
variante câte tipuri de public există.
În concluzie, rostirea discursului se desfăşoară în următoarea ordine
psiho-logică.

42
 a) câştigarea atenţiei, interesului şi bunăvoinţei publicului (exordiul);
b) expunerea faptelor (naraţiunea/descrierea);
c) stabilirea chestiunii care formează obiectul dezbaterii (adică problema
argumentativă cu soluţiile-alternative ale sale);
d) întemeierea a ceea ce susţine soluţia propusă a fi asumată şi
respingerea a ceea ce i se opune într-o organizare a argumentelor după
greutatea lor cognafectivă (adică, confirmarea-respingerea).
e) amplificarea şi dezvoltarea a ceea ce este în favoarea oratorului şi
slăbirea sau nimicirea argumentelor ce ar folosi adversarului (peroraţia).

Teste de autoevaluare:
1. Faptele ca sursă a discursului retoric.
2. Valorile ca sursă a discursului retoric.
3. Stările de spirit ale publicului şi instrumentarul logicii ca surse ale
discursului retoric.
4. Principalele argumente folosite în construcţia logică a unui discurs retoric.
5. Rolul exordiului în discursul retoric şi principalele specii de exordiuri.
6. Naraţiunea/descrierea ca element component al discursului retoric. Tipuri
de descriere.
7. Care sunt condiţiile de performanţă ale naraţiunii/descrierii?
8. Argumentarea neconstrângătoare ca element structural al discursului
retoric.

43
 CAPITOLUL V
OPINIA – INSTRUMENT AL DISCURSULUI RETORIC

1. Ce este opinia
Etimologic, termenul provine din latinescul opinio, opinari (a exprima un
punct de vedere apt să fie argumentat psihic şi logic). Opinia este definită ca
„un enunţ ce exprimă opţiunea cognitivă şi afectivă a unei persoane, a unui
grup social sau a unei colectivităţi pentru un anumit punct de vedere cu privire
la un fapt, la o relaţie sau la o interacţiune socială” (Cf. Dicţionar de sociologie,
1993).
Încă Socrate făcea distincţia între părerea izvorâtă din impresii (pistis) şi
părerea izvorâtă din cunoaştere, numită opinie (doxa). Pe această bază
respingea retorica ce vehicula cu impresii şi aprecia pozitiv retorica ce vizează
opiniile.
Orice opinie este fixată printr-o judecată. A avea o opinie înseamnă a
crede că ceva este într-un fel şi nu în altul.
Reflecţiile asupra distincţiei dintre opinie (doxa) şi ştiinţă (episteme) au
marcat începuturile raţionalismului grec. Opiniile erau socotite atitudini de
ordin cognitiv cu pronunţat caracter subiectiv, fiind variate şi instabile,
dependente de condiţiile de spaţiu, timp, comunitate, vârstă etc. Platon, de
exemplu, în acord cu ontologia sa care împarte existenţa în două domenii
distincte şi inegale valoric, situa opinia între eroare şi cunoştinţa adevărată
fundată pe întemeiere (justificare). În dialogul Theaitetos, unde sunt discutate
variate răspunsuri la întrebarea „Ce este cunoaşterea?” se precizează că vom
numi cunoaştere „opinia adevărată însoţită de întemeiere”.
Astfel de precizări impun aducerea în discuţie a raportului opiniei cu
adevărul (care este valoarea de adevăr a opiniilor?).
Spre deosebire de adevăruri, care sunt, de regulă, judecăţi categorice,
numite şi asertorice pentru că exprimă simpla constatare a unei stări de fapt
(de exemplu: „această frunză este verde”), opiniile sunt judecăţi modale, care
admit şi negarea conţinutului lor. Judecăţile modale reprezintă judecăţi
formate prin aplicarea asupra propoziţiilor obişnuite a unor operatori logici
speciali numiţi „moduri” (posibil, imposibil, necesar, contingent). Concluzia
acestei situaţii este că exprimarea opiniei ca act raţional arată doar măsura în

44
care ne asumăm anumite idei şi valori sau intensitatea aderenţei noastre la
unele puncte de vedere.
Judecata de opinie este mai superficială şi mai instabilă decât adevărul
ştiinţific. Spre deosebire de cunoştinţele ştiinţifice care sunt rezultatele raţiunii
demonstrative sau experimentale, opiniile rezultă din raţiuni argumentative
cognafective.
Aceasta explică şi faptul că opinia se caracterizează printr-o multitudine
de verosimilităţi alternative (unele chiar opuse) cu privire la o problemă anume,
spre deosebire de cunoştinţă adevărată care este, în fiecare stadiu de
dezvoltare a cunoaşterii (a ştiinţei), una singură (şi aceeaşi).
Considerând opiniile ca forme specifice de raportare a omului la
realitate,unii autori le-au identificat cu lipsa de cunoaştere (necunoaşterea).
Existenţialistul Gabriel Marcel nota în acest sens că: „de obicei, nu există
opinie decât despre ceea ce nu cunoaştem” (Mistères de l`être).
Şi totuşi, o opinie nu poate fi formulată decât referitor la probleme
despre care există cel puţin un minim de informaţie (de cunoştinţe). Numai că
opinia implică o altă modalitate de judecare şi de raportare la diferite probleme,
care o deosebeşte de cunoaşterea demonstrativă sau experimentală.
Opiniile sunt cunoştinţe, dar cunoştinţe nedemonstrabile sau
neexperimentale. Ele sunt verosimilităţi asumate subiectual şi se formulează
ca soluţie-răspuns la diverse probleme în care sunt făcute alegeri între
alternative aflate în relaţie cu interesele subiectului.
Dimensiunea cognitivă a opiniilor vizează nu descrierea sau explicarea,
ci evaluarea şi justificarea.
Aceasta nu înseamnă că ar putea fi negată sau subestimată valoarea
cognitivă a lor. Cu precizarea că, a cunoaşte opinia despre un fapt nu este
acelaşi lucru cu faptul însuşi. De aceea, a verifica adevărul opiniei înseamnă a
vedea în ce măsură reflectă la starea reală a lucrurilor.
Totuşi, atât sub raport cognitiv, cât şi sub raport afectiv, deosebirea
dintre opinii şi cunoştinţe nu trebuie absolutizată. Cunoştinţele pot fi
declanşatoare de opinii, iar acestea se pot transforma în cursul dezvoltării
istorice în cunoştinţe.

45
 2. Opinia în discursul retoric.
În contextul discursului retoric, pentru a înfăptui comunicarea,
utilizatorul trebuie să posede,în actul adresabilităţii, o opinie convingătoare.
Întrebare: ce anume poate să convingă într-un discurs? Aristotel
susţinea raţionalitatea, Cicero – raţionalitatea şi limbajul, iar Quintilian
considera că de convins, conving şi banii şi influenţa şi autoritatea şi funcţia.
Atât anticii, cât şi modernii şi contemporanii s-au întrebat dacă
persuasiunea (convingerea) desemnează o însuşire a ideilor sau o însuşire a
cuvintelor, dacă este rezultatul ţesăturii logice a gândirii sau rezultatul
îmbinării cu artă a cuvintelor.
Majoritatea punctelor de vedere susţin că persuasiunea (convingerea)
poate fi obţinută printr-o propoziţie convingătoare pe cale raţională şi care să
vizeze adevărul.
În termeni logico-filosofici, o propoziţie este adevărată dacă informaţiile
care îi alcătuiesc conţinutul corespund realităţii exterioare la care se referă şi
este falsă dacă nu corespund acestei realităţi.
În context retoric, aplicarea acestor condiţii opiniilor conduce la o
anumită dificultate şi anume: dacă oratorul exprimă, opinabil, o idee, de unde
să ştie destinatarul (auditor sau cititor) că opinia respectivă este sau nu este
realitate de referinţă? Aceasta întrucât opinia în cauză se află în două „lumi”:
a) în realitatea spirituală a utilizatorului discursului (în cugetul său);
b) în afara sa, ca exprimare adresată altuia.
Problema este dacă opinia exprimată altuia redă sau nu redă starea
interioară de opinie a subiectului. De exemplu, propoziţia: „Eu, prietenul tău,
sunt convins de nevinovăţia ta”,
- este adevărată dacă şi numai dacă există în sinea mea („prietenul tău”)
convingerea asupra nevinovăţiei tale;
- este falsă dacă şi numai dacă în sinea mea („prietenul tău”) nu opinez
considerativ că este nevinovat.
Aşadar, dificultatea constă în faptul că realitatea subiectuală o poartă
subiectul însuşi, iar calificarea opiniilor în termenii adevărului şi falsului
(întrucât au totuşi, un denotat, respectiv acea exprimare exterioară adresată
altuia) capătă un sens particular.
Întrebări:

46
 a) cum se poate verifica valoarea de adevăr a opiniei destinată să
persuadeze?
b) pe destinatar îl interesează această corespondenţă?
c) cel ce comunică opinia urmăreşte să probeze această corespondenţă?
Răspuns: Uneori da, alteori nu. Destinatarul discursului de pildă, nu
este interesat întotdeauna de faptul dacă opinia adresată de X coincide cu
realitatea lui subiectuală, ci dacă are argumente pentru obiectul gândit de
opinie. De exemplu, în opinia: „Eu, X, consider că lucrarea Y este o
capodoperă”, auditoriul (sau cititorii), îndeosebi cel format din specialişti, este
interesat de acele argumente care să convingă că „lucrarea este o capodoperă”.
Acest lucru îl ştie şi declaratorul opiniei, fapt pentru care, din totalitatea
argumentelor pe care le are, le va prezenta, în urma unei atente evaluări, pe
cele capabile să-i susţină punctul de vedere expus până la o posibilă
persuadare a destinatarului discursului.
La rândul său, acesta din urmă nu-şi propune să-şi însuşească pur şi
simplu punctul de vedere al altuia, ci să şi-l formuleze pe al său.
Declaratorul ştie că argumentele care întemeiază punctul său de vedere
nu întemeiază în chip necesar punctul de vedere şi al celuilalt. În consecinţă,
declaratorul apreciază nu capacitatea argumentelor de a întemeia punctul său
de vedere pentru sine, ci punctul său de vedere pentru altul. (Altfel spus, va
aduce dovezi în favoarea obiectului gândit opinabil în acord cu consideraţia
auditorului).
Dacă reuşeşte, auditorul îşi va însuşi nu adevărul propoziţiei „lucrarea Y
este o capodoperă”, ci îşi va însuşi punctul de vedere al lui X ca propriul său
punct de vedere.
Întrebare: Mai putem spune despre opinii că sunt adevărate sau false?
În exemplul dat constatăm existenţa a două interese corelative (nu
divergente!):
a) pe destinatar îl interesează obiectul gândit de declarator;
b) pe declarator îl interesează modalitatea opinabilă prin care se
întemeiază acel obiect gândit pentru destinatar.
Şi tocmai această dezbatere argumentativă inclusă într-un discurs
constituie miezul retoricii.

47
 Să mai precizăm că, în cazul unei opinii expusă într-un discurs retoric,
trebuie făcută distincţia între:
- obiectul gândit,
- modalitatea opinabilă şi
- opinia ca întreg.
Opinia: „Eu, X, consider că lucrarea Y este o capodoperă” cuprinde:
a) modalitatea opinabilă: „Eu, X, consider” şi
b) obiectul gândit: „lucrarea Y este o capodoperă”.
Luată izolat, propoziţia: „lucrarea Y este o capodoperă” este o propoziţie
constativă oarecare – adevărată sau falsă – indiferent cine o afirmă.
Luată în cadrul opiniei: „Eu, X, consider că…” propoziţia respectivă
apare obiect gândit de cineva (de un subiect determinat, X) care o întemeiază
cu argumente, alese în aşa fel încât să apară evidentă nu numai pentru el, ci şi
pentru cel căruia i-o transmite, destinatar care să accepte că: „Da şi eu, Z,
consider că lucrarea Y este o capodoperă”.
Prin aceasta, destinatarul este atras în convingerea comunicatorului,
convingere pe care nu are cum să o verifice. (Adică nu are cum să verifice dacă
cel ce transmite informaţia este convins de adevărul ei). Şi, însuşindu-şi opinia
lui X (prin acceptarea argumentelor acestuia), Z va decide ca şi acesta.
Situaţia respectivă este întâlnită în comunicarea persuasivă, unde
cuvântătorul îşi începe discursul la nivelul cunoştinţelor publicului.
Dar, acelaşi cuvântător, cunoscător al nivelului de cunoaştere a
publicului, poate să comunice şi disuasiv, adică să efectueze aprecieri în afara
cunoştinţelor posedate de public. În acest caz, rezultatul constă în „înşelarea”
acestuia, creându-se o aparentă comunicare.
Concluzie: Factorul „cunoaştere” este necesar pentru acceptarea şi
asimilarea opiniei altuia, dar nu şi suficient. Persuadarea pe baza unei opinii
convingătoare se poate obţine atât pe cale ideatică, cât şi printr-un limbaj
ornat în aşa fel încât ideile emise de orator (chiar şi cele false sau cele ce
depăşesc nivelul de cunoaştere al auditorului) să întâmpine o rezistenţă
intelectuală cât mai mică posibil.
În acest din urmă caz, Retorica este redusă doar la aspectele stilistice ale
vorbirii orale.

48
 Pentru a fi impusă, orice opinie trebuie să fie argumentată. Unele opinii
au argumentări justificative (de ex., cele juridice şi politice), altele se sprijină pe
argumentări motivaţionale (ca cele morale) iar altele se sprijină pe argumentări
epistemice (cum sunt opiniile filosofice şi cele ştiinţifice). Şi, dacă opinia –
indiferent care – este asumată de subiect, atunci, acest subiect se află pe
deplin în lumea raţiunii critice în care funcţionează principiul alegerii.
Aceasta înseamnă că orice discurs retoric se desfăşoară pe ideea probării
opiniei corelată cu obţinerea consimţământului publicului. Iar probarea
retorică, vizând obiectul opinabil gândit de utilizator, este şi făuritoarea
convingerii transmisă de acesta pe baza invocării motivului că dovezile sale
sunt mai verosimile decât ale oricărui altuia.
Evident, acolo unde există probe complete şi univoce, problema opiniei şi
deci şi a probării acesteia, dispare.

Teste de autoevaluare:
1. Ce este opinia?
2. Relaţia opinie – adevăr.
3. Specificul opiniei ca formă de cunoaştere.
4. Rolul opiniei convingătoare în înfăptuirea comunicării şi a persuasiunii.
5. Cum poate fi verificată valoarea de adevăr a opiniei destinată să
persuadeze?
6. Principalele tipuri de argumentare a opiniilor.

49
 CAPITOLUL VI
CREDIBILITATEA RETORICĂ

1. Agreabilitatea – cale spre credibilitate

O anumită idee opinabilă este credibilă dacă şi numai dacă este
asimilată cognitiv şi afectiv în sistemul de aşteptări al publicului concret.
Tocmai de aceea implicarea celui care o avansează este inevitabilă. Iar acesta
trebuie să degaje atât forţă cognitivă cât şi amplitudine afectivă, fiecare din ele
întărind-o sau suplinind-o pe cealaltă.
În mod firesc, forţa persuasivă a unui discurs retoric nu ţine doar de cel
care-l prezintă dar, discursul aparţine totdeauna cuiva. Pentru public, el este al
celui care-l prezintă:
- buletinul de ştiri aparţine telespeakerului;
- răspunsurile purtătorului de cuvânt al Guvernului, aparţin
purtătorului;
- intervenţia senatorului X în Parlament aparţine lui ş.a.m.d.
De aceea, o condiţie retorică sine qua non pentru obţinerea credibilităţii
este „cosmetizarea” prezentatorului şi a expunerii (separat sau împreună). Şi
aceasta, întrucât, mai ales în cazul discursului persuasiv (în toate speciile
sale), credibilitatea trebuie instaurată, indiferent dacă mijloacele utilizate sunt
oneste sau frauduloase.
„Cosmetizarea” respectivă este tratată de teoria retorică încă din
antichitate şi este cunoscută sub denumirea de teoria formării mediatice care
stabileşte reguli cu caracter de recomandări care, urmate, ar face o prezenţă
minimal agreabilă şi maximal seducătoare într-o situaţie definibilă.
Încă Blaise Pascal (sec. XVII) atrăgea atenţia că „în elocvenţă trebuie să
existe şi element agreabil şi element real; dar este necesar ca elementul
agreabil să fie el însuşi bazat pe adevăr” (Scrisori provinciale, Scrisoarea a V-a).
Observaţiile psihosociale efectuate asupra diferitelor segmente ale vieţii
comunitare relevă că agreabilitatea este funcţie de o serie de reguli ce se
constituie ca schemă de prestaţie pentru o anumită situaţie: prestaţie
electorală, de negocieri, de reuniuni ştiinţifice etc.

50
 Cosmetica expunerii vizează atât stilul utilizat (oral sau scris), cât şi
modalitatea de inserare a ideilor şi urmăreşte, şi ea, sporirea credibilităţii.
Importanţa credibilităţii unui discurs retoric decurge din natura
opinabilă a tezei ce urmează a fi argumentată şi care este luată drept
adevărată, precum şi din specificul conţinutului obiectului opinabil care nu are
credibilitate retorică prin sine, ci numai în legătură cu opinantul lui: „Eu
consider că ...”. Aceasta înseamnă că, spre deosebire de credibilitatea
ştiinţifică, credibilitatea retorică depinde de recunoaşterea autorităţii cogn-
afective a oratorului.
Dacă acesta este lipsit de o personalitate recunoscută, pentru a atinge
sau spori credibilitatea ideilor expuse, este nevoit:
- fie să-şi întărească convingător argumentele,
- fie să folosească personalitatea altcuiva, potrivită cu publicul.
În acest din urmă caz, indiferent de forma discursului – oral sau scris –
se apelează la formule aparent neutrale („Aşa cum observă X…”, „După cum
arată Y…”) sau la formule expres partizane („Aşa cum excelent a observat X …”,
„După cum subtil, pătrunzător arată Y…”).
Prin aceasta, prezentatorul îşi sporeşte agreabilitatea intelectivă şi, ca
urmare şi credibilitatea. Exemplu: fie formula „Să ne reamintim subtila
constatare a lui Noica”. Aici sunt atinse două obiective urmărite de prezentator:
a) dezvăluirea publicului a adeziunii sale cunoscătoare la gândirea
noiciană;
b) sugerarea că are o subtilitate comparabilă cu cea a lui Noica.
Ambele realizări pot contribui salutar la sporul de credibilitate retorică.
Precizări:
a) succesul este funcţie şi de segmentul de public căruia i se adresează
oratorul. Exemple: afirmaţia „Max Weber a spus că…” trezeşte atenţia
publicului de sociologi; afirmaţia „Anghel Rugină a spus că…” trezeşte atenţia
şi posibila aprobare a publicului de economişti ş.a.m.d.
b) dacă publicul în cauză nu acceptă numele la care se face apel, eşecul
este sigur. De exemplu, a-l invoca pe Marx în faţa liberalilor sau pe D.
Stăniloae în faţa ateilor.
c) în acest context se impun, de regulă, şi unele măsuri de prevedere (o
anumită prudenţă) şi anume, să nu fie invocaţi autori necunoscuţi de public.

51
Totuşi, experienţa retorică confirmă că un public, cu cât este mai snob, cu atât
este mai orgolios şi va da credit tocmai unor nume neştiute de el (mai ales dacă
numele este însoţit de calificativele: „marele”, „binecunoscutul”, „genialul” etc.),
pentru că nu va recunoaşte că-i sunt străine.
Aşa că, în imposibilitatea unei verificări imediate şi în lipsa unei îndoieli
metodice, citarea orală este un foarte bun mijloc de obţinere a credibilităţii în
faţa unui public insuficient instruit.
O importanţă deosebită o are şi gradul de credibilitate a argumentelor
folosite în discursul retoric, urmare a faptului că acesta reprezintă o opinie sau
o verosimilitate. Iar credibilitatea, ca efect al adresabilităţii argumentative, îşi
atinge finalitatea eficientă prin transferul său în certitudinea publicului.
Credibilitatea retorică poate fi obţinută şi prin folosirea mijlocului numit
„atac la persoană”, care ocupă şi el un loc în „cosmetizarea” discursului şi
aduce pe prim plan persoana prezentatorului: „Eu nu sunt ca …”. Mijlocul
respectiv este falacios, dar este utilizabil dacă se are în vedere eficienţa acţiunii
de persuadare (indiferent de forma pe care o îmbracă aceasta). Între
procedurile de compromitere se înscrie şi „etichetarea” ca tehnică de
discreditare (sau creditare).

2) Explicarea justificativă – cale de obţinere a credibilităţii

Sporirea credibilităţii este dependentă şi de gradul şi modalitatea de
explicare şi justificare.
În sensul cel mai larg, a explica ceva înseamnă:
- fie a demonstra conexiunile sale, interne sau externe,
- fie a-i releva termenul sau a-l deduce din acesta,
operaţii prin care el devine inteligibil.
Procedurile explicative sunt dependente de nivelurile cunoaşterii: al
faptelor sau al conceptelor:
- a explica un fapt înseamnă a-i determina cauza;
- a explica un concept înseamnă a-l deriva din alt concept.
Sunt mai multe feluri (tipuri) de explicaţii: a) explicarea cauzală – care
este răspunsul la întrebări deforma: „De ce X?”, b) explicarea prin mecanism –
este răspunsul la întrebări de forma: „Cum are loc x?”, c) explicarea teleologică
– este răspunsul la întrebarea „Pentru ce x?”, d) explicarea normativă – este

52
răspunsul la întrebări de forma: „Conform cărei norme a fost încadrată fapta
x?” (juridic, moral, religios etc.).
Diferenţa între ele nu este numai de formă. Între „De ce a fost asasinat
X?” şi „Pentru ce a fost asasinat X?” deosebirea constă în faptul că: în primul
caz se doreşte aflarea cauzei, iar în al doilea se doreşte aflarea scopului.
Precizare: Metoda explicativă (axată prioritar pe obiect) nu are nevoie de
persuasiune în cazul unor soluţii univoce. Nu persuadăm că „suma unghiurilor
unui triunghi este de 1800”.
În ceea ce priveşte justificarea este folosită terminologic – în context
retoric – în sensul conformităţii cu principii şi valori, sens aplicat propoziţiilor
non-descriptive.
Justificarea nu este neapărat condiţionată de logică, fiind un demers mai
complex decât îl poate susţine p structură formală. Justificarea presupune
invocarea probelor (juridice, morale etc.) în aşa fel încât opinia propusă să
decurgă cu necesitate şi să devină soluţie.
Pentru sporirea credibilităţii, orice discurs retoric trebuie să aibă o
structură explicativ-justificativă, fie că este vorba de persuasiune, fie de
seducere sau incitare, iar întrepătrunderea dintre explicaţie (care este o
procedută axată eminamente pe obiect) şi justificare (procedură axată
preponderent pe subiect), se întemeiază pe faptul că interesul pentru adevăr
nu poate fi separat de factori exteriori lui.
De altfel, raţionamentul retoric nu vizează descoperirea unui adevăr în
sens strict cognitiv, ci explicarea justificativă a unei opinii, explicare ce este
dependentă şi de publicul în faţa căruia este ţinut discursul.
Există şi situaţii în care discursul retoric pedalează pe aspectul
apodictic-autoritarist, situaţie în care se încearcă impunerea anumitor valori:
- „Trebuie să fie clar că…”
- „Trebuie să înţelegem că…”
- „Este necesar să admiţi că…”
- „Suntem obligaţi să apreciem că…”.
Însă, în astfel de situaţii, argumentarea nu persuadează. O astfel de
argumentare, numită şi justificativ-motivaţională este caracteristică
discursurilor retorice seductive şi, mai ales, celor incitative. Discursurile lui
Hitler, de pildă, fascinau pe cei fideli, îi captivau pe cei indecişi şi, îi ameninţau

53
pe oponenţi, dar nu persuadau în sensul retoricii stricte. La fel, obsesiva
repetare a lui „trebuie să” în discursurile liderilor comunişti deghiza pe „este
obligatoriu să”.
Concluzie: Un discurs este retoric nu prin lungimea lui, nici prin
avalanşa de cuvinte sau de argumente, ci prin structura lui care, atât afectiv,
cât şi logic, trebuie să fie o structură explicativ-justificativă aptă să facă
credibilă opinia expusă.

Teste de autoevaluare:
1. „Cosmetizarea” expunerii ca factor al creşterii credibilităţii unui discurs
retoric.
2. Atacul la persoană şi etichetarea ca tehnici folosite în obţinerea credibilităţii
retorice.
3. Definiţi explicaţia şi prezentaţi elementele necesare pentru o explicaţie.
4. Expuneţi caracteristicile principalelor tipuri de explicaţii.
5. Sensul termenului „justificare” şi caracteristicile raţionamentului justificativ.
6. Discursul retoric ca structură explicativ-justificativă.

54
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Aristotel - Retorica, Ed. IRI, Bucureşti, 2004.

2. Adamescu, Gheorghe - Retorică românească. Antologie, Ed. Minerva,
Bucureşti, 1980.
3. Arhip, Odette - Teoria argumentării. Retorica modernă, Ed. Sedcom
Libris, Iaşi, 2003.
4 Florescu, Vasile, Retorica şi neoretorica, Ed. Academiei, Bucureşti, 1973.
5 Frânculescu, Mircea - Retorică românească, Ed. Minerva, 1980.
6. Gimpu, Sanda ş.a., Retorica. Texte alese, Ed. Şansa S.R.L., Bucureşti,
1993.
7. Marcovici Simeon - Curs de retorică, Ed. Minerva, 1990.
8. Mihai, Gheorghe - Retorica, Ed. Cronica, Iaşi, 1993.
9. Mihai, Gheorghe - Retorica tradiţională şi retorici moderne, Ed. All,
Bucureşti, 1998.
10. Rovenţa-Frumuşan, Daniela - Analiza discursului.Ipoteze şi
ipostaze, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2005.
11. Sălăvăstru, Constantin, Teoria şi practica argumentării, Ed.
Polirom, Iaşi, 2003.
12. Simion, Mihai - Retorică juridică, Ed. Vertical, Craiova, 1995.
13. Şoitu, Laurenţiu - Retorica autovizuală, Ed. Cronica, Iaşi, 1993.
14. Ţigănuş, Virgil - Retorica, Ed. Fundaţiei Universitare „Dunărea de
Jos”, Galaţi, 2005.
15. Voicu, Victor – Retorică, curs, 2008.

55
 CUPRINS

1. Apariţia retoricii.............................................................................p. 1
Coordonate spaţiale şi temporale. Primii oratori. Elocinţa ca obiect de învăţământ: sofiştii.
Etapa platoniciană şi aristotelică. Schimbări intervenite în Retorica antichităţii târzii, a epocii
medievale şi a epocilor modernă şi contemporană.

2. Caracteristicile, scopul şi funcţiile retoricii………………………………p. 9

Raţionamentul demonstrativ şi raţionamentul retoric. Întemeierea, persuasiunea şi
asumarea ca dimensiuni şi scopuri ale discursului retoric. Cerinţe ale discursului retoric.
Principalele căi de realizare a convingerii. Funcţiile retoricii.

3. Principiile retoricii……………………………………………………………..p. 19
Raportul logică-retorică. Principiul alegerii. Principiul comunicării. Principiul atitudinii
implicite. Principiul etic.

4. Elaborarea şi organizarea discursului retoric……………………………p. 33

Faptele ca sursă a discursului retoric. Valorile ca sursă a discursului retoric. Stările de
spirit ale publicului ca sursă a discursului retoric. Instrumentarul logicii – sursă şi mijloc de
elaborare a discursului retoric. Organizarea argumentativă şi structura discursului retoric:
exordiul, naraţiunea/descrierea, confirmarea/respingerea.

5. Opinia – instrument al discursului retoric……………………………….p. 48

Ce este opinia. Statutul şi rolul opiniei în discursul retoric. Opinie – adevăr – falsitate.

6. Credibilitatea retorică…………………………………………………………p. 54
Agreabilitatea – cale spre credibilitate. Explicarea justificativă – cale de obţinere a
credibilităţii. Argumentarea apodictic-autoritaristă şi argumentarea justificativ-motivaţională ca
dimensiuni ale discursului retoric.

7. Bibliografie selectivă.......................................................................p. 59

8. Cuprins…………………………………………………………………………..p. 60

56