Istoria gândirii politice

1. Gândirea politică în Grecia clasică

Istoria gândirii politice este structurată în funcție de ​diferitele ​etape de

progres social și de dezvoltare a civilizației umane:

● perioada ​antichității​, caracterizată prin apariția elementelor constitutive

ale gândirii politice;
● perioada ​medievală ​sau ​feudală​, caracterizată prin dominația
fenomenului religios asupra celui politic;
● perioada ​Renașterii​, de care se leagă punerea bazelor politologiei ca
știință politică modernă;
● epoca ​modernă​, caracterizată prin extinderea sferei de cuprindere a
cunoștințelor politice, iar politologia se afirmă ca știință/teorie politică
aparte;
● epoca ​contemporană​, în care politologia cunoaște o largă dezvoltare și
se conturează ca știință socio-umană distinctă.

Ideile politice exprimă interesele, aspirațiile diverselor grupuri sociale,

implicate adesea în lupta pentru putere.

Primele elemente ale gândirii politice apar încă din Antichitate, de care se
leagă etimologia termenului "politică" (în greacă ​polis​ - "cetate", "oraș", "stat").
De-a lungul timpului, acest termen a cuprins diverse semnficații, cum ar fi: artă de
guvernare a societățillor umane, de conducere religioasă, până la accepția
modernă de istorie activă și filozofie politică participativă. Dacă în Antichitate nu
1
exista o delimitare clară a științelor care studiau societatea, în Evul Mediu asistăm
la dezvoltarea influenței Bisericii asupra societății. Mai târziu, Renașterea și
Iluminismul vor aduce eliberarea de sub tutela dogmatico-religioasă. În epoca
modernă asistăm la o delimitare clară a noțiunilor. Astfel, în 1948, la ​Colocviumul
internațional​ ​care a avut loc la Paris, s-a stabilit semnificația termenului de "știință
politică" și obiectul acesteia de studiu.

Grecia antică

Istoria gândirii politice în Grecia antică poate fi divizată în trei perioade:

● perioada timpurie​ (clasică sau presocratică): secolele al IX-lea - al VI-lea

î.Hr., apar primele formațiuni prestatale, trecerea de la gândirea
mitologică la cea rațională (Școala din Milet, Școala pitagorienilor,
Școala din Eleea);
● perioada medie​ (clasică): secolele al V-lea - prima jumătate a IV-lea î.Hr.,
filozofia sofiștilor, a lui Socrate, Platon și Aristotel;
● perioada târzie​ (elenistă): a două jumătate a secolului al IV-lea î.Hr -
secolul al II-lea î.Hr., polis-urile grecești cad sub dominația Macedoniei și
apoi a Romei antice.

Focarul gândirii Greciei antice a fost Atena, centrul de întâlnire al sofiștilor

și orașul lui Socrate, a cărui filozofie a dănuit prin intermediul operelor lui Platon,
care a creat o școală filozofică în cadrul ​Academiei,​ în timp ce Aristotel și-a
​ colii peripateticilor.​ Tot în
dezvoltat sistemul filozofic, politic și moral în cadrul Ș
Atena au apărut Școala stoică (Marcus Aurelius, Seneca) și cea epicuriană.

2
Apariția creștinismului a marcat sfârșitul epocii elenistice și tranziția către epoca
medievală.

Majoritatea specialiștilor ​sunt de părere că ​grecii ​au ​inventat ​politica și că

au inițiat cercetarea științifică și filozofică a acestui domeniu. De altfel, cuvântul
politică (existent în multe limbi moderne) provine din grecescul ​polis​, prin care se
desemna statul-cetate sau statul-oraș. Polisul era o instituție care a permis și
promovat discuțiile critice și existența unor funcții și posturi civice, care au
constituit obiective ale luptei pentru putere între clanurile aristocrate. Mai mult,
cetățenii puteau participa (direct sau prin consilii) la guvernarea polisului, deci la
controlul afacerilor publice, ceea ce a condus ulterior la apariția conceptului de
democrație.

| Un sofism este un raționament corect în aparență, dar fals în realitate.

Paralogismul este un sofism involuntar (neintenționat). Termenul ​sofism​ provine
din grecescul ​sophistēs​. Odinioară s​ ophistēs​ și ​sophós​ erau sinonime și însemnau
înțelept, expert, "priceput în toate". În timpul lui Socrate termenul a început să fie
folosit în legătură cu acei profesori care ofereau tinerilor, contra plată, învățătura
și expuneri publice de elocință. |

Sofiștii ​au pus omul în centrul preocupărilor și au accentuat relativitatea

cunoașterii, fiind ​primii ​care au dezbătut problemele spiritului uman, spre
deosebire de predecesori care aveau ca obiectiv problemele legate de natură. În
acea perioadă polisul atenian implica participarea la guvernare a
cetățenilor-guvernatori​. Arta politică nu mai era apanajul unei minorități,
deoarece putea fi învățată de orice cetățean.

3
Sofiștii au evidențiat deosebirea dintre dreptul natural și dreptul pozitiv, care,
fiind creat de oameni, avea un caracter convențional.

A.Oratori (Isocrate si Demostene)

Oratorul este o persoană care rostește un discurs, care vorbește în fața unui
public.

Cuvântul orator provene din limba latină ce este sinonim pentru vorbitor (public).
Arta oratoriei este cunoscută încă din Antichitate și are o funcție puternică în
domeniile și activitățile sociale și politice.

Isocrate ​(436–338 î.Hr.) a fost un orator elin, cunoscut mai ales pentru
școala de retorică înființată la Atena.

Opera sa, de amplă vibrație patriotică, este dedicată unirii statelor

grecești și este novatoare în planul compoziției prin centrarea în jurul unei idei
fundamentale. În plan stilistic, a inventat marea perioadă oratorică, antrenată
de ritmul amplu și puternic​.

Prin scrierile sale, ​Isocrate ​a exercitat o însemnată ​influență ​asupra dezvoltării

prozei​, ​retoricii​, ​istoriei​, p
​ edagogiei​.

Demostene ​sau Demosthenes (n. ​384 î.e.n​, ​Atena clasică​ – d. ​12 octombrie
322 î.e.n.​, insula ​Poros​, ​Grecia​) a fost un ​om politic​ și ​orator​ ​atenian​. A fost
considerat ​cel mai mare orator​ ​al Antichității​, fiind imitat până în ​Epoca Modernă​.

4
Demostene s-a bîlbîit din copilărie și pronunța incorect sunetele, dar avea o
dorință mare de a deveni orator și prin exerciții aceasta i-a reușit.

Orațiile sale constituie o expresie semnificativă a priceperii intelectuale

contemporane ateniene și oferă o perspectivă asupra politicii și culturii Greciei
antice în secolul al IV-lea î.Hr. Demostene a învățat retorica studiind discursurile
marilor oratorii precedenți. El a pronunțat primele sale discursuri judiciare la
vârsta de 20 de ani, în care a susținut eficient pentru a obține de la tutorii săi ceea
ce a rămas din moștenirea sa. Pentru un timp, Demosthenes și-a făcut viața ca un
profesionist și un avocat, scriind discursuri pentru utilizare în procesele juridice
private.

Potrivit lui Dionisie din Halicarnassus, istoric grec și profesor de retorică,

Demostene a reprezentat etapa finală în dezvoltarea prozei attice. Atât Dionisie,
cât și Cicero afirmă că Demostene a reunit cele mai bune caracteristici ale
tipurilor de bază ale stilului; el a folosit în mod obișnuit stilul de tip mediu sau
normal și a aplicat tipul arhaic și tipul de eleganță simplă unde se potriveau. În
fiecare dintre cele trei tipuri, el era mai bun decât stăpânii săi speciali. Prin
urmare, este considerat un orator desăvârșit, adept al tehnicilor oratorice, care
sunt reunite în opera sa.

| ​La vârsta de 30 de ani, Demostene se implică din ce în ce mai activ în

problemele statului și, în mod deosebit, se opune, prin conducerea partidei
anti-macedonene, politicii promovate de regele ​Filip al II-lea al ​Macedoniei​. Aceste critici
apar într-o serie de discursuri pe care Demostene le-a rostit în cadrul Adunării
Poporului, numite ​Filipicele (în ​greacă​: ​He Boule)​ . La doi ani după înfrângerea suferită de
5
atenieni, în anul (​336 î.Hr.​) Filip al II-lea moare. Demostene este chemat la putere, iar în
cetățile grecești s-a dezlănțuit mișcarea anti-macedoneană. În acest scop, atenienii au
intrat în contact inclusiv cu ​perșii​, în ideea unei alianțe orientată împotriva lui Alexandru
cel Mare. Aceasta alianța nu își atinge scopul este înfrantă în bătăliile de la ​Granicus
(​334 î.Hr.​) și ​Issos (​333 î.Hr.​), după care distruge complet armata persană lângă
Gaugamela​, cucerește orașul ​Babilon și intră în posesia tuturor avuțiilor ​persane​. În
acest timp, la ​Atena revine la putere partida filomacedoneană care a căutat să se
răzbune pe Demostene, marele orator. Acest conflict a fost declanșat de unul dintre
partizanii partidului popular care propusese ca Demostene să fie încununat cu o coroană
de aur pentru înaltele sale merite civile, inițiativă care fusese încuviințată și de Adunarea
Poporului. Partizanii Macedoniei au protestat, iar ​Eschine a prezentat curții cu jurați o
reclamație împotriva hotărârii Adunării Poporului, prin care arăta că această decizie nu
este justă și că Demostene nu merită câtuși de puțin o distincție atât de înaltă. Procesul
a fost câștigat de Demostene prin celebra sa pledoarie ​Asupra coroanei . Eschine a fost
amendat și obligat să meargă pe calea exilului. Câțiva ani mai târziu, la ​12 octombrie ​322
î.Hr.​, Demostene s-a sinucis, otrăvindu-se, pentru a nu cădea în mâinile macedonenilor.
|

B.Filozofii (Platon și Aristotel)

Platon ​- Ideea unei științe raționale a politicii a fost preluată de ​Platon​,

discipolul lui Socrate. Creatorul școlii filozofice numite "​Academia​", în operele
sale, "​Republica​" ("Politeia"), "​Legile​" ("Nomoi") și ​Omul politic​, susținea ideea că
arta politică trebuie să se bazeze în primul rând pe ​filozofie​. Dacă la Socrate, omul

6
de stat era conștient de ignoranța sa, Platon impune ca politicianul să fie înțelept
ca un filozof erudit.

Statul ideal era preconizat sub forma unui organism perfect și în care
fiecare cetățean se identifică prin interesele sale. Conform ideilor lui Platon,
societatea este divizată în trei categorii:

● filozofii​ (​înțelepții)​ , care aveau sarcina de a conduce polis-ul;

● străjerii​, care aveau misiunea de a apăra polis-ul;
● meseriașii​ și ​agricultorii,​ care asigurau bunăstarea materială a polis-ului.

Cele trei categorii corespundeau celor trei elemente ale sufletului uman:
rațiunea​, ​voința​ și ​afectivitatea​.

Platon nu considera ​democrația​ forma ideală de guvernare, deoarece

excesul de democrație se transformă în ​anarhie​, care este mediul propice de
apariție a ​tiraniei.​ Abuzul de putere este definit prin neglijarea legii ("nomos") de
către cei care o exercită.

Aristotel,​ marele filozof căruia i se atribuie expresia ​zoon politikon

Dacă Platon era cucerit de ideal, ​Aristotel ​era atras de cercetarea și

percepția faptelor. Astfel, în opera sa fundamentală, "​Politica​", studiul societății și
al politicii este realizat prin ​metoda inductivă​. Fondator al școlii ​Lykeion​ (sau
"​Școala peripatetică​"), Aristotel ia în considerare trei științe practice
fundamentale:

● economia,​ care servește necesităților naturale;

7
 ● etica​, ce servește individului și necesităților spirituale ale acestuia;
● politica,​ ce se înscrie intereselor comunității și implică posibilitatea
realizării celorlante două.

Omul era privit ca un animal politic ("zoon politikon"), iar ​statul​ ca fiind o
operă artificială a omului, nu ca un produs al contractului, ci ca o consecință a
evoluției naturale. În acest polis al lui Aristotel nu sunt considerați cetățeni: sclavii
(considerați instrumente cuvântătoare), meșteșugarii și agricultorii (munca fiind
asociată sclaviei), străinii, femeile.

Unul dintre meritele marelui gânditor o constituie ​teoria celor trei puteri​, de
unde mai târziu avea să evolueze ideea ​separației puterilor în stat​. Astfel, în
concepția sa, statul ar fi alcătuit din trei părți, de a căror bună funcționare depinde
vitalitatea întregului:

● adunarea generală
● corpul magistraților
● corpul judecătoresc.

Formele ideale de guvernare sunt considerate: ​monarhia​, ​aristocrația​ și

"politeia" (termen aproape sinonim cu ​democrația​ constituțională modernă).
Acestea, pervertite (transformate) prin abuzul de putere devin: tiranie, ​oligarhie​ și
democrație (demagogie).

Eclesia = adunare politica; Economie = polios, familie; idiotai - se ocupa cu

treburile proprii.

8
C. Istoricii (Herodot, Xenofon și Tucidide)

Herodot ​din Halicarnas (n. ​484 î.Hr.​ - d. cca. ​425 î.Hr.​) a fost un ​istoric​ grec.
Herodot este considerat părintele disciplinei istoriei. Este cunoscut pentru
scrierile sale despre ​conflictul greco-persan​, precum și pentru descrierile
oamenilor și locurilor vizitate.

S-a născut într-o familie aristocratică din orașul ​Halicarnas​ (azi ​Bodrum​,
Turcia​). Obligat să-și părăsească patria din cauza luptelor civile în care este
implicată familia lui, Herodot a trăit o vreme în ​Samos​, iar după căderea tiranului
Lygdamis revine în orașul natal, călătorește mult și se stabilește la ​Atena​. Aici se
numără printre prietenii lui ​Sofocle​ și este un apropiat al cercului lui ​Pericle​.

Opera sa, ​Istorii​, este o capodoperă literară cu multe digresiuni (abatere de

la subiectul tratat) și anedocte (povestiri cu potenta hazlie), măiestrit inserate în
istorisirile sale, scrisă în dialect ionic.

În opera sa ​Historiai​ (​Istorii​), Herodot își propune programatic să abordeze

prima mare confruntare dintre lumea orientală (​Asia​) și cea apuseană (​Grecia​),
dintre despotismul oriental și democrația elenă, culminând cu războaiele medice.

Relatarea ​războaielelor medice​ (razboaie intre grecia si persia i.Hr 500 - i.Hr
448) începe de fapt abia în cartea a șasea, consacrând cărțile anterioare
expansionismului persan pe care îl consideră o cauză a conflictului, descriind
popoarele supuse (L​idieni​, ​egipteni​, ​traci​) de ​Imperiul Marelui Rege​.

Opera sa este alcătuită din 9 cărți, fiecare purtînd numele unei ​Muze​, structurată
astfel:

9
 ● Cirus cel Mare​-Cartea 1.
● Cambise al II-lea​-Cartea 2 și o parte din Cartea 3.
● Darius I​-Cărțile 4,5,6 și cealaltă parte din Cartea 3.
● Xerxes I​-Cărțile 7,8,9.

|​Herodot considera că istoria și geografia sunt de nedespărțit, spre

exemplu Cartea a II-a o consacră ​Egiptului Antic​ descriind revărsările ​Nilului​,
ocupațiile oamenilor, dar și cucerirea acestui teritoriu de către ​Cambise al II-lea​,
împarat ​Ahemenid​. Herodot aprecia popoarele care se opuneau expansionismului
persan, de pildă în ​513​ î.Hr. Imperiul Persan, sub conducerea lui ​Darius I​,
organizează o expediție împotriva ​sciților​ și a ​geților​ care sunt înfrânți într-un final.
Cucerirea orașului Sestos (478 î.Hr.) de către atenieni încheie opera lui Herodot.
Pater historiae​, titlu pe care posteritatea i l-a acordat, este semnificativ pentru
locul lui Herodotos în evoluția științei istorice. Citită și apreciată din antichitate,
opera lui Herodot a dobândit noi validări în epoca modernă și importante
descoperiri arheologice au confirmat veridicitatea multora din afirmațiile lui. În
același timp, el și-a înscris numele ca unul din marii prozatori ai literaturii
universale, înzestrat deopotrivă cu forță epică, capacitate de construcție
dramatică și exprimare într-un stil viguros, puternic evocator. În aprox. 425 î.Hr.,
marele istoric grec Herodot se stinge din viața.​|

Xenofon ​(n. ​430 î.e.n.​, Erchia, ​Atena clasică​ – d. ​354 î.e.n.​, ​Corint​, ​Grecia​) a
fost un istoric, soldat, precum și un discipol al lui ​Socrate​.

10
 Fiul unui cetățean important, a avut parte de o educație aleasă,
numărîndu-se printre cei ce frecventau lecțiile sofistului ​Prodicos de Céos​, înainte
de a deveni un discipol entuziast al lui ​Socrate​, de care s-a atașat timpuriu, când
abia împlinise vârsta de douăzeci de ani. ​Diogenes Laertios​ și ​Strabo​ ne relatează
că So​crate i-ar fi salvat viața în bătălia de la Delion (424 î.e.n.). Recu​noscător,
Xenofon a stat în preajma maestrului iubit cinci-șase ani, hotărâtori pentru
formația sa intelectuală și morală — pînă în 401, când părăsește Atena.

Xenofon, spirit de aventurier, se înrolează în expediția celor Zece Mii —

punându-se, în slujba lui Cirus cel Tânăr, care urmărea să-l detroneze pe fratele
său Artaxerxes, regele persan.

Peregrinările lui Xenofon în această memorabilă campanie sunt descrise de

el însuși, în Anabasis ("Expediția (militară)") ca un „jurnalist” mai mult decât ca un
combatant". După alte multe peripeții, atenienii il exila in 399, pentru ca este un
filospartan declarat. Fiind luat sub protecția spartani​lor, aceștia îi dăruiesc, cam în
aceiași timp, un domeniu la Scillus, în Elida, nu departe de Olimpia. Aici Xenofon
stă vreo douăzeci de ani cu soția și doi copii, ocupîndu-se cu agricultura,
vînătoarea și echitația — pasiunile lui din fragedă tinerețe. Tot aici, și-a scris
tratatele care i-au asigurat un loc onorabil în vasta și impunătoarea istorie a
litera​turii elene.

Tucidide ​(cca 460-​390 î.Hr.​, fiul lui Oloros) a fost un om politic și istoric
atenian​, autor al unei vaste monografii asupra ​Războiului ​peloponesiac​,

11
desfășurat între ​Atena​ (ajutată de ​Liga de la Delos​) și ​Sparta​ (împreună cu aliatele
ei) în cea de-a doua jumătate a ​secolului V î.Hr.

Tucidide este implicat direct în evenimentele pe care le relatează, fiind

strateg al ​Atenei​. “​Istoria Războiului Peloponesiac”​, scrisă de el, prezintă
informații importante pe care autorul le oferă, dând în același timp dovadă de o
superioară pătrundere și de imparțialitate, ceea ce îl ridică în rândul celor mai de
seamă reprezentanți ai ​istoriografiei​ din toate timpurile.

În exil, Tucidide a făcut cercetări și a scris una dintre cele mai mari opere
istorice ale antichității. Textul său cuprinde neînțelegerile dintre Atena și Sparta
dintre anii ​431​-​421 î.Hr.​ și evenimentele ulterioare, până în ​404 î.Hr.

Una dintre caracteristicile textului lui Tucidide este acuratețea. Atunci când
datele pe care le deținea erau nesigure, a încercat să ocolească aceste porțiuni și
să redea adevărul. Textul său a fost ignorat însă până în ​secolul al XIX-lea​. Se
presupune că Tucidide a fost asasinat.

Bibliografie ​- P
​ laton​, R
​ epublica

Republica (VIII) ​ (în ​greaca veche​ - ​Politeia)​ este o lucrare (​dialog​ socratic)
scrisă de ​Platon​ aproximativ în anul 360 î.Hr. Este o lucrare influentă de filozofie
și de teorie politică, probabil și cea mai cunoscută lucrare a lui.

Scena dialogurilor este casa lui Cephalus în Piraeus, un oraș-port ce

conecteaza Atena de Zidurile Lungi. Despre Socrate se știa că nu se aventura de

12
obicei prea mult în afara Atenei. Întregul dialog este, cel mai probabil, relatat de
Socrate cu o zi după ce au avut loc.

Personaje minore

● Cephalus, un bătrân care apare doar în introducere, de meserie

fabricant de arme
● Thrasymachus​, sofist - conducătorii sunt sursa justiției din fiecare oraș,
legile lor sunt drepte, dar probabil că ele sunt adoptate doar pentru
binele lor.
● Glaucon ​- pledează pentru superioritatea vieții nedrepte
● Adeimantus ​- Societatea propusă de Socrate este atacată de Adeimantus
care nu găsește loc pentru fericire în ea, iar Glaucon nu găsește loc în ea
pentru onoare și glorie. În ultimă instanță, Socrate construiește un oraș
(societate) fără proprietate privată, fără femei sau copii privați și fără
poeți, oraș împărțit în caste. Totul este pus în comun.
● Polemarchus, fiul lui Cephalus

Cele patru injustiții și regresia sistemului de guvernare

Platon acordă o importanță majoră statului ideal în cartea sa. Platon

vorbește despre patru forme greșite de guvernări: timocrația, oligarhia,
democrația și tirania (despotism).

TIMOCRAȚIA - Socrate definește timocrația ca o societate condusă de

oameni care iubesc onoarea. El crede că această formă de guvernare rezultă din

13
urmașii părinților care au alte mentalități caracteristice. Onoarea, baza acestei
forme de guvernare strălucită duce la dorințe de posesiuni și bunăstare.

OLIGARHIA - Aceste tentații creează o confuzie între statutul economic și

onoare, proces care este responsabil pentru căderea în oligarhie. În Cartea a VIII a
Socrate sugerează că avuția nu o să ajute un pilot să-și navigheze propria navă.
Aceasta injustiție împarte lumea în săraci și bogați, creând oportunități pentru
infractori. Cei bogați complotează împotriva celor săraci și vice-versa.

DEMOCRAȚIA - Atât timp cât împărțirea socio-economică crește, la fel

cresc și tensiunile dintre clasele sociale. Datorită conflictelor care izvorăsc din
asemenea tensiuni, democrația înlocuiește la un moment dat oligarhia. Săracii
înfrâng pe oligarhi, ca urmare democrația acordă libertăți cetățenilor.

TIRANIA - Libertățile excesive acordate cetățenilor de către democrație duc

la tiranie, cea mai violentă formă de guvernare. Aceste libertăți împart oamenii
între clase socio-economice: ​dominantă​, ​capitalistă ​și ​muncitorească​. Tensiunile
dintre clasă ​dominantă ​și ​capitalistă​, forțează clasă ​muncitorească ​să caute
protecție în libertățile democratice. Ei investesc toată puterea lor în demagogul
lor democratic, care este în schimb corupt de puterea obținută și devine un tiran.
El are un anturaj mic, susținători care îi asigură protecție. În mod ironic, statul
ideal schițat de Socrate seamănă cu tirania.

Mitul peșterii

Alegoria peșterii este o încercare de a justifica locul ​filosofului ​în societate, și

anume acela de ​rege​. Platon își imaginează un grup de oameni care locuiesc într-o
peșteră, înlănțuiți pe un perete în subteran, astfel încât să nu vadă lumina zilei. În

14
spatele oamenilor arde constant un foc care luminează diferite statui care sunt
mutate de alții, și care produc umbre ce se mișcă pe pereții peșterii. Când oamenii
peșterii au văzut acele umbre ​nu au realizat cât de lipsite de​ ​importanță ​sunt ele
pentru viața lor și încep să atribuie acelor umbre diferite forme, de genul « câine »
și « pisică ». Umbrele i-au făcut pe oamenii peșterii să vadă ceea ce ei consideră
că ar fi realitatea.

Alegoric, Platon afirmă că omul eliberat din aceste lanțuri este filosoful, iar
filosoful este singura persoană capabilă să deslușească Forma Binelui și deci
bunătatea absolută și adevărul. La sfârșitul acestei alegorii, ​Platon ​afirmă că este
datoria filosofului de a reintra în peșteră. Aceia care au văzut lumea ideală,
reprezentată de Soarele dinafara peșterii, care luminează lumea dinafara ei, au
datoria să educe oamenii din lumea materială, sau să răspândească lumina
acelora din întuneric. De vreme ce filosoful este singurul capabil să recunoască ce
este cu adevărat bun și singurul care poate atinge absolutul, el este singurul
potrivit să conducă o societate, după spusele lui Platon.

Definiția justiției

În prima carte, ​sunt propuse două definiții date justiției​, dar ele sunt
socotite drept necorespunzătoare: (i) ​rambursarea datoriilor ș​ i (ii) ​ajutorarea
prietenilor ​însoțită de a face rău dușmanilor​. Acestea sunt definiții de bun simț,
dar sunt inadecvate în situații excepționale și astfel este nevoie de o definiție
satisfăcătoare. Dar el nu le respinge complet, pentru că fiecare exprimă o noțiune
de bun simț a justiției, sens pe care Socrate îl tratează în discuțiile lui despre
regimul drept de la cartea a II-a până la cartea a V-a.

15
 La ​sfârșitul ​primei cărți, Socrate este de acord cu Polemarchus că justiția ar
include ajutarea prietenilor, ​dar spune că omul drept nu ar face rău nimănui​.
Thrasymachus crede că Socrate a expus o teză incorectă, murdărindu-i
personalitatea și reputația în fața oamenilor prezenți, deoarece, afirmă
Thrasymachus, nici Socrate nu ar crede că a face rău dușmanilor este nedrept.
Thrasymachus înțelege prin justiție ceea „ce este cel mai bine pentru cei
puternici”, referindu-se la cei aflați la putere. ​Socrate găsește această definiție
neclară și începe în a-i pune întrebări lui Thrasymachus. În ​opinia ​lui
Thrasymachus​, conducătorii sunt sursa justiției din fiecare oraș, legile lor sunt
drepte. ​Socrate ​îl întreabă apoi dacă un ​conducător ​ar face o greșeală, ​adoptând
o ​lege ​care îi micșorează binele său propriu, rămâne un conducător,
corespunzător acelei definiții.​ Thrasymachus este de acord că un adevărat
conducător ar putea face asemenea greșeală. ​ Acest acord îi permite lui Socrate
să ​submineze definiția ​strictă a lui Trasymachus, ​comparând ​conducătorii cu
oamenii de diferite profesii. ​Thrasymachus ​este de acord cu afirmația lui
Socrate, că un artist este cineva care își face bine meseria, și a fi conducător este
o meserie anume, care constă în ceea îi permite să-și ducă la bun sfârșit
meseria.

Astfel, ​Thrasymachus ​este obligat să admită că un conducător ce adoptă o

lege împotriva binelui propriu nu este un conducător în sine. ​Thrasymachus ​se dă
bătut, și nu mai vorbește de acum încolo. În orice caz, este departe a fi o definiție
a justiției care să ne satisfacă.

16
 La începutul celei de a II-a cărți, cei doi frați ai lui Platon îl provoacă pe
Socrate să definească viața dreaptă a unui om și chiar dacă definițiile oferite în
Cartea I sunt scurte și simple, concepția lor despre dreptate este prezentă în două
discursuri diferite. Discursul lui Glaucon reia ideea despre dreptate a lui
Tharsymachus; începe cu ​Mitul ​lui ​Gyges​, care a descoperit un inel ce i-a dat
puterea să devină invizibil. Glaucon se folosește de legendă pentru a argumenta
că​ nici un om nu ar fi drept dacă ar avea​ ​ocazia să facă nedreptăți dar ar fi scutit
de consecințe.​ Cu puterea de a fi invizibil, Gyges intră în palat neobservat, o
seduce pe regină, îl ucide pe rege și astfel preia regatul. ​Glaucon ​explică astfel că
orice om, drept sau nedrept, ar face același lucru dacă ar avea puterea să fie
scutit de pedeapsă. Singurul motiv pentru care un om este drept este de frica de
pedeapsă, sau de consecințe.​ ​Legea este produsul unui compromis între indivizi.
Glaucon se folosește de acest argument pentru a-l provoca pe Socrate să spună că
este mai bună o viată injustă decât una justă.

Discursul lui ​Glaucon ​îl ademenește pe Socrate să se contrazică pe sine.

Glaucon pledează pentru superioritatea vieții nedrepte; Socrate este de acord că
este cel mai bun subiect de dezbătut. Răspunsul la cele două concepții despre
injustiție prezentate de ​Glaucon ​și ​Ademantus​, simte că ar fi ireverențios să lase
justiția mult prea vag definită. Astfel, Republica își propune definirea justiției.
După tema demonstrată în Cartea I, Socrate în Cartea a II-a îi conduce pe
interlocutori într-o discuție despre justiția unui oraș, care Socrate consideră că îi
va ajuta să înțeleagă viața dreaptă a unui om, dar pe o scară mai mare.

17
 Republica este un dialog dramatic, nu un tratat.​ Socrate construiește o serie
de mituri, minciuni nobile, ca să facă să pară un oraș că este just, iar aceste
condiții modelează viața în comunități. Socrate definește justiția ca « munca la
care el este cel mai potrivit » și « fiecare să își facă propriul negoț, să nu fie sclavul
societății » (altfel spus fiecare este liber să își aleagă ce vrea în viață) și continuă
spunând că justiția susține și perfecționează trei virtuți: temperanța, înțelepciunea
și curajul.

Dacă un conducător este capabil să creeze legi bune, soldații să le apere,

iar producătorii să se supună autorităților, atunci societatea este ​justă​.

Societatea propusă de Socrate este atacată de Adeimantus care nu găsește

loc pentru fericire în ea, iar Glaucon nu găsește loc în ea pentru onoare și glorie.
În ultimă instanță, Socrate construiește un oraș (societate) fără proprietate
privată, fără femei sau copii privați și fără poeți, oraș împărțit în caste. Totul este
pus în comun.

La întrebarea de ce este mai bine pentru individ să fie drept decât nedrept
Platon răspunde în Cartea a IV-a prin trei mari argumente. În ​primul ​rând Platon
spune că natura tiranului este să producă « violență » și că tirania ar lăsa urme
psihice și mentale (PTSD). Al ​doilea ​argument spune că numai ​filosoful ​este în
stare/masura să judece ce fel de conducător este cel mai bun, pentru că doar
filosoful poate vedea Forma Binelui. În al ​treilea ​argument este indicat faptul că ​«
plăcerile care sunt acceptate de iubitorul de înțelepciune sunt cele adevărate ».

Deci, în opinia lui Platon, plăcerea filosofică este singura plăcere.

18
 Forma guvernării pe care ​Socrate ​o scoate în evidență este tendința omului
spre corupere prin abuz de putere și descrie astfel drumul de la timocrație, la
oligarhie, democrație și tiranie, conchizând că posturile de conducere ar trebui să
fie ale filosofilor. « Societatea bună » ar trebui să fie guvernată de ​filosofi-regi​,
oameni dezinteresați care nu conduc pentru binele propriu ci pentru binele
societății.

Modelul ​social ​care stă în spatele fiecărei societăți istorice este ierarhia, iar
clasele sociale au o permeabilitate marginală, însă el dorește un oraș fără sclavi și
fără discriminări între bărbați și femei.

2. Gândirea politică în Roma antică

Vocabularul politic a fost preluat în întregime de la greci și ulterior adaptate

la viața socio-politică ​romană​, astfel că, dacă gândirea politică greacă a fost mai
mult filozofico-teoretică, la romani se caracterizează în primul rând prin
pragmatism​. Dreptul roman a evoluat în relație și în același timp cu viața socială,
economică și politică a statului roman. Normele juridice au reflectat fidel natura
relațiilor economice, ponderea diferitelor categorii sociale în viața politică,
precum și modul de organizare a statului.

În ​Republica Romană​ prima etapă pentru stabilirea unei ​legi​ era ​lex rogata
(„lege propusă”). ​Lex rogata​ era o decizie votată de către comiții (COMÍȚII - În
Roma antică, în perioada republicii - Adunări ale poporului cu atribuții politice,
legislative, judecătorești și religioase), la inițiativa unui ​consul​, ​pretor​ sau ​tribun​;

19
supusă, inițial, aprobării Senatului (​auctoritas patrum​), începând din ​339 î.Hr.​,
această ratificare a fost transformată într-o autorizare prealabilă.

Împăratul ​Iustinian​ a​ realizat ​Codex​ ​și ​Pandectae,​ pentru a ​restructura

Dreptul roman, un set de cincizeci de cărți care au fost terminate în ​533​.
Împăratul a ordonat de asemenea producerea unui manual, ​Iustiniani
Institutiones​ („Manualul Iustinian”), la începutul ​anilor 530​. S-a încercat învățarea
studenților de la ​drept​ cu Dreptul roman, prin acest manual de doar patru cărți.
Codexul este o parte din ​Corpus Juris Civilis​. Acesta a fost cel mai copiat cod scris
vreodată, aflându-se pe masa de studiu a studenților de la drept din țările ce
foloseau Codul Civil până în ​secolul al XVI-lea​.

A. Dreptul roman​ este sistemul de ​legi​ ale ​Republicii Romane​, ​Imperiului Roman
și ​Imperiului Roman de Răsărit​. Normele dreptului roman au reglementat condiția
juridică a persoanei, relațiile personale patrimoniale, precum și activitatea de
soluționare a litigiilor dintre persoane. Acest sistem de drept a avut o evoluție
milenară care a început anterior Republicii Romane și s-a încheiat la moartea
împăratului Iustinian​.

Romanii au fost un popor practic, astfel că preocupările lor în domeniul

teoretizării au avut un rol secundar. În ​Institutele l​ ui I​ ustinian​ ș​ tiința dreptului
este definită ca fiind "știința dreptului sau jurisprudența este cunoașterea
lucrurilor divine și umane, știința a ceea ce este drept și nedrept".

20
 Ulpian ​a definit ​dreptul roman ​prin intermediul principiilor sale, astfel:
"principiile dreptului sunt acestea: a trăi în mod onorabil, a nu vătăma pe altul, a
da fiecăruia ce este al său”.

Potrivit opiniei lui ​Celsus​, "dreptul este arta binelui și a echității".

Aceste trei definiții reflectă confuzia dintre ​drept​, pe de o parte, și morală și

religie​ pe de altă parte. Inițial, ca și ​egiptenii​, ​babilonienii​ sau ​indienii​, romanii nu
au făcut o distincție clară între normele juridice, religioase și morale. Definiția
dată în Institutele lui Iustinian combină elementul religios cu cel uman, legat de
drept și morală, iar Ulpian aduce în discuție două principii morale (a trăi în mod
onest și a nu vătăma pe nimeni) și unul de drept (a da fiecăruia ce i se cuvine). În
definiția dată de Celsus, cuvântul echitate are dublu sens, moral și juridic.

B. Istoricii și politicienii (Polibiu și Cicero)

Polybius​, autor a unei vaste istorii a lumii mediteraneene între 218 î.Hr.
(începutul celui de-al doilea ​război punic​) și 146 î.Hr. (cucerirea și distrugerea
Cartaginei​).

Interesul său se îndreaptă spre faptele militare și politice, dar și spre

psihologia personajelor și cadrul natural al evenimentelor pe care le relatează.​ Din
cele 40 de cărți, câte numărau ​Istoriile,​ s-au păstrat în întregime primele cinci, iar
din celelalte, fragmente.​ În 167 ​î.Hr.​ ajunge la ​Roma​ ca ostatic. Polibiu l-a avut ca
model pe ​Tucidide​, iar el va fi la rândul său model pentru istorici până la
Machiavelli​ și ​Montesquieu​.

21
 Marcus Tullius Cicero​ (n. ​3 ianuarie​ ​106 î.Hr.​ – d. ​7 decembrie​ 4
​ 3 î.Hr.​) a
fost un ​filozof​, ​politician​, ​jurist​, o
​ rator​, teoretician politic, consul și
constituționalist ​roman​. El a jucat un rol important în perioada de sfârșit a
Republicii romane. Activitatea sa literară și politico-socială s-a concretizat în
domenii atât de numeroase, încât Cicero poate fi calificat drept un om universal,
homo universalis.​ El a fost autorul roman care a exercitat cea mai profundă
influență asupra literaturii latine și s-a manifestat ca unul dintre cei mai prolifici
scriitori, mai prolific chiar decât ​Seneca​ și ​Augustin​.

A debutat ca ​orator​ și avocat în 81 î.Hr. Pentru a-și desăvârși formația

intelectuală, audiază la Atena prelegerile filosofilor, iar în ​insula Rhodos​ devine
elevul oratorului ​Molon​.

C. Stoicii (Seneca și Marcus Aurelius)

Lucius Annaeus Seneca ​(​Seneca cel Tânăr,​ n. cca. ​4 î.Hr.​ – d. ​65​) a fost un
filosof ​stoic​ roman, preceptor al împăratului ​Nero​. Seneca a ocupat și funcții în
administrația Imperiului. A fost fiul lui Seneca cel Bătrân.

Seneca se va atașa de gânditorii stoici care își îndreptau eforturile spre

făurirea unei atitudini de demnitate, umanitate și curaj în fața greutăților și
suferințelor vieții. Scopul stoicilor era libertatea interioară, sufletească - scut
împotriva nedreptății și tiraniei.

22
 Seneca, în lucrarea "​De otio​", susține abstenționismul politic, iar în "​De
tranquillitate animi​" îndeamnă la acțiune, participare politică. În ceea ce privește
puterea supremă în stat, consideră că împăratul trebuie să acționeze în interesul
supușilor săi, nu în interes personal. De asemenea, pledează ideea statului
universal, bazat pe conceptul de drept natural.

În lucrarea “​De vorbă cu mine însumi”,​ ​Marcus Aurelius ​se definește pe sine
ca împărat și realizează un jurnal de reflexie filozofică. Consideră libertatea ca o
expresie a pasivității, a unei servituți absolute în raport cu destinul, iar regalitatea
ca o imagine și emanație a divinității. Doctrina sa va fi în concurență cu
creștinismul​, față de care a avut o atitudine critică.

Cicero ​a alcătuit o operă imensă. Se pot distinge în primul rând discursurile

ciceroniene în număr de 58, care reprezintă o fericită armonizare între talentul
nativ, (ingenium), cultura vastă (doctrina) și practica forului (usus forensis).
Discursurile acoperă o perioadă de 38 de ani (81-43 î. Hr.) de activitate retorică
pusă în slujba cetățeanului și a cetății, "de la interesul sau nevoia cărora niciodată
nu m-au sustras odihna, plăcerea sau somnul" (Pro Archia poeta, VI, 12). Între
aceste discursuri se disting :

● In Verrem​ (Împotriva lui Verres) - o serie de șapte discursuri ținute în 70

î.Hr. împotriva lui C. Verres, guvernatorul nedemn al Siciliei (73-70 î.Hr.),
care era acuzat de a fi comis abuzuri foarte grave și malversațiuni în
timpul guvernării Siciliei;
● se remarcă de asemenea “​In Catilinam”​ (Împotriva lui Catilina,
Catilinarele), poate cele mai cunoscute cuvântări ciceroniene pronunțate

23
 împotriva lui L. Sergius Catilina, după descoperirea conspirației acestuia
împotriva republicii;
● celebre sunt și cele 14 discursuri pronunțate împotriva lui Marcus
Antonius, ​In Marcum Antonium,​ care dorea să urmeze politica lui
Caesar.

Bibliografie: Seneca, De clementia

Ideologia augustană, care conferă suveranului o putere supralegală. Pentru

a fi aplicată trebuie sa reflecte virtutea clemenței, trebuie să implice controlul
pasiunilor, care era o parte centrală a moravurilor stoice. Domnitorul trebuie să
acționeze ca un judecător impersonal.

Lucrarea a fost scrisă după ce Nero a devenit împărat și datează clar dintr-o
parte timpurie a domniei lui Nero. Din observațiile lui Seneca, s-ar părea că a fost
scris după ce Nero a împlinit optsprezece ani, ceea ce l-ar fi plasat după uciderea
rivalului său Britannicus în 55 d.Hr. Prin urmare, poate fi scris parțial ca scuză,
poate ca mijloc de asigurare a nobilimii romane că uciderea va fi sfârșitul, nu
începutul vărsării de sânge.

De Clementia lui Seneca este un contrast instructiv între bunul conducător

și tiran și o evaluare a relației dintre domnitor și subiect.

O ilustrare extinsă a lui Augustus care arată milă față de răzvrătitul Cinna,
alături de un exemplu din viața lui Nero, este menită să încurajeze aspirantul
împărat să arate de asemenea clemență.

24
 În timp ce primul volum este găzduit pentru înțelegerea populară, a doua
carte atinge paradoxuri stoice și detalii scolastice. În general, cele două cărți nu
sunt prea preocupate de exactitatea istorică.

În cadrul eseului său, ​Seneca ​nu discută despre legitimitatea constituțională

a principatului, ​ci tratează mai degrabă problema de a avea un bun suveran. ​În
opinia sa, singura putere reală era puterea care era ghidată de concepția stoică
despre logos (rațiune universală). Astfel, clența, nu milă sau generozitate
nemotivată, este abordarea rezonabilă care garantează consimțământul și
devotamentul supușilor împăratului și asigură securitatea statului.

Mai mult, clemența ar putea favoriza uneori chiar și pe cei care sunt cu
adevărat inocenți sau virtuoși, deoarece se poate întâmpla ca norocul și faptele
virtuoase să fie supuse pedepsei. Cu toate acestea, clemența nu ar trebui să fie
exercitată fără nicio distincție: „pentru că este la fel de crudă o mulțime de iertare
a tuturor, încât să nu iertăm pe niciunul.”

Prin urmare, Seneca avertizează, „cruzimea unui rege prin înlăturarea

dușmanilor îi crește numărul; pentru părinții și copiii celor care au fost uciși, și
rudele și prietenii lor, pășesc în locul fiecărei victime singure. ”​Seneca oferă un
exemplu pentru clemența bunului conducător​: menționează Augustus
'comportamentul împotriva lui Cinna, ​care a planificat să-l omoare​. El apoi le
compară pe Nero cu Augustus și afirmă că este un conducător mult mai bun,
deoarece clemența sa nu a fost precedată de un număr imens de fapte crude.
Clementa​, continuă el, este principala diferenta între rege și tiran și este motivul

25
pentru care un tiran nu poate trăi în securitate, în timp ce regele bun este cel mai
bine protejat de subiecții săi.

A doua analogie este cea a unui ​tată​, care își folosește puterea asupra
copiilor săi doar în interesul lor, chiar dacă trebuie să-i pedepsească. Acesta este
susținut de un alt exemplu augustan, în care princepsa luat parte dintr-un
iudicium domesticum și a sugerat că fiul care a încercat să-l ucidă pe tatăl său
trebuie să fie renegat, mai degrabă decât să fie ucis sau închis.

“ Dar nu este doar tatăl care se află într-o poziție superioară: ofițerii militari
conduc soldații, spărgătorul de cai stăpânesc caii, vânătorul stăpânește câinii lui și
toți trebuie să-și tempereze duritatea împotriva celor din subordinea lor.”

Pedeapsa este apoi comparată cu vindecarea, deoarece păcatul este boala

sufletului. „Obiectivul prințului - Senecaclaims - nu ar trebui să fie doar
restabilirea sănătății, ci și să nu lase nicio cicatrice rușinoasă.” Chiar și în cazul
sclavilor, trebuie să exercite clemență - iar subiecții truditorului nu sunt pentru
a-și servi interesele, dar se presupune că îi va proteja.

Clemența bunului conducător este cea mai frumoasă virtute a sa și cea

mai puternică protecție.

3. Gândirea politică în perioadele elenistică, patristică și bizantină

A. Elenismul (Epictet și Plutarh)

Termenul Civilizația ​elenistică (​ provenit de la"​Héllēn​", numele etnic al

grecilor​ în limba proprie) se referă la răspândirea ​culturii grecești​ în rândurile

26
populațiilor ​ne-grecești ​cucerite de ​Alexandru cel Mare​. După ​Droysen​, civilizația
elenistică a reprezentat o fuziune între cultura greacă și acea a ​Orientului mijociu​.
Principalele centre culturale s-au extins din Grecia continentală la ​Pergam​, ​Rodos​,
Antiohia​ și ​Alexandria​.

Patristica​ se referă la ​contribuțiile ​literare ale Sfinților ​Părinți​. Sub titlul de

Părinți apostolici​ intre scriitorii ​creștini​ din a doua jumătate a sec. I și prima
jumătate a sec. II, care au fost ​ucenici​ ​ai Sfinților ​Apostoli ​ori i-au cunoscut pe
aceștia. Astfel, Barnaba, ​Clement Romanul​, ​Ignatie Teoforul​ (​episcop​ al Antiohiei),
Policarp al Smirnei, Herma, Papias sunt doar cei cunoscuți, existând și o serie de
anonimi, precum autorul Epistolei către Diognet.

Bizantinismul​ este un termen folosit în ​știința politică​ și ​filozofia politică

pentru a descrie ​sistemul politic​ și ​cultura​ imperiului bizantin, dar și ai succesorilor
săi spirituali, în special țările din Balcani, ​Imperiul otoman​ și ​Rusia​.

În ​Evul Mediu Timpuriu​ numit și Antichitatea Târzie, odată cu ​decăderea

Imperiului Roman de Apus​ teritoriile sale, au suferit o răspândire a
analfabetismului, o decădere sau distrugere a ​bibliotecilor​ și lipsa cărților. Odată
cu întemeierea în ​estul Imperiului​, a ​Constantinopolului​ ​(în ​secolul al IV-lea​), în
Imperiul Roman de Est​ se dezvoltă puternic ​cultura bizantină​, apar numeroase
biblioteci, unele particulare (precum cea menționată de Fozio în secolul al IX-lea),
iar piața de carte prosperă. Viața intelectuală a ​imperiului bizantin​ va cunoaște
până în 1453 (momentul cuceririi turce) doar două momente de stagnare: în
epoca iconoclaștilor​ (sec. VIII-IX) și după ​jefuirea ​Constantinopolului de către
cruciați​ în ​1204​. Începând cu secolul al XII-lea, odată cu creșterea demografică și

27
economică a ​Occidentului​ centrul cultural al Europei se mută, în același timp
monopolul instituțiilor monarhale asupra manifestărilor culturale începe să scadă.

Epictet​ (​lat.​: ​Epictetus​ n.​55​– d.​135​) a fost un filozof grec ​stoic​. Probabil s-a
născut la ​Hierapolis​ și a trăit o mare parte din viață în ​Roma​ până în momentul
exilului la ​Nicopolis​, unde a și murit. Sclav al lui Epaphroditus, libert (sclav roman
liberat) și secretar al lui Nero și, mai apoi, al lui Domițian, a fost discipol al lui
Musonius Rufus (92/93 d.H.). ​După ​ce a fost eliberat, a predat o vreme filozofia la
Roma; odată cu alungarea filozofilor din Roma de către ​Domițian​ (cca 93 d.H.), a
mers în ​Epir​, stabilindu-se la Nicopolis, unde a întemeiat o școală celebră, cu
discipoli remarcabili, între care s-a distins ​Arrian.​ Acestuia i se datorează faptul că
învățăturile lui Epictet au ajuns până la noi. El a publicat ulterior o selecție,
cunoscută sub numele „Manual” care avea să exercite o influență de seamă
asupra lui Aulus Gellius și a împăratului Marcus Aurelius. Alături de acesta din
urmă și de Seneca, ​Epictet aparține​, în plan filozofic, ultimei faze a stoicismului:
neostoicismul roman.

Plutarh​ (a adoptat numele de ​Mestrius Plutarchus​) s-a născut la ​Cheroneea​,

în ​Beotia​, în jurul anului ​46​ și a decedat în aceeași localitate, în anul ​127​. A fost un
scriitor​ și ​moralist​ de origine greacă, cunoscut mai ales prin scrierile sale
biografice​ și ​filosofice​. A fost unul din principalii reprezentanți ai ​aticismului​ în
literatura greacă​ dar a fost și un istoric antic, cunoscut pentru lucrarea ​Viețile
Paralele;​ ​De Phythiae oraculis​ ​se traduce prin D
​ espre oracolul Phythiei,​ c​elebra

28
preoteasă a templului lui Apollo din Delphi, unde, în stare de transă, prevedea
viitorul.

Studiază la ​Atena​ r​ etorica​, ​filosofia​ și ​științele​ vremii sale, avându-l ca

maestru pe ​Ammonios Sakkas​. În această perioadă, frecventează „​Stoa​”, precum
și ​„Academia platoniciană”​. Vizitează de mai multe ori ​Roma​, unde predă filosofia
morală. Obține cetățenia romană și adoptă numele de familie ​Mestrius,​ în semn
de omagiu adus prietenului său ​M. Mestrius Florus​. Autoritățile imperiale romane
îl numesc procurator al provinciei ​Achaia​ din ​Grecia​. Mai târziu, devine preot la
templul lui ​Apollo​ din ​Delfi​. Plutarh era foarte cultivat, avea cunoștințe
enciclopedice, fiind foarte prețuit în cercurile ​elenistice​. Ultima parte a vieții sale o
petrece la ​Cheroneea​, unde scrie principalele sale opere în ​dialect​ atic, bazate în
mare parte pe ​manuscrisele​ prelegerilor sale.

Operele sale au fost reunite în 1296 de către Maximos Planudes (c.1260 -

1330) în două culegeri:

● Moralia​ ​("​Scrieri​ ​morale​"), În care unele texte au conținut filosofic, în care

Plutarh se relevă ca adept al ​platonismul​ în opoziție cu ​stoicismul​ și
epicureismul​. ​Moralia​ mai cuprinde nouă cărți întitulate „Banchetul celor
șapte înțelepți”, un text dialogat asupra învățăturilor celor șapte înțelepți
legendari ai Greciei antice.
​ iețile paralele ale oamenilor iluștri​, cea mai cunoscută și citită operă a lui
● V
Plutarh, cuprinde 50 de biografii, dintre care 46 sub formă de pereche,
comparându-se un grec cu un roman, de exemplu ​Tezeu​ - ​Romulus​,

29
 Alexandru cel Mare​ - ​Caesar​, D
​ emostene​ - ​Cicero​, ​Licurg​ - ​Numa Pompilius​.
La sfârșitul textului despre fiecare cuplu se află un scurt comentariu
comparativ asupra celor două persoane. ​Biografii separate sunt cea a
Marelui Rege​ ​persan​ A
​ rtaxerxes II​, a lui ​Arat din Sikyon​ și ale împăraților
romani de la ​Augustus​ la ​Vitellius​. ​Viețile paralele​ sunt interesante nu
numai din punct de vedere istorico-cultural, ci și pentru că relatează
deasemeni anecdote(fapt curios, nemaipovestit de alti istorici) și citate, prin
care sunt caracterizate personalitățile respective. ​Aceste biografii au fost un
model pentru scriitorul ​francez​ ​Michel de Montaigne​ în opera sa ​Essais​ și o
sursă de inspirație pentru unele ​tragedii​ ale lui ​Shakespeare​.

B. Gândirea politică a părinților Bisericii (Augustin)

Literatura ​patristică din această perioadă este strâns legată de ​scrierile

Vechiului și Noului Testament, având atât ​caracter catehetic (​ pentru creștini), cât
și misionar (pentru necreștini). Pentru denumirea cuvântărilor religioase se
foloseau termeni precum: predici misionare, didactice populare, exegeze
(interpretare din punct de vedere istoric) și predici tematice.

Religia mozaică era una abstractă. Dumnezeul ei era reprezentat ca spirit

pur. Profeții acestei religii l-au confiscat astfel pe Dumnezeu încât au considerat că
poporul evreu este ​poporul ales​. Este de notat că așteptarea lui Mesia devenise o
speranță venită din straturile adânci ale ființei. Se crease, în sânul populației
speranța într-un viitor apropiat în care un Salvator îi va scoate din starea

30
deplorabilă în care se aflau, le va aduce libertatea, eliberarea de exploatarea
romană și posibilitatea de a se guverna ei înșiși.

Augustin de Hipona​ (​Sfântul Augustin​ la catolici, lat. ​Sanctus Augustinus​,

Fericitul Augustin​ la ortodocși, (n. ​13 noiembrie​ ​354​, ​Thagaste​, N
​ umidia​ - d. ​28
august​ ​430​), ​Hippo Regius​, pe teritoriul ​Algeriei​ de azi) a fost un episcop, filozof,
teolog și ​doctor al Bisericii​. În scrierile sale, ​utilizează argumente ​logice​ încercând
să demonstreze veridicitatea (adevăr) ​religiei​ ​creștine​.

În tinerețe a studiat ​retorica.​ Impresionat de "​Hortensius"​ al lui ​Cicero​ s-a

profilat pe ​filosofie​. A urmat întâi ​maniheismul​, apoi ​scepticismul​ ​și în final
​ mbrosius de Milano
neoplatonismul. După convertirea sa la creștinism (​387​) prin A
a devenit în ​396​ ​episcop​ de ​Hippo Regius​, în nordul ​Africii​.

Din punct de vedere politic,​ Augustin vede organizarea de stat ca fiind

folositoare și luptă pentru despărțirea între Stat și Biserică​. În opera sa târzie,
"Despre cetatea lui Dumnezeu" (De Civitate Dei) apreciază istoria omenirii ca pe o
evoluție a cetății terestre, a oamenilor ("civitas terrena"), ce aspiră spre cetatea
lui Dumnezeu ("Civitas Dei"). Augustin identifică Cetatea lui Dumnezeu cu
Biserica. El explică decăderea Imperiului Roman prin faptul că devenise un loc
păgân, care a trebuit să facă loc Cetății lui Dumnezeu, adică Bisericii.

C. Ideile politice bizantine

31
 Imperiul Roman de Răsărit, Imperiul Bizantin sau Bizanțul sunt termeni
folosiți, în mod convențional, pentru a numi Imperiul Roman din Evul Mediu având
capitala la Constantinopol.

Imperiul Bizantin (Imperiul Roman de Răsărit) poate fi definit ca un stat,

inițial, roman pe un fundament ​multi-etnic ​și multicultural, treptat elenizat, care
s-a dezvoltat, ulterior, ca un imperiu creștin, elenistic și și-a încheiat istoria ca un
stat grec-ortodox.

Doctrina ​politică bizantină ​îl prezenta deci pe împărat ca pe o divinitate

terestră; ca atare, prerogativele lui se extind și în viața Bisericii. Dar funcția cea
mai importantă a împăratului era cea administrativă, legislativă și judecătorească.
Legislator și judecător suprem, voința sa avea valoare de lege. În exercitarea
acestei funcții suveranul nu era limitat decât de o forță: conștiința tradiției, a
respectării tradițiilor juridice, a dreptului roman.

Structura ​era ​eterogenă ​și ​ierarhizată​. În fruntea ierarhiei era ​aristocrația

senatorială.​ Urma orășenimea care avea rol economic,​ alcătuită din negustori,
fierari, patroni de ateliere, înscriși în corporații pentru a-și începe activitatea
economică și aprobați de eparhi.​ Lucrătorii meșteșugari lucrau în ateliere în
număr de 2-3, legați de patron printr-un contract pe perioada determinată Sclavii
erau folosiți în atelierele imperiale, având hrană asigurată.

Calitatea ​materiilor folosite,​ puritatea aurului și a argintului, calitatea

produselor din ateliere erau ​verificate​. Producerea stofelor de lux avea loc numai
în atelierele imperiale. Existau numerose corporații în domeniul textilelor:
torcătorii de mătase, țesătorii, vopsitorii, negustorii de mătase etc. ​Se încerca

32
evitarea surplusului de bunuri și erau impuse reglementări pentru bună
aprovizionare a orașului pentru a împiedică izbucnirea unei crize și revolte ce
puneau tronul imperial în pericol.​ Centrul capitalei era rezervat comerțului
articolelor de lux. Produsele mirositoare erau vândute la marginea orașului.
Unitățile ​de ​măsură ​și ​greutatea ​erau ​verificate​. Se sancționa produsele de calitate
inferioară, falsificarea monedelor sau alterarea metalelor prețioase. Vânzarea
purpurei și a bijuteriilor în afara imperiului era interzisă. Activitatea economică
era dirijată de autorități în beneficiul statului și populației.

Bibliografie: Marcus Aurelius, Gânduri către sine însuși

Marcus Aurelius a fost un împărat roman foarte educat, un adept al

curentului din filosofie numit stoicism. “Împăratul Filosof” a scris această carte
(era gândit ca un jurnal personal) pe parcursul domniei sale, care, a fost marcată
de mari probleme politice și sociale.

Departe de a fi un tratat care dezbate în manieră ştiinţifică diverse teze ale

filozofiei stoice, opera împăratului-filozof reprezintă mai degrabă o culegere de
exerciţii spirituale ​pe care Marcus Aurelius a ţinut să le noteze în jurnalul său.
Aceste „​ tehnici ale sinelui“​ , precum examenul de conştiinţă, meditaţia asupra
condiţiei umane, terapia pasiunilor, stăpânirea de sine, îndeplinirea
îndatoririlor, aveau drept scop, în concepţia filozofilor stoici, formarea unei
perspective veridice asupra propriei persoane, modificarea discursului interior,

33
atingerea perfecţiunii acţiunilor morale, alungarea fricii de moarte şi
dobândirea liniştii sufleteşti.

În ​cadrul filozofiei ​stoice, principiul preocupării de sine are o desfăşurare

complexă, fiind un ansamblu de procedee extrem de atent elaborat, ce presupune
trei etape, pe care le întâlnim şi în lucrarea lui Marcus Aurelius, ​Gânduri către
sine însuş​ i.

Prima e​ tapă presupune adoptarea de către subiect a unei atitudini prin

care acesta caută să instituie în propria-i gândire o ordine. Această ordine nu se
poate obţine decât sortând şi susținând unu examen critic atent reprezentările
care vin din exterior, pentru ca doar cele cuprinzătoare sau obiective să
primească asentimentul din partea subiectului. Cu alte cuvinte, această primă
etapă determină raportul individului cu sine însuşi, deoarece partea esenţială a
fiinţei umane este situată la nivelul facultăţii de gândire şi de judecată.

Cea de-a doua etapă​ priveşte raporturile interumane, pregătindu-l pe

subiect pentru a acţiona în interesul şi spre binele neamului omenesc în spiritul
dreptăţii.

A treia etapă s​ e referă la atitudinea privind evenimentele care rezultă din

cursul naturii universale, din acţiunea „cauzei exterioare“ şi a ordinii cosmosului.
După această etapă, care priveşte raportul omului cu universul, subiectul acceptă
cu bucurie şi cu pietate tot ceea ce depinde de natura universală şi nu îşi mai
doreşte decât ceea ce depinde de el însuşi, adică ceea ce pentru stoici reprezintă
acţiunea morală dreaptă.

34
 Virtutea, scopul suprem pentru filozofii stoici, înseamnă o viaţă trăită în
acord cu natura, legea comună tuturor lucrurilor sau logos-ul universal. Natura
însăşi îi împinge pe oameni să trăiască conform virtuţii. Or a trăi conform virtuţii
nu înseamnă nimic altceva decât a trăi în conformitate cu experienţa
evenimentelor naturale, căci natura noastră este aceea a universului.

4. Gândirea politică a Evului Mediu

A. Controversele teologilor (Aquinas și Ockham)

Creștinismul timpuriu

Prin ideile sale despre libertate, egalitate și echitate, ​stoicismul​ avea să

influențeze ideologia ​creștină​.

Comunitățile creștine timpurii au practicat un așa-zis ​comunism creștin,​ în

care viața comună este instituită în baza unor principii diferite de cele ale vieții
laice greco-latine:

● obligația fiecărei persoane de a munci;

● proprietatea comună asupra bunurilor materiale;
● repartiția bunurilor după necesități ș.a.

Prin importanța acordată individului și valorii morale, la început (când nu

includea scopuri și sarcini politice) creștinismul pare înrudit cu stoicismul. În
momentul când ​Imperiul Roman​ intră în perioada de destrămare, apar două
doctrine, cea a viitorului ​Bizanț​ (care considera identitatea imperiului și a Bisericii)
și cea din ​Vest​ (în care era o separație clară între Biserică și stat).

35
 Dacă în ​Antichitate​, instituțiile religioase erau subordonate statului, în ​Evul
Mediu​ Biserica creștină se consideră superioară statului, lucru consfințit ulterior
de către ​papa Bonifaciu al VIII-lea​ în 1302. Apar două mari direcții în ceea ce
privește raportul dintre ​politică​ și ​religie​.

● ideea de unitate umană corelată cu unitatea în fața divinității;

● ideea de dualitate a spiritualului și temporalului, ca principiu de
organizare colectivă​.

Sfântul Toma de Aquino​ (n. cca. ​1225​, ​Aquino​, ​Regatul Siciliei​ - d. ​7 martie
1274​, ​Mănăstirea Fossanova​, ​Statul Papal​, azi comuna ​Priverno​, ​Italia​) a fost un
călugăr ​dominican​, teolog, filosof, ​doctor al Bisericii​.

Filozofia lui ​- S​ umma theologiae​ ​(Summa teologică) este rodul unor

preocupări constante ale lui Toma de a da expresie unei cerințe pedagogice
fundamentale: prezentarea organică și sistematică a cunoștințelor. Formele de
predare universitară existente, constând în explicarea textelor și întrebările
disputate, nu ofereau o percepție ​sinoptică ​(care permite o privire generală
asupra tuturor părților componente) și ​riguroasă ​asupra problemelor și mai ales
​ imensiunea organică a apariției și dezvoltării lor. Nu lăsau să se
nu ​evidențiau d
întrevadă, cum și-ar fi dorit Toma, un plan divin.​ Conțineau, în schimb, o serie de
inutilități și expuneri excesiv de lungi.

Prin ceea ce a rezultat, “​Summa” e​ ste în primul rând o expunere

sistematică, concisă și globală a tuturor problemelor teologice, în acord cu nivelul
de înțelegere al studenților vremii. Toma reușește, să absoarbă și să pună alături,

36
într-o expunere enciclopedică, toate întrebările și răspunsurile care puteau fi
luate în seamă la vremea sa. Ceea ce obține este nu numai un grad mare de
sinteză dar mai ales un nivel de ​completitudine ​niciodată atins de la Aristotel.

completitudine = proprietate a unui sistem ipotetic-deductiv în care orice

propoziție supusă regulilor de deducție poate fi demonstrată

William of Ockham​ (c.1287 - 1347) a fost un frate franciscan englez, filosof

și teolog, despre care se crede că s-a născut în Ockham , un sat mic din Surrey.
Este considerat a fi una dintre figurile majore ale gândirii medievale și a fost în
centrul marilor controverse intelectuale și politice din secolul al XIV-lea. El este
cunoscut în mod obișnuit pentru razorul/rasul lui Occam (principiu metodologic
care solicită preferința teoriilor simple față de cele complexe, dacă ambele sunt
confirmate de practică), de asemenea, a produs lucrări semnificative despre
logică, fizică și teologie. În Biserica Angliei, ziua pomenirii sale este 10 aprilie.

William of Ockham (d. 1349) a scris unele dintre cele mai vechi documente
care subliniau înțelegerea de bază a ​conciliarismului​. Scopul său în aceste scrieri a
fost îndepărtarea Papei Ioan XXII, ​care a revocat un decret care favoriza ideile
franciscanilor ​spirituali despre Hristos și apostolii care nu dețin nimic individual
sau în comun. Unele dintre argumentele sale includ că alegerea credincioșilor sau
reprezentanții acestora conferă (acorda) poziția papei și limitează în continuare
autoritatea papală. Biserica universală este o adunare a credincioșilor, nu a
bisericii catolice, care a fost promisă apostolilor de către Isus. Deși Biserica
universală nu poate cădea în erezie, se știe că Papa a căzut în erezie în trecut.
Dacă Papa va cădea în erezie, se poate convoca un consiliu fără permisiunea lui

37
de a-l judeca. William a afirmat chiar că, deoarece este o biserică „universală”,
consiliile ar trebui să includă participarea bărbaților laici și chiar a femeilor.

De asemenea, William of Ockham este recunoscut din ce în ce mai mult ca

un important contribuitor la dezvoltarea ideilor constituționale occidentale, în
special a celor ale guvernului cu responsabilitate limitată. A fost unul dintre ​primii
autori medievali ​care a pledat pentru o formă de ​separare biserică / stat ​și a fost
important pentru dezvoltarea timpurie a noțiunii de drepturi de proprietate. Ideile
sale politice sunt considerate „naturale” sau „laice”, care susțin un absolutism
secular (care durează mai multe secole, care are o vechime de unul sau de mai
multe secole). Opiniile asupra responsabilității monarhice susținute în Dialogul său
(scris între 1332 și 1347) au influențat foarte mult mișcarea conciliară și au ajutat
la apariția ideologiilor democratice liberale.

William a cerut o separare completă a conducerii spirituale și a stăpânirii

pământești. El a crezut că papa și oamenii de biserică nu au niciun drept sau
motive deloc pentru stăpânire seculară cum ar fi proprietatea, citând 2 Tim. 2:4.
Aceasta aparține exclusiv conducătorilor pământeni, care pot acuza și pe ​papă ​de
crime, dacă este nevoie.

Astfel, disputele privind erezia franciscanilor l-au determinat pe William de

Ockham și pe alții să formuleze unele fundamente ale teoriei economice și teoria
dreptului de proprietate.

B. Critica puterii politice (Marsilius și mișcarea conciliaristă)

38
 Conciliarismul a​ fost o mișcare de reformă în Biserica Catolică din secolele
XIV- XVI, care deținea acea autoritate supremă în Biserică. Mișcarea a apărut ca
răspuns la Schisma Occidentală între cei doi popi din Roma și Avignon. Schisma a
inspirat convocarea Sinodului de la Pisa (1409), care nu a reușit să pună capăt
schismei și a Consiliului de la Constanța (1414-1418), care a reușit și a proclamat
propria sa superioritate asupra Papei. Conciliarismul a atins apogeul la Consiliul de
la Basel (1431-1449), după care s-a destrămat în. Eventualul învingător al
conflictului a fost instituția papalității, confirmată de condamnarea concilierii la
Consiliul al Cincilea al Lateranului (​care ține de biserica Sfântul Gheorghe din
cartierul Lateran din Roma și de palatul papal din preajma acesteia)​, 1512-17.
Totuși, ultimul gest, doctrina ​Infailibilității ​papale, nu a fost promulgată până la
Sinodul Primului Vatican din 1870.

Marsilius ​din Padova (c. 1275 - c. 1342) a fost un savant italian, instruit în
medicină, care a exercitat o varietate de profesii. El a fost, de asemenea, o
importantă figură politică din secolul al XIV-lea.

Marsilius a scris “Defensor pacis” în 1324. Acest tratat a fost scris în

contextul unei lupte de putere între Papa Ioan XXII și Ludovic de Bavaria (sau
Ludwig de Bavaria), candidatul ales pentru Sfântul Împărat Roman. Politicile lui
Louis în peninsula italiană, unde Imperiul avea teritorii importante, amenințau
suveranitatea teritorială papală. În 1323, Louis trimisese o armată în Italia pentru
a-l proteja pe Milan împotriva puternicului Regat al Napoli. Napoli, alături de
Franța, a fost un puternic aliat al lui Ioan XXII. Ioan l-a excomunicat (respins) pe

39
Louis și i-a cerut să renunțe la pretenția sa asupra coroanei imperiale. Ludovic a
răspuns lui Ioan XXII cu provocări proaspete.

În Defensor pacis, Marsilius a căutat să demonstreze, prin argumente din

rațiune (în Dictio I din text) și prin argument din partea autorității (în Dictio II)
independența Sfântului Imperiu Roman de Papalitate și golirea prerogativelor care
se presupune că au fost uzurpată de pontifii romani. O serie de opinii ale lui
Marsilius au fost declarate eretice de Papa Ioan XXII în 1327.

Astăzi, “Defensor pacis” al lui Marsilius este cel mai bine amintit nu pentru
teologia sa, ci pentru filozofia politică și teoria juridică. Marsilius este de acord cu
Aristotel că scopul guvernării este împlinirea rațională a dorinței naturale a
oamenilor de o „viață suficientă”. Cu toate acestea, îl depășește pe Aristotel,
înglobând o formă de republicanism care privește poporul că singura sursă
legitimă de autoritate politică. Suveranitatea revine oamenilor, iar poporul ar
trebui să aleagă, să corecteze și, dacă este necesar, să-și depună liderii politici.
Democrația, susține Marsilius, este cea mai bună formă de guvernare, deoarece
tinde să producă cele mai înțelepte legi, protejează beneficiile comune,
promovează „suficiența vieții” și produce legi care sunt cel mai probabil
respectate.

C. Mesianismul politic medieval

Mesianismul este credința în apariția unui mesia care acționează ca

mântuitor sau eliberator al unui grup de oameni. Mesianismul își are originea ca o
credință religioasă Abrahamică, dar alte și religii au concepte legate de
mesianism. Religiile cu un concept de mesia includ Zoroastrianismul (Saoshyant),

40
iudaismul (Mashiach), budismul (Maitreya), hinduismul (Kalki), taoismul (Li Hong)
și Bábismul (Cel pe care Dumnezeu îl va manifesta).

Bibliografie: Toma d’Aquino, Despre guvernământ

Teoria lui Thomas despre ordinea politică a devenit extrem de influentă. El

vede că omul este o ființă socială care trăiește într-o comunitate și
interacționează cu ceilalți membri. Aceasta duce, printre altele, la divizarea
muncii.Thomas a făcut o distincție între un om bun și un cetățean bun, ceea ce a
fost important pentru dezvoltarea teoriei libertariene, adica sfera autonomiei
individuale a fost una în care statul nu a putut interveni.​ ​Thomas consideră că
monarhia este cea mai bună formă de guvernare, deoarece un monarh nu trebuie
să formeze compromisuri cu alte persoane. Mai mult, potrivit lui Thomas,se
ajunge mai ușor la oligarhie decât monarhia la tiranie.

Pentru a împiedica un rege să devină tiran, trebuie împiedicate puterile sale

politice. Dacă nu se poate ajunge la un acord al tuturor persoanelor implicate, un
tiran trebuie tolerat, deoarece altfel situația politică s-ar putea deteriora în
anarhie, ceea ce ar fi chiar mai rău decât tirania.​ ​Potrivit lui Thomas, monarhii
sunt reprezentanții lui Dumnezeu pe teritoriile lor, dar Biserica, reprezentată de
papi, este deasupra regilor în chestiuni de doctrină și moralitate. În consecință,
conducătorii lumești sunt obligați să își adapteze legile la doctrinele și
determinările Bisericii Catolice.​ ​Urmând conceptul de sclavie al lui Aristotel,
Thomas justifică această instituție pe motive de drept natural. Cu toate acestea,
Thomas a făcut, de asemenea, distincția între „sclavia naturală”, care este în
beneficiul atât al stăpânului, cât și al sclavului, și „sclavia servilă”, care

41
îndepărtează toată autonomia de la sclav și este, potrivit lui Thomas, mai rău
decât moartea.

5. Gândirea politică a Renașterii și Reformei

Epoca modernă ​- ​Renașterea

Renașterea a însemnat, pentru ​Europa Occidentală​, eliberarea de principiile

dogmatico-religioase, urmată de instituirea de noi relații economice care
prevesteau ​capitalismul​. Toate acestea au fost însoțite de o criză a ​Bisericii
Romano-Catolice​, criză care a condus la necesitatea reformei în cadrul acesteia,
prin care s-a înlăturat gândirea ​scolastică ​(dogme creștine caracterizate prin
raționament abstract și artificii logice) și s-a schimbat raportul dintre stat și
Biserică. Aceasta a condus ulterior la constituirea ​monarhiilor​ absolute, dar și a
statelor naționale.

Reprezentanții Renașterii au emis o nouă concepție prin care omul era

valoarea supremă, problema centrală a societății și a politicului devenind raportul
guvernanți - guvernați și nu stat - biserică, cum fusese anterior.

A.Renașterea (Machiavelli, Bodin, Botero)

Niccolò di Bernardo dei Machiavelli​ (n. ​3 mai​ ​1469​, ​Florența​ - d. ​21 iunie
1527​, ​Florența​) a fost un ​diplomat​, funcționar public, ​filozof​, ​om politic​ și ​scriitor
italian​.

A fost un exponent de prestigiu al ​Renașterii​ italiene. Opera sa capitală ​Il principe

("​Principele​") este considerată primul tratat modern de ​politică​.

42
 Principele - ​De-a lungul carierei sale, Machiavelli a căutat să creeze un stat
capabil de a rezista atacurilor externe. Scrierile sale tratează principiile pe care
este bazat un asemenea stat și modalitățile prin care aceste principii pot fi
implementate și menținute. În opera sa cea mai cunoscută, ​Principele​ (1513),
descrie metodele prin care un principe poate dobândi și menține puterea politică.
Acest studiu, care a fost privit, adeseori, ca o sprijinire a tiraniei și despotismului
unor conducători, precum Cesare Borgia, este bazat pe credința lui Machiavelli că
un suveran nu este constrâns de normele etice tradiționale: “​Se pune astfel
problema dacă este mai bine să fii iubit decât temut, sau invers. Răspunsul este că
ar trebui să fii și una și alta; dar întrucât este greu să împaci aceste două lucruri,
spun că, atunci când unul din două trebuie să lipsească, este mult mai sigur pentru
tine să fii temut decât iubit.​” În viziunea sa, un principe ar trebui să fie preocupat
doar de putere și să se supună doar regulilor care duc spre succes în acțiunile
politice. Machiavelli credea că aceste reguli pot fi descoperite, prin deducție, din
practicile politice ale vremii, ca și ale perioadelor anterioare.

B. Reformă și Contra-Reformă (Luther, Calvin, La Boétie)

Reforma

Reforma urmărea restructurarea relațiilor din interiorul ​Bisericii Catolice​,

dar și lupta societății occidentale de a anula monopolul acestei biserici și a puterii
exercitatea asupra statului. În perioada secolelor al XV-lea și al XVI-lea apar tot
felul de mișcări și curente religioase ​disidente ​(care se abat de la dogmele religiei

43
catolice), care sunt declarate ​eretice ​(doctrine neoficiale care iau naștere în sânul
unei biserici) de către Biserica oficială a ​Europei Occidentale​.

Pe lângă apariția a diverse culte reformate, principala consecință a

Reformei a fost afirmarea ​libertății religioase​ a omului. De asemenea, Reforma a
pregătit terenul pentru ​Revoluția burgheză​ timpurie din secolul al XVII-lea.

Ulterior, ​Contrareforma​, încercarea de restabilire a ​catolicismului​ s-a

dovedit imposibil de realizat.

Contrareforma​ sau ​Reforma Catolică​ a fost o mișcare inițiată în anul 1545,

de către ​Papa Paul al III-lea​ și a avut sprijinul ​monarhilor​ catolici din ​Spania​ și
Imperiul Habsburgic​, împotriva răspândirii ​Reformei Protestante​. Între anii 1545 și
1563, în ​Italia​, au avut loc mai multe sesiuni ale ​Conciliului de la Trento​, primul
fiind conciliu convocat de către ​Papa Paul al III-lea​ și care a luat măsuri pentru :

● oprirea răspândirii ​protestantismului​;

● înnoirea ​Bisericii Romano-Catolice​;
● combaterea abuzurilor și ​corupției​ din sânul Bisericii;
● impunerea unor noi discipline severe clerului catolic;
● reorganizarea ​Inchiziției​;
● interzicerea cărților ​eretice​ (consemnate în ​Indexul​ din 1543);
● crearea de noi ordine religioase care să combată protestantismul și să
răspândească catolicismul.

Martin Luther și reforma

44
 Credința lui Luther l-a făcut să intre, în ​1517​, în conflict cu ​Biserica
Romano-Catolică​. În ​1515​, ​papa Leon al X-lea​, fiind dornic să strângă banii
necesari renovării ​catedralei San Pietro de la Roma​, l-a însărcinat pe dominicanul
să vândă ​indulgențe​. Prin vânzarea de indulgențe se oferea, în schimbul unei
donații bănești, anularea suferințelor vremelnice datorate ​păcatului​ - odată iertat
prin ​pocăință​. Luther s-a declarat împotriva acestei practici.

Biserica Reformată​, cunoscută și sub denumirea de ​Biserică Calvină​, este o

biserică creștină creată în urma ​Reformei protestante​. Doctrina Bisericii
Reformate se bazează pe interpretările scrierilor din ​Noul Testament​ enunțate de
Huldrych Zwingli​ și ​Jean Calvin​. Dat fiindcă cei doi fondatori au activat în Elveția
(Zwingli la ​Zürich​, iar Calvin la ​Geneva​), denumirea latină a învățăturii propagate
de ei este ​Confessio Helvetica​ ("credința elvețiană"), spre deosebire de ​Confessio
Augustana​ ("credința de la ​Augsburg​"), adică cea răspândită de ​Martin Luther​.

Mișcarea reformată a început în Elveția în secolul al XVI-lea cu activitatea lui

Huldrych Zwingli​. În 1529, din cauza divergențelor teologice despre comuniune,
predestinare​, biserică și ​sacramente​, Biserica Reformată a fost separată de
Biserica Luterană​. În anii 1530-1540, Jean Calvin a devenit liderul bisericii din
Geneva​. Susținătorii lui Luther și apropiații acestuia, Zwingli și Melanchthon, erau
numiți luterani (care susțineau că sunt evangheliști), iar susținătorii lui Calvin au
fost numiți calviniști sau reformatori. Treptat, reformatorii s-au răspândit în
întreaga Europă.

Potrivit ​tratatului de pace Westfalică​ din 164​8, Biserica Reformată a obținut

recunoașterea oficială.

45
 Reformații, numiți și ​hughenoți​ sau ​calviniști​, s-au extins în întreaga lume .
Ei sunt majoritari în Scoția, Olanda, nordul Germaniei, Elveția, Ungaria etc ;
majoritatea coloniștilor de pe coasta atlantică americană erau reformați, mai ales
în ​New York​ și ​Noua Scoție​. Religia prin colonii s-a răspândit și pe continentul
African, fiind singura religie creștină semnificativă de pe continent, majoritară în
Africa de Sud, Camerun, Sierra Leone și în comunitățile afro-americane din SUA.

Calvinismul ​respinge dogma prezenței reale a "trupului și sângelui

Domnului" în ​împărtășanie​, invocarea sfinților, instituția ​episcopatului​, închinarea
și slujirea la chip cioplit, icoane și statui, și susține nepracticarea semnului crucii,
care ar fi o batjocură pentru Dumnezeu, neîmbogățirea clerului etc. Predicatorii
sunt aleși de către credincioși și fiecare din bisericile calviniste este condusă
spiritual de un consiliu ales. Calvin crede într-o predestinare absolută a aleșilor și
celor condamnați la „​judecata de apoi​”.

C. Reforma radicală

Reforma radicală reprezintă o reacție împotriva simbiozei dintre puterea

ecleziastică și cea seculară prezentă în Biserica Catolica și păstrată de
Protestantismul teritorial. Această aripă a Reformei a fost numită „radicală”
fiindcă milita pentru o reformare completă, până la rădăcină, a Bisericii și a
Statului [cuvântul radical provine din latinescul radius – rădăcină].

Mișcarea radicală era constituită din multe grupări distincte, între care
existau vaste diferențe și puțină cooperare. Aceste grupări au fost considerate a fi

46
parte din aceeași mișcare, din Reforma radicală, datorită unor elemente comune
de doctrină sau practică.

George H. Williams împarte radicalii în trei mari grupări distincte:

Spiritualiști,​ ​Anabaptiști​ ​(re-botezători) și ​Raționaliști evanghelici​. ​Spiritualiștii a​ u
fost împărțiți la rândul lor în ​raționali ​(​Sebastian Franck​), ​evanghelici ​(​Caspar
Schwenckfeld​) și ​revoluționari ​(​Thomas Münzer​, liderul războiului țărănimii din
1524​-​1525​, ​Andreas Carlstadt​).

Raționaliștii evanghelici erau numiți și unitarieni, fiindcă respingeau

doctrina Trinității. După mijlocul ​secolului XVI​ mulți unitarieni au adoptat teologia
sociniană. Cei mai cunoscuți lideri ai lor erau ​Laelius​ și ​Faustus Socinus​ și Michael
Servetus.

Bibliografie: Ovidiu Olar (ed.), Răzbunare împotriva tiranilor. Teoria

politică a protestantismului francez (București, 2007)

Lucrarea lui Ovidiu Victor Olar are ca principiu de pornire idea ca toleranta
nu egaleaza pluralismul sau indiferenta religioasa, ci presupune o autonomie a
moralei. Momentul istoric relevant pentru studiul autorului este reprezentat de
noaptea de 23 spre 24 august 1572, Franta, cand suntem martorii un razboi
sangeros dintre protestanti si catolici.

Autorul teoretizeaza politica protestanta, folosindu-se de razboiul religios

din secolul al XV-lea. Opera in sine reprezinta o colectie de texte care au un

47
numitor comun : tirania. Capitolele (cartile) sunt intitulate foarte sugestiv,
desemnand o trecere evolutiva, o metamorfozare a formelor de putere.

Primul capitol al lucrarii, elucideaza declinul puterii unui stat, care nu se

regaseste neaparat in conflictele religioase, cat mai degraba in iremediabilul
regres pe care il inregistrau institutiile fundamentale ale statului. ​Citatul cel mai
relevant in acest sens​, "puterea suprema nu apartine religiilor, ci unei adunari
suverane, care prin legile emise îi stabileste limitele" este ideea centrala a acestui
capitol, am putea spune introductive, tinand cont de evolutia graduala a
continutului acestei opere.

Francois Hotman instituie cele trei semen ale tiraniei, ușor sesizabile în
Franța contemporană lui, în comparație cu regimul Franței galice. Potrivit
autorului, un prim indiciu care ar putea ridică întrebări cu privire la moralitatea
unui regim ​constă în ​capacitatea unei națiuni de a-și allege sau demite
guvernanții. Aici intervine posibilitate unei guvernări pașnice sau a uneia violente
și silite. ​Prezența ​unei ​armate de mercenari ​este un alt semn al tiraniei. Acest fapt
implică o anume responsabilizare asupra faptelor sale de către suveran, dar, din
păcate, are o valorizare negativă. ​Modalitatea ​de a ​utiliza prerogativele ​regale și
de a domni reprezintă un al treilea semn și, totodată, punctual de plecare pentru
valorizarea responsabilității, menționată anterior: suveranul poate uzita de putere
în beneficiu personal și nu public.

În acest sens, autorul simte nevoia unei ​sublinieri ​a ​existenței ​unui ​organism
orientat ​către binele public și nu către folosul personal : Consiliul Regatului. Spre
deosebire de Sfatul Privat, evidențiază Hotman, Consiliul este, prin natură sa

48
diversă, ​centrat ​pe ​protejarea comunității ​din care membrii fac parte și o
reprezintă.

Dacă legile omenești sunt failibile (supus greșeli, care se poate înșela), cele
divine cu siguranță nu. Atunci când un suveran iese de sub protecția legilor
devine, el poate fi considerat tiran. Pentru a evita acest lucru, este necesară
crearea unei opoziții loiale, formată din magistrații inferiori și Stările Generale.
Persecuția religioasă este un factor sufficient de puternic pentru că acesta
opoziție să intervină. Pentru a fi mai concis, autorul identifica grupurile sociale
pertinente în formarea opoziției: - persoane cu totul private; - magistrații; -
persoane influențe, fără a deține puterea supremă, capabile să intervină.

6. Gândirea politică a epocii marilor descoperiri

Marile descoperiri geografice​ din secolele XV-XVI realizate de ​Europa

occidentală​ au constituit o etapă decisivă în formarea unei imagini reale asupra
globului pământesc​ și au avut consecințe complexe, care au exercitat o profundă
înrâurire (influență) asupra evoluției omenirii în ansamblul său. Până în epoca
marilor descoperiri geografice, cunoștințele asupra globului pământesc erau
zonale și incomplete și se formau datorită unor explorări realizate independent
unele de altele, în diferite regiuni ale lumii. Europenii cunoșteau foarte bine
Orientul Apropiat​ și ​nordul Africii​ și aveau cunoștințe vagi despre restul ​Asiei​ și
Africii​. Navigația în nordul ​Oceanului Atlantic​, până în ​Islanda​ și ​Groenlanda​,
inclusiv descoperirea fără urmări a țărmului nord-estic al ​Americii de Nord​, era
practicată în secolele X-XV aproape numai de popoarele scandinave.

49
 Cristofor Columb ​(italiană Cristoforo Colombo, spaniolă Cristóbal Colón, n.
între august și octombrie 1451 – d. 20 mai 1506) a fost un navigator
italiano-spaniol. A navigat spre vest, pe Oceanul Atlantic, în căutarea unei rute
spre Asia, dar și-a câștigat reputația descoperind un nou continent, America, în
perioada precolumbiană fiind cunoscută numai Lumea Veche.

Marco Polo ​ (n. ​15 septembrie​ 1

​ 254​,​Veneția​, ​Republica Veneția​ – d. ​8
ianuarie​ ​1324​,​Veneția​, ​Republica Veneția​) a fost un comerciant venețian, care s-a
făcut cunoscut prin reliztările sale despre o călătorie în ​China​.

Fernando Magellan​ (născut în nordul ​Portugaliei​ în preajma lui 1

​ 480​ și
decedat pe ​insula Mactan​ din ​Filipine​ la 27 aprilie 1521), a fost un navigator și
explorator​ portughez din epoca ​Marilor Descoperiri​. Este cunoscut pentru prima
circumnavigație​ din istorie — după ce a navigat către vest până la ​Moluce​,
descoperind în drumul lui ​strâmtoarea​ care astăzi ​îi poartă numele​.

Amerigo Vespucci ​(9 martie 1454 - 22 februarie 1512) a fost un explorator,

finanțator, navigator și cartograf italian din Republica Florența. Navigând în
Portugalia în jurul anului 1501-1502, Vespucci a demonstrat că Brazilia și Indiile de
Vest nu erau periferia estică a Asiei (așa cum s-a conceput inițial din călătoriile lui
Columb), ci o masă de teren separată, neexplorată, cunoscută sub denumirea de
Lumea Nouă. În 1507, noul continent a fost numit America după versiunea latină
a prenumelui Vespucci. Vespucci a devenit cetățean al Coroanei Castilei și a murit
la Sevilla (1512).

Rusia 1000-1100 -Ducatul Moscovei

Mongolia cel mai important imperiu de pe uscat

50
 Sultanul Maroclului era cel mai mare negustor de sclavi

Sec XVII - descoperirea graduala a Pacificului (Australia)

America de Nord - XIX - Coloni britanice - Australia

A.Teoria sclaviei naturale (Vitoria)

Francisco de Vitoria (n. c. ​1480​/​1483​? - d. ​12 august​ ​1546​) a fost un filozof catolic
renascentist ​spaniol, fondatorul ​Școlii de la Salamanca​, cunoscut mai ales pentru
contribuțiile sale în teoria dreptului. În lucrarea sa “​Lecție despre indieni”,​ afirmă
principiile unui drept natural care funcționează în relațiile dintre națiuni, ccea ce
l-a făcut pe filozoful olandez ​Hugo Grotius​ să vadă în el „părintele dreptului
internațional”.

- Critica teoria sclaviei naturale

- Indieni trebuie ajutati sa se civilizeze si sa aibe grija de ei
- Crime impotriva naturi, ateismul, sacrifici omenesti, sadomia, canibalismul,
starea de natura

Portughezii au descoperit 1300 - in insulele Canare (Triburi primitive)

B. Starea de natură (Hobbes)

Thomas Hobbes​ (n. ​5 aprilie​ 1

​ 588​, ​Westport​, ​Wiltshire​, ​Regatul Unit​ – d. ​4
decembrie​ ​1679​,​ ​Derbyshire​, R
​ egatul Angliei​) a fost un ​filozof​ ​englez​, cel mai
cunoscut pentru tratatul său ​Leviatanul​ ​(​1651​).

Filosofia lui ​Hobbes ​este strict nominalistă și mecanicistă, excluzând

teologia. Ea nu se preocupă decât de soarta obiectelor, naturale și artificiale,

51
create de om cu alte cuvinte, acelea care pot fi "calculate" rațional. Teoria sa cea
mai de succes a fost ceea despre starea naturală și contractul social (dreptul
natural).

Prin opera sa principală, "Leviathan" (1651), Hobbes a devenit fondatorul

filosofiei statale moderne. Dat fiind că starea naturală a omului reprezintă
"bellum omnium contra omnes" (războiul tuturor împotriva tuturor), oamenii
încheie un contract social prin care transferă drepturile individuale către stat.
Legitimitatea statului constă și în datoria sa de a garanta securitatea.

Hobbes pornește de la premisa că egoismul domină natura umană "homo

homini lupus est" (omul pentru om este lup). De aici rezultă necesitatea apariției
statului ca o creație artificială.

Filozofia politică a lui Hobbes se mai ocupă și de raportul stat (suveran) -

individ (cetățean), de noțiunea și rolul dreptului natural în societate și de distincția
dintre drept (jus) și lege (lex).

Bibliografie: Hobbes, Elementele dreptului natural și politic

Leviathan ​sau “The Matter, Forme and Power of a Common-Wealth

Ecclesiasticall and Civil”, denumită în mod obișnuit Leviathan, este o carte scrisă
de Thomas Hobbes (1588-1679) și publicată în 1651 (ediția latină revizuită 1668).
Numele său derivă din Leviatanul biblic. Lucrarea se referă la structura societății și
a guvernului legitim și este considerată drept unul dintre primele și cele mai
influente exemple de teorie a contractelor sociale. Leviathan se clasează ca o
lucrare clasică occidentală pe diplomaţie de stat comparabile cu “​Prințul​” lui
Machiavelli. Scris în timpul războiului civil englez (1642-1651), Leviathan susține

52
un contract social și o guvernare de către un suveran absolut. Hobbes a scris că
războiul civil și situația brută a unei stări de natură („războiul tuturor împotriva
tuturor”) nu puteau fi evitate decât de un guvern puternic și nedivizat.

Hobbes începe tratatul său despre politică cu o relatare a naturii umane. El

prezintă o imagine a omului ca materie în mișcare, încercând să arate prin
exemplu cum totul despre umanitate poate fi explicat materialist, la o ​facultate
(capacitate, posibilitate, însușire morală sau intelectuală a cuiva; aptitudine) de
înțelegere a ideilor care sunt externe minții umane. Hobbes continuă definind
termeni în mod clar și nesentimental. Binele și răul nu sunt altceva decât termeni
folosiți pentru a​ denota apetitele și dorințele unei persoane,​ în timp ce aceste
pofte și dorințe ​nu sunt altceva decât tendința de a se îndrepta spre un obiect
sau de a le îndepărta. S​ peranța ​nu este altceva decât un ​apetit pentru un lucru
combinat cu o ​părere că se poate avea​. El sugerează că teologia politică
dominantă a vremii, prosperă la definiții confuze ale cuvintelor de zi cu zi, cum ar
fi substanța incorporeală, care pentru Hobbes este o contradicție a termenilor.

Hobbes descrie psihologia umană fără nicio referire la “​summum​ ​bonum”​

sau la cel mai mare bun, așa cum o făcuse gândul anterior. Nu numai că este
conceptul de surplus, dar, având în vedere variabilitatea dorințelor umane, nu ar
putea exista acest lucru. În consecință, orice comunitate politică care încearcă să
ofere cel mai mare bine membrilor săi s-ar găsi condusă de concepții concurente
despre acel bun, fără nici o modalitate de a decide între ei. Rezultatul ar fi un
război civil.

53
 Cu toate acestea, Hobbes afirmă că există un “​sumum​ ​malum”​ sau cel mai
mare rău. Aceasta este teama morții violente. O comunitate politică poate fi
orientată în jurul acestei frici.

Întrucât nu există “cel mai mare bun”, starea naturală a omului nu se

regăsește într-o comunitate politică care urmărește cel mai mare bine. Dar a fi în
afara unei comunități politice înseamnă a fi într-o stare anarhică. Având în vedere
natura umană, ​variabilitatea ​dorințelor umane și ​nevoia ​de ​resurse limitate
pentru a îndeplini acele dorințe, ​starea de natură​, așa cum Hobbes numește
această condiție anarhică, trebuie să fie un război al tuturor împotriva tuturor.
Chiar și atunci când doi bărbați nu se luptă, nu există nicio garanție că celălalt nu
va încerca să-l ucidă pentru bunurile sale sau doar dintr-un simț de onoare
agravat și astfel trebuie să fie în permanență în gardă unul împotriva celuilalt.
Este chiar rezonabil să ataci cu pretenție aproapele.

Hobbes este explicit că în starea de natură nimic nu poate fi considerat

drept sau nedrept și că fiecare om trebuie să aibă dreptul la toate lucrurile. A
doua lege a naturii este aceea că ar trebui să fie dispus să renunțe la dreptul cuiva
la toate lucrurile în care ceilalți sunt dispuși să facă la fel, să renunțe la starea de
natură și să înființeze o comunitate cu autoritatea care să le poruncească în toate
lucrurile. Hobbes încheie prima parte prin articularea unei șaptezeci de legi
adiționale ale naturii care fac posibilă performanța primelor două și explicând ce
ar însemna pentru un suveran să reprezinte oamenii chiar și atunci când nu sunt
de acord cu suveranul.

54
 Scopul commonwelth este dat la începutul părții II si ne spune ca pentru a
scapa de acea stare naturala de jungla, trebuie fiecare sa renunte la starea sa
naturala, sa accepte pe cineva ca si guvernator al sau, constrangerea legitima.

“Comunitatea este instituită atunci când toți sunt de acord în felul

următor: Autorizez și renunț la dreptul meu de a mă guverna în fața acestui om
sau a acestei adunări de oameni, cu această condiție; că renunți, la dreptul tău și
autorizezi toate acțiunile sale la fel.”

Diferența dintre aceste trei tipuri de Commonwealth nu constă în diferența

de putere, ci în diferența de comoditate sau aptitudine de a produce pacea și
securitatea oamenilor. Și pentru a compara monarhia cu celelalte două, putem
observa: în primul rând, că oricine reprezinta vocea poporului sau este una din
acea adunare care o poartă, poartă și propria sa persoană fizică. Și deși el este
atent în persoana politică să dobândească interesul comun, totuși este mai mult,
sau nu mai puțin, atent să procure binele privat al său, al familiei sale și al
prietenilor; și în cea mai mare parte, dacă șansa interesului public de a traversa
privatul, el preferă privatul: căci pasiunile oamenilor sunt de obicei mai puternice
decât rațiunea lor. De unde rezultă că acolo unde interesul public și cel privat sunt
cele mai strâns unite, publicul este cel mai avansat. ​Acum, în monarhie, interesul
privat este același cu publicul.​ Bogăția, puterea și onoarea unui monarh nu apar
decât din bogăția, puterea și reputația supușilor săi. Căci niciun rege nu poate fi
bogat, nici glorios, nici sigur, ai cărui subiecți sunt fie săraci, în timp ce într-o

55
democrație sau aristocrație, prosperitatea publică nu conferă atât de mult la cea
privată a unuia care este coruptă sau ambițioasă.

Cruciadele​ au fost expediții militare ale ​feudalilor​ ​apuseni​ cu scopul de a

cuceri și coloniza regiuni din ​Orientul Apropiat​, îndeosebi ​Palestina​ și ​Ierusalimul​.
Ele au apărut într-o societate aflată în plină expansiune politică și militară și sunt
o întregire a procesului de colonizare petrecut în ​Europa​, la ele participând toate
clasele și păturile sociale.

7.Utopiile

Utopia ​, în sensul cel mai larg al termenului se referă la tentativa umană de

a crea o societate perfectă, care nu există (încă). Ideile care ar putea schimba
radical lumea noastră sunt denumite, adesea, utopice. "Utopie", în sens ușor
peiorativ (​ are are sens defavorabil)​, desemnează orice idee prea avansată, prea
optimistă sau lipsită de realism, care pare la un moment dat imposibil de realizat
(himeră).

A. Utopiile umanismului (Morus)

Termenul de ​Umanism​ (din latină: ​humanitas​ = omenie, umanitate) are două

semnificații:

● Poziție filozofică care pune omul și valorile umane mai presus de orice,
orientându-se în special asupra omului ca individ. Omul constituie astfel
valoarea supremă, este un scop în sine și nu un mijloc. Umanismul

56
 implică ​un ​devotament ​pentru ​căutarea adevărului ​și ​moralității ​prin
mijloace ​umane, în sprijinul intereselor acestora. Axându-se pe
capacitatea de autodeterminare, ​umanismul respinge validitatea
​ e ​credință​,
justificărilor ​transcendentale c​ um ar fi ​dependența d
supranaturalul ​sau ​textele pretinse ​a fi ​revelații divine​. Umaniștii susțin
moralitatea universală bazată pe condiția umană ca loc comun,
sugerând că soluțiile problemelor sociale și culturale umane nu pot fi
provincialiste.
● Mișcare spirituală care stă la baza Renașterii, apărută în Italia în secolul
al XIV-lea și care s-a extins în mod progresiv în Europa apuseană până în
secolul al XVII-lea. Ea este marcată de reîntoarcerea la textele
antichității greco-romane, care servesc ca modele ale modului de viață,
de gândire și de creație artistică. Umanismul renascentist sublinia
superioritatea literaturii latine și grecești și în special valorile ei în
materie de morală personală și publică.

În mod tradițional, istoricii situează începuturile umanismului modern în

Italia secolului al XIV-lea, fiind legat de numele lui Francesco Petrarca și Giovanni
Boccaccio. După invadarea Imperiului Bizantin de către turci, un mare număr de
învățați greci se refugiază în peninsula italică, aducând cu ei manuscrise în limba
lor de origine. Literații italieni, ca Guarino din Verona, Francesco Filello sau
Giovanni Aurispa, învață limba greacă veche și traduc în italiană operele clasice
grecești.

B.Religie (Campanella)

57
 Umanismul ​respinge în mod clar apelul la credințe supranaturale pentru
soluționarea problemelor umane, dar nu și credințele însele; unele curente
umaniste sunt chiar compatibile cu unele religii. El este în general compatibil cu
ateismul și ​agnosticismul;​ umaniștii pur și simplu nu au nevoie să se preocupe de
asemenea probleme.

Pe tărâm literar cel puțin, a existat în Occident un umanism creștin viguros

și fructuos, începând cu Erasmus din Rotterdam și terminând cu un Georges
Bernanos sau orice alt scriitor cu sensibilitate religioasă care se revendică de la
umanism.

De vreme ce umanismul include curente intelectuale trecând printr-o mare

varietate de ​gândiri filosofice ș​ i religioase, mai multe ramuri ale umanismului îi
permit să îndeplinească, ​suplimenteze ​sau ​suplinească ​rolul religiilor și în special
să fie adoptat ca filosofie de viață completă. Într-un număr de țări, din motive
legate de legile care acordă drepturi "religioase" specifice, filosofia de viață
umanistă seculară a fost recunoscută ca "religie". În Statele Unite, Curtea
Supremă ​a admis ​că ​umanismul ​este ​echivalent ​cu o religie. Departe de a
"declara umanismul religie", această luare de poziție pur și simplu declară
echivalența dreptului umaniștilor de a acționa în moduri de obicei specifice
religiilor, cum ar fi marcarea ceremonială a momentelor importante ale vieții.

Umanismul renascentist și accentul său asupra întoarcerii la origini au

contribuit la reformarea protestantă, ajutând la producerea a ceea ce protestanții
consideră o traducere mai fidelă a textelor biblice.

58
 Tommaso ​Campanella​ (5 septembrie 1568 - 21 mai 1639), botezat Giovanni
Domenico Campanella, a fost un frate dominican, filozof, teolog, astrolog și poet
italian.
Născut ​în ​sudul Italiei fiul unui papucar sărac și analfabet, a intrat în Ordinul
Dominican înainte de a face ​paisprezece a​ ni, luând numele de fratele Tommaso în
onoarea lui ​Thomas Aquinas.​ A studiat teologia și filozofia cu mai mulți maeștri

A fost dezamăgit de ortodoxia aristotelică și atras de empirismul lui

Bernardino Telesio (1509-1588) - cunoașterea este senzație și toate lucrurile din
natură au senzație. Campanella a scris prima sa lucrare „Filozofia demonstrată
prin simțuri” publicată în 1592, în apărarea lui Telesio.

Campanella ​a petrecut douăzeci și șapte de ani închis la Napoli, în diferite

cetăți. În timpul detenției, el a scris cele mai importante lucrări ale sale: Monarhia
Spaniei (1600), ​Aforisme politice (​ 1601), Ateismul cucerit (1605-1607), ​Metafizica
(1609-1623), ​Theologia (​ 1613-1624) și cea mai cunoscută lucrare a sa, ​Orașul
Soarelui (​ scrisă inițial în italiană în 1602; publicată în latină la Frankfurt (1623) și
mai târziu la Paris (1638)).

El la apărat pe Galileo Galilei în primul său proces cu lucrarea sa Apărarea

lui Galileo (scrisă în 1616, publicată în 1622). Totodată el ne spune și de
interzicerea teoriei mișcării pamanutului, el este de acord cu decretul dar nu și cu
raționamentul din spatele lui, deoarece toți savanți ne spun azi că îngeri nu au
existență materială (Nu au un corp). Există multe alte motive fundamentale. Se
teme de violența din partea oamenilor care nu înțeleg acest lucru. Papa face mult
zgomot împotriva acestui lucru și vorbește că Papa (în termeni religioși),

59
acuzându-l că nici nu să gândit la această idee a îngerilor că non-materie. Cu toate
acestea el vrea să facă parte din consilui, sugerând-ui Papei să îl recomande pe el
împreună cu părintele Castelli, Marelui Duce al Toscanei, dând exemple de alți
membri care nu cred în biblie, dar fac parte din consiliu.

“În opinia mea, Excelența voastră ar trebui să-i scrie Marelui Duce al
Toscanei, pentru că, întrucât îi pun pe dominicani, iezuiți, teatini și preoți seculari
care sunt împotriva cărților voastre în acest consiliu, ar trebui să-i recunoască și
pe părintele Castelli și cu mine.”

C. Utopiile scientismului (Bacon)

Scientismul​ este promovarea științei ca fiind cel mai bun sau unic mijloc
obiectiv prin care societatea ar trebui să determine valorile normative și
epistemologice (​ studiul naturii cunoașterii, justificării și raționalității credinței).
Termenul de știință este utilizat în general critic, implicând o aplicare cosmetică a
științei în situații nejustificate considerate neadecvate pentru aplicarea metodei
științifice sau a standardelor științifice similare.

În filozofia științei, termenul științism implică frecvent o critică a expresiilor

mai extreme ale pozitivismului logic și a fost folosit de oameni ai științei sociale,
filosofii ai știintei si filozofii să descrie (de exemplu) aprobarea metodologiei
științifice și reducerea tuturor cunoștințelor la numai ceea ce este măsurat sau
confirmat.

Este, de asemenea, folosit uneori pentru a descrie aplicabilitatea universală

a metodei și abordării științifice, iar punctul de vedere că știința empirică
60
constituie cea mai autoritară viziune a lumii sau cea mai valoroasă parte a
învățării umane - uneori pentru excluderea completă a altor puncte de vedere
cum ar fi istoric, filosofic , viziuni economice mondiale sau culturale S-a definit ca
punct de vedere că “metodele caracteristice ale științelor naturale sunt singura
sursă de cunoaștere faptică, autentică și, în special, că ele singure pot genera
adevărate cunoștințe despre om și societate”.

Francis Bacon ​(22 ianuarie 1561 - 9 aprilie 1626) a fost un filosof și om de

stat englez. Lucrările sale sunt credite de dezvoltarea metodei științifice și au
rămas influente prin revoluția științifică.

Bibliografie: Bacon, Noua Atlantidă

New Atlantis ​este un roman utopic incomplet de Sir Francis Bacon, publicat
după moartea sa în 1626. A apărut în spatele unei lucrări mai lungi de istorie
naturală, Sylva sylvarum (pădurea de materiale). În Noua Atlantidă, Bacon a
înfățișat o viziune asupra viitorului descoperirii și cunoașterii umane,
exprimându-și aspirațiile și idealurile pentru omenire. Romanul înfățișează crearea
unui ținut utopic unde „generozitatea și iluminarea, demnitatea și splendoarea,
pietatea și spiritul public” sunt calitățile deținute în mod obișnuit ale locuitorilor
miticului Bensalem.

Romanul înfățișează o insulă mitică, Bensalem, care este descoperită de

echipajul unei nave europene după ce s-au pierdut în Oceanul Pacific undeva la
vest de Peru. Terenul minim servește la desfășurarea treptată a insulei, a
61
obiceiurilor sale, dar, cel mai important, a instituției sale științifice sponsorizate de
stat, Casa lui Salomon, „care casă sau colegiu… este chiar ochiul acestui regat”.

Sunt ​descrise ​multe ​aspecte ​ale societății și istoriei insulei, cum ar fi religia
creștină - despre care se spune că s-a născut acolo ca o copie a Bibliei și o
scrisoare a Sfântului Apostol Bartolomeu ajunsa acolo în mod miraculos, la câțiva
ani după Înălțarea lui Isus;

● o sărbătoare culturală în onoarea instituției familiei, numită „Sărbătoarea

familiei”;
● un colegiu de înțelepți, Casa lui Salomon,
● „chiar ochiul împărăției”, pe care, Dumnezeu ar fi acordat harul pentru a
cunoaște lucrările Creației și secretele lor, precum și „pentru a discerne
între minunile divine, operele naturii, operele de artă și imposturile și
iluziile de tot felul”;
● o serie de instrumente, procedee și metode de cercetare științifică care au
fost folosite în insulă de către casa lui Salomon.

Locuitorii din Bensalem sunt descriși ca având un caracter moral și

onestitate ridicată, niciun oficial nu acceptă ​plă​ț​i ​de la indivizi, iar oamenii sunt
descriși drept neprihaniti si religiosi.

8. Teoriile dreptului natural

Drept natural ​ este o ​filozofie​ care afirmă că anumite ​drepturi​ sunt

inerente în virtutea ​naturii umane​, înzestrate de ​natură​ - în mod tradițional de
Dumnezeu​ sau de o sursă ​transcendentă​ - și că acestea pot fi înțelese universal
62
prin ​rațiunea umană​. Așa cum este determinat de natură, legea naturii este
presupusă a fi obiectivă și universală; există independent de înțelegerea umană și
de ​legea pozitivă​ a unui anumit ​stat​, a ​ordinii politice​, a ​legislaturii​ sau a ​societății
în general.

A. Jusnaturalismul (Pufendorf)

Potrivit Teoriei Jusnaturalismului​, legea este ceva natural și anterioară

ființei umane și ​trebuie ​să urmeze mereu ceea ce corespunde valorilor umanității
(dreptul la viață, libertate, demnitate etc.) și la idealurile justiției.

În acest fel, legile care compun jusnaturalismul sunt considerate imuabile,

universale, veșnice și inviolabile, deoarece sunt prezente în natura ființei umane.
Pe scurt, Legea Naturală se bazează pe bunul simț, care se bazează pe principiile
moralității, eticii, echității între toți indivizii și libertății.

Freiherr Samuel von ​Pufendorf ​(8 ianuarie 1632 - 13 octombrie 1694) a fost
un jurist, filozof politic, economist și istoric german. Printre realizările sale se
numără comentariile și revizuirile teoriilor dreptului natural ale lui Thomas
Hobbes și Hugo Grotius.

Pufendorf era cunoscut scriitorilor politici americani precum Alexander

Hamilton, James Madison și Thomas Jefferson. Conceptele sale politice fac parte
din fondul cultural al Revoluției americane. Pufendorf este privit ca un precursor
important al iluminismului în Germania. El a fost implicat în certuri constante cu

63
cercuri clericale și a fost deseori nevoit să se apere de acuzațiile de erezie, în ciuda
părerilor creștine tradiționale în materie de dogmă și doctrină.

John Locke, Jean-Jacques Rousseau și Denis Diderot au recomandat

includerea lui Pufendorf în programele de drept, iar el i-a influențat foarte mult pe
Blackstone și Montesquieu.

Disputele lui Pufendorf cu Leibniz i-au diminuat reputația. Pufendorf și

Leibniz au împărtășit multe puncte de vedere teologice, dar au diferit în
fundamentarea lor filozofică, Pufendorf aplecându-se către fundamentalismul
biblic. Pe tema pamfletului lui Severinus de Monzambano a început cearta lor.
Leibniz l-a demis odată ca „Un om care este un jurist mic și un filozof foarte mic”.

B. Drept natural și proprietate (Locke)

Legea naturală ​ este o lege care este considerată a exista, indiferent de

legea pozitivă a unei anumite ordine politice, societate sau stat națiune. Legea
naturii este implicată a fi obiectivă și universală; există independent de
înțelegerea umană și de legea unui anumit stat, ordine politică, legislativ sau
societate în general. Istoric, legea naturală ​se referă ​la utilizarea rațiunii pentru a
analiza natura umană pentru a deduce reguli obligatorii ale comportamentului
moral din creația naturii sau a lui Dumnezeu a realității și omenirii.

Teoria valorii și a proprietății

Locke ​folosește cuvântul proprietate atât în ​sensuri largi, cât și în sensuri

înguste. În sens larg, acoperă o gamă largă de interese și aspirații umane; mai
restrâns, se referă la bunuri materiale. El susține că proprietatea este un drept

64
natural și este derivată din forța de muncă. În capitolul V al celui de-al doilea
tratat, Locke susține că proprietatea individuală asupra bunurilor și proprietăților
este justificată de forța de muncă exercitată pentru a produce aceste bunuri - „cel
puțin acolo unde este suficient [pământ], și la fel de bun, lăsat în comun pentru
alții” (paragraful 27) - sau utilizați proprietățile pentru a produce bunuri benefice
pentru societatea umană.

Locke și-a exprimat convingerea, în cel de-al doilea tratat al său, că natura
de la sine oferă o valoare mică societății, ceea ce implică faptul că munca
cheltuită în crearea de bunuri le conferă valoarea lor. Această poziție poate fi
privită ca o teorie a valorii. Din această premisă, Locke a dezvoltat o teorie a
muncii asupra proprietății, și anume că proprietatea asupra proprietății este
creată prin aplicarea forței de muncă. În plus, el a considerat că proprietatea
precede guvernul și guvernul nu poate „dispune în mod arbitrar de moșii
subiecților”. Ulterior, Karl Marx a criticat teoria proprietății lui Locke în propria sa
teorie socială.

Bibliografie: Locke, Al doilea tratat asupra guvernării

“Al doilea tratat asupra guvernarii”​ (sau Două Tratate ale Guvernului:
“Principiile false” și “Fundația lui Sir Robert Filmer, și următorii săi, sunt depistate
și răsturnate”. Ultimul este un eseu referitor la adevăratul original, extinderea și
sfârșitul lui Guvernul civil) este o lucrare de filozofie politică publicată anonim în
1689 de John Locke. Primul Tratat atacă ​patriarhalismul ​prin a demonstraca
propoziție a Patriarhului lui Robert Filmer e ​greșită​/ fals​ă​, în timp ce al doilea
65
tratat prezintă ideile lui Locke pentru o societate mai civilizată bazată pe
drepturile naturale și teoria contractelor.

Această publicație contrastează fostele lucrări politice ale lui Locke însuși. În
„Two Tracts on Government”, scris în 1660, Locke apără o poziție foarte
conservatoare; cu toate acestea, Locke nu a publicat-o niciodată.

“Doua tratate” (​ Two Treatises) este împărțit în primul tratat și al doilea

tratat. Titlul original al celui de-al doilea tratat pare să fi fost pur și simplu "Cartea
a II-a", corespunzând titlului Primului tratat, "Cartea I." Cu toate acestea, înainte
de publicare, Locke i-a acordat o mai mare importanță prin introducerea (în
grabă) a unei pagini de titlu separate: „Un eseu privind adevăratul original,
extinderea și sfârșitul guvernului civil.” Primul tratat este axat pe refutarea
(contestarea/discreditarea) lui Sir Robert Filmer - “​Patriarcha”,​ care a susținut că
societatea civilă a fost întemeiată pe un patriarhalism. Locke continuă prin
argumentele lui Filmer, contestând dovezile sale din Scriptură și ridiculizându-le
ca fiind lipsite de sens, până la concluzia că niciun guvern nu poate fi justificat
printr-un apel la dreptul divin al regilor.

Al doilea tratat prezintă o teorie a societății civile. Locke începe prin a

descrie starea naturii, o imagine mult mai stabilă decât starea de „război a fiecărui
om împotriva lui Thomas Hobbes” și susține că toți oamenii sunt creați egali în
starea de natură de Dumnezeu. De aici, el continuă să explice creșterea ipotetică
a proprietății și civilizației, în procesul explicând că singurele guverne legitime sunt
cele care au consimțământul oamenilor. Prin urmare, orice guvern care
guvernează fără consimțământul poporului poate fi, teoretic, răsturnat.

66
9. Contractualismul

A. Elaborarea juridică a teoriei contractului (Coke, Selden)

Teoria contractului social​ a cunoscut o largă răspândire începând cu

secolele XVII-XVIII prin intermediul operelor lui Hobbes, Locke și Rousseau.
Condiția intrării în ​cont​ractul​ bazat pe înțelegerile voluntare și reciproce între
cetățeni raționali este ca aceștia să fie capi de familie. Părțile contractuale sunt
socotite ​raționale și egale, dar în toate cazurile, contractanți sunt socotiți numai
bărbații. Existau excluderi de gen, de rasă, de clasă. Doar bărbații înstăriți de rasă
albă erau considerați membri deplini ai societății civile și aveau putere
contractuală.

În filosofia morală și politică, contractul social este o teorie sau un model

care a luat naștere în epoca iluminării și privește, de obicei, legitimitatea
autorității statului asupra individului. Argumentele contractuale sociale presupun
(de obicei) că indivizii au consimțit, în mod explicit sau tacit, să renunțe la unele
dintre libertățile lor și să se supună autorității (a conducătorului sau deciziei
majorității) în schimbul protejării drepturilor rămase sau menținerii ordinii sociale.

Relația dintre drepturile naturale și cele juridice este adesea un subiect al

teoriei contractelor sociale. Termenul își ia numele de la The Social Contract o
carte din 1762 de Jean-Jacques Rousseau care discuta acest concept. Cu toate că
antecedentele teoriei contractelor sociale se regăsesc în antichitate, în filosofia
greacă și stoică și în dreptul roman și canonic, punctul culminant al contractului

67
social a fost mijlocul secolului XVII până la începutul secolului al XIX-lea, când a
apărut ca doctrină conducătoare a legitimității politice.

Punctul de plecare al majorității teoriilor contractuale sociale este

examinarea condiției umane absentă oricărei ordine politice (denumită „starea de
natură” de Thomas Hobbes). În această condiție, acțiunile indivizilor sunt legate
doar de puterea și conștiința lor personală. Din acest punct de plecare împărtășit,
teoreticienii contractului social încearcă să demonstreze de ce un individ rațional
ar consimți în mod voluntar să renunțe la libertatea naturală pentru a obține
beneficiile ordinii politice.

Printre teoreticienii din contractele sociale și drepturile naturale din secolul

al XVII-lea și al XVIII-lea se numără Hugo Grotius (1625), Thomas Hobbes (1651),
Samuel von Pufendorf (1673), John Locke (1689), Jean-Jacques Rousseau (1762) și
Immanuel Kant (1797), fiecare abordând diferit conceptul de autoritate politică.

​Grotius ​a considerat că oamenii individuali aveau drepturi naturale.

Thomas Hobbes ​spunea celebrul că într-o „stare de natură”, viața umană va fi
„solitară, săracă, urâtă, brutală și scurtă”. În absența ordinii și legii politice, toată
lumea ar avea libertăți naturale nelimitate, inclusiv „dreptul la toate lucrurile” și,
astfel, libertatea de a jefui, viol și omor; ar exista un „război al tuturor împotriva
tuturor” (bellum omnium contra omnes). Pentru a evita acest lucru, bărbații liberi
se contractă între ei pentru a înființa comunitatea politică (societatea civilă)
printr-un contract social în care câștigă toți securitate în schimbul căreia se supun
unui suveran absolut, un om sau o adunare de bărbați. Deși edictele suveranului
pot fi foarte arbitrare și tiranice, Hobbes a considerat guvernul absolut ca singura

68
alternativă la terifianta anarhie a unui stat de natură. Hobbes a afirmat că
oamenii acceptă să abdice de drepturile lor în favoarea autorității absolute a
guvernului (monarhice sau parlamentare). Pufendorf a contestat ecuația lui
Hobbes de o stare de natură cu războiul.

Afirmația centrală a abordării teoriei contractelor sociale este că legea și

ordinea politică nu sunt creații naturale, ci creații umane (artificiale). Contractul
social și ordinea politică pe care îl creează sunt pur și simplu mijloacele spre un
scop - beneficiul persoanelor implicate - și sunt legitime numai în măsura în care
își îndeplinesc partea din acord.

Locke și Rousseau au susținut că obținem drepturi civile în schimbul

acceptării obligației de a respecta și apăra drepturile altora, renunțând la unele
libertăți în acest sens.

Potrivit altor teoreticieni ai contractelor sociale, atunci când guvernul nu

reușește să-și asigure drepturile naturale (Locke) sau să satisfacă interesele cele
mai bune ale societății (denumită „voința generală” de Rousseau), cetățenii își pot
retrage obligația de a se supune sau schimba conducerea prin alegeri sau alte
mijloace, inclusiv, când este necesar, violența.

Rousseau credea că democrația (stăpânirea de sine) era cea mai bună

modalitate de a asigura bunăstarea, păstrând libertatea individuală în
conformitate cu statul de drept. Teoriile contractului social au fost eclipsate în
secolul XIX în favoarea utilitarismului, hegelianismului și marxismului; acestea au

69
fost reînviate în secolul XX, în special sub forma unui experiment gândit de John
Rawls.

B. Teoria voinței generale (Rousseau)

Jean-Jacques Rousseau (1712-1778),​ în influentul său tratat​ din 1762 ​“The

Social Contract” ​, a conturat o versiune diferită a teoriei contractului social, ca
fundament al drepturilor politice bazate pe suveranitatea populară nelimitată.
Deși Rousseau a scris că britanicii erau poate la vremea aceea cei mai liberi
oameni de pe pământ, el nu a aprobat guvernul lor reprezentativ. ​Rousseau
credea că libertatea este posibilă numai acolo unde poporul în ansamblul său a
condus direct prin legiferare​, unde suveranitatea populară era indivizibilă și
inalienabilă. Cu toate acestea, el a susținut, de asemenea, că oamenii de multe ori
nu știau „voința lor reală” și că o societate adecvată nu va apărea până când un
mare lider („Legislatorul”) va apărea pentru a schimba valorile și obiceiurile
oamenilor, probabil prin utilizarea strategică a religiei.

Contractul social poate fi redus la următorii termeni: Fiecare dintre noi

pune persoana și toată puterea sa în comun sub direcția supremă a voinței
generale.

Bibliografie: Rousseau, Contractul social

Contractul social​, inițial publicat ca „Principiile drepturilor politice” de

Jean-Jacques Rousseau, este o carte din 1762 în care Rousseau a teoretizat despre
cea mai bună modalitate de a înființa o comunitate politică în fața problemelor

70
comerciale. societate, pe care o identificase deja în Discursul său despre
inegalitate (1754).

Contractul social a ajutat la inspirarea reformelor politice sau a revoluțiilor

în Europa, în special în Franța. Contractul social a argumentat împotriva ideii că
monarhii au fost împuterniciți în mod divin să legifereze. Rousseau afirmă că
numai oamenii, care sunt suverani, au acest drept atotputernic.

Fraza frapantă (care iese in evidenta) a lui Rousseau potrivit căreia omul
trebuie „să fie forțat să fie liber” ar trebui înțeleasă. În acest fel: întrucât
suveranitatea ​populară ​indivizibilă ​și ​inalienabilă ​decide ce este bine pentru
întreg, atunci dacă un individ revine în egoismul său obișnuit și dezobește legea, el
va fi obligat să asculte ceea ce s-a decis atunci când oamenii au acționat ca și
colectiv. ​Astfel​, ​legea​, în măsura în care este creată de oamenii, acționează ca un
corp, nu este o limitare a libertății individuale, ci mai degrabă expresia ei.

Astfel, ​aplicarea legilor​, inclusiv a dreptului penal,​ nu reprezintă o restricție

asupra libertății individuale​: individul, ca cetățean, a acceptat explicit să fie
constrâns dacă, în calitate de persoană privată, nu respecta propria voință, așa
cum este formulată în testamentul general. ​Deoarece legile reprezintă restricțiile
libertății civile, ele reprezintă saltul făcut de om în starea de natură în societatea
civilă.​ În acest sens, legea este o forță civilizatoare și, prin urmare, ​Rousseau
credea că legile care guvernează un popor ajută la modelarea caracterului său.

De asemenea, Rousseau analizează contractul social în ceea ce privește

gestionarea riscului, sugerând astfel originile statului ca formă de asigurare
reciprocă.

71
10. Iluminismul scoțian

A. Originile doctrinei: Andrew Fletcher, Hutcheson, Turnbull, Fordyce

● Andrew Fletcher din Saltoun (1653–1716) înaintaș al Iluminismului

Scoțian, scriitor, patriot, comisar al Parlamentului Scoției
● Francis Hutcheson (1694–1746) filosof
● George Turnbull (1698–1748) teolog, filozof și scriitor în educație
● George Fordyce (1736-1802) medic și chimist

Iluminismul​, numit și ​Epoca Luminilor​ sau ​Epoca Rațiunii​, a fost o mișcare

intelectuală​, ​filozofică​, ​ideologică​ și ​culturală​, ​antifeudală​, desfășurată în
perioada pregătirii și înfăptuirii revoluțiilor din ​sec. XVII​-​XIX​ în țările ​Europei​, ale
Americii de Nord​ și ale ​Americii de Sud​, având drept scop crearea unei societăți
„raționale”, prin răspândirea culturii, a „luminilor” în mase. Iluminismul, rezultat
din curentul umanist al ​Renașterii​, este o replică la adresa barocului (=p​erlă cu
formă neregulată, desemnează simultan o perioadă în istoria europeană dar și un
curent artistic)​, în încercarea de a înlătura dogmele religioase și de a propaga
luminarea maselor pe baza experienței proprii.

Iluminismul scoțian​ a fost perioada în Scoția din secolul XVIII și începutul

secolului al XIX-lea caracterizată printr-o revărsare a realizărilor intelectuale și
științifice. Până în secolul al XVIII-lea, Scoția avea o rețea de școli parohiale din
Țările de Jos și patru universități. Cultura Iluminării s-a bazat pe lecturi strânse de
cărți noi, iar discuțiile intense au avut loc zilnic în astfel de locuri de întâlnire
72
intelectuală din Edinburgh precum The Select Society și, mai târziu, Poker Club,
precum și în cadrul universităților antice din Scoția (St Andrews, Aberdeen,
Glasgow și Edinburgh).

Printre domeniile care au avansat rapid s-au numărat filosofia, economia

politică, inginerie, arhitectură, medicină, geologie, arheologie, botanică, zoologie,
drept, agricultură, chimie și sociologie.

Iluminismul scoțian a​ avut efecte mult dincolo de Scoția, nu numai datorită

stimei în care au fost realizate aceste ideei în afara Scoției, ci și pentru că ideile și
atitudinile sale au fost purtate în toată Europa și în întreaga lume Atlantică ca
parte a diasporei scoțiene și Studenți europeni și americani care au studiat în
Scoția. A fost caracterizat prin empiricismul și raționamentul inductiv.

Primul filosof major ​al iluminismului scoțian a fost ​Francis Hutcheson

(1694–1746), care a fost profesor de filozofie morală la Glasgow din 1729 până în
1746. El a fost o legătură importantă între ideile lui ​Shaftesbury ​și școala
ulterioară a realismului de sens comun scoțian, Dezvoltarea ​utilitarismului ​și a
gândirii ​consecințiste.​ De asemenea, influențat de ​Shaftesbury ​a fost George
Turnbull (1698-1748), care a fost regent la Colegiul Marischal, Aberdeen și care a
publicat lucrări de pionierat în domeniile eticii creștine, artă și educație.

B.David Hume

David Hume ​(7 mai 1711 NS (26 aprilie 1711 OS) - 25 august 1776) a fost un
filosof, istoric, economist și eseist scoțian al Iluminismului, care este cunoscut
astăzi pentru sistemul său extrem de influent de empirism filosofic, scepticism și
73
naturalism. Abordarea empiristă a filozofiei lui Hume îl plasează langa John Locke,
George Berkeley, Francis Bacon și Thomas Hobbes ca empiricist britanic.
Începând cu un tratat al naturii umane (1739–40), Hume s-a străduit să creeze o
știință naturalistă totală a omului care a examinat baza psihologică a naturii
umane. Împotriva ​raționaliștilor filosofici​, Hume a menținut acea pasiune decât
rațiunea care guvernează comportamentul uman. Hume a argumentat împotriva
existenței ideilor înnăscute, considerând că toate cunoștințele umane sunt
întemeiate doar în experiență.

În ceea ce se numește uneori problema inducției lui Hume, el a susținut că

raționamentul inductiv și credința în cauzalitate nu pot fi justificate rațional; în
schimb, încrederea noastră în cauzalitate și inducție rezultă din obișnuința și
obișnuința mentală și sunt atribuibile numai experienței „conjuncției constante” a
evenimentelor. Nu percepem niciodată faptul că un eveniment provoacă un altul,
ci doar că cei doi sunt întotdeauna legați. În consecință, pentru a trage vreo
inferență cauzală din experiența trecută, este necesar să presupunem că viitorul
va semăna cu trecutul, o presupunere care nu poate fi ea însăși bazată pe
experiența anterioară.

A publicat “Eseurile filosofice” care erau decisiv anti-religioase. Chiar și

Adam Smith, prietenul său personal care a părăsit catedra de filozofie din
Glasgow, s-a împotrivit numirii sale din cauza opiniei publice, ar fi împotriva
acesteia. Multe dintre eseuri sunt axate pe subiecte din politică și economie, deși
se referă și la întrebări de judecată estetică, dragoste, căsătorie și poligamie,

74
precum și demografia din Grecia antică și Roma, pentru a numi doar câteva dintre
subiectele luate în considerare.

C. Economie și morală: Adam Smith

Adam Smith a dezvoltat și publicat The Wealth of Nations, punctul de

plecare al economiei moderne. Acest studiu, care a avut un impact imediat asupra
politicii economice britanice, încă încadrează discuții privind globalizarea și
tarifele. Cartea a identificat pământul, forța de muncă și capitalul ca fiind cei trei
factori de producție și principalii contribuitori la averea unei națiuni, ca fiind
distincte de ideea fiziologică că numai agricultura era productivă. Smith a discutat
despre potențialele beneficii ale specializării prin divizarea muncii, inclusiv
productivitatea muncii și câștigurile din comerț, fie între oraș și țară, fie în alte țări.
„Teorema” lui conform căreia „diviziunea muncii este limitată de întinderea
pieței” a fost descrisă drept „miezul unei teorii a funcțiilor firmei și a industriei” și
„principiul fundamental al organizării economice”. Într-un argument care include
„unul dintre cele mai cunoscute pasaje din toată economia”, Smith reprezintă
fiecare individ ca încearcă să folosească orice capital pe care l-ar putea comanda
în avantajul lor, nu al societății și în scopul profitului, care este necesare la un
anumit nivel pentru angajarea capitalului în industria internă și legate pozitiv de
valoarea produselor.

Economiștii au legat conceptul lui Smith de mână invizibilă cu grija sa

pentru bărbatul și femeia comună prin creșterea și dezvoltarea economică,

75
permițând un nivel mai mare de consum, pe care Smith îl descrie drept „singurul
sfârșit și scopul întregii producții”.

D. Teoria societății: Kames, Monboddo, Robertson, Millar, Reid, James Beattie

● Henry Home, Lord Kames (1696–1782) filosof, judecător, istoric și

amator agricol
● James Burnett, Lord Monboddo (1714–1799) judecător, fondator al
lingvisticii istorice comparate moderne
● William Robertson (1721–1793) istoric, ministru și director al
Universității din Edinburgh
● Andrew Millar (1705–1768) editor
● Thomas Reid (1710-1796) filozof, fondator al Școlii Scoțiene de Simț
Comun
● James Beattie (1735-1803) filosof și poet

Henry Home, Lordul Kames​ (1696 - 27 decembrie 1782) a fost un avocat,

judecător, filosof, scriitor și improvizator agricol scoțian. Figură centrală a
Iluminismului Scoțian, membru fondator al Societății Filozofice din Edinburgh și
activ în Societatea Selectă, a acționat ca patron al unora dintre cei mai influenți
gânditori ai Iluminismului Scoțian. ​Kames ​a scris mult despre importanța
proprietății pentru societate.

James Burnett, ​Lordul Monboddo ​(botezat la 25 octombrie 1714; a murit 26

mai 1799), a fost un judecător scoțian, savant al evoluției lingvistice, filozof și
76
deist. Este cunoscut astăzi ca fondator al lingvisticii istorice comparate moderne.
Burnett a adoptat un titlu onorific bazat pe numele moșiei și a reședinței de
familie a tatălui său, Casa Monboddo. Monboddo a fost unul dintre mai mulți
savanți implicați la acea vreme în dezvoltarea ​conceptelor timpurii ​despre ​evoluția
biologică​. Unii îl creditează ​anticipând ​în principiu ideea selecției naturale, citită
de (și recunoscută în scrierile) Erasmus Darwin. Charles Darwin a citit lucrările
bunicului său Erasmus și a dezvoltat ulterior ideile într-o teorie științifică.

William Robertson ​(19 septembrie 1721 - 11 iunie 1793) a fost un istoric

scoțian, ministru în Biserica Scoției și director al Universității din Edinburgh. „Cei
treizeci de ani în care a prezidat Universitatea reprezintă poate punctul cel mai
înalt din istoria sa.” El a adus contribuții semnificative la scrierea istoriei scoțiene
și a istoriei Spaniei și Americii spaniole.A fost capelanul Castelului Stirling și unul
dintre capelanii regelui din Scoția.

Millar a​ fost unul dintre cei care au finanțat Dicționarul Johnson în 1755,
datorita lui a fost publicata acea carte în presă. În același an, Millar a publicat
prima ediție a Hărții Mitchell. A publicat și istoriile lui Robertson și Hume.

Thomas Reid​ (1710–96), un student al lui ​Turnbull​, împreună cu ministrul

George Campbell (1719–96) și scriitorul și moralistul James Beattie (1735–1803),
au formulat realismul de bun simț. Reid și-a expus teoriile într-o anchetă în mintea
umană asupra principiilor simțului comun (1764). Această abordare a susținut că
există anumite concepte, cum ar fi existența umană, existența unor obiecte solide
și a unor „principii” morale fundamentale, care sunt ​intrinseci ​(cu valoare
importanta) la alcătuirea omului și din care trebuie derivate toate argumentele și

77
sistemele de moralitate ulterioare. Poate fi văzută ca o încercare de a reconcilia
noile evoluții științifice ale Iluminismului cu credința religioasă.

James ​Beattie ​(25 octombrie 1735 - 18 august 1803) a fost un poet,

moralist și filozof scoțian. ​În 1760, a fost numit, profesor de filozofie morală la
Colegiul Marischal (ulterior parte a Universității Aberdeen). A publicat un volum
de poezii, ​Judecata de la Paris (​ 1765), care a atras atenția. Cele două lucrări, însă,
care i-au adus cea mai mare faimă au fost un eseu despre natura și imuabilitatea
(constanța) adevărului și poemul său din ​„Minstrel”​ . Eseul, destinat ca răspuns la
David Hume, a avut un succes imediat imediat și a dus la o introducere la Rege, o
pensie de 200 de lire sterline și gradul de LL.D. din Oxford (LL.D = Doctor în legi -
este un grad academic la nivel de doctorat în drept sau un doctorat onorific, în
funcție de jurisdicție). Beattie s-a arătat proeminent exprimandu-se împotriva
instituției sclaviei, în special în ​Eseul său despre natura și imuabilitatea
adevărului (1770)​ și în​ Elemente de știință morală (1790-1793)​, unde a folosit
cazul lui Dido Belle pentru a argumenta capacitatea mentală a populatiei de
culoare negră.

E. perioada târzie: Adam Ferguson, Dugald Stewart

Adam Ferguson, FRSE (Royal Society of Edinburgh), cunoscut și sub numele

de Ferguson of Raith (1 iulie N.S./20 iunie O.S. 1723 - 22 februarie 1816), a fost un
filosof și istoric scoțian al iluminării scoțiene. El a criticat societatea comercială ca
făcând bărbații slabi, necinstitori și dezinteresați de comunitatea lor. Ferguson a
fost numit „părintele sociologiei moderne” pentru contribuțiile sale la dezvoltarea

78
timpurie a disciplinei. Cea mai cunoscută lucrare a sa este ​“Eseul despre istoria
societății civile”​.

Găsim în metoda lui înțelepciunea și circumspecția școlii scoțiene, cu ceva

mai masculin și mai decisiv în rezultate. Principiul perfecțiunii este unul nou,
odată mai rațional și cuprinzător decât binevoința și simpatia, ceea ce în viziunea
noastră îl plasează pe Ferguson ca moralist mai presus de predecesorii săi.

Dugald ​Stewart ​FRSE FRS (The Royal Society, Fellowship of the Royal
Society - 22 noiembrie 1753 - 11 iunie 1828) a fost un filozof și matematician
scoțian. Este cel mai cunoscut pentru popularizarea iluminismului scoțian, iar
prelegerile sale de la Universitatea din Edinburgh au fost răspândite pe scară largă
de numeroșii săi studenți influenți. În 1783 a fost un fondator comun al Royal
Society of Edinburgh.

Ca și tatăl său, Rev. Dr. Matthew Stewart, a fost un francmason scoțian. El a

fost inițiat în Loja tatălui său - Lodge Canongate Kilwinning, No.2, la 4 decembrie
1775.

Prietenul și colegul său francmason, Robert Burns, l-au făcut membru de

onoare al Lodge St David, Tarbolton, nr. 133, la 25 iulie 1787. Aceasta în timp ce
Stewart stătea la sediul familiei din Catrine, Ayrshire.

Bibliografie: David Hume, Eseuri politice

Hume s-a întors la Edinburgh în 1751. În anul următor „Facultatea de

Avocați mi-a ales bibliotecarul lor, un birou din care am primit puțin sau deloc
emolument, dar care mi-a dat comanda unei biblioteci mari”. Această resursă i-a
79
permis să continue cercetările istorice pentru Istoria Angliei. Volumul lui Hume de
Discursuri politice, scris în 1749 și publicat de Kincaid & Donaldson în 1752, a fost
singura lucrare pe care a considerat-o de succes la prima publicare.

Eseuri, morale, politice și literare (1758) este o compilație în două volume a

eseurilor lui David Hume. Partea I include eseurile din eseuri, “Morală și politică”,
plus două eseuri din “Patru disertații”. Conținutul acestei părți acoperă în mare
parte aspecte politice și estetice. ​Partea a II-a ​include eseurile din ​Discursuri
politice​, majoritatea dezvoltând teme economice. Colecția totală din două părți a
apărut într-o colecție mai mare de scrierile lui Hume intitulată Eseuri și tratate pe
mai multe subiecte. Aceasta a fost o publicație de colaborare cu importantul librăr
scoțian Alexander Kincaid, cu care libreria Andrew Millar a avut o relație
profitabilă, dar uneori dificilă.

11. Orizonturi ale Iluminismului (Franța, Germania, Italia, Geneva)

A. Analiza regimurilor: Montesquieu şi De Lolme

Charles-Louis de Secondat, Baronul La Brède et de Montesquieu (n. 18

ianuarie 1689; d. 10 februarie 1755), menționat de regulă, numai ca
Montesquieu;​ magistrați aparținând micii nobilimi. A fost una din cele mai
complexe și importante figuri ale ​iluminismului francez​.

Opera sa majoră, Scrisori persane (1721), „profundă alegorie a dragostei,

moralei, politici și religii”, sa bucurat de un succes imens. Cartea este concepută
sub forma unei colecții de scris, despre îngrijirea care presupune un fișier de
încredere a călătorilor în Persia și prietenie pentru Europa.
80
 În calitate de teoretician, a scris în 1734 sau disertație istorică științifică în
ceea ce privește înfloririi și deciziile Romei, “​Considerații asupra cauzelor măreției
și decadenței romanilor”​ în îngrijirea afirmă că „Roma a oferit spectacolul este
fascinant pervertiri pentru firii umane, pentru a patologica îngrijirile republicile
sunt extrem de vulnerabile.

Spiritul legilor ​(1748), debutează cu o scurtă discuție despre legi în general.

În cartea I, Capitolul III, susține că „legea în general este rațiunea omenească în
măsura în care ea guvernează toate popoarele de pe pământ iar legile politice și
civile ale fiecărui popor nu trebuie să fie decât cazuri particulare la care se aplică
această rațiune omenească“. Scopul deliberat a lui Montesquieu în această carte
este să explice legile umane și legile sociale. Conform lui, tot ceea ce există are
legile sale, „Divinitatea“ are legile sale, „lumea materială“ și „substanțele
superioare omului“ au, la rândul lor, legi proprii. Cartea este un studiu
comparativ, concentrat asupra a trei tipuri de guvernare (republică, monarhie și
despotism), fiind realizat sub influența ideilor lui John Locke.

Una din ​teoriile ​majore ​prezentate î​ n lucrare este cea a ​separării puterilor
în stat, conform căreia puterile guvernului trebuie separate și echilibrate pentru a
garanta libertatea individului. Cartea își păstrează și în prezent importanța
istorică, fiind una dintre operele care au influențat decisiv elaborarea Constituției
Statelor Unite ale Americii, care, la rândul său, a influențat esențial scrierea a
numeroase constituții din multe state ale lumii.

Stanislas Charles Henri Dupuy ​de Lôme (​ 15 octombrie 1816 - 1 februarie

1885) a fost un arhitect naval francez. Era fiul unui ofițer naval și s-a născut la

81
Ploemeur, lângă Lorient, Bretania, în vestul Franței. A fost educat la École
Polytechnique și ENSTA (École nationale supérieure de tehnici avancées).

După terminarea studiilor profesionale, a plecat în Anglia în jurul anului

1842 și a făcut un studiu amănunțit al construcției navale de fier și navigației cu
aburi. A scris un raport, publicat ulterior sub titlul de Mémoire sur la construction
des bâtiments en fer în 1844.

B. Critica civilizației: Rousseau

Jean Jacques Rousseau (​ n. 28 iunie 1712 - d. 2 iulie 1778) a fost un filozof

francez de origine geneveză, scriitor și compozitor, unul dintre cei mai iluștri
gânditori ai Iluminismului. A influențat hotărâtor, alături de Voltaire și Diderot,
spiritul revoluționar, principiile de drept și conștiința socială a epocii; ideile lui se
regăsesc masiv în schimbările promovate de Revoluția franceză din 1789 .

“​Primul om care a îngrădit o bucată de pământ, ce s-a gândit să-și spună:

„Acesta este al meu!” și a găsit oameni destul de stupizi ca să-l creadă, a fost
adevaratul fondator al societății civile. De la câte crime, războaie și ucideri, de la
câte orori și nenorociri nu ar fi putut cineva să salveze omenirea, dacă ar fi tras
țărusul, sau ar fi umplut șanțul, strigând către semenii săi: "Feriți-vă de-a asculta
de acest impostor; sunteți pierduți dacă uitați o singură dată că fructele sunt ale
tuturor și pământul nu aparține nimănui.''​ - Rousseau 1754

82
 “Discurs asupra originii și fundamentelor inegalității dintre oameni” ​este
un discurs scris de ​Jean-Jacques Rousseau​ în anul ​1754​, cu ocazia participării la un
concurs organizat de ​Academia​ din ​Dijon​. Tema era următoarea: „Care este
originea inegalității dintre ​oameni​ și dacă ea este îngăduită de legea ​naturală​”.
Dorind ca în această carte să explice originea inegalităților, Rousseau susține că
aceasta are la bază exclusiv apariția proprietății private.

Rousseau preia în ​„Discurs​” ideea „stării naturale” și ideea „contractului

social”, care erau răspândite în filozofia socială a secolelor ​al XVII-lea​ și ​al
XVIII-lea​, dar le dă o interpretare proprie, corespunzătoare aspirațiilor sale
democratice​ și ​revoluționare​.

După Rousseau, ​societatea​ trece în evoluția sa prin trei etape:

1. starea naturală;
2. constituirea primelor societăți omenești;
3. apariția societăților omenești bazate pe proprietatea privată.

Ideea „stării naturale” îndeplinește o anumită funcție teoretică: ea oferă

baza pe care se întemeiază explicația ​genetică​ a vieții sociale. Rouseau este
conștient de caracterul ipotetic al acestei idei: „starea naturală” este o supoziție
necesară pentru a explica situația actuală a omului, și nicidecum un fapt istoric
propriu-zis. Pentru el ideea stării naturale are un sens mai mult logic și
metodologic decât empiric.

Structura discursului

83
 În prima parte a ​Discursului,​ Rousseau descrie individul uman în starea de
natură. Rousseau susține că în această primă epocă omul nu era încă corupt de
societate. El era bun, pentru că omul se naște bun; era capabil de compasiune,
nutrind milă față de cei aflați în suferință; era liber. De asemenea, în aceasta stare
ipotetică, omul trăia după două principii: auto-conservarea și mila, deosebindu-l
astfel de celelalte animale.

În partea a doua a Discursului, Rousseau explică seria de evenimente ce au

dus la trecerea individului de la starea de natură la societatea civilă.

După starea naturală, urmează etapa de constituire a primelor societăți

omenești. Rouseau respinge ideea lui Aristotel despre sociabilitatea înnăscută a
omului și e convins ca societatea apare și se dezvoltă după anumite legi obiective.
Perioada a doua este un progres, spune el, față de starea naturală, dar în ea apar
deja primele semne ale decăderii.

Astfel, autorul ​Discursului​ descoperă caracterul contradictoriu al

progresului social. Fără a nega progresul social, el sesizează laturile lui negative și
atrage atenția asupra lor în mod special. Caracterul contradictoriu al progresului
se observă cel mai bine în cea de-a treia etapa a istoriei - etapa apariției
proprietății private. Izvorul inegalității, opinează filozoful, este proprietatea
privata.

Ea nu exista în „stare naturală” și de aceea nu este justificată de legea naturală:

„Primul om care, împrejmuind un teren, s-a încumetat sa spună: «acesta este al
meu» și care a găsit oameni destul de proști ca să-l creadă, a fost adevăratul
întemeietor al societății civile”. Apariția proprietății private duce la apariția

84
conflictelor dintre oameni. Fiecare tinde sa-și mărească avuția și intra în lupta cu
ceilalți. Așa apar dominația și sclavia, violența și jaful.

Pentru a-și apăra avuția, cei bogați propun tuturor întemeierea statului,
care ia naștere printr-un contract încheiat între oameni. Statul, deci, este o
necesitate pentru cei bogați. Odată apărut, el aduce noi opresiuni pentru cel slab
și noi puteri pentru cel bogat.

Pentru a le apără libertatea, popoarele își aleg împărați, dar aceștia cu

timpul se transformă din ajutoare ale statului în stăpânii lui. Abuzul
conducătorilor statului culminează cu despotismul, care este treapta extremă a
inegalității, „punctul final care închide cercul și atinge punctul de la care am
pornit: aici toți particularii devin egali, pentru ca nu sunt nimic în raport cu
despotul... aici totul ajunge sa se rezume doar la legea celui mai mare și, prin
urmare, la o nouă «stare naturală» deosebită de ceea de la care am pornit prin
faptul ca una era starea naturală în puterea ei, iar cealaltă este fructul unui exces
de corupție”. Astfel, Rouseau ajunge la ideea dialectica a negării negației.
Despotul, spune Rouseau, domină numai prin forță, de aceea el nu se poate
plânge când e răsturnat prin forță. Răscoala este, deci, un act legitim al poporului.

C.Radicalii: Voltaire, Diderot, Raynal

François-Marie Arouet (21 noiembrie 1694 - 30 mai 1778), cunoscut de

numele său de plume ​Voltaire​, a fost un scriitor, istoric și filozof francez de
iluminism, renumit pentru spiritul său, criticile sale față de creștinism, în special

85
Biserica Romano-Catolică. A pledat pentru libertatea de exprimare, libertatea
religiei și separarea bisericii de stat.

Voltaire a​ fost un scriitor versatil și prolific, producând lucrări în aproape

toate formele literare, inclusiv piese de teatru, poezii, romane, eseuri și lucrări
istorice și științifice. A scris peste 20.000 de scrisori și peste 2.000 de cărți și
broșuri. El a fost un simpatizant al libertăților civile, ce l-a plasat sub legile cenzurii
stricte ale vremii. Ca polemicist satiric, a folosit frecvent lucrările sale pentru a
critica intoleranța, dogma religioasă și instituțiile franceze din zilele sale.

Opinia lui Voltaire despre Biblie era variată. Declarațiile sale despre religie
au scos la iveală și furia iezuiților. Voltaire a fost ulterior considerat că îl
influențează pe Edward Gibbon, afirmând “creștinismul a contribuit la căderea
Imperiului Roman” în cartea sa ​“Istoria declinului și căderea imperiului roman”.

În „La Biblia enfin expliquée”, el a exprimat următoarea atitudine pentru

citirea laică a Bibliei: ​“Este caracteristic fanaticilor care citesc sfintele scripturi
pentru a se spune: Dumnezeu a ucis, așa că trebuie să omor; Avraam a mințit,
Iacov a înșelat, Rachela a furat: așa că trebuie să fur, să înșel, să mint. Dar,
nenorocit, nu ești nici Rahel, nici Iacob, nici Avraam, nici Dumnezeu; ești doar un
nebun, iar papii care interziceau citirea Bibliei erau extrem de înțelepți.”

Denis ​Diderot (​ 5 octombrie 1713 - 31 iulie 1784) a fost un filosof francez,

critic de artă și scriitor, cel mai cunoscut pentru că a ocupat funcția de cofondator,
redactor șef și colaborator la Encyclopédie împreună cu Jean le Rond d'Alembert.
El a fost o figură proeminentă în timpul Iluminării.

86
 În 1746, Diderot a scris prima sa lucrare originală: Gândurile filozofice
(franceză: Pensées philosophiques). În această carte, Diderot a argumentat
pentru o ​reconciliere ​(acțiunea de a face compatibilă o viziune sau credință cu
alta) a rațiunii cu sentimentul pentru a stabili armonie. Potrivit lui Diderot, există
un efect dăunător asupra virtuții (calități morale) și nu există posibilitatea de a
crea o lucrare perfectă. Cu toate acestea, deoarece sentimentul fără disciplină
poate fi distructiv, rațiunea (logica) este necesară pentru a controla sentimentul.

Diderot a fost probabil, dar nu un ateu definit; Cu toate acestea, el nu a

folosit romanul ca o ieșire pentru a condamna creștinismul, ci pentru a arăta
corupția instituțiilor Bisericii Catolice. În relatarea lui Diderot, Biserica a încurajat o
societate ierarhică, predominantă în dinamica puterii dintre Maica Superioară și
fetele din mănăstire. Fetele au fost forțate împotriva voinței lor de a-și lua
jurământul și de a suporta viața intolerabilă a mănăstirii. Diderot a evidențiat
victimizarea femeilor de către Biserica Catolică. Supunerea lor la mănăstire i-a
dezumanizat și le reprimă sexualitatea. Mai mult, romanul a avut loc într-o
perioadă în Franța, când juramintele religioase au fost reglementate și aplicate de
guvern. Prin stilul său de scriere cu identificare încrucișată, Diderot a manifestat
stăpânirea standardelor catolice față de femei care le-au obligat să se supună
soartei lor determinate în cadrul societății ierarhice.

D.Beccaria, Kant

Cesare Bonesana di ​Beccaria​, marchizul de la Gualdrasco și Villareggio -

Italia (15 martie 1738 - 28 noiembrie 1794 ) ​a fost ​un criminalist, jurist, filozof și

87
politician italian, care este considerat pe scară largă drept cel mai talentat jurist și
unul dintre cei mai mari gânditori ai epocii Iluminate. Este bine amintit pentru
tratatul său “​Despre crime și pedepse​” (1764), care a condamnat tortura și
pedeapsa cu moartea și a fost o lucrare fondatoare în domeniul penologiei și al
Școlii clasice de criminologie. Beccaria este considerat părintele dreptului penal
modern și tatăl justiției penale. Potrivit lui John Bessler, lucrările lui Beccaria au
avut o influență profundă asupra Părinților Fondatori ai Statelor Unite.

În interpretarea ​lui Beccaria, legea există pentru a păstra contractul social

și pentru beneficiu societăți. Dar, deoarece oamenii acționează în afara interesului
de sine și interesul lor este uneori în conflict cu legile societății, ei comit
infracțiuni. Principiul manipulabilității se referă la modalitățile previzibile în care
oamenii acționează în afara interesului rațional de sine și, prin urmare, ar putea fi
descurajați să comită infracțiuni dacă pedeapsa depășește beneficiile infracțiunii,
făcând infracțiunea o alegere ilogică.

Principiile ​la care a apelat Beccaria au fost Rațiunea, o înțelegere a statului

ca formă de contract și, mai ales, principiul utilității sau “​economicus​”. Beccaria a
elaborat acest principiu original în combinație cu Pietro Verri și l-a influențat
foarte mult pe Jeremy Bentham să-l dezvolte în doctrina ​Utilitarismului ​la scară
largă.El a condamnat deschis pedeapsa cu moartea pentru două motive:

1. în primul rând, pentru că statul nu are dreptul de a lua vieți; și

2. în al doilea rând, deoarece pedeapsa capitală nu este nici o formă de
pedepsa utilă și nici necesară.

88
Beccaria a dezvoltat în tratatul său o serie de principii inovatoare (originale) și
influente:

● pedeapsa avea o funcție preventivă (descurajantă), nu retributivă;

● pedeapsa ar trebui să fie proporțională cu crima săvârșită;
● probabilitatea pedepsei, nu severitatea acesteia, ar atinge efectul
preventiv;
● procedurile de condamnare penală ar trebui să fie publice; și, în
sfârșit,
● pentru a fi eficient, pedeapsa ar trebui să fie promptă (imediata, fara
intarziere).

De asemenea,​ el a susținut legile​ privind controlul armelor și a fost printre

primii care pledează pentru influența benefică a educației în diminuarea
criminalității. Referindu-se la legile privind controlul armelor ca legi bazate pe
„idei false de utilitate”, ​Beccaria ​a scris: „Legile de această natură sunt cele care
interzic purtarea armelor, ​dezarmând ​doar cei care nu sunt dispuși să comită
infracțiunea pe care legile vrea să o prevină. .​“ El a mai scris: „[Aceste legi] cu
siguranță înrăutățesc situația agresatului și a atacatorilor mai bine, și încurajează
mai degrabă, decât împiedică uciderea, deoarece necesită mai puțin curaj pentru
a ataca persoane dezarmate decât persoanele care poarta arma”. Thomas
Jefferson a notat acest pasaj în „Cartea sa comună legală”.

Întrucât ideile lui Beccaria erau critice pentru sistemul juridic existent la
acea vreme, erau de natură să stârnească controverse, el a ales să publice eseul în
mod anonim, de teama unor reacții guvernamentale.

89
 În eventualitate, tratatul a fost extrem de bine primit. Catherine cea Mare
(II) a aprobat-o public, în timp ce la câteva mii de kilometri distanță în Statele
Unite, părinții fondatori Thomas Jefferson și John Adams au citat-o. Odată ce a
fost clar că guvernul a aprobat eseul său, Beccaria a republicat-o, de data aceasta
credindu-se autorul.

Immanuel Kant ​(n. 22 aprilie Königsberg, Prusia – d. 12 februarie 1804,

Königsberg, Prusia) a fost un filosof german, unul din cei mai mari gânditori din
perioada iluminismului în Germania. Kant este socotit unul din cei mai mari
filozofi din istoria culturii apusene. Prin fundamentarea idealismului critic, a
exercitat o enormă influență asupra dezvoltării filozofiei în timpurile moderne. În
special Fichte, Schelling și Hegel și-au dezvoltat sistemele filozofice pornind de la
moștenirea lui Kant. Cei mai mulți scriitori și artiști din vremea lui au fost
influențați de ideile sale în domeniul esteticii, operele lui Goethe, Schiller sau
Kleist neputând fi înțelese fără referința la concepțiile filozofice ale lui Kant.

Una din lucrările cele mai importante ale lui ​Kant​, care cuprinde întreg
spectrul filozofiei sale, o constituie "​Critica rațiunii pure​" (1781), opera sa
capitală, în care cercetează bazele ​procesului de cunoaștere​.

Kant încearcă să integreze într-o concepție unitară cele două poziții

contrare ale teoriei cunoașterii din vremea sa, pe de o parte ​raționalismul​ ​lui
René Descartes​, pe de alta ​empirismul​ ​filozofilor englezi ​John Locke​ și ​David
Hume​.

90
 În acest scop, Kant face deosebirea între judecata analitică și cea sintetică.
În cazul judecății analitice,​ adevărul derivă din analiza însăși a conceptului, fără a
mai fi nevoie de un experiment, respectiv de o percepție senzorială. ​În situația în
care o analiză rațională nu este suficientă pentru a extrage adevărul și este
nevoie de o observație senzorială sau experiment, atunci avem de a face cu o
judecată sintetică.​ Evident, toate cunoștințele valabile la un moment dat derivate
din experiență au prin urmare un caracter sintetic.

În continuare, Kant ​împarte judecățile ​în empirice sau ​a posteriori ​și

judecăți ​a priori.​ Judecățile empirice sunt în întregime dependente de percepția
senzorială, de ex.: afirmația: "acest măr este roșu". Dimpotrivă, judecățile ​a priori
posedă principial o valabilitate independentă de cazul individual și nu sunt bazate
pe observație senzorială, de ex.: "doi și cu doi fac patru" reprezintă o afirmație
apriorică​.

Bibliografie: Beccaria, Despre delicte și despre pedepse

“Despre crime și pedepse”​ a fost prima analiză critică a pedepsei capitale

care a cerut abolirea acesteia. Beccaria a descris pedeapsa cu moartea ca fiind:

“războiul unei națiuni împotriva unui cetățean ... Mi se pare absurd faptul că legile,
care sunt expresia voinței publice și care detestă și pedepsește omuciderea,
săvârșesc omor și pentru a descuraja cetățenii de asasinat, să comită public.
Asasinat.”

Beccaria l-a citat pe Montesquieu, care a afirmat că „orice pedeapsă care

nu provine din necesitate absolută este tiranică”.

91
 În ceea ce privește „Proporția dintre crime și pedepse”, Beccaria a declarat
că:

“Infracțiunile de orice fel ar trebui să fie mai puțin frecvente, proporțional cu răul
pe care îl produc societății ... Dacă se pedepsește o pedeapsă egală pentru două
crime care rănesc societatea în grade diferite, nu există nimic care să-i descurajeze
pe bărbați să comită atât mai mult cu cât este participat cu un avantaj mai mare.”

Beccaria s-a certat și împotriva torturii, crezând că aceasta este crudă și inutilă.

Mesajul serios al cărții este transmis într-un stil clar și animat, bazat în
special pe un simț profund al umanității și al urgenței la suferință nedreaptă. Acest
sentiment uman este ceea ce îl face pe Beccaria să facă apel la raționalitate în
legi.

În această opera, Beccaria ne aduce argumente despre sinucidere, este

singură infracțiune care nu poate fi pedepsită și la ideea că oricât de mult ar iubi
cineva viață, individul care renunță cu calm la plăcerea existenței, nu va fi
niciodată influențat de pedepsele suferite ulterior de familia lui, că urmare a
crimei săvârșite.

12. Teoriile constituționalismului american

A. Teoriile federaliștilor americani: Jay, Madison, Hamilton

The Federalist Papers / Teoriile federale este o colecție de 85 de articole și

eseuri scrise de Alexander Hamilton, James Madison și John Jay sub pseudonimul
"Publius" pentru a promova ratificarea Constituției Statelor Unite. Colecția a fost

92
cunoscută în mod obișnuit ca The Federalist până când numele The Federalist
Papers a apărut în secolul XX.

Primele 77 dintre aceste eseuri au fost publicate în “​Independent​ J​ ournal​”,

“​New​ ​York Packet”​ și “​The​ ​Daily Advertiser”​ , în perioada octombrie 1787 - aprilie
1788. O colecție a acestor 77 eseuri și a altor opt a fost publicată în două volume
sub denumirea de “The Federalist: O Colecție de eseuri”, scrisă în favoarea noii
constituții, la 17 septembrie 1787, publicata de J&A, McLean, în martie și mai
1788. Ultimele opt lucrări (nr. 78–85) au fost republicată în ziarele din New York
între 14 iunie și 16 august 1788.

La data publicării, autorii au încercat să-și ascundă identitățile din cauza

faptului că Hamilton și Madison au participat la convenție.

După ce Alexander Hamilton a murit în 1804, a apărut o listă, susținând că

el singur a scris două treimi din eseurile The Federalist. Unii cred că mai multe
dintre aceste eseuri au fost scrise de James Madison (nr. 49–58 și 62–63).
Lucrarea de detectiv savant a lui Douglass Adair în 1944 a postulat următoarele
atribuții de autor, coroborate în 1964 printr-o analiză computerizată a textului:

● Alexander Hamilton (51 articole: nr. 1, 6–9, 11–13, 15–17, 21–36,

59–61 și 65–85)
● James Madison (29 de articole: nr. 10, 14, 18–20, [14] 37–58 și
62–63)
● John Jay (5 articole: nr. 2-5 și 64).

În șase luni, cei trei bărbați au scris în total 85 de articole.

93
 Articolul nr. 10 ​este în general considerat cel mai important​ dintre cele 85
de articole din perspectivă filozofică. În ea, Madison discută despre mijloacele de
prevenire a guvernării prin fracțiune majoritară și pledează pentru o mare
republică comercială. Acest lucru este completat de articolul nr. 14, în care
Madison ia măsura Statelor Unite, îl declară potrivit pentru o republică extinsă și
încheie cu o apărare memorabilă a creativității constituționale și politice a
Convenției Federale. În articolul nr. 84, Hamilton arată că nu este necesară
modificarea Constituției prin adăugarea unui proiect de lege, insistând că
diversele dispoziții din Constituția propusă pentru protejarea libertății se ridică la
o "lege a drepturilor" - Bill of rights.

Alexander Hamilton ​(11 ianuarie 1755 sau 1757 - 12 iulie 1804) a fost un
om de stat american, politician, savant legal, comandant militar, avocat, bancher
și economist. A fost unul dintre părinții fondatori ai Statelor Unite. El a fost un
interpret și promotor influent al Constituției Statelor Unite, precum și fondatorul
sistemului financiar al națiunii, Partidul Federalist, Garda de Coastă a Statelor
Unite și ziarul New York Post.

James Madison J​ r. (16 martie 1751 - 28 iunie 1836) a fost un om de stat

american, avocat, diplomat, filosof și părinte fondator care a ocupat funcția de al
patrulea președinte al Statelor Unite din 1809 până în 1817. Este salutat ca „Tatăl
din Constituție "pentru rolul său principal în elaborarea și promovarea Constituției
Statelor Unite și a Bill of Rights. El a co-scris The Federalist Papers, co-fondator al
Partidului Democrat-Republican și a servit ca al cincilea secretar de stat al Statelor

94
Unite din 1801 până în 1809. ​Madison​ a respins în repetate rânduri acesta
onoare în timpul vieții sale.

John Jay ​(23 decembrie 1745 - 17 mai 1829) a fost un om de stat american,
patriot, diplomat, părintele fondator al Statelor Unite, abolitionist (mișcarea
abolitionistă, a fost mișcarea de a pune capăt sclaviei), negociator și semnatar al
Tratatului de la Paris din 1783, al doilea guvernator al New York-ului și primul
judecător al Statelor Unite (1789-1795). El a dirijat politica externă a Statelor
Unite pentru o mare parte din anii 1780 și a fost un lider important al Partidului
Federalist după ratificarea Constituției Statelor Unite în 1788.

B. Reacția anti-federalistă

Anti-federalismul a fost o mișcare de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, care

s-a opus creării unui guvern federal al SUA și care s-a opus ulterior ratificării
Constituției din 1787. Constituția anterioară, numită Articole ale Confederației, a
acordat guvernelor de stat mai multă autoritate. Condusă de Patrick Henry din
Virginia, Anti-Federaliștii au îngrijorat, printre altele, că funcția de președinte, ar
putea evolua într-o monarhie. Influența anti-federalistă a ajutat la adaugarea a Bill
of Rights in Constituția Statelor Unite.

Documentele anti-federaliste este numele colectiv dat lucrărilor scrise de

Părinții Fondatori care s-au opus ori erau îngrijorați Constituției Statelor Unite din
1787. Începând cu 25 septembrie 1787 (8 zile după proiectul final al Constituției
SUA ) și, începând cu începutul anilor 1790, acești anti-federaliști au publicat o
95
serie de eseuri care argumentau împotriva unei uniuni mai puternice și mai
energice, așa cum este întrupată în noua Constituție. Deși sunt mai puțin influente
decât omologii lor, The Federalist Papers, aceste lucrări au jucat totuși un rol
important în conturarea peisajului politic american și în trecerea la Bill of Rights
din SUA.

Anti-federaliști credeau in

● Constituția avea nevoie de un proiect de lege.

● Constituția a creat o președinție atât de puternică încât va deveni o
monarhie.
● Constituția a făcut prea puțin cu instanțele și va crea un sistem judiciar în
afara controlului.
● Guvernul național va fi prea departe de oameni și astfel nu răspunde
nevoilor localităților.
● Constituția va abroga, cel puțin parțial, puterea statelor.

Bibliografie: Constituția Statelor Unite ale Americii

Constituția Statelor Unite este legea supremă a Statelor Unite ale Americii.
Constituția, care cuprinde inițial șapte articole, delimitează cadrul național al
guvernului. Primele sale trei articole întruchipează doctrina separării puterilor,
prin care guvernul federal este împărțit în trei ramuri: legislativul, format din
Congresul bicameral (articolul unu); executivul, format din președinte (articolul
doi); și cel judiciar, format din Curtea Supremă și alte instanțe federale (articolul
96
trei). Articolele patru, cinci și șase includ concepte ale federalismului, care descriu
drepturile și responsabilitățile guvernelor de stat, ale statelor în relație cu
guvernul federal și procesul comun de modificare constituțională. Articolul 7
stabilește procedura utilizată ulterior de către cele treisprezece state pentru
ratificarea acesteia. Este considerată cea mai veche constituție națională scrisă și
codificată în vigoare.

De la intrarea în vigoare a Constituției în 1789, a fost modificată de 27 de

ori, inclusiv un amendament care a abrogat unul anterior, pentru a răspunde
nevoilor unei națiuni care s-a schimbat profund din secolul al XVIII-lea. În general,
primele zece amendamente, cunoscute colectiv drept Bill of Rights, ​oferă protecții
specifice libertății și justiției individuale și impun restricții asupra puterilor
guvernului. ​Majoritatea ​celor șaptesprezece modificări ulterioare ​extind
protecțiile ​individuale ale drepturilor civile. Alții abordează probleme legate de
autoritatea federală sau modifică procesele și procedurile guvernamentale. La
document sunt anexate modificări la Constituția Statelor Unite, spre deosebire de
cele făcute în multe constituții din întreaga lume. Toate cele patru pagini ale
Constituției ​SUA ​originale sunt scrise pe pergament.

Potrivit Senatului Statelor Unite: "Primele două cuvinte ale Constituției -

Noi Poporul - afirmă că guvernul Statelor Unite există pentru a-și servi cetățenii.
De mai bine de două secole, Constituția a rămas în vigoare, deoarece cadrele sale
au fost înțelepte separând și echilibrând puterea ce guverneaza pentru a proteja
interesele guvernării majorității și ale drepturilor minorităților, ale libertății și
egalității, precum și ale guvernelor federale și ale statului. "Prima constituție

97
permanentă de acest gen, adoptată de reprezentanții poporului pentru o națiune
în expansiune, este interpretată , completat și pus în aplicare de un mare corp de
drept constituțional și a influențat constituțiile altor națiuni.

98
99
100
101
102
103