RETORICA JURIDICĂ – SEMINAR 1

Retorica: definiţii şi delimitări. Apariţie şi dezvoltare APARIŢIA ŞI

CONSACRAREA RETORICII JURIDICE

§ 1.1 Noţiuni introductive

§1.2 Concepţia sofistă cu privire la retorică
§1.3. Contribuţiile lui Platon şi Aristotel la consacrarea ştiinţei retoricii
în Antichitatea şi concepţiile ulterioare referitoare la importanţa şi
scopul acesteia

§ 1.1 Noţiuni introductive

Din dovezile istorice administrate a rezultat că retorica, arta de a vorbi cu elocinţă sau de
a organiza un discurs, era cunoscută şi practicată de toate marile civilizaţii ale Antichităţii:
chineză, indiană şi arabă, toate anterioare culturii greceşti (espre care se spune că a constituit
leagănul actualei culturi şi civilizaţii europene). Elemente de retorică apar în opera lui Confucius
(551-479 a.n.Chr.) sub forma retoricii nominaliste.
În spaţiul european, apariţia propriu-zisă a Retoricii, înţeleasă ca elocvenţă, este
localizată temporal în secolele V-IVa.n.Chr., mai precis în Sicilia, fapt consemnat de Marcus
Tulius Cicero (filosof, orator, scriitor şi om politic roman, 106-43 a.n.Chr.) şi întărit de Herodot
şi mai ales de Diodor din Efes.
Conform legendei, prin anii 485 a.n.Chr., doi tirani sicilieni, Gelon şi Hieron, făceau
deportări şi transferări din populaţia Siracuzei aducând în loc mercenari. Când aceştia au fost
răsturnaţi şi când se dorea revenirea populaţiei pe locurile avute anterior, procesele pentru
recâştigarea drepturilor de proprietate se desfăşurau cu o mare frecvenţă. Aceste procese,

1
stimulate şi de dezvoltarea democraţiei, erau de un tip nou. Ele mobilizau numeroşi juri
populari în faţa cărora, pentru a câştiga, trebuia să fie convingător. Tucidide, dar şi Homer,
narează nenumărate situaţii în care eroii sunt prezentaţi perorând, susţinând în mod persuasiv
anumite discursuri. La acel moment, elocinţa acestora nu se desfăşura după o anumită tehnică
oratorică, ci era mai mult o improvizaţie a unor talente înnăscute.
Conform filosofului grec Aristotel (383-322 a.n.Chr.) inventatorul retoricii ar fi fost
Empedocle din Agrigent (490-430. a.n.Chr) un distins filosof, medic, poet şi om politic care a
jucat un rol important în viaţa politică şi socială a cetăţii sale. Printre acţiunile sale ca şef al
fracţiunii populare, a abolit Senatul, a respins tirania ce i se oferise şi a adoptat o constituţie
democratică. Un asemenea succes nu ar fi fost posibil în absenţa unui talent oratoric autentic.
Empedocle împărtăşea învăţătura sa fie în discuţii ocazionale, fie în intervenţiile periodice din
agora a căror punere în scenă era pregătită în detaliu: apărea înveşmântat într-o haină de purpură,
cu fruntea încununată şi îşi făcea apariţia într-un car tras de patru catâri albi.
De la acelaşi Aristotel aflăm că, alături de Empedocle, alţi specialişti în arta cuvântului au
fost Conax şi Tissis, aceştia având o contribuţie importantă la dezvoltarea elocinţei: că au
subliniat valoarea şi semnificaţia persuasiunii şi au scos în evidenţă o serie de aspecte legate de
ceea ce este verosimil, văzut ca o refacere mentală, după reguli fixe şi valabile pentru toate
minţile, a unor situaţii la care nu au fost martori direcţi.
De multe ori, în instanţă, judecătorul trebuie să decidă cu privire la anumite fapte pe care
nu le cunoaşte decât din datele contradictorii ale părţilor şi ale martorilor, iar soluţia sa va fi
determinată nu de cunoaşterea adevărului, ci de reconstrucţia lui cea mai verosimilă.
Datorită importanţei şi eficacităţii sale, elocinţa (elocvenţa) a devenit rapid obiect de
învăţământ şi una din formele de instruire a cetăţenilor în Atena, care a fost principala cetate a
demos-ului antic, elocinţa devenind o „armă” absolut necesară în democraţie. Un membru al
Adunării Poporului nu se putea impune decât prin elocvenţă, prin calităţile sale de orator şi
putere de convingere. Atenianul chemat în faţa unei instanţe judecătoreşti, pentru a-şi creşte
şansele de câştig, trebuia să apară secundat de un co-apărător, adică o persoană care intervine
pentru altul pledându-i cauza, sau să apeleze la serviciile unui logograf, o persoană care, în
schimbul unei remuneraţii, redacta discursuri care să ajute la obţinerea câştigului de cauză.
Datorită situaţiilor concrete în care erau necesare discursurile au apărut:
a) retorica judiciară (referitoare la justiţie, la echitate şi dreptate);

2
 b) retorica deliberativă (sau politică);
c) retorica demonstrativă (epidictică).
În timp de primele două au caracter practic, al treilea gen îşi propunea ca scop crearea
unei atmosfere propice pentru sprijinirea sau combaterea unei teze (a unei idei).
Discursurile judiciare erau, de regulă, de ordin privat, şi se ţineau în faţa unor instanţe
judecătoreşti, cele politice se ţineau în faţa Senatului sau a Adunării Poporului (Ecclesia) şi
ultimele, discursurile epidictice aveau de regulă un caracter ezoteric, fiind destinate unor iniţiaţi.

§1.2 Concepţia sofistă cu privire la retorică

Sofiştii au fost primii profesori de retorică la Atena care urmăreau obţinerea virtuţii şi a
înţelepciunii (sophia), care erau considerate superioare celui al retorilor. La sofişti, virtutea şi
înţelepciunea vizau însă doar scopuri imediate: abiliatea practică de a vorbi şi de a acţiona ca
membru al familiei şi al societăţii, obţinerea succesului în dispute pe baza unor argumente
înşelătoare care au doar o aparenţă de adevăr şi reducerea la tăcere a interlocutorului.
Dacă, anterior apariţiei lor, educaţia primită de copiii şi tinerii atenieni consta din citire,
scriere, elemente de calcul, recitări, cântece şi cântat la liră, educaţie ce dura până la 14 ani,
continuându-se cu exerciţiile de gimnastică şi peste perioada adolescenţei, sofiştii au fost primii
care au profesat ştiinţa vieţii practice. În accepţia lor, învăţătura trebuia axată pe „sfatul cel bun”
(eubulia) pentru a-ţi putea conduce mai bine casa şi pentru a putea trata treburile publice prin
arta cuvântului (Cf. Platon, Protagoras şi Aristofan, Norii).1 Personajul Socrate din dialogurile
platonice spune: „Protagoras din Abdera, Prodicos din Keos şi atâţia alţii ştiu ca în legăturile lor
particulare să convingă pe oamenii din vremea lor că ei nu vor fi nicicând în stare să-şi conducă
nici familia, nici patria, dacă nu vor veni la şcoala lor”. 2
Datorită sofiştilor, retorica începe să se impună ca tehnică de folosire a elementelor şi
regulilor discursului, în scopul de a convinge interlocutorul de justeţea cauzei pe care o susţine.
Iar părţile componente ale unui discurs retoric, folosite încă din antichitate, sunt: exordiul

1
Voicu, Victor- Retorică, curs, 2008, p. 3.
2
Platon – Protagoras,

3
(introducere, prefaţă), naraţiunea (descrierea, expunerea), argumentarea, digresiunea şi epilogul
(peroraţia).
Sofistul Protagoras din Abdera (481-411 a.n.Chr.) a fost autorul a două lucrări –
Antilogiile şi Arta de a discuta – în care îşi expune metoda sa dialectică (înţeleasă ca tehnică sau
artă a dialogului). Conform acestui filosof în orice problemă există două puncte de vedere
opuseşi trebuie să facem în aşa fel incât să triumfe opinia mai slabă în detrimentul celei mai tari.
Pornind de la acest punct de vedere, erau căutate argumentele necesare atât pentru susţinerea cât
şi pentru respingerea opiniilor.
Un alt sofist important, care a adus contribuţii în domeniul elocinţei epideictice a fost
Gorgias din Leontinoi (483-375 a.n.Chr.), sicilian prin naştere, care oferea, în schimbul unei
remuneraţii importante, lecţii solicitate de tineretul de elită din cetăţile greceşti. Discursurile sale
abundau de cuvinte rare (şi strălucitoare) şi figuri de stil, termeni arhaizaţi, expresii poetice,
epitete şi metafore îndrăzneţe, ca de pildă „un Ares înnăscut”, în loc de curajos înnăscut şi multe
altele.
Însă de departe cel mai renumit orator al Antichităţii, considerat reprezentant de vază al
elocinţei deliberative (politice) pentru toate veacurile de până acum, a fost Demostene (384-322
a.n.Chr.). Discursurile sale vizau, în majoritatea lor, binele cetăţii. Folosea des paradoxuri pentru
a susprinde auditoriul şi a-l determină să urmărească cu atenţie sporită argumentarea oratorului.
De exemplu, în Filipica întâia întâlnim afirmaţia paradoxală că ceea ce le-a adus atenienilor
nenorocirea până atunci, le va putea aduce în viitor salvarea prin ei şi numai în ei, fiind
suficient să aibă voinţă, căci atunci răul se va transforma în bine, iar nenorocirea în fericire şi
succes.
Exordiul discursului este concis pentru a canaliza rapid atenţia auditoriului şi a nu o
pierde ulterior, expunerea este clară şi precisă, iar concluzia este sugerată, din când în când, de
însăşi conţinutul expunerii, cu mult înainte de a ajunge la final. Această situaţie îi impune să
recurgă la o serie de peroraţii înainte de peroraţia finală, care, pentru efect maxim, este totdeauna
gravă, scurtă şi poruncitoare.

4
 §1.3. Contribuţiile lui Platon şi Aristotel la consacrarea
retoricii şi concepţiile ulterioare referitoare la importanţa şi scopul
acesteia

Retorica este o disciplină care a apărut din necesităţi practice iar, prin contribuţiile lui
Platon şi Aristotel, a fost ridicatăla rangul de ideal formativ moral şi politic, o adevărată teorie a
comunicării şi argumentării, o ştiinţă a persuasiunii care va viza omul în întreaga sa
complexitate socială3.
Platon (427-347 a.n.Chr.) a conferit Retoricii dimensiunea morală şi responsabilitatea pe
care o incumbă actul vorbirii. Conform opiniei sale, în opoziţie cu sofiştii, orice discurs trebuie
să aibă drept finalitate obligatorie demonstrarea adevărului. Astfel, retorica platoniciană, spre
deosebire de retorica superficială a sofiştilor, al cărei obiectiv era doar reuşita în viaţa practică,
este numită o retorică „bună”, de drept şi adevărată, care nu este alta decât cea filosofică.
Punctul de vedere dominant al antichităţii greceşti cu privire la Retorică se regăseşte şi la
Aristotel (383-322 a.n.Chr.). În viziunea sa retorica are în vedere arta vorbirii cotidiene, dar şi a
discursului politic, fapt pentru care multe din observaţiile sale rămân valabile. În trecerea de la o
idee la alta se folosea de argumentare şi de o demonstraţie specifică bazată pe entimemă care este
o formă de silogism văzut ca un raţionament al posibilului clădit pe opinie, un raţionament
construit pe baza unor premise probabile şi care este întrebuinţat nu pentru transmiterea
cunoştinţelor, ci pentru convingerea oamenilor. Retorica devine facultatea de a descoperi ceea
ce, în fiecare caz în parte, poate deveni folositor pentru a persuada. Tehnica sa nu este dată
drept general-valabilă, ci argumentele depind de orator, de capacitatea sa dar şi de nevoia de a se
adapta la public.

În Antichitatea târzie (epoca şcolii alexandrine, sec. I a.n.Chr - sec. VI p.n.Chr.) şi mai
ales în epoca medievală, Retorica dobândeşte noi dimensiuni. În Evul Mediu şi în Renaştere,
rămâne un ideal formativ, dar într-un alt sens decât cel din antichitate. Talentul oratoric nu mai
înseamnă erudiţie – care presupune cultură, multilateralitate – ci se rezumă la cel literar, iar
teoria argumentării se reduce la o structură a limbajului discursiv (logic). Retorica tinde acum să

3
Victor Voicu – Curs de retorică, 2008, p. 5.

5
se transforme dintr-o ştiinţă a argumentării şi persuasiunii, într-o simplă tehnică a discursului
literar bazată pe câteva reguli şi figuri stilistice pe care oratorul (sau autorul) urmează să le
înveţe. Concomitent, accentul se mută pe o nouă valoare, pe evidenţa faptelor, ideilor sau
sentimentelor a căror constatare este considerată suficientă fără a se mai folosi de un anumit
instrument argumentativ. Imperativul evidenţei se impune mai ales în secolele XVI-XVII, fie sub
forma evidenţei personale (a protestantismului), fie sub forma evidenţei raţionale (a
cartezianismului), fie sub forma evidenţei sensibile (a empirismului).
În aceste condiţii, elocinţa consta doar în a lua cunoştinţă de gândirea care se naşte în noi
şi în a o stăpâni, iar adevărul era prezentat ca şi cum ar fi descoperit de interlocutor. Datorită
specificului său, retorica a fost racordată marilor interese, tendinţe şi aspiraţii ale fiecărei
generaţii, ale fiecărui popor sau ale fiecărei epoci. Întotdeauna retorii au participat la dezbaterile
de idei, Retorica fiind o prezenţă activă în şi prin istorie. Iar menţinerea ei de-a lungul secolelor
şi mileniilor a fost posibilă tocmai ca urmare a capacităţii de adecvare a regulilor sale la diverse
conţinuturi, ea însăşi fiind recunoscută ca un mare cod al conotaţiei.
Urmare a acestei situaţii, în contemporaneitate modelele retorice şi-au extins influenţa
asupra comunicărilor speciale, asupra limbajelor diverselor domenii de activitate ca: limbajul
politicii, al sportului etc. Aceasta este o dovadă a mutării interesului retoricii spre pragmatic.
Persuasiunea este acum acceptată ca act raţional menit să emoţioneze. Elocvenţa se impune nu
numai pentru a comunica idei, ci mai ales pentru a trezi pasiuni, dispoziţii şi ţeluri. În timp ce
retoricile clasice cultivau cu prioritate arta de a vorbi frumos (elocutio), noua retorică pune
accent pe arta de a combina părţile discursului propriu-zis (dispozitio) şi pe arta de a găsi
argumente (inventio). În contemporaneitate Retorica se prezintă, înainte de toate, ca teorie a
structurilor argumentative, întrucât adevărul nu trebuie doar demonstrat ci şi comunicat şi, mai
ales, acceptat. Iar formularea şi enunţarea lui este o comunicare făcută nu doar unui public de
specialişti dispuşi să cedeze în faţa demonstraţiei.