1.2.

Izvoarele și sensurile retoricii

Ca orice disciplină teoretică, și retorica se întemeiază pe anumite surse,
respectiv, izvoare, din care va prelua ceea ce este esențial pentru știința discursului,
printre acestea se numără: opera marilor oratori (Cicero, Aristotel, Platon); logica
ca știință a formelor și principiilor gândirii corecte; gramatica ca structură
gramaticală a discursului; stilistica ca formă estetică a discursului; psihologia ca
cunoaștere a particularităților psihice ale viitorilor mari scriitori; opera marilor
scriitori; istoria, filosofia, morala, arta.
Primul și cel mai important izvor al retoricii este opera marilor oratori.
Analiza celor mai celebre discursuri politice, juridice sau religioase permite
degajarea structurii pe care o are un discurs bine întocmit, a mijloacelor folosite
pentru argumentarea ideilor, a modului în care oratorul a prezentat subiectul în fața
publicului, precum și a tehnicilor utilizate pe parcursul rostirii discursului.
Orice discurs va avea, apoi, o structură logică bine precizată, va folosi anumite
procedee de argumentare și demonstrare, ce țin de resortul logicii, ceea ce
înseamnă că știința logicii, ca știință a formelor și principiilor gândirii corecte,
reprezintă un alt izvor important al retoricii. Acest lucru a fost evidențiat într-o
manieră convingătoare de Aristotel, care își încheie scrierile de logică cu o lucrare
despre retorică.
Concomitent cu structura logică, discursul prezintă și o structură gramaticală
specifică, a cărei cercetare cade în seama gramaticii, fapt ce rezervă și acestei
științe rolul de izvor al retoricii. Pe de altă parte însă, dincolo de structura logică și
cea gramaticală, apare forma estetică a discursului, formă care se asigură nu cu
mijloacele logicii sau ale gramaticii, ci cu cele ale stilisticii, care se va constitui,
astfel, și ea, în izvor al științei discursului.
Nu trebuie uitată, de asemenea, componența psihologică ce intervine în
relația dintre public și orator. Pentru a convinge, oratorul va face uz nu numai de
dovezi și procedee logice, ci și de mijloace de natură psiho-afectivă. Cunoașterea
particularităților psihice ale viitorilor ascultători va fi esențială pentru reușita
discursului și menținere a unor stări afective convenabile scopului urmărit. În
consecință, și psihologia va figura ca unul din izvoarele importante ale retoricii.
În sfârșit, în categoria izvoarelor retoricii trebuie incluse și acele domenii ale
cunoașterii care furnizează informații, exemple, mijloace de interpretare în legătură
cu problematica abordată de orator, respectiv istoria, filosofia, morala și arta.
În ceea ce priveşte recursul la antici, se va menţiona activitatea lui Tisias,
studentul autorului lucrării „Arta retoricii”Coras din Sincuza. Tisias a răspândit
retorica în Atena, teren fertil, unde a cunoscut o dezvoltare înfloritoare. Au apărut
repede specialiști în retorică, cunoscuți sub numele de „sofiști”, pricepuți în tipuri
argumentative întortocheate, adesea în disprețul adevărului și justiției. Sofismul
este un fals raționament, construit sau nu cu intenția de a induce în eroare. De la
sofiști, moștenim cuvântul sofisticat. Primul sofist renumit a fost Protagoras (Arta
de a discuta, sec. V î. Hr.).
Mai târziu, Platon(427-347 î. Hr.) a introdus retorica în viața academică,
alături de filozofie numind-o „Arta care produce convingeri”. El admite că retorica
nu urmărește cunoașterea a ceea ce este obiectiv, rațional și moral, ci doar a
slăbiciunilor omenești care pot fi exploatate pentru atingerea scopurilor. Misiunea
sa nu este atât informarea cu acuratețe și obiectivitate, cât seducția și persuasiunea.
Demostene este omul politic pilduitor pentru uriașa putere a oratoriei. El s-a
antrenat declamând cu pietre în gură, întrecându-se cu vuietul mării. Tehnica sa
este încă uzuală în antrenamentul dicției. La jumătatea secolului al IV-lea î. Hr. ,
Demostene combătea politica lui Filip al II-lea, lansând celebrele Filipice. Astăzi,
termenul filipică păstrează sensul de discurs acuzator violent la adresa unei
persoane.
Aristotel (384-322 î. Hr.), studentul lui Platon, scrie celebra Rethorike și
primul tratat de logică (Organon), întemeind silogismul și argumentația logică.
Odată cu Aristotel, retorica devine o tehnică de compoziție a discursului, fixată
deja în tipare clare. În Etica nicomahică sunt conturate cele trei registre ale
personalității umane, în care oratorul exercită persuasiunea asupra auditoriului prin
canale și mijloace relative diferențiate.
 În acele vremuri apuse, viața practică și social de zi cu zi reclama o
instrucție serioasă în sfera comunicării persuasive. Pe piață, ca să zicem așa,
creștea cererea de știință a discursului persuasiv și de artă de a convinge. Ca de
atâtea ori în istorie, atunci când cererea se manifestă viguros, oferta vine prompt la
întâlnire. Așa a venit pe lume retorica (rhetorike la greci, ars dicendi sau ars rhetor
la romani).
Prima accepțiune a cuvântului retorică a fost aceea de „artă de a convinge”.
Apoi, descoperind că nu-i nici magie și nici vreun dar ocult, picat din cer, termenul
a dobândit și accepțiunea de „știință a discursului” persuasiv. Alături de logica lui
Aristotel și geometria lui Euclid , retorica – “cea mai înaltă expresie a culturii
greceșt” (Maron, 1956) – rămâne una dintre comorile lăsate moștenire lumii
noastre de către antici. După Oliver Reboul, secolul XXI va fi înnobilat de o
retorică rediviva, cheia de boltă a culturii noastre. În sfârșit, Tzvetan Todorov o
botează ca fiind „puterea din vârful limbii”. Grație retoricii, într-o bună zi,
discursul tău va convinge cu o putere incredibilă astăzi.
Sensul retoricii prevede iscusința de a vorbi corect şi frumos în faţa unui
auditoriu pentru a-l convinge să aibă aceleaşi păreri cu vorbitorul, iar convingerea
depinde de: pregătirea intelectuală a ascultătorului, limbajul oratorului, loc, timp,
vârstă, ocupație, confesiune și nivelul de competență al oratorului.