Unitatea de învăţare 5.

RETORICA ANTICĂ

Cuprins

Introducere.................................................................................................................
5.1.
.
Obiectivele unităţii de
5.2.
învăţare...................................................................................
Începuturile retoricii, definiţiile
5.3.
ei..............................................................................
5.4. Momente de referinţă ale retoricii antice...................................................................
5.5. Sistemul retoric...........................................................................................................
5.6. Rezumat.......................................................................................................................
5.1. Introducere
Unitatea de învăţare 5 conţine trei subcapitole în care se discută despre retorica
antică şi despre semnificaţiile pe care le-a avut la începuturile sale. Nicio altă
perioadă ulterioară nu a egalat strălucirea pe care această disciplină a demonstrat-o
în epoca în care a şi apărut şi s-a afirmat. Cele trei subcapitole vor evidenţia
complexitatea disciplinei, a sistemului retoric şi a ideilor pe care personalităţi
importante ale Antichităţii le-au susţinut, creionând astfel liniile de forţă ale
retoricii dintotdeauna.

5.2. Obiectivele unităţii de învăţare 5

După parcurgerea unităţii de învăţare, studenţii vor fi capabili:
- să definească retorica;
- să explice în ce a constat complexitatea retoricii;
- să arate cum s-a afirmat disciplina şi ca materie de învăţământ, graţie unor
oratori, retori şi profesori de retorică celebri atât greci, cât şi latini;
- să demonstreze cunoaşterea sistemului retoric în părţile sale componente.

1
 5.3. Începuturile retoricii, definiţiile ei

Retorica a fost una dintre cele mai prestigioase şi apreciate discipline ale cunoaşterii în
Antichitate. A apărut dintr-o necesitate, fiind legată de evenimente istorice importante. În secolul
V î.e.n. au fost expulzaţi tiranii din Sicilia şi Grecia, ceea ce a dat posibilitatea recuperării unor
pământuri ce fuseseră expropriate în favoarea mercenarilor. Revendicarea proprietăţilor sfârşea
însă de multe ori la tribunal, ceea ce impunea prezenţa unor avocaţi, persoane specializate în
susţinerea diferitelor cauze.

Aşadar, retorica, având ca obiect elocvenţa, a fost mai întâi judiciară şi nu literară şi a fost
favorizată de prăbuşirea aristocraţiei. Sicilia este leagănul retoricii – Corax şi elevul lui,
Tisias sunt consideraţi iniţiatorii ei – însă adevărata ei înflorire se petrece în Grecia unde va
domina aproape şase sute de ani, după care va ajunge şi la Roma.

Consacrarea ei este marcată prin:

 transformarea în materie de învăţământ, una dintre cele mai importante, un fel de
disciplina disciplinarum, adică o ştiinţă a ştiinţelor sau o ştiinţă globală;
 discursurile pe care le ţineau oratorii la tribunal, Senat sau pieţele publice, adevărate
spectacole extrem de apreciate de public.

DEFINIŢIA 1
Aşa cum o concepeau Platon, Aristotel, Cicero şi toţi marii oratori ai Antichităţii, retorica este
arta persuasiunii prin discurs, discursul fiind orice producţie verbală, scrisă sau orală, formată
dintr-o frază sau mai multe şi având unitate de sens.
DEFINIŢIA 2
O definiţie celebră este cea dată de stoicul Cleante, care spunea că retorica este ars sau
scientia
bene dicendi, adică arta sau ştiinţa vorbirii elegante, nu numai persuasive. Retorica a trecut
drept ştiinţă pentru că discursul trebuia sistematizat, argumentele şi dovezile trebuiau să fie
raţionale şi logice. Din această definiţie este evident procesul literaturizării retoricii, care
însemna mutarea accentului de pe persuasiune pe măiestria în compunerea discursului.
DEFINIŢIA3

2
 Începând cu Evul Mediu, retorica a sfârşit prin a fi ars ornandi, adică arta împodobirii
discursului, de aceea a devenit o disciplină a studiului figurilor, a ornamentelor verbale.

Concluzii cu privire la semnificaţia iniţială a retoricii care a fost:

 cunoaştere, artă şi stil, în egală măsură,

 raţionament logic, argumentaţie, urmărind persuasiunea, organizarea discursului,
 influenţare a opiniilor şi a conştiinţelor.

Arătaţi, urmărind cu atenţie sensurile pe care retorica le-a avut în timp, ce s-a
pierdut, aşa încât acestă disciplină ilustră a Antichităţii a rămas treptat fără
strălucirea iniţială.

Exemplu
Persuasiune este traducerea aproximativă a termenului peithô, care implica
încântarea şi cucerirea necondiţionată a auditoriului. Într-o povestire mitică a lui
Apollonius, apare ca personaj Orfeu, care aplanează cu cântecul său de liră un
conflict violent pe cale să izbucnească între doi din tovarăşii lui de călătorie.
Cântecul este cuceritor, pentru că deţine calitatea divină, peithô. Deci sensul
persuasiunii era mai complex în Antichitate, pentru că implica un acord armonios
şi voluntar între public şi orator sau aed.

5.4. Momente de referinţă ale retoricii antice

Retorii şi profesorii de oratorie au făcut celebră această disciplină a comunicării publice care a
ajuns să fie cunoscută în principiile ei şi de marele public.

Retorica greacă

Gorgias
 De origine siciliană, a ajuns la Atena în timpul războiului peloponesiac şi a devenit
celebru, fiind profesor de filosofie şi de elocinţă, dar a şi călătorit, ţinând discursuri
publice foarte apreciate;
 Este fondatorul discursului epideictic, adică al elogiului public rostit cu diferite
ocazii, mai ales la ceremonii publice;

3
  Îl preocupa mai mult plasticitatea exprimării decât subiectele în sine ale
discursurilor, fapt ce i-a fost reproşat, deci a fost printre primii interesaţi de
asocierea frumosului retoricii, care trebuia să semene, din acest punct de vedere
poeziei;
 Pentru că nu credea că lumea poate fi cunoscută cu adevărat, s-a concentrat asupra
efectelor de persuasiune, nu asupra adevărului, fapt care l-a şocat pe Socrate, cel
care condamna dorinţa unor oratori de a convinge cu orice preţ, chiar şi cu preţul
nesocotirii adevărului.
Sofiştii
 Sunt cei care, interesaţi de gramatică şi de alcătuirea discursurilor, au transformat
retorica într-o materie de învăţământ sistematic;
 În secolul V î.e.n. erau numiţi sofişti profesorii de oratorie, plătiţi pentru a le da
lecţii tinerilor;
 Platon acuza retorica practicată de sofişti pentru că ar fi fost lipsită de caracter
moral, adică pleda pentru tot felul de cauze, inclusiv injuste – filosoful era revoltat
că rhêtôrii nu erau interesaţi de adevăr, în schimb aveau puterea de a convinge
mulţimea ignorantă după bunul lor plac;
 Orice discurs era acceptabil pentru sofişti, dacă reuşea să persuadeze, deci
importantă pentru ei era opinia, nu adevărul.
Aristotel
 Este una dintre cele mai importante personalităţi ale Antichităţii, filosof interesat nu
doar de poetică, etică, politică, logică, metafizică, ci şi de retorică;
 A scris Techné rhetoriké, reprezentând primul tratat fondator al disciplinei;
 Aprecia utilitatea retoricii întrucât era necesară pentru cetate, dar admitea şi el că
poate fi utilizată şi în cauze nedrepte, însă în acest caz nu retorica era vinovată, ci
cel care o folosea ca pe o modalitate de manipulare;
 A scos în evidenţă un fapt foarte important: retorica nu urmăreşte adevărul, care
este sarcina dialecticii, ci verosimilul (adică plauzibilul, credibilul), deci retorica nu
mai trebuie acuzată de lipsă de onestitate;
 Retorica este, în viziunea sa, o tehnică de argumentare, având ca scop crearea de
convingeri, în felul acesta disciplina şi-a recâştigat poziţia ameninţată prin
discreditarea indirectă pe care o suferise prin asocierea cu sofistica.

4
Retorica latină

Între perioada greacă şi perioada romană, adică între secolele IV şi I î.e.n. diciplina retoricii nu s-
a mai evidenţiat prin ceva anume. Roma, după ce într-o primă fază a respins retorica greacă, o
adoptă în secolul II î.e.n. graţie prezenţei retorilor greci şi a unor şcoli de retorică în spaţiul latin.
În secolul I e.n. împăratul Vespasian dispune înfiinţarea de şcoli publice de retorică.
Cicero
 Om politic important, avocat înainte de a împlini vârsta de 25 de ani este totodată
cel mai mare orator al Antichităţii latine;
 În faimoasele sale opere de maturitate, De Oratore, Brutus, Orator, caută să
demonstreze că retorica nu se opune filosofiei (aşa cum fusese acuzată nu de puţine
ori) ci o completează – pentru el, spre deosebire de ce credeau Platon şi Aristotel,
adevărul şi opinia se pot îngemăna foarte bine în retorică, nu sunt deloc
incompatibile;
 Obiectivele artei retorice stabilite de marele orator erau: delectare (a plăcea),
movere (a emoţiona) şi docere (a învăţa);
 Considera retorica o artă esenţială pentru formarea individului şi pentru educaţia
acestuia, o artă centrală având legătură cu toate aspectele vieţii cetăţeneşti;
 Stilul nu era văzut ca un adaos artificial la un conţinut, de fapt verba (forma) şi res
(conţinutul) nu trebuiau separate;
 Frumuseţea, apanajul obligatoriu al oricărui discurs, însemna pentru orator forţă,
blândeţe şi patetism.
Quintilian
 Cel mai important profesor de retorică pe care l-au avut romanii a dus mai departe
ideile lui Cicero;
 De institutione oratoria (Arta oratorică), tratatul său monumental din anul 96 este
cea mai variată şi bogată lucrare despre arta oratoriei din Antichitate, chiar dacă,
atunci când a apărut respectivul tratat, retorica decăzuse destul de mult;
 Acordă o importanţă deosebită problemelor pedagogice şi formării oratorice încă din
copilărie – erau recomandate modele literare (Homer, Horaţiu) pentru compoziţia
retorică;

5
  Tânărului orator i se cereau:
♦ calităţi morale certe,
♦ cultură solidă,
♦ memorie prodigioasă,
♦ imaginaţie cultivată prin lecturi,
♦ talent în compunerea discursurilor,
♦ ştiinţa alegerii argumentelor celor mai potrivite,
♦ dicţiune de excepţie.
 Sunt prezentate părţile discursului, felul în care trebuie dispuse dovezile, sunt
discutate, printre altele, chestiuni care ţin de stil, imitaţie, memorie → deci tratatul
avea un caracter destul de eclectic.

Arătaţi care sunt trăsăturile generale ale învăţământului de tip retoric, din
recomandările pe care le făceau mari retori, profesori de retorică şi oratori greci,
dar şi latini.

Să ne reamintim...
Cuvintele-cheie ale acestui subcapitol sunt:
 persuasiune;
 elocinţă;
 verosimil.

5.5. Sistemul retoric

În cunoscuta sa lucrare, Techné rhetoriké, Aristotel organizează regulile disciplinei într-un

sistem stabil, omogen şi închegat. În general, un dispozitiv retoric conţine patru mari părţi şi tot
atâtea sunt şi principalele capitole ale tratatelor de retorică:
- inventio, care implică alegerea tipului de discurs, a subiectului şi a mijloacelor de a
convinge,
- dispositio, adică planul şi ordonarea discursului, organizarea materialului,
- elocutio, trimiţând la tot ce are legătură cu redactarea în scris sau stilul discursului, ceea
ce este legat de problemele expresiei;
- actio sau dicţiune priveşte susţinerea propriu-zisă a discursului.
În perioada romană, lui actio i s-a adăugat şi o a cincea parte, memoria.
Prima componentă a sistemului retoric, inventio

6
 - nu e vorba, aşa cum am crede, despre invenţie, adică o creaţie bazată pe imaginaţie, ci
despre alegerea discursului din următoarele posibilităţi:
♦ judiciar, cel care se pronunţa la tribunal,
♦ deliberativ sau politic, de la Senat, în legătură cu legislaţia, impozitele etc.
♦ epideictic sau demonstrativ, în care cel mai adesea e lăudat un zeu sau om.
- Aristotel arată că cele trei tipuri de discurs se diferenţiază prin timpul specific fiecăruia:
♦ judiciarul e preocupat de trecut, de faptele trecute care trebuie judecate,
♦ deliberativul are ca obiectiv viitorul, cântăreşte şi impune decizii,
♦ epideicticul e genul prezentului, urmărind obţinerea admiraţiei publicului.

A doua componentă a sistemului retoric, dispositio

- reprezintă partea cea mai importantă în conceperea unui discurs,

- pe lângă planul discursului, conţine şi organizarea argumentelor, topoi, adică locuri
comune, clişee învăţate pe de rost de oratori,
- cel mai clasic plan conţinea patru părţi:
♦ exordium – introducerea, deschiderea discursului cu rolul de a capta atenţia
♦ narratio – povestirea propiu-zisă a cauzei, de preferat în ordinea cronologică,
♦ confirmatio – cu ansamblul dovezilor şi distrugerea argumentelor adverse,
♦ peroratio – încheierea discursului, conţinând elemente de afectivitate.

Elocutio sau stilul

- a treia componentă a sistemului retoric, deşi nu a fost prezentă de la începuturile retoricii,

a devenit ulterior chiar componenta esenţială,
- tot ceea ce privea limba (şi utilizarea ei corectă), stilul, redactarea discursului aparţinea
lui elocutio,
- stilul (sau elocutio) vădea cel mai bine personalitatea autorului, graţie acestuia retorica a
devenit o artă,
- necesitatea ornamentării cu figuri adecvate subiectului s-a impus pentru că, s-a constatat,
fără acestea discursul era plictisitor,
- frumosul rezultat din folosirea tropilor şi figurilor nu era menit doar să creeze plăcere
auditoriului, ci avea obligaţia de a contribui la obţinerea persuasiunii, deci estetica
retoricii era funcţională, avea utilitatea ei.

Actio şi memoria

7
- cea de-a patra parte a dispozitivului retoric, actio, are în vedere efectele de voce, debitul
verbal, respiraţia şi dicţia, mimica şi gestica; deci persuasiunea nu se obţine doar prin
ceea ce se comunică, ci şi prin felul în care se comunică, prin tonul oratorului, modul în
care vorbeşte şi gesticulează pentru a atrage atenţia şi a menţine această atenţie,
- memoria a fost adăugată celorlalte componente ale sistemului retoric şi se afla în strânsă
legătură cu conţinutul, deoarece un discurs coerent, logic şi cu o structură bine închegată
era mai uşor de reţinut; însă se reţinea nu doar discursul propriu-zis, ci şi tot felul de
citate din autori celebri.
- când discursul n-a mai fost exclusiv oral, s-a renunţat la cele două componente, actio şi
memoria, considerate minore şi chiar inutile.

Identificaţi tipurile de discurs, din cele prezentate mai sus, care încă pot fi întîlnite
în societate. Arătaţi care sunt formele pe care le îmbracă în contemporaneitate.

Exemple
Exista şi o retorică apreciată de Platon, aceasta se identifica cu dialectica şi
avea un caracter filosofic. În schimb, retorica sofiştilor nu era pentru Platon nici
ştiinţă, nici artă, ci era o competenţă de natură practică, departe de raţionamente şi
logică şi aproape de plăcere.
Cicero a fost una dintre cele mai culte personalităţi ale vremii sale, cunoscând
foarte bine şi filosofie şi literatură sau istorie. Se explică de ce era extrem de
exigent, pretinzându-i unui orator „ascuţimea de minte a logicianului, cugetarea
filosofului, exprimarea aproape a poetului, memoria jurisconsultului, vocea
tragedianului şi gesturile unui actor celebru. De aceea nu se poate găsi nimic mai
rar pe lume decât un orator desăvârşit”, spunea Cicero.
Unul dintre cele mai frecvente toposuri în exordium, adică în deschiderea
discursurilor, era scuza oratorului pentru lipsa lui de experienţă şi totodată lauda
talentului adversarului. De fapt, se mima doar lipsa de experienţă, pentru ca
oratorul să atragă bunăvoinţa ascultătorilor faţă de modestia lui. Cicero, în opera sa
Orator, dedicată lui Brutus, începe prin a spune că tema îi depăşeşte puterile şi că îi
este teamă că va fi criticat de oameni învăţaţi, inclusiv de Brutus, ceea ce, evident,
nu era cazul la un om atât de învăţat şi talentat ca Cicero. Această afectare a
modestiei va fi extrem de răspândită în Antichitatea târzie păgână şi creştină.
Mai toate discursurile în Antichitate conţineau şi digresiuni sau momente de
destindere (glume, anecdote, pilde, citate) care serveau uneori şi ca probe indirecte
şi care puteau fi plasate oriunde în discurs, însă de obicei între confirmatio şi
peroratio.

8
Utilizarea unui număr prea mare de figuri de stil în discursuri era condamnată
pentru că acestea dădeau impresia de artificialitate, preţiozitate şi, se credea, chiar
de vulgaritate. Ţelul primordial trebuia să fie, în discursurile din perioada de
înflorire a retoricii, persuasiunea, nu etalarea de procedee artistice. Însă chiar din
Antichitatea târzie, când procesele n-au mai fost de actualitate, nici dezbaterile
publice, problemele expresiei şi ornării au devenit primordiale în detrimentul
persuasiunii.
Cicero considera memoria o însuşire naturală, în schimb Quintilian o vedea ca
pe o tehnică ce trebuie exersată. De aceea, indica procedee de mnemotehnie
precum descompunerea discursului în părţi care vor fi mai uşor reţinute, stabilirea
unor semne mentale pentru momente importante etc.

5.6. Rezumat
Unitatea de învăţare 5 prezintă retorica în epoca de maximă înflorire, Antichitatea,
cu cele două arii ilustrative, greacă şi romană. Reprezentanţi de seamă în domeniu
au transformat retorica nu numai în cea mai importantă materie de învăţământ pe
atunci, dar şi într-o disciplină foarte complexă, implicând cunoaşterea secretelor
compunerii unui discurs care să impresioneze, cultură umanistă bogată, talent
oratoric şi capacitate superioară de comunicare în faţa unui public foarte exigent.

9
 Unitatea de învăţare 6. NEORETORICA

Cuprins

Introducere.................................................................................................................
6.1.
.
Obiectivele unităţii de
6.2.
învăţare...................................................................................
6.3. Neoretorica filosofică.................................................................................................
Neoretorica
6.4.
lingvistică................................................................................................
6.5. Retorica şi literatura...................................................................................................
6.6. Rezumat.......................................................................................................................

6.1. Introducere
Unitatea de învăţare 6 conţine trei subcapitole dedicate neoretoricii, adică retoricii
secolului XX. Retorica a avut o istorie destul de zbuciumată, în sensul că din una
dintre cele mai complexe discipline ale Antichităţii, ea şi-a pierdut încetul cu
încetul nu numai statutul privilegiat, ci şi caracteristicile esenţiale iniţiale. Astfel,
persuasiunea n-a mai contat, iar retorica s-a literaturizat, confundându-se până la
un punct cu stilistica, dat fiind interesul ei aproape exclusiv cu privire la
expresivitatea pe care tropii o creează. Neoretorica secolului XX este importantă
pentru că redă retoricii măcar o parte din însemnătatea pe care a avut-o la
începuturile ei.

6.2. Obiectivele unităţii de învăţare 6

După parcurgerea unităţii de învăţare, studenţii vor fi capabili:
- să arate care sunt preocupările neoretoricii filosofice;
- să arate care este obiectul de studiu al neoretoricii lingvistice;
- să ştie prin ce se evidenţiază o analiză de text literar de tip retoric.

10
 6.3. Neoretorica filosofică

În anul 1958 apăreau două cărţi foarte importante, Traité de l’argumentation, la nouvelle
rhétorique, de Chaim Perelman şi Lucie Olbrechts-Tyteca şi The Uses of Argument, de Stephen
Toulmin, care au marcat revirimentul retoricii în secolul XX, după ce în secolele XVIII şi XIX
disciplina a fost dispreţuită, criticată şi alungată din învăţământ, fiind considerată inutilă şi
cultivând un limbaj artificial, plin de preţiozităţi.

Opinia sau cum era numită în Antichitate, doxa

 În timp, retorica şi-a pierdut locul central printre celelalte sisteme de gândire, pentru
că s-a spus că verosimilul, valorile şi opiniile pe care se bazează ea ţin de sfera
iraţionalului;
 Opinia a fost considerată treapta inferioară de cunoaştere a lumii sensibile pentru că
era asociată cu simţurile şi cu senzaţia;
 Platon şi alţi gânditori care-i împărtăşeau ideile considerau opinia incapabilă să
ajungă la adevăr, ea fiind plasată între ştiinţă şi ignoranţă;
 În secolul XX însă, a devenit tot mai evident faptul că doxa (opinia) este cea care
reglementează într-o bună măsură activitatea socială, deci graţie ei retorica intervine
la fiecare pas, iar cultura este expresia tocmai a opiniei, nu a evidenţei şi a
scientismului!

Teorii ale argumentării

 Perelman a dorit să demontreze că argumentarea poate fi folosită ca un instrument

raţional în domenii ca dreptul, morala, filosofia, religia, pentru că a raţiona înseamnă
şi a delibera, a susţine opinii;
 Orice societate pluralistă şi egalitară, care pune accent pe dezbaterea democratică,
apelează la argumente diverse, când deciziile sunt colective;
 Chiar dacă argumentarea e greu de definit, având un caracter multiform, ea are o
utilitate certă, putând duce la evitarea violenţei, graţie dezbaterii şi oferind soluţii în
cazul unor diferende;
 Noua retorică a lui Perelman s-a axat pe studiul tehnicilor argumentative şi al
tipologiei argumentelor.

11
 Pledaţi în favoarea importanţei opiniei şi a argumentării, folosind propriile
argumente.

Să ne reamintim...
Cuvintele-cheie ale acestui subcapitol sunt:
 neoretorica;
 opinia sau doxa;
 argumentare;
 dezbatere.

6.4. Neoretorica lingvistică

Revenirea spectaculoasă a lui elocutio

 Anii 60 ai secolului XX au adus afirmarea unei ramuri a neoretoricii preocupată de

estetica discursului, de fapt o revenire spectaculoasă a retoricii clasice a secolului
XVII, a figurilor de stil;
 Începutul procesului prin care se trecea de la retorica clasică la neoretorică a fost
marcat de Tratatul despre tropi din 1730 al lui Du Marsais, un tratat axat în special
pe figurile de sens;
 În anul 1821, Tratatul general al figurilor discursului al lui Fontanier lărgea câmpul
de studiu al retoricii la ansamblul figurilor;
 Barthes în anii 60 ai secolului XX susţinea că retorica trebuie regândită în termenii
lingvisticii structurale, iar Genette, care reunea studii de-ale sale sub titlul celebru
Figuri, definea retorica drept un „sistem de figuri”.

Grupul de la Liège

 Tot în anii 60, 70 ai secolului XX, Grupul µ, reprezentând neoretorica franceză, a

contribuit şi el la reafirmarea retoricii;
 În celebra lucrare a Grupului, Retorica generală, erau prezentate şi analizate, cu
evidente influenţe structuraliste, figurile de sunet, sintactice şi de sens, adică
elementele considerate ca ţinând de elocutio;
 Retorica lor se dorea generală pentru că ambiţiona să demonstreze cum câmpul
figurilor poate îngloba toate formele de discurs;

12
  Această neoretorică literară a anilor 60 a refuzat să subordoneze figurile
persuasiunii, or ştim că în definiţia iniţială, de bază a retoricii, persuasiunea este
esenţială, deci Grupul µ se îndepărta, în acest caz, de rădăcinile retoricii!

Arătaţi ce presupune literaturizarea retoricii, uşor de remarcat în această ramură

lingvistică a neoretoricii.

Exemple
Grupul µ, din care făceau parte printre alţii, J. Dubois, J.M. Klinkenberg, P.
Minguet, F. Edeline, îşi împărţea obiectul de studiu în domenii: domeniul plastic,
în care figurile apar în aspectul formal al cuvintelor – metaplasmele, domeniul
semanticii, cu figuri vizibile la nivelul sememelor – metasememele, domeniul
sintactic ale cărui figuri fac parte din structura frazei – metataxele şi domeniul
referinţei – metalogismele. .
Orice studiu modern al figurilor realizează clasificări ale acestora. Iată câteva
exemple: calamburul şi rima ţin de nivelul sonor al discursului, metafora este
considerată o figură de sens, elipsa şi antiteza sunt figuri de construcţie pentru că
au legătură cu structura frazei sau a discursului...

6.5. Retorica şi literatura

În general, operele literare sunt non-marcate retoric, însă dacă au o dimensiune persuasivă, pot fi
supuse unei lecturi retorice, aceasta fiind o metodă de analiză textuală printre altele.

Interpretarea de tip retoric

- Acordă atenţie autorului, concepţiilor şi intenţiilor acestuia, informaţiilor cu privire la

biografia lui;
- Urmăreşte utilizarea persuasivă şi argumentativă a limbajului;
- E interesată de răspunsul audienţei sau al cititorului la discurs sau text;
- Are în vedere contextele sociale şi politice ale interacţiunii autor-text-cititor.

Concluzii:
1. Acest tip de interpretare nu izolează textul, ci îl priveşte în cadrul în care a apărut, iar
autorului şi receptorului li se acordă atenţie egală.
2. Deşi retorica a avut dintotdeauna tangenţe cu domeniul artistic, totuşi metoda de analiză
textuală retorică nu este una de prim plan şi asta pentru că în primul rând obiectul de studiu al

13
retoricii nu este literatura, ci discursurile persuasive de orice tip, comunicarea. Iar literatura nu
urmăreşte cu tot dinadinsul să fie persuasivă şi în plus este ostilă locurilor comune ale retoricii.
3. Retorica are meritul de a fi reprezentat primul câmp de cunoaştere axat pe studierea
sistematică a limbajului în calitate de mijloc de comunicare; ea a ştiut să exploreze resursele
limbii şi să le transforme în modalitate de comunicare eficientă şi persuasivă, dar şi în
posibilitate de cunoaştere a lumii.
4. Retorica este în egală măsură teorie şi practică, artă a construirii discursurilor şi ştiinţă cu rol
formativ, de aceea nu întâmplător a devenit una dintre cele mai importante materii de învăţământ
în Antichitate, o sursă de inspiraţie şi pentru învăţământul de azi.

Daţi exemple de texte cu valoare persuasivă, adică texte în care este foarte evident
că autorul pledează pentru o idee, o teză şi doreşte să ne convingă în legătură cu
aceasta.

Exemplu
Oratorul, pe lângă capacitatea de a prezenta un discurs în mod persuasiv, cu
argumente cât mai întemeiate, pe cât posibil imbatabile, trebuia să şi emoţioneze
publicul, pentru că el realiza un adevărat spectacol ce se adresa în egală măsură
intelectului, simţului artistic şi afectivităţii. Prin gesturile sale, mimica, tonul,
inflexiunile vocii, oratorul realiza o comunicare specială cu publicul, căruia îi
înţelegea şi chiar îi anticipa reacţiile. Quintilian remarca cu justeţe că nu era
suficient ca un orator să conceapă un discurs după toate regulile artei, să-l
memoreze şi să-l susţină în faţa auditoriului. El trebuia să se adapteze capriciilor
unui public care nu accepta uneori nici evidenţele, care se putea dovedi turbulent,
întrerupând discursul. Însă oratorul trebuia să-şi păstreze calmul şi concentrarea, să
aibă facilitas (termenul lui Quintilian), adică abilitatea şi uşurinţa de a se adapta
unor situaţii neprevăzute, aducând totodată auditoriul acolo unde dorea el.

6.6. Rezumat
Unitatea de învăţare 6 prezintă retorica în forma pe care a luat-o în secolul XX. Ea
s-a ramificat într-o retorică filosofică şi o retorică lingvistică. În primul caz,
specialiştii s-au concentrat asupra opiniilor şi argumentelor, demonstrând că
acestea pot şi trebuie înţelese în sensul importanţei şi impactului pe care îl au zi de
zi asupra relaţiilor sociale. Cât despre retorica axată pe dimensiunea estetică a
limbajului, ea are în vedere în special figurile de limbaj, mai ales în literatură, dar
nu exclusiv. Cu siguranţă că retorica de astăzi nu mai are strălucirea celei din
Antichitate, însă e remarcabil faptul că ea este redescoperită tocmai într-o epocă

14
precum cea în care trăim, în care comunicarea este atât de importantă. Multe
secole, şi mai ales în secolele XVIII şi XIX, retorica a fost blamată, confundată
fiind cu studii inutile asupra unor tropi şi figuri de limbaj la fel de inutile. În plus, a
fost asociată cu manipularea şi înşelăciunea prin limbaj, un motiv în plus de blam.
Contemporaneitatea a ajuns însă la concluzia înţeleaptă că retorica, departe de a
dăuna relaţiilor interumane, poate fi un ajutor preţios în tot felul de situaţii, ca să nu
mai spunem că o persoană stăpână pe secretele şi arta discursului nu poate avea
decât beneficii.

15
 Unitatea de învăţare 7. STIL ŞI STILISTICĂ

Cuprins

Introducere.................................................................................................................
7.1.
.
Obiectivele unităţii de
7.2.
învăţare...................................................................................
7.3. Noţiunea de stil...........................................................................................................
7.4 Stilul ca ornament, stilul ca abatere...........................................................................
Stilistica lingvistică şi stilistica
7.5.
literară......................................................................
7.6. Analiza stilistică..........................................................................................................
7.7. Rezumat.......................................................................................................................

7.1. Introducere
Unitatea de învăţare 7 conţine patru subcapitole în care va fi prezentat, pe de-o
parte conceptul de stil, şi pe de altă parte stilistica cu doua din ramurile importante,
stilistica lingvistică şi stilistica literară. Totodată va fi avută în vedere şi analiza
stilistică, în sensul identificării elementelor pe care aceasta le urmăreşte într-un
text.

7.2. Obiectivele unităţii de învăţare 7

După parcurgerea unităţii de învăţare, studenţii vor fi capabili:
- să explice de ce este dificil de definit conceptul de stil;
- să arate care sunt câteva din definiţiile care pot fi date noţiunii de stil;
- să prezinte cele mai celebre teorii despre stil: stilul ca ornament, stilul ca
abatere de la o normă, stilul ca expresie a unei subiectivităţi;
- să ştie câteva date despre stilistica lingvistică a lui Bally şi despre contribuţiile
la afirmarea stilisticii literare ale lui Vossler şi Spitzer;
- să înţeleagă corect care sunt principiile analizei stilistice.

16
 7.3. Noţiunea de stil

Într-o definiţie succintă, dar şi insuficientă, stilistica reprezintă studiul stilului. Diciplina este
greu de definit şi pentru că noţiunea însăşi de stil este evanescentă prin larga ei aplicabilitate,
echivocă, ambiguă şi multiplă.

Stilul

Termenul de „stil” poate fi folosit în domenii foarte variate, critică de artă, modă, sport,
bucătărie, sociologie etc. pentru că el nu este „rezervat” doar operelor literare, ci oricărei zone
din existenţă în care se manifestă conduitele umane. Totul poate avea „stil”: vestimentaţia,
coafura, vocea... Prin urmare, complexitatea noţiunii este o armă cu două tăişuri, pentru că
dificilă este nu numai circumscrierea, dar şi definirea conceptului.

 În Antichitate, termenul stil desemna instrumentul (beţişorul) cu care se scria pe

tăbliţele de ceară, stilus.

 Pentru vechea retorică stilul era stilul frumos, adică avea menirea de a înfrumuseţa
discursul, se afla în strânsă legătură cu toposurile sau locurile comune şi se
revendica de la elocutio. Era vorba despre figurile, procedeele stilistice cele mai
adecvate pentru a pune în evidenţă argumentele.

 Tot în cadrul retoricii s-a realizat şi distincţia antică între cele trei stiluri: stilus
humilis (stilul simplu, familiar), stilus mediocris (stilul mediu) şi stilus gravis (nobil,
înalt sau, cum a mai fost numit, sublim).

 Până în Renaştere, stilurile erau numite în mod obişnuit genera dicendi, adică ele se
confundau practic cu ideea de gen, ceea ce demonstrează că, la început, stilul a
corespuns unor coduri de expresie pe care autorul le prelua, deci a fost obiectiv.

 O dată cu primele teorii moderne ale geniului (vezi mai ales estetica romantică),
secolul XIX, în special, noţiunea de stil a început să reprezinte marca individualităţii

17
 şi particularităţii unui autor, deci ceea ce este profund subiectiv!

 Astăzi stilul poate fi înţeles şi ca expresie a unei subiectivităţi, atrăgând atenţia

asupra trăsăturilor personale, deci este idiolect – ansamblu de regularităţi
individuale, dar este şi sociolect – tip de practică socială, instaurată de norme
sociale şi aparţinând unei colectivităţi aşadar, trimiţând, de exemplu, la o şcoală, un
gen, o perioadă.

DEFINIŢII

La baza tuturor definiţiilor şi concepţiilor despre stil stau două idei foarte importante: pe de-o
parte variaţia, există mai multe modalităţi de a face şi/sau de a spune acelaşi lucru. Pe de altă
parte, stilul implică ideea de alegere pentru că alegem sau se alege dintre posibile ceea ce e
considerat mai bun. În literatură, a avea stil înseamnă a scrie bine sau a nu scrie ca ceilalţi!

DEFINIŢII CELEBRE

Le style c’est l’homme même – stilul este omul însuşi, definiţia lui Buffon.

Stilul „este revelaţia, care ar fi imposibilă prin mijloace directe şi conştiente, a diferenţei
calitative care există în modul în care ne apare lumea, diferenţă care, dacă n-ar fi existat arta,
ar fi rămas secretul etern al fiecăruia. (Marcel Proust)

Încercaţi să daţi propria definiţie a stilului, având în vedere nu numai domeniul

literaturii.

Exemple
Într-o mărturie făcută într-o scrisoare adresată Louisei Collet în anul 1852,
Gustave Flaubert, unul din cei mai mari artizani ai stilului, se referea la cartea pe
care tocmai o scria, romanul Madame Bovary, în felul următor: „Bună sau rea,
cartea aceasta va fi pentru mine un tur de forţă prodigios într-atât stilul, compoziţia,
personajele şi efectul sensibil sunt departe de natura mea”. Această mărturie
contrazice teoria stilului ca marca cea mai autentică a unei personalităţi. Flaubert a
demonstrat că o operă mare poate fi şi rezultatul abaterii dorite, programatice de la
natura intimă a eului artistic.

18
 Una din teoriile cele mai celebre, având în centru cei doi versanţi ai stilului,
idiolectul şi sociolectul, era concepută de Roland Barthes care, în Le degré zéro de
l’écriture, făcea o distincţie între langue, un dat social asupra căruia scriitorul nu
poate interveni (o găseşte şi trebuie să i se plieze) şi stil, înţeles ca natură, corp,
singularitate. Nici asupra acestuia nu se poate interveni. Între limbă şi stil, impuse
şi una şi altul, Barthes inventează scriitura (l’écriture). Scriituri sunt mai multe,
dar nu în număr infinit. Există câteva printre care trebuie să alegi: şlefuită,
populistă (o variantă a primeia), neutră şi vorbită etc. Antoine Compagnon observa
însă că, sub numele de scriitură, Barthes a reinventat de fapt ceea ce retorica
numea... stil!

7.4. Stilul ca ornament, stilul ca abatere

Două din marile teme pe care le putem întâlni în multe din dezbaterile despre stil de-a lungul
timpului au fost formulate încă de la început de Aristotel: stilul ca ornament, adică podoabă,
veşmânt care se adaugă argumentaţiei şi stilul ca abatere în raport cu modul obişnuit, neutru sau
normal de a vorbi.

Stilul ca podoabă a textului

Această teorie defineşte stilul (cu tot ceea ce presupune el, tropi, figuri, imagini etc.) ca pe un fel
de supliment adăugat sensului, fără a avea însă capacitatea de a modifica acest sens, o punere în
valoare a semnificaţiei sau o accentuare a ei. Sau, după cum se exprimă plastic Jean Molinié,
stilul apare, potrivit acestei accepţii, ca „un desen, o broderie formală care se suprapune fondului
fără a-l modifica”.

Critici la adresa teoriei:

- În realitate, stilul nu este un simplu ornament, ci chiar materia constitutivă a întregului de
sens pe care îl reprezintă opera.
- Concepând stilul ca pe o podoabă, se face o distincţie între conţinutul textului şi forma
acestuia, căreia i-ar aparţine şi stilul. Este vorba de o separare abuzivă sau arbitrară între
gândire şi expresia ei, între un „corp” (metafora textului) şi veşmântul acestuia, figurile
care-l înfrumuseţează!

19
Stilul, o îndepărtare la la expresia comună

Opera literară a fost văzută ca ieşind în evidenţă prin abaterile sau devierile de la norma
gramaticală sau a vorbirii (unele fapte lingvistice se remarcă prin frecvenţă, altele prin raritate).
Stilistica abaterii (în franceză noţiunea celebră de écart) pune accentul pe ideea subiectivităţii,
pentru că stilul este considerat marca creativităţii individuale, în opoziţie cu normele colective.
Teoria stilului ca abatere se fundamentează pe ideea că faptul de stil se distinge de faptul
lingvistic neutru prin aceea că surprinde sau îl frapează pe cititor.

Critici la adresa teoriei:

- Cum poţi dovedi că faptele de stil sunt „abateri” fără a defini foarte clar chiar norma, ca
bază neutră de la care se pot stabili diferenţele? În cazul lipsei de cunoaştere a normei,
cum vom diferenţia elementele marcate, stilistice, de cele nemarcate?
- Dacă surprinzătorul şi atipicul, ceea ce îl frapează pe cititor sunt într-adevăr semne ale
artei şi valorii, vom constata, pe cale de consecinţă, că unele stiluri sunt mai „artistice”
decât altele. De exemplu, stilul clasic nu se caracterizează prin fapte de stil frapante, în
timp ce barocul, dimpotrivă, iese mult în evidenţă din acest punct de vedere. Ar fi însă
absurd să considerăm că barocul este mai valoros decât clasicismul! Deci şi expresia
aparent neutră poate avea „stil”!

OBSERVAŢIE
Atât stilul văzut ca abatere, cât şi stilul înţeles ca ornament presupun ideea de sinonimie: mai
multe feluri de a spune acelaşi lucru!

Concluzie: După cum s-a putut observa, înţelesul conceptului de stil poate fi doar aproximat,
tocmai de aceea a fost considerat un concept „preteoretic”, adică greu, dacă nu imposibil de
definit, bazat mai degrabă pe o cunoaştere intuitivă. Iar ceea ce este specific intuiţiei este
tocmai faptul că, de îndată ce vrei s-o lămureşti, dispare.

Prezenţa figurilor de stil: metafore, comparaţii, epitete, personificări etc. într-un

text literar vă determină să concluzionaţi că respectivul text are mai mult stil decât
o creaţie lipsită de astfel de „podoabe”? Comparaţi, de exemplu, o poezie
romantică şi una postmodernă. În ce constă „stilul” fiecăreia?

20
 Să ne reamintim...
Cuvintele-cheie ale acestor două subcapitole sunt:
 idiolect şi sociolect;
 variaţie şi alegere;
 abatere;
 ornament;

Exemple
 Sursa teoriilor clasice ale abaterii a fost o afirmaţie celebră a lui Aristotel făcută
în tratatul său Retorica: „Aceeaşi impresie pe care oamenii o au faţă de străini pe
de-o parte şi faţă de proprii concetăţeni pe de alta, o resimt şi în legătură cu stilul;
astfel trebuie să dai limbii tale o culoare străină, pentru că admirăm ceea ce este
îndepărtat, iar ceea ce stârneşte admiraţia este agreabil”.
 În sprijinul inseparabilităţii dintre fond şi formă putem aduce şi următoarele
afirmaţii ale lui Flaubert din 1846: „Nu există gânduri frumoase fără forme
frumoase şi reciproc. Frumuseţea transcende forma în lumea Artei. Aşa cum nu se
poate extrage dintr-un corp fizic calităţile care-l constituie, culoarea, întinderea,
soliditatea, fără a-l reduce la o abstracţie goală, fără a-l distruge într-un cuvânt, la
fel forma nu poate fi despărţită de idee pentru că ideea nu există decât în virtutea
formei. Să ne imaginăm o idee care nu are formă, e imposibil; la fel o formă care
nu exprimă o idee. Iată o grămadă de prostii din care trăieşte critica”.

7.5. Stilistica lingvistică şi stilistica literară

La sfârşitul secolului XIX retorica era alungată din instituţii, ei i se substituia stilistica. Aceasta
se află undeva între lingvistică, de la care a şi împrumutat multe noţiuni, şi critică literară. De
fapt, această disciplină s-a născut ca reacţie la diletantismul de care dădeau dovadă studiile
literare, ea fiind rezultatul aspiraţiei de a pune critica pe baze ştiinţifice. La începutul secolului
XX s-au afirmat două stilistici: a procedeelor de care dispune o limbă, susţinută de Bally şi a
individului, reprezentată de Spitzer.

Stilistica lingvistică

Elev al lui Saussure, Charles Bally a întemeiat stilistica lingvistică prin lucrările sale Précis de
stylistique (1905)şi Traité de stylistique française (1909):

21
  a dorit să limiteze domeniul stilistic la limba comună, vie, pentru că a studiat
stilistica vorbirii şi nu pe cea a operelor literare;
 ca şi Saussure, nu a fost interesat atât de parole, cât de langue, nu de aspectele
individuale ale exprimării, ci de mijloacele expresive ale limbii vorbite;
 obiectul stilisticii sale a fost limbajul afectiv, spontan, care informează, susţinea
stilisticianul, asupra sentimentelor locutorilor;
 limbii vorbite i-a fost opusă utilizarea „voluntară şi conştientă” a limbii, realizată de
către scriitor şi care interesează estetica literară, nu stilistica; cele două moduri de
creativitate lingvistică derivă, spunea Bally, din „aceeaşi stare de spirit şi revelă
procedee destul de asemănătoare”, totuşi ele se disting prin efectul vizat – „ceea ce
este scop pentru poet nu este decât mijloc pentru omul care trăieşte şi acţionează”
(1965);
 aşa cum spunea şi Jean-Marie Schaeffer mai târziu „stilistica limbii s-a vrut studiul
ansamblului mărcilor variabile proprii unei limbi date, în opoziţie cu trăsăturile
obligatorii impuse de structura lingvistică” (1997).

Stilistica literară

Noţiunea de stil a avut o legătură foarte strânsă, începând cu secolul XVIII, cu conceptele de
subiect, identitate, individualitate. Definiţia celebră a lui Buffon, le style c’est l’homme même, e
relevantă pentru asocierea adeseori a stilului cu individualitatea, el fiind profund subiectiv ca
manifestare particulară, simptomatică a personalităţii umane. Este una din ideile de la care
pleacă şi stilistica literară, domeniu ale cărui baze au fost puse de Karl Vossler şi Leo Spitzer.
Cei doi au postulat ideea inseparabilităţii lingvisticului şi a esteticului, deşi stilistica literară s-a
vrut un domeniu distinct de stilistica limbii!
Karl Vossler:
 a preluat conceptul de spirit al limbii de la Herder, Humboldt şi Schlegel – potrivit
teoriei ce are în centru respectivul concept, mentalitatea unui popor şi preocuparea
pentru aspectele artistice se află înscrise în limba acestuia → fiecare popor are astfel
„o personalitate” ce se reflectă şi în limba pe care o vorbeşte;
 l-a interesat însă în mod deosebit fizionomia spirituală a individului aşa cum apare
ea în creaţiile artistice, interes ce s-a materializat în special în analiza fabulelor lui
La Fontaine;

22
  un alt termen cheie pentru stilistica lui Vossler este acela de expresie, pe care îl
folosea şi Bally cu referire la stările emoţionale care se reflectă în formele
lingvistice din vorbirea comună; pentru Vossler expresia este elementul
imaginativ şi estetic propriu enunţului artistic.

Însă mai târziu teza stilului ca expresie afectivă sau intelectuală a autorului a fost
criticată ca fiind... tautologică. Deoarece orice activitate a unui individ este „expresia”
acelui individ, deci teoria este mult prea generală pentru a defini stilul şi a oferi un reper
stilisticii.
În plus, acceptând relevanţa conceptului de expresie şi faptul că stilistica este o stilistică
a expresiei, implicit suntem de acord cu dualismul conţinut-formă sau acceptăm să
considerăm limba ca pe un instrument, o „transpunere”, o „traducere” a gândirii, când în
realitate termenii nu sunt separabili, iar gândirea nu există fără cuvinte!
Leo Spitzer:
 este adeptul teoriei stilului ca abatere de la norma vorbirii comune, respectivele
particularităţi ale operei permiţând descoperirea principiului inspirator pe care Leo
Spitzer îl numeşte etimonul spiritual, adică rădăcina psihologică din „spiritul
autorului” a mai multor trăsături de stil ale operei;
 stilisticianul a avut în vedere alegerea specifică pe care o face un scriitor dintr-un
ansamblu de procedee stilistice de care dispune o limbă;
 în studiile lui Spitzer apare concepţia organică a relaţiei între totalitate şi parte,
noţiunea de stil trebuind să arate cum se realizează în operă reconcilierea între
interior şi exterior, între conştiinţa autorului şi lume.

Concluzie: În realitate, cele două stilistici, lingvistică şi literară sunt complementare, pentru că
stilul individual nu poate fi total diferit de stilul colectiv; stilul individual implică totdeauna
cunoaşterea stilului colectiv!

Alegeţi un fragment de conversaţie, deci o mostră de vorbire cotidiană şi

identificaţi eventualele procedee sau mărci stilistice. Cum sunt reflectate diferitele
stări afective la nivelul expresiei verbale?

23
 Să ne reamintim...
Cuvintele-cheie ale acestui subcapitol sunt:
 expresie;
 limbaj afectiv;
 spirit al limbii;
 etimon spiritual.

Exemplu
 Bally, care nu era interesat în studiul său de forma de creativitate pe care o
reprezenta exprimarea literară, o definea totuşi pe aceasta în felul următor: „Limba
literară este o formă de expresie devenită tradiţională, este un reziduu, rezultanta
tuturor stilurilor acumultate de-a lungul generaţiilor succesive, ansamblul
elementelor literare digerate de comunitatea lingvistică şi care fac parte din fondul
comun, dar distinct de limba spontană”.

7.6. Analiza stilistică

Scopul unei astfel de analize este să investigheze cum sunt utilizate resursele limbajului în
producerea mesajelor. Stilisticianul poate alege să analizeze:
♦ un text izolat, de exemplu, poem, nuvelă etc.
♦ un ansamblu de texte, al unui autor, gen sau perioadă.
Există două instrumente importante de care dispune analistul:
♦ îndepărtarea (écart-ul)
♦ repetiţia.
Cum se poate proceda, aşadar, în analiză? Citim şi recitim textul literar pentru a descoperi
detaliile caracteristice, urmărim abaterile de la exprimarea obişnuită şi repetiţiile. Într-o analiză
stilistică se au în vedere categoriile gramaticale ca de exemplu, substantiv, adjectiv, verb, fraze
etc. şi categorii retorice de tipul imagini, figuri, clişee. Să nu deducem de aici că analiza
stilistică se opreşte doar la aspectele care ţin de aşa-numita formă; conţinutul, temele şi
semnificaţiile se numără şi ele printre obiectivele studiului stilistic!

Un rol important îl are în stilistică şi comparaţia. Astfel, faptele de stil se compară unele cu
altele pentru a se observa specificitatea fiecăruia.

24
Analizaţi stilistic o poezie la alegere.

Să ne reamintim...
Cuvintele-cheie ale acestui subcapitol sunt:
 îndepărtare;
 repetiţie;
 categorii gramaticale;
 categorii retorice;
 comparaţie.

Exemple
 Un punct de vedere celebru cu privire la analiza stilistică este cel al lui Stanley
Fish. Potrivit acestuia, analiza stilistică este un act interpretativ, deci nu poate fi
nici obiectivă, nici ştiinţifică, aşa cum doreau formaliştii să fie. Fish nu consideră
stilul ca pe o proprietate inerentă textului şi nici efectele stilistice nu se află în text,
susţine el, ci sunt rezultatul activităţii lecturii! Însă dacă analiza stilistică nu are
cum să fie obiectivă sau ştiinţifică, ea poate fi utilă, din punct de vedere pedagogic,
riguroasă şi sistematică. Analiza stilistică este, în fond, o formă de lectură.

7.7. Rezumat
Unitatea de învăţare 7 prezintă stilistica drept una din modalităţile de care dispune
cercetarea literară. Motivul pentru care este prezentat, alături de disciplină, şi
conceptul de stil este că, fără a înţelege complexitatea teoriilor despre stil (precum
stilul ca ornament, stilul ca abatere de la norma vorbirii uzuale sau stilul ca
expresie a unei subiectivităţi) nu putem avea o privire cuprinzătoare nici asupra
stilisticii. Ea s-a fundamentat pe aceste teorii, fie că a fost vorba despre stilistica
lingvistică, fie de cea literară. Împrumutând elemente din retorică, dar şi din
lingvistică, stilistica se află la jumătatea drumului între cele două.

25