1

UNIVERSITATEA CREŞTINĂ DIMITRIE CANTEMIR

FACULTATEA DE COMUNICARE ȘI RELAȚII PUBLICE

RETORICĂ
– SUPORT TEST SEMINAR –

ASIST. UNIV. DR. ALEXANDRU ŞTEFĂNESCU

BUCUREŞTI
2011
 2

SUMAR CURS

RETORICA ȘI RELAȚIA EI CU FILOSOFIA…………3

RETORICA ȘI APLICAȚIILE EI…………5

CANOANELE RETORICII………….6

RETORICA ÎN CULTURA LATINĂ…………12

RETORICA ÎN CULTURA MEDIEVALĂ…………16

RETORICA ÎN LUMEA CONTEMPORANĂ………….22

RETORICA ȘI RELAȚIA EI CU FILOSOFIA

 3

Ce este RETORICA? (În greacă: ῥήτωρ, rhêtôr, orator, învățător; în latină: retorica,
oratoria). Este arta de a vorbi bine cu scopul de a convinge. Şi care e legătura dintre retorică
şi sofişti antici?

Definiția SOFISTULUI: Filosof și retor în antichitatea greacă, la început adept al explicării

raționale și materialiste a fenomenelor naturii (prin respingerea soluțiilor mistico-
religioase), mai târziu adept al idealismului filosofic, care folosea ca metodă de discuție
argumentarea sofistică. ** P.gener. Persoană care foloseşte sofismele, argumentația
sofistică. - Din fr. sophiste, lat. Sophista; sau SOFÍST, -Ă s.m. și f. Denumire dată în Grecia
antică profesorilor care predau contra plată filosofia și arta retoricii și care au devenit mai
târziu simpli retori venali, gata să demonstreze orice. ** (Astăzi) Cel care face uz de sofisme.
[Cf. fr. sophiste, gr. sophistes – înțelept]. A se vedea aici legătura cu înţelepciunea şi iubirea
de înţelepciune (filosofia).

Şi atunci care să fie relaţia dintre filosofie şi retorică, dacă ambele sunt progeniturile
cunoaşterii şi înţelepciunii? Sunt ele echivalente, egale, ori inegale? Diferenţa e limpede:
raţiune versus expresie, fond versus formă, esenţă versus manieră, idee versus cuvânt. Dar
cum stau ele una în faţa celeilalte: 1. sunt complementare? şi 2. sunt de importanţe diferite sau
egale pentru reuşita cunoaşterii? Variantele de răspuns por fi următoarele:

1. Sofiștii au activat disciplinar extinderea retoricii la domeniul vieții, considerând că retorica

este o formă de cunoaștere și de virtute (în sensul în care ea îl face pe practicant „mai bun”,
mai pregătit pentru cunoaștere și viață deopotrivă socială și morală).

2. În evident contrast, Platon, în Republica, a ridicat problema separației dintre retorică și

filosofie, așadar inclusiv între practica retoricii și viața trăită întru cunoaștere autentică. Pe
urmele acestei distincții largi, Platon a considerat că determinarea adevărului (cunoașterea)
aparține filosofiei, retorica având ca finalitate doar formarea sau modificarea unei opinii
(doxa – adică exact mecanismul sofisticii: manipularea opiniilor în vederea persuasiunii).
Așadar, interpretarea lui Platon scoate retorica din sfera cunoașterii, împingând-o cumva spre
periferia disciplinară a Antichității elene din secolele V-IV î.e.n.

3. În contrast cu Platon de astă dată, Aristotel acordă disciplinei, în Arta Retoricii, un statut
virtual egal și complementar cu cel al filosofiei, reîntorcându-se în bună măsură la o
interpretare largă a funcției retoricii în cunoaștere, viață și societate. Identificând modurile de
convingere1 ca fiind bazate pe logos (logica2 argumentativă), pathos (emoția și relația
empatică cu auditoriul) și ethos (caracter), Aristotel acoperă implicit întreaga dimensiune
tripartită a relației sociale dintre indivizii unei comunități. Așadar, retorica va fi știință a
persuasiunii verbal-argumentative, dar în egală măsură și știință a vieții.

4. Prin cultura greacă și mai ales Aristotel, ajungem la a patra variantă de răspuns, legată de
importanţa fundamentală a retoricii în cultura romană: mai ales la Cicero și Quintilian.
Retorica romană își găsește, pe urmele interpretării largi sofistico-aristotelice, o interpretare
proprie în acord cu structurile sociale romane: politică, jurisprudență, civism.

1
A se vedea cursul 3.
2
Vezi şi relaţia cu logica însăși, specială la Aristotel (Organonul), ca neîntâmplătoare pentru un adept
al complementarității retoricii cu filosofia.
 4

Ca urmare a celor două mari poziții în interiorul problemei statutului retoricii și relației ei cu
filosofia, aducem în discuție cele două controverse fundamentale ale retoricii:

1. Retorica și cunoașterea = și anume adaugă sau nu retorica ceva nou la cunoaștere

(Aristotel și cultura romană versus Platon). Există o separație netă între exercițiile gândirii
(logică și rațiune) și exercițiile de formulare și comunicare (valoare retorică)? Acestui punct
de vedere separatist i se aduce astăzi contraargumentul că organizarea unei prezentări ori
comunicări și, implicit, investigația valorii ei retorice, ca funcție și stil, vor conduce inevitabil
la clarificarea ideilor vorbitorului și la descoperirea de puncte nevralgice în discurs.

2. Retorica și obiectivitatea = este retorica un instrument care să-și propună din capul locului,
într-un mod sau altul, denaturarea prezentării corecte a faptelor, de exemplu, prin selectarea
detaliilor care susțin un punct de vedere și omiterea altora? E retorica, prin chiar statului ei, un
exercițiu de incompletitudine, de parțialitate?

RETORICA ȘI APLICAȚIILE EI

I. SCURT ISTORIC
 5

Originile retoricii ca parte a vechii civilizații țin de: 1. Mesopotamia (cca. 2200 î.e.n.), apoi 2.
de cultura egipteană (cca. 2000-1600 î.e.n.), având aici deopotrivă un sens mai restrâns
comunicațional și unul larg social. De asemenea: 3. tradiția biblică presupune și ea o anumită
folosință a retoricii și o centrare pe limbaj. Apoi: 4. Grecia antică activează supremația
valorică a retoricii, prima mențiune asupra calităților oratorice găsindu-se în Iliada lui Homer.
Ulterior, funcția retoricii își va găsi o orientare socială, politică, juridică și cultural-filosofică
(de diseminare a ideilor filosofice). O atare orientare va fi condiționată de ideea de stat și
valoarea ei comunitară, așadar de apariția cetății, a polis-ului democratic.

II. APLICAȚII: SCOPUL ȘI SENSURILE PRACTICE ALE RETORICII

Aplicabilitatea generală a retoricii este recunoscută ca atare, de la socio-politic, la artă și în

genere cultură. Există totuși, la origini, câteva aplicații majore.

1. Cea dintâi este discursul politic și ea se datorează în bună măsură accentului pus în Grecia
Antică pe dezbatere. Orice societate discursivă cum e Grecia va valoriza la maximum forma
discursului. Cu toate acestea, chiar sofiștii sunt cei care resping limitarea retoricii la politică și
propun de fapt (Gorgias, de pildă) extinderea retoricii la orice tip comunicațional, educațional
ori argumentativ. Ceea ce fundamentează saltul logic de care va depinde toată istoria retoricii
de la Aristotel și Cicero înainte.

2. O altă aplicație a retoricii, care stă în acord cu opiniile negative ale lui Platon asupra artei,
este persuasiunea maselor prin manipulări de limbaj și concepte (așadar, caracteristică
negativă). Mai mult de atât, Platon extinde retorica, de la o funcție de falsă persuasiune civică,
la un instrument al artelor. Și de bună seamă, de vreme ce Platon îi devaloriza pe unii poeți
(mai ales în raport cu filosofii – vezi Republica), era normal ca instrumentarul retoric al artei
poetice să sufere o similară devalorizare.

3. Cel de-al treilea sens aplicativ al retoricii este cel de artă civică. Ea vine atât ca urmare a
funcției politice, cât și ca și consecință a persuasiuni. Ea va fi asociată, ca artă civică,
instituțiilor democratice, devenind cumva caracteristică societăților libere, democratice, care
încurajează libertatea de exprimare și asociere (civică ori politică). În consecință, de retorică,
văzută drept parte a societății libere, va depinde cumva formarea comunităților, atât civic, cât
și instituțional. Aristotel însuși e un adept al acestei viziuni sociale asupra retoricii, ceea ce
acutizează inclusiv opoziția față de accepțiunea lui Platon asupra retoricii. Iar în cultura și
filosofia romană, Cicero devine și mai radical, considerând că atâta vreme cât instrumentul
retoricii este folosit corect de către oameni corecți, arta civică a retoricii poate fi folosită la
salvarea republicii! Opoziția la argumentele de tip Aristotel și Cicero ține de factura publică a
retoricii și anume: ea poate folosi într-adevăr la progres social, dar în egală măsură poate
constitui un mijloc de manipulare cu efecte sociale negative; ea poate deveni așadar o formă
de control asupra maselor. Marea majoritatea a gânditorilor care suferă de o formă sau alta de
idiosincrazie la adresa retoricii și funcționalității ei reale, vor activa un asemenea linie de
argumentare.
CANOANELE RETORICII

I. ASUMPȚII FUNDAMENTALE ALE RETORICII

 6

1. Retorica poate fi definită ca utilitate în două direcții: 1. percepția asupra funcționării

limbajului oral și scris; și 2. dezideratul eficienței în a aplica resursele limbii în scris și vorbit.

2. În distingerea funcției limbajului trebuie să deosebim între formă și conținut (între ceea ce
se spune și cum se spune – și ca reacție la obiecția retoricii ca simplă formă).

3. Retorica presupune, așadar, și o funcție normativă: ea nu discută numai ceea ce se spune și

cum se spune, ci inclusiv cum ar trebui să se spună, pentru o eficientizare a persuasiunii.
Conform accepțiunii contemporane a funcției retoricii, orice limbaj al individului va fi
retorică, în măsura în care presupune o formă sau alta de persuasiune. Așadar retorica,
învățându-ne despre o ineludabilă folosință socială a persuasiunii, ne va învață ceva despre
viața însăși. Aceasta reprezintă, într-adevăr, premisa fundamentală a disciplinarizării autentice
a retoricii. Momentul în care Aristotel continuă activ larghețea interpretării sofistice a retoricii
(ca structură a vieții și nu doar ca mecanism politic), continuat fiind la rându-i în cultura
romană de către Cicero, este momentul în care retorica devine vehicul al existenței
individului.

4. Astfel, retorica va propune și o relativă indivizibilitate între sens și expresie, în sensul în

care metoda vorbirii ori scrisului presupune sens tot atât cât conținutul propriu-zis.

5. Fiind o metodă a vieții (atât sociale cât și individuale, sau cu funcție deopotrivă macro și
micro-socială), retorica va studia impactul înțelegerii limbii, atât logico-argumentativ, cât și
emoțional, considerând că comunicarea emoțională e tot atât de importantă precum cea
propozițională.

II. CANOANELE RETORICII

Modalitatea de împărțire a regulilor retorice de construcție e următoarea: Invenție,

Aranjament, Stil, Memorie, Exprimare. Să le luăm pe rând:

A. INVENȚIA

Acest prim canon presupune descoperirea mijloacelor de persuasiune aflate la îndemână:

anume ce și cum să spun în așa fel încât să-mi îndeplinesc obiectivele de convingere. Pentru a
înțelege sensul fundamental al acestei prime faze constructive trebuie să vedem invenția ca
reacție la o situație retorică.

Întâi ne vom întreba ce anume este o situație retorică?, a cărei recunoaștere să presupună
identificarea și folosirea anumitor metode de persuasiune, optime în contextul dat? Structura
ei coincide cu ceea ce ea presupune și anume: 1. Urgență/exigență/intervenție/nevoia de a
interveni și 2. Audiență/auditoriu.3

În al doilea rând, ridicăm problema feedback-ului la situația retorică. Adică, de ce anume

trebuie să ținem cont într-o situație retorică:

1. De audiență și de nevoile și dorințele lor relative la situația dată;

3
A se vedea Bitzer, Class. Rhet.
 7

2. Ce tipuri de dovezi și argumente să folosesc în situația dată (fapte, mărturii, statistici, legi,
exemple, analogii etc.);
3. Cum este cele mai bine să ajung la un numitor comun cu auditoriul (logică, emoție,
caracter).
4. Ce tipuri de subiecte ori toposuri să abordez în așa fel încât alegerea lor să ducă la o
examinare atentă a situației și la generarea de idei (topoi).
5. Căutarea celui mai bun moment al intervenției și a celei mai bune proporții a comunicării
(kairos).

A. Relația directă cu auditoriul (punctele 1, 2 și 3 de mai sus):

În ceea ce privește primele trei condiții formulate (și care sunt indelebil corelabile), Aristotel
va pleca de la demonstrația logic-rațională. Aici el va problematiza distincția dintre silogism
(ca argument al logicii) și entimemă (ca argument al retoricii). În timp ce silogismul va ține de
construcția logică a extragerii unei concluzii din cel puțin două premise4, entimema va
reprezenta un silogism parțial, în care una din premise lipsește 5. Prin urmare ea va implica o
posibilitate demonstrabilă logic, dar cu indiscutabilă valoare de persuasiune relativă la
contextul dat al jocului retoric într-un anumit sistem.

Totodată, însă, Aristotel va recunoaște că indivizii, fiind creaturi pasionale, cu preferințe și

experiențe etc., vor putea fi mișcați prin apel la emoție (pathos) ori caracter (ethos).
Combinația adecvată dintre cele trei va ține de opțiunea contextuală a oratorului/vorbitorului.

În ceea ce privește formele argumentative ele pot fi organizate astfel: inductive (de la
experiență), deductive (de la principii), narative (povești, anecdote etc.).

Referitor la modurile de convingere, Aristotel le împarte în două clase: neartistice (legi,

statistici etc.) și artistice (bazate pe creație – retorul le creează!). Cele artistice sunt logos,
pathos și ethos.

Logos = apelează la rațiune și funcționează prin enunțuri tip silogism ori entimemă; Pathos =
presupune accesarea unei forme de empatie și trezirea de emoții în auditoriu: frică, bucurie,
mulțumire, mândrie etc.; Ethos = atenția asupra virtuții6 vorbitorului (reale ori declamative!).

B. Relația indirectă cu auditoriul (punctele 4 și 5):

1. Topicele (topoi)

În diverse sisteme de retorică clasică, subiectele/topicele erau moduri de abordare rațională

folositoare pentru a ajunge la construcția unui discurs convingător. Termenul grecesc de topoi

4
Exemplu de silogism: „Toți oamenii sunt muritori (premisa 1) / Socrate e om (premisa 2) / Deci,
Socrate e muritor (concluzie)”.
5
Exemplu de entimemă: „Unii politicieni sunt corupți (premisă) / Prin urmare, senatorul X este corupt
(concluzie)”.
6
Observație: există o interdependență în cultura greacă între retorică/elocvență și caracter (bunătate,
virtute). Ei nu puteau crede că elocvența poate fi mânuită de către indivizi nevirtuoși, tocmai datorită
relației dintre retorica văzută drept tehnică a vieții și ideea unei etici a virtuții, ordonatoare a vieții. A
se observa naivitatea unei asemenea pretenții, precum și modificările de interpretare a elocvenței
astăzi: obișnuința contemporană de a considera că prea mult talent și pricepere oratorică e un semn al
intenției de a înșela, mistifica, falsifica.
 8

înseamnă loc. Topicele erau chestiuni centrale ale invenției pentru că țineau de rațiunea de
discurs a vechilor greci în care argumentele se bazau pe norme culturale și adevăruri
recunoscute ca atare în epocă. Așadar, pentru a inventa o manieră de argumentație trebuie să
se țină cont de adevăruri recunoscute, găsind subiectele de discuție prin care adevărul
respectiv era aplicat cazurilor particulare ale demonstrației retorice. Astăzi logica se schimbă
cumva, în sensul în care deducția e importantă, dar nu are valoarea culturală pe care o are
astăzi inducția (invocarea de exemple cu care adevărul să poată fi corelat). Odată cu
Renașterea, subiectele de discuție au devenit moduri de discuție, moduri de a aranja
argumentele. Cumva subiectul abordat se deplasează astfel din zona invenției în cea a
aranjamentului! Înainte topicele erau modalități de descoperire a argumentelor potrivite.
Astăzi, ele sunt mai degrabă moduri de aranjament. Pe de altă parte, ideea de criticism al
discursului presupune identificarea tehnicilor centrale ale subiectelor în discurs. Prin aceasta
criticul va reduce discuția la tematică și la caracterul retoric.

Tipuri de topice:

I. Definiția = ea va include următoarele sub categorii (subtopice): 1). Existență; 2).

Clasificare; 3). Grad; 4). Formă; 5). Substanță; 6). Structură. Ele au în vedere problema
definirii unui anumit lucru, ocupându-se cu existența, non-existența, gradul existenței lucrului
respectiv, dimpreună cu forma lui, posibilitățile de clasificare ale acestuia etc. ( Definiția are o
utilitate majoră în discursul politic!)

II. Comparația = include subtopicele: 1). Asemănare; 2). Diferență; 3). Grad. Anume,
demonstrația va avea în vedere stabilirea prezenței sau absenței unei relaționări între lucuri,
oameni, idei, situații etc. La nivel de construcție stilistică, comparația stă la baza metaforei, de
unde și importanța ei fundamentală.

III. Cauză și efect = include următoarele subcategorii: 1). Corelație; 2). Cauzalitate; 3).
Contradicție. Importanța acestei tehnici de argumentare ține de modul în care percepem noi
cauzalitatea în timp și spațiu ca fenomene liniare: lucrurile se succed cauzal în timp și se
determină cauzal în spațiu.

IV. Circumstanță/context = subtopicele acesteia includ: 1). Posibilitate; 2). Imposibilitate; 3).
Factualitate; 4). Probabilitate viitoare. Ce anume e posibil și ce e imposibil? Care sunt faptele
ori datele și care vor fi ele în viitor? ( Circumstanța și corelația între situații trecute și viitoare
își găsește o utilitate majoră în discursul politic!)

2. Sincronizarea și proporția discursului (kairos)

Dezideratul proporției și sincronizării intervenției retorice exprimă funcționalitatea

persuasiunii în discurs. Asumându-și, în cadrul canonului invenției, necesitatea raportării la
dorințele auditoriului, precum și la metodologia demonstrației prin tehnici (logos, pathos,
ethos) și topice (tehnici ale subiecte), oratorul va avea în vedere structurarea intervenției sale
în spațiu și timp. Cea mai bună proporție a intervenției și cel mai bun moment al acesteia
reprezintă cheia armonică a oricărei forme de discurs retoric.

C. Relativismul invenției

Una din observațiile fundamentale ale canonului invenției ține de asumarea unei rigidități
doar aparente – observație care se poate extinde în bună măsura la retorica însăși ca disciplină
 9

universală, dar în același timp preocupată de înțelegerea și specularea unor contexte virtual
irepetabile. Prin urmare, procesul invenției nu va fi unul rigid. Regulile de construcție sunt
orientative și desprinse de exigențe universal valabil, tocmai fiindcă atari exigențe ar abdica
de la scopul conjunctural al retoricii. Tehnicile de persuasiune vor funcționa relativ la un
anumit moment și la un anumit joc retoric, într-o anume instituție-cadru și în fața unui anumit
auditoriu. Iar ceea ce funcționează astăzi aici e mai mult ca sigur să nu funcționeze mâine în
altă parte. Prin urmare retorica nu se va de-contextualiza, cel mult se va re-contextualiza.
Invenția presupune și ea re-inventare, aplicabilitate particulară a unui set orientativ de reguli
teoretice generale.

D. Înțelegerea stării de conflict (teoria stasis-ului)

În centrul alegerii unor anumite procedee retorice care să răspundă unei anumite conjuncturi
se află idee unei stări conflictuale care fundamentează și alimentează nevoia de a persuada. În
lipsa conflictului orice valoare demonstrativă a discursului retoric devine caducă. În legătură
cu investigația contextuală, există postulată ceea ce numim teoria stasis-ului (stasis =
ceartă/conflict/problema centrală discutată în contradictoriu). Ea este în esență un procedeu al
invenției retorice prin care se pun întrebări succesive pentru a ajunge la miezul problemei care
e dezbătută: stasis-ul.

Starea de exigență/urgență despre care spuneam că împreună cu auditoriul compune situația

retorică (Bitzer) implică aproape întotdeauna un dezacord care se cere speculat ori îndreptat
prin intervenția retorică într-un anumit context. Strategia invenției care ține cont de ideea de
stasis oferă vorbitorului posibilitatea identificării rădăcinilor dezacordului spre a fi ulterior
adresate/corectate prin discurs.

Întrebările care, în logica stasis-ului, se cuvin adresate, pot fi grupate după cum urmează:

1). Presupuneri despre fapte = Care este chestiunea/lucrul luat în discuție? Există sau nu? E
adevărat sau nu? De unde anume vine? Cum anume a început? Poate sau nu fi schimbat?

2). Definiție = Cum definim chestiunea/lucrul respectiv? Care este felul/genul lui? Care e
relația dintre el și părțile lui? În ce clasă poate fi încadrat?

3). Calitate = Cât de important e lucrul respectiv? E bun, e rău? E just, e injust?

4). Procedură = Trebuie dezbătut lucrul respectiv printr-o procedură formală? Care acțiuni în
raport cu lucrul ar fi posibile și dezirabile?

II. ARANJAMENTUL

Canonul secund al aranjamentului presupune asamblarea coerentă și potrivită a discursului. În

principiu există un model fundamental de cinci pași ai construcției, cu observația ca discursul
retoric se abate adesea de la strictețea acestei organizări, presupunând improvizație, deci
adaptare la context7.

Modelul în cinci pași poate fi organizat în felul următorul:

7
Vezi anterior problema relativismului invenției ca aplicabilă și aici.
 10

1. Introducere (exordium)

2. Factualizare/narare/declarare a faptelor (narratio)

3. Expunere/confirmare a dovezilor (confirmatio)

4. Respingere a dovezilor contrare (refutatio)

5. Concluzie (peroratio)

Detaliile tehnice, dar și în bună măsură psihologice, ale celor cinci pași pot fi sintetizate
astfel:

1. Găsirea unei modalități de a lega un contact empatic inițial cu auditoriul. Introducerea

subiectului de discuție. Abordarea transmiterii mesajului: care este acesta și de ce e important
pentru acel auditoriu? de ce e important ca tu să îl transmiți? Mobilul discursului: ce anume
vrei ca auditoriul să facă sau să gândească?

2. Explicarea faptelor și a conotațiilor acestora.

3. Construirea unei argumentații potrivite momentului, contextului, cadrului instituțional,

mesajului și publicului.

4. Investigarea și demontarea punctelor adverse de vedere, așadar înțelegerea perspectivei

inverse.

5. Concluzionarea mesajului și întărirea mobilului discursului: ce anume i se cere publicului

să facă sau să gândească.

III. STILUL

Cel de-al treilea stadiu al construcției retorice îl reprezintă stilul și anume prezentarea
discursului în mod convingător (a vorbi bine și cu sens) și frumos (valoare estetică a
discursului). Regula stilului vizează alegerile făcute de retori/vorbitori în formularea de
enunțuri cu un anumit impact asupra audienței. Una din aceste alegeri vizează folosirea
anumitor figuri de stil (tropi și tehnici: inversiuni, juxtapuneri etc.). Ca de pildă: antiteză,
hiperbolă, ironie, metaforă, litotă, metonimie, oximoron, personificare, joc de limbaj etc.

IV. MEMORIA

Canonul numărul patru e reprezentat de atributul memoriei ceea ce presupune capacitatea de a

vorbi liber, din memorie, chiar dacă cu o formă sau alta de pregătire prealabilă. Vechi greci
devalorizau citirea discursului scris, considerând că acesta era un semn al unei slabe calități
retorice. Iar retorii slabi însemnau politicieni slabi. În schimb, retorica modernă/contemporană
renunță în bună măsură la cerința memoriei, în mare parte datorită accesibilității tehnologice
(de pildă, prompterul în discursul de presă în televiziune). Iar dacă retorica presupune
 11

adresabilitate eficientă, atunci nu e neapărat o problemă că noile metode de păstrare a

elocvenței vor suplini funcția memoriei.

V. EXPRIMAREA

În cele din urmă, canonul cinci, reprezentat de exprimare, presupune în primul rând folosirea
potrivită a limbii vorbite și gesticii, a textului și a imaginii. În al doilea rând, acest canon reia
și sintetizează cumva aplicabilitatea celorlalte patru canoane, reprezentând punerea în scris
sau vorbit a tuturor regulilor anterioare.

RETORICA ÎN CULTURA LATINĂ

I. RETORICA LATINĂ
(introducere)

Există o anume obișnuință în a afirma că romanii nu au adus nimic nou în raport cu gândirea
vechilor greci, ceea ce în retorică poate funcționa ca un adevăr măcar parțial dacă e să ținem
cont de covârșitoarea influență a lui Aristotel în epocă, precum și de maniera în care acesta a
trasat o anume direcție de cercetare, valabilă atât în cultura romană, cât și în investigațiile
retorice ale neo-aristotelienilor contemporani. Plecând de la Aristotel latinii pot fi suspectați
de a fi adăugat doar anumite completări teoretice și de a fi reorientat și nuanțat în bună măsura
retorica prin confruntarea activă a acesteia cu dimensiunea practică a societății și culturii lor.
Cât de importantă e dublarea practică (printr-o practicizare socială și instituțională a
 12

discursului retoric) a fundamentelor teoretice grecești, reprezintă o problemă distinctă, și una

deloc ușor de cântărit. Cert este că fundamentul aplicativ al retoricii își găsește o formă de
împlinire exemplară în lumea lui Cicero și Quintilian.

Primul tratat oratoric al lumii latine este Rhetorica ad Herennium (Retorica după Herennius –
scris probabil în jurul anilor 86-82 î.e.n.), fiind multă vreme în mod eronat atribuit lui Cicero.
Acesta reprezintă o însumare a retoricii lui Aristotel, precum și mobilul unei confruntări între
dimensiunea teoretică aristotelică și valorile practice ale lumii latine. Ulterior acestui tratat,
cei mai importanți teoreticieni și practicieni ai oratoriei romane vor fi Cicero și Quintilian.

În legătură cu problemele raportului dintre retorică și cultura/societatea latină, Robrieux 8

pomenește de slăbirea interesului romanilor pentru retorică, menționată în lucrarea lui Tacit
Dialog despre oratori (aprox. 81 e.n.). Explicația lui Tacit referitoare la acest fenomen are în
vedere o anumită disipare a funcției dezbaterii politice în viața societății și a statului,
dimpreună cu implicita curbă descendentă a retoricii ca și instrument politic. Satisfacerea de o
manieră au alta a unui deziderat democratic ar fi dus cumva la reorientarea sensului retoricii
dinspre persuasiune ca mijloc al puterii înspre o funcție mai degrabă estetică, estetizantă a
cuvântului, mutație care devine evidentă la Quintilian, odată cu formularea reflecției asupra
legăturii retoricii cu literatura9.

II. CICERO

1. Viața

Marcus Tullius Cicero se naște în 106 î.e.n. și este asasinat în 43 î.e.n. Viața sa presupune o
îngemănare a patru dimensiuni distincte în bună măsură caracteristice pentru un stil eclectic
de gândire: el este orator, avocat, om politic și filosof, punând politica peste filozofie, ceea ce
nu reprezintă decât o reconfirmare a raportului teorie-practică în latinitate. Datorită faptului că
accesul direct la lumea politică a timpului îi este refuzat grație absenței de origini aristocratice
complexe (provenea dintr-o familie aristocratică, însă lipsită de influență propriu-zisă), a avut
de ales între o carieră militară și una juridică. Sensul alegerii celei din urmă (și care a implicat
studii de jurisprudență, retorică și filosofie) poate fi deconspirat inclusiv ca mijloc de a accede
la viața politică a imperiului. În lumina profesiei sale inițiale precum și a tentativei de a trece
de la drept la politică, Cicero considera că practica juridică te pregătește pentru practica
politică din următoarele rațiuni: experiența unui anumit tip de discurs; dobândirea de
popularitate prin intermediul cazurilor importante; construirea de relații cu oamenii politici ai
timpului, atât timp cât relațiile politice ale vremii erau bazate nu pe ideologie, ci mai degrabă
pe prietenii, datorii și angajamente. În cele din urmă, intrând în activitatea politică a
imperiului, este ales chestor, pretor, consul etc. În 44 î.e.n., e martor al asasinării lui Cezar de
către un grup de senatori, cu toate că după toate aparențele nu participă direct la asasinat. Un
an mai târziu, el însuși este asasinat.

2. Cultura filosofică

Valoarea operei sale filosofice, deși indiscutabilă, stă totuși sub o logică contextuală. El se va
dedica cu totul filosofiei de abia după anul 56 î.e.n., când profund dezamăgit fiind de turnura
situației politice din imperiu, alege să-și caute sens existențial în scris. Pe de lată parte,
8
Robrieux, Retorică și argumentare, Timișoara, 2000.
9
Vezi Quintilian, Institutio Oratoria, cartea X.
 13

indiferent de contextualitatea unei atari alegeri, faptul că el își propune să dea Romei o
literatură filosofică proprie care să fie capabilă să o elibereze de sub tutela spirituală a Greciei,
reprezintă o piatră de hotar în destinul filosofiei europene ca întreg. Opera filosofică
ciceroniană va reprezenta, atât doctrinar, cât și terminologic, o tentativă reușită de adaptare a
modelelor deja recunoscute ale filosofiei elene la o formă specifică de spiritualitate și
mentalitate socio-culturală romană.

Trăsăturile fundamentale ale filosofiei sale pot fi rezumate în limitele a două dimensiuni
fundamentale – una de doctrină, cealaltă de inventivitate terminologică:

1. Eclectism doctrinar: nedorind să adere în mod necondiționat la nicio doctrină filosofică a

timpului, intrată în cultura latină pe filiera moștenirii grecești, va opta pentru construcția unui
corpus filosofic prin obținut prin suprapunerea principalelor curente filosofice: stoicism,
epicureism, atomism, platonism etc.

2. Inventivitate terminologică: autor al unei construcții de limbaj filosofic latin, menit să

scoată filosofia din sfera de influență conceptuală a grecilor. Limbajul filosofiei latine va fi
așadar impus prin contribuțiile conceptual-terminologice ale celor trei mari filosofi romani
Lucrețiu, Cicero și ulterior Seneca.

La nivel de opere filosofice, merită menționate: De republica (Despre stat) – dialog politic pe
tema celei mai bune forme de guvernare și a calităților conducătorului ideal; De legibus
(Despre legi) – dialog politic pe tema legislației și a tipului ideal de constituție; De natura
deorum (Despre natura zeilor) – lucrare care abordează tema existenței și esenței divinității;
De divinatione (Despre divinație) – problematica divinației ca har și artă a prezicerii
viitorului; De fato (Despre destin) – expunere asupra problemei destinului ș.a.

3. Cultura oratorică

În bună tradiție latină a juxtapunerii dintre lumea teoretică a grecilor și practicizarea gândirii
latine de influență elenă spre a satisface un alt deziderat socio-cultural, cultura oratorică
ciceroniană e și ea susceptibilă de o atare diviziune: practică oratorică și teorie.

Practica oratorică va fi bineînțeles reprezentată de discursurile ciceroniene care sunt în număr

de 58, reprezentând o armonizare între talentul nativ (ingenium), cultura vastă (doctrina) și
practica forului (usus forensis). Cele mai cunoscute și mai reprezentative ca tehnică retoric-
argumentativă sunt: In Verrem (Împotriva lui Verres) – o serie de șapte discursuri ținute în 70
î.e.n. împotriva lui Caius Verres, guvernator al Siciliei (73-70 î.e.n.) acuzat de a fi comis
abuzuri în timpul guvernării sale; In Catilinam (Împotriva lui Catilina sau Catilinarele), care
sunt probabil cele mai cunoscute cuvântări ciceroniene, pronunțate împotriva lui Sergius
Catilina, după descoperirea conspirației acestuia împotriva republicii; apoi, In Marcum
Antonium, cele 14 discursuri pronunțate împotriva lui Marc Antoniu.

În al doilea rând, ca teoretician al artei retorice, Cicero e socotit, alături de Aristotel, unul
dintre părinții oratoriei antice. Metoda folosită în tratatele sale are în vederea de o dimensiune
cvadruplă de investigație: 1. o incursiune în istoria oratoriei antice; 2. o analiză a principalelor
curente retorice ale epocii (aticismul10 și asianismul11); 3. dezbaterea problemei formării
oratorului și 4. ridicarea problemei funcției oratorului în societate. Legătura retoricii cu
10
Aticismul = ceea ce caracterizează scrierile vechilor atenieni; delicatețe, măsură, eleganță, puritate
în stil și în limbă. (fr. atticisme, lat. lit. atticismus).
 14

societatea și formarea socială reprezintă, deci, o constantă a culturii antichității, și evident o

prelungire a ceea ce Aristotel va impune reactivând o generalitate a funcției retoricii așa cum
fusese ea inițial instituită de către sofiștii greci. În acord cu o asemenea valoare socio-umană a
retoricii, conceptul central la Cicero va fi cel al oratorului ideal (orator summus et perfectus)
și care va întruchipa nici mai mult nici mai puțin decât prototipul omului și cetățeanului
desăvârșit, ca personalitate și entitate socială complexă.

Dintre tratatele sale oratorice, amintim: De oratore libri tres (Trei cărți despre orator) – tratat
alcătuit în 55 î.e.n., dedicat fratele său lui Quintus, redactat ca dialog între Crassus și Marc
Antoniu; Partitiones oratoriae (Diviziunea părților artei elocinței) scris în 54 î.e.n., și
constituind un excelent manual de retorică în formă dialogală între Cicero-tatăl și fiul său
Marcus; Brutus, scris în 46 î.e.n., unde Cicero își proclamă idealurile sale de armonizare a
tuturor ideilor școlilor retorice, opunându-se sobrietății și simplității excesive caracteristice
curentului aticist; Orator, tratat în care Cicero își apără idealul său retoric moderat, și totodată
caracterizat printr-o formă de combinatorică ori eclectism asemănător opțiunilor sale
filosofice; De Inventione, mic manual de retorică scris în adolescență și ulterior nerecunoscut
de Cicero ca având valabilitate teoretică, inclusiv prin aceea că va fi fără doar și poate eclipsat
de următoarele tratate importante.

III. QUINTILIAN

Quintilian (35 – 100 e.n.) este alături de Cicero, deși la o sută de ani după acesta, unul din cei
mai cunoscuți oratori și autori latini. Tradiția social-instituțională a latinității se conservă și în
cazul acestuia, fiind atât profesor de retorică, cât și avocat. Dincolo de dimensiunea retorică
propriu-zisă, lucrarea lui Quintilian intitulată Institutio Oratoria este calificată drept primul
tratat sistematic de pedagogie și va constitui un punct de referință, în materie de teoria
retoricii, atât pentru retorica medievală, cât și pentru Renaștere. Continuitatea dintre
dimensiunea latină a aplicațiilor și teoriei retoricii, și lumea medievală este evidentă. Ea poate
fi văzută ca activabilă prin asumarea moștenirii culturale a bagajului filosofic greco-latin –
singura moștenire posibilă de altfel, și de care medievalitatea nu ar fi avut cum să nu țină cont
– suplimentar acutizată odată cu apariția creștinismului și creștinarea Imperiului Roman.

Institutio Oratoria, compusă din 12 părți, este în fapt singura operă extinsă a lui Quintilian
tratând problemele de retorică. Aceasta e completată retroactiv de un text anterior, intitulat De
Causis Corruptae Eloquentiae (Despre cauzele elocvenței corupte) și care, deși pierdut fiind,
e considerat a fi întruchipat o expunere preliminară, atacând problemele generale ale viitoarei
lucrări despre retorică. Alte două lucrări denumite Declamationes Majores și Declamationes
Minores i-au fost atribuite, pare-se în mod eronat, lui Quintilian. Interpretarea modernă asupra
acestora dezbate posibilitatea ca ele să fi fost scrise de un discipol al filosofului latin.

Institutio Oratoria abordează 1. teoria și practica retoricii, precum și 2. educația fundamentală

a oratorului și 3. dezvoltarea oratorului, reacreditând ideea relației vieții sociale, precum și a
educației socio-morale, cu retorica. Oratorul va deveni astfel subiect al societății, și
microcosm al prototipului individual-uman al latinității. Funcția socială a retoricii, care e de
altfel în deplin acord cu o înțelegere practică latină a disciplinei, dar și cu moștenirea teoretică
venită pe filieră elenistă, va fi însă contrabalansată de acreditarea treptată a ideii funcției
estetico-lingvistice a retoricii. În acest sens, teoretizarea operată de Quintilian a relaționării
11
Asianismul = tendință a literaturii elenistice către un stil înflorit, patetic, amplu ritmat și afectat.
(germ. Asianismus, engl. asianism)
 15

retoricii cu literatura va domina o medievalitate dispusă să sacrifice o bună parte din sensul
social al discursului în favoarea estetizării cuvântului.

RETORICA ÎN CULTURA MEDIEVALĂ

I. CULTURA MEDIEVALĂ

FILOSOFIA

În ceea ce privește dimensiunea filosofică a medievalității, trebuie dezbătute tendințele

cuprinse în ceea ce denumim filosofie scolastică, exemplificată inclusiv prin câteva observații
sumare asupra curentului nominalist cu funcție simbolică – vom considera – asupra perceperii
limbajului.

A. Scolastica este o noțiune derivată din limba latină (schola însemnând școală) și care
exprimă o direcție specifică de cercetare interdisciplinară, ca tendință de reunire a
problemelor filosofice cu cele teologice. În fapt, începând cu ceea ce am putea numi Evul
Mediu târziu (aprox. sec. XI-XV), scolastica va încerca să explice și să facă înțelese
fenomenele supranaturale ale revelației creștine cu ajutorul rațiunii umane, punând la lucru în
acest sens bagajul cultural filosofic al Antichității, mai cu seamă filosofia lui Aristotel. Acest
 16

curent filosofic aduce cu sine inclusiv un tipar cultural-pedagogic care va domina instituțiile
de învățământ religios și universitățile europene. Scopul fundamental al scolasticii era
alcătuirea unui sistem care să reunească filosofia greco-latină cu învățătura creștină.
Rezumativ, putem vedea în scolastică un deziderat combinatoriu fundamental de corelare de
domenii, timpuri și spații distincte. Acesta include următoarele apropieri:

1. filosofie – teologie (adică Aristotel și creștinism, sau explicarea fenomenelor supranaturale

ale creștinismului prin apel la rațiune și filosofie);

2. antichitate – medievalitate;

3. filosofie greacă – filosofie latină (reunite într-un sistem logic coerent).

Se cuvin, de asemenea, trasate câteva observații legate de dezideratul relaționării dintre o

dimensiune filosofică, activând un bagaj greco-latin al istoriei filosofiei, și una teologică,
activată prin diseminarea creștinismul în Europa, cu tot ceea ce presupunea acesta.

1a. Dimensiunea explicativă = scolasticii nu sunt interesați de dobândirea de cunoștințe noi ci

doar de explicarea cunoașterii antichității în lumina dogmei creștine, aceasta constituind
totodată diferența fundamentală față de Renaștere.

1b. Rațiunea ca mijloc și nu ca scop în sine = această idee pretinde, în fapt, e că nu ar exista
contradicții între rațiune, pe de o parte, și revelația creștină, pe de alta. Iar inevitabilitatea
identificării la un moment dat a unor asemenea contradicții, mai mici sau mai mari, e
soluționată prin ideea de eroare umană. Se afirmă așadar, că asemenea contradicții, în măsura
în care există, provin sau dintr-o folosire greșită a rațiunii sau datorită unei interpretări greșite
a dogmei.

1c. Prioritatea credinței înaintea explicației raționale (deci a teologiei înaintea filosofiei!) =
adică o formă de parti-pris care va domina orice confruntare filosofico-teologică.

În al treilea rând, trebuie formulate câteva idei legate de metodă, cu referire atât la
dimensiunea logică a scolasticii (Aristotel), cât și la o funcția socială a ei (dialogală) și care va
acutiza relația cu o dimensiune retorico-lingvistică.

a. Metoda preferată a scolasticilor consta în operarea cu vocabularul logic și filosofic al lui

Aristotel, atât în predarea învățăturilor, cât și în argumentare și dialog. Problemele aici
intervin prin folosirea de multe ori trunchiată sau chiar falsificată de către filosofii scolastici a
unei filosofii aristotelice care de abia odată cu Renașterea și post-Renașterea (raționalism,
Leibniz etc.) va fi coerent redescoperită și folosită metodologic.

b. Ideea de dialog public. Fiecare profesor al universităților medievale era obligat să susțină
de mai multe ori pe an o discuție pe o anumită temă în fața întregului corp profesoral și a
studenților și să răspundă întrebărilor critice privind învățăturile predate. În secolul al XIII-lea
aceste dispute au devenit mai flexibile, pentru ca un secol mai târziu să devină simple exerciții
retorico-stilistice, conținutul propriu-zis al temelor fiind din ce în ce mai pregnant sacrificat în
favoarea subtilităților și nuanțelor de construcție. Acest fapt, care a adus ulterior scolasticii
renumele negativ al unei pedanterii formalistice lipsite de conținut, reprezintă totuși expresia
mutației de la social la estetic – de care pomeneam anterior – și care devină teoretic posibilă
încă de la Quintilian.
 17

B. Nominalism = ca și curent de filosofie scolastică, nominalismul reprezintă o importanță

mutație filosofică în raport cu problema universaliilor. Ideea fundamentală este cea conform
căreia în natură nu există decât indivizi. Adică, am spune noi din perspectiva retoricii şi
limbajului, nu există decât cuvinte. Există numai lucruri ori entități particulare, ceea ce neagă
cumva existența formelor universale moștenite în filosofie de la Platon și Aristotel încolo.

RENAȘTEREA

Renașterea este denumirea curentului de înnoire socială și culturală care a apărut în lumea
europeană la sfârșitul Evului Mediu, având drept punct de origine Italia, și putând fi cumva
încadrată între secolele XV și XVI. Un atare proces de înnoire a fost caracterizat prin
revigorarea activă a interesului pentru cultura, filosofia și arta antichității clasice. Acestei
perioade îi corespund profunde transformări sociale, politice, economice, culturale și
religioase, care au marcat tranziția de la societatea medievală la societatea modernă.
Respectiva mutație socială a fost făcută posibilă prin destrămarea treptată a unui tipologii
sociale feudale proprie unei medievalitate dominată de o structură ierarhică rigidă, aflată sub
influența profundă a Bisericii Catolice.

Schimbarea de structură presupune investigarea a ceea ce s-a schimbat, dimpreună cu ceea ce

s-a conservat. Așadar, prima din cele două întrebări fundamentale este următoarea: dacă
Renașterea apare ca reacție la substanța și preocupările culturii medievale, atunci ce anume se
schimbă în raport cu vechea paradigmă? Identificăm, în sens larg, patru structuri diferite
supuse procesului de schimbare:

1. Structurile socio-politice = se pun bazele societății moderne (de pildă Machiavelli, 1469-
1527) ca precursor, prin studiul principatului civil, al statului modern. Apar statele-orașe
italiene, tradiție continuată apoi de Germania, Franța și Spania. Totodată, se vor pune bazele
diplomației moderne ceea ce reprezintă implicita asumare a dezideratul evitării stării de
conflict.

2. Structurile religioase = estomparea influenței Bisericii Catolice în epocă, cu tot ceea ce

presupune ea: problema artei, orientarea către știință făcută posibilă prin diminuarea
controlului dogmatic al descoperirilor științifice etc.

3. Structurile economice = trecerea de la o economie agrară la lenta construcție cvasi-

industrială care funcționează inclusiv ca anticipație a exploziei industriale din secolele XVIII-
XIX. Aceasta e făcută posibilă și prin orientarea către o dimensiune de acumulare științifică
(astronomie: Copernic, Kepler, Galilei; tiparul lui Guttenberg la 1440 etc.).

4. Structurile cultural-artistice = formularea ipotezei antropocentriste: lumea văzută ca

expresie a individului. Așadar, asumarea direcției ascendente de la om la lume și nu invers,
ceea ce presupune inclusiv explozia unei dimensiuni individuale de creație ținută sub control
dogmatic în medievalitate. Totodată, o asemenea direcție explică și revitalizarea clasicismului
greco-roman, care se reîntoarce asupra Renașterii ca o confirmare a supremației individului.

II. RETORICA MEDIEVALĂ ȘI POST-MEDIEVALĂ

 18

Există un minim de trăsături fundamentale ale retoricii medievale, iar ele pot fi retrasate atât
ca metodă, cât și ca semnificație socială. În primul rând, schimbarea operată la nivelul
aranjamentului care devine tripartit, format din trei părți distincte: teză – antiteză – sinteză. În
al doilea rând, există o pregnanță instituțională și educațională pe care retorica o dobândește
în școlile și universitățile medievale. În fine, stilistic vorbind retorica se reorientează pe
problema ornamentării, și a legăturii implicite dintre conținut și formă/stil, proporție de care și
retorica latină era în mod fundamental preocupată (vezi cazul conceptului ciceronian de
ornata oratio).

Care sunt urmările mai largi ale unor asemenea trăsături și cum se schimbă logica retoricii
medievale și post-medievale pentru a include noi preocupări legate de relația dintre social și
estetic? Avem aici în vedere problema educațională, apoi cea general estetică și apoi stilistică,
și, în cele din urmă, moartea retoricii.

1. FUNCȚIA INSTITUȚIONAL-PEDAGOGICĂ A RETORICII

În Evul Mediu, retoricii i se atașează înainte de toate o dimensiune pedagogică, chiar dacă în
bună măsură subordonată coordonatelor prioritare ecleziastice. În organizarea disciplinelor
studiate în învățământul medieval, disciplina retoricii e inclusă în ceea ce numim Septennium.
Anume cele şapte arte (cuvântul artă luat aici într-un sens disciplinar, evident diferit atât de
techne-ul grecilor, cât și de accepțiunea modern-contemporană asupra artei) cuprinse în
Septennium sunt împărţite în două grupe distincte: Trivium, grupând gramatica, logica şi
retorica, şi Quadrivium, care include muzica, aritmetica, geometria şi astronomia (mai târziu
se va adăuga şi medicina). O deosebit de interesant precizare vizează neincluderea teologiei în
cadrul celor șapte arte/discipline fundamentale de studiu. Alte două observații se cuvin
menționate. Întâi, posibilitatea de a enunța o distincție de metodologie ca stând la baza
separației dintre Trivium și Quadrivium. Căci în timp ce cele patru arte „științifice” din
Quadrivium sunt discipline particulare cu obiecte de studiu bine precizate, rotunde, celelalte
trei reprezintă obiecte generale de studiu, chiar dacă și ele lucrează cu aparate conceptuale și
metode coerent trasabile. Logica reprezintă disciplina gândirii, gramatica e știința exprimării
coerente lingvistic a gândirii, iar retorica în chip de știință a persuasiunii va depinde de
primele două prin aceea că le utilizează metodele de gândire și formulare propozițională
înăuntrul unei limbi. Toate trei sunt însă științe mai generale, de care vor depinde în bună
măsură celelalte științe particulare. În al doilea rând, chiar dinamica din interiorul Trivium-
ului e interesantă. În acest sens, putem menționa dificultățile de integrare ale disciplinei
retoricii care o bună bucată de timp va face mai curând o figură ștearsă, găsindu-și o activare
autentică ceva mai târziu, odată cu tratatele de artă poetică ale Renaşterii. Ei i se va prefera
un timp gramatica, precum şi logica, mai ales datorită impactului filosofiei și logicii
aristotelice în cultura medievală europeană.

2. ESTETIZAREA CUVÂNTULUI

Am văzut deja interpretarea lui Tacit din Dialog despre oratori, (aprox. 81 e.n.) cu referire la
slăbirea interesului latinilor pentru retorică. Reluând explicația vom spune că de la un moment
dat încolo, dezbaterea politică nu şi-a mai avut locul în viaţa statului. Cu alte cuvinte rolul
civic și democratic al retoricii (de la sofiști citire, prin lumea latină) odată satisfăcut, retoricii i
se vor căuta alte funcții. Ceea ce presupune o mutație a conceperii cuvântului, care nu va mai
definit drept instrument al persuasiunii și puterii corespunzătoare unei forme de control prin
 19

persuasiune, ci mai curând își va activa o funcţie estetică și literară. Din acest punct de vedere,
e dătător de măsură faptul recunoscut că, în Evul Mediu, Aristotel va fi de mai repede
cunoscut pentru Poetica sa, decât pentru studiul său fundamental de retorică.

În al doilea rând, se remarcă cu ușurință că, înaintea contactului lumii latine cu creștinismul,
scriitorii latini se străduiau să reconcilieze retorica şi poetica, acest lucru fiind valabil cu
deosebire pentru Ovidiu, Horaţiu şi Plutarh. O asemenea dispoziție va fi cumva întărită de
către Quintilian prin intermediul reflecției sale – deja menționată – asupra relației retoricii cu
literatura, așadar cu funcția estetică a cuvântului. Retorica va deveni treptat vehicul al
cuvântului scris în accepțiunea sa persuasiunii prin activarea stilului frumos.

Ulterior, însă, în lumea contemporană, odată satisfăcută dimensiunea creativ-artistică a

Renașterii și a curentelor artistice, ne reîntoarcem la aplicația socială a retoricii. Putem
observa, așadar, o anumită ciclicitate a aplicațiilor retorice în funcție de necesitățile epocilor:
de la societate, la artă și înapoi la societate.

3. PROBLEMA STILULUI

Prin problematica estetizării cuvântului, ajungem la chestiunea stilului, precum şi la relaţia de

transfer de la sensul clasic al conţinutului argumentării la elocuţia prin stil. Sfârșitul
medievalității experimentează așadar renunțarea la argumentarea propriu-zisă prin conținut,
repunând accentele retoricii pe stil. În acest sens, numeroase tratate de secol XVI, scrise în
tradiție poetică aristotelică, vor alege să neglijeze nucleul argumentativ în favoarea artei
poetice (Sebillet, Peletier, Ronsard12). O altă caracteristică a retoricii ieșirii din medievalitate,
ca și consecință a limitării funcției riguros argumentative, o constituie reducția la două
dimensiuni fundamentale ale discursului, și anume elocuția și acțiunea. Există astfel tratate
(ca în cazul tratatelor lui Fouquelin și Pierre Fabri13) în care funcționalitatea tehnicii retorice e
divizată în două părți fundamentale: elocuția și pronunțarea. Corelând o asemenea reducție
celor cinci canoane ale retoricii deja discutate, vom observa cu ușurință că ceea ce se petrece
este de fapt o scoatere în afara regulilor jocului retoric a primelor canoane fundamentale
(invenție și aranjament – care sunt și cele mai importante din perspectiva rigorii
argumentative). În acest sens, retorica medievală, supusă procesului de estetizare menționat,
își va definitiva construcția de discurs abordând direct problema stilului și a execuției (anume
regulile trei și cinci din perspectiva retoricii clasice). Stilul sclipitor și forma frumoasă a
execuției vor reprezenta noile reguli de construcție retorică și funcționalitate a construcției,
acutizând cumva problema eleganței literare (cazul lui Baltasar Gracian și a lucrării sale Art
et figures de l’esprit14). Pe de altă parte, există și o legătură a priorității stilului cu pedagogia
post-medievală, iar principalii purtători ai acesteia sunt școlile iezuite. Cumva însă, tratatele
iezuiților devin mai semnificative și mai complete față de tratatele Renașterii printr-o
integrare mai coerentă a lui Aristotel (vezi Rene Bary, La Rhétorique française, 1653, și
Bernard Lamy, La Rhétorique ou l’art a parler, 1675)15. Preocupați în mod consistent de
pedagogie, iezuiții vor construi modele de compoziție literară extrem de influente cel puțin
pentru două sute de ani.

12
Vezi Robrieux, op. cit.
13
Ibid.
14
Ibid.
15
Ibid.
 20

4. MOARTEA RETORICII

Secolele XVI-XVII pot fi identificate în mare ca și context de dispariție a retoricii în sens

clasic. Întrebările adresate vor viza funcția ei filosofică largă și nu neapărat dimensiunile ei
particulare. În acest sens, deși retorica își va conserva mai mult au mai puțin locul și
aplicațiile ei în structurile educaționale de învățământ, apariția unor interpretări ale
disfuncționalității ei în gândirea filosofică va fi inevitabilă. Dar ce anume se întâmplă în așa
fel încât să justifice dispariția unui anumit stil de a teoretiza și face retorică? Există aici două
răspunsuri distincte, deși conexe: 1. ruperea cu tradiția aristotelică; 2. separarea retoricii, ca
simplă tehnică de decorațiune cu valoare mai degrabă literară, atât de filosofie, cât și de
științe.16

Anticipația cele două trăsături la Petrus Ramus anunță ceea ce în secolul XVII va deveni era
științifică, context care va semna în bună măsură actul de deces al retoricii de până atunci.
Odată cu Rene Descartes (Discurs asupra metodei) retorica va fi retrogradată la nivel de non-
artă inutilă din perspectiva cunoașterii autentice, reconfirmând cumva presupunerile
platoniciene. Așadar, retorica va fi profund amendată de către filosofia raționalistă în virtutea
ideii că pică orice test al căutării autentice a adevărului. Mai mult, din motive cel puțin
asemănătoare, chiar dacă simetrice cumva și căutând obiecția pe partea cealaltă a relației
rațiune-experiență, și empirismul anglo-saxon (John Locke, de pildă) își va aroga aceleași
prerogative disprețuitoare, făcând din retorică un obiect al minciunii și falsificării, o tehnică
de persuasiune artificială, menită să eludeze și să falsifice drumul spiritului individului către
înțelegerea și valorificarea experienței.

O atare înțelegere a necesității de a amenda retorica, atât de pe partea rațională, cât și din
perspectiva experienței și sensibilității individului, nu va rămâne fără reverberații viitoare.
Astfel, la nivel de consecințe ale acestui mod de a vedea lucrurile, și în secolele viitoare se vor
găsi concepții referitoare la falsitatea retoricii, de la enciclopedism la pozitivism, chiar dacă
bineînțeles cu excepțiile de rigoare. În plus, denunțarea sistematică și metodologică a retoricii
ca disciplină de cunoaștere va apăsa și asupra funcției educative, ceea ce va duce, la finele
secolului XIX, la dispariția ei din învățământul public.

16
Vezi, de pildă, cele două trăsături anticipate încă din secolul XVI, odată cu umanistul francez Petrus
Ramus.
 21

RETORICA ÎN LUMEA CONTEMPORANĂ

I. NOȚIUNI DE RETORICĂ CONTEMPORANĂ

La sfârșitul secolului XX, putem vorbi de existența unui curent de reabilitare a studiului
retoricii în două direcții fundamentale: 1. una instituțional-academică (departamente de
retorică și limbaj) și 2. cealaltă profesional-organizațională (înființarea de organizații
naționale și internaționale). Care este motivul acestei turnuri care inversează o direcție venită,
din secolul XVII încolo, odată cu moartea retoricii? Răspunsul stă, poate, în revitalizarea
importanței acordate limbii și persuasiunii într-o societate din ce în ce mai mediatizată.
Mediatizarea secolelor XX-XXI presupune punerea accentului pe retorica cu funcție socială și
politică, dimpreună cu toate consecințele acesteia. Retorica ajunge să capete o dimensiune din
ce în ce mai pregnantă în viața indivizilor prin: 1. publicitate; 2. mass-media (a. fotografie, b.
telegraf, c. radio și d. televiziune).

Care e principala consecință a acestei noi direcții de relație retorică-societate? Faptul că recent
termenul de retorică începe să fie aplicat în sfere extra-lingvistice. Așadar, din ce în ce mai
mult retorica devine dintr-o tehnică a limbajului o tehnică de discurs. Sensul retoricii non-
lingvistice este de a analiza impactul persuasiv al comunicării non-verbale. De pildă în ceea
ce privește retorica vizuală a reclamelor (o reclamă la Coca-Cola care înfățișează tineri veseli
și dinamici, presupune o relație de cauzalitate între consumarea produsului și sănătate,
fericire, poftă de viață etc. – indiferent de realitate!). Dar ce este, de fapt, retorica vizuală?

Nu este întâmplător ca, într-o societate a imagisticii, funcția retoricii să cunoască o extensie
spre a îngloba și explica noul conținut socio-cultural al realității. În acest sens, retorica vizuală
 22

– ca domeniu de studiu relativ nou și care ține cont de noi coordonate ale unei noi societăți
care trebuie să-și asume și o nouă formă de persuasiune – se va preocupa de maniera de
comunicare la nivelul imaginilor. Există două observații importante referitoare la obiectul ei
de studiu. În primul rând, vom consemna faptul că retorica vizuală va pune accentul pe
expresii senzoriale cu înțeles socio-cultural. În al doilea rând, trebuie spus că acest mecanism
este cumva lipsit de înțeles și funcționalitate estetice. El vine chiar în opoziție cu o
dimensiune estetică a artelor vizuale și de design, de pildă. Funcția retoricii vizuale e
comunicațional-socială și nu valorică. Acesta nu înseamnă că ea refuză logica care spune că
mesajul vizual care e plăcut din punct de vedere estetic are șanse mai mari de a convinge și a
fi acceptat ca atare. Doar că sensul din spatele mesajului vizual nu e valoric la nivel pur
estetic, ci preocupat de comunicare (prin imagini, simboluri, artefacte etc.)

În ceea ce privește organizarea canonică a retoricii vizuale ea reprezintă, cu modificările

necesare, o formă de continuitate față de cele cinci canoane ale retoricii clasice. Cu toate
acestea, regulile vor fi aici șase la număr: aranjament, evidențiere, claritate, concizie, ton și
ethos. Funcțiile lor sunt următoarele: 1. Aranjament – organizarea în elemente structurale
vizuale; 2. Evidențiere – scoaterea în evidență de elemente la nivel de formă, culoare etc.; 3.
Claritate – ușurința decodării și înțelegerii mesajului; 4. Concizie – corelația dintre precizia
abordării și situația particulară la care se referă; 5. Ton – atitudinea
creatorului/constructorului/emițătorului față de respectivul subiect abordat; 6. Ethos –
câștigarea încrederii receptorului.

II. CELE DOUĂ STILURI

Enunțăm aici pe scurt două stiluri distincte de retorică contemporană, ambele plecând de la
intenții de recuperare a vechilor structuri retorice. Avem în vedere poziția neo-aristotelică și
cea neo-sofistică. Tiparul influențelor cultural-filosofice e semnificativ aici, în măsura în care
discrepanța dintre acestea emulează controversa Antichității la nivelul relaționării sofiști
versus Aristotel. Pe scurt, în timp ce neo-aristotelienii văd în retorică o utilitate fundamentală
de studiu politic, susținătorii poziției neo-sofistice etalează pretenția extinderii obiectului
retoricii la extra-politic, așadar la structurile mai largi, cumva nelimitate, ale comunicării și
existenței sociale. Michael Leff caracterizează această controversă ca opunând o viziune
retorică a „lucrului conținut” interpretării referitoare la cel ce conține, la „conținător”.
Așadar, întrebarea e dacă retorica ar fi conținut sau conținător? E ea metodă într-o lume
specifică (politică, de pildă) sau însăși specificitatea lumii? Consecințe celor două poziții sunt
limpezi: neo-aristotelienii vor ignora, prin operarea reducției la politică, diverse aplicații mai
largi ale retoricii, în timp ce ceilalți, prin operarea extensiei la întreaga structură socială, vor
pune în pericol chiar coerența obiectului retoricii.

III. LĂRGIREA OBIECTULUI RETORICII

Una dintre preocupările din cercetarea retorică a ultimului secol a vizat posibilitatea extinderii
obiectului disciplinei dincolo de cercetarea structurilor clasice de limbaj, scris sau vorbit. În
acest sens, atât Kenneth Burke, cât și James Boyd White propun câte o interpretare lărgită a
obiectului și sensului funcționalității retoricii, intuind necesitatea de a face față corelației
dintre metamorfoza lumii sociale ca atare și o nouă înțelegere a valorii retoricii în aceasta.
Într-un sens, propunerile acestora sunt simbolic analoage propunerii sofistice de a scoate
obiectul retoric de sub presiunea limitării la sfera discursului politic.
 23

1. Preocuparea fundamentală a lui Kenneth Burke are în vedere puterea socială și politică a
simbolurilor, precum și o cercetare a sensului și a folosinței limbajului la nivel de
conflictualitate socio-politică. Unul din conceptele sale fundamentale, anume cel la
identificării, face posibilă comunicarea socială între indivizi cu interese simbolice
asemănătoare sau, în orice caz, comensurabile. Stările conflictuale vor deveni soluționabile la
nivel de dinamică socio-comunitară prin ideea apartenenței de grup.

2. În ceea ce privește propunerea de extensie operată de James Boyd White, domeniul retoricii
va purta emblema unei experiențe sociale, în care mecanismul central va fi reprezentat de ceea
ce putem numi retorică constitutivă. Avem aici în vedere, formarea comunitară, socială,
umană și culturală prin tehnici de limbaj și persuasiune. Relația, problematizată de către
White, dintre comunitate/cultură/individ și limbaj va presupune o formă de ambivalență de
funcționare, și de influențare reciprocă. Datorită unei asemenea relaționări, putem chiar
postula o formă de indivizibilitate între orice formă de locuțiune verbală a individului în
societate, și valoarea sa retorică implicită.