Psihoterapia - Negrescu

MIHAELA NEGRESCU
PRINCIPALELE ORIENTĂRI
ÎN PSIHOTERAPIE
1
Mihaela NEGRESCU
2
Principalele orientări în psihoterapie
MIHAELA NEGRESCU
PRINCIPALELE ORIENTĂRI
ÎN PSIHOTERAPIE
Editura Academiei Naţionale de Informaţii „Mihai Viteazul”

Bucureşti, 2013
3
Mihaela NEGRESCU
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

NEGRESCU, MIHAELA
Principalele orientări în psihoterapie / Mihaela NEGRESCU,
– Bucureşti: Editura Academiei Naţionale de Informaţii „Mihai
Viteazul”, 2014.
Bibliogr.
ISBN 978-606-532-085-7
616.89
COLECTIVUL DE REDACŢIE
Redactor-şef: George IANCU
Tehnoredactor: Lucian COROI
Coperta: Lucian COROI
Bun de tipar: ianuarie 2014. Apărut: 2014
Tipărit sub comanda nr. 1899791/24.01.2014
Editura Academiei Naţionale de
© Informaţii „Mihai Viteazul”
Bucureşti, 2013
Telefon: 021 4106550/1215 sau 1186
Fax: 0213104714
ISBN 978-606-532-085-7
4
CUPRINS
I. Psihoterapia: definire, obiective şi orientări …… 7

II. Alianţă şi comunicare terapeutică………………... 31
III. Orientarea psihodinamică în psihoterapie.
Psihanaliza şi abordările postfreudiene – Adleriană şi
Junghiană………………………………………………….. 59
IV Orientarea experienţială în psihoterapie. Terapia
bazată pe client (Carl Rogers), Gestalt-terapia
(Frederik Perls), Analiza tranzacţională (Eric Berne) şi
Psihodrama clasică (Jacob Levi Moreno)……………… 89
V. Orientarea comportamentală şi cognitiv-
comportamentală în psihoterapie. Terapia raţional-
emotivă (Albert Ellis), Psihoterapia prin inhibiţie
reciprocă (Joseph Wolpe), Terapia Modelată (Albert
Bandura), Psihoterapia cognitiv-comportamentală
(Aaron Temkin Beck…etc.), PNL (Richard Bandler şi
John Grinder)……………………………………………… 136
VI Psihoterapia şi hipnoterapia ericksoniană
(Milton Erickson).……………………………………........ 205
VII. Tehnicile de relaxare şi hipnoză. Eficienţa
acestora în procesul psihoterapeutic…………………… 239
5
Mihaela NEGRESCU
6
CAPITOLUL I
PSIHOTERAPIA: DEFINIRE,
OBIECTIVE ŞI ORIENTĂRI
7
Mihaela NEGRESCU
CUPRINS
I.1. Delimitări conceptuale: dezvoltare personală,

consiliere, coaching, mentoring, psihoterapie
I.2. Obiectivele psihoterapiei
I.3. Principalele orientări în psihoterapie
8
I.1. Delimitări conceptuale: dezvoltare

personală, consiliere, coaching, mentoring,
psihoterapie
DEZVOLTAREA PERSONALĂ este o intervenţie

psihologică care are ca obiectiv facilitarea autocunoaşterii
fiecărui participant şi îmbunătăţirea, optimizarea
persoanelor sub cele mai diverse aspecte (dezvoltarea
de deprinderi, abilităţi) utilizând diferite tehnici specifice
psihoterapiei sau oricăror altor domenii ale psihologiei.
Dezvoltarea personală se face atât individual, cât
şi în grup, aşa cum se practică de altfel de cele mai
multe ori. Avantajele procesului de dezvoltare personală
în cadrul unui grup format din 8-12 persoane sunt:
 fiecare participant beneficiază de feedback-uri
asupra modului în care este perceput de ceilalţi, dar şi
de soluţii, pe care le poate trece mai apoi prin propriile
filtre pentru a vedea dacă i se potrivesc sau nu;
 dinamica de grup stimulează creativitatea şi
procesele de conştientizare, ca prim pas în direcţia
optimizării personale;
 sentimentul de apartenenţă la un grup în care
te poţi confesa şi în care eşti acceptat creează premise
favorabile creşterii încrederii în forţele proprii (de aceea
grupul trebuie să fie coeziv);
 faptul că eşti nevoit să vorbeşti despre tine în
faţa unui grup, ba mai mult, eşti pus în situaţii din cele mai
diverse, dictate de dinamica tipurilor de exerciţii îl ajută pe
fiecare participant să devină mai sociabil, comunicativ şi îl
ajută să-şi depăşească o serie de blocaje;
 pentru că participanţii întâlnesc persoane
cu probleme similare lor, uneori mai grave,
conştientizează prin comparaţie adevărata dimensiune
9
Mihaela NEGRESCU
a problemelor cu care se confruntă. Mai mult decât
atât, ei ascultă şi modul în care alţii au depăşit sau nu
aceste obstacole, declanşându-se un proces
inconştient de căutare de soluţii;
 subiecţii îşi măresc experienţa de viaţă prin
faptul că au acces nemediat la poveştile altora de viaţă
(şi ocaziile în care putem cunoaşte atâtea amănunte
din viaţa interioară a cuiva şi putem trece de masca
socială sunt destul de rare);
 raportul timp-eficienţă.
De altfel şi Irina Holdevici 1 sublinia că Rogers,
atunci când a extins terapia individuală la cea de grup
a avut în vedere următoarele fenomene: aprecia că
experienţa în grup poate conduce la modificări
permanente în structura personalităţii individului; se
stimulează confruntările autentice între participanţi iar
în centrul interesului se află conştientizarea,
exprimarea şi acceptarea propriilor sentimente de către
fiecare membru al grupului.
Dezvoltarea personală individuală prezintă
avantajele că terapeutul se centrează doar pe
problemele unui singur individ şi le poate aprofunda,
ajungându-se la aspecte mai subtile ce ţin de dinamica
psihică a clientului.
Dezvoltarea personală preia tehnici din
psihoterapie, fără a se bloca sau limita la o orientare şi
de aceea este o intervenţie eclectică. Ea se adresează
indivizilor normali, care vor să se cunoască mai bine
sau să-şi optimizeze performanţele. Este utilă şi în
Holdevici, Irina, Elemente de psihoterapie, Editura All, Bucureşti,

1
1998, p. 79.
10
profilaxia bolilor, dezvoltând deprinderi sănătoase de
gândire şi de comportament.
Etapele dezvoltării personale sunt:
autocunoaşterea şi optimizarea personală. Nu ne
putem corecta minusurile dacă nu suntem mai întâi
conştienţi pe deplin de ele, dacă nu le acceptăm mai
întâi. Pe de altă parte, nimeni nu ne poate impune să
creştem, să ne dezvoltăm, dacă intrinsec nu ne dorim
asta. Iar această dorinţă se naşte tot din procesul de
autocunoaştere, în care pas cu pas aflăm mai multe
despre noi, despre defectele şi despre punctele
noastre forte, dar şi despre cum aceste defecte pot
deveni resurse dacă le utilizăm cât, cum şi când
trebuie. Trebuie să ne clarificăm mai întâi cine suntem,
ce ne dorim, încotro ne îndreptăm, care sunt nevoile
noastre, care sunt valorile după care ne ghidăm, care
sunt filtrele prin care interpretăm realitatea şi abia mai
apoi ne vom stabili obiectivele clare, pe termen scurt,
mediu şi lung care să ne reprezinte şi care, odată
atinse să ne facă să ne simţim realizaţi, fericiţi.
În procesul de dezvoltare personală vom
identifica pattern-uri disfuncţionale de gândire sau
comportament şi vom înţelege cauzele care au generat
eşecurile. Treptat, apoi, vom începe să ne întrezărim
propriul sens al vieţii – adevăr care nu se poate dărui,
ci fiecare trebuie să îl descopere, să îl găsească în
sine, prin autoexplorare. Pare simplu la prima vedere,
însă foarte mulţi aleargă mai degrabă după deziderate
sociale, utilizându-şi timpul ineficient, pentru atingerea
unor obiective care nu îi reprezintă.
Mai mult decât atât, nu există reţete de succes
general valabile. Fiecare are propriile dorinţe, aspiraţii,
idealuri, dar şi propriile căi de a le atinge. Un defect
11
Mihaela NEGRESCU
bine gestionat poate deveni un atu. De aceea, pentru a
stimula un individ să se dezvolte, trebuie mai întâi să-i
înţelegem modul de a funcţiona. Parcurgând drumul
dezvoltării fiecare devine capabil să-şi asume atât
eşecurile, cât şi realizările. Succesul depinde în mare
măsură de noi (loc de control intern). Pentru a deveni
oameni de succes suntem unicii care putem face ceva
concret. Trebuie însă, să avem curajul de a accepta că
suntem unicii responsabili de ceea ce suntem şi vom fi,
renunţând să mai dăm vina pe alţii sau să ne
victimizăm, automanipulându-ne subtil. Suntem rodul
alegerilor noastre, bune sau rele, conştiente sau
inconştiente. Dezvoltarea personală poate avea ca
obiectiv formarea sau restructurarea gândirii, astfel
încât clientul să-şi contureze percepţia unui loc de
control intern (fiind o percepţie învăţată, deci
modificabilă), înţelegând prin acest concept o
expectanţă generalizată (Rotter, 1990)2 cu privire la
posibilitatea de a atinge obiectivele şi ţelurile dorite sau
în ce măsură individul atribuie comportamentului său o
cauză internă sau externă.
Dezvoltarea personală aduce beneficii oricărei
persoane, cu atât mai mult viitorilor psihoterapeuţi. „Nu
putem promova creşterea sau dezvoltarea în clienţii
noşti, dacă nu reuşim să facem asta, mai întâi în noi
înşine”. (Mitrofan, Iolanda, 2008, p.92) 3.
Durata unui proces de dezvoltare personală se
întinde pe 6 luni-1an, totalizând 150-250 ore, dozate fie
2
Rotter, J. B., Internal versus external control of reinforcement: A
case history of a variable. American Psychologist, 45, 489-
493,1990.
3
Mitrofan, Iolanda, Introducere în psihoterapie, Editura Credis,
Bucureşti, 2008.
12
săptămânal (într-o şedinţă de 4 ore), fie în module
intensive lunare.
CONSILIEREA PSIHOLOGICĂ reprezintă
ansamblul acţiunilor pe care consilierul le întreprinde în
scopul de a-l ajuta pe client să se angajeze în activităţile
care îl vor conduce la rezolvarea problemelor.
Consilierea constă în aplicare unor tehnici (cele mai
multe preluate din psihoterapie), fundamentate teoretic
(în câmpul ştiinţelor comportamentului), într-un anumit
cadru, vizând susţinerea clientului în procesul decizional
şi învăţarea modalităţilor de rezolvare de probleme care
privesc diverse segmente ale vieţii familiale, sociale,
profesionale.
În vorbirea curentă termenii de consiliere şi
psihoterapie se confundă adesea, asta pentru că nici
literatura de specialitate nu face o distincţie foarte clară
între cele două, ele rămânând interconectate, fluide.
Pentru consilieri, modelatori, traineri, coach-i,
beneficiarii intervenţiei se numesc clienţi, iar pentru
psihoterapeuţi se numesc pacienţi. Nu este greşit ca şi
psihoterapeuţii să se refere la beneficiarii serviciului
oferit de ei ca şi clienţi, aşa cum o făcea Carl Rogers,
părintele psihoterapiei nondirective.
Din această referire se desprinde şi o nuanţă ce
ţine de severitatea tulburării sau a problemei.
Consilierea este indicată în cazul unor tulburări minore,
se adresează indivizilor care se confruntă cu probleme
diverse de viată sau cu un dezechilibru uşor.
Psihoterapia este o intervenţie utilă mai ales în
afecţiuni mai importante, de tipul nevrozelor,
psihopatiilor sau chiar al psihozelor (doar ca suport, pe
lângă tratamentul absolut necesar psihiatric
medicamentos, fără de care rezultatele sunt
nesemnificative).
13
Mihaela NEGRESCU
Consilierea este recomandată şi în probleme
cognitive care pot fi rezolvate prin luarea unor decizii în
concordanţă cu nevoile, valorile şi motivele personale.
Ea se adresează structurii de suprafaţă a personalităţii,
mai accesibile şi mai uşor controlabile.
Scopul consilierii este folosirea mai eficientă a
resurselor personale, iar obiectivul psihoterapiei poate
fi şi unul mai amplu, de tipul restructurarea
personalităţii.
Metodele şi tehnicile psihoterapiei şi consilierii
sunt comune în cea mai mare parte. Unii autori afirmă
că persoanele normale care doresc să funcţioneze mai
eficient trebuie să beneficieze de consiliere, iar cei care
prezintă simptome sau comportamente disfuncţionale
de psihoterapie, însă termenul de normal nu este cel
mai potrivit pentru că şi psihoterapia se adresează
persoanelor fără patologii severe, cu trăsături de
personalitate în aria normalităţii.
Durata procesului de consiliere este de
aproximativ 6-10 întâlniri, cu şedinţe care durează între
30 şi 90 de minute.
COACHING-ul este un parteneriat între două
persoane (între un coach, trainer, instructor, terapeut şi
client) construit cu scopul de a obţine performanţă.
Ceea ce este interesant este că coachingul presupune
nu doar acţiunea unei persoane asupra alteia, nici
măcar simpla lor interacţiune, ci co-acţiunea, adică o
acţiune în care actorii se stimulează reciproc, îşi
intersectează punctele de vedere, evoluează împreună
spre înţelegerea cât mai detaliată a situaţiei şi spre
eliberarea, generarea condiţiilor de succes personal şi
profesional, prin activarea şi potenţarea resurselor de
care dispune clientul. Presupune o relaţie profesională
unică, menită să ajute clientul să stabilească şi să
14
atingă obiective care sunt cu adevărat definitorii şi pline
de sens pentru el şi pentru care este cu adevărat
motivat. Implicând clientul într-un proces viu de
explorare, descoperire şi dezvoltare personală, de
stabilire a scopurilor şi de implementare a unui plan de
acţiune specific, concret, urmat de un feedback
adecvat, coaching-ul conduce în timp la obţinerea unor
rezultate extraordinare. Coaching-ul presupune o
interacţiune de mare impact. Un coach este nevoit să
influenţeze modul de a gândi a managerilor cu care
lucrează şi să-i sprijine în a vedea şi analiza cât mai
multe opţiuni înainte de a lua o decizie majoră, într-o
situaţie complexă. Coachingu-ul este un proces care
cere angajare, empatie, onestitate, diplomaţie şi o bună
cunoaştere a naturii umane. Nu în ultimul rând este util
să studiem contextul, pentru a-i facilita clientului să-şi
privească problema şi experienţa într-o nouă lumină,
dintr-o nouă perspectivă. Nu este necesar să fim
experţi în domeniul clientului pentru a face asta. De
altfel, un bun coach dă pe de o parte sfaturi, însă, pe
de altă parte ştie să pună întrebările potrivite, care să-i
declanşeze clientului iluminările.
Coaching-ul foloseşte metode şi tehnici preluate
din psihoterapie, indiferent de orientare fiind o
intervenţie eclectică. Coaching-ul se adresează atât
indivizilor, cât şi organizaţiilor.
Deşi, ca şi psihoterapia, coaching-ul poate fi
(spunem poate fi, pentru că, aşa cum am arătat mai
sus, coaching-ul se poate adresa, în egală măsură şi
organizaţiilor aşa cum psihoterapia poate fi şi una de
grup) un demers individual şi centrat pe client, el se
adresează persoanelor normale care vor să îşi
optimizeze performanţele. Dacă psihoterapia vizează
tranziţia de la o stare disfuncţională la o stare
15
Mihaela NEGRESCU
funcţională, coaching-ul îşi propune tranziţia de la o
stare funcţională la una optimă. Ca şi psihoterapia,
coachingul poate utiliza tehnici de explorare a
inconştientului, în ideea de a elibera, debloca resursele
necesare optimizării. Coaching-ul preia orice tehnică
din psihoterapie, indiferent de orientare, atâta timp cât
serveşte obiectivului demersului.
Coaching-ul se aseamănă cu consilierea prin
aceea că este orientat către rezultate cuantificabile,
concrete, pornind de la triada viziune – misiune –
valori. Diferenţa majoră dintre coaching şi consultanţă
rezidă în faptul că cel care este în postura de coach nu
oferă expertiză şi nici sfaturi. Un coach veritabil
porneşte de la presupoziţia – specifică psihologiei
umaniste şi preluată ca şi principiu de Milton Erickson
în abordarea sa – conform căreia clientul are toate
resursele necesare schimbării, inclusiv abilitatea de a
descoperi şi de a utiliza aceste resurse. Scopul
demersului de coaching va fi deci de a-l pune pe client
în ipostaza de a-şi redescoperi resursele şi a le utiliza
optim în virtutea îndeplinirii obiectivelor stabilite.
Porneşte de la principiul, conform căruia suntem ceea
ce facem în mod repetat. Performanţa este văzută mai
degrabă ca o deprindere, un obicei. Coaching-ul pune
accent pe deprinderi, căutând să le formeze şi cizeleze
pe cele care aduc beneficii clienţilor şi să le
destructureze pe cele negative. „Pentru că ele sunt
constante, bazate adesea pe pattern-uri inconştiente
ajung să ne definească şi să producă eficienţă sau
ineficienţă” 4.
4
Covey, Stephen, The seven habits of highly effective people,
Franklin Covey Co., 2002, p. 22.
16
Durata unui proces de coaching este de 10-30
întâlniri (a câte 45-70 minute fiecare) dacă este vorba
de un demers individual sau se poate întinde pe o
perioadă de câteva luni, dacă este vorba de un demers
de analiză şi intervenţie la nivel organizaţional.
Dacă coaching-ul îşi propune ca şi obiectiv să
inspire, să motiveze, MENTORING-UL are ca principal
scop să instruiască prin exemplu personal. Coach-ul se
apropie de rol de un terapeut (deşi trebuie să cunoască
domeniul, nu trebuie să fie un expert în respectiva arie.
Poţi face coaching cu un tenisman, fără să fi făcut tenis
de performanţă), pe când mentor nu poate fi decât un
profesionist, un practicant al respectivei profesii, cu
performanţe superioare mediei în domeniu. Un mentor
trebuie să fie matur, experimentat în domeniu şi să
aibă abilităţi pedagogice, astfel încât, să-şi instruiască
învăţăcelul şi să-l ghideze în acţiunile sale. Trebuie să-l
înveţe metode, tehnici, să-l ajute să se adapteze la
activitate, să înveţe şi să interiorizeze valorile
respectivei echipe sau organizaţii. Un mentor poate da
sfaturi din experienţa sa, poate povesti învăţăcelului ce
au făcut alţii în situaţii similare şi se preocupă activ să-i
formeze respectivele abilităţi. Majoritatea marilor
companii (GE, Motorola la început) şi-au stabilit
programe de mentorat, pentru a grăbi adaptarea noilor
angajaţi şi a facilita performanţa mai rapid. Coach-ul
poate asista atât mentorul cât şi învăţăcelul prin
cunoştinţele sale de specialitate, poate sprijini mentorul
să transmită experienţa, poate interveni când apar
blocaje, poate facilita accesarea resurselor prin metode
specifice etc.
17
Mihaela NEGRESCU
PSIHOTERAPIA este definită de către Irina
Holdevici, în 1963 (apud Watson, 1963), ca o acţiune
psihologică, sistematică, planificată şi intenţionată,
având la bază un sistem teoretic conceptual bine
pus la punct şi trebuie exercitată de către un
psihoterapeut calificat (psiholog sau medic) asupra
pacientului. Ea utilizează metode şi acţiuni specifice şi
nu se poate confunda cu simpla acţiune caldă şi
simpatetică a unei rude, unui prieten apropiat sau unui
preot. Psihoterapia poate fi privită ca o relaţie
interpersonală dintre pacient şi psihoterapeut menită să
investigheze şi să înţeleagă natura tulburărilor psihice
ale pacientului în scopul de a le corecta şi a-l elibera pe
pacient de suferinţă. Suferinţa psihică se poate
manifesta sub forma unor atitudini, sentimente, tipuri
de comportament sau simptome care creează tulburări
pacientului şi de care acesta doreşte să se elibereze.
Indiferent de orientare, psihoterapia porneşte de
la principiul că omul are capacitatea de a se dezvolta,
de a învăţa noi strategii şi de a-şi schimba modul în
care percepe şi se raportează la realitate iar relaţia
terapeutică, dincolo de particularităţile fiecărei şcoli, se
desfăşoară respectând nişte reguli cuprinse în Codul
deontologic 5.
Ea se aplică unor game largi de tulburări
psihice: crize existenţiale, tulburări din sfera
personalităţii, nevroze de toate tipurile, afecţiuni
psihosomatice, susţinerea unor pacienţi psihotici în
remisiune. Deficienţii mintali şi psihoticii fără contact cu
realitatea nu pot beneficia de acest proces.
5
Pentru detalii, poate fi consultat site-ul Colegiului Psihologilor din
România, www.copsi.ro
18
Etapele procesului psihoterapeutic sunt:
- evaluarea cazului (cunoaşterea clientului,
diagnosticare);
- crearea unei alianţe terapeutice (relaţia cu
pacientul este vitală pentru succesul intervenţiei);
- stabilirea obiectivelor terapiei;
- derularea programului psihoterapeutic;
- reevaluarea cazului şi a efectelor intervenţiei;
- consolidarea efectelor benefice obţinute (prin
reevaluări la 1-3-6 luni sau 1 an).
Practic, întreg demersul psihoterapeutic are la
bază un plan bine stabilit. Pacientul se prezintă la
cabinet cu o serie de simptome, care se transformă în
obiective terapeutice, în sensul eliminării lor. Un
terapeut începător va trebui cu atât mai mult să aibă in
vedere să-şi alcătuiască un plan de intervenţie,
planificat pe etape (şedinţe), tocmai pentru a nu se
„lăsa dus de val” şi pentru a reuşi să direcţioneze
discuţiile în direcţii oportune din prisma atingerii
scopurilor propuse, ştiut fiind faptul că mulţi pacienţi au
tendinţa de a divaga de la subiect şi a prezenta tot felul
de amănunte, mai mult sau mai puţin relevante din
perspectiva intervenţiei. Este bine să avem mereu în
vedere, la fiecare şedinţă, ce avem de făcut şi cum
(simptome – obiective – metode de intervenţie),
neînţelegând prin planificare o lipsă de flexibilitate sau
rigiditate din partea terapeutului, care trebuie să
rămână cu mintea deschisă (inclusiv în privinţa
ipotezelor) şi să nu încadreze pacientul în nişte
şabloane sau etichete.
Fiind un demers ştiinţific psihoterapia are nişte
ipoteze bine formulate, un set de reguli şi metode de
intervenţie subscrise orientării, şcolii psihoterapeutice
19
Mihaela NEGRESCU
cu concepţia sa teoretică asupra personalităţii umane
şi a tulburărilor din sfera acesteia. Există foarte multe
şcoli terapeutice (mult peste 140) şi fiecare dintre ele
susţine că şcoala lor este cea mai bună, însă mai
degrabă eficienţa demersului ţine de modul de a fi al
clientului şi de natura simptomelor acestuia care se
pretează la anumite tehnici, specifice unei şcoli sau
alteia. Din acest motiv este bine ca psihoterapeutul să
aibă o minte deschisă, cunoştinţe şi formări diverse şi
să abordeze intervenţia într-o manieră eclectică, în
folosul pacientului.
Totuşi, „una din caracteristicile demersului
psihoterapeutic ce ridică probleme în privinţa validării
ştiinţifice, constă în aceea că efectele psihoterapiei
sunt greu de surprins şi de măsurat în mod riguros,
folosind instrumente precise şi standardizate. Se pot
aplica însă o serie de teste de personalitate, proiective,
scale şi chestionare la începutul, finalul şi pe parcursul
actului terapeutic” 6. În măsura în care psihoterapeutul
are şi competenţe de psiholog clinician, tendinţa de a
utiliza scale clinice se amplifică considerabil, însă, este
de dorit să acordăm o atenţie suplimentară acestui
aspect, astfel încât evaluarea să nu afecteze calitatea
relaţiei terapeutice, prin aceea că pacientul, supus unui
demers de testare se poate simţi etichetat, evaluat.
Totuşi, nu trebuie să scăpăm din vedere că aplicarea
unor instrumente, în cadrul unor proiecte de cercetare
ne „ajută să aflăm ce abordare terapeutică este mai
eficientă pentru anumite patologii clinice particulare ca
Ionescu, Angela, Psihoterapie – noţiuni introductive, Editura

6
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005, p. 19.

20
depresia, anxietatea, tulburările de alimentaţie, sau
abuzul de substanţe. De asemenea cercetările pot
evidenţia factori de risc, predispozanţi în a dezvolta o
formă sau alta de patologie” 7, asupra căruia putem
interveni, în ideea de prevenţie, înainte de a se
concretiza, a debuta ca atare.
Durata unui proces de psihoterapie este variabil,
depinzând de şcoala terapeutică. Dacă la terapiile
scurte sunt necesare 10-20 de şedinţe, la terapiile
psihodinamice demersul de poate întinde chiar pe
durata a câţiva ani, în şedinţe săptămânale. Fiecare
şedinţă poate dura între 45 şi 90 de minute, în funcţie
de şcoală.
Psihoterapia poate fi un proces individual sau de
grup. Holdevici 8 apreciază că psihoterapia de grup
poate fi eficientă cu următoarele categorii de persoane:
cei care au reacţii anxioase datorită stresului; copii cu
tulburări de adaptare sau cu dificultăţi şcolare, subiecţi
cu afecţiuni somatice invalidante. Trebuie subliniat că, în
prezent sunt tot mai multe afecţiuni care sunt abordabile
prin terapie de grup, de la tratarea dependenţelor (de
alcool, droguri) la stresul posttraumatic.
I.2. Obiectivele psihoterapiei
Dezideratul principal al intervenţiei psihoterapeutice

este de a facilita acele modificări în sfera personalităţii
pacientului, astfel încât acesta să se adapteze mai eficient
la mediu. Practic, dincolo de eliminarea simptomelor, se
7
Plante, Thomas, Contemporary Clinical Psichology, John Wiley
& Sons Inc, New Jersey, 2005, p. 12.
Holdevici, Irina, Elemente de psihoterapie, Editura All, Bucureşti,
8
1998, p. 80.
21
Mihaela NEGRESCU
urmăreşte învăţarea unor tehnici noi de autoreglare
psihică, dezvoltarea omului, însuşirea de noi deprinderi,
activarea disponibilităţilor sale latente astfel încât pacientul
să-şi atingă potenţialul maximal.
Obiectivele unei psihoterapii trebuie să fie
concrete, quantificabile, realiste şi se stabilesc de
comun acord cu pacientul, încă din primele şedinţe.
Ele vizează eliminarea simptomelor şi a
comportamentelor disfuncţionale şi învăţarea unor noi
comportamente, modalităţi de a gândi mai eficiente. În
dinamica intervenţiei pot fi abordate, în primul rând,
simptomele cele mai disfuncţionale, grave, pentru că
sunt cele mai invalidante pentru pacient sau cele mai
uşoare, pentru că succesul iniţial creşte încrederea
pacientului în sine şi în demersul de intervenţie.
Succesul psihoterapiei este dat de dispariţia
simptomelor, evidente şi pentru cei din jur, care duc la
o evidentă schimbare în bine a trăirii subiective a
pacientului în terapiile scurte, centrate pe obiective prin
excelenţă. În orientările psihodinamice dispariţia sau
remiterea simptomelor nu este suficientă, ţinta fiind
restructurarea personalităţii în profunzime.
Majoritatea specialiştilor consideră că obiectivele
unei intervenţii psihoterapeutice trebuie să acopere
următoarele aspecte:
 scoaterea pacientului din criza existenţială în
care se află;
 eliminarea sau reducerea simptomelor;
 întărirea eului şi a capacităţilor integrative ale
personalităţii pacientului;
 rezolvare conflictelor intrapsihice ale pacientului;
22
 modificarea structurii personalităţii în vederea
obţinerii unei funcţionări mai mature, cu o capacitate de
adaptare eficientă la mediu;
 reducerea (sau înlăturarea dacă este posibil)
a acestor condiţii de mediu care produc sau menţin
comportamentele de tip dezadaptativ;
 modificarea opiniilor eronate ale subiecţilor
despre ei înşişi şi despre lumea înconjurătoare;
 dezvoltarea la subiecţi a unui sistem clar al
identităţii personale.
Aceste obiective nu sunt facil de atins deoarece
adesea viziunea distorsionată despre lume şi imaginea
nesănătoasă de sine a pacientului sunt rezultatul unor
relaţii patologice din copilărie, întărite pe parcursul mai
multor ani de experienţă de viaţă. Cheia succesului este
de a dezvolta o intervenţie ştiinţifică, după un plan bine
gândit şi de a nu acţiona haotic, empiric, fără sens.
Nu putem să încheiem subiectul dedicat
obiectivelor terapeutice, fără să vorbim şi de obiectivele
primei şedinţe de psihoterapie. Dincolo de specificul
orientării, fiecare prima şedinţă (sau mai corect spus
primele şedinţe) are (au) specificul ei (lor) şi nu trebuie
să scăpăm din vedere câteva aspecte/obiective, care,
deşi par simple, pun în dificultate pe mulţi terapeuţi
începători.
 Precizarea unor aspecte organizatorice.
Pacientul trebuie să fie informat despre numărul
aproximativ de şedinţe, despre costurile intervenţiei,
despre cum va trebui să procedeze în caz că nu poate
veni la şedinţă, despre durata şedinţei şi despre regulile
generale de conduită în cabinet sau clinică. Aceste date,
odată cunoscute, vor evita situaţii ulterioare neplăcute
sau jenante.
23
Mihaela NEGRESCU
 Stabilirea relaţiei terapeutice – se face încă
de la primul contact cu pacientul. Odată cu intrarea în
cabinet fiecare din cei doi (terapeut şi client) îşi face o
primă impresie despre celălalt. Uneori primul contact
este unul telefonic, în situaţia în care terapeutul îşi face
singur programările (şi nu apelează la o secretară). În
această situaţie, pacientul nu trebuie să se simtă
expediat, dar nici nu trebuie încurajată povestirea
problemelor la telefon.
 Precizarea unor reguli de conduită general
valabile şi cele specifice orientării. În cazul unor
intervenţii în grup, spre exemplu, li se explică
membrilor grupului regulile feedback-ului, regulile de
politeţe şi de respect reciproc (a nu întrerupe, a avea
telefonul închis sau pe silent) etc.;
 Prezentarea orientării terapeutice şi a
avantajelor ei. Acest aspect nu trebuie neglijat pentru
că este cunoscut rolul expectanţelor (realiste) în
succesul oricărui demers, nu doar de ordin terapeutic;
 Cunoaşterea clientului – interviu aprofundat.
Odată terminat acest demers trebuie să avem un
tablou realist al simptomatologiei pacientului, ai
factorilor favorizanţi care o întreţin – de mediu,
fiziologici, de context, de cuplu etc. şi al istoricului ei;
 Stabilirea de comun acord a obiectivelor
terapeutice.
I.3. Principalele orientări în psihoterapie
În psihoterapie există patru mari orientări:

 orientarea psihodinamică;
 orientarea experienţială;
24
 orientarea comportamentală şi cognitiv-
comportamentală;
 orientarea ericksoniană – Psihoterapia şi
hipnoterapia ericksoniană.
Orientarea psihodinamică în psihoterapie.
Această orientare cuprinde psihanaliza şi abordările
postfreudiene – Adleriană şi Junghiană.
Psihanaliza
Autor: Sigmund Freud (1856-1939). Psihanaliza
a apărut ca o metodă de investigare a vieţii psihice şi
ca o formă de tratament a bolilor mintale.
Concepte cheie: proiecţie, transfer-contratransfer,
rezistenţa, visul – cale regală spre inconştient, acte ratate,
inconştient, simptomul nevrotic ca expresie a
inconştientului, conştientizarea inconştientului este cale
spre vindecare, complex Oedip, sexualitate infantilă,
instincte (Eros şi Tanatos), mijloace de apărare a eului,
eu-supraeu.
Metode principale de intervenţie: interpretarea
viselor, asociaţii libere care să faciliteze conştientizări,
analiza actelor ratate şi a lapsusurilor.
Abordarea postfreudiană adleriană
Autor: Alfred Adler (1870-1937).
Concepte cheie: conştient-inconştient, finalitatea
vieţii psihice (nu satisfacţia instinctuală, ci efortul de a
răspunde adecvat cerinţelor vieţii sociale), tendinţă de
autoafirmare, complex de inferioritate, conflictul între
tendinţa de autoafirmare şi sistemul social generează
nevroze, importanţa experienţelor copilăriei, compensaţii
reale şi pseudocompensaţii.
25
Mihaela NEGRESCU
Metode principale de intervenţie: conştientizarea
conţinuturilor inconştientului.
Abordarea junghiană – analitică
Autor: Carl Gustave Jung (1875-1961).
Concepte cheie: inconştient colectiv, inconştient
personal, conştient, arhetipuri (anima, animus, umbra,
persona etc.), individuare, sine, sincronicitate, tipuri
psihologice (introversiune-extroversiune) etc.
Metode principale de intervenţie: conştientizarea
conţinuturilor inconştientului, interpretarea viselor, teste
asociativ-verbale, sand-play etc .
Orientarea experienţială în psihoterapie
cuprinde: Terapia centrată pe client (Carl Rogers),
Gestalt-terapia (Frederik Perls), Analiza tranzacţională
(Eric Berne) şi psihodrama clasică (Jacob Levi Moreno).
Terapia centrată pe client – non-directivă
Autor: Carl Rogers (1902-1987).
Concepte cheie: încrederea în resursele
clientului şi capacitatea de autovindecare, solicitări
nerealiste autoimpuse, ajutarea clientului în a se
autoajuta şi a se autoaccepta, accent pe factorii
emoţionali, nu doar pe cei intelectuali, centrare pe
prezent, atitudine pasiv-stereotipă de acceptare din
partea terapeutului, responsabilizarea clientului pentru
el însuşi şi faptele sale, crearea unui cadru cald şi
permisiv, non-direcţionarea clientului.
Metode principale de intervenţie: ascultarea
cu atenţie a clientului, cu o atitudine de acceptare,
întrerupând doar pentru a reformula, fără a genera
interpretări, facilitarea autocunoaşterii şi autoacceptării,
clarificarea sentimentelor clientului, reformularea
26
conţinutului afirmaţiilor clientului, acceptarea
necondiţionată, tehnici de deschidere (care susţin
dialogul prin formulări de tipul Şi…., Deci….etc.).
Gestalt-terapia
Autor: Frederik Perls (1893-1970).
Concepte cheie: centrarea pe întreg, nu pe
părţi, personalitatea luată ca tot unitar, stipulează
necesitatea integrării părţilor componente în cadrul
personalităţii, accent pe experienţa imediată, a trăi în
prezent, scopul terapiei este refacerea capacităţii de
evoluţie a pacientului, prin conştientizarea nevoilor, a
deveni ceea ce eşti cu adevărat, autentic dincolo de
măştile sociale, jocuri sau mecanisme de apărare.
Metode principale de intervenţie: jocuri de rol,
psihodramă, analiza viselor (ca părţi ale personalităţii),
antrenament structural de conştientizare.
Analiza tranzacţională
Autor: Eric Berne (1910-1970).
Concepte cheie: înţelegerea tranzacţiei
(comunicării, replicilor), stări ale eului (copil adaptat şi
copilul liber, adultul, părintele normativ şi părintele
grijuliu), tipuri de tranzacţii (paralele, încrucişate,
ascunse), jocurile psihologice, scenarii de viaţă, poziţii de
viaţă (eu sunt ok – tu eşti ok; eu nu sunt ok – tu eşti ok;
eu sunt ok – tu nu eşti ok; eu nu sunt ok – tu nu eşti ok).
Metode principale de intervenţie: analiză,
jocuri de rol, psihodramă.
Psihodrama clasică (psihoterapia prin joc
dramatic)
Autor: Jacob Levi Moreno (1889-1974).
27
Mihaela NEGRESCU
Concepte cheie: cunoaşterea şi înţelegerea
persoanei prin analiza modului în care aceştia joacă o
situaţie, facilitarea trăirii unor experienţe veridice,
învăţarea unor noi modele comportamentale, relaţie
didactică pacient-terapeut, facilitarea insight-ului.
Metode principale de intervenţie: jocuri de rol,
psihodramă, interpretare, sfătuire.
Orientarea comportamentală şi cognitiv-
comportamentală în psihoterapie cuprinde: Terapia
raţional-emotivă (Albert Ellis), Psihoterapia prin inhibiţie
reciprocă (Joseph Wolpe), Terapia Modelată (Albert
Bandura), Psihoterapia cognitiv-comportamentală (Aaron
Temkin Beck… etc.), PNL (Richard Bandler şi John
Grinder).
Terapia raţional-emotivă
Autor: Albert Ellis (1913-2007).
Concepte cheie: criterii de sănătate psihică
(interes pentru sine, interese sociale, toleranţă crescută
la frustrare, flexibilitate, toleranţă la incertitudine, scopuri
creative, gândire ştiinţifică, fără utopii, responsabilitate
faţă de propriile probleme emoţionale, autodirecţionare),
metoda ABC (A-eveniment nefericit activator; B-
credinţe, interpretări, opinii iraţionale C-consecinţe
comportamentale şi emoţionale), ne autoperturbăm prin
modalitatea de gândire şi prin interpretările pe care le
generăm, importanţa autostimei.
Metode principale de intervenţie: tehnica
argumentării, ABC, desensibilizare imaginativă sau in-vivo,
liste cu gânduri disfuncţionale sau avantaje/dezavantaje,
învăţarea combaterii gândirii iraţionale.
Psihoterapia prin inhibiţie reciprocă
28
Autor: Joseph Wolpe (1915-1997).

Concepte cheie: principiul învăţării şi condiţionării,
decondiţionarea comportamentelor nedorite şi înlocuirea
cu altele, relaxare, desensibilizare imaginativă sau in-vivo,
întărire socială, control al comportamentului.
Metode principale de intervenţie: tehnici de
modificare directă a comportamentului, desensibilizare
sistematică, tehnici de relaxare.
Terapia Modelată
Autor: Albert Bandura (n.1925).
Concepte cheie: principiul învăţării de noi
comportamente prin imitare (modelare), desensibilizare,
focalizarea asupra comportamentului, evaluarea
rezultatelor, centrarea pe simptomul prezent,
automonitorizare, tehnici de autocontrol, evaluare-
relaxare-desensibilizare.
Metode principale de intervenţie: tehnicile
condiţionării clasice, tehnici de învăţare observaţională.
Psihoterapia cognitiv-comportamentală
Reprezentaţi: Aaron Beck (n.1921)….etc.
Concepte cheie: importanţa factorilor cognitivi
(gânduri, interpretări) în determinarea comportamentelor,
înlocuirea gândurilor negative cu altele raţionale,
convingeri disfuncţionale şi destructurarea acestora.
restructurare cognitivă (tehnica celor trei coloane,
metoda interviului etc.), tehnici de relaxare.
Programarea neuro-lingvistică (PNL, NLP)
29
Mihaela NEGRESCU
Reprezentaţi: John Grinder (n. 1940) şi Richard
Bandler (n. 1950).
Concepte cheie: modalităţi senzoriale (VAKOG)
şi submodalităţi, indicatori de stare, ancore, modelare,
pacing, leading, importanţa filtrelor (harta e diferită de
teritoriu), raport, metacomunicare.
restructurare mentală (tehnica diapozitivelor, tehnica
celor două oglinzi), ancorarea, modelare, analiză.
Orientarea ericksoniană -Psihoterapia şi
hipnoterapia ericksoniană
Autor: Milton Erickson (1901-1980).
Concepte cheie: inconştientul ca rezervor
inepuizabil de resurse şi facilitarea accesării şi utilizării
acestora, unicitatea indivizilor şi a tratamentului, atenţia
acordată comunicării nonverbale, utilizarea simptomului,
învăţare inconştientă, încrederea în capacitatea de
autovindecare a pacientului, manipularea este permisă
în interesul clientului, nondirectivitate, sugestii indirecte,
modificarea trecutului (Omul din Februarie), a vorbi pe
limba clientului.
Metode principale de intervenţie: instrucţiuni
paradoxale, confuzia, hipnoză ericksoniană, accesarea
emisferei non-dominante, utilizarea metaforelor etc.
30
CAPITOLUL II
ALIANŢĂ ŞI COMUNICARE
TERAPEUTICĂ
31
Mihaela NEGRESCU
CUPRINS
II.1. Importanţa construirii unei alianţe terapeutice

solide pentru succesul psihoterapiei
II.2. Abilităţi utile în

psihoterapie: empatie, asertivitate, ascultare
activă. Comunicare eficientă vs comunicare ineficientă
II.3. Tehnici de optimizare a comunicării de

influenţă şi cu inspiraţie din opera lui Milton Erickson
32
II.1. Importanţa construirii unei alianţe terapeutice
solide pentru succesul psihoterapiei
Cu toţii ne confesăm sau acceptăm sugestiile

unei persoane, în măsura în care avem încredere în ea
şi o simpatizăm.
Lipsa încrederii în cineva ne face să fim rezervaţi,
să punem în joc mecanisme de apărare sau măşti
sociale. În procesul terapeutic lucrurile funcţionează la
fel ca în viaţa reală, ca de altfel în orice altă relaţie inter-
umană din acest punct de vedere.
În momentul în care cineva intră pe uşa
cabinetului unui psihoterapeut şi apelează la serviciile
acestuia ştie sau află pe parcurs că demersul terapeutic
presupune a fi sincer cu tine, dar şi cu persoana din faţa
ta, cu terapeutul, a te deschide, a-ţi expune trăirile,
emoţiile, gândurile, ceea ce te pune într-o situaţie de
vulnerabilitate. Toate acestea solicită încredere în cel
din faţa ta, ca persoană. Mai mult decât atât terapeutul
trebuie să fie un specialist bun, pe care să-l investim cu
încredere şi din perspectivă profesională. Pentru că este
ştiut că aceiaşi frază/sugestie ne va influenţa
proporţional cu încrederea pe care o investim în
respectiva persoană.
Nu în ultimul rând oamenii au emoţii, sentimente,
care le influenţează foarte mult relaţia cu cei din jur. Din
acest motiv căutăm să intrăm în dialog cu persoane
care ne sunt simpatice, care ne plac, care ne stârnesc
emoţii pozitive. Ca şi terapeut a genera un cadru în care
celălalt să se simtă confortabil, acceptat necondiţionat,
liber să se exprime este o abilitate absolut necesară.
Toţi terapeuţii, indiferent de orientarea de care
aparţin, sunt de acord că alianţa terapeutică are o
importanţă covârşitoare pentru succesul terapiei,
33
Mihaela NEGRESCU
mai mare decât tehnicile utilizate. Unele cercetări
acordă următoarele procentaje ca şi grad de
contribuţie la succesul psihoterapiei: tehnica folosită,
metoda – contează mai puţin – 15%; expectanţa asupra
terapeutului (are şi un efect placebo) – 15%; relaţia
client – terapeut – 30%; clientul – 40%.
Alte cercetări consideră că la succesul unei terapii
doar în proporţie de 13% contribuie factorii terapeutici,
distribuiţi astfel: 1% tehnica utilizată, 4% încrederea
terapeutului în tehnică şi 8% relaţia terapeutică.
A crea o alianţă este o deprindere care se
învaţă, dar şi un mod de a fi. Spunem asta, pentru că
nu poţi simula la nesfârşit empatia, consideraţia pentru
persoana din faţa ta dacă în sinea ta nu eşti sincer. Mai
devreme sau mai târziu interlocutorul va simţi dacă eşti
fals sau autentic, pentru că noi comunicăm nu doar la
nivelul limbajului verbal, ci şi nonverbal, nu doar
conştient, ci şi de la inconştient la inconştient.
Din acest motiv orice terapeut ar trebui să-şi
aleagă această profesie doar dacă are un sistem
atitudinal-valoric pozitiv, dacă crede cu adevărat în
capacitatea fiecăruia de a creşte, dacă consideră că
fiecare om este valoros prin sine însuşi şi merită să fie
respectat (ca persoană, dar şi ca mod de a gândi, cu
tot cu nevoile şi valorile la care aderă). Odată ce
această condiţie este îndeplinită se pot achiziţiona prin
exerciţiu şi învăţare deprinderile de comunicare şi
relaţionare necesare. Informaţii utile în acest sens,
găsim din belşug, dat fiind că, mai ales în societatea
modernă „comunicarea e asemenea unui nor gros pe
care vânturile îl tot împing şi îl destramă peste aproape
34
toate ştiinţele”. Din această perspectivă, din formarea
9
ca şi psihoterapeut nu ar trebui să lipsească training-urile

formative în această direcţie. Majoritatea ştiinţelor îşi
aduc câte o contribuţie „în corul ştiinţelor comunicării”10 şi
de aceea este bine să ne ţinem la curent cu evoluţia
rapidă a literaturii de specialitate în domeniu. Nu vrem să
se înţeleagă de aici că învăţarea tehnicilor, intervenţiilor
psihoterapiei, a metodelor de diagnostic nu sunt foarte
importante. Ele nu sunt însă, suficiente pentru a crea şi a
menţine o relaţie terapeutică. Dimensiunea umană
rămâne determinantă pentru succesul terapiei.
Calitatea relaţiei terapeut-client pare a fi cea
care facilitează în cea mai mare măsură dezvoltarea
personală a clientului şi eficienţa psihoterapiei.
Un terapeut eficient este unul autentic, sincer,
flexibil, creativ, implicat în munca lui, care se respectă
şi îi respectă pe clienţi în egală măsură, este capabil
să-şi recunoască competenţele şi limitele, tolerează
ambiguitatea, acceptă şi respectă diversitatea umană,
este sincer interesat de bunăstarea celui din faţa lui.
Este adevărat că aceste deprinderi sunt puţin
diferite şi în funcţie de particularităţile relaţiei terapeutice,
generate de orientarea la care aderă terapeutul, care
poate fi una de tip transferenţial (părinte-copil, în
psihanaliză), de tip educaţional (în terapiile cognitiv-
comportamentale, similară relaţiei profesor-elev) sau de
tip creativ, mutual responsabil şi reconstructiv (adult-
adult, în terapiile umaniste şi experienţiale).
Bougnoux, Daniel, Introducere în ştiinţele comunicării, Editura

9
Polirom, Iaşi, 2000, p.17.

Prutianu, Ştefan, Manual de comunicare şi negociere, Editura
10
Polirom, Iaşi, 2000, p.26.

35
Mihaela NEGRESCU
Dar cum anume gestionăm această relaţie? Pe
de o parte este evident că o imagine de tip „expert în
domeniu” este utilă pentru succesul terapiei, dar pe de
altă parte este corect, etic, să-l ajutăm pe client să
înţeleagă că nu suntem zei şi că succesul terapiei
depinde în final tot de el, deţinătorul resurselor.
Experienţa ne învaţă că între aceste atitudini nu există
nici o contradicţie şi că e important să identificăm şi să
clarificăm aşteptările clienţilor, acest proces implicând
şi demontarea expectanţelor nerealiste.
Graur 11 amintea unele dintre cele mai recente
principii (axiome) ale comunicării formulate de şcoala
de la Palo Alto cu repercusiuni şi în zona noastră de
interes:
 comunicarea este inevitabilă (este imposibil
să nu comunici);
 comunicarea se dezvoltă în planul
conţinutului şi cel al relaţiei;
 comunicarea este un proces continuu şi nu
poate fi abordat în termeni de cauză-efect sau de
stimul-reacţie;
 comunicarea are la bază vehicularea unei
informaţii de tip digital şi analogic;
 comunicarea este un proces ireversibil;
 comunicarea presupune raporturi de putere
între participanţi;
 comunicarea implică necesitatea acomodării
şi ajustării comportamentelor.
11
Graur, Evelina, Tehnici de comunicare, Editura Mediamira, Cluj-
Napoca, 2001, p. 6.
36
II.2. Abilităţi utile în psihoterapie: empatie,
asertivitate, ascultare activă. Comunicare eficientă vs
comunicare ineficientă
Empatia
Ce înseamnă a fi empatic? Carl Rogers (1959)
consideră că a fi empatic înseamnă a percepe cu
acurateţe cadrul intern de referinţă al altuia, cu toate
componentele sale emoţionale şi semnificaţiile care-i
aparţin, „ca şi cum” ai fi cealaltă persoană, dar fără a
pierde condiţia „ca şi cum”. Percepţia acestui cadru
intern presupune un amplu proces cognitiv, emoţional,
motivaţional, ca şi profunde reacţii vegetative.
Cu cât manifestăm o consideraţie pozitivă
necondiţionată faţă de client, cu atât cresc şansele să
creăm o relaţie pozitivă cu acesta. Fiecare doreşte să
se simtă apreciat, valorizat, acceptat şi nesupus unor
judecăţi de valoare.
Empatia ne permite să percepem ceea ce simte
cel din faţa noastră şi să ne adaptăm în consecinţă
comportamentul. Empatia este şi o modalitate de
cunoaştere a celuilalt, o cale de înţelegere a unor
aspecte legate de experienţa subiectivă a altuia.
Empatia este considerată ca o deprindere ce
poate fi învăţată, dezvoltată, perfecţionată. Necesită o
doză de control al subiectivităţii proprii şi o bună doză de
autocunoaştere. Ea poate fi operaţionalizată în termeni
cognitiv-comportamentali, respectiv răspunsuri verbale
corespunzătoare: parafrazarea, reflectarea sentimentelor,
preluarea perspectivei celuilalt, expresiile acceptării,
simpatia.
37
Mihaela NEGRESCU
Funcţiile empatiei se referă şi la facilitarea
stabilirii unei alianţe relaţionale şi a strângerii
informaţiilor, cât şi la rolul ei curativ.
Fireşte că, în efortul de a ne transpune în modul
de a gândi, a simţi şi a acţiona al clientului nu trebuie
să pierdem din vedere şi necesitatea unei doze de
distanţare, punând în acţiune şi anumite deprinderi de
detaşare.
De ce este util să fim empatici? Dincolo de
atitudinea exterioară pe care o afişăm, oamenii simt la
nivel conştient şi/sau inconştient dacă sunt respectaţi,
valorizaţi şi adoptă în consecinţă anumite atitudini,
investesc sau nu sentimente, pe bază de reciprocitate.
Practic, calitatea relaţiei terapeut-client facilitează
vindecarea uneori mai mult decât tehnicile aplicate. În
afară de pleiada de tehnici terapeutice trebuie să existe
sinceritate, deschidere reală către nevoile celuilalt, fără
de care relaţia nu se poate consolida. Chiar dacă
putem păcăli pe cineva pe termen scurt, pe termen
lung cu siguranţă vom avea probleme.
Tipuri de atitudini şi empatia
Eu am dreptate, tu greşeşti. Este o poziţie în
care avem tendinţa să nu-l apreciem pe cel care nu
este de acord cu noi. Credinţa că punctul nostru de
vedere asupra realităţii este singura realitate este cea
mai periculoasă dintre deziluzii.
Tu ai dreptate, eu greşesc. Se referă la căutarea
şi găsirea slăbiciunii propriului punct de vedere şi la
încercarea de a sprijini poziţia partenerului de dialog.
Este vorba despre o preluare a perspectivei celuilalt în
vederea înţelegerii comportamentului acestuia.
Amândoi avem dreptate, amândoi greşim. Se
referă la admiterea şi recunoaşterea atât a forţei cât şi
38
a slăbiciunii argumentelor partenerilor de relaţie.
Această perspectivă ne ajută să găsim elemente
comune între atitudinea noastră şi a celorlalţi.
Problema nu este atât de importantă cum pare a
fi. Prin abordarea acestei perspective controversele
scad în intensitate şi pot fi valorificate elementele
pozitive ale relaţiei. Este foarte utilă atunci când tindem
să intrăm în dispute pe probleme nesemnificative.
Cercetările care vizează modele tipologice ale
empatiei aflate în relaţie cu unele variabile de
personalitate au scos în evidenţă următoarele:
 persoanele empatice sunt caracterizate prin
prezenţa unei atitudini optimiste, căldură,
emoţionalitate, altruism, generozitate, extroversiune,
flexibilitate, tendinţă ascendent afiliativă şi socială,
comportament prosocial bine dezvoltat, abilitate
interpersonală, manifestă raţiuni umaniste pentru
alegerea profesiunii;
 persoanele slab empatice apar ca fiind mai
rigide, intolerante, adoptă valori egocentrice,
singuratice, revendicative, centrate pe sine, introverte,
nu acordă atenţie sentimentelor altuia;
 subiecţii consideraţi simpatici de către
parteneri sunt semnificativ mai empatici decât cei
consideraţi antipatici. Partenerii care îi consideră pe
subiecţi simpatici tind, la rândul lor să arate faţă de
aceştia o anumită transparenţă comportamentală;
 empatia ne dezvoltă şi o acurateţe
evaluativă mai mare, practic cresc şansele
cunoaşterii/evaluării adecvate a clientului care ne intră
în cabinet. Empatia se interpune eficient în procesul de
înţelegere a celuilalt, permiţând predicţii şi atribuiri cu
un grad mai ridicat de acurateţe;
39
Mihaela NEGRESCU
Câteva dintre metodele prin care ne putem
antrena empatia sunt (Gârlaşu-Dimitriu, 2004) 12:
 manifestarea respectului, căldurii,
autenticităţii;
 manifestarea autodezvăluirii în mod gradat,
până la o limită, dictată de păstrarea cadrului terapeutic
(se ştie că psihanaliştii evită total dezvăluirile
terapeutului, însă terapiile cognitiv-comportamentale şi
ericksoniene le recomandă în anumite contexte), dar şi
de menţinerea unui grad de ascendenţă relaţională, util
în relaţia terapeutică;
 folosirea unui limbaj asemănător clientului
(vezi PNL-ul);
 antrenarea capacităţii de a observa limbajul
nonverbal, care ne dă indicii despre stările emoţionale
şi despre gândurile clientului;
 antrenarea capacităţii de a purta un dialog
real, în care nu facem presupuneri (ce pot fi doar
simple proiecţii, de unde şi importanţa
dezvoltării/analizei personale în procesul de formare ca
şi terapeut), ce se pot dovedi a fi eronate;
 autocunoaştere – ce diminuează consecinţele
proiecţiei.
Asertivitatea
Asertivitatea reprezintă aptitudinea de a-ţi
exprima onest şi deschis nevolile, opiniile, gândurile şi
sentimentele ce sunt adecvate la nivel social într-un
mod adaptativ care ţine cont şi de sentimentele,
confortul şi bunăstarea celorlalţi. Implică şi capacitatea
Gârlaşu-Dimitriu, Odette, Empatia în psihoterapie, Editura

12
Victor, Bucureşti, 2004.

40
de a spune NU, fără a jigni sau pune interlocutorul într-o
situaţie devalorizantă.
Atitudini specifice persoanelor asertive:
 persoanele asertive au curajul de a-şi
exprima şi susţine deschis opiniile în cadrul unei
discuţii (cu una sau mai multe persoane), chiar dacă
sunt conştiente că ideile lor sunt diferite, în discordanţă
cu cele ale celorlalţi, asumându-şi conştient
eventualele critici. Abordează aceiaşi atitudine, chiar
dacă se află în faţa persoanelor investite cu autoritate;
 arată respect deopotrivă pentru părerile
celorlalţi (îi ascultă, le înţelege), nu îi jigneşte sau
devalorizează;
 fac distincţia între a place pe cineva şi a fi de
acord cu acea persoană. Pot place pe cineva care nu
îmi împărtăşeşte părerile întotdeauna (nu negăm că o
relaţie se bazează şi pe afinităţi comune);
 se simt în largul lor în prezenţa unei persoane
a cărei opinie nu o împărtăşesc;
 au curajul de a refuza o propunere cu care nu
sunt de acord, deschis, ferm, dar politicos. Pot spune
NU (persoanele lipsite de asertivitate au tendinţa de a
spune „hai să ne mai vedem” unei persoane chiar dacă
realitatea este că nu ar mai vrea să-l revadă);
 nu fac promisiuni fără acoperire în realitate
(cele lipsite de asertivitate sunt tentate să-i spună unei
persoane „te rog să mă vizitezi” chiar dacă nu
intenţionează să o mai invite vreodată);
 nu fac ceea ce face majoritatea, fără să le
facă plăcere acest lucru;
 dacă este necesar, contrazic, cu politeţe, dar
şi cu fermitate. Riscă să rănească sentimentele
altcuiva, deşi atitudinal, fac tot posibilul să diminueze
acest risc;
41
Mihaela NEGRESCU
au încredere în forţele proprii şi ştiu să-şi
argumenteze temeinic punctele de vedere exprimate.
Ascultarea activă
Ascultarea activă este aptitudinea de a dialoga
eficient cu ceilalţi, de a manifesta un real interes faţă
de mesajul transmis de interlocutor, atât la nivel verbal,
cât şi nonverbal. Clienţii se simt ascultaţi şi înţeleşi.
Ascultarea activă este cea care încurajează
interlocutorul să vorbească deschis şi liber.
Ascultare activă presupune concentrarea pe
conţinutul mesajului şi confirmarea periodică a
receptării acestuia, sublinierea sau preluarea unor idei
avansate de interlocutor şi solicitarea de informaţii
suplimentare.
Factorii care susţin procesul de ascultare

activă sunt:
• comunicarea nonverbală (tonul şi intensitatea
vocii, mimica, gestica) să fie adecvată conţinutului şi
stării afective a clientului;
• contact vizual cu interlocutorul, fără însă a-l
fixa cu privirea;
• asiguraţi-vă că aţi înţeles corect ceea ce v-a
comunicat interlocutorul prin formule de genul „Ceea ce
vrei tu să îmi spui este că …”;
• ascultaţi clientul fără a fi preocupat de
răspunsurile pe care doriţi să le daţi;
• puteţi apela la afirmaţii de genul „hmm”, „da”,
„înţeleg”;
• nu vorbiţi continuu, daţi clientului ocazia să
vorbească şi să pună întrebări;
42
• ascultarea să fie autentică – psihoterapeutul
să fie sincer interesat de problema/subiectul abordat;
• ascultarea să nu fie evaluativă – nu faceţi
judecăţi de valoare în funcţie de propriile atitudini şi
convingeri, în termeni de „bine” sau „rău”, „acceptabil”
sau „neacceptabil”, „potrivit” sau „nepotrivit”,
„interesant” sau „neinteresant”;
• nu filtraţi informaţiile în funcţie de interesele şi
convingerile dvs. personale;
• nu utilizaţi etichete din dorinţa de a integra
clientul într-o categorie de oameni sau într-o grupă de
patologie;
• ascultarea să nu se centreze numai pe
mesajul verbal – cele mai multe informaţii le obţinem
din mesajele non-verbale pe care le transmite
persoana: reacţii vegetative (paloarea sau roşeaţa
feţei), tonul vocii, gestica etc;
• trebuie respectate momentele de tăcere şi
pauzele clientului în vorbire.
Atitudini care trebuie evitate în procesul de
ascultare activă: a fi neatent, a nu urmări ceea ce
spune clientul; ascultarea „de suprafaţă”, superficială,
când psihoterapeutul pare doar că urmăreşte
conversaţia, fără să fie însă atent la ceea ce se spune;
a asculta fără a înţelege mesajul şi a nu cere precizări
suplimentare; a repeta în minte care va fi următoarea
întrebare; a întrerupe clientul în mijlocul frazei; a
asculta din conversaţie doar ceea ce aşteaptă
psihoterapeutul/consilierul să audă; a se simţi
ameninţat, jignit pentru faptul că pacientul are valori
diferite de cele ale tale; a reacţiona la subiectele care
contravin opiniei proprii.
43
Mihaela NEGRESCU
Atitudinile specifice comunicării ineficiente:
Pentru început este bine de ştiut ce este bine
să evităm, de aceea aveţi mai jos amintite câteva
caracteristici ale comunicării ineficiente. O comunicare
proastă este guvernată de una din atitudinile (după
Holdevici, 2010)13:
1. Adevărul îmi aparţine (susţinem în faţa
interlocutorului că suntem singurul care are dreptate,
care deţine adevărul).
2. Blamul, învinovăţirea partenerului.
3. Martirizarea (susţii verbal sau prin atitudine că
eşti o victimă inocentă).
4. Descalificarea celuilalt (partenerul greşeşte
pentru că totdeauna face greşeli, este un incapabil etc).
5. Lipsa de speranţă că se poate îndrepta ceva
(deci nu mai încerc).
6. Spiritul revendicativ (cred că am dreptul, însă
refuz să cer direct, să mă exprim).
7. Negarea faptului că sunt supărat.
8. Agresivitate pasivă (nu mai vorbesc cu tine!).
9. Autoblamarea (eu singur sunt de vină, deci nu
mai comunic).
10. Acordarea ajutorului cu orice preţ (chiar
dacă celălalt nu are nevoie).
11. Sarcasmul.
12. Defensivitatea (refuzam să admitem că am
greşit).
13. Tactica ţapului ispăşitor.
14. Contraatacul.
13
Holdevici, I, Tratat de psihoterapie cognitive-comportamentală,
Editura Trei, Bucureşti, 2010.
44
15. Diversiunea (în loc să rezolvăm problema ne
aducem aminte de probleme trecute).
Pentru a evita multe din “capcanele” relaţionale
enumerate mai sus este bine să ne formam reflexul de
a folosi principiile următoare ale comunicării
eficiente.
1. Tehnica dezarmării (găsim ceva adevărat în
ce spune partenerul şi îi dăm dreptate, subliniem
faptele în care suntem de acord cu el. Oricât de greşit
ni se pare ce spune interlocutorul şi oricât de indignaţi
suntem de ceea ce afirma, dacă ne gândim bine cu
siguranţă găsim şi lucruri pozitive, oricât de mici).
2. Empatia cu gândurile, sentimentele,
comportamentul şi situaţia celuilalt.
3. Tehnica interogării (în loc să presupunem,
întrebăm).
4. exprimarea propriilor sentimente,
vulnerabilităţi, dorinţe prin afirmaţii de tipul „eu simt, eu
mă simt......”
5. Transmiterea de mesaje pozitive către
celălalt, chiar şi când eşti extrem de furios (sunt foarte
supărat pe tine, mă simt jignit, dar ţin în continuare la
tine).
Într-un contact cu cineva pentru a obţine ce
dorim de la el este bine de ţinut seama şi de câteva
mici trucuri pentru a-i influenţa şi pe ceilalţi:
• nu criticaţi, nu condamnaţi pe cineva, ci
încercaţi să-l înţelegeţi
• manifestaţi interes sincer pentru cei din jur
• încercaţi să zâmbiţi cât mai mult
45
Mihaela NEGRESCU
• pronunţaţi în discursul dumneavoastră cât
mai des numele clientului
• acordaţi cât mai multă atenţie celui cu care
vorbiţi, fiţi un bun ascultător şi încurajaţi-i pe ceilalţi să
vorbească despre ei înşişi. Oricine îşi doreşte să fie
important în ochii celorlalţi.
• când vă aflaţi în faţa unei disensiuni, o puteţi
evita centrându-vă mai întâi pe punctele în care sunteţi
de acord cu interlocutorul dumneavoastră şi subliniaţi-
le pe acestea. Este primul pas în a influenţa pe cineva.
Dacă cel din faţa dumneavoastră a făcut sau a zis ceva
pozitiv, scoateţi în evidenţă mai întâi acest lucru
(tehnica dezarmării).
• arătaţi respect părerilor partenerului, nu-i
spuneţi direct că greşeşte. Folosiţi-vă capacitatea
empatică în orice situaţie. Gândiţi situaţia şi din
perspectiva partenerului, a modului lui de a simţi, de a
gândi.
• dacă vă găsiţi şi dumneavoastră o parte de
vină, recunoaşte-ţi asta sincer, îl va dezarma pe
partener.
• începeţi orice discuţie cu laude şi aprecieri
sincere, pe cât posibil.
• greşelile partenerului pot fi subliniate şi
indirect.
• exprimaţi-vă în termeni pozitivi, fără negaţii
(în loc de „nu mai fugi!” spuneţi „stop!” sau „opreşte-te”.
Dacă îi veţi spune cuiva „ai grija să nu scapi cheia!”
este foarte probabil ca următorul sunet pe care îl veţi
auzi va fi clinchetul cheii pe podea. Nu era mai simplu
să îi spunem „fii atent cu cheia, ia-o încet!”).
Literatura de specialitate a identificat şi o serie
de atitudini care ne împiedică să ne exprimăm: fobia
46
de conflicte (chiar dacă dintr-un conflict poate rezulta o
stare nouă de echilibru, de multe ori benefică);
perfecţionismul emoţional; teama de respingere sau
dezaprobare; agresivitatea pasivă; nivelul scăzut al
autostimei; spontaneitatea prea crescută (spunem tot
ce ne trece prin cap, fără a ne gândi la consecinţe);
convingerea iraţională că oamenii pot citi gândurile (şi
implicit nu mai comunicăm adecvat ce e în mintea
noastră); tendinţa spre martirizare (ne place postura de
victimă); nevoia de a rezolva probleme; neîncrederea
patologică în oameni (suspiciune şi interpretativitate, în
absenţa unor argumente logice care să ne justifice
atitudinea); egoismul.
II. 3. Tehnici de optimizare a comunicării şi

de influenţă cu inspiraţie din opera lui Milton
Ericson
 Tehnicile PNL (vezi cursul respectiv):

Psihoterapeutul va realiza copia în oglindă a
comportamentului non-verbal al clientului: postura
mimică, pantomimica şi ritmul respirator. Acest lucru se
realizează fără ca acesta să-şi dea seama de ceea ce
se petrece. Astfel, dacă clientul îşi schimbă poziţia,
terapeutul trebuie să şi-o schimbe pe a sa după câteva
minute, reproducând în oglindă noua poziţie a
colaboratorului său.
Intrarea în rezonanţă presupune şi vorbirea pe
acelaşi ton şi ritm cu clientul: dacă acesta se prezintă
agitat la şedinţă, terapeutul va trebui să-i răspundă în
acelaşi mod într-o primă etapă. Odată intrat în
rezonanţă, psihoterapeutul va încetini treptat propriile
mişcări, ritmul vorbirii şi chiar respiraţia, fapt ce îi va
47
Mihaela NEGRESCU
sugera clientului să realizeze acelaşi lucru. Nu poţi
schimba lumea cuiva dacă, mai întâi nu o cunoşti
intrând în ea!
 Seria de răspunsuri afirmative
Milton Erickson vorbea adesea de seria de
răspunsuri afirmative (setul de răspunsuri „da”). Autorul
şi colaboratorii săi au observat că, dacă pacienţii vor fi
confruntaţi cu o serie de situaţii în care sunt siliţi să
răspundă afirmativ, va creşte probabilitatea de a
accepta şi următoarea sugestie venită din partea
psihoterapeutului.
 Utilizarea experienţei de viaţă a clientului
Un alt mod de intrare în rezonanţă constă în
utilizarea în cadrul comunicării a unor elemente ce ţin
de experienţa clientului, care vor fi mai uşor acceptate
de acesta. Şi în argumentarea unor afirmaţii/cereri
trebuie să se ţină cont de acest principiu.
Pentru a intra cât mai bine în rezonanţă cu
subiectul este indicată utilizarea sistemului de
reprezentări al acestuia (vizual, auditiv sau kinestezic –
vezi şi cursul dedicat PNL-ului).
 Sugestiile indirecte
O sugestie directă face apel la partea
conştientă, raţională şi produce efecte, la nivel
comportamental la interlocutor, doar dacă acesta este
de acord cu cererea (sugestia) şi este capabil, într-o
manieră voluntară, să pună în practică cele sugerate.
Spre exemplu, dacă cineva ne spune Te rog, închide
uşa o să o facem doar dacă avem capacitatea fizică să
o facem şi dacă suntem de acord că este o bună
sugestie.
Atunci când comunicăm cu o persoană îi
furnizăm informaţii care se adresează atât emisferei
48
cerebrale stângi, cât şi emisferei cerebrale drepte,
ceea ce înseamnă că ele se adresează deopotrivă
zonelor conştiente şi celor inconştiente ale psihismului
subiectului.
Sugestiile indirecte se adresează inconştientului,
respectiv emisferei cerebrale drepte, caracterul indirect
constând în aceea că intenţia de a comunica sau
sugera ceva nu este pe deplin conştientizată de
subiect.
Avantajele comunicării indirecte rezidă în faptul
că mesajele ocolesc rezistenţele pacientului.
Sugestiile indirecte au şanse mai mari să ne
influenţeze pentru că de cele mai multe ori nici măcar
nu suntem conştienţi că am primit vreo instrucţiune.
Modalitatea metaforică, specifică pentru maniera de a
comunica a lui Erickson nu arată în mod explicit ceea
ce dorim de la cineva şi de aceea se pot ocoli
rezistenţele acestuia cu mai multă eficienţă. Sugestiile
acoperă o gamă largă de variante de răspuns, pentru
ca inconştientul persoanei să nu se simtă constrâns şi
să poate acţiona în propria manieră şi în acelaşi timp în
direcţia dorită.
Spre exemplu, pacienţii care se prezintă la
terapie pentru deprinderi greşite aduc în planul
conştientului anumite idei sau prejudecăţi în legătură
cu ceea ce pot sau nu pot să realizeze. Din acest
motiv, este inutil să ne adresăm instanţelor lor logice,
demersul indirect care accesează resursele de natură
inconştientă fiind mult mai eficient.
Mai mult, mesajele sugestive indirecte nu
declanşează modalităţi defensive de reacţie la subiecţii
care simt nevoia să-şi apere propriul ego. De
asemenea, administrarea unor sugestii indirecte îi face
49
Mihaela NEGRESCU
pe oameni să creadă că schimbarea vine din interiorul
lor şi nu le-a fost impusă din „afară”, deşi o analiză mai
atentă evidenţiază caracterul directiv al relaţiei
terapeut-client.
Erickson, pentru a facilita intrarea în transă a
dezvoltat o serie de tehnici prin care urmărea să ţină
emisfera dominantă ocupată. La nivel conştient, omul
nu poate procesa decât 7 elemente simultan (plus sau
minus două), iar tot ce se află peste acest nivel poate fi
încadrat în categoria sugestie indirectă- fiind procesată
la nivel inconştient, fără ca persoana să realizeze.
Facem precizarea că, pentru ca o sugestie să fie
eficientă trebuie să fie în concordantă cu sistemul de
valori al subiectului, sau măcar cu o nevoie mai mult
sau mai puţin conştientizată.
Erickson este foarte des numit maestrul
sugestiei indirecte pentru ca a înţeles că doar
sugerând, într-o manieră subtilă şi mai greu sesizabilă
la nivel conştient ceva unei persoane, putem obţine
efecte spectaculoase în planul persuasiunii sau a
schimbării atitudinale, pentru că inconştientul persoanei
este stimulat de această modalitate de a pune
problema şi pentru că acest tip de sugestie ocoleşte
barierele rezistenţelor. Formele indirecte de sugestii
sunt cele mai indicate şi mai potrivite pentru a provoca
un răspuns care să utilizeze la maxim tendinţele
naturale şi să activeze resursele latente.
Spre exemplu, Erickson în loc de a-i ordona sau
sugera direct clientului să se aşeze pe un scaun
spunea ceva de genul …şi mă întreb dacă ai observat
scaunul pe care te vei aşeza cât mai confortabil în
curând….. El folosea adesea aşa zisele postulate
conversaţionale. Înţelesul pe care îl poartă un postulat
50
este derivat, el nu face parte din structura profundă
recuperată de client, ci necesită o procesare
suplimentară. Prin utilizarea acestor tipuri de afirmaţii
terapeutul poate evita pronunţarea unor comenzi
simultane şi îi dă posibilitatea clientului să aleagă dacă
va răspunde sau nu. În loc de a spune „vă rog să vă
puneţi mâinile pe coapse” va spune „Poţi să-ţi pui
mâinile pe coapse?”. La acest tip de întrebări avem
tendinţa de a reacţiona ca la un ordin, pe care am
evitat totuşi să îl dăm. Pacientul, având alternativa de a
reacţiona sau nu, se va simţi liber şi nu va simţi că
relaţia între el şi terapeut este una autoritară. Această
tehnică mai prezintă şi avantajul că în cazul unui eşec,
procesul de inducere al transei nu este perturbat în
ansamblu pentru că nu a fost un ordin în adevăratul
sens al cuvântului, ci a fost pusă doar o întrebare
retorică.
Sugestia indirectă presupune de multe ori
utilizarea metaforelor şi îl determină pe subiect să
accepte mai uşor şi mai profund cele sugerate de
terapeut.
 Ambiguitatea şi rolul ei în persuasiune
Pentru a fi sigur că afirmaţiile lui se potriveau pe
modul de a gândi al clientului, limbajul utilizat era vag şi
general astfel încât să poată fi interpretat de fiecare
aşa cum doreşte.
Exemplu: „şi s-ar putea să conştientizezi o
anume senzaţie…..”, „ceva din ceea ce se petrece în
acel loc….”
Această tehnică lasă libertatea fiecărui client să-
şi proiecteze propria experienţă în spusele terapeutului.
El a mai descoperit că inconştientul nu
procesează limbajul negativ şi că metaforele,
51
Mihaela NEGRESCU
povestioarele atent construite pot fi nişte metode foarte
eficiente de sugestie. Biblia este plină de astfel de
poveşti.
Ambiguitatea (tehnica confuziei) a fost utilizată
pentru a facilita intrarea în funcţiune a inconştientului.
Ea pare atunci când o structură de suprafaţă poate
avea mai multe înţelesuri. Făcând afirmaţii evident
contradictorii, conştientul este pus în mare dificultate şi
se facilitează activarea inconştientului care poate
procesa mult mai uşor informaţii iraţionale şi
inacceptabile pentru partea conştientă. Un tip de
ambiguitate contextuală era şi cea în care Erickson
folosea mai multe propoziţii ce se circumscriu unui
singur verb. Aceasta o putem identifica atunci când
analiza contextului imediat nu ne relevă măsura în care
o secvenţă dintr-o propoziţie implică o alta. Există mai
multe tipuri de ambiguitate:
1. fonologică, când aceiaşi secvenţă de sunete
poate avea înţelesuri diferite (Adâncul era o parte şi
aparte);
2. sintactică, când funcţia sintactică a unui
cuvânt nu poate fi determinată din contextul imediat
(They are visiting relatives poate fi înţeles în egală
măsură ca ei îşi vizitează rudele sau ei sunt rude aflate
în vizită.);
3. de domeniu, atunci când nu se poate stabili
doar din studierea contextului lingvistic imediat cât de
mult se aplică acelei propoziţii o altă parte a aceleiaşi
propoziţii (Îţi vorbesc ca unui copil);
 Mesajele implicite
Mesajele implicite reprezintă fragmente din
cadrul unor mesaje cu caracter mai larg, care se
adresează inconştientului şi sunt transmise prin
52
intermediul unor comportamente, cum ar fi inflexiunile
vocii, pauzele din timpul comunicării, unele gesturi sau
modificări ale poziţiei corpului.
Astfel, terapeutul care ar dori să-i administreze
unui client sugestia de a sta pe propriile sale picioare ar
putea să-i vorbească despre modul în care a învăţat să
meargă: „te-ai ridicat un pas, te-ai sprijinit de canapea,
ai căzut… te-ai ridicat din nou şi în cele din urmă ai
învăţat să stai pe propriile tale picioare” (în acest
moment, se schimbă tonul vocii).
În cazul în care un psihoterapeut doreşte să
sugereze relaxarea, el poate să-i povestească
subiectului pe un ton calm şi liniştit cum conduce o
ambarcaţiune cu pânze pe o apă şi cum uneori este
bine ca să ţii cârma strâns, în timp ce alteori e preferabil
ca barca să fie lăsată liberă. Terapeutul va insista
asupra senzaţiilor plăcute pe care le trăieşte cel care
conduce barca atunci când se lasă dus în voia apelor.
 Tehnica discutării cu sau despre o altă
persoană
Pot fi administrate subiectului sugestii indirecte
şi atunci când se discută cu un coleg în prezenţa lui
sau îi relatează cazul unui alt colaborator/cunoştinţă.
Această tehnică este deosebit de utilă mai ales
atunci când se transmite un mesaj care ar putea
conduce la replici cu caracter defensiv. Astfel,
confruntându-se cu situaţia în care un alcoolic aflat în
terapie pare să nu fi urmat indicaţia terapeutică de a
frecventa şedinţele Asociaţiei Alcoolicilor Anonimi,
terapeutul nu-i va spune în mod direct pacientului faptul
că a aflat de nerespectarea prescripţiei, ci se va adresa
asistentei în prezenţa acestuia astfel: „Tocmai am
sistat şedinţele de psihoterapie cu d-na X care nu a
53
Mihaela NEGRESCU
urmat indicaţiile administrate de noi. I-am spus că nu o
putem ajuta dacă nu va îndeplini ceea ce i se cere
măcar trei săptămâni la rând.”
În felul acesta, îl avertizăm pe interlocutor de
consecinţele nerespectării instrucţiunilor, fără ca acest
avertisment să-i declanşeze mecanisme defensive.
Psihoterapeutul poate recurge şi la o convorbire
telefonică aranjată în care el vorbeşte cu un coleg
despre un alt caz fictiv, asemănător.
 Crearea iluziei alternativei
Această tehnică, folosită extrem de frecvent de
Erickson în tratarea pacienţilor săi implică ocuparea
mentalului conştient al subiectului cu alegerea uneia
dintre mai multe variante posibile, ce îi creează iluzia
libertăţii de decizie când, de fapt, oricare alternativă ar
fi aleasă, subiectul va urma sugestiile terapeutului.
Astfel, i se pot adresa pacientului întrebări de tipul:
„doreşti să intri în transă acum sau peste 10 minute?”;
„doreşti să intri astăzi într-o transă uşoară, medie sau
profundă?”; „doreşti să te aşezi pe acest fotoliu şi să
intri în transă sau preferi să stai pe celălalt fotoliu şi să
intri în transă?”
Mentalul subiectului va fi ocupat cu analizarea
variantelor, fără să-şi dea seama că el a acceptat
partea cea mai importantă a sugestiei care se referă la
instalarea transei.
Tehnica iluziei alternative se poate utiliza cu
succes şi în orice altă activitate care solicită capacitate
de persuasiune. Exemplu: „doreşti să te ocupi de
această problemă săptămâna aceasta sau săptămâna
viitoare, după ce vom pune la punct toate detaliile?”
54
 Utilizarea distorsiunilor cognitive în sens
pozitiv - erorile de logică.
Un exemplu banal – îmi oferi o floare, mă
iubeşti. Se foloseşte această parte iraţională a omului
care are tendinţa de a face legături de tip cauzal fără a
avea suficiente dovezi pentru a induce transa (ori de
cate ori auzi vocea mea te relaxezi. În realitate,
raţional, logic nu există această legătură între voce şi
relaxare, dar în cadrul subiectiv această conexiune
este perfect valabilă). Deseori Erickson lega lucruri fără
legătură între ele. Această structură vagă creează
premiza schimbării prin simplul fapt că seamănă o
îndoială într-un sistem inflexibil format din credinţele şi
prejudecăţile clientului. Acest procedeu este eficient
pentru că foloseşte două principii de care oamenii au
nevoie pentru a explica, pentru a da sens
evenimentelor. Primul este cel al cauzei implicite (ex.:
deoarece stai acolo şi îmi asculţi vocea, te vei relaxa
tot mai mult, tot mai mult…, când vei înţelege pe deplin
această comunicare, vei atinge nivelul optim al transei).
Această clasă de propoziţii nu presupune necesitatea
legăturii între două evenimente, ci doar îl provoacă pe
client să facă o conexiune de tip cauzal. Paşii de
construcţie ai unei astfel de legături sunt următorii:
1. precizarea manifestării comportamentale pe
care dorim să o obţinem de la client (Y); 2. identificarea
unei manifestări de comportament pe care clientul a
experimentat-o/ o experimentează (X); 3. construirea
unei propoziţii de tipul X conectorul cauzal implicit Y;
Porneşte de la premiza că oamenii caută mereu
să facă acest tip de conexiune din simplul fapt că
şcoala ne-a format prin educaţie acest reflex (ex.:
faptul ca stai acolo şi mă asculţi pe mine te va face să
55
Mihaela NEGRESCU
te relaxezi şi mai mult…, Pe măsură ce respiri, fiecare
expirare a aerului te va ajuta să te relaxezi tot mai
mult.). Tipul acesta de conexiune nu este neapărat
unul logic, însă este eficientă deoarece conexează,
pune în legătură o experienţă în curs de derulare cu
una ce o va experimenta ulterior. Important este că
acest principiu, în contextul inducerii hipnozei
funcţionează foarte bine şi se obţine comportamentul
dorit.
 Imperativele inserate.
Comenzile inserate conţin sugestii adresate
clientului în mod indirect şi care, astfel, fac ca acestuia
să-i fie dificil să li se opună. Ele sunt un tipar al unei
structuri de suprafaţă, care includ o comandă. Cel mai
des Erickson plasa imperativele într-un citat direct sau
indirect. Prezentarea literară a unei conversaţii
(citatele) sau al unui schimb de replici este în mod
conştient înţeleasă de ascultător, ca fiind îndreptată
către cineva din povestire, însă, de cele mai multe ori,
ea are acelaşi efect ca şi când ar fi fost îndreptată
direct către ascultător. Singura diferenţă este că
ascultătorul va răspunde în mod inconştient. Ex.:
Aveam odată un pacient care obişnuia să-mi spună să
mă relaxez, Mama îmi spunea adesea, Fred, să respir
profund şi lent, Prietenii îmi spun să mă simt în largul
meu, Oamenii pot exploata la maximum posibilităţile de
învăţare. Sugestia sau comanda implantată astfel este
mai puternică şi mai eficientă pentru că, spre exemplu,
atunci când ni se spune În cameră se află un şoarece
avem alternativa de a crede sau nu afirmaţia şi
indiferent de ce alegere am face afirmaţia are sens
raţional. Dacă, în schimb ni se va spune Gigi şi-a dat
seama că este/că nu este un şoarece în cameră vom
56
avea tendinţa de a porni din start de la presupoziţia că
există un şoarece pentru a da afirmaţiei un sens logic.
Paşii pentru construirea unei astfel de structuri
sunt: 1. precizarea clară a mesajului pe care dorim să-l
transmitem clientului; 2. formularea unui enunţ care
transmite acest mesaj direct; 3. Substituirea fiecărei
ocurenţe a substantivelor care se referă la client şi a
ocurenţelor substantivelor cu indici referenţiali care se
referă la situaţia sau la problema de moment cu
substantive lipsite de relevanţă pentru client şi pentru
situaţia sau problema cu care se confruntă. Este
important de precizat că măsura în care pot fi înlocuite
substantivele este dependentă de profunzimea transei.
Clientul nu trebuie, în nici un caz, să înţeleagă sensul în
mod conştient pentru că tehnica şi-ar pierde
eficacitatea.
 Folosirea tendinţei umane de a se opune
unei interdicţii. Se ştie că orice afirmaţie care are un
NU în faţă tinde să fie interpretată în sens contrar de
inconştient. NU te grăbi va fi interpretat ca „grăbeşte-te”.
 Crearea unui climat general pozitiv
Pentru a reuşi să generăm o relaţie pozitivă
trebuie ca, în prealabil, să-l facem să intre într-un
climat şi într-o situaţie confortabilă. Pentru a fi capabili
să ne îndeplinim acest deziderat, trebuie ştim place şi
ce nu-i place clientului pe diferite paliere: social,
personal, alimentar, locurile în care visează să
trăiască, peisajele care îl fac să se relaxeze, care este
idealul său de cuplu, ce formă preferă, ce culoare, ce
distanţă, ce sunete îi plac, ce timbru vocal.
Toate aceste detalii sunt utile şi por fi exploatate
de către psihoterapeut.
57
Mihaela NEGRESCU
Evocarea experienţelor neplăcute se
repercutează şi în calitatea relaţiei, dar şi asupra
modului de a-l percepe pe terapeut. Nu trebuie să
uităm că gusturile sunt foarte diferite de la un individ la
altul în funcţie de experienţa sa de viaţă şi de factori
educaţionali. Tocmai din acest motiv cunoaşterea şi
respectarea clientului este esenţială.
 Comunicarea pe mai multe nivele
Atunci când inducea transa, Milton Erickson
comunica cu pacienţii lui la toate nivelurile (conştient şi
inconştient) şi acorda atenţie atât limbajului verbal, cât
şi celui nonverbal, în egală măsură.
Pentru că acest procedeu terapeutic presupune
o interacţiune terapeut-pacient extrem de complexă un
bun profesionist în acest domeniu trebuie să înveţe să-
şi controleze limbajul nonverbal şi, mai mult decât atât,
este de dorit să fie relaxat, iar această atitudine să fie
una autentică, nu doar una teatrală, care la nivel
inconştient va fi sesizată cu rapiditate de client.
Atingerea acestui deziderat presupune un bun nivel de
autocunoaştere care să-i faciliteze să sesizeze rapid,
spre exemplu, ce tip de reacţii sau emoţii produce în
celălalt dar, în egală măsură şi ce emoţii trezeşte în el
clientul.
58
CAPITOLUL III
ORIENTAREA PSIHODINAMICĂ ÎN
PSIHOTERAPIE. PSIHANALIZA ŞI
ABORDĂRILE POSTFREUDIENE –
ADLERIANĂ ŞI JUNGHIANĂ.
59
Mihaela NEGRESCU
CUPRINS
III.1. Psihanaliza – Sigmund Freud (1856-1939)
III. 2. Abordarea postfreudiană adleriană –

Alfred Adler (1870-1937)
III.3. Abordarea postfreudiană analitică – Carl

Gustave Jung (1875-1961)
60
III.1. Psihanaliza – Sigmund Freud

(1856-1939)
Psihanaliza, curent de
orientare psihodinamică inventat
de Sigmund Freud este una din
cele mai vechi şcoli de
tratament psihologic, cu o baza
teoretică clară asupra dinamicii
naturii umane, bine pusă la
punct, extrem de originală la
acea vreme.
Durata tratamentului se
întinde pe o perioadă lungă
(ani), iar şedinţele sunt programate cu o frecvenţă de
3-6 pe săptămână.
Ea pune în prim plan procesele inconştiente şi
consideră că cea mai eficientă cale de vindecare a
nevrozelor o reprezintă conştientizarea aspectelor
inconştiente, care stau la baza personalităţii. Conform
principiului determinist (al cauzalităţii), fiecare
comportament sau simptom are la bază o serie de
motive conştiente şi inconştiente, iar psihanaliştii
consideră că forţele inconştiente sunt implicate în
majoritatea tulburărilor. Conştientizările rezultate
(motivele inconştiente, ascunse care determină
problemele pacientului şi comportamentele sale în
viaţa de zi cu zi) în decursul procesului terapeutic se
numesc insight-uri. Se face distincţia între insight-ul
intelectual (cu o valoare terapeutică limitată) şi cel
emoţional (valoros, esenţial, eliberator).
61
Mihaela NEGRESCU
Structurarea acestor conţinuturi inconştiente
s-a făcut în copilărie, de unde şi importanţa deosebită
acordată de psihanalişti acestei etape din viaţă cu toate
experienţele sale, pozitive şi negative. Obiectivul
terapiei este de a avea cât mai multe insight-uri şi de
a le utiliza apoi pentru a-şi modifica comportamentele
dezadaptative şi a restructura personalitatea în
ansamblul ei.
Psihanaliştii consideră că conştientizarea duce
automat la dispariţia simptomelor (pentru că
persoana le poate controla, eul se întăreşte sau se
eliberează energia psihică conţinută), lucru adevărat în
anumite cazuri. Faptul că experienţa clinică a
demonstrat că vindecarea nu se produce de foarte
multe ori odată ce am înţeles mecanismele care au
determinat disfuncţiile a generat numeroase critici aduse
acestui curent. Totuşi, descoperirea inconştientului şi a
câtorva legi de funcţionare ale sale a reprezentat o
revoluţie la acea vreme şi i-a adus lui Freud un loc bine-
meritat în istorie. Instrumentul principal în cadrul
psihanalizei este discuţia cu pacientul, care este şi cel
care decide subiectul şedinţei, terapeutul păstrându-şi
neutralitatea şi atitudinea non-directivă pe tot parcursul
terapiei. Metoda principală de accesare a
conţinuturilor inconştiente o reprezintă analiza
viselor, cu tot caracterul lor aparent lipsit de coerenţă.
„Mare mi-a fost surpriza când, într-o zi, am
remarcat că cea mai corectă concepţie despre vis nu
trebuie căutată la medici ci la profani, unde ea rămâne
încă ascunsă, pe jumătate, de superstiţie! In ceea ce
priveşte visul, am ajuns la concluzii neprevăzute, care
mi-au fost oferite de o nouă investigaţie psihologică,
aceeaşi care mi-a adus mari servicii în tratamentul
62
angoaselor, obsesiilor, ideilor delirante şi a altor
conflicte şi care, de atunci, a fost adoptată sub numele
de «psihanaliză» de către o întreagă şcoală de
cercetători.” 14
Conţinutul manifest (povestit de pacient)
ascunde conţinutul latent (dezvăluit pe măsură ce
psihanaliza avansează), ce conţine de fapt semnificaţia
reală a visului – sentimente şi dorinţe adânc reprimate,
în care pacientul este atât de adânc implicat încât nu le
poate conştientiza. Visele sunt expresia efortului
inconştientului de a gestiona şi rezolva conflictele
inconştiente. Pacientului i se cere să asocieze pe
marginea visului, a detaliilor care i se par importante
sau care sunt considerate semnificative de către
psihanalist. Pacientul poate fi ajutat să-şi interpreteze
visele, cu condiţia să fie foarte bine cunoscut de către
terapeut, ştiut fiind faptul că nu există o simbolistică
general valabilă, ci doar una personală, individuală,
diferită de la om la om, în funcţie de dinamica sa
psihică, structura de personalitate, experienţa de viată,
cel puţin din punctul de vedere freudian care pune
accent pe simbolurile individuale.
Dacă un vis nu poate fi analizat complet se va
aştepta completarea lui prin alte vise. Pe măsură ce
analiza continuă se ajunge în zone din ce în ce mai
profunde şi obscure ale psihismului.
„În timp ce lucrarea visului se împlineşte,
intensitatea psihica a ideilor şi a reprezentărilor care-i
constituie obiectul se transferă asupra altora, asupra
Freud, Sigmund, Interpretarea viselor, Editura Măiastra,

14
Bucureşti, 1991, p. 8.
63
Mihaela NEGRESCU
acelora pe care, în mod sigur, noi nu ne aşteptăm
deloc să le vedem accentuate astfel. Acest transfer al
accentului psihic este cel care contribuie cel mai mult la
ascunderea sensului visului şi la nerecunoaşterea
relaţiilor dintre visul manifest şi visul latent”. 15
„...Analiza visului, permiţându-ne să restabilim
perspectiva originară, ne pune pe drumul celei mai
bune soluţii pentru două probleme foarte dezbătute,
cea a incitaţiei la vis şi cea a relaţiilor dintre vis şi
starea de veghe. Există vise în care legătura directă cu
evenimentele din ziua precedentă este vizibilă şi altele
în care evenimentele nu par să joace nici un rol.
Făcând atunci apel la analiză, observăm că toate
visele, fără excepţie, îşi au rădăcina într-o impresie
dobândită în ajun, sau mai bine zis, în ziua care a
precedat visul. Această impresie, care poate fi numită
incitarea la vis, este uneori atât de puternică încât nu
este nimic surprinzător în faptul că ea ne-a preocupat
în timpul stării de veghe. În acest caz spunem pe bună
dreptate că visul nopţii nu face decât să continue
preocupările zilei. Dar cei mai adesea, atunci când
conţinutul visului oferă o trimitere la impresiile zilei,
acesta nu este decât un amănunt atât de mic, atât de
insignifiant, că trebuie să facem un efort pentru a ni-l
reaminti. În acest caz conţinutul visului, chiar dacă este
coerent şi comprehensibil, ne pare alcătuit din astfel de
bagatele încât nu este surprinzător că, în mod obişnuit,
toate aceste manifestări sunt considerate demne de
dispreţ. Totodată, analiza vine să infirme această
apreciere, descoperind ce se ascunde sub aparenţe. O
circumstanţă insignifiantă, dacă se găseşte aşezată în
Freud, S., Interpretarea viselor, Editura Trei, Bucureşti, 1991.

15
64
prim plan, va putea să treacă pe primul loc în incitarea
la vis. Insă prin intermediul analizei descoperim imediat
adevărata cauză a visului, circumstanţa atât de
importantă încât să-l suscite şi căreia i s-a substituit
cealaltă, deoarece între ele existau numeroase puncte
de contact. Când conţinutul visului se prezintă sub o
formă lipsită de sens şi de interes, analiza descoperă
căile de acces pe unde aceste elemente fără valoare le
întâlnesc pe celelalte, care sunt de primă importanţă
pentru psihologia subiectului. Această substituire în
conţinutul visului se datorează acţiunii de deplasare de
la incidentul banal la faptul emoţionant, de la materiale
oarecare la cele care pot să intereseze pe drept.
Bazându-ne pe această nouă achiziţie putem, mi se
pare, să oferim un început de rezolvare a dublei
probleme a incitării la vis şi a relaţiilor dintre vis şi viaţa
cotidiană şi să afirmăm: Lucrurile care nu sunt obiect
de interes în timpul zilei nu devin obiect de interes
pentru vis, iar fleacurile care nu ne ating în stare de
veghe este imposibil să ne preocupe în timpul
somnului”. (Freud, 1991)
Alături de metoda descrisă mai sus, Freud mai
utiliza tehnica asociaţiei libere (pacientul va alege un
subiect şi îşi va lăsa mintea să vagabondeze, fără
restricţii, aducând în prim plan imagini, amintiri, reverii
diurne, sentimente, reproşuri etc.). Fluxul asociaţiilor
poate fi blocat de rezistenţele subiectului, iar terapeutul
îl poate ajuta să le depăşească chiar şi prin întrebări
directe), analiza lapsusurilor şi a actelor ratate
(formaţiune de compromis între o acţiune conştientă şi o
tendinţă inconştientă care ţine de obicei de zona celor
condamnate de educaţia morală; pot fi cuvinte sau fraze
scrise sau rostite greşit, uitarea, pierderea de obiecte
65
Mihaela NEGRESCU
etc.), analiza acţiunilor pacientului (comportamentul
nonverbal şi cel verbal neintenţionat din timpul şedinţei
sau din afara terapiei incorporează elemente important),
analiza egoului (atitudini conştiente, problematica din
viaţa reală cu care se confruntă).
Cele mai abordabile tulburări prin metoda
psihanalitică sunt: nevrozele compulsive, stările de
anxietate, isteria anxioasă, isteria de conversie, fobiile,
nevrozele caracteriale şi perversiunile.
Structura personalităţii, în concepţia lui Freud
cuprinde trei nivele sau instanţe: Ego (Eul), Id şi
Supraego (Supraeul).
Eul – instanţă conştientă aflată în contact
permanent cu realitatea, are o funcţie executivă, este
responsabil de perceperea evenimentelor externe şi
interne, de integrarea diferitor conţinuturi psihice. Se
consideră că un adult sănătos are un eu suficient de
puternic ca să facă faţă pulsiunilor inconştiente, să le
transforme sau sublimeze, fără a avea de suferit. Nevroticii
au comportamente disfuncţionale pentru că refulează
aceste tendinţe, ferindu-se de a le conştientiza, punând în
joc pentru acest scop o serie de mecanisme de apărare,
care vor trebui abordate şi învinse în terapie. În principal
sunt refulate tendinţele sexuale, de unde şi ideea că
tulburările psihice au ca şi cauză o dezvoltare
psihosexuală (libidinală) defectuoasă.
Mijloacele de apărare – apărute datorită fricii
de părinţi, de Supraeu, de intensitatea pulsiunilor
într-un anumit moment din viaţă şi nevoii de coerenţă a
eului – sunt: raţionalizarea (procedeu prin care
subiectul încearcă să dea o explicaţie coerentă, logic şi
acceptabilă moral unei atitudini, idei, sentiment ale
cărui motive rămân necunoscute), refularea (procesul
66
care vizează menţinerea în inconştient a tuturor ideilor
şi reprezentărilor legate de pulsiuni şi a căror realizare
producătoare de plăcere ar afecta echilibrul psihic al
individului, devenind sursă de neplăcere), regresia
(procesul psihic prin intermediul căruia un subiect se
întoarce la un nivel anterior al dezvoltării psihice, fie că
este vorba de gândire, sentiment sau comportament),
formaţiunea reacţională (atitudine sau comportament
opuse ca sens unei dorinţe refulate, atitudinea sau
comportamentul respectiv constând o reacţie faţă de
tendinţa respectivă. Practic, orice comportament
exagerat ascunde în latenţă opusul său. Pudoarea-
tendinţe exhibiţioniste, submisivitate exagerată-pulsiuni
dictatoriale etc.), identificarea cu agresorul (procesul
inconştient trăit de Eu în momentul în care urmărind un
scop defensiv, se transformă într-un aspect al
obiectului. Facilitată de situaţii limită – vezi fenomenul
Piteşti sau îndrăgostirea de răpitorii-terorişti), proiecţia,
izolarea, introiecţia.
Id-ul, inconştientul, este guvernat de impulsuri şi
forţe inconştiente (sexuale, de ostilitate), de principiul
plăcerii, pe care eul este nevoit să le restructureze, prin
raportarea la realitate. Concepţia asupra inconştientului va
suferi modificări importante după Freud. Adler îl
desexualizează, Jung aduce în prim plan conceptul de
inconştient colectiv, terapiile scurte îi acordă mai puţină
importanţă, iar Erickson îl consideră un izvor inepuizabil de
resurse şi demonstrează, prin tehnicile sale absolut
originale de hipnoză că nu este necesar să conştientizăm
ceva pentru a ne vindeca, procesul curativ putând foarte
bine să rămână unul inconştient.
Supraeul incorporează conţinuturi social-valorice,
idealuri, principii morale, imprimate prin educaţie şi sub
influenţa tatălui. Freud pune în prim planul explicaţiilor
67
Mihaela NEGRESCU
sale conceptul de sexualitate, prezent după părerea sa
încă din copilăria timpurie, cu influenţe pentru tot restul
vieţii. În acest sens, de pildă complexul Oedip (atracţia
pentru părintele de sex opus) sau complexul de castrare
se repercutează asupra dezvoltării ulterioare, iar dacă nu
sunt bine integrate pot genera grave probleme de
adaptare. Sexualitatea infantilă parcurge cinci etape: faza
orală, faza sadic-anală, faza falică, perioada de latenţă şi
pubertatea.
Procesul terapeutic este marcat adesea de
momente de descărcare emoţională, denumite
catharsis, considerate pozitive, eliberatoare, încă din
cele mai vechi timpuri (fenomen care se produce şi la
spovedanie), pentru că pacientul îşi exprimă trăirile
afective şi terapia poate progresa. Un efect benefic
pentru dezvoltarea pacientului şi evoluţia terapiei îl are
şi relaţia de tip transferenţial între pacient şi terapeut.
Transferul şi rezistenţele sunt părţi centrale ale analizei.
Transferul se referă la relaţia terapeut-pacient, relaţie
care are un caracter iraţional, proiectiv şi ambivalent.
Dacă terapeutul îşi menţine neutralitatea, marea parte a
reacţiilor emoţionale nu sunt rodul unor fapte obiective,
ci izvorăsc din propriile dorinţe, tendinţe ascunse care,
odată analizate conduc la descoperirea unor experienţe
timpurii din copilărie, care se află la originea acestora.
Analiza elementelor transferate duc la conştientizări
importante. Proiecţia are un rol important în acest
mecanism şi reprezintă atribuirea defensivă, altei
persoane, de gânduri, dorinţe şi diverse conţinuturi
psihice devenite intolerabile pentru subiect. Proiecţia
este şi un mecanism de apărare.
Dat fiind aceste mecanisme şi datorită faptului
că procesul psihanalitic este încărcat de emoţionalitate,
68
inclusiv pentru psihanalist, acesta răspunde emoţional
la solicitările efective ale pacientului – fenomen
denumit contratransfer. Cu cât psihanalistul este mai
bine pregătit şi cu cât propria psihanaliză (terapie) a
fost mai profundă, cu atât contratransferul se manifestă
mai puţin. Cura psihanalitică se termină atunci când
pacientul îşi poate accepta sexualitatea, se adaptează
mai bine la nivel social, îşi înţelege mecanismele care îi
generează dificultăţi, comportamentele de evitare se
reduc, odată cu anxietatea şi manifestă o atitudine
marcată de toleranţă şi acceptare faţă de ceilalţi.
III. 2. Abordarea postfreudiană adleriană –

Alfred Adler (1870-1937)
Teoria lui Adler (medic

oftalmolog ca profesie de bază)
asupra personalităţii, deşi cu
evidentă inspiraţie din opera lui
Freud, este intim legată de
filosofia umanistă. Este cel care
desexualizează psihanaliza, în
sensul că pune în centrul
teoriei elaborate de el
componenta socială, eliminând
aproape complet elementul
pulsional. Consideră că gândirea,
emoţiile şi comportamentul pentru a fi înţelese pe deplin
trebuiesc raportate la stilul de viaţă al individului.
Personalitatea unui individ normal este orientată spre
viitor, eficienţă şi succes. În bolile mintale se manifestă
69
Mihaela NEGRESCU
scopuri nerealiste de tipul acordării unei importanţe
exagerate sau exercitării superiorităţii asupra celorlalţi.
Acest nou interes înseamnă centrare pe Eu.
Dacă Freud a fost interesat de cauzalitate, pe
Adler îl interesa finalitatea, scopurile urmărite de
viaţa psihică (pe Jung îl interesează ambele).
Conţinuturile inconştientului nu mai au o natură
instinctuală, ci una socială, respectiv tendinţa de
autoafirmare şi complexele de inferioritate care sunt
o variabilă a funcţiei psihice centrale –
autoestimaţia, funcţie legată mult de social, care caută
să realizeze un echilibru.
Conflictul generator de nevroze este cel între
tendinţa de autoafirmare şi simţul social, atunci
când tentativa de a găsi forme acceptate social
eşuează. Nevroza este o încercare culturală ratată de
eliberarea sentimentului de inferioritate în vederea
dobândirii unui sentiment de superioritate.
Omul este văzut de Adler ca fiinţă prin excelenţă
socială. „Dezvoltarea psihică a copilului va fi
întotdeauna impregnată de raporturile societăţii cu el,
începând cu primele semne ale sentimentului nativ de
comuniune socială, până la înflorirea pornirilor afective
care merg atât de departe încât copilul caută să se
apropie de adulţi”. 16
Între boală şi sănătatea psihică, diferenţa este
doar de grad. Ca şi Freud, susţine în continuare
importanţa preistoriei individuale, a copilăriei
timpurii pentru destinul persoanei.
Prima copilărie, în care individul se simte inferior
naşte dorinţa de a compensa inferioritatea. Complexul
Adler, Alfred, Cunoaşterea omului, Editura IRI, Bucureşti, 1996.

16
70
de inferioritate este un concept adlerian esenţial
pentru înţelegerea dinamicii personalităţii.
Condiţiile care favorizează fixarea
sentimentului de inferioritate şi transformarea sa în
complex sunt: deficienţa fizică (reacţia de respingere a
fost înregistrată experimental şi la animalele sociale);
condiţiile socio-economice (apartenenţa la un grup
social defavorizat); apartenenţa la sexul feminin
(funcţionează ca o tară psihologică) şi educaţia familială
(mai ales cea autoritară). Încă din copilărie, odată cu
apariţia sentimentelor de inferioritate sunt activate şi
mijloacele prin care autostima încearcă să menţină
echilibrul.
În prima copilărie, compensaţia produce o
ficţiune în care situaţia din viaţa reală este inversată,
respectiv inferioritatea este transformată în
superioritate pentru că sentimentul de inferioritate este
o sursă de insecuritate psihică. Pentru a se elibera de
acest sentiment, subiectul face ca aspiraţia spre putere
să devină un scop primordial. Voinţa de putere este
deci un fapt dobândit, nu unul ereditar, aşa cum îl
considera Nitzche. Compensaţiile, la rândul lor pot fi
reale şi pseudocompensaţii.
Compensaţiile reale sunt cele în care persoana
acţionează direct asupra cauzelor inferiorităţii,
sentimentul de inferioritate dispărând odată cu cauza.
Are cel puţin trei forme: compensarea reală directă
(pot fi corectate o serie de deficienţe fizice);
compensarea şansei următoare (sursa inferiorităţii nu
poate fi înlăturată printr-o acţiune directă şi se
apelează la cultivarea altei laturi ale personalităţii. Spre
exemplu, deficienţa fizică determină performanţă
intelectuală); supracompensarea (obţinerea unui
71
Mihaela NEGRESCU
rezultat excepţional datorită efortului de a elimina sursa
inferiorităţii).
Pseudocompensaţiile erau compensări care
rezolvau dezechilibrul autoestimativ acţionând asupra
efectului (sentimentului de inferioritate), prin intermediul
mijloacelor de apărare ale eului. Aceste, sunt protestul
viril, contraidealul şi resentimentul.
Protestul viril este atitudinea inconştientă care
se manifestă pe de o parte prin refuzul de a accepta
rolul de femeie şi, pe de altă parte, prin combaterea
trăsăturilor feminine şi cultivarea celor masculine. Este
un ideal inconştient de masculinitate. Deşi este
apanajul psihologiei feminine, poate exista şi la bărbaţi.
Are şi o cauză social economică, masculinul fiind
valorizat mai mult. Corespondentul acestei noţiuni la
Freud este invidia de penis.
Contraidealul are rol de a apăra eul de
sentimentele de inferioritate produse de fenomenele de
dezidealizare. Această apărare se realizează prin
raportarea parţial inconştientă, parţial conştientă la o
realitate umană inferioară sau egală valoric (eşti
nemulţumit de activitatea profesională şi găseşti alte
avantaje – câştig financiar, prestigiu, timp liber etc. sau
te consolezi că nici alţii nu stau mai bine).
Compensarea oferită de contraideal diferă în funcţie de
cadrul de referinţă: persoanele apropiate cu care
subiectul este în contact direct, persoanele de aceiaşi
poziţie sau categorie socială sau ceilalţi oameni
(impersonalul se). Cea mai intensă compensare o
provoacă persoanele din prima categorie.
Resentimentul este o atitudine psihică durabilă
care se naşte din nerealizarea sistematică a
descărcării unor emoţii şi afecte, în sine proprii naturii
72
umane. Emoţiile şi afectele care trebuie luate în
considerare sunt: dorinţa de răzbunare, ura şi invidia.
Acestea se transformă în resentiment doar dacă sunt
însoţite de conştiinţa neputinţei de a acţiona în sensul
pe care ele le indică. Trecerea de la dorinţa de
răzbunare la resentiment se face treptat, în etape, în
ultimă fază dorinţa de răzbunare şi răzbunarea fiind
devalorizate, ceea ce permite detensionarea psihică
(Nu pot să mă răzbun devine Nu vreau să mă răzbun).
Resentimentul devine astfel creator în lumea valorilor.
Viaţa psihică se desfăşoară pe două nivele –
conştient şi inconştient. O persoană poate fi
influenţat de ereditate, de factorii culturali, dar în cele
din urmă el se naşte din puterea creativă unică a
fiecărui individ. Însă oamenii nu sunt pe deplini
conştienţi de punctele lor forte şi un plus de
autocunoaştere nu poate fi decât benefică. Analizând
în terapie ordinea naşterii în familie, şabloanele de
comportament cu care s-a confruntat şi amintirile
timpurii psihoterapeutul îşi construieşte ipotezele de
lucru. Fiinţa umană este parte a unor sisteme mult mai
mari – de la familie la comunitate şi planetă. În aceste
contexte se manifestă cele trei dimensiuni importante
ale vieţii: ocupaţia, dragostea şi sexul, relaţiile cu
ceilalţi. Modul în care răspundem primului sistem social
– familia de origine poate deveni un pattern pentru
atitudine faţă de viaţă şi ne influenţează viziunea
despre lume. Fiecare are capacitatea de a trăi în
societate, dar această abilitate trebuie dezvoltată
conştient. Adler utilizează şi tehnica jocului dramatic,
alături de metodele specifice curentului. Adler a
susţinut că oamenii sunt motivaţi în primul rând de
interese sociale, iar teoria sa, făcând trimitere mai mult
73
Mihaela NEGRESCU
la aspectele conştiente, este considerată una dintre
cele mai importante în dezvoltarea personalităţii. Un
principiu adlerian major exprimă nevoia de împlinire şi
dorinţa oamenilor de a avea succes, de a utiliza la
maxim resursele de care dispun, prin „lupta pentru
perfecţiune sau completitudine”. Există, considera
Adler, o tendinţa iniţială a fiecăruia de a se simţi inferior
faţă de alţii. dacă acest sentiment nu este depăşit, se
dezvoltă complexe de inferioritate, care, la rândul lor,
dacă nu vor fi depăşite, devin bază a definirii
personalităţii. Prin contrast, o persoana care
compensează mereu trăirile de inferioritate dezvoltă
complexe de superioritate – „ficţiune nevrotică” –, care
sunt neproductive.
Adler consideră că oamenii sunt influenţaţi atât
de viitor – prin scopuri, printr-o perspectivă teleologică –
cât şi prin cauze din trecut. Cu referire la acest din
urmă aspect, ordinea naşterilor beneficiază de
sublinieri considerabile: întâiul născut este văzut ca un
monarh deoarece se bucură de toată atenţia din partea
părinţilor. El este socializat pentru a se conforma,
pentru a atinge ţeluri, pentru a se comporta
corespunzător. De asemenea, preia din responsabilităţi
când sunt absenţi părinţii şi acţionează adesea ca un
substitut parental. Fiecare prim născut experimentează
pierderea poziţiei unice în momentul naşterii celui de-al
doilea copil. Experienţa de a fi detronat poate cauza
resentimente sau îl poate ajuta să înţeleagă mai bine
semnificaţia puterii şi a autorităţii. Al doilea născut -
poziţia acestuia este una de invidiat, conform lui Adler,
dar înregistrează şi neajunsuri. Acest copil nu-şi va
face nicicând griji asupra problemelor de putere şi
autoritate, precum întâiul născut, deoarece a apărut
74
într-o atmosferă familială din care nu va fi nicicând
detronat. De obicei, acest copil este mai demisionar,
mai lipsit de griji, mai creativ şi mai puţin preocupat de
reguli decât întâiul născut. Urmăreşte adesea roluri
nepreluate de primul născut şi pare să fie oponentul
acestuia. Copilul mijlociu – de obicei acest copil se
simte înghesuit într-o astfel de poziţie şi tratat incorect.
El nu dezvolta tipuri de alianţe personale închise,
precum fratele mai mare sau mai mic. Pornind de la
poziţia sa, acest copil este nevoit să înveţe multe
lucruri despre politica familială şi arta negocierii. Aceste
abilităţi se pot dovedi utile în manipularea
evenimentelor pentru a obţine ceea ce îşi doreşte şi în
alegerea domeniilor în care poate avea succes. Copilul
cel mai mic – are posibilităţi, dar şi dificultăţi diferite de
ale fraţilor. El primeşte mai multă atenţie din partea
celorlalţi, preocupaţi de nevoile lui. Acesta poate fi
încântător, şarmant, dar poate avea şi dificultăţi în
desprinderea de rolul de copil sau de favorit al familiei,
aflându-se, astfel, în faţa pericolului de a fi răsfăţat. În
acelaşi timp, poate face eforturi mari în a ajunge la o
poziţie socială datorită modelelor de rol ale fraţilor mai
mari. Copilul unic – orice copil născut la o diferenţă de
şapte ani sau mai mulţi de un altul este, din punct de
vedere psihologic, copil unic. Aceşti copii, ca grup, nu
sunt niciodată detronaţi şi, faţă de copii născuţi înainte,
sunt mai avantajaţi, primind mai multă atenţie şi grijă.
Ei se pot maturiza mai devreme, devenind oameni de
succes. Pot dezvolta, de asemenea, o imaginaţie
bogată, datorită timpului pe care îl petrec singuri.
Dezavantajele majore ale copilului unic sunt acelea ale
răsfăţului, egoismului şi ale socializării precare.
75
Mihaela NEGRESCU
Alături de ordinea naşterilor, mediul familial este
important pentru dezvoltarea individului, în special în
primii cinci ani, perioadă în care Adler consideră că se
creează un stil de viaţă, în special prin interacţiunea cu
ceilalţi membri ai familiei. O atmosferă negativă în
familie poate fi autoritară, respingătoare, înăbuşitoare,
materialistă, prea protectoare sau de compasiune. Mai
mult, perceperea atmosferei familiale este mai
importantă decât evenimentele în sine pentru
dezvoltarea unui stil de viaţă. Individul se comportă
ghidat de ficţiunile lui – ca evaluări subiective ale
propriei persoane şi ale mediului. Există cinci greşeli
de baza cauzate de ficţiuni: suprageneralizarea –
privirea tuturor lucrurilor ca fiind la fel; obiective false
sau imposibile – încercarea de a ruga pe toată lumea;
percepţii greşite asupra vieţii şi solicitărilor acesteia –
credinţa ca cineva nu are nicicând repaus;
minimalizarea sau negarea valorii cuiva – a gândi
despre cineva că nu va obţine niciodată nimic; valori
deficitare – credinţa în necesitatea de a fi primul, fără a
lua în considerare nevoile care se cer împlinite pentru a
ajunge acolo. Prin contrast, un stil sănătos de viaţă se
orientează spre trei mari sarcini: societate, muncă şi
sexualitate. Teoria adleriană accentuează dezvoltarea
intereselor sociale şi contribuţia în societate: munca
este văzută ca esenţială pentru supravieţuirea umană
astfel încât avem nevoie să învăţam să fim
interdependenţi. Apoi, o persoană trebuie să-şi
definească sexualitatea în raport cu sine şi cu alţii, într-
un spirit de cooperare şi nu de competiţie. Adler a mai
subliniat importanţa a trei caracteristici: spiritualitatea,
curajul şi capacitatea de a face faţă propriilor provocări.
76
Principalele criterii după care se poate
aprecia sănătatea mintală sunt: sentimentul de a
aparţine umanităţii, dorinţa de autodezvoltare şi de a
contribui la dezvoltarea celorlalţi. Când aceste calităţi
sunt subdezvoltate apar sentimente de inferioritate sau
atitudini de superioritate care îi deranjează pe ceilalţi şi
ne prejudiciază relaţiile cu ceilalţi. Vedem că
superioritatea şi inferioritatea sunt părţi ale aceleiaşi
monede, iar manifestarea în exces a uneia va atrage
după sine şi exteriorizarea opusului său, fiind într-o
stare de latenţă. Psihoterapia adleriană încurajează
indivizii să-şi depăşească sentimentul de insecuritate,
să se integreze mai bine şi să-şi stabilească scopuri
realiste, în acord cu potenţialităţile lor.
Câteva tehnici specifice acestui tip de terapie
sunt: confruntarea – consilierul provoacă clientul să
analizeze logica după care se ghidează. Rezultatul
este schimbarea acestei logici şi a comportamentului;
adresarea de întrebări – „Ce ar fi diferit dacă tu ai fi
bine?”; încurajarea – reprezintă cheia alegerii unui stil
de viaţa productiv. Consilierul încurajează clientul prin
afirmarea posibilităţii de schimbare a
comportamentului. Acţionarea „ca şi cum” – clientul
este încurajat să acţioneze ca şi cum ar fi persoana
care doreşte să fie – idealul lui, persoana din visele lui.
Adler a pornit de la ideea lansată la începutul secolului
conform căreia oamenii creează lumea în care trăiesc
prin presupunerile pe care le fac despre aceasta;
uitarea recompensei – consilierul sesizează
comportamentele clientului, dar elimina pauzele de
recompensare; ancorarea de sine: clientul învaţă să
devină conştient de gândurile şi comportamentele
distructive. La început, consilierul îl poate ajuta în acest
77
Mihaela NEGRESCU
proces, dar treptat responsabilitatea va fi asumată de
client; stabilirea sarcinilor: clientul stabileşte, iniţial,
scopuri pe termen scurt şi obiective realiste, pe termen
lung. O dată ce clientul a realizat schimbările
comportamentale şi are control asupra propriei vieţi,
consilierea se încheie; apăsarea butonului – clientul
este încurajat să decidă asupra stimulilor cărora le
acordă atenţie. Creează trăirile pe care le doreşte prin
concentrarea asupra gândurilor. Tehnica este
asemănătoare apăsării unui buton deoarece clienţii pot
alege să îşi amintească sau nu experienţe negative ori
pozitive.
III.3. Abordarea postfreudiană analitică –

Carl Gustave Jung (1875-1961)
Jung, în linii mari descrie

trei straturi sau trepte ale
sufletului: conştiinţa (punerea
în relaţie a conţinuturilor psihice
cu Eu; este un strat epidemic),
inconştientul personal (cuprinde
achiziţiile personale, lucruri uitate,
refulări percepţii, gânduri şi
sentimente sublimate, precum şi
o serie de acte automate, gesturi,
expresii faciale etc. Este stratul
superficial al inconştientului, purtând amprenta
experienţei individului) şi inconştientul colectiv
(alcătuit dintr-o serie de conţinuturi impersonale,
structura ereditară a creierului, reprezentată de
conexiunile mitologice, de motive şi imagini care se
reproduc fără încetare la toţi oamenii, dincolo de
78
tradiţie şi cultură. Acest strat abisal, general uman este
sediul arhetipurilor). Psihicul este un sistem dinamic,
autoreglator, iar energia psihică generală o numeşte
libido. Cu cât tensiunea dintre opuse este mai mare,
cu atât energia creşte. Energia poate fi îndreptată fie
spre exterior – extroversiune –, fie spre interior –
introversiune.
Arhetipul este o formă simbolică colectivă,
intrând în funcţiune peste tot unde nu există încă niciun
concept conştient. Toate ideile şi reprezentările cele
mai importante ale umanităţii (religioase, ştiinţifice,
filosofice, morale) îşi au originea, după Jung, în
arhetipuri. Dacă mai multe arhetipuri se asociază, prin
intermediul unor idei modulate afectiv apar
complexele.
Persona este un complex funcţional constituit din
motive de adaptare sau de comoditate, fără a se
confunda cu individualitatea, este o atitudine exterioară,
caracteristică fiecăruia, dar raportată exclusiv la lumea
de afară. Este un soi de compromis între societate şi
individ , vizând aparenţele pe care le afişează individul.
Este oarecum similar Supraeului lui Freud.
Eul este un complex de reprezentări fixat în
centrul conştiinţei. Umbra, ca arhetip, cuprinde
oarecum o parte din inconştientul personal, incluzând
sfera onirică. Este un soi de alter ego, sumbru,
înglobând elementele opuse virtuţilor individului,
compus din refulări. Sinele este centru totalităţii eului şi
inconştientului şi/sau sinteza eului şi inconştientului.
Apare în vise în multe forme (soare, copil, Dumnezeu,
mandale).
Animus şi anima reflectă într-un fel
bisexualitatea embrionului. Anima este arhetipul
79
Mihaela NEGRESCU
feminin în textura inconştientului individului de sex
masculin, iar animus este arhetipul masculin din
inconştientul femeii. Cu cât mai puternică va fi influenţa
părinţilor, cu atât imaginea fiinţei iubite va fi substitutul
pozitiv sau negativ al acestora. Anima, ca orice arhetip
antrenează franjuri de mit şi primitivitate, ea este
captată de implicaţii intime, infantile, sexuale, care fac
din ea o noţiune psihanalitică. Anima se exprimă în
viaţa bărbatului şi în activitatea creatoare. Jung a
identificat şi arhetipul bătrânului înţelept (acţionează
asupra bărbatului) sau al marii mame (acţionează
asupra femeii), arhetipuri ce apar sub diferite forme:
erou, rege, vraci, mântuitor.
Individuarea sau individuaţia este procesul
prin care, de-a lungul întregii vieţi omul încearcă să-şi
înţeleagă şi să-şi dezvolte potenţialităţile înnăscute ale
psihicului său, în beneficiul completitudinii psihice.
„Este în genere un proces de formare şi particularizare
a individului, în special de dezvoltare a individului
psihologic ca fiinţă distinctă de ansamblu, de psihologia
colectivă”. 17 Procesul implică o lărgire a sferei
conştientului, formarea şi particularizarea fiinţei
individuale, dezvoltarea individului psihologic ca fiinţă
unică, distinctă de cea colectivă. Individuarea nu se
poate realiza decât prin integrarea conţinuturilor
conştientizabile, fapt cu urmări remarcabile asupra
omului şi destinului său. Presupune confruntarea cu
componentele inconştiente ale personalităţii, operaţie
de lungă durată, ce solicită din partea persoanei un
efort remarcabil şi un eu suficient de puternic, care să
nu se destrame în faţa conţinuturilor ce vin dintr-o sferă
17
Jung, Carl Gustave, Tipuri Psihologice, Editura Humanitas,
80
mult mai adâncă, capabil să le asimileze şi să fie în
acelaşi timp eliberat de iluzia şi de ispita puterii pentru
a permite realizarea sinelui. Cu cât mai multe şi mai
importante sunt conţinuturile inconştientului asimilate
de eu, cu atât mai mult se apropie acesta de sine, chiar
dacă această apropiere nu poate fi decât una
nesfârşită. Există aici şi pericolul inflaţiei. Finalitatea
procesului este realizarea sinelui, încarnarea sa în
fiinţa muritoare a eului, deoarece doar prin intermediul
lui se poate realiza. Individuarea ca proces pune
accent pe unicitatea persoanei, ajutând omul să devină
o fiinţă autonomă, detaşată de modelele parentale sau
de standardele impuse de societatea în care trăieşte,
capabilă să interacţioneze conştient cu aceste modele.
Se ajunge astfel la o relaţionare bună cu sine şi cu
ceilalţi. Devine conştient de natura misterioasă,
incognoscibilă şi sacră, care este în acelaşi timp şi
individuală, personală şi transpersonală psihicului.
Practic, intră în legătură cu divinul din propria fiinţă şi
viaţa se umple de sens, omul pleacă într-o călătorie
nesfârşită, plină de confruntări necesare cu umbra şi
moartea în ultimă instanţă ce poate produce, evident,
suferinţă, dar din care omul învaţă să-şi înţeleagă şi să-
şi suporte ambivalenţa pentru a se uni mai apoi cu
opusele pe un plan superior, realizând totalitatea fiinţei.
Procesul este lent, treptat presupunând o serie de
insight-uri ale eului ce începe să devină tot mai flexibil,
capabil să integreze contrariile, stabil şi puternic.
Poate fi considerată şi o modalitate de
diferenţiere care are ca ţel unic dezvoltarea
personalităţii individuale. Orientarea omului exclusiv
după normele impuse din afară, colective, general
acceptate înseamnă o prejudiciere a activităţii vitale
81
Mihaela NEGRESCU
interioare, o mutilare artificială a propriei fiinţe, cu
unicitatea sa. Psihicul omului are tendinţa naturală de
a-şi schimba orientarea de-a lungul celor două mari
perioade ale vieţii – proces denumit enantiodromie,
care semnifică că dacă în prima jumătate accentul este
pus asupra dezvoltării eului în confruntare cu
evenimentele vieţii, în a doua jumătate are loc o
întoarcere a eului spre interior, descifrarea sensului
celor trăite printr-o relaţionare cu profunzimea propriei
fiinţe, în final cu Sinele, ca imago dei. În ecuaţia
individuării sarcina primei jumătăţi a vieţii include
dezvoltarea eului cu o separare progresivă eu – sine.
În a doua jumătate are loc relativizarea eului ca
experienţă şi apare necesitatea relaţionării cu Sinele şi
reuniunea lor. Mai precis, în stadiul unu nu există decât
mandala sine, eul identificându-se total cu el. În stadiul
doi începe să se separe eu de sine, dar îşi are încă
centrul în identificarea din stadiul precedent. În stadiul
trei (corespunzător jumătăţii vieţii), axa eu-sine devine
parţial conştientă, iar în stadiul patru să devină complet
conştientizată, stadiu ce este unul pur teoretic.
Procesul de individuare este legat de funcţia
transcendentă a psihicului, prin această funcţie fiind
date acele linii ale dezvoltării individuale la care nu se
poate ajunge prin căile indicate doar de normele
colective, chiar dacă, în final individuarea va duce şi la
valorificarea naturală a normei colective. Cum viul
există doar sub forma unicităţilor, a indivizilor, legea
vieţii tinde spre o viaţă trăită individual. Fiecare are
propriul destin, înnăscut şi posibilitatea de a-l urma
conştient, răspunzând chemării sale lăuntrice.
Dacă această creştere a personalităţii este
blocată, dintr-un motiv sau altul apare nevroza.
82
Stările psihice ce produc stagnarea trebuie scoase
la iveală, conştientizate în procesul terapeutic. Frica
de vocea lăuntrică resimţită de mulţi, e în parte
justificată pentru că conţinuturile cu care este
confruntat conştientul, în stagnarea lui nu sunt
inofensive, ci reprezintă de regulă tocmai pericolul
specific individului (ispita personală). În voce se
amestecă, adesea inseparabil binele cu răul, adevărul
absolut cu minciuna, stârnind un abis de amăgiri,
disperări, încercări, simbolizate de basme sub forma
unor obstacole pe care trebuie să le depăşească eroii.
Psihoza, ca tulburare psihică majoră, poate
apărea dacă conştientul este invadat de conţinuturi
inconştiente, aşa încât Eul este parţial sau total
copleşit. Spre exemplu, dacă arhetipul bătrânului
înţelept inflaţionează conştientul, subiecţii se pot
crede Dumnezeu. Se spune că nu poţi accepta un
adevăr, dacă mai întâi nu l-ai negat din tot sufletul. Cu
cât individul este mai prins în problemele sociale,
psihicul e cu atât mai ameninţat de scindare şi din
acest motiv Jung afirma că divizarea sufletului este
problema cea mai importantă a secolului XX, problemă
pe care fiecare din marile religii ale lumii încearcă să o
rezolve. Pentru individuare este necesară şi trăirea
religioasă, relaţia cu Necunoscutul, cu Dumnezeu.
Biserica împinge însă individul ca ceea ce apare rău să
reprime, să împingă în Umbră, ca parte neacceptabilă
a psihicului. Energia este astfel într-un conflict cu
Persona, alterând-o. Necunoaşterea acestei energii va
face ca ea să acţioneze cu o forţă străină şi autonomă,
care otrăveşte viaţa individului. Umbra va fi astfel
proiectată afară, pe alţii, incertitudinile, propriile greşeli
şi îndoieli vin prin acest mecanism mereu din exterior
83
Mihaela NEGRESCU
şi, metaforic vorbind, făcliile Evului Mediu se aprind din
nou în noi şi ne risipim energia spre o vânătoare de
vrăjitoare imaginară. Umbra, ca arhetip, dincolo de
aspectele negative, poate conţine şi aspecte atractive
pe care reprimarea ne face să credem că nu ne
aparţin. Din acest motiv, religia, în accepţiune
junghiană este mai degrabă o atitudine particulară
a spiritului uman, care ar putea fi caracterizată de o
observarea atentă şi considerare minuţioasă a
anumitor factori dinamici, percepuţi ca puteri: spirite,
demoni, legi, idei, idealuri sau alte denumiri pe care
omul le-a dat factorilor cu care s-a întâlnit şi i-a socotit
suficient de puternici, primejdioşi, altruişti sau
fermecători ca să le acorde o atenţie specială sau
destul de mari, plini de sens pentru a-i iubi sau adora
cu evlavie.
Într-unul din interviurile sale, Jung afirma despre
relaţia sa cu Dumnezeu următoarele: „În acest moment
Dumnezeu este numele prin care desemnez toate
lucrurile care-mi intersectează violent şi iraţional
drumul pe care mi l-am ales, toate lucrurile care tulbură
planurile, intenţiile şi punctele mele de vedere
subiective, schimbându-mi cursul vieţii în bine sau
în rău”.
Sincronicitatea, ca principiu de conexiune
acauzal a fost introdus de Jung în limbajul psihologiei,
legat de coincidenţele semnificative. Totuşi, ideea lui
nu a fost nouă sau originală, însă, datorită autorităţii
sale ideea s-a răspândit repede şi a intrat în
vocabularul curent. Este incontestabil însă meritul său
că şi-a asumat riscul de a aborda cu metode ştiinţifice,
fenomene şi întâmplări catalogate fantastice, fără sens,
sau, mai rău, care stau sub semnul tulburărilor psihice.
84
Acest fapt a fost considerat la vremea lui mistic şi
excentric. El a încercat să abordeze însă obiectiv
fenomenele, punându-şi întrebarea Care sunt condiţiile
psihologice lăuntrice care fac ca experienţa noastră
exterioară să fie înrudită într-un mod atât de durabil şi
marcant? A încercat o abordare a acestor fenomene
fără a le desconsidera a priori sau a lua ad litteram
interpretarea lor, ca şi adevăr absolut. Pentru a le
cataloga drept evenimente sincronistice, legăturile între
ele trebuie să fie acauzale, adică să nu fie legate printr-
un lanţ de tipul cauză-efect în care cel implicat să
recunoască vreo acţiune intenţionată din partea sa.
Apoi, astfel de evenimente implică o trăire afectivă
puternică de cele mai multe ori chiar în timp ce se
petrece evenimentul, dar nu neapărat. Evenimentul
sincronistic însuşi are o profundă natură simbolică ce
se leagă de fiecare dată de faptul că se petrece în
momente cheie, importante din viaţa cuiva, deseori
devine punct de cotitură şi izvor de transformare a
individului care îl trăieşte. Acest fenomen a fost mai
greu de acceptat pentru occidentali, pentru că,
începând cu epoca Luminilor şi continuând cu perioada
revoluţiei industriale gândirea ştiinţifică are la baza
principiul cauzalităţii, iar acest concept, tocmai pentru
că zguduie din temelii concepţia noastră despre lume
ne face să ne pierdem iluzia puterii depline asupra
vieţii. Şi totuşi, dacă pe de o parte eul pierde din
puterea (iluzorie de altfel) câştigă în numinozitate
(sacralitate, numinosul înseamnă a simţi prezenţa lui
Dumnezeu). A raţiona, aşa cum ne invită să o facem
sincronicitatea, înseamnă că evenimentele
„întâmplătoare” sunt de fapt încărcate de semnificaţie,
nicidecum lipsite de sens. De altfel orientalii trăiesc
85
Mihaela NEGRESCU
într-un univers cultural plin de interconexiuni subiective
şi pline se sens. Sincronicitatea presupune şi că
evenimentele psihice sunt puternic conectate cu lumea
fizică. Încă un obstacol în calea înţelegerii sincronicităţii
derivă din faptul că timpul curge liniar pentru a ne
structura relaţia cu lumea. Gândind sincronistic, mai
important este ce se întâmplă, ce semnificaţie au
evenimentele decât când se petrec în timp.
Coordonarea în timp, coincidenţa între evenimentele
exterioare şi starea lăuntrică este unul din cele mai
interesante aspecte ale sincronicităţii. Celui ce trăieşte
o astfel de poveste i se arată că face parte dintr-o
poveste, cu sens pentru toate evenimentele
întâmplătoare. Evenimentele sincronistice au scopul de
a ne trezi conştiinţa: ele pot contrazice direcţia pe care
am ales-o, dezvăluindu-ne ceva nou şi semnificativ
despre noi înşine, salvându-ne de stagnare şi
împingându-ne spre individuarea firească sau alteori
ele vin tocmai pentru a ne confirma drumul despre care
aveam îndoieli. În momente de criză sau de mare
deschidere apare, spre exemplu un personaj ce devine
una din figurile cele mai importante ale vieţii ce ne
marchează destinul, ajutându-ne să ne transformăm în
ceea ce ne este menit să devenim, ne ajută să
conştientizăm ceea ce altfel poate era mult mai greu de
scos la lumină şi ne îmbogăţim spiritual.
Jung vorbeşte că pot exista vise mici –
fragmente obişnuite ale fanteziei nocturne – şi vise
mari, sincronistice, premonitorii, extrasenzoriale.
Un vis va fi calificat sincronistic abia după eveniment,
oricât de semnificativ ar părea pe moment. În cadrul
terapiei analitice se urmăreşte reintrarea în
funcţiune a funcţiei simbolice şi transcendente a
86
psihicului, fără a avea pretenţia de a explica simbolul
în toată totalitatea sa deoarece la baza lui stă un
arhetip, care, prin natura lui este greu de definit. Visele
semnificative ne rămân în memorie toată viaţa şi se
ivesc în ele plăsmuiri simbolice ce apar şi în istoria
psihicului uman, chiar dacă cel care visează nu are nici
cea mai vagă idee despre un asemenea paralelism.
Visele mari provin deci din partea profundă, arhetipală
a psihicului uman. Ele apar în perioadele hotărâtoare
ale destinului cuiva, în prima tinereţe în general, pe la
mijlocul vieţii şi în apropierea morţii.
În terapia analitică se folosesc metode care
să faciliteze conştientizarea aspectelor inconştiente,
ca şi în psihanaliză. Dintre acestea un loc important îl
ocupă analiza viselor, însă Jung a creat şi alte
metode: testul asociativ-verbal (se prezintă
subiectului o listă de 100 de cuvinte şi i se cere la
fiecare să spună primul cuvânt care îi vine în minte
legat de cuvântul prezentat. Blocajele sau timpul de
latenţă mare – se cronometrează – semnifică conflicte
în acea zonă) sau, mai modern sand-play-ul
(subiectului i se cere să construiască într-o cutie cu
nisip o lume, având la dispoziţie tot felul de piese, apoi
se analizează construcţia şi povestea adiacentă).
Metoda analitică de a trata visele este diferită de
cea psihanalitică. El consideră că asociaţia liberă pe
marginea elementelor visului te duce de fapt departe
de semnificaţia lui, fiind utilă descoperirii complexelor –
care nu sunt în mod necesar legate de vise. I se cere
pacientului să dea mai multe detalii, să stabilească
contextul fiecărui element oniric şi să caută
semnificaţia care este validă pentru el. El a observat
că, dacă anumite vise nu sunt înţelese, ele se vor
87
Mihaela NEGRESCU
repeta. Jung nu impune pacientului nici o interpretare.
Analistul doar ajută pacientul să-şi interpreteze visul,
să se ocupe de propriul material inconştient, să-şi
înţeleagă mai bine inconştientul. Pacienţii sunt
încurajaţi să-şi înregistreze visele cât mai fidel, să le
noteze sau chiar să le ilustreze în tablouri sau modele
de ceară sau argilă, chiar dacă nu au talent artistic
pentru că acest demers poate fi unul eliberator de
tensiune.
A găsi cauza problemei nu este decât începutul
în terapia analitică, iar nevroza este privită ca având şi
un sens pozitiv, fiind considerată o încercare – nereuşită
– de a evolua, de a depăşi conflictele inconştiente, de a
rezolva probleme ce ne fac să stagnăm. Terapia se
încheie dacă se ajunge la o stare satisfăcătoare de
dezvoltare psihică, dacă simptomele dispar, iar individul
se poate adapta facil, găsindu-şi sensul în viaţă.
„Psihoterapia transcende originile sale medicale
şi încetează de a fi pur şi simplu o metodă de tratare a
bolnavului. Ea tratează acum sănătatea sau ceva ce are
un drept moral la sănătate psihică, a cărei boală este cel
mult suferinţa care ne chinuie pe noi toţi. Primele etape
ale analizei se ocupă, în linii mari, cu problemele
personale şi, deci, cu inconştientul personal, dar ultima
etapă, în care individul necesită a-şi găsi locul în viaţa
generaţiilor, atinge inconştientul colectiv, şi tocmai teoria
lui Jung a inconştientului colectiv şi a celui personal
deosebeşte psihologia sa de toate celelalte.” (Fordham,
Frieda, 1998, p.128).
88
CAPITOLUL IV
ORIENTAREA EXPERIENŢIALĂ
ÎN PSIHOTERAPIE
89
Mihaela NEGRESCU
CUPRINS
IV.1. Terapia centrată pe client – Carl Rogers

(1902-1987)
IV. 2. Gestalt-terapia – Frederik Perls

(1893-1970)
IV.3. Analiza tranzacţională – Eric Berne

(1910-1970)
IV.4. Psihodrama clasică – Jacob Levi Moreno

(1889-1974)
90
IV.1. Terapia centrată pe client – Carl Rogers

(1902-1987)
Terapia centrată pe
client a apărut în jurului anului
1940, ca o reacţie vehementă
împotriva psihanalizei. Rogers
nu a negat doar rolul
instinctelor inconştiente în
dinamica personalităţii, ci şi
rolul psihoterapeutului în
cadrul terapiei, dominant,
interpret, conducător, aşa cum
l-a postulat Freud. Termenul
de pacient este de altfel
înlocuit cu cel de client.
Rogers este profund încrezător cu adevărat (pentru
că în orice interacţiune umană, falsitatea iese la
lumină, nu doar pentru că limbajul non-verbal ne
trădează, ci şi pentru că comunicarea inconştient-
inconştient funcţionează şi ea în permanenţă) în
capacitatea persoanei de autovindecare şi
autodezvoltare iar psihoterapia nu are decât rolul
de a debloca, a descoperi resursele şi a elimina
blocajele care împiedică procesul şi ţin aceste resurse
în anumite perioade în latenţă. Fiind o viziune
umanistă, terapeutul manifestă o atitudine de deplină
încredere în faptul că persoana are o puternică dorinţă
şi capacitate de evoluţie, de a deveni matură, adaptată,
independentă. Practic, terapia propune nu doar un nou
mod de a vedea clientul, ci mai ales o altă manieră de
a fi a terapeutului. Mai specializat vorbind, capacitatea
91
Mihaela NEGRESCU
individului de a se vindeca este manifestarea
psihologică a ceea ce se numeşte într-un limbaj mai
abstract tendinţa de actualizare a organismului, care
vizează permanent să dezvolte potenţialităţile
individului, ţinând cont şi de limitele mediului, să-l
îmbogăţească, să-i crească importanţa, cultura,
fericirea, puterea, plăcerea. Această tendinţă
acţionează atât pentru dezvoltarea individului, cât şi
pentru dezvoltarea speciei.
Eul este perceput ca un ansamblu organizat şi
schimbător al percepţiilor, raportându-se la însăşi
persoana. Ca exemplu de percepţii menţionăm: calităţi,
defecte, atribute, valori, relaţii pe care le percepe ca
dându-i identitatea. Această structură personală
înglobează în ea toate experienţele trăite de individ în
ontogeneză. Eul este subiectul acţiunii tendinţei de
autoactualizare, care se opune la tot la tot ce tinde să o
compromită. Eficienţa tendinţei nu depinde de situaţia
obiectivă, reală, ci de modul cum este ea percepută de
subiect, prin prisma propriului eu – care este realistă
atunci când percepţiile corespund realităţii. Dacă există
congruenţă între percepţie şi realitate tendinţa de
actualizare va fi adecvată şi individul îşi va atinge
obiectivele. În caz contrar, îşi va propune scopuri
nerealiste şi se va confrunta cu eşecuri, deziluzii, crize
de viaţă.
Din acest motiv necesitatea unui eu realist
este primordială şi ea se fundamentează pe ceea ce
simte clientul în mod real iar fundamentarea autentică
se construieşte cu condiţia libertăţii experienţiale,
doar dacă subiectul se simte liber, înţeles, nejudecat şi
nu simte nevoia de a deforma opiniile sau
atitudinile interne pentru a obţine aprecierea,
92
afecţiunea sau stima celorlalţi. Practic, dacă individul
se maturizează, nu va mai avea nevoie să recurgă la
manevre defensive. Ideea seamănă cu conceptul lui
Jung de integrare a umbrei. Odată cu procesul de
maturizare, persoana îşi înţelege diversitatea şi
divergenţe nevoilor sale psihologice, biologice, sociale.
Procesul de autoactualizare depinde de gradul de
autocunoaştere.
Constrângerile blocante îşi au cauza în
solicitările nerealiste pe care persoanele şi le
autoimpun pentru că îşi imaginează în mod eronat că
nu trebuie să trăiască sentimente negative, ca ura.
Negarea emoţiilor reale şi fireşti duc la pierderea
controlului asupra reacţiilor şi la lipsa autenticităţii (nu
mai au contactul cu propria lume interioară). Rezultatul
este un nivel de integrare redus (în loc să
conştientizeze, refulează în inconştient) şi apar inerent
relaţii personale inautentice şi forme de dezadaptare,
mai grave sau mai puţin grave.
Obiectivul prioritar al psihoterapiei
rogersiene este rezolvarea acestor tipuri de
incongruenţe şi asistarea clientului în a se accepta
pe sine.
Terapeutul are sarcina de a asigura un climat
psihologic în cadrul căruia pacientul să se simtă
acceptat necondiţionat, valorizat şi înţeles. Doar
aşa clientul va putea să-şi exploreze gândurile şi
sentimentele reale şi să le accepte.
Terapia rogersiană este una nondirectivă prin
excelenţă iar terapeutul nu dirijează procesul
terapeutic, nu interpretează, nu sesizează conflicte
inconştiente şi nu intervine activ în discursul clientului.
El ascultă activ, cu atenţie, cu o atitudine de acceptare,
93
Mihaela NEGRESCU
pasiv-stereotipă, întrerupând doar pentru a reformula cu
alte cuvinte ceea ce a vrut să spună clientul sau a spune
da. Practic terapia acordă încredere, independenţă
clientului şi îl investeşte cu responsabilitate pentru el
însuşi şi deciziile pe care le ia. Procesul pune accent
mai mult pe factorii afectivi, emoţionali decât pe cei
cognitivi şi pune în prim plan prezentul, nu trecutul
clientului ca psihanaliza. Relaţia terapeutică este una
evolutivă, bine structurată dar permisivă, în ciuda
atitudinii inactive a terapeutului, în sensul viziunii mai
degrabă orientale. Terapeutul rogersian, animat de o
dorinţă continuă de a înţelege lumea clientului, este
mai preocupat de factorul uman decât de cel tehnic şi
chiar şi punerea diagnosticului este un act considerat
dăunător pentru că facilitează formarea unei imagini a
expertului. Se evită tehnicile manipulative şi limbajul
ezoteric, metaforic, nuanţat. El trebuie să fie empatic,
autentic, matur emoţional, să aibă o concepţie pozitivă
despre om şi relaţiile umane, să se înţeleagă pe sine,
să fie deschis la experienţă în permanenţă. „Condiţia
indispensabilă procesului terapeutic este reducerea
anxietăţii, pentru că anxietatea conduce la o atitudine
defensivă, care este duşmanul dezvoltării. Pentru ca
nivelul anxietăţii să poată scădea, trebuie ca subiectul
să se simtă la adăpost de orice exigenţe, ameninţări
sau alte represiuni.” 18
Terapia utilizează tehnici care să-l conducă pe
client la o înţelegere şi acceptare mai profundă a
propriilor emoţii, gânduri şi comportamente. În afara
ascultării active, rogersienii folosesc o varietate de
tehnici specifice şcolii: clarificarea sentimentelor
Mitrofan, Iolanda, Psihoterapii experienţiale, Editura Infomedica,

18

94
clientului (prin reflecţie – repetiţia ecou, repetiţia pe alt
ton, amplificarea –, meditaţie, afirmaţie, accentul
punându-se pe sentimentele prezente), refolmurarea
conţinutului afirmaţiilor clientului (reformularea prin
inversiunea raportului figură-fond, reformularea sinteză),
acceptarea necondiţionată (comunicare empatică,
autentică), tehnici de deschidere (care susţin dialogul
prin formulări de tipul Şi…., Deci….etc).
Trecând prin procesul terapeutic clientul devine
capabil să-şi recunoască şi să-şi exprime emoţiile şi
sentimentele, pe care le raportează din ce în ce mai
mult la sine şi mai puţin la ceilalţi. El devine capabil să
distingă obiectele de sentimentele şi percepţiile sale,
fiind conştient de pericolul reprezentat de starea de
dezacord intern. Imaginea de sine se schimbă în bine,
permiţând integrarea elementelor experienţei sale care
au fost negate sau deformate. Percepţiile devin mai
realiste iar clientul devine capabil să-şi rezolve singur,
cu responsabilitate problemele cu care se confruntă iar
acest lucru este evident şi pentru celelalte persoane
din anturajul lui.
IV. 2. Gestalt-terapia – Frederik Perls

(1893-1970)
Gestalt-terapia ca proces
se bazează pe resursele
creative, spontane ale clientului,
care pot fi activate, direcţionate şi
transformate de către fiecare
pentru a se vindeca sau a se
dezvolta, optimiza. Pornind de la
aceste premise, Perls pune la
95
Mihaela NEGRESCU
punct tehnici originale şi eficiente de explorare şi
conştientizare a părţilor neintegrate ale eu-lui: tehnici de
dialog, jocuri de rol menite să conducă la vindecare,
dezvoltare, deziderate specifice psihoterapiilor umaniste-
experienţiale. Perls îşi structurează propria concepţie
despre personalitate şi despre om sub influenţa lui S.
Friedlander (de la care preia conceptele de gândire
diferenţială şi indifenţă creativă), A. Korzbzski
(specialist în semnatică) şi Smuts (cel care a introdus
practic termenul de holism).
Psihologia gestaltistă îi schimbă perspectiva
freudiană asupra personalităţii, prin conceptele pe care
le promovează: de gestalt (configuraţie) şi
restructurare spontană a acestuia prin experienţa
imediată, prezentă, aici şi acum. Gestaltismul
consideră că organismele, în mod automat percep
structurile într-o manieră globală, nu doar părţi ale lor,
percepţia fiind un proces activ în sine şi nu doar rodul
receptării pasive a stimulilor. Structura, configuraţia sau
gestaltul, are caracteristici noi, ce nu pot fi reduse la
suma şi la analiza părţilor. Terapia utilizează
explorarea fenomenologică pentru a forma capacitate
de a conştientiza semnificaţia ascunsă în cadrul unei
structuri studiate. Această se referă atât la propria
structură psihică, cât şi la relaţiile dintre elementele
unor structuri existente (lumea, evenimentele, alţii) şi
persoana respectivă. Se consideră că oamenii percep
în mod natural, spontan structurile realităţii şi că le
reconfigurează firesc în planul cunoaşterii şi cel
comportamental, asigurându-şi calea spre evoluţie şi
adevăr, ei fiind prin excelenţă sisteme deschise, ce
dispun de capacitatea de autoorganizare şi de
dezvoltare. Abordarea fenomenologică permite fiinţei
96
umane să discrimineze între ceea ce percepe şi simte
în prezent de ceea ce este rezultatul experienţelor
petrecute în trecut. Explorarea gestaltistă mizează în
principal pe percepţie naivă, nealterată de învăţare,
centrată pe subiectivitatea persoanei şi modalitatea ei
de a percepe realitatea prezentă.
Oamenii, aflându-se într-un proces continuu de
dezvoltare se confruntă mereu cu probleme noi pe care
le trăieşte într-un mod unic, mai mult sau mai puţin
autentic, în funcţie de gradul în care este în contact cu
propriile trăiri sau se lasă cuprins de o gândire
standardizată, convenţională, jucând roluri care nu îl
mai reprezintă şi nu îi mai satisfac evident adevăratele
nevoi psihologice. Trăirea la modul inautentic aduce cu
sine nefericire, anxietate, sentimente de vinovăţie.
Terapia gestaltistă acţionează tocmai în această
direcţie, oferind o alternativă de a fi autentic şi a deveni
profund responsabil pentru sine. Unul din aspectele
cele mai importante ţin de relaţia dintre client şi
terapeut care se materializează sub forma dialogului
existenţial, bazat pe experienţa contactului de graniţă.
Noţiunea de contact este înţeleasă de acest curent ca
şi posibilitate a indivizilor de a creşte şi de a-şi
contura identităţi, prin experienţa trasării de
graniţe şi modele de interacţiune dintre eu şi non-
eu. Dialogul terapeutic (experienţă dialogică)
stimulează clientul în a-şi dezvolta sau în a-şi accesa
resursele pentru a facilita sau a renunţa la contact.
Suportul acordat de terapeut nu se rezumă la partea
verbală, ci implică şi limbajul non-verbal. Terapeutul
este în acest curent de cele mai multe ori directiv şi
activ, orientând travaliul de conştientizare (facilitând
insight-ul), dar fiind atent să nu influenţeze conţinutul
97
Mihaela NEGRESCU
experienţei personale a clientului sau să manipuleze în
vreun fel alegerile acestuia. Dialogul, aşa cum este
văzut de gestaltişti, are patru caracteristici de bază:
includerea (a-l pune pe fiecare în pielea altuia, fără a
emite judecăţi de valoare), prezenţa (terapeutul se
exprimă pe sine prin exprimarea sentimentelor,
experienţelor personale trăite, fiind o prezenţă vie,
autentică, care facilitează dezvoltarea autonomă a
clientului), responsabilitate în a dialoga în virtutea unui
obiectiv, modalitatea trăită, simţită, vie a dialogului (de
aceea se folosesc modalităţi diverse de dialog, implicând
metafore sau mijloace expresiv-artistice).
Clientul este perceput ca fiind mai degrabă
un colaborator care vine să înveţe cum să se vindece.
Metodele terapiei sunt flexibile, complexe,
eclectice adoptând aproape orice tehnică care este
utilă conştientizării şi dezvoltării clientului.
Personalitatea este văzută evident tot holist iar
relaţia organism-mediu este una de interdependeţă. O
persoană sănătoasă are capacitatea de a se autoregla
în confruntarea cu dinamica raportului dintre nevoi şi
posibilităţile de satisfacere şi ştie să menţină echilibrul
între a intra în contact cu mediul şi a se diferenţia de el
în procesul construirii propriei identităţi.
Reglarea graniţelor eu – mediu este un concept
cheie pentru terapia gestaltistă. Pentru o autoreglare
eficientă, pentru a experimenta contactul cu mediul,
clientul trebuie să parcurgă cinci stadii: 1. senzaţie –
experimentarea trăirii şi semnificaţiei stimulilor cu care
organismul intră în contact din mediul extern sau intern.
Această experimentare ne învaţă ce suntem şi ce nu
suntem. În familie mai învăţăm de asemenea ce putem,
ce trebuie să vedem, să auzim, să simţim, să spunem
98
într-un contact social. Dacă presiunea educaţională
este prea mare, normele impuse prea rigide,
discordanţa între ce simte copilul şi ce spune (sau nu
spune) este mare iar ea tinde să rămână aşa pentru a
se simţi acceptat în societate, de unde şi apariţia unei
patologii mai grave sau mai puţin grave. Devenind
adulţi, ei vor investi foarte multă energie pentru a
menţine graniţa între obligaţii şi dorinţe şi impunerile
introiectate care îi determină să nu fie autentici şi care
le împiedică dezvoltarea; 2. conştientizare – punerea în
contact a unei persoane cu sine sau cu altcineva
rezultând dintr-o focalizare a atenţiei asupra a ceea ce
este. De aici rezultă insight-urile care facilitează
restructurarea gestaltului şi creşterea. În cadrul terapiei
clientul învaţă să lucreze asupra lui însuşi ca mai apoi
să acţioneze responsabil în raport cu propria devenire.
Descoperă cum poate trăi în armonie cu el şi cu lumea,
adaptându-se creativ la situaţiile de viaţă şi integrându-
le holistic. Autoconştientizarea înseamnă şi un grad
mai mare de asumare a responsabilităţii, dar şi de
libertate. Terapia caută să-i ajute pe clienţi să-şi asume
responsabilitatea, să-şi dezvolte ceea ce Rotter numea
locus of control intern (pentru ce au ales ei să facă, nu
pentru ce li se impune, evident); 3. Acţiunea – unii
clienţi au un deficit în această arie (absenţa iniţiativei,
susţinerea acţiunii) şi îşi dezvoltă alte abilităţi:
fantazarea, teoretizarea, capacităţile observaţionale.
Doar acţionând însă îşi exerciţi voinţa de a face, de a-şi
decide direcţia de manifestare pe baza discriminării
între ceea ce vrea şi ceea ce nu vrea; 4. Contact – cu
lumea, cu situaţii, oameni, mediul. Graniţa optimă de
contact este cea în care eşti capabil să menţii echilibrul
între sine şi mediu, între deschidere şi rezistenţa
99
Mihaela NEGRESCU
sănătoasă, între permeabilitate şi evitare. 5. Retragere
– O dată încheiat un ciclu persoana pătrunde în
structura de fond a fiinţei sale, îmbogăţindu-şi viaţa şi
amplificându-şi experienţa prin noua etapă încheiată.
Se face astfel şi o nouă restructurare în sine. A încheia
un ciclu înseamnă a nu lăsa afacerile neîncheiate. Cei
care nu se pot detaşa de problemele vechiului ciclu,
acceptându-le înţelegându-le sensul, reconvertindu-le
în dezvoltare şi cunoaştere rămân în suspensie. Se
agaţă de relaţii neterminate, îţi păstrează vechi
tranzacţii, resentimente şi îşi sabotează creşterea. În
aceste cazuri se impune finalizarea.
Sănătatea se exprimă printr-o interacţiune
creativă atât cu sine cât şi cu lumea, bazată pe
integrarea polarităţilor. Pornind de la acest deziderat,
psihoterapia de orientare gestaltistă urmăreşte să
provoace clientul să conştientizeze cât mai mult –
sentimente, reprezentări, convingeri, evaluări, informaţii,
procese psihice, adică mecanisme datorită cărora
persoana ajunge să gândească şi să acţioneze într-un
anumit mod – pentru a creşte, a se dezvolta, aflând ceea
ce este el şi cum face să se întâmple ceea ce este pe de
altă parte. Terapia este în egală măsură un „proces de
autoexplorare, autoînţelegere şi autoschimbare prin
intermediul conştientizării atât a conţinuturilor intrapsihice,
cât şi a modalităţilor psihogene prin care aceste
conţinuturi pot fi reaşezate, resemnificate, schimbate cu
deplină responsabilitate” (Mitrofan, 1997).
Terapia gestaltistă se poate aplica clienţilor
care suferă de tulburări anxioase, depresive, fobice,
somatoforme (înţelegem prin acest termen acel „grup
de entităţi clinice caracterizate prin: convingerea
pacientului că prezintă o boală somatică neelucidată
100
diagnostic; invocarea insistentă, dramatizată şi
recurentă a unor acuze aparent somatice; preocupare
intensă pentru efectuarea/repetarea unor investigaţii
medicale. Eventuala prezenţă sau dereglări nu explică
intensa îngrijorare sau anxietatea iar debutul şi evoluţia
sunt corelate cu existenţa unor situaţii stresante, de
multe ori ignorate de pacient”19), de adaptare,
emoţionale şi de identitate sau celor care doresc doar
să-şi optimizeze comportamentul.
Având în vedere că terapia urmăreşte să
responsabilizeze clientul nu se folosesc sub nici o
formă expresii de genul trebuie, ci se preferă exprimări
de tipul ce preferi sau ce doreşti. Clientul învaţă o
modalitate de autocunoaştere pe care o poate utiliza şi
în afara şedinţelor, pe cont propriu.
Relaţia terapeutică este una de la adult la
adult, fiind centrată pe prezentul situaţiei şi
accentuând asupra experienţei directe a celor doi
participanţi. Dacă clientul învaţă să fie responsabil
pentru dezvoltarea sau vindecarea sa, terapeutul îţi
asumă responsabilitatea pentru cât şi cum se implică în
relaţie, pentru cunoaşterea de sine şi a clientului,
pentru adoptarea unei poziţii deschise, nedefensive,
pentru direcţionarea proceselor de conştientizare într-o
direcţie adaptată fiecărui client şi pentru consecinţele
propriului comportament asupra climatului terapeutic.
Ca modalitate de lucru, gestalt-terapia se
practică într-o gamă largă de modalităţi de lucru:
individual (pentru adulţi), în grup, în cuplu, terapia
copilului, workshopuri (cu scop de formare a
psihoterapeuţilor şi de optimizare comportamentală).
Ionescu, George, Psihiatria clinică – standardizată şi codificată,

19
Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, p. 120.

101
Mihaela NEGRESCU
Tehnicile utilizate sunt diverse, dintre care
amintim: interogaţiile-ghid („Ce simţi? La ce te
gândeşti acum?”) şi exerciţiile (care provoacă
conştientizări, prin experimentarea unor situaţii
propuse). Exerciţiile pot fi de conştientizare corporală,
de conştientizare afectivă şi relaţională prin tehnici
specifice cum ar fi: tehnica scaunului gol (joc de rol
cu persoane semnificative pentru client, cu părţi ale
eului aflate în conflict, cu obiecte semnificative –
vergheta, referatul neterminat – ori chiar cu simptome:
oboseală, dureri de cap), tehnica reprezentării
spaţiului personal (este vizualizat şi descris aşa cum
este experimentat în prezent facilitând clientului
conştientizări despre imaginea sa de sine, relaţia cu
mediul, orientarea sa către trecut sau viitor, interior sau
exterior. Tehnica poate ajuta la întreruperea cercului
vicios al translaţiei unor reziduri emoţionale din trecut
care îl împiedică să rezolve probleme emoţionale
prezente, asemănătoare cu cele cu care s-a confruntat
în trecut), tehnica zidul (tehnică metaforica care
provoacă subiectul să-şi conştientizeze strategiile de
coping, de abordare a obstacolelor cu care se
confruntă), tehnica scenarizării sau punerea în
scenă (bazată pe acţiune şi verbalizare a
sentimentelor şi ideilor incomode, nemărturisibile,
reţinute sau refuzate conştient în a fi comunicate),
tehnica extragerii sau amplificării (i se cere să
exagereze anumite sentimente, idei sau mişcări pentru
a spori efectul de dramatizare şi a facilita). În procesul
terapeutic se mai utilizează şi exerciţii de conştientizare
cu suport imaginativ şi de restructurare cognitivă, parte
102
create de gestaltişti, parte preluate din alte orientări,
cum ar fi PNL-ul. Dintre acestea amintim tehnica
fanteziei ghidate (utilă atunci când anumiţi clienţi îşi
întreţin anxietăţi, neputinţe sau evaluări eronate, ca
urmare a unei procesări secvenţiale a unor evenimente
cu mare încărcătură emoţională, nefiind conştienţi că
de fapt ei singuri îşi autoinduc unele comportamente
ineficiente sau greşite), tehnici de diminuare şi
integrare (foarte frecvent persoanele sunt constrânse
de modurile obişnuite de a gândi şi nu văd
alternativele. Din acest motiv clientul este pus să-şi
imagineze opusul a ceea ce afirmă sau consideră a fi
adevărat pentru a beneficia în acest mod de altă
perspectivă), tehnica metapoziţiilor (clientul este
antrenat într-un demers de autoconştientizare a naturii
conflictului cu sine sau cu ceilalţi. Tehnica are
următoarele etape: poziţia 1 – clientul este aşezat în
faţa scaunului gol. El va fi A iar scaunul B – căruia i se
va adresa împărtăşindu-i ce simte şi ce gândeşte în
legătură cu el; poziţia 2 – Se schimbă rolul, clientul
devenind B, care îi zice lui A ce gândeşte în legătură
cu el. Dialogul continuă până ce părţile ajung să
negocieze sau se blochează mutual; poziţia 3 – clientul
este C, o a treia persoană, care îi ascultă pe A şi B
discutând şi le spune fiecăruia ce simte în legătură cu
fiecare şi cu relaţia dintre ei. Dialogul continuă până cei
trei se înţeleg; poziţia 4 – Clientul este D, o a patra
persoană care îl ascultă şi îl priveşte pe C în timp ce
dialoghează şi îi analizează pe A şi pe B. D îi
împărtăşeşte ce gândeşte despre C şi despre modul lui
de a proceda în raport cu A şi B), tehnica
103
Mihaela NEGRESCU
autodezvăluirilor terapeutului (pentru a focaliza
conştientizarea, fără a accentua pe valori, credinţe sau
opinii proprii).
IV.3. Analiza tranzacţională –

Eric Berne (1910-1970)
Analiza tranzacţională este

o teorie a personalităţii elaborată
de Eric Berne în perioada 1950 şi
1970 în America.
Analiza tranzacţională ne
pune la dispoziţie o serie de informaţii ce pot fi
valorificate în îmbunătăţirea procesului de comunicare
– inclusiv în sfera noastră de interes – relaţia
psihoterapeut-client. Această teorie ne ajută să
conştientizăm, să înţelegem şi apoi să modificăm
tranzacţiile (comunicările) pe care le avem cu cei din
jur sau cu noi înşine.
Cu toţii, dacă ne propunem acest lucru, putem
observa modificările apărute în reacţiile şi atitudinile
noastre. Oricine, oricât de puternic ar fi, poate plânge
ca un copil în anumite situaţii. Uneori, fără să ne dăm
seama, trecem de la o atitudine la alta, ne schimbăm
starea iar cei din jur ne pot reproşa că suntem
nestatornici, că ne-am schimbat.
Pentru a explica această capacitate de
schimbare, de adaptare doctorul Eric Berne a inventat
noţiunea de stări ale eu-lui. Prin acest concept ne
propune reprezentarea personalităţii unui individ în trei
părţi sau stări: starea sau partea de Părinte – P;
104
starea sau partea de Adult – A; starea sau partea de
Copil – C.
Berne afirma că „unul dintre cele mai dificile
aspecte este să-l faci pe pacient sau pe student să
perceapă aceste stări nu ca pe nişte concepte
abstracte sau ca pe nişte neologisme interesante ci ca
pe nişte fenomene ale unei realităţi concrete”. 20
Teoria sa, prin structura pe care o propune, ne
aminteşte, pe bună dreptate, de clasica psihanaliză a
lui Sigmund Freud. Între cele două teorii sunt
asemănări, fără îndoială. Doar dacă ne gândim la
importanţa pe care o acordă copilăriei şi relaţiei cu
părinţii ambele teorii, se poate vedea lesne că Berne a
fost influenţat de Freud în elaborarea teoriei sale.
Totuşi, este clar că există şi diferenţe importante între
ele. Dacă Freud considera că inconştientul este, prin
definiţie, acea parte a personalităţii care scapă
controlului conştiinţei, Eric Berne consideră starea de
copil (corespondenţa inconştientului freudian) o parte
care poate fi oarecum controlată şi gestionată ca
oricare altă parte, astfel încât să-i utilizăm resursele
pozitive şi să anihilăm, prin control conştient şi
învăţare, comportamentele negative specifice ei.
Prin acest pas important reuşeşte să depăşească
pasivitatea şi resemnarea care i s-au reproşat deseori
lui Freud, pentru care conştientizarea cauzelor prin
analiza viselor, “calea regală către inconştient” însemna
automat şi rezolvarea problemelor. De multe ori însă
conştientizarea nu aduce cu sine vreo soluţie şi există
riscul să întărească şi mai mult o stare sau un
20
Berne, Eric, Transactional analysis in psyhotherapy – the
classic handbook to its principles – Souvenir Press (Educational
&Academic) Ltd, London, 1989.
105
Mihaela NEGRESCU
comportament nedorit prin simplul fapt că i se găseşte o
cauză, o raţiune de a fi. Cu alte cuvinte, analiza
tranzacţională propune nu doar o explicaţie a
comportamentelor, a scenariilor de eşec şi a atitudinilor
noastre ci propune şi un model practic de învăţare a
unor atitudini constructive, pozitive care să le
înlocuiască pe cele negative şi indezirabile. Prin aceasta
Berne face cumva trecerea spre terapiile scurte,
centrate pe rezolvarea problemelor de viaţă într-un mod
eficient.
Fiecare din aceste stări reflectă experienţele pe
care le-am trăit pe parcursul vieţii şi relaţiile pe care le-
am avut cu persoanele semnificative (cum ar fi părinţii)
din viaţa noastră de la care am învăţat fără să sesizăm
cum să interpretăm lumea şi cum să reacţionăm în
diferite situaţii, comportamental şi afectiv. Odată
deveniţi maturi, ne putem transpune în oricare din
aceste trei stări şi, în consecinţă, să ne schimbăm
comportamentul şi atitudinile. Fiecare din noi facem
acest lucru, mai mult inconştient şi fără să sesizăm
schimbarea. De exemplu, când îl certăm pe copilul
nostru că a împrăştiat jucăriile prin casă, suntem în
starea de părinte normativ, iar când ne aşezăm cu el
pe covor şi începem să-l ajutăm să construiască ceva
şi ne face plăcere această activitate, suntem în starea
de copil liber. Stările identificare de Eric Berne sunt:
Starea EU-PĂRINTE este formată pe baza
comportamentelor învăţate de la alţii, în principal de la
părinţi, bunici, profesori sau alte persoane
semnificative investite cu autoritate. Odată transpuşi în
această stare găsim şi reproducem cuvintele şi
comportamentele celor ce ne-au marcat copilăria. Este
un comportament pe care îl repetăm automat, pentru
106
că este foarte bine interiorizat şi a devenit al nostru. În
mod normal nu realizăm provenienţa lui, decât dacă
analizăm cu atenţie ceea ce facem, spunem, gândim,
simţim, lucru care în mod normal nu se întâmplă în
viaţa de zi cu zi. Aceasta poate fi explicaţia repetării
unor modele indezirabile (un copil crescut şi maltratat
de un tată alcoolic, deşi şi-a spus că el nu-i va face
niciodată aşa ceva copilului lui, devine la rândul lui
alcoolic şi se poartă cu propriul copil exact aşa cum a
văzut şi a simţit pe pielea lui în raport cu propriul tată).
De multe ori auzim şi vedem în jurul nostru cazuri care
„repetă istoria” la nesfârşit, „ca un blestem”,
perpetuând comportamentul negativ de la o generaţie
la alta. Dacă însă conştientizăm aceste modele, prin
autocunoaştere şi prin voinţă le putem schimba, le
putem modifica şi putem deveni ceea ce ne dorim să
fim. Tocmai aici intervine rolul psihoterapiei ce are la
bază acest curent.
Starea de părinte (P) scoate deci în scenă
comportamente învăţate de la părinţi sau văzute la
adulţii care au reprezentat repere importante ale
copilăriei noastre. Părintele este cel care are în aceiaşi
măsură cunoştinţe, experienţă, dar şi prejudecăţi.
Berne distinge două ipostaze ale acestei stări:
• părinte critic (PC): este autoritar, critic,
raţional; evaluează, critica, cenzurează,
dă indicaţii. Manifestările verbale sunt de
genul: „trebuie”, „să faci aşa” (autoritate),
„nu ai voie” (cenzură), „ai greşit”, „nu faci
bine” (critică), „aşa sunt toţi” (prejudecata).
Limbajul non-verbal: încruntare, mimica
acuzatoare, arătatul ameninţător cu degetul,
ridicarea sprâncenelor. Aceste comportamente
107
Mihaela NEGRESCU
au partea pozitivă pentru că pun limite, acolo
unde în mintea copilului nu există, însă au şi
marele neajuns că, de multe ori, limitele pe
care le impunem propriilor copii nu sunt
altceva decât propriile noastre prejudecăţi
moştenite, peste care nu am reuşit să trecem.
Şi nu în ultimul rând, a critica şi a evalua nu
este cel mai sănătos mod de educaţie.
Copilul poate fi ajutat să înţeleagă, prin alte
metode, că greşeşte, fără a-i crea complexe
inutile de inferioritate care vor constitui baza
pentru serioase probleme în viaţa adultă. Iar
acel „trebuie” este un cuvânt care nu ar trebui
să-l inducem în mintea unui copil, ci mai
degrabă ar fi util şi sănătos să-l învăţăm că
fiecare gest şi comportament pe care îl
adoptă este consecinţa unei alegeri pe care o
face, ca om liber dotat cu raţiune şi că, în
orice situaţie, există alternative pe care este
bine să ne educăm să le vedem.
• părinte tandru (PT) sau părinte hrănitor
(PH): este înţelegător şi protector pentru că
ştie şi simte că celălalt este neajutorat şi nu
se poate descurca fără el... Manifestările
verbale cele mai întâlnite: „fă, te rog, asta”
(înţelegător), „te pot ajuta cu ceva?”,
„nu te simţi bine?” (protector). Limbajul
non-verbal, atitudinal este binevoitor,
gesturile sunt afectuoase şi transmit
interlocutorului un sentiment de siguranţa şi
de protejare. Şi acest tip de comportament
are părţi bune şi părţi rele. Este bine şi
sănătos ca un copil să se simtă iubit
108
necondiţionat (este baza unei bune imagini
de sine), însă este rău să-i inducem acestuia
sentimentul că este neajutorat şi slab.
Cu alte cuvinte aceste comportamente
trebuie gestionate corespunzător, astfel încât
copilul să simtă sprijin şi ajutor necondiţionat
când şi cât are nevoie, însă, în acelaşi timp,
să-l ajutăm să vadă şi să simtă că se poate
descurca singur, că este în stare şi că poate
face orice îşi propune dacă îşi pune mintea la
contribuţie.
Starea EU-COPIL: înglobează în ea trebuinţele,
nevoile, emoţiile de tipul („mi-e foame”, „mi-e cald”,
„mi-e frică”, precum şi experienţele trăite în copilărie şi
modalităţile de a reacţiona specifice acelei vârste
fragede). Aceste comportamente sunt reluate, ies la
lumină dacă un anumit context, eveniment ni le
reaminteşte prin faptul că seamănă cu ceva din
trecutul nostru. De multe ori aceste mecanisme sunt
inconştiente şi resimţim o senzaţie, o emoţie, fără a ne
da seama de unde provine. Alteori adoptăm anumite
comportamente fără să înţelegem pe deplin de ce (ne
este frică să mergem la un şef, probabil pentru că în
copilărie a avut parte de mustrări, jigniri din partea
unor persoane investite cu autoritate). Iar aceste
comportamente specifice copilăriei sunt de multe ori
iraţionale, însă cu atât mai eficiente.
În demersul consilierii persoana poate fi ajutată
să conştientizeze că şeful (fără a face nimic special)
este perceput de către starea eu-copil ca o repetare a
unor emoţii din trecut ce sunt retrăite în prezent şi
produc comportamente dezadaptative. Prin urmare,
persoana trebuie să înveţe să reacţioneze într-un alt
109
Mihaela NEGRESCU
mod în raport cu autoritatea, să-şi schimbe
modalitatea de percepţie a persoanelor investite cu
autoritate şi să găsească alte căi mai productive de a
se comporta cu şefii, pentru simplul fapt că vechile
patterne de comportament nu sunt productive şi nu îi
aduc decât dezavantaje în viaţa profesională sau
personală.
Starea de copil este cea care deţine
mecanismele prin care individul încearcă sa facă faţă
presiunii relaţiilor cu ceilalţi. Copilul este de asemenea
deţinătorul sentimentului stimei faţă de sine,
comandând confortul psihic sau trecerea în defensiva.
În momentele când simţim că este timpul să ne
relaxăm, după o zi grea, avem nevoie de resursele
acestei stări. De asemenea, în relaţionarea cu ceilalţi
avem deseori nevoie de atitudini, sentimente
caracteristice copilului, pentru a putea înţelege pe de o
parte, comportamentul interlocutorilor şi pe de altă
parte, pentru a comunica eficient;
Berne distinge trei subcategorii ale acestei
stări:
• copilul liber: este natural, spontan, curios,
plin de fantezie; îşi manifestă sentimentele şi
dorinţele fără cenzură. Vorbirea acestuia
cuprinde expresii de genul: „mi-e bine!”, „îmi
place!”, „este frumos” (sentimente), „vreau
asta!”, „asta este a mea!” (dorinţă), „încerc să
aflu” (curiozitate). Comportamente non-verbale
asociate: râs, plâns, mimică expresivă (ex: „face
utriţe” simpatice), cercetarea lucrurilor cu interes.
Această stare înglobează în ea resurse deosebit
de valoroase pe care le putem folosi când vrem
să ne deconectăm, să scăpăm de stres, să ne
110
simţim bine, spre exemplu cu prietenii apropiaţi la
o petrecere sau când avem nevoie să abordăm o
situaţie fără prejudecăţi, cu minte deschisă. Însă,
aceleaşi comportamente pot deveni nepotrivite în
alte condiţii şi putem fi percepuţi ca imaturi,
obraznici etc. Acest fapt este valabil pentru
oricare din stări pentru că, orice comportamente
sunt bune în anumite condiţii şi proaste în alte
condiţii. Este important să învăţăm, prin urmare,
cum şi când să utilizăm resursele asociate
fiecărei stări.
• copilul adaptat: este fie tânguitor
(manifestări verbale: „nu sunt capabil de nimic!”,
„eu sunt de vina!”, „lasă-mă în pace!”,
manifestări non-verbale: tristeţe, umerii căzuţi)
– subestimându-se şi plasându-se pe o
poziţie de inferioritate, fie rebel – revoltat
(manifestări verbale: „nu aveţi dreptul”, „aceasta
este o tâmpenie!”, „eşti un prost!”, manifestări
non-verbale: furie, plâns – specifice tipului PCM
de rebel), contestatar, obraznic, refuzând
interdicţiile şi urmărind să şocheze. Aceste
manifestări este bine să învăţăm să ni le
cenzurăm în anumite contexte sociale, când nu
am avea decât de suferit dacă le-am aborda şi
ne-am face o imagine proastă în ochii celor din
jur. Acest lucru nu se traduce în a accepta orice
şi a ne supune orbeşte, fără să avem vreo
replică, ci înseamnă a învăţa modalităţi asertive
şi mature de a ne pune pe tapet punctul de
vedere, astfel încât să obţinem efectul dorit fără
să ne jignim interlocutorii.
111
Mihaela NEGRESCU
• micul Profesor – atrage atenţia asupra sa şi
manipulează, cu scopul de a obţine câştiguri
personale dintr-o situaţie sau o relaţie.
Starea EU-ADULT: fără a avea o vârstă anume
(pentru că nu devenim adulţi odată ce împlinim o
anumită vârstă, din păcate, vârsta mentală şi
maturizarea reală neţinând cont uneori de acest fapt),
cuprinde în ea acele comportamente şi emoţii pe care
le adoptăm când ne informăm, căutăm să cunoaştem,
exprimăm ceva obiectiv. Această stare se asociază cu
raţionalul şi obiectivitatea; adultul tinde spre adevăr şi
claritate, se comporta detaşat şi non-emoţional,
judecă lucrurile bazat pe fapte, culege informaţiile
necesare, evaluează opţiunile şi probabilităţile.
Manifestările sale verbale sunt: „de ce?”, „când?”,
„unde?”, „la ce foloseşte?”, „specialistul X este de
părere că...”, „viteza este mai mare (decât cea
legală) şi trebuie sa încetineşti”, „ce părere ai?”
Comportamentele non-verbale asociate aceste stări
sunt: gesturi asociate reflecţiei, gesturi şi mimică
asociate cu calmul şi echilibrul, indicarea cu degetul (în
sensul ca aici este problema), ton uniform în
vorbire. Cele mai eficace comportamente, relaţii sau
procese de comunicare au loc atunci când individul se
afla în starea de adult. Această stare s-a format încă de
la vârsta de un an, când ne-am pus primele întrebări
de tipul „de ce”, iar nivelul ei de evoluţie este în directă
legătură cu eforturile strict personale depuse în sensul
informării prin forţe proprii.
Aşa cum am mai subliniat, toate stările au
aspecte pozitive sau negative, în strânsă legătură cu
situaţia concretă în care ne aflăm, de interlocutorii pe
112
care îi avem şi cu sarcinile pe care le avem de
îndeplinit.
În timpul comunicării reale dintre doi
interlocutori, din combinarea stărilor eu-lui celor doi
apar tranzacţiile interpersonale. Întâlnirile dintre
stările eu-lui, în cursul dialogului, dau naştere la trei
tipuri de tranzacţii:
Tranzacţiile complementare apar atunci când
emiţătorul, adresându-se unei anumite stări a
receptorului (ex: părinte, adult), activează aceea
stare şi obţine răspunsul de la aceasta (de la părinte,
de la adult). Cu alte cuvinte cei doi interlocutori se
regăsesc pe aceeaşi „lungime de unda”. În acest caz
fericit comunicarea este bună, eficientă şi cei doi se
înţeleg. Grafic, asemenea tranzacţii se pot reprezenta
prin linii paralele, (Părinte-Copil sau Adult-Copil).
Exemplu: Negociatorul A se scuza ca nu a înţeles
ultimul argument prezentat de interlocutor. Acesta îl
întreabă: „Care parte nu este clară?”, după care reia
expunerea.
Este de remarcat că, în sfera profesională,
relaţia cea mai adecvata pentru a spori performanta
comunicării este cea de tipul A-A (obiectivă, analitică)
si, de aceea, aceasta trebuie căutata de colaboratori.
Acest lucru poate fi exersat, învăţat, dacă ne propunem
acest lucru.
În mod curent tranzacţiile complementare
asigura eficacitatea comunicării şi menţinerea relaţiei.
Excepţie fac tranzacţiile de tipurile: PC – PC, care
presupune că cei doi parteneri de discuţie critică pe
toată lumea, bârfesc; C – C, interlocutorii se
manipulează reciproc. Pe de altă parte, întâlnirea
stărilor de copil liber înseamnă că persoanele care
113
Mihaela NEGRESCU
comunică se amuză şi se bucură să fie împreună
iar, în acest caz, tranzacţia este de dorit.
Tranzacţiile încrucişate apar atunci când
emiţătorul nu obţine mesajele de la starea căreia i s-a
adresat. În limbaj curent, obişnuim să spunem, în
raport cu aceste situaţii, că „nu suntem pe aceiaşi
lungime de undă”. Dorim să transmitem un anumit
mesaj şi ne trezim că cel din faţa noastră înţelege
greşit ceea ce îi spunem, interpretează eronat sensul
celor comunicate, fie datorită modului de exprimare, fie
datorită tonului folosit ori pentru că expectanţele sau
interesele sale îl fac să nu „dorească” să audă un
anumit mesaj. Stresul, văzut ca „factor fizic, chimic,
emoţional şi biologic, ce produce tensiune corporală
sau mintală”21, încărcătura afectivă negativă, sporesc
şi ele riscul distorsionării comunicării şi apariţiei
conflictelor pentru că, în aceste situaţii, suntem mai
puţin dispuşi să-l ascultăm cu atenţie pe cel din faţa
noastră, să fim amabili şi, chiar şi o frază neutră poate
fi interpretată ca una agresivă, spusă cu intenţii şi
interese ascunse. De obicei, ca într-un cerc vicios,
conflictele amplifică stresul, atmosfera neplăcută şi
ineficientă.
Conflictele au tendinţa de a deveni, ulterior,
procese care se alimentează singure şi care nu iau în
considerare evoluţia evenimentelor din jurul nostru.
Astfel, ajungem în situaţia să dăm la o parte
adevăratele probleme, pentru a găsi căi de a ne
depăşi adversarul.
Conflictul în echipe se generalizează şi
polarizează membrii. Cel mai des, un conflict deschis,
21
Lazarus, R.S., Folkman, S., Stress, appraisal and coping,
Springer Publishning Company, New York, 1984, p. 45.
114
în cadrul unei echipe, distruge motivaţia şi spiritul de
echipă.
Dintre posibilele cauze ale unui conflict amintim:
diferenţe de informare, diferenţe în perceperea
aceleiaşi informaţii datorate simplului fapt că suntem
diferiţi, diferenţe în valori şi principii, conflict de poziţii,
competiţie pentru promovare în funcţii, egoism,
individualism ca trăsătură de personalitate, frica sau
alte stări negative, neîncredere şi suspiciozitate,
intoleranţă etc.
Într-un grup de muncă există cel puţin două tipuri de
conflicte: conflicte pornite din activitatea în sine pe
care o desfăşoară, care se referă la idei, proceduri,
tehnici şi munca în sine; conflicte orientate pe
persoane, care se referă la jocuri de putere, diferenţe
în alocarea sarcinilor sau conflicte de personalitate.
Nu este exclusă coexistarea ambelor tipuri de
conflicte însă, conflictele orientate pe persoane sunt
considerate mai periculoase pentru eficienţa unei
echipe. Dacă primele îi fac pe oameni să-şi îndrepte
atenţia spre acţiune şi modalităţi de lucru, al doilea tip
afectează dezvoltarea întregii echipe pentru că sunt
orientate către interior şi cauzează ineficienţă. În acest
caz, sentimentele sunt direcţionate către alţii şi nu
către acţiuni.
Exemple de tranzacţii încrucişate:
1. Negociatorul A se scuză că nu a înţeles
ultimul argument prezentat de interlocutor. Acesta
răspunde: „Eu cred că am vorbit destul de clar ca să
fiu înţeles”.
2. A: Mergem să bem o cafea? (Copil - Copil)
B: Dar iţi dai seama de cât mai trebuie să
muncim? (Părinte - Copil).
115
Mihaela NEGRESCU
În general, tranzacţiile încrucişate au efecte
negative asupra comunicării, aşa cum am mai
subliniat, pentru că răspunsurile primite sunt de regulă
neaşteptate şi produc surpriză, dezamăgire sau au
efecte chiar mai profunde, de rănire a sentimentelor.
În aceste situaţii, primim o replică nedorită de la o parte
a personalităţii pe care nu am vizat-o în comunicarea
noastră iniţială.
Tranzacţiile complicate apar atunci când
comportamentele sau mesajul par să vină dintr-o
anumită stare, dar în realitate ele vin dintr-o altă stare
ascunsă (voit sau nu). În acest caz putem să vorbim
de două tipuri de mesaje: unul direct (aparent) şi altul
indirect (ascuns), mai subtil.
Tranzacţiile complicate nu sunt produse exclusiv
în scop de manipulare, ele putând apare şi din simplul
motiv că oamenii nu sunt conştienţi, în permanenţă,
care sunt nevoile lor sau nu ştiu cum să le exprime,
cum să ceară ceva. Astfel, relaţia interpersonală cu un
coleg care ne solicită o idee într-o problemă pe care o
are de rezolvat, reclamă, în mod normal, tipul A-A. În
practică, însă, putem avea surpriza, după ce
răspundem apelului cu o idee, să primim observaţia
că sfatul nu se poate aplica în cazul său, fapt ce ne
poate duce cu gândul la ideea că intenţia sa a fost de
fapt alta, cum ar fi de a se plânge cât de aglomerat
este cu lucrări, nu de a primi vreun sfat. În acest caz,
odată sesizat aspect respectiv, nu are rost să mai
insistăm cu noi idei, ci mai degrabă ar trebui să
alegem starea de părinte ocrotitor pentru a realiza o
tranzacţie complementară. Acest tip de erori în
comunicare se pot observa deseori între bărbaţi şi
femei pentru că, în timp ce femeile vor deseori să fie
116
compătimite şi să se empatizeze cu ele, să fie doar
lăsate să vorbească şi ascultate, bărbaţii încearcă să
rezolve problemele găsind soluţii raţionale şi cât mai
eficiente la lucrurile pe care le aud, în acest fel ei
simţind că sunt utili.
Tranzacţiile complicate au dezavantajul că, prin
natura ascunsă pe care o presupun, tind să consume
timpul receptorului, pentru că uită semnificaţia reală a
mesajului direct. Din acest motiv, ar fi de dorit să fie
evitate; pentru aceasta este util ca emiţătorul să-şi
planifice corect mesajul înainte de a-l transmite
(stabilirea obiectivelor, în special). Pe de altă parte,
receptorul, ca în cazul colegului care ne cere sfatul,
trebuie să testeze dacă tranzacţia nu este de acest tip,
urmărind să o transforme într-una complementară.
SINTEZĂ: Tipuri de tranzacţii:

a. Tranzacţiile paralele
În tranzacţia complementară răspundem
interlocutorului din starea pe care ne-a solicitat-o.
Regula I a comunicării, după Berne: „Cât timp

tranzacţiile rămân paralele, comunicarea poate
continua nelimitat”.
Exemplu: Politicienii sunt incompetenţi.
Răspuns: Evident, nu sunt buni de nimic
117
Mihaela NEGRESCU
b. Tranzacţiile încrucişate
Când tranzacţiile nu sunt paralele (cineva
vorbeşte din starea de părinte şi interlocutorul
răspunde din starea de adult) are loc o tranzacţie
încrucişată. Cel puţin unul din parteneri trebuie să-şi
schimbe starea, pentru a fi generată un tip de
comunicare pozitivă (stimul de la CL la PH şi răspuns
de la PN la CA).
Regula a II-a a comunicării,
după Berne: „Când o tranzacţie
este încrucişată, comunicarea
este întreruptă”.
Exemplu: Mă masezi puţin pe
spate? (CL la PH)
Răspuns: Crezi că altceva mai
bun nu am de făcut? (PN la CA)
c. Tranzacţiile ascunse
În acest tip de tranzacţii, alături de mesajul
explicit – stimul verbal direct, se transmit şi mesaje
ascunse – la nivel emoţional, nonverbal. Întotdeauna
implică cel puţin două stări din cele trei descrise
anterior. Adesea mesajul aparent este direcţionat Adult
spre Adult, în timp ce mesajul psihologic este emis de
către Părinte sau de către Copil.
118
Regula a III-a a comunicării, după Berne:
„Comportamentul apărut în urma tranzacţiilor ascunse
este determinat la nivel psihologic şi nu la cel social”.
Evidenţierea acestor tipuri de tranzacţii este utilă
şi în abordarea problemelor de cuplu. Pe baza lor,
afirmă Berne, se pot face predicţii22 şi pot fi sursa de
inspiraţie pentru viitoarele intervenţii terapeutice, care
să restructureze modul de a comunica în familie sau
relaţiile de putere, acolo unde este necesar, cu
eventualele intruziuni în palierul decizional al fiecărui
membru. Bineînţeles că nu poţi face asemenea
diagrame, dacă nu ai deprinderea, deja formată de a
identifica stările eului, propuse de teorie.
Sunt familii care funcţionează după pattern-uri
vechi, care odată au fost adaptative, însă, odată cu
trecerea timpului, ele nu doar că nu mai sunt oportune,
ci devin chiar disfuncţionale sau generatoare de
conflicte, tensiuni, frustrări şi trebuie schimbate şi
adaptate realităţilor prezente pe care le traversează
familia în ansamblu şi fiecare membru luat în particular.
Relaţii pozitive: PN-A
A-A
CL-CL
PH-CL
Relaţii negative: PN-CA (persecutor sau victimă)
CA-CA (victimă)
CA-PH (victimă)
22
Berne, Eric, Transactional analysis in psyhotherapy – the
classic handbook to its principles – Souvenir Press (Educational
&Academic) Ltd, London, 1989, p. 128.
119
Mihaela NEGRESCU
Cercetări din analiza tranzacţională au relevat
că 90% din relaţiile de comunicare se înscriu în 7 tipuri
de tranzacţii. Patru dintre acestea sunt eficiente pe
când celelalte 3 introduc dificultăţi în comunicare.
Cu alte cuvinte trebuie să avem abilitatea de a „jongla”
cu propriile stări pentru a comunica eficient.
Poziţiile fundamentale ale interacţiunilor
umane sunt
Analiza tranzacţională subliniază că orice tip de
relaţionare poate fi încadrată în 4 poziţii sau atitudini
fundamentale:
Poziţia eu sunt ok – tu eşti ok: Este poziţia
învingătorilor, cea pe care trebuie să o învăţăm cu toţii.
Înseamnă că eu pot să mă simt bine fără a nega celui
de lângă mine acelaşi drept. Este poziţia care permite,
facilitează, relaţiile productive, realizarea obiectivelor
comune, cooperarea, sinergia. „Poziţia ok” înseamnă a
te simţi bine în propria piele, a fi independent,
conciliant, asertiv, în opoziţie cu poziţia non-ok, în care
te simţi învins, frustrat, timorat, fără încredere în forţele
proprii, sau nervos, refractar. Este o atitudine prin care
îi sugerezi celui din faţa ta că te respecţi în aceiaşi
măsură cât îl respecţi pe el. Această poziţie nu
înseamnă să lăsăm de la noi în permanenţă, ci
presupune să ne exprimăm nemulţumirile fără a jigni,
într-un mod asertiv, astfel încât celălalt să înţeleagă
exact ce ne deranjează, fără a ne percepe egoişti. De
multe ori, conflictele apar pentru că oamenii nu sunt
atenţi la nevoile celor din faţa lor, nu neapărat că
situaţia obiectivă face ca dintr-o situaţie să poată ieşi
un singur învingător. Înseamnă a căuta ca, dintr-o
situaţie, să câştige ambii interlocutori şi să se caute în
permanenţă punctele pe care le au în comun şi să
120
caute să rezolve împreună divergenţele, de pe poziţie
de egalitate.
Poziţia eu nu sunt ok – tu eşti ok: este o
poziţie umilă, supusă, adoptată de persoanele
dependente, imature, care au nevoie să li se spună ce
au de făcut, care îşi asumă rolul de victimă şi care nu
sunt sigure de ceea ce fac, evită asumarea
responsabilităţii şi au nevoie în permanentă de
susţinere. Această atitudine arată interlocutorului că nu
te respecţi suficient, că nu ai încredere în forţele proprii
şi îl inviţi şi pe el să facă acelaşi lucru, adică să nu îţi
acorde încredere, să te considere inferior şi să îţi dea
ordine.
Poziţia eu sunt ok – tu nu eşti ok: este poziţie
arogantă, în care considerăm că avem mereu dreptate
şi orice ar merge rău, altul este de vină. Este o poziţie
prin care îl jignim pe cel din faţa noastră şi care invită la
o atitudine similară din partea lui. Comportamentul
agresiv este asociat stărilor de copil revoltat sau
părinte critic. În aparenţă, acest comportament
implică un puternic sentiment al stimei faţă de sine,
dar cel mai adesea, în realitate, maschează un
sentiment negativ (trebuie să câştige confruntarea
închipuită cu interlocutorul pentru a-şi demonstra
valoarea) al unei proaste imagini de sine pe care o
supra-compensează în acest mod. Această atitudine
ne arată că simte, în permanenţă, nevoia de a-şi
demonstra superioritatea, tocmai pentru că în realitate
nu resimte acest sentiment şi pentru că se simte
inferior, fiind dominat de diferite complexe. În relaţia
interpersonală, agresivul este dezagreabil, pretenţios
şi critic faţă de ceilalţi şi faţă de toate, insistă
asupra drepturilor sale şi este gata să facă uz de
121
Mihaela NEGRESCU
forţă pentru a le obţine. Fiind foarte competitivi
(ambiţioşi şi chiar încăpăţânaţi), nu acceptă să
piardă. Comportamentul agresiv non-verbal tipic
este: vorbire tare şi repede, gesturi ameninţătoare,
încruntare, fixarea interlocutorului cu privirea etc.
Ceilalţi răspund, de regulă, cu acelaşi comportament,
îl evită pe agresiv sau se pregătesc pentru
confruntare înainte de întâlnire. Comportamentul
agresiv prelungit este de asemenea dăunător pentru
individ şi organizaţie; remediul este ca individul să
devină mai sensibil la nevoile şi interesele celorlalţi.
Asemenea indivizi ar trebui să treacă printr-un program
de consiliere, coaching, psihoterapie, care să îi sprijine
în demersul unei autocunoaşteri reale, care să-i facă,
mai întâi, să-şi accepte complexele, apoi să şi le
depăşească printr-o autoperfecţionare reală. Acesta ar fi
un prim pas pentru a elimina cauzele comportamentului
agresiv. A doua etapă ar consta într-un demers de
învăţare al altor tipuri de atitudini mai constructive, pentru
că, cel mai probabil, acest tip de comportament agresiv
a devenit unul reflex, care se cere a fi înlocuit printr-unul
mai bun, mai pozitiv, prin efort conştient şi direcţionat în
direcţia atingerii acestui obiectiv.
Uneori, cele doua comportamente se combina,
concomitent sau succesiv, rezultând un comportament
agresiv-pasiv. Acesta dă un caracter imprevizibil
comportamentului, iar cei din jur nu ştiu la ce să se
aştepte de la el şi, prin urmare, pot avea, la rândul lor,
comportamente inconstante sau să încerce să-l evite.
Fiecăruia dintre noi ne place ca ceilalţi să aibă un
comportament previzibil, să ştim la ce să ne aşteptăm
de la ei şi cum să ne comportăm, la rândul nostru,
astfel încât să obţinem rezultatul dorit de la ei. Orice
122
iese din sfera expectanţelor noastre este perceput
iniţial ca un uşor disconfort, iar dacă această
imprevizibilitate a cuiva se repetă, tindem să-l evităm
pentru că interpretăm acel comportament în diferite
moduri, de cele mai multe ori negativ.
Poziţia eu nu sunt ok – tu nu eşti ok: este o
poziţie mai degrabă pasivă în care, cei ce o adoptă,
consideră că nu merită să se implice, pentru că nu poţi
avea încredere în nimeni. Şi în acest caz se adoptă
poziţia de victimă. Implică un sentiment negativ al
stimei faţă de sine, asociat stărilor de copil tânguitor
sau de părinte tolerant. Pasivul este dominat, cel mai
adesea, de teama de eşec, de a fi respins, de a nu
avea necazuri, de a fi rănit sufleteşte, de a nu răni pe
ceilalţi – teama care transpare şi în comportamentele
non-verbale (privire plecată, voce slabă, ţinută aplecată
etc.). În relaţia interpersonală, abandonează uşor, la
cel mai mic obstacol, sau evită pe celalalt, se
acomodează la cerinţele celorlalţi, nu-şi apară
drepturile proprii şi se lasă dominat. Din acest motiv,
ceilalţi sesizând aceste tendinţe, încearcă să obţină
avantaje faţă de el, făcându-i cereri exagerate sau
respingându-i cererile timide pe care le face. Un
asemenea comportament, dacă este prelungit, devine
neproductiv pentru individ (dar şi pentru organizaţie);
remediul la care poate recurge pasivul este să
reflecteze şi să stabilească ce este important, legat de
drepturile sale şi să lupte pentru aceasta (cedând doar
la ceea ce nu este important pentru el). Aceasta
presupune un proces de analiză interioară finalizat cu o
ierarhizare a priorităţilor sale, care să se concretizeze în
obiective clare, concrete, de îndeplinit, eşalonate în
123
Mihaela NEGRESCU
timp. În acest demers, ajutorul unui psiholog nu poate fi
decât binevenit.
După cum se poate foarte uşor observa, singura
poziţie pozitivă este prima, eu sunt ok – tu eşti ok.
Acest concept este extrem de răspândit şi se află la
baza strategiilor moderne de negociere. Această
poziţie este un mod de a se autopercepe, de a fi şi are
prea puţină legătură cu ceea ce se întâmplă în
realitate. Cu alte cuvinte, adoptarea acestei atitudini
depinde numai de noi şi o putem învăţa şi exersa.
Persoana îşi apară drepturile (într-o maniera
neagresivă) şi nu permite altora să capete control
asupra sa şi, în acelaşi timp, nu încearcă să încalce
drepturile partenerilor. Baza acestui comportament
este un sentiment pozitiv al stimei faţă de sine şi o
atitudine. Starea eu-lui este de adult, iar partenerul
care se impune rămâne în aceasta stare chiar dacă
celalalt o părăseşte. Auto-impunerea se asociază
exprimării libere a sentimentelor şi gândurilor proprii;
non-verbal: mimica pozitivă (zâmbet, contactul privirii),
gesturi sigure, ţinuta dreaptă.
Buna desfăşurare a comunicării în psihoterapie
sau a proceselor de negociere depinde şi de calitatea
relaţiei interpersonale. Un rol important revine
respectării, stimei faţă de sine a interlocutorului.
Stima faţa de sine, încrederea în forţele proprii
joaca un rol extrem de important în viaţa oamenilor,
deoarece toate comportamentele şi acţiunile
acestora se raportează permanent la acest sentiment
şi, prin tot ceea ce ei fac, încercă să-l menţină, să-l
îmbunătăţească şi să-l apere. Anumiţi factori
contribuie la menţinerea acestui sentiment al propriei
valori (concordanţa comportamentului cu propria
124
conştiinţă, cu propriile valori, confirmarea imaginii
despre sine, recunoaşterea meritelor personale şi a
rezultatelor activităţii). Efectul perceperii unui atac
asupra stimei de sine, în cursul comunicării, afectează
în mod serios relaţia interpersonală, din cauză că
interlocutorul va înceta să se concentreze asupra
conţinutului mesajului şi se va orienta spre
persoana vorbitorului („atacatorului”) cu scopul de a-şi
apară poziţia. Interlocutorul va adopta un
comportament defensiv (activ sau pasiv). O atenţie
deosebită trebuie, din acest motiv, acordată criticii
personale, care trebuie să fie constructivă.
Oamenii îşi construiesc nu doar imagini despre
sine, ci şi imagini despre lume, care devin un ghid al
comportamentului lor. Iar aceste imagini ale
interlocutorului trebuie protejate. Contrarierea sau
infirmarea acestor păreri conduce la apariţia unui
fenomen psihic numit „ceaţă psihologică”, similar, ca
efect de blocare a comunicării, cu perceperea unui atac
asupra sentimentului stimei de sine. Persoana intră într-o
stare în care nu mai ştie ce atitudine să adopte în raport
cu interlocutorul.
În cursul comunicării, atacul asupra
imaginilor despre lume ale interlocutorului/clientului
pot să apară fără voia vorbitorului. Atunci când acesta
din urmă identifică o asemenea împrejurare, este util
sa recurgă la tehnici anti-ceaţă, de liniştire a
partenerului, pentru a-l scoate din starea defensivă.
Alteori, contestarea imaginilor celuilalt nu poate fi
evitată si, în acest caz, trebuie luate precauţii, inclusiv
utilizând tehnicile anti-ceaţă.
Pe de altă parte, fiecare dintre noi trebuie să fim
conştienţi, încă din momentul în care demarăm un
125
Mihaela NEGRESCU
proces de comunicare, că cel din faţa noastră nu este
ca noi, nu gândeşte la fel, nu are capacitatea de a ne citi
gândurile, are alte experienţe de viaţă care l-au
determinat să-şi facă propriile filtre prin care priveşte
lumea şi viaţa, diferite de ale noastre. De aceea, trebuie
să învăţăm să comunicăm în mod real, deschis, ceea ce
gândim şi să fim flexibili, adaptabili, atenţi la ceea ce ne
spune cel din faţa noastră, fără să facem presupuneri
sau să auzim doar ce vrem să auzim.
În viaţa reală, problemele sunt, însă, mult mai
complexe decât par, la prima vedere, în teoria expusă
mai sus. De multe ori, în diferite situaţii de viaţă mai
delicate nu ştim cum este mai bine să acţionăm şi
cum să putem formula şi lansa mesajul astfel încât să
găsim calea potrivită între a nu fi prea agresivi dar nici
prea „slabi”. Avem dubii pentru ce tip de comportament
interpersonal vom opta (autoimpunere) astfel încât să
obţinem rezultatul dorit, fără să ne lăsăm călcaţi în
picioare şi fără să declanşăm un conflict inutil. De
aceea este bine să ne formăm nişte reflexe minime de
comunicare, pentru că şi aceasta este o ştiinţă, cu
reguli destul de clare.
Problemele apar atunci când suntem nevoiţi să
interpretăm un mesaj neclar şi ne este necesar şi puţin
simţ psihologic, pe lângă abilitatea de a întreba în loc
de a presupune (atunci când acest lucru este posibil).
Iar acest „simţ” vine, de cele mai multe ori odată cu
experienţa de viaţă, puţini dintre noi având o inteligenţă
emoţională extrem de dezvoltată nativ. Ce putem face
este observăm atent şi să învăţăm cât mai rapid din
propriile erori, dar şi din succese şi să nu mai repetăm
aceleaşi greşeli, scurtând pe cât posibil timpul de
formare a acestei abilităţi de a „simţi” partenerul, astfel
126
încât să nu fie necesar să aşteptăm să îmbătrânim
pentru a deveni înţelepţi. Însuşirea unor cunoştinţe
practice de psihologie ne este cu siguranţă utilă în
acest demers de învăţare, cu condiţia să fim capabili să
trecem de la teoria însuşită, la practică şi să avem
disponibilitatea reală să ne schimbăm cu adevărat
modul de a fi, de a ne comporta cu cei din jur şi să ne
modificăm filtrele prin care primim lumea. Deşi toate
acestea cer efort susţinut, rezultatul cu siguranţă că va
fi în avantajul nostru, din moment ce ne va mări
flexibilitatea şi capacitatea de adaptare şi vom deveni
capabili să comunicăm, să negociem, să relaţionăm
eficient cu cei din jur astfel încât să ne atingem
obiectivele, fie că aceasta sunt din sfera profesională
sau din cea personală.
Dintre acestea amintim conceptul de scenariu de
viaţă, adică acel plan de viaţă preconştient cu ajutorul
căruia ne structurăm perioade mai lungi, ani, sau chiar
întreaga viaţă. Scenariile se bazează în cea mai mare
măsură pe iluziile copilăreşti, care odată ce se
destramă provoacă crize de viaţă. Un scenariu de viaţă
are următoarele caracteristici: presupune directive din
partea părinţilor, o dezvoltare adecvată a personalităţii,
o hotărâre luată în copilărie şi un entuziasm real faţă de
o anumită metodă de a obţine eşecul/succesul.
Planul de viaţă este ceea ce se petrece în
mintea persoanei când se confruntă cu evenimentele
exterioare. Fiecare om îşi face în mod individual
propriul plan pentru îndeplinirea căruia va lupta întreaga
sa existenţă. Fiecare din noi îşi stabileşte destinul, prin
modul în care reacţionează afectiv sau cognitiv la
evenimentele vieţii.
127
Mihaela NEGRESCU
Prima versiune a scenariului de viaţă se
conturează în mintea copilului la o vârstă la care, puţin
oameni în afara cercului familial restrâns sunt reali
pentru el. Miturile şi basmele îl vor ajuta să mai adauge
elemente planului său. Dacă în analiza tranzacţională
scenariile, deşi influenţate de mitologie sau de
arhetipurile inconştientului colectiv rămân unice,
individualizate, specifice fiecărei persoane, PCM-ul a
încercat să standardizeze oarecum acest concept şi a
identificat scenarii de eşec specifice fiecărui tip de
personalitate. Acestea vor fi tratate într-un capitol
special al cărţii.
Sintetizând cele spuse mai sus, cele 4 atitudini
fundamentale sunt:
Tip 1: Eu sunt OK. Tu eşti OK
Tip 2: Eu sunt OK. Tu nu eşti OK
Tip 3: Eu nu sunt OK. Tu eşti OK
Tip 4: Eu nu sunt OK. Tu nu eşti OK
IV.4. Psihodrama clasică – Jacob Levi Moreno

(1889-1974)
Moreno a fost influenţat încă din
timpul studenţiei de la Viena de ideile
lui Henri Bergson despre creativitate.
Punând la punct un teatru improvizat,
Teatrul Spontaneităţii, descoperă
valoarea cathartică şi terapeutică a
128
reprezentării teatrale, ca prim pas în direcţia punerii la
punct a metodei ce-i poartă numele. Moreno a rămas
în istoria psihologiei şi prin metodele sociometrice pe
care le-a inventat şi cizelat, extrem de eficiente în
diagnosticul şi intervenţia la nivel de grupuri.
Abordarea, în viziunea autorului este mai mult
decât o metodă terapeutică, pentru că spontaneitatea şi
creativitatea sunt considerate căi către zonele profunde
ale psihicului, cu repercusiuni în toate sferele vieţii.
Cu ajutorul reprezentării psihodrmatice
clientul este pus în situaţia de a da viaţă lumii sale
interioare pe o scenă, explorând părţi din propria
lume cu ajutorul celorlalţi membrii ai grupului care
interpretează roluri desemnate de el.
Angajarea totală în situaţie (corporal, imaginativ,
verbal şi nonverbal), aici şi acum, ca şi când cele puse în
scenă s-ar petrece în prezent facilitează conştientizarea
unor trăiri şi cogniţii care ar rămâne greu de accesat
doar prin simpla relatare a lor. Această abordare este utilă
în egală măsură celor mai puţin înclinaţi spre o explorare
intelectuală – şi ne referim aici la categorii de genul copiilor
dar şi delicvenţilor sau psihoticilor – dar şi celor predispuşi
la a supraintelectualiza experienţa trăită.
Atunci când trăieşti o situaţie într-o manieră
kinestezică, fiind observat de către ceilalţi ne putem
conecta la propriile emoţii mai facil, pentru că este în
natura umană să ne exprimăm în acţiune. Făcând asta,
Moreno consideră că ne descărcăm o serie de tensiuni,
unele din ele având un potenţial patologic. Prin
psihodramă, terapeutul urmăreşte să provoace clientul
să-şi integreze armonios conţinuturile psihice, să-şi
rezolve conflictele cu el însuşi şi cu ceilalţi, să-şi asume
129
Mihaela NEGRESCU
emoţiile, percepţiile şi gândurile raportându-le în egală
măsură la realitate şi la nevoile interioare.
În psihodramă se mizează mult pe
spontaneitate şi identifică mai multe tipuri:
spontaneitate patologică (răspuns nou la o situaţie, dar
neadecvat), spontaneitate stereotipă (răspuns adecvat,
fără caracter de noutate sau creativitate) şi
spontaneitate normală (răspuns adecvat, nou şi
creativ). Psihodrama cută să ajute clientul să-şi
depăşească blocajele care îl împiedică să fie spontan
prin implicarea lui în situaţii noi, stimulative, care cer
răspunsuri noi şi îi permit să experimenteze noi
pattern-uri comportamentale şi atitudinale, într-un
mediu empatic, de grup coeziv, dominat de o
atmosferă de încredere. Spontaneitatea, la rândul ei
antrenează creativitatea, între cele două existând o
legătură primară. Este important de precizat că
anxietatea este un proces invers proporţional în raport
cu procesul creativ (când spontaneitatea creşte,
anxietatea scade), de unde şi beneficiile terapeutice
specifice. Tocmai de aici rezultă şi necesitatea ca
mediul în care se desfăşoară psihodrama să fie unul
cald, securizant, în măsură să menţină anxietatea în
limite tolerabile deoarece un posibil nivel crescut de
anxietate ar atrage după sine răspunsuri stereotipe.
Experienţa comună prin care trec membrii
grupului terapeutic, fac ca între aceştia să se creeze
legături afective, simpatii, de natură a crea un climat
adecvat (sentimentul de înţelegere nonverbală a fost
numit tele-u).
Terapeutul, în calitate de conducător al
grupului adoptă o atitudine activă şi îi stimulează pe
membrii să se exprime, îi ajută pe fiecare să dea formă
130
(la modul simbolic sau real) conţinuturilor sale interne,
acceptând ca un adevăr manifestările subiective ale
fiecăruia, fără a emite judecăţi de valoare. El propune
subiecţilor posibile scene de explorat, în funcţie de ceea
ce observă, fără a se lansa în interpretări verbalizate,
care ar bloca spontaneitatea. Practic, terapeutul îşi
asumă responsabilitatea de a crea condiţii propice care
să-i permită fiecăruia să se confrunte cu propriile
conflicte. Scena creată este practic o semirealitate,
care să răspundă nevoilor şi capacităţilor fiecăruia la
un moment dat al existenţei lor. Experimentând,
subiecţii intră în contact cu zone profunde, obscure ale
personalităţii lor.
Grupul poate acţiona în limitele unor reguli bine
stabilite de director în situaţii reale, în care fiecare
persoană este tratată cu caracteristicile ei actuale sau
în situaţii semireale, în care fiecare persoană este
tratată pentru rolul interpretat pe scenă. Fiecare
membru poate deveni auditoriu, spectator, atunci când
nu mai are un rol de interpretat, punându-se în acest
context la dispoziţia nevoilor protagonistului.
Protagonistul vine pe scenă pentru a-şi
exprima realitatea interioară, fiind în centrul atenţiei
generale şi beneficiind de sprijinul terapeutului pentru a
fi spontan. El ale libertatea de a alege din auditoriu
eurile auxiliare care vor întrupa personajele lumii sale
interioare.
Eurile auxiliare vor juca rolurile atribuite de
protagonist într-o manieră benefică pentru strategia
terapeutului, având o marjă de libertate.
„Obiectivul psihodramei este de a construi un
setting psihodramatic care foloseşte ca model viaţa, de
a integra în el toate modalităţile de a trăi, începând cu
131
Mihaela NEGRESCU
reperele universale – timp, spaţiu, cosmos şi terminând
cu toate detaliile şi nuanţele vieţii.” (Moreno, 1987)
Referitor la timp, se consideră că patologia
umană poate fi legată de trecut, de prezent sau de
viitor şi din acest motiv toate cele trei dimensiuni
trebuie integrate în psihodramă, transpuse în joc. Fără
să neglijeze trecutul, cu implicaţiile subliniate de Freud,
psihodrama valorifică experienţele prezente şi
proiecţiile viitoare, cu toate obstacolele posibile,
generate de situaţii cu care clientul se confruntă sau se
va confrunta, antrenându-l să le depăşească.
Spaţiul este şi el luat în calcul, stimulând clientul
să îl actualizeze cât mai fidel în cadrul psihodramei,
aranjând obiectele după bunul său plac, astfel încât să
poată intra cât mai real în situaţie.
Realitatea nu este un concept static, ci unul
dinamic, în permanentă modificare de la un moment la
altul. Chiar dacă clientul este decis să schimbe ceva în
viaţa sa, poate fi perturbat în demersul său de vechile
obiceiuri şi de anxietatea pe care o experimentează în
confruntarea cu ideea de nou, cu toate riscurile care le
implică. Din acest motiv are nevoie de un antrenament,
de o simulare, în care să-şi dezvolte noi abilităţi.
Dincolo de acest aspect, psihodrama mai abordează şi
dimensiuni intangibile, invizibile, mai subtile ale vieţii
intra şi extrapsihice. Spre exemplu tehnica inversiunii
de rol facilitează abordările menţionate. Jocul de rol
este de altfel o tehnică importantă pentru că prin
intermediul ei persoana poate fi antrenată să
funcţioneze mai adaptativ în rolurile ei reale din viaţa
de zi cu zi sau poate achiziţiona roluri noi, învăţând
deprinderile necesare într-un mediu securizant.
132
Instrumentele metodologice necesare
psihodramei sunt: scena sau spaţiul terapeutic – spaţiul
în care persoanele lucrează asupra lor însele în
postura de membru al grupului sau protagonist. Pe ea
trebuie să încapă 6-8 persoane, este circulară şi este
dotată cu obiecte ce au rol de repere spaţiale ce dau
viaţă oricărei fantezii a protagonistului; protagonistul –
subiectul reprezentării psihodramatice; eul auxiliar –
poate fi orice membru al grupului, în afară de director
ales de protagonist pentru a interpreta un rol pe scena
sa cum ar fi cel de persoană semnificativă din viaţa sa,
de alter-ego, de personaj fantastic, o fiinţa sau obiect
semnificativ; directorul – un terapeut profesionist care
conduce şedinţa, asumându-şi funcţia de producător,
terapeut, analist; auditoriul – membrii grupului,
neimplicaţi direct în reprezentaţie.
Momentele unei şedinţe de psihodramă sunt:
încălzirea – etapa în care se lucrează cu grupul, în
care toţi au statut egal şi în care se propun exerciţii
care dezvoltă coeziunea, încrederea, siguranţa,
spontaneitatea. În această etapă se discută şi despre
obiective, aspecte organizatorice şi este ales
protagonistul şedinţei; timpul protagonistului – etapă în
care de pune în joc pe scenă realitatea protagonistului,
în care protagonistul şi directorul aflaţi pe scenă caută
să definească conflictul în termeni care pot fi puşi pe
scenă sprijinind demersul eroului principal inclusiv prin
inducerea unor scene psihodramatice care scot la
lumină emoţia centrală. Directorul intervine şi pe
parcursul derulării scenei pentru a facilita explorarea
diferitor faţete ale experimentului. Spre exemplu
ambivalenţa poate fi scoasă la iveală prin utilizarea mai
multor auxiliari care să întruchipeze părţi ale
133
Mihaela NEGRESCU
protagonistului, proiecţiile sunt clarificate prin
inversiune de rol, auto-confruntarea este realizată prin
intermediul tehnicii oglinzii. Lucrul în simbol poate
concretiza temeri, planuri de viitor, dorinţe ale
protagonistului; participarea auditoriului – etapă în care
cei din grup îşi împărtăşesc trăiri, gânduri generate de
ceea ce s-a întâmplat pe scenă, într-o manieră
constructivă, terapeutică, îi dau feedback-ul şi suportul
de care are nevoie; analiza – etapă care se poate
consuma doar în mintea terapeutului şi care pot fi
verbalizate în momente în care protagonistul nu mai
este aşa vulnerabil şi poate să le digere.
Durata şedinţei este de 2 ore în medie iar grupul
este format din 5-12 persoane.
Principalele tehnici utilizate în psihodramă,
luând în calcul criteriul finalităţii lor sunt: pentru
clarificarea sentimentelor protagonistului – tehnica
dublului, eurile multiple, monodrama; pentru
exacerbarea şi facilitarea exprimării emoţiilor –
amplificarea, exagerarea comunicării nonverbale;
pentru conştientizarea propriului comportament sau
autoconfruntare – inversiune de rol, feedback-ul
auditoriului, exerciţii de interacţiune nonverbală,
feedback video; pentru clarificarea obiectivelor şi
valorilor – proiecţia în viitor, magazinul magic; nevoia
de suport – împărtăşirea, contactul fizic adecvat,
tehnica construirii eului; probleme legate de procesele
de grup – sociometria, sociograma; tehnici specifice în
psihodramă – hipnoza, imageria dirijată.
Psihodrama este eficientă în abordarea
copiilor cu tulburări în dezvoltarea emotivă şi
relaţională, adolescenţilor, adulţilor care doresc să
experimenteze modalităţi noi de relaţionare şi să-şi
134
descopere aspecte ale sinelui ascunse sau mascate,
adulţilor psihotici care în acest mod îşi pot externaliza
şi stabiliza viaţa fantasmatică şi grupurilor mari.
135
Mihaela NEGRESCU
CAPITOLUL V
ORIENTAREA COMPORTAMENTALĂ
ŞI COGNITIV-COMPORTAMENTALĂ
ÎN PSIHOTERAPIE
136
CUPRINS
V.1. Terapia raţional-emotivă –

Albert Ellis (1913-2007)
V. 2. Psihoterapia prin inhibiţie reciprocă
– Joseph Wolpe (1915-1997)
V.3. Terapia Modelată – Albert Bandura
(n. 1925)
V.4. Psihoterapia cognitiv-comportamentală
– Aaron Temkin Beck (n. 1921) etc.
V.5. Programarea neuro-lingvistică –
Richard Bandler (n. 1950) şi John Grinder
(n. 1940)
V.1. Terapia raţional-emotivă –
Albert Ellis (1913-2007)
137
Mihaela NEGRESCU
La baza terapiei stă
concepţia autorului despre
modalitatea oamenilor de
a-şi crea probleme, specifică
orientării cognitiv-comporta-
mentale. Ellis consideră că
problemele noastre sunt
consecinţa felului în care
gândim. Oamenii pot gândi
raţional sau iraţional, iar
convingerile şi gândurile
iraţionale determină, mai
devreme sau mai târziu
tulburări în sfera psihică.
Structurile cognitive prin intermediul cărora
clientul îşi organizează experienţele de viaţă se
numesc convingeri de bază şi s-au format în cea mai
mare parte a lor în copilărie, ca rezultat al interacţiunii
cu persoanele semnificative. Uneori sunt trecute de la
o generaţie la alta, cu titlul de înţelepciune. Schemele
cognitive includ distorsionările cognitive care determină
clientul să realizeze evaluări cu caracter disfuncţional,
care, la rândul lor generează emoţii negative şi
comportamente dezadaptative. Ele nu pot fi la fel de
uşor identificate ca şi gândurile negative automate ,
care au doar un caracter situaţional, dar devin evidente
în terapie, odată ce se evidenţiază temele constante ce
generează stări afective negative. Odată identificate
însă, clientul va fi ghidat să le analizeze utilitatea, din
perspectiva costurilor şi beneficiilor, dar şi din
perspectiva validităţii.
Paradigmele teoretice de baza ale concepţiei lui
Ellis se referă la următoarele idei principale:
138
1. între gândire şi afectivitate (emoţie) există o strânsă
unitate şi interacţiune;
2. unitatea indisociabilă dintre gândire şi afectivitate are
un caracter circular pentru că presupune o relaţie de
indeterminare de tip cauză – efect;
3. între dimensiunile cognitive, afective şi
comportamentale există o strânsa unitate şi aceasta se
exprima în ansamblul manifestărilor umane, având
consecinţe directe şi pentru abordarea terapeutică;
4. paradigma teoretică fundamentală în concepţia lui
A. Ellis este reprezentată prin modelul teoretic ABC.
În concepţia lui Ellis, dacă evenimentele de
viaţă sunt considerate ca favorabile atingerii scopurilor
şi obiectivelor fundamentale ale speciei umane
(fericirea, înlăturarea şi evitarea suferinţei, nivel înalt al
satisfacţiilor), omul va trăi sentimentele de bucurie,
satisfacţie, stare de confort psihologic, va fi echilibrat şi
eficace în acţiunile sale. Dacă evenimentele de viaţă
sunt percepute ca discordante sau având drept efecte
blocarea sau stoparea obiectivelor vitale, subiectul va
trăi emoţii negative, stări de disconfort, va avea
comportamente ineficace şi chiar disfuncţionale.
Aceste efecte sunt determinate mai ales de
convingerile şi credinţele pe bază cărora el le atribuie
aceste evenimente.
Distingem mai multe forme de gândire, în funcţie
de impactul afectivităţii: gândire rece – presupune
prezenţa nesemnificativă a afectivităţii ca şi când ea ar fi
absentă. Este gândirea pur constatativă sau descriptivă;
gândire caldă – presupune prezenţa afectivităţii cu
influenţe moderate, un impact relativ moderat, astfel
încât nu afectează caracterul raţional al gândirii. Este
gândirea preferabilă, raţională; gândirea fierbinte – se
139
Mihaela NEGRESCU
referă la situaţiile când gândurile şi ideile oamenilor sunt
puternic influenţate de trăirile oamenilor, extrem de
intense şi cu efecte perturbatoare. Emoţiile inadecvate
sunt cele ce se bazează pe gândiri iraţionale şi care pot
determina blocarea acţiunilor, afectarea eficacităţii lor şi
a realizării obiectivelor fundamentale şi a scopurilor
primare de viaţă.
Fiinţa umană trăieşte în mod curent tensiunea
determinată de două tendinţe contrarii: tendinţa spre
scopuri realiste, sănătoase, spre credinţe raţionale şi
tendinţa spre idei, convingeri şi credinţe iraţionale.
Aceasta este prezenta în genere la majoritatea
oamenilor indiferent de credinţă, cultură, educaţie şi
are un efect perturbator. De aceea consilierea este
menită să identifice tendinţele iraţionale, să determine
înlăturarea lor şi transformarea acestora în credinţe
raţionale.
Convingerile raţionale operează la cel puţin
patru niveluri: nivelul convingerilor solicitante
primare – se referă la cerinţe exagerate şi irealiste. Se
exprimă în general prin paradigme: „trebuie”, „e
obligatoriu”, „se cuvine să”. Autorul explică trei tipuri
principale de credinţe iraţionale primare: credinţa
subiectului ca el trebuie să evolueze permanent bine şi
că trebuie să obţină aprobarea pentru toate
manifestările sale; credinţa subiectului ca ceilalţi
trebuie să-l trateze permanent cu consideraţie şi
amabilitate; subiectul consideră că ansamblul
condiţiilor în care trăieşte trebuie să fie favorabile de
aşa manieră încât să obţină absolut tot ce doreşte, cât
mai repede şi mai uşor; nivelul derivatelor
convingerilor solicitante primare – neatingerea
acestor deziderate determină anumite derivate
140
comportamentale profunde (atitudini şi trăiri). Întâlnim
patru fenomene ce apar ca derivate ale credinţelor
iraţionale: atitudinea că ceea ce se întâmplă este
îngrozitor; atitudinea că nu va rezista în confruntarea
cu acele situaţii; sentimentul de inutilitate şi
autodevalorizare (auto-dispreţ); credinţa eşecului
continuu; nivelul tendinţelor şi credinţelor
solicitante secundare – potrivit modelului ABC, în
analiza comportamentelor pacienţilor se constată că
anumite consecinţe în plan motivaţional pot fi la rândul
lor percepute ca noi evenimente de viaţă. Însăşi starea
de anxietate, depresie sau eşec, generează noi tipuri
de consecinţe. Aceste stări sunt interpretate pe baza
unor credinţe iraţionale ce reprezintă credinţe
solicitante iraţionale; nivelul derivatelor credinţelor
secundare – trăirile atitudinale negative referitoare la
faptul că aceste situaţii sunt penibile, sunt resimţite de
subiect ca şi când nu ar putea să reziste în faţa lor.
Subiectul trăieşte sentimentele de autodevalorizare şi
sentimentul de eşec continuu.
Autorul distinge două categorii de fenomene ce
contribuie la geneza stărilor nevrotice în funcţie de
efectele credinţelor iraţionale: perturbarea eu-lui
(autoblamarea); intoleranţa la frustrare (disconfort
psihologic).
Din perspectiva acestui curent, credinţele
iraţionale sunt determinate de multiplii factori ce trebuie
luaţi în considerare în terapie. Printre aceşti factori
enumerăm: factori ereditari (biologici); factori de mediu;
factori educaţionali şi factori culturali.
141
Mihaela NEGRESCU
Ellis identifică unsprezece credinţe şi idei
iraţionale promovate prin modele culturale prezente şi
în societăţile civilizate. Aceste credinţe sunt:
 este esenţial să fii preţuit şi stimat de majoritatea
membrilor comunităţii;
 individul realizat este extrem de competent, adaptat
vieţii sociale şi într-o continuă ascensiune
profesională;
 nici o nenorocire nu este mai mare decât acea în
care lucrurile nu merg aşa cum îşi doreşte.
 nefericirea este provocată de circumstanţe externe
asupra cărora subiectul are posibilităţi reduse de
control;
 trebuie să ne aşteptam în fiecare moment la apariţia
unor situaţii necunoscute şi să fim pregătiţi să le
facem faţă;
 este preferabil să eviţi responsabilităţile şi
dificultăţile decât sa te confrunţi cu ele;
 este important să te poţi baza pe alţii, mai ales pe
cineva cu autoritate şi putere;
 trecutul determină prezentul iar influenţa acestuia nu
poate fi evitată;
 individul trebuie să fie preocupat de problemele
altuia;
 există întotdeauna o soluţie ideală pentru fiecare
problemă iar ea trebuie găsita, în caz contrar pot
apărea consecinţe foarte grave.
Sub aspect practic, aceste idei iraţionale se impun
a fi analizate, discutate cu argumente şi contraargumente
pentru a se ajunge la respingerea iraţionalului şi
formularea unor credinţe şi idei raţionale. Scopul central
al acestei orientări este formularea unei credinţe raţionale
de viaţă sănătoasă. Alte scopuri ar putea fi: învăţarea
142
clientului de a se orienta spre credinţe raţionale, emoţii
adecvate, un model raţional de comportament eficace,
spre o filosofie adecvată de viaţă.
Elis şi colaboratorii cred că acest tip de
convingeri iraţionale duc la gânduri negative
autoperturbatoare care apar la indivizii perturbaţi
emoţional.
Gândurile perturbatoare îmbracă forme ca: eu
sunt lipsit de valoare pentru că.....; este îngrozitor să...;
nu suport aceasta pentru că...
Abordarea terapeutică operează cu modelul ABC:
A – evenimentul activator exterior - ex. colegul
nu mi-a răspuns la salut
İB – credinţe iraţionale care pot fi gânduri, imagini,
supoziţii, convingeri. Ele îmbracă două forme:
 Inferenţe ex. Colegul mă ignoră. El este probabil
supărat pe mine. Probabil nu mă agreează
 evaluări ex. Este îngrozitor ca cineva să nu te
agreeze
RB – credinţe alternative raţionale cu care trebuie
să le înlocuieşti pe cele iraţionale
C – consecinţele emoţionale sub formă de
dispoziţie depresivă şi consecinţele în plan
comportamental ca de exemplu evitarea colegului
care nu-mi răspunde la salut şi care nu mă agreează.
În acest caz terapeutul trebuie să-l ghideze să
găsească explicaţii alternative pentru, spre exemplu
nerăspunsul la salut – ex. putea fi bolnav sau putea fi
într-o dispoziţie proastă
De multe ori evenimentul activator reprezintă o
situaţie actuală, concretă, dar poate fi şi o amintire, un
gând sau o stare emoţională. De foarte multe ori,
clienţii observă o serie de stări afective negative
143
Mihaela NEGRESCU
însoţite de stări fiziologice pe care le interpretează
deformat.
Demersul terapeutic, care este unul activ,
directiv, de scurtă durată se va concentra deci
asupra modificării modalităţii de a gândi, considerând
emoţiile doar o consecinţă a abordării cognitive.
Metodele specifice abordării constau în: studierea unor
materiale pentru a înţelege felul în care oamenii se
perturbă prin felul lor de a gândi, teme pentru acasă (a
face listă cu gândurile negative, cu avantaje-
dezavantaje etc.), identificarea situaţiilor stresante şi
analiza gândurilor şi emoţiilor aferente şi mai apoi
evaluarea veridicităţii ideilor rezultate din situaţia
respectivă, efectuarea unor sarcini de expunere în plan
real şi/sau imaginar, ghidarea clientului în a discrimina
stările afective raţionale de cele iraţionale, jocul de rol,
imageria (utilă spre exemplu în a-şi imagina răspunsuri
pozitive alternative) etc.
V. 2. Psihoterapia prin inhibiţie reciprocă

– Joseph Wolpe (1915-1997)
La începutul anilor 1900,

după zeci de ani de studiu al
conştiinţei umane, se părea că
psihologia era pe punctul de a o
înţelege. Wundt şi James îşi
expuseseră concepţia cu privire la
acest subiect, Freud era în plină
construcţie a teoriei psihanalitice,
iar Binet pregătea măsurarea
inteligenţei. În acelaşi timp, un
144
curent care câştiga din ce în ce mai mulţi adepţi căuta
să elimine din discuţie studiul minţii umane: aceasta ar fi
doar o iluzie; nu există un sine necorporal înăuntrul
nostru; experienţele mentale, inclusiv conştiinţa, sunt
doar evenimente fiziologice care au loc la nivelul
sistemului nervos ca urmare a influenţei stimulilor. În
sprijinul acestui curent au venit studiile din psihologia
animală, conform cărora comportamentul animal putea fi
explicat fără a face apel la concepte mentaliste. De
vreme ce omul este înrudit cu animalul, de ce nu se
poate face acest lucru şi pentru el?
Comportamentul ar trebui aşadar să devină
obiectul de studiu al psihologiei, deoarece este vizibil,
observabil; ar trebui să se renunţe la ipotezele vizând
funcţii invizibile, iar în locul lor să se identifice legi
derivate din fenomene observabile, precum este
condiţionarea.
Din punct de vedere filosofic, behaviorismul a
fost inspirat de pragmatism, apărând în primul rând ca
reacţie împotriva introspecţionismului.
Aceste terapii, în mod deosebit cele
comportamentale îşi au originea în concepţia
behavioristă a personalităţii (ansamblu de deprinderi);
orice tulburare se rezumă la faptul că o anume
deprindere nu mai are aceeaşi valoare adaptativă. Deci
terapia se referă în esenţă la învăţarea unui nou
comportament.
Sunt două paradigme generale care
fundamentează învăţarea clasică: condiţionarea
clasică (Pavlov) şi condiţionarea operantă. Se pot
condiţiona nu numai comportamentele, ci şi stările
afective.
A doua paradigmă are ca iniţiator pe Thornedike
Skiner – a descoperit că dacă un anume comportament
145
Mihaela NEGRESCU
este în mod consecvent urmat de recompensă,
comportamentul are o mai mare posibilitate să se
producă din nou. Această relaţie este o lege a efortului
care afirmă că acele comportamente care sunt urmate
de consecinţe pozitive. vor avea tendinţa de a fi
repetate, iar cele negative vor fi cu o frecvenţă mai
mică. Skiner numit acest fenomen întărire, în termenii
efectului pe care acesta îl are asupra
comportamentului individual. Sunt 4 tipuri de
consecinţe ale comportamentului faţă de efect:
întărirea pozitivă – descrie situaţia în care
comportamentul se manifestă cu frecvenţă mai mare
pentru că este urmat de consecinţe pozitive
(punctualitate – laudă); întărire negativă – frecvenţa
unui comportament creşte că el este urmat de
omisiunea unui eveniment aversiv anticipat (mă duc
mai repede acasă ca să evit să fiu certat); Observăm
că acest termen; Termenul de se utilizează doar în
situaţia în care comportamentul descreşte în frecvenţă;
pedeapsa – un comportament scade în frecvenţă
pentru că este urmat de o consecinţă negativă;
nerecompensarea frustrantă – descrie situaţia în
care comportamentul descreşte în frecvenţă pentru că
este urmat de omisiunea unei recompense aşteptate
(de exemplu: nu va mai fi lăudat).
Aceste două paradigme, condiţionarea clasică şi
condiţionarea operantă au fost integrate într-un model
bifactorial de către Huli şi Mororer – care stipulează
că fobiile se dobândesc printr-un proces de
condiţionare clasică şi sunt menţinute printr-un proces
de condiţionare operantă (asociez liftul cu teama), de
unde consecinţele acestui comportament care aduc la
rândul lor prin evitare linişte, confort şi întăresc
146
comportamentul disfuncţional de evitare. Tratamentul
este expunerea la stimulul fobogen (deci, să mergem
cu liftul).
Joseph Wolpe, în jurul anilor '50 a realizat
primele cercetări asupra nevrozelor la pisici. Acesta a
provocat anxietatea condiţionată la pisici, apoi a aplicat
o tehnică pentru eliminarea ei. Hrănea pisica într-un
anume loc, era electrocutată puţin, apoi a plasat
mâncarea în zone din ce în ce mai aproape de locul
unde fusese electrocutată şi, astfel, a eliminat teama –
adică a realizat o desensibilizare sistematică sau
inhibiţie reciprocă, pentru că foamea a inhibat aici
teama.
Extinzând cercetările asupra oamenilor, Wolpe a
găsit 3 răspunsuri care pot acţiona ca inhibitori
reciproci: răspunsuri sexuale; răspunsuri asertive;
răspunsuri de relaxare musculară progresivă. Inhibiţia
reciprocă (contra-condiţionarea) este fenomenul prin
care anxietatea este inhibată de un sentiment sau un
răspuns incompatibil cu ea. Se bazează pe instalarea
unui răspuns antagonist faţă de cel obişnuit, la un
stimul care generează răspunsuri inadaptate. Mai
concret, această tehnică permite declanşarea unor
răspunsuri comportamentale antagoniste anxietăţii.
Răspunsul patologic va dispare, ajungându-se treptat
la o desensibilizare faţă de răspunsul (devenit)
patologic, exprimat prin simptom. De exemplu, se
poate condiţiona un răspuns de relaxare şi calm la cei
care, în urma unui accident de maşină, dezvoltă o stare
de fobie la folosirea autovehiculului. Într-o atmosferă de
securitate afectivă oferită de terapeut, pacientul se
exersează în condiţionarea relaxării, trecând pe la locul
accidentului. Inhibiţia reciprocă se utilizează în special
147
Mihaela NEGRESCU
în situaţiile în care simptomul este legat (sau
evoluează) cu o stare anxioasă, urmărindu-se
dobândirea unei toleranţe tot mai mari la situaţiile
anxiogene: fobii, obsesii, diverse disfuncţii sexuale etc.
Cercetările ulterioare au demonstrat că
tratamentele prin expunere sunt o tehnică eficientă în
tratarea fobiilor, însă s-a considerat că nu este
totdeauna nevoie ca expunerea să se facă gradat şi
cea mai eficientă este expunerea în vivo-reală.
Desensibilizarea sistematică – numită şi
expunere gradată – reprezintă o tehnică în psihoterapia
cognitiv-comportamentală, utilizată în tratamentul
fobiilor şi al altor tulburări de anxietate. Aceasta metodă a
fost iniţiată în anii 1950, de către psihiatrul sud-african
Joseph Wolpe. Acesta era nemulţumit de rezultatele
terapeutice slabe obţinute prin psihanaliza, astfel încât a
dezvoltat o teorie diferită pentru a explica frica nevrotică,
precum şi metode terapeutice specifice de corectare.
Potrivit lui Wolpe, frica este un comportament
învăţat prin procesul de condiţionare clasică –
asocierea unui stimul cu un anumit răspuns
comportamental, descoperit în cadrul experimentelor
lui Pavlov. Corectarea acestui comportament se obţine
prin extincţie – expunerea repetată la stimulul
condiţionat (obiectul sau situaţia asociate cu
sentimente de frica şi anxietate). Expunerea se poate
realiza în imaginaţie sau în practica, treptat – prin
desensibilizare sistematică, sau brusc – prin tehnica
imersiei (flooding). Desensibilizarea sistematică constă
în îmbinarea între relaxarea musculară profundă cu
tehnici de imagerie emoţională, obţinându-se astfel
înlocuirea anxietăţii cu relaxarea. Conform studiilor,
148
această metodă terapeutică are o eficienţă deosebită
în tratarea fobiilor.
O şedinţă obişnuită de terapie este formată din
trei etape:
1. Învăţarea unor tehnici de relaxare –
strategii necesare pentru a face faţă situaţiilor
stresante. Înainte de expunerea propriu-zisă, pacientul
este învăţat cum să-şi controleze reacţia anxioasă,
practicând relaxarea progresivă Jacobson, meditaţia,
tehnici de respiraţie, hipnoza etc. O altă metodă este
reevaluarea consecinţelor – pacientul îşi imaginează ce
s-ar întâmpla în cazul expunerii la obiectul sau situaţia
anxiogenă şi compară deznodământul catastrofal
imaginat cu cel real. Spre exemplu, un pacient cu
agorafobie îşi va imagina că situarea într-un spaţiu
deschis îi va provoca moartea.
2. Ierarhizarea situaţiilor anxiogene. Pacientul
va face o listă cu situaţiile care îi provoacă frică, în
ordine crescătoare. Spre exemplu, o persoana care
suferă de arahnofobie va simţi un disconfort emoţional
la privirea unei imagini cu un păianjen, însă se va teme
mai mult de un păianjen văzut la televizor, situaţia
culminând cu un păianjen viu ţinut în mână.
3. Desensibilizarea propriu-zisă. În timp ce
pacientul se relaxează, terapeutul îi descrie în amănunt
situaţiile generatoare de anxietate, de la cele neutre,
până la cele mai puternice. Pacientul trebuie să-şi
imagineze ca se află în faţa situaţiilor descrise. În
momentul în care nivelul de anxietate creşte alarmant,
procedura se încheie. În mod ideal, tehnica
desensibilizării propriu-zise are loc şi în vivo, adică
expunerea trebuie să se realizeze în realitate, nu doar
în imaginaţie. Obiectivul acestei proceduri este ca
149
Mihaela NEGRESCU
pacientul să înveţe să facă faţă situaţiei şi să îşi învingă
frica în fiecare etapă parcursă a ierarhiei stabilite în
faza anterioară.
Terapia prin desensibilizare sistematica include
până la 20 de şedinţe a câte 30 de minute, de 2-3 ori
pe săptămână. Tratamentul se încheie în momentul în
care pacientul îşi poate imagina în detaliu situaţia de
care se temea cel mai mult, rămânând în acelaşi timp
relaxat. Potrivit lui Wolpe, tehnica desensibilizării
sistematice nu poate fi utilizată în cazul pacienţilor care
nu pot învăţa tehnicile de relaxare, celor care nu au
aptitudini de utilizare a imageriei, sau în cazul în care
ierarhiile stimulilor generatori de anxietate sunt
irelevante.
Terapia comportamentală mai utilizează şi
alte tehnici, dincolo de cele puse la punct de
Wolpe. Acestea se referă la: inhibiţia reciprocă
(descrisă mai sus), inhibiţia condiţionată, aversiunea
condiţionată, desensibilizarea sistematică, imersia
sau inundarea (stingerea comportamentelor
nedorite), training-ul asertiv, modelarea.
Inhibiţia condiţionată (practica negativă) se
referă la aplicarea (în sens invers) a teoriei formării
reflexelor condiţionate, anulându-se, în acelaşi timp,
legea întăririi reflexului prin repetiţie. Din această
perspectivă, repetarea excesivă a unei obişnuinţe de
răspuns nu duce la întărire, ci la însăşi stingerea
răspunsului respectiv. Acest fenomen se explică prin
creşterea inhibiţiei reactive (de protecţie), având loc o
inhibiţie condiţionată. Se creează un dezgust
condiţionat faţă de răspunsul primar devenit simptom.
Prin condiţionare excesivă se poate obţine un răspuns
invers, negativ faţă de cel primar condiţionat, dar mai
150
puternic decât acesta, pe care îl anulează. De
exemplu, după manifestarea spontană a balbismului,
pacientul trebuie să se bâlbâie în mod voluntar,
creându-se astfel o inhibiţie condiţionată. Tehnica este
frecvent utilizată în cazul ticurilor şi balbismelor
Aversiunea condiţionată. Modelele negative de
comportament sunt înlăturate prin metoda clasică a
sancţiunilor. Tehnicile de aversiune au o mare
varietate, cele mai cunoscute fiind folosirea mijloacelor
chimice (emetizante) şi fizice (curenţii faradici). În acest
sens, se urmăreşte obţinerea unui interval între stimul
şi apariţia răspunsului punitiv, pentru ca în intervalul
astfel creat să se dezvolte o aversiune şi o respingere
faţă de obişnuinţa patologică (de pildă, probele de
aversiune din cazul dezintoxicării etilice sau soneria din
decondiţionarea enurezisului). Prin intermediul acestei
tehnici, răspunsurile dezadaptative vor fi stopate pentru
o perioadă de timp şi va apare posibilitatea producerii
unor modificări în stilul de viaţă al subiectului. Modelele
adaptative de comportament vor fi încurajate şi vor
avea tendinţa de a se autoîntări. Tehnica aversivă se
aplică în cazul toxicomaniilor, fobiilor, deviaţiilor
sexuale şi chiar a unor comportamente psihotice
bizare. La ora actuală, utilizarea şocurilor electrice ca
stimuli aversivi a scăzut mult, în
special datorită aspectelor etice implicate. În plus, se
constată că noile comportamente dezirabile induse prin
aversiune condiţionată, nu au tendinţa să se
generalizeze şi la alte situaţii, ci doar strict la cele
asupra cărora s-a acţionat direct.
Imersia sau inundarea (tehnica stingerii
comportamentelor nedorite). Tehnica constă în
confruntarea şi supunerea prelungită a pacientului la
151
Mihaela NEGRESCU
stimulul condiţional anxiogen până la stingerea
anxietăţii, fără intevenţia relaxării. În practica
psihoterapeutică sunt folosite două tehnici care se
bazează pe imersie şi anume: imersia în realitate
(tehnica expunerii, flooding) şi imersia în imaginaţie
(terapia implozivă).
Confruntarea reală cu situaţiile anxiogene
(flooding-ul) se utilizează în general la subiecţi cu
capacităţi imaginative limitate. Majoritatea autorilor
consideră că expunerea prelungită la stimuli anxiogeni
în vivo se dovedeşte superioară celei imaginative.
Există însă subiecţi pentru care expunerea reală la
stimuli anxiogeni este prea dură. În cursul terapiei
implozive, subiectului i se cere să-şi imagineze situaţii
care îi produc anxietate, iar terapeutul manevrează
astfel situaţia încât să declanşeze o creştere masivă a
anxietăţii. Securitatea afectivă asigurată de terapeut
determină ca stimulii anxiogeni să-şi piardă forţa, iar
comportamentul de evitare a situaţiei anxiogene să se
stingă în timp. Aceste tehnici de decondiţionare se
folosesc, de obicei, pe durata prezenţei
comportamentului dezadaptativ. Se realizează în
medie câte 5-20 şedinţe, cu o durată de 5-25 minute.
Sunt indicate în tratamentul nevrozelor cenestopate,
depresiilor nevrotice, tulburărilor fobice, obsesiilor,
tulburărilor sexualităţii şi contraindicate în psihoze.
Training-ul asertiv. În esenţă, acest
antrenament constă în antrenarea unor deprinderi şi
abilităţi de relaţionare în situaţiile interpersonale care îl
inhibă pe pacient. Acesta este învăţat să-şi exprime
deschis şi adecvat gândurile şi sentimentele. De altfel,
comportamentul asertiv reprezintă calea de mijloc între
agresivitate şi supunere. Se referă la solicitarea
152
propriilor drepturi sau refuzul unor sarcini într-o
manieră simplă, directă, deschisă, care nu urmăreşte
negarea sau manipularea celorlalţi. Trainig-ul este
similar cu tehnica „role-playing”. Terapeutul îşi asumă
rolul tipic al unei persoane sau clase de persoane (de
exemplu, figuri autoritare, membri ai sexului opus,
vânzători etc.), iar pacientul exersează tehnici
interpersonale variate în care îşi asumă un rol mai
degrabă dominant şi activ decât unul pasiv şi submisiv.
În final, pacientul joacă aceste noi roluri în viaţa reală.
Modificările care rezultă din practicarea
antrenamentului asertiv sunt privite ca procese de
decondiţionare. Răspunsul asertiv neutralizează
anxietatea (răspuns condiţionat) stârnită de persoana
ameninţătoare. În acest mod, relaţia dintre stimul şi
anxietatea condiţionată este dizolvată.
V.3. Terapia Modelată – Albert Bandura

(n. 1925)
La fel ca Skinner,
Bandura consideră că atât
comportamentul normal
cât şi cel deviant sunt
învăţate. Similitudinile se
opresc însă aici. Bandura a
criticat insistenţa lui Skinner
de a studia individul (mai
ales din regnul animal) în
dauna studiului oamenilor
aflaţi în interacţiune.
Abordarea lui Bandura ia în
calcul comportamentul
153
Mihaela NEGRESCU
considerând că acesta este format şi modificat în
contextul social. Deşi el recunoaşte că mare parte a
învăţării are loc ca urmare a întăririlor, nu se rezumă la
acest mecanism. Bandura şi Rotter, deşi se
concentrează la fel ca şi Skinner asupra
comportamentelor observabile, dar recunosc în acelaşi
timp existenţa unor variabile cognitive interne, cu rol de
mediatori între stimul şi răspuns. Prin contribuţia sa,
Bandura realizează o cotitură semnificativă în cadrul
comportamentismului: direcţia de cercetare devine
acţională, orientarea fiind fundamental cognitivă.
Formele de întărire nu constituie o condiţie
mecanicistă de determinare a comportamentului, ci ele
sunt mediate ca informaţie, se constituie drept cunoştinţe
care creează experienţa personală şi pot modifica
semnificaţia acestei experienţe. Această schimbare a
percepţiei privind întărirea comportamentului relevă
întreaga diferenţă dintre teoria învăţării sociale şi teoria
cognitiva a învăţării sociale. Prin noua perspectivă
cognitiv-socială impusă de Bandura, comportamentismul
prezintă dimensiuni noi faţă de comportamentismul
radical. Un prim aspect se referă la învăţare ca
experienţa unui proces activ de prelucrare cognitivă.
Învăţarea este condusă şi determinată de către individ
şi acesta nu i se supune în mod pasiv. Omul apare ca
fiinţă conştienta şi reflexiva. Operaţiile cognitive devin
noul punct de referinţă, luând locul comportamentului
manifest, observabil, care constituie în continuare o
verigă importantă), dar nu singura pentru interpretarea
datelor. Modalităţile de învăţare definite în acest
context sunt învăţarea simbolică (expectativă) şi cea
substitutivă, ele constituind tehnici importante în terapia
comportamentală de grup. Astfel, comportamentul
154
actual, observabil, piatra de hotar a behaviorismului
radical, nu se mai defineşte drept reacţie (automată)
condiţionată la contingente ale lumii exterioare.
Activitatea umană în întregime apare drept proces activ
de auto-conducere şi reglare.
Teoria susţine că există patru faze în învăţarea
de la un model: faza atenţiei, faza reţinerii, faza
reproducerii şi faza motivaţiei.
Bandura introduce tehnica învăţării sociale şi
accentuează rolul învăţării bazate pe observaţie, pe
imitaţie. Metoda modelării presupune învăţarea unor
comportamente dezirabile, prin imitarea altor persoane.
El introduce modelul autosuficienţei. Acest model se
bazează pe ideea că orice schimbare comportamentală
voluntară este mediată de percepţiile subiectului în
legătură cu capacitatea sa de a realiza comportamentul
în chestiune. Bandura descrie procesul de autocontrol
pe care îl realizează fiecare persoană, care se
desfăşoară în trei stadii: stadiul autoobservării; stadiul
autoevaluării; şi stadiul autoîntăririi (mă angajez, mă
observ şi îmi întăresc acest comportament).
Bandura subliniază şi rolul expectanţelor în
dezvoltarea personalităţii analizând câteva concepte
relevante: auto-eficienţa, expectanţele de rol şi
„predicţia ce se autoîndeplineşte”.
Termenul de auto-eficienţă (self-efficacy) se
referă la „credinţele oamenilor despre capacităţile lor
de a exercita un control asupra evenimentelor ce le
afectează viaţa”, la „credinţa cuiva de a putea îndeplini
o sarcină specifică” (Bandura, 1991). În această
formulare, auto-eficienţa se apropie de ceea ce unii
autori înţeleg prin expectaţie – poziţie realistă cu privire
la nivelul de reuşită a unei acţiuni. Credinţele auto-
155
Mihaela NEGRESCU
eficienţei operează asupra comportamentului prin
procese motivaţionale, cognitive şi afective, influenţând
comportamentul atât direct, cât şi prin efectul lor
asupra mecanismului autoreglator constituit din
standardele şi scopurile personale ale performanţei.
Eficienţa crescută antrenează expectaţia succesului şi
va genera perseverenţă în faţa obstacolelor şi
frustrărilor; perseverenţa poate conduce la succes,
susţinând astfel credinţele auto-eficienţei în situaţii
asemănătoare. Credinţele scăzute privind eficienţa
personală vor mobiliza puţine resurse, mărind
probabilitatea eşecului şi fixând sentimentul ineficienţei
personale. De cele mai dese ori expectanţele au un
caracter auto-confirmativ, fapt exprimat plastic de
proverbul „De ce ţi-e teamă, nu scapi!”.
Psihologul Bandura a evidenţiat rolul deosebit al
expectanţelor în învăţarea socială – factor deosebit de
important în modelarea şi dezvoltarea personalităţii.
Dacă teoriile condiţionării afirmau că învăţarea unui
comportament este efectul întăririi ce urmează
efectuării acestuia, Bandura afirmă că individul uman
poate învăţa şi în urma observării unui
comportament; el va reproduce un comportament
observat într-o situaţie doar dacă are expectanţa
succesului. Întărirea vine deci din viitor, este anticipată
(feed-forward). În acest context, conceptul auto-
eficienţei evidenţiază rolul auto-reglator al
expectanţelor.
Predicţia ce se autoîmplineşte (self-fulfilling
prophecy). Discutând în termenii relaţiei procesului de
atribuire (observator-actor), predicţia care se
autoîmplineşte se referă la situaţia de interacţiune
în care aşteptările credibile ale observatorului vor
156
suscita un anume comportament din partea
actorului, acesta din urmă confirmând inconştient,
obiectiv, aşteptările primului. Introdus în psihologie de
către Merton (1948), acest concept avea iniţial în
vedere relaţia experimentator – subiect, observator –
observat: examinatorul cu aşteptări pozitive găseşte
Q.I.-uri superioare examinatorului cu aşteptări negative
în faţa aceluiaşi subiect. În interacţiunile cotidiene,
oamenii utilizează adesea credinţe şi expectanţe (sau
aşteptări) despre ceilalţi ca să-şi ghideze
comportamentul. Acţiunile lor pot face ca partenerii să
se comporte în aşa fel încât să confirme expectanţele
iniţiale. Potrivit lui Robert Merton, "auto-realizarea
profeţiilor este la început o definiţie falsă a situaţiei, ce
produce un nou comportament, iar acesta, la rândul
său, determină concepţia iniţial falsă să devină
adevărată. Aparenta validitate a unei astfel de profeţii
perpetuează eroarea. „Profetul” va invoca fapte
prezente pentru a dovedi că a avut dreptate la început.
Logica socială poate avea astfel de efecte perverse".
Orice comportament poate fi învăţat social dacă
se îndeplinesc două condiţii: comportamentul observat
aduce beneficii protagonistului. Beneficiul poate fi
ascuns sub orice formă, de multe ori el fiind regăsit
într-o forma emoţională; odată executat,
comportamentul aduce beneficii celui care îl execută;
Un experiment care ilustrează aceste concepte este
următorul: un grup de copii de ambele sexe a fost pus
să urmărească un film despre un model care răspunde
folosind un limbaj agresiv. O parte din grup vede
modelul pedepsit sever pentru acţiunile sale, iar
cealaltă parte vede modelul premiat excesiv. Iniţial
copii au fost puşi să imite modelul şi trebuie remarcat
157
Mihaela NEGRESCU
faptul că răspunsurile date de copii au fost diferite.
Modelul premiat a dat mai multe răspunsuri agresive
decât cel pedepsit. A doua oară, copii au fost stimulaţi
să reproducă răspunsurile modelului. Rezultatul obţinut
arată că diferenţele între răspunsurile date în cazul
celor două modele aproape dispar. Concluzia care
survine în urma evaluării acestui experiment este: prin
încurajarea unei persoane pentru un anumit
comportament, de fapt încurajezi şi observatorii acestui
comportament. Similar se întâmplă şi în cazul
pedepsirii unui comportament. În învăţarea socială,
consecinţele pozitive şi negative nu determină
învăţarea, ci o motivează.
Învăţarea prin recompensă sau pedeapsă simbolică
– cea de-a treia forma de învăţare, nu este altceva
decât un caz special al învăţării prin observaţie şi
imitaţie.
Învăţarea prin model, numită şi învăţarea prin
observaţie şi imitaţie sau învăţare simbolică a marcat o
cotitură importantă în evoluţia comportamentismului.
Dezvoltarea conceptului s-a bazat pe experimente care
relevă că anumite comportamente – cum sunt
împărţirea cu ceilalţi, agresiunea sau teama - cresc sau
scad în frecvenţă în funcţie de frecvenţa cu care
observam comportamentul respectiv în mediul
înconjurător.
Imitarea va depinde de contextul învăţării, respectiv
de conjunctura în care are loc observarea
comportamentului respectiv. Se demonstrează că un
comportament poate fi învăţat în afara unor întăriri
directe. Învăţarea observaţională afectează în mod
fundamental comportamentul şi personalitatea noastră
(Bandura, 1977). Bandura şi Menlove (1968) au folosit
158
principiul pentru a reduce la copii teama de câini.
Experimentul implică maniera de abordare a agorafobiei
prin metoda expunerii în vivo împreună cu terapeutul.
Principul învăţării prin model a fost preluat în
abordarea psihogenezei unor comportamente deviante.
Astfel, copiii ai căror părinţi au avut o fobie sau un abuz
de substanţe pot asimila asemenea comportamente
prin observare şi imitare. Învăţarea prin imitare
constituie adeseori parte integrantă a psihogenezei
unor tulburări psihice extrem de variate.
V.4. Psihoterapia cognitiv-comportamentală –
Aaron Temkin Beck (n. 1921) etc.

Terapia cognitivă are
la bază principiul conform
căruia gândurile şi
atitudinile noastre, şi
nu evenimentele exterioare
influenţează dispoziţia
persoanei. Cu alte cuvinte,
de multe ori ne „faultăm”
singuri. Aceiaşi situaţie cum ar
fi una de conflict marital, spre
exemplu, este interpretată de
unii ca fiind o catastrofă şi
ajung să se streseze şi să prezinte simptome dezadaptative
pe când alţii o interpretează ca o bună oportunitate de a-şi
rezolva unele probleme care în final ar duce la dezvoltarea
pozitivă a relaţiei. Totul depinde deci din ce punct de
vedere privim lucrurile şi ce atitudine interioară avem în
faţa oricărei situaţii de viaţă. Acest tip de terapie îşi
propune să îl ajute pe subiect să-şi facă un set de atitudini
159
Mihaela NEGRESCU
mai realiste şi cu conţinut pozitiv. Deci dacă cineva îşi va
modifica stilul de a gândi îşi va modifica totodată şi stările
afective şi comportamentul. Fiecare emoţie sau sentiment
negativ este rezultatul unui mod de a gândi de aceiaşi
natură. Dacă o persoană se va gândi că o anumită
activitate ce o are de îndeplinit este riscantă şi are mari
şanse nu facă faţă, în mod sigur frica va fi deosebit de
intensă şi comportamentul său nu va fi cel dorit şi optim. O
direcţie mai modernă în psihoterapie şi în domeniul
optimizării performanţelor este orientarea cognitiv-
comportamentală care porneşte de la ideea că procesele
cognitive influenţează atât motivaţia cât şi comportamentul
şi utilizează într-o manieră pragmatică tehnicile de
modificare a comportamentului.
Anxietatea, îngrijorarea, nervozitatea sau panica
îşi au originea în faptul că gândim că ne aflăm într-o
situaţie periculoasă. De asemenea, mai au la bază
sentimentele de inferioritate şi de subestimare mai mult
sau mai puţin conştientizate, mai mult sau mai puţin
recunoscute ce provin din faptul că ne comparăm cu
cei din jur şi ajungem la concluzia, eronată de altfel, că
nu suntem atât de valoroşi şi bine pregătiţi ca alţii.
Aceste concluzii pot fi şi rezultatul lipsei de experienţă.
Lazarus, a inclus această idee în definirea
conceptului de coping pe care îl consideră ca „un
ansamblu de mecanisme şi conduite pe care individul
le interpune între el şi evenimentul perceput ca
ameninţător, pentru a ţine sub control, pentru a tolera
sau a diminua impactul acestuia asupra stării sale de
confort fizic şi psihic”. 23
23
Lazarus, R.S., Folkman, S., Stress, appraisal and coping,
Springer Publishning Company, New York, 1984, p. 23.
160
De aceea avem nevoie de tehnici care să ne ajute
şi să conştientizam şi să înţelegem faptul că, în pofida
convingerilor noastre cu privire la validitatea gândurilor
negative, majoritatea acestora sunt distorsionate şi
nerealiste. Uneori însă gândurile negative sunt realiste şi,
în această situaţie e bine să învăţăm să acceptăm stările
afective generate de acestea şi să facem faţă în mod
adecvat situaţiei.
Terapeuţii specializaţi disting două forme de
gândire disfuncţională asupra cărora se intervine
psihologic:
 Gânduri şi imagini obişnuite pe care Beck le
numea gânduri negative automate, pentru că se
declanşează spontan, au caracter automat şi ţin de
situaţie
 Convingeri cu caracter disfuncţional care stau la
baza acestora; un fel de reguli de viaţă care sunt
formate în ontogeneză şi filtrează capacitatea
clientului de a percepe realitatea
Aceste supoziţii şi convingeri disfuncţionale au
fost numite de Elis credinţe iraţionale. Ex. trebuie să
fac întotdeauna totul perfect. Aceste convingeri au
caracter nociv pentru că cei care le nutresc devin
perturbaţi emoţional, încât evită să mai acţioneze în
anumite situaţii.
În timp ce convingerile şi supoziţiile cu caracter
adaptativ sunt formulate în termeni adaptativ,
exprimând dorinţele persoanei, cele iraţionale sunt
redate în termeni extremi sub formă de imperative
categorice ex. trebuie neapărat să fac... Aceste
convingeri iraţionale îi împiedică să-şi atingă
obiectivele personale.
161
Mihaela NEGRESCU
Terapia porneşte de la principiul că stările
emoţionale şi comportamentele sunt determinate
de maniera de a vedea lucrurile, ele reprezentând o
consecinţă a modului nerealist de a gândi. Burns
identifică 10 tipuri de gândire distorsionată:
Stilul de gândire de tipul „totul sau nimic”.
Reprezintă tendinţa de a aprecia lucrurile în culori
extreme, alb-negru, fără a surprinde nuanţele;
Suprageneralizarea. Subiectul crede că un
eveniment negativ singular reprezintă un model care se
va repeta la nesfârşit, utilizând termeni ca „totdeauna”,
„niciodată” (dacă o singură dată am picat la un
examen, lucru de altfel care s-a întâmplat oricui,
gândim „niciodată nu voi fi capabil să termin facultatea
sau totdeauna mi se întâmplă tot felul de necazuri”);
Filtrarea mentală cu concentrare asupra
negativului. Subiectul alege un singur eveniment
negativ şi se concentrează atât de intens asupra lui
încât întreaga realitate devine distorsionată şi sumbră
(s-a certat cu soţul, lucru care de altfel se întâmplă în
orice cuplu şi gândeşte: nimic nu-mi merge bine, viaţa
mea e un şir de ratări);
Desconsiderarea pozitivului. Persoana respinge
toate experienţele pozitive, afirmând că acestea nu
contează. Dacă a realizat un lucru bun spune fie că nu
este suficient de bun fie că oricine ar fi făcut la fel (a
câştigat un concurs pentru angajare şi, în loc să se
bucure de asta şi să-i crească încrederea în sine
gândeşte: a fost uşor, nu a fost mare lucru, oricine ar fi
reuşit în locul meu şi în plus am avut şi mult noroc);
Desprinderea unor concluzii pripite. Se referă la
interpretarea negativă a unor situaţii atunci când nu
există suficiente date care să stea la baza concluziilor
162
formulate (citirea gândurilor: subiectul interpretează un
răspuns evaziv al şefului său – care se simţea rău în acel
moment – ca o dovadă că nu îl suportă şi intenţionează
să îl dea afară sau ghicirea viitorului: subiectul prezice
faptul că lucrurile vor lua o întorsătură nefericită. În acest
caz există riscul ca subiectul să se autoprogrameze
pentru un eşec, vom vede la tehnicile PNL);
Amplificarea. Subiectul exagerează importanţa
problemelor sau defectelor sale, minimalizându-şi
calităţile.
Judecata afectivă. Subiectul presupune că
stările sale afective reflectă realitatea („mi-e frică să
zbor cu elicopterul” deci trage concluzia că este
periculos acest mijloc de transport).
Imperativele categorice. Persoana gândeşte că
lucrurile trebuie neapărat să corespundă dorinţelor sau
expectanţelor sale.
Etichetarea. Reprezintă o formă extremă a gândirii
de tipul „totul sau nimic”. În loc să-şi spună „am comis o
greşeală” subiectul îşi spune „sunt un ratat, nu sunt bun
de nimic”. În mod real oamenii sunt fiinţe complexe, cu
calităţi şi defecte pe când „rataţii”, „frustraţii”, „proştii” nu
sunt decât nişte abstracţiuni, cuvinte care generează
furie, anxietate şi scad imaginea de sine.
Personalizarea şi blamarea. Subiectul se simte
responsabil de o situaţie pe care nu o controlează pe
deplin. De exemplu un militar din trupele speciale care
a participat la o urmărire a unor infractori care s-a
sfârşit cu ratarea prinderii lor îşi spune: „e numai vina
mea, sunt un profesionist slab”. El nu ia în considerare
factori cum ar fi că infractorii aveau o maşină mult mai
163
Mihaela NEGRESCU
bună sau că la acea acţiune au participat în egală
măsură mai mulţi luptători.
Abordarea gândurilor negative se face prin
identificarea lor şi înlocuirea cu gânduri mai
realiste.
Etapele acestui demers sunt:
a. Identificarea evenimentului perturbator.
Descrierea trebuie să fie cât mai concretă, precisă (nu
vagă de genul „viaţa este imposibilă”). Pentru ca
problema să fie cât mai reală, trebuie să se petreacă
într-o anumită perioadă a zilei, într-un anumit loc, etc.
b. Notarea stărilor afective trăite, a emoţiilor şi
sentimentelor asociate cu evenimentul perturbator şi
evaluarea lor pe o scală de la 1 la 10. În descriere se
utilizează termeni ca trist, frustrat, descurajat, rănit, etc.
c. Subiectul trebuie să-şi adreseze întrebări de
tipul: „care sunt gândurile negative asociate cu stările
afective disfuncţionale?”, „ce îmi spun în gând când
situaţia mă supără?”. Apoi, într-un tabel apreciază
printr-o cifră de la 1 la 10 cât de mult crede în acele
gânduri. Se identifică apoi distorsionarea cognitivă (din
cele prezentate mai sus) şi se notează într-o coloană
corespunzătoare.
d. se înlocuieşte gândul negativ cu gândul
pozitiv realist, raţional şi se reevaluează cât de mult
mai crede în gândul vechi negativ iraţional; se face
acest lucru ţinând cont şi de lista cu posibile
distorsionări cognitive. Dacă subiectul încă mai crede
la fel de mult în el înseamnă că este cazul să-şi pună
întrebări de genul: „oare am identificat bine
evenimentul perturbator?”, „doresc cu adevărat să-mi
revizuiesc sentimentele sau gândirea negativă îmi
aduce şi avantaje şi dacă da care sunt ele?”, „am
164
identificat corect gândul negativ?”, „gândurile raţionale
cu care am înlocuit gândul negativ sunt valide?”.
Exemplu:
Pentru exemplificare, prezentăm o parte din lista
unui bărbat, 37 de ani.
Gânduri negative, Cât de Gând raţional alternativ Cât
convingeri mult pozitiv de
disfuncţionale cred în mult
(0-10) ele mai
(0-10) cred
în ele
(0-10)
Nu pot să adorm 8 O să mă ocup la serviciu de 4
noaptea din cauza probleme, înainte de
problemelor de la culcare o să mă gândesc la
serviciu lucruri pozitive şi liniştitoare.
Mă gândesc 7 Mă voi gândi la partea 2
adesea la tot ceea pozitivă a lucrurilor.
ce e mai rău
Daca mănânc 8 Emoţiile îmi creează 7
carne voi avea probleme cu stomacul.
probleme cu Voi reuşi să-mi
stomacul conştientizez şi controlez
emoţiile.
Sunt sensibil la 8 Sunt un om normal care 6
mâncare mănâncă de toate.
Nu mă duc singur 6 Sunt prudent, însă dacă 3
în anumite locuri mie îmi este frica să merg
pentru că e într-un loc nu înseamnă
periculos că locul respectiv e
periculos
Noaptea scrâşnesc 7 O să mă culc în fiecare 4
din dinţi deoarece seară relaxat. Voi găsi
sunt foarte încordat alte căi de manifestare a
stresului.
Dacă mă gândesc 9 Voi evita să mă 5
des la problemele concentrez la problemele
mele pot să mă mele mult timp, voi lăsa
organizez şi să le lucrurile să meargă de la
rezolv. sine.
165
Mihaela NEGRESCU
Structura unei şedinţe de psihoterapie implică
(Wells, 1990):
1. Revederea datelor obţinute prin metode de
autoevaluare şi verificarea reacţiei pacientului faţă de
şedinţa anterioară.
2. Stabilirea planului de lucru:
2.1. Verificarea îndeplinirii temelor pentru acasă.
2.2. Identificarea gândurilor negative automate şi a
supoziţiilor disfuncţionale şi testarea gradului lor de
veridicitate:
- reamintirea unui episod recent când subiectul s-a
simţit anxios
- întrebări de tip provocator adresate gândurilor
negative, contraargumentarea lor
- experimente în sfera comportamentală
- identificarea distorsiunilor cognitive
2.3. discutarea unor probleme legate de gândurile
negative, simptomele şi comportamente de evitare.
- efectele comortamentale de evitare asupra
simptomelor
- rolul comportamentelor de evitare ce împiedică procesul
de infirmare a gândurilor negative
- influenţa evaluării pericolului asupra comportamentului
- efectele gândurilor negative asupra stării emoţionale.
2.4. Trasarea de noi sarcini pentru acasă.
3. Solicitarea de feedback-uri legate de modul de
îndeplinire al temelor.
4. Implementarea în practica a unor strategii specifice
terapiei cognitiv-comportamentale
5. Trasarea noilor teme pentru acasă.
6. Rezumatul şedinţei de psihoterapie şi obţinerea de
feedback-uri de la client.
166
Alte metode cognitiv-comportamentale de
combatere a gândirii negative sunt:
Căutarea şi verificarea dovezilor – metodă de
combatere a gândurilor negative
Urmăriţi propria listă, pe care aţi alcătuit-o după
modelul de la exerciţiul anterior.
După ce aţi identificat gândul negativ şi
distorsionarea corespunzătoare trebuie să vă întrebaţi
pe ce vă bazaţi când consideraţi adevărat respectivul
gând. Mulţi îşi închipuie că dacă ei se simt rău, situaţia
chiar se înrăutăţeşte şi nu verifică dacă acest lucru
este sau nu adevărat. Dacă descoperă un dram de
adevăr în critica care şi-o adresează subiectul în
cauză, acesta poate să înveţe ceva din ea şi să se
perfecţioneze.
Alcătuiţi un tabel cu dovezi pro şi contra
gândului negativ. Se are în vedere să nu se pună la
argumente pro alte gânduri negative iraţionale. Se iau
în considerare doar dovezile, adică lucrurile care pot fi
demonstrate în viaţa reală.
Stilul de gândire în nuanţe de cenuşiu –

metodă de combatere a gândurilor negative
Exemplu: o persoană gândeşte „nimeni nu mă
agreează”. Este pus să-şi noteze pe o foaie de hârtie
toate cunoştinţele şi să evalueze pe o scală de la 0-100
cât de mult îl simpatizează fiecare din ele. Va constata
cu stupoare în final că scorurile se întind pe toată
palete, deci gândul a fost contrazis.
Metoda interviului – metodă de combatere a

gândurilor negative
Exemplu: o persoană este foarte mâhnită că s-a
certat cu soţul şi are convingerea iraţională că „cei ce
167
Mihaela NEGRESCU
iubesc nu se ceartă”. Este pusă să-şi intervieveze câţi
mai mulţi prieteni şi cunoştinţe în legătură cu acest
subiect şi va constata că orice cuplu normal se ceartă
câteodată şi că acest lucru nu este un dezastru; mai
mult decât atât, este o metodă de adaptare a unuia la
celălalt, o oportunitate de evoluţie pentru cuplu dacă
conflictul este gestionat corect. Căutaţi în propria listă
gânduri la care se pretează aplicarea acestei metode şi
faceţi acest lucru.
Metoda dialogului socratic. Presupune utilizarea

unor întrebări atent dirijate de terapeut care au drept
scop descoperirea semnificaţiilor pe care le conferă
clientul unor trăiri simptomatice, precum şi adresarea
de provocări gândurilor negative şi convingerilor
disfuncţionale pentru infirmarea veridicităţii lor, ceea ce
conduce la modificarea stilului de gândire şi apoi a
stărilor afective şi a comportamentului. Întrebările
trebuie să fie fireşti, să se refere la lucruri cât mai
precise. Unele sunt generale altele mai specifice .
Exemple de întrebări generale:
 Când te-ai simţit ultima dată speriat?
 Ce simptome au apărut?
 Ce imagini ţi-au apărut?
Care e cel mai rău lucru care s-ar putea întâmpla?
Exemple de întrebări cu caracter specific:
 Ce ar însemna pentru tine dacă dezastrul se va
produce?
 Cum va fi atunci când îţi vei pierde controlul?
În dialog e bine ca terapeutul să parafrazeze din
când în când cele afirmate de client pentru a menţine
continuitatea acestuia şi a se asigura că a înţeles bine
despre ce e vorba.
168
1. Metode de evidenţiere a gândurilor negative
automate.
Există 10 modalităţi de evidenţiere a gândurilor
automate, după Wells, 1999. Câteva din ele:
 Scenariul celor mai rele consecinţe posibile.
Se adresează clientului întrebări de tipul „Care ar fi cel
mai rău lucru care s-ar putea întâmpla dacă...”
 Relatarea unor episoade când s-a manifestat
anxietate.
Se va discuta în detaliu cu pacientul despre
episoade recente când aceste s-a simţit speriat,
îngrijorat sau a avut un atac de panică. Este de dorit să
se aleagă un episod cât mai concret, de dată recentă şi
să nu se adreseze întrebări cu caracter prea general.
Se constată ca la început, clienţii au tendinţa să
se refere la stările lor afective, abia apoi vor ajunge la
gândurile negative automate.
 Comutarea emoţională.
Terapeutul va observa cu atenţie
comportamentul nonverbal al clientului pentru a detecta
orice modificări ale stării afective a acestuia care se pot
manifesta în timpul discuţiilor cu privire la simptome şi
stări sau în timpul experimentelor de expunere sau de
provocare deliberată a simptomelor.
Ţinând cont de aceste modificări, terapeutul va
conduce discuţia astfel încât să evidenţieze gândurile
negative automate. Mulţi clienţi au tendinţa să dirijeze
conversaţia astfel încât să nu fie abordate aspecte
anxiogene (evitare cognitiv-afectivă). Aceasta tendinţă
se manifestă împreună cu cea de a prezenta situaţia cu
foarte multe detalii, ca un fel de incapacitate de a
răspunde clar la întrebările terapeutului.
 Notarea gândurilor disfuncţionale.
169
Mihaela NEGRESCU
Aceste tabele ajută clientul să sesizeze legătura
dintre conţinutul gândurilor negative automate şi stările
afective.
 Sarcinile de expunere la situaţii anxiogene.
Au rolul de a activa temerile pacienţilor prin
expunere la situaţii stresante reale sau modelate de
către terapeut. Astfel terapeutul capătă acces la
gândurile negative automate ale clienţilor.
I se cere clientului să evalueze pe o scală
gradată cât de mult crede în aceste gânduri negative
în timpul expunerii şi după terminarea acesteia.
Sarcinile de expunere sunt utile şi pentru a
evidenţia comportamentele subtile de asigurare, care
odată puse în funcţiune împiedică procesul de infirmare
a gândurilor negative automate.
Jocurile de rol. Sunt exerciţii de expunere

utilizate în cazul anxietăţii sociale. Au avantajul că
variabilele pot fi controlate mai uşor de terapeut decât
în situaţii reale.
În timpul jocului de rol, clientul va fi invitat să
semnaleze nivelul anxietăţii, şi, în cazul în care aceasta
creşte, se opreşte exerciţiul şi se poartă discuţii
referitoare la gândurile automate negative.
Terapeutul va manipula scenariul pentru a
declanşa stările emoţionale ale pacientului. Se poate
adresa acestuia pe un ton mai cald, mai rece, mai critic
sau îi poate adresa o serie de întrebări cu caracter
personal.
Administrarea de feedback-uri audio- vizuale.
Se realizează prin intermediul înregistrărilor făcute în
timpul şedinţelor de psihoterapie. Înregistrările vor fi
vizionate împreună cu pacientul şi în momentul în care
170
acesta prezintă semnele unei stări afective caseta se
opreşte şi se discută pe tema respectivă pentru a
surprinde conţinutul gândurilor negative automate, care
vor fi şi ele înregistrate.
Metoda permite o anumită detaşare a individului
de situaţia anxiogenă şi e utilă în special când stările
afective trăite de client sunt prea intense.
Se utilizează în cazurile de anxietate socială
legată de aspectul fizic şi de performanţele realizate în
public.
Manipularea comportamentelor de asigurare.

Se consideră că subiecţii utilizează comportamentele
de asigurare pentru a preîntâmpina producerea aşa-
ziselor pericole de care se tem. Deci, dacă se vor
elimina aceste comportamente de asigurare în timpul
sarcinilor de expunere la situaţii anxiogene, anxietatea
şi gândurile negative legate de pericolele posibile se
vor amplifica. Spre exemplu, unui pacient obsesiv i s-a
cerut să nu-şi mai controleze gândurile când acestea
se manifestă. Acesta a răspuns că dacă nu îşi va mai
controla gândurile, îşi va pierde controlul. De aici,
terapeutul a putut deduce că gândurile automate
negative ale clientului sunt legate de teama de a-şi
pierde controlul fizic şi mental.
Tehnica inducerii simptomelor. Este o

variantă de expunere. Persoana este expusă la
propriile sale simptome psihice sau somatice. Dacă
clientul are dificultăţi totuşi în a accesa gândurile
negative i se va solicita să prezinte evaluările negative
sub formă de imagini, deducându-se şi gândurile
automate cu conţinut negativ din acestea.
171
Mihaela NEGRESCU
Strategii cognitive de retribuire. Au ca scop
modificarea gândurilor automate şi schemelor cognitive
cu conţinut negativ. Reprezintă combinaţii între mai
multe tehnici de restructurare cognitivă.
Wells face distincţia între tehnicile de reatribuire
verbale şi cele realizate în plan comportamental.
Tehnicile de reatribuire verbale se bazează pe
discuţii cu pacientul şi se centrează în jurul dialogului
socratic.
Câteva astfel de tehnici:
Definirea şi operaţionalizarea termenilor. Înainte
de a adresa întrebări cu caracter provocator gândurilor
negative automate trebuie definite conceptele cu care
operează clientul. (pierderea controlului se referă
la....controlul asupra organismului, ori la controlul
emoţional sau de ambele sau la consecinţele acestora
etc)
Întrebări utile pentru a realiza aceste precizări:
- Ce înţelegi prin aceasta? (că îţi vei pierde
controlul..că nu vei putea face faţă...etc)
- Dacă nu vei putea faţă, care va fi cel mai rău
lucru care s-ar putea întâmpla?
- Dacă acest lucru ar fi adevărat, ce ar însemna
pentru tine?
- Ce înseamnă pentru tine că nu vei putea face
faţă?
Verificarea dovezilor. Constă în adresarea de
întrebări cu privire la veridicitatea gândurilor negative.
Clientul va fi ghidat în direcţia reinterpretării dovezilor
în favoarea gândurilor negative pentru a ajunge să se
convingă de faptul că nu are suficiente argumente
pentru a crede în ele. Se adresează întrebări de tipul:
 Care e dovada că dezastrul la care te aştepţi se va
petrece?
172
 Ce anume te face să crezi asta?
 De unde şti că asta se va întâmpla?
În absenţa dovezilor gândurile şi convingerile
automate negative au tendinţa de a-şi reduce forţa de
acţiune.
Trecerea în revistă a contraargumentelor.
Întrebări specifice:
 Ce anume mod de a privi problema mai întrevezi?
 S-a întâmplat deja catastrofa? De ce nu s-a
întâmplat?
 Care ar fi dovezile că dezastrul nu va avea loc?
Wells propune utilizarea unui set de întrebări
menite să îl determine pe client să îşi echilibreze modul
catastrofic de gândire. Pacientul va fi solicitat să
descrie cel mai rău lucru care s-ar putea petrece, apoi
cea mai bună alternativă, dialogul încheindu-se cu un
accent pe ceea ce este mai probabil să se petreacă.
Identificarea distorstorsionărilor cognitive.

Se referă la descoperirea erorilor de logică, erori ce
stau la baza modului distorsionat de gândire. Bur
propune utilizarea tehnicii celor 3 coloane ca în tabelul
de mai jos. Distorsiuni de gândire: gândirea de tip alb-
negru, personalizare, catastrofizare etc. Clientul va
evalua pe o scală de la 0 la 100 cât de mult crede în
adevărul gândului automat, precum şi în cel alternativ,
mai raţional. În final se apreciază cât de mult mai crede
în gândul automat iniţial.
Gânduri Identificarea Gânduri Cât de mult
negative distorsionărilor realiste credeţi în adevărul
automate cognitive alternative gândului iniţial
0-100 0-100 negativ
0-100
173
Mihaela NEGRESCU
Această tehnică se utilizează pentru combaterea
gândurilor negative automate deoarece îi ajută pe
pacienţi să sesizeze erorile de logică din propria
gândire şi apoi să renunţe la aceasta. Trebuie ca
terapeutul să fie atent ca gândurile alternative să nu se
transforme în comportamente de asigurare.
Analiza costurilor şi beneficiilor. Această
tehnică are în vedere avantajele şi dezavantajele
menţinerii stilului negativ de gândire. Terapeutul,
împreună cu clientul vor selecta o situaţie în care se
manifestă un mod negativ de gândire.
Se împarte o foaie în 2 coloane. În prima
coloană se trec avantajele menţinerii gândului negativ
iar în a doua dezavantajele.
Se va evalua apoi numeric fiecare avantaj şi
dezavantaj şi se va compare cifra totală care reflectă
avantajele cu cea care reflectă dezavantajele. Când
cifra care reprezintă rezultatul evaluării dezavantajelor
o depăşeşte pe cea a avantajelor, pacientul devine mai
motivat să se modifice.
Terapeutul va explora cu pacientul şi alte
modalităţi, mai puţin disfuncţionale, de a obţine
avantajele dorite.
Pentru persoanele care nu au experimentat
anxietatea, pare un lucru de bun simţ faptul că un stil
de gândire anxios, prăpăstios este negativ,
disfuncţional pentru că ne consumă inutil energia, ne
opreşte să acţionam, ne împinge să evităm situaţii,
oameni, ratăm ocazii, nu ne mai bucurăm de viaţă, ne
face să exagerăm pericolele şi riscurile, dar, pentru un
anxios acest mod de evaluare a realităţii prezintă o
serie de beneficii dintre care, unul dintre cele mai
importante este că au convingerea că, acţionând în
174
concordanţă cu gândurile anxiogene, s-au ferit de
pericole şi nenorociri prin conduita prudentă pe care au
adoptat-o în diferite contexte (dacă nu m-am suit în
avion, evident că nu am căzut cu avionul, uitând de
milioanele de oameni care, călătorind cu acest mijloc
de transport nu au trecut prin nici un incident sau
accident – cazurile de prăbuşiri sunt incomparabil mai
rare decât accidentele de maşini!). Renunţarea la
gândirea anxioasă, pentru unii pacienţi (ne gândim la cei
cu tulburare de personalitate anxioasă/evitantă)
reprezintă renunţarea la un mod de viaţă iar motivaţia
de schimbare nu poate veni decât dintr-o conştientizare
a dezavantajelor acestui ti de a privi lumea şi realitatea.
Acest aspect trebuie gestionat cu mare atenţie de
terapeut, care trebuie să aibă în vedere că „temniţa cea
mai de temut e cea în care te simţi bine” (Nicolae Iorga).
Descoperirea unor cauze alternative pentru
diverse evenimente.
Constă în identificarea situaţiei problematice şi a
evaluării pe care o realizează pacientul în legătură cu
cauzele acesteia. Terapeutul îl va ghida apoi pe
pacient să găsească şi alte explicaţii posibile pentru
situaţia respectivă. (Ex: hipocondriac crede ca durerea
de cap reprezintă simtomul unei tumori cerebrale. Alte
explicaţii: gripă, anxietate, migrenă, proces de
deshidratare, supraîncordare musculară, afecţiune
oftalmologică).
Se realizează o diagramă circulară în cadrul
căreia se alocă sectoare de cerc ce exprimă
probabilitatea ca una din cauze să stea la baza situaţiei
aflate în discuţie.
Terapeutul va începe cu explicaţiile cele mai
benigne şi va lăsa pe ultimul loc explicaţia
175
Mihaela NEGRESCU
catastrofizantă a pacientului. Ex.: Şeful s-a purtat rece
cu subalternul său. Explicaţii: oboseală – 20%, a avut o
zi proastă – 25%, nu se simte bine – 10 %, stres –
40%, crede că subalternul este prost – 5%.
Contraargumentare în cadrul jocului de rol.

Terapeutul şi pacientul vor prezenta pe rând gândurile
negative automate şi contraargumentele aduse
împotriva acestora. Terapeutul va începe cu
prezentarea gândurilor negative ale clientului , iar
acesta va fi solicitat să aducă argumente împotriva
acestora. Dacă se va bloca se vor inversa rolurile.
Tehnica manipulării imaginilor. Gândurile

negative pot fi exprimate atât verbal cât şi sub formă de
imagini. În tulburările anxioase subiecţii dezvoltă
frecvent imagini legate de dezastre posibile, imagini ce
sunt stopate de subiect înainte de a atinge punctul
culminant pentru că sunt foarte anxiogene.
Terapeutul va explora semnificaţia acestor
imagini pentru pacient, care le consideră adesea
periculoase, ca reprezentând semnele pierderii
autocontrolului sau a unei boli psihice.
Gândurile negative automate legate de aceste
imagini trebuie scoase la iveală şi apoi combătute prin
tehnici de contraargumentare. În continuare pacientul
este solicitat să ducă până la cap imaginile respective
pentru a reduce anxietatea care le acompaniază.
Antrenamentul mental. Terapeutul îl va învăţa

pe pacient cu o serie de strategii de a face faţă
diverselor situaţii dificile, strategii ale căror planuri de
lucru vor fi elaborate în detaliu. Strategiile vor fi
176
exersate la început în plan mental, în stare de relaxare
sau hipnoză şi abia ulterior vor fi puse în practică în
plan real.
Strategii de reatribuire în plan

comportamental. Se utilizează relaxarea pentru a
linişti subiectul şi pentru a rezolva temerile legate de
anumite gânduri negative specifice, fără a se aborda
convingerile şi schemele cognitive funcţionale de bază.
Obiectivul terapiei nu e atins decât atunci când se va
produce restructurarea mentală. Subiectul va considera
că anxietatea e controlabilă, dar convingerea primară
că anxietatea este periculoasă nu va putea fi
modificată. În felul acesta relaxarea sau distragerea pot
deveni comportamente de asigurare.
Deci ele vor fi utilizate doar cu condiţia ca
demersul terapeutic să nu se oprească aici, ci să
atingă esenţa modului negativ de gândire al
pacientului.
Tehnica expunerii. Se utilizează 2 tipuri de
expunere: expunerea la stimuli anxiogeni de natură
externă şi expunerea la stimuli anxiogeni de natură
internă.
Se utilizează nu doar în scop terapeutic, ci şi în
scop de evaluare, pentru a evidenţia gândurile negative
automate, mai greu de exprimat pentru unii subiecţi.
Se demonstrează modul cum funcţionează
schemele disfuncţionale.
În cazul subiecţilor cu atacuri de panică
terapeutul le poate cere să se concentreze asupra unei
anumite zone a corpului pentru a demonstra efectele
gândurilor asupra percepţiei anumitor simptome.
177
Mihaela NEGRESCU
De asemenea se folosesc pentru a verifica
veridicitatea gândurilor şi convingerilor negative, prin
strângerea de dovezi care să ducă la infirmarea lor. Se
pot demonstra prin această tehnică şi posibilele
modificări în sfera afectivă.
Experimentele de infirmare a gândurilor şi
convingerilor negative Aceste experimente au ca
scop infirmarea predicţiilor pacientului legate de
diverse pericole în plan fizic, social sau psihologic.
Se utilizează tehnica expunerii la stimuli
anxiogeni, împreună cu diverse procedee care să
conducă la infirmarea gândurilor negative.
O altă categorie a acestor tehnici o constituie
culegerea unor date pe bază de observaţie directă sau
interviu. Spre exemplu, un pacient hipocondriac care
crede ca oscilaţiile ritmului cardiac sunt semnele unei
boli grave este instruit să intervieveze 10 persoane
cunoscute cu privire la modificările de ritm cardiac care
le prezintă. Cinci din zece au relatat că au frecvent
astfel de modificări. Aceasta descoperire a condus la
reducerea convingerii sale disfuncţionale.
Experimentele care au ca scor infirmarea
gândurilor şi convingerilor negative implică mai multe
etape:
1. Concentrarea pe anumite gânduri-cheie şi
discutarea motivelor care îl determină să creadă în ele
pentru ca terapeutul să afle ce variabile trebuie
manipulate în experiment.
2. Identificarea situaţiilor ce provoacă anxietate şi a
comportamentelor care împiedică infirmarea
convingerii negative (de evitare, de fugă din situaţie).
178
3. Elaborarea unui set propice schimbării atitudinale
prin intermediul explicării raţiunilor pentru care se
realizează experimentul terapeutic.
4. Expunerea clientului la situaţiile sau stimulii
anxiogeni şi dirijarea acesteia astfel încât să infirme
gândul sau convingerea că se va produce o catastrofă.
5. Discutarea rezultatelor experimentului în termenii
terapiei cognitive şi instruirea clientului să realizeze şi alte
experimente care să vizeze şi alte gânduri negative.
I se va cere să evalueze pe o scale de la 0 la
100 cât de mult crede în gândul negativ la începutul şi
la sfârşitul şedinţei de psihoterapie. Dacă convingerea
se menţine, se vor explora motivele şi se vor iniţia noi
experimente în sfera comportamentală.
Tehnici de modificare a schemelor cognitive. Vor fi
abordate mai târziu în terapie.
Exemple de convingeri şi supoziţii disfuncţionale:
Tulburarea Supoziţia Convingere

disfuncţională negativă
Fobia Dacă nu găsesc ceva de Sunt plictisitor,
socială zis, ceilalţi vor crede că neintegrat.
sunt plicticos. Sunt diferit de
Dacă voi tremura, oamenii ceilalţi.
vor observa şi vor crede Nu mă pot
că e ceva în neregulă cu adapta.
mine.
Tulburare Dacă nu fac mereu Stările mele
obsesiv- verificări, nu mă voi putea afective mă
compulsivă relaxa. depăşesc.
Dacă cred că am rănit pe Gândurile mele
cineva, probabil că am rele sunt
rănit persoana respectivă. adevărate.
179
Mihaela NEGRESCU
Conţinutul schemelor cognitive poate fi
evidenţiat, după Leahy (2003):
 Prin unele chestionare cum ar fi: Chestionarul
pentru scheme cognitive (Young, 1990), Scala de
atitudini disfuncţionale (Weissman şi Beck, 1978),
Chestionarul de metacogniţii (Cartwright-Hatton şi
Wells, 1997);
 Analiza conţinutului gândurilor negative automate.
 Metoda „săgeţii verticale” care constă în adresarea
unui şir de întrebări până când se ajunge la
convingerile bazale. Ex de întrebare: „Dacă acest lucru
ar adevărat, de ce ar fi atât de rău?”
O dată ce terapeutul au ajuns la capătul
demersului cognitiv conţinutul dominant identificat
trebuie reformulat astfel încât să rezulte supoziţii,
convingeri şi reguli după care să se conducă pacientul.
Se va aplica şi acestora tehnica de contraargumentare.
Psihoterapia cognitiv comportamentală, ca şi
terapie de scurtă durată este centrată pe obiectiv
(eliminarea simptomului) şi limitată în timp (10-20
şedinţe), de aproximativ 50 de minute fiecare şi în mod
obişnuit i se prescriu clientului sarcini sau teme pentru
acasă.
„Rezolvarea de probleme reprezintă o latură
importantă a tratamentului. Toate aspectele
psihoterapiei sunt descrise în mod explicit pacientului,
acesta colaborând cu terapeutul în planificarea unor
strategii de rezolvare a problemelor care îl deranjează.”
(Holdevici, Irina, 1996, p.107) 24.
Holdevici, I, Elemente de psihoterapie, Editura All, Bucureşti,

24
1996.
180
Eficienţa ei nu constă doar în faptul că elimină
simptomul într-un timp scurt ci că formează pacientului
nişte deprinderi de a gândi pozitiv (realist) pentru toată
viaţa. Deşi „psihoterapia cognitiv-comportamentală s-a
dezvoltat ca o formă de protest faţă de punctul de
vedere psihanalitic ce consideră că în spatele tuturor
tulburărilor se află forţe subiective profunde şi
inconştiente”25, nu trebuie să privim aceste tipuri de
orientări ca fiind opuse, ci mai degrabă ar trebui să ne
formăm o atitudine flexibilă şi o abordare a cazurilor
eclectică, în folosul pacientului (evident, în măsura
competenţelor şi formărilor fiecărui psihoterapeut).
V.5. Programarea neuro-lingvistică –

Richard Bandler (n. 1950)
şi John Grinder (n. 1940)
25
Dafinoiu, Ion, Psihoterapii scurte: strategii, metode, tehnici,
Editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 11.
181
Mihaela NEGRESCU
Programarea neuro-lingvistică ca disciplină a
luat naştere la începutul anilor 1970 la Universitatea
din Santa Cruz, California în urma colaborării dintre
John Grinder, asistent la facultatea de lingvistică şi
Richard Bandler, student la psihologie. Aceştia au
remarcat la acea vreme o ruptură între două generaţii
de terapeuţi şi în consecinţă şi-au propus să studieze
îndeaproape trei mari psihoterapeuţi ai timpului
pentru a descoperi pattern-urile de comportament
„vinovate” de imensul succes al acestora. Este vorba
de Fritz Perls (fondator al terapiei gestalt), Virginia
Satir (renumită în terapia de familie) şi Milton
Erickson, cel care a redefinit hipnoza şi a întemeiat
curentul terapeutic ce-i poartă numele, fiind de altfel
considerat cel mai mare terapeut al tuturor timpurilor.
În urma analizei, cei doi au constatat că, în ciuda
personalităţilor lor extrem de diferite şi a sistemelor
terapeutice ce nu aveau mari asemănări la prima
vedere, la un nivel mai profund manierele de lucru
terapeutic prezentau similitudini semnificative.
Reunind constatările făcute şi concluziile şi
supunându-le la o analiză atentă aceştia au
întemeiat în final o nouă disciplină, un curent de
mare amploare dezvoltat ulterior în numeroase
direcţii aplicative: PNL sau NLP. O definiţie generală
a acestui curent ar fi „studiul structurii experienţei
subiective” sau „arta şi ştiinţa eficienţei personale,
studiul a ceea ce face diferenţa dintre excelent şi
mediocru” (O’ Connor şi Seymour, 1993).
Aceştia au observat un lucru surprinzător:
indiferent de cât de diferiţi sunt oamenii de succes ca
personalitate, ei folosesc inconştient aceleaşi strategii
pentru a obţine un rezultat. În ceea ce priveşte
182
comunicarea ei intră în raport, în relaţie cu
interlocutorul în mod eficient, creează un cadru
confortabil, folosesc în mod specific limbajul verbal şi
nonverbal.
Elemente PNL ne ajută la optimizarea
comunicării, îmbunătăţirea relaţionării, la facilitarea
persuasiunii dar şi la gestionarea stresului şi
controlarea propriilor stări emoţionale în situaţii
delicate.
În continuare vom prezenta conceptele de bază
ale acestei discipline, cu aplicativitate directă în
psihoterapie.
A crea o relaţie / raport
A intra în raport cu o persoană înseamnă a

genera o relaţie în care doi oameni se înţeleg bine.
Când doi oameni sunt „pe aceeaşi lungime de undă” se
poate observa că au o poziţie a corpului simetrică şi o
tonalitate a vocii asemănătoare. Mai mult chiar, vom
vedea că folosesc, fără să-şi dea seama, aceeaşi
gamă de cuvinte (priviţi doi îndrăgostiţi pentru a vă
convinge de asta). Limbajul nonverbal are o importanţă
covârşitoare. Se pare, după unele studii, că doar 7%
este ponderea de importanţă a cuvintelor în
comunicare!
Pentru a intra în raport cu cineva trebuie să
găseşti mai întâi elementele de interes comun pe care
le aveţi.
Un bun raport înseamnă o relaţie pozitivă în
care partenerul te percepe ca fiind asemănător lui,
o persoană simpatică, care îl înţelege. Dacă mai
adăugam la asta şi mecanismul proiecţiei...Crearea
unui bun raport este baza procesului de comunicare,
183
Mihaela NEGRESCU
influenţă, şi chiar de manipulare (ştim ca M. Erickson
considera manipularea utilă în psihoterapie, dacă este
în interesul clientului).
Pentru a intra în raport, tot ce ai de făcut este să
preiei tonalitatea, ritmul vocii şi celelalte elemente pe
care le observi şi să spui ce ai de spus în acelaşi mod
ca partenerul tău de dialog. Cele mai evidente modele
de comportament pe care le poţi observa şi prelua de
la partenerul de dialog sunt: poziţia corpului (întregul
corp, poziţia corpului, umerilor, a capului, gestica),
tonul şi ritmul vocii şi mişcările repetate – câteodată
e recomandat ca acestea să nu se potrivească exact.
Cu alte cuvinte, adoptând aceiaşi poziţie ca a
partenerului tău, folosind acelaşi ton, îi creează
acestuia impresia că este pe aceiaşi lungime de undă
cu tine, că eşti o persoană de încredere. Atenţie însă!
Asta nu se traduce într-o imitaţie gen maimuţă care l-ar
face pe celalalt să se simtă ridiculizat mai degrabă
decât înţeles! Este necesară discreţie, armonizare,
interes real şi respect pentru persoana din faţa ta şi
multă experienţă pe care nu o poţi căpăta decât prin
practică şi învăţând din greşeli.
Mergând mai departe, exersând, devenind mai
abil poţi prelua de la partener şi alte elemente:
respiraţia: observă subtil diverse moduri de respiraţie
şi preia ritmul respectiv; expresiile faciale: ridicatul
sprâncenelor, strângerea buzelor, etc.
Capacitatea de a construi un bun raport este
fundamentală pentru succesul psihoterapiei. Este cheia
comunicării de succes în viaţa de zi cu zi, este baza
reuşitei într-un proces de negociere sau a influenţei şi
manipulării dacă este cazul. Nimeni nu se va destăinui
în faţa unei persoane antipatice! Cu toţii suntem dispuşi
184
să facem favoruri, dă dăm informaţii, să petrecem timp
cu persoane care ne sunt simpatice şi cu care simţim
că ne potrivim şi ne înţeleg. Şi pentru un psihoterapeut
capacitatea de a fi sociabil, simpatic şi a intra în relaţie
cu uşurinţă cu cele mai diferite tipologii umane este o
abilitate esenţială, fără de care nu îşi poate practica
profesia.
În stabilirea obiectivelor profesioniştii folosesc
un grad de detaliere cât mai mare care implică toate
cele cinci simţuri pentru a defini rezultatul dorit. Acest
principiu e valabil atât pentru o comunicare eficientă
precum şi pentru autoprogramare mentală (tehnicile de
modificare a imaginilor din NLP pot fi utilizate cu
succes în combinaţia cu hipnoza).
Sistemele şi subsistemele senzoriale
Dacă doriţi să comunicaţi optim, folosiţi acelaşi

gen de expresii corespunzătoare sistemului
dominant al interlocutorului şi dacă vreţi să îl
convingeţi, vorbiţi-i pe limba lui! De ţinut minte
schema V A K O G (văz, auz, kinestezic, olfactiv,
gustativ). Una din ideile de pornire este că percepem
realitatea prin intermediul sistemelor senzoriale şi ne
formăm în creier un model despre lume sau hartă a
ceea ce reprezintă realitatea, suficient de apropiată de
obiectiv pentru a ne putem orienta şi a ne înţelege unii
pe ceilalţi.
Sunt 3 sisteme principale prin care percepem
lumea:
■ sistemul vizual caracterizat prin: postură puţin rigidă,
gesturi dirijate în sus, voce ascuţită, ritm rapid şi sacadat,
185
Mihaela NEGRESCU
folosirea cuvintelor vizuale. Vorbesc mai repede şi pe un
ton mai înalt decât ceilalţi, ca şi cum ar încerca să ţină paşii
cu imaginile ce se derulează în capul lor. Respiraţia este
superficială şi rapidă. Adesea apar tensiuni musculare în
zona umerilor. Se exprimă în termeni vizuali, folosesc
expresii vizuale gen „nu vezi că am dreptate?, nu vezi ce
simt eu? sau mi s-a întunecat mintea, mi s-a pus o ceaţă pe
ochi, etc.”. Au simţul observaţiei şi al orientării, sunt buni
fizionomişti. Când învăţă ceva au nevoie să privească
pentru a înţelege şi a reţine. Sunteţi sensibili la decorul
care îi înconjoară, la estetic. Au tendinţa de a-şi face o
idee despre ceilalţi la prima vedere, ceea ce nu e
întotdeauna în favoarea lor. Sunt atenţi la imaginea
proprie, atât pentru ei, cât şi pentru ceilalţi. Îi puteţi deci
mai uşor câştiga de partea dumneavoastră de la prima
vedere, fiind atent la cum vă îmbrăcaţi şi ţinând cont de
impactul primei impresii asupra lor.
■ sistemul auditiv cu următoarele caracteristici:
postură destinsă, relaxată, poziţie de ascultare ca la un
telefon invizibil, voce bine timbrată, ritm mediu; trăiesc
într-un univers al sunetelor, îi apreciază pe cei care îi
întâlnesc după tonul, sunetul vocii, când vorbesc sunt
atenţi la cuvintele pe care le folosesc, căutând pe cele
care sună bine şi care corespund cu ce doresc să
exprime. Gândesc în sunete şi respiră în toată
cavitatea toracică. Vocea este clară, expresivă,
rezonantă. Capul e bine echilibrat pe umeri şi înclinat
uşor, ca şi cum ar asculta pe cineva. Folosesc cuvinte
„auditive”, care se referă la sunete şi au un vocabular
foarte bogat în acest sens. Deseori îi auzim cu expresii
de genul “asurzitor”. Chiar dacă nu sunt muzicieni,
apreciază muzica şi li se poate întâmpla să fredoneze.
186
Recunosc uşor oamenii după sunetul vocii, mai ales la
telefon. Le place să sporovăiască şi ştiu să asculte.
■ sistemul kinestezic se caracterizează prin:
postură foarte relaxată, gesturi care imită cuvintele,
respiraţie profundă, amplă, voce gravă, ritm lent cu
numeroase pauze, referire la senzaţii în alegerea
cuvintelor. Include senzaţii tactile, de temperatură sau
textură: kinestezia internă cuprinde senzaţii amintite,
emoţii şi senzaţii interne de conştiinţă corporală.
Adesea se exprimă prin metafore gen pierderea
echilibrului, cădere (a tăia respiraţia, gol în stomac, mă
face să cad din picioare, îmi dă fiori, parcă mi-ar fi dat o
palmă când mi-a zis...sau zgomotul mă zgârie...). Sunt
sensibili la ambianţă, ştiu să fie călduroşi şi să-i facă pe
alţii să se simtă în largul lor. Respiră profund,
abdominal, adesea acompaniat de relaxare musculară.
Capul este lăsat în jos iar vocea are o tonalitate
profundă.
Mai jos este prezentată o listă cu posibile submodalităţi
(adaptate după Bandler, 1985)26:
Vizual: film sau stop cadre; panoramă sau imagine
încadrată; color sau alb-negru; luminozitate; mărimea
imaginii (naturală, mare, mică); mărimea obiectelor
centrale; cu propria persoană în imagine sau în afara
ei; distanţa dintre imagine şi propria persoană; distanţa
dintre obiectul central şi propria persoană; imagine
tridimensională; intensitatea culorii; gradul contrastului;
mişcare, dacă există (lentă, rapidă); focalizare;
intermediară sau stabilă; unghiul de vedere localizare;
26
Bandler, Richard, Using your brain for a change, Real People
Press, Utah, 1985.
187
Mihaela NEGRESCU
Auditiv: volumul; cadenţă, inflexiuni (cuvinte
subliniate, cum anume); tempo; pauze; tonalitate;
timbru; sunete unice; sunetul este de jur împrejur
spaţial; localizare;
Tactil: temperatură; textură; vibraţie; presiune;
mişcare; durată; stabilă-intermediară; intensitate;
greutate; densitate; localizare;
Durere: urzicător; fierbinte-rece; acută-surdă;
apăsare; durată; intermitentă; localizare; etc.
Tendinţa pe care o avem este să favorizăm
unul dintre aceste 3 sisteme. Odată ştiind cum
funcţionăm, ne putem autoprograma mai eficient. Ştiind
sistemul favorit al interlocutorului, îi putem vorbi „pe
limba lui”, în termenii lui, în modalitatea lui familiară. Şi
acest lucru este vital pentru un bun raport, pentru o
comunicare eficientă, pentru a dezvolta o bună relaţie
psihoterapeutică!
Când vrei să convingi pe cineva, foloseşte cât mai
multe expresii caracteristice modalităţii lui, dar nu uita că o
descriere bogată, care ne stimulează toate cele 5 simţuri
este mai reală, mai vie, ne impresionează mai mult.
Observarea comportamentului global, a căilor de
acces vizuale ne permite să descoperim ce sistem
senzorial dominant utilizează interlocutorul şi să stabilim un
bun raport cu el. În momentul când comunicarea decurge
bine, între doi interlocutori apare în mod spontan
mimetismul comportamental, aceştia au atitudini similare,
iar postura şi gesturile sunt în armonie, sincronizate, vocile
şi tonul la fel, ca şi volumul, intonaţia şi alegerea cuvintelor.
În acest sens, este interesant să prezentăm un tip de
comunicare ineficientă (terapeutul nu se racordează la
188
predicatele utilizate de pacient) dintre client şi
psihoterapeut:
Pacientul: „Doctore, îmi spun mereu că ar fi mai bine să
mă las de băutură, dar nu reuşesc. Am venit aici să aud ce
îmi vei spune.”
Terapeutul: „Cred că te simţi deprimat din cauza asta, nu-
i aşa?”
Pacientul: „Ei bine, m-am gândit mult la problema mea
pe care am discutat-o cu prietenii. Acum este momentul
să aud ce îmi vei spune.”
Terapeutul: „Ce simţi în legătură cu băutura?”
Pacientul: „Ce simt? Ce înţelegi prin asta?”
Terapeutul: „Ei bine, care este reacţia ta la această
problemă?”
Pacientul: „Doctore, nu înţeleg, speram că îmi veţi spune
ceva care va declanşa în mine un clopoţel.”
Este evident faptul că sistemul reprezentaţional
dominant al pacientului este unul auditiv, terapeutul
căutând să-l aducă la nivelul celui kinestezic.
Pacientul: „Fumez de 40 de ani. Fumatul m-a
ajutat să fac faţă mai multor încercări. Nu mă
pot vedea fără o ţigară în mână.”
Terapeutul: „Înţeleg, dar cred că veţi putea privi
această scenă mai târziu. Acum haideţi să
privim tabloul în ansamblul său.”
Pacientul: „La ce fel de tablou vă referiţi?”
Terapeutul: „La acela în care vizualizaţi modul în
care ţigările v-au ţinut companie ani de-a rândul
şi v-au ajutat să depăşiţi multe necazuri.”
Pacientul: „Mă bucur că m-aţi înţeles. Păreţi un
terapeut capabil să arunce o anumită lumină
asupra problemei mele.”
189
Mihaela NEGRESCU
Alternativ vom exemplifica şi un tip de dialog ce
poate fi considerat un tip de comunicare eficientă
Terapeutul se racordează la sistemul reprezentaţional
al clientului care, în acest caz, este vizual.
Acest raport bun poate fi definit în ultimă
instanţă ca un climat de încredere reciprocă între
interlocutori. Dacă clientul nu se simte înţeles şi
respectat, chiar simpatizat, nu va avea încredere în
dumneavoastră, iar mecanismele sale de apărare
inconştiente vor sta în calea unei bune comunicări.
Este însă de dorit, pentru a stabili un bun raport
cu partenerul, să fiţi capabili să ştiţi în ce stare este
partenerul tău (calibrare), deoarece nu puteţi spune că
o anumită poziţie a corpului înseamnă acelaşi lucru la
două persoane diferite. Dincolo de pleiada de tehnici
nonverbale trebuie luată în calcul persoana în
ansamblul său.
Indicatorii de stare / de minciună.
Aici PNL-ul ne mai ajută cu câteva informaţii
esenţiale care ne pot da indicii serioase despre ce
gândeşte o persoană, dacă minte sau nu, şi în ce
modalitate senzorială. De reţinut următoarele reguli,
valabile pentru dreptaci: (Bandler şi Grinder, 1975) 27:
ochii în sus stânga (dreapta sus din

perspectiva observatorului) îşi aminteşte
o imagine pe care a văzut-o în realitate.
27
Bandler, R., and Grinder, J. The Structure of Magic I. Palo Alto,
Calif.: Science and Behavior Books, 1975.
190
sus dreapta (stânga din perspectiva

observatorului) creează o imagine (pe
care evident nu a văzut-o), deci minte.
înainte, în gol, imagine construită /

deja vizualizată.
în mijloc, la stânga (dreapta din

perspectiva observatorului) îşi aduce
aminte o voce, un sunet.
în mijloc la dreapta (stânga din

perspectiva observatorului) inventează
sunete (minte).
în jos, stânga (dreapta jos din

perspectiva observatorului) îşi vorbeşte
sieşi (dialog interior).
191
Mihaela NEGRESCU
în jos, dreapta (stânga jos din

perspectiva observatorului) încearcă senzaţii,
emoţii.
Din cele de mai sus putem trage o concluzie

grosieră că vizualii se uită mult în sus, auditivii în
plan orizontal şi kinestezicii în jos. Există persoane
care funcţionează invers (stângacii). Pentru a verifica
dacă persoana din faţa voastră nu este un astfel de
caz, o puteţi întreba, spre exemplu în ce era îmbrăcată
acum două zile şi urmăriţi dacă privirea ei se îndreaptă
în partea stângă sus sau nu.
Învăţarea acestei tehnici vă ajută să vedeţi dacă
cineva spune adevărul sau nu, dar şi să vă modificaţi
propriile stări afective nedorite.
Aceste observaţii au şi consecinţe practice în
optimizarea comunicării.
De pildă, un terapeut care observă un client mai
timid privind în gol, uşor în sus şi spre stânga, ar trebui
să i se adreseze astfel: „Mă întreb oare ce vezi acolo?”
Dacă clientul îşi sprijină capul cu mâna ca şi
cum ar vorbi la telefon, privind în jos şi spre stânga,
întrebarea potrivită ar fi: „Mă întreb oare ce îţi spui în
gând?”
Aceste observaţii clinice facilitează comunicarea
şi produc o însemnată economie de timp şi energie din
partea terapeutului.
192
Ancora
Pentru controlarea propriului comportament, dar
şi al altora, există în PNL un alt concept care v-ar putea
ajuta: cel de ancoră.
Ancorele sunt nişte declanşatori (trigger-i),
asocieri dintre ceva prezent şi o experienţă trecută
care conduc la reexperimentarea acesteia. Este un
stimul care declanşează o stare, fiind legat de aceasta.
Ele pot fi orice (imagini, sunete, cuvinte, melodii,
persoane diferite amintiri, etc.), cu singura condiţie să
declanşeze o stare emoţională. Ancorele apar în două
moduri: prin repetiţie, învăţare condiţionată (aşa cum
se întâmpla în cazul câinelui lui Pavlov) şi printr-o
asociere dintre un stimul şi o stare emoţională intensă.
În unele cazuri, când starea este extrem de intensă şi
sincronizarea este bună asocierea poate fi unică (spre
exemplu o persoana află de moartea cuiva drag în
momentul când dumneavoastră intraţi pe uşă. Deşi nu
există o legătură logică între cele două fapte este
foarte probabil să vă asocieze negativ. Acest proces
poate funcţiona şi la modul pozitiv). Procesul de
ancorare este util de învăţat pentru că ne permite: să
intrăm în stările emoţionale pe care le dorim şi care ne
ajută să fim performanţi când avem nevoie. Putem
reactiva stările şi procesele mentale asociate cu
creativitatea, învăţarea, concentrarea sau oricare alte
resurse importante; să ne controlăm stările emoţionale;
să ajutăm sau să influenţăm persoanele din jur.
Procesul de ancorare poate fi conştient sau nu.
Spre exemplu, muzica influenţează adesea oamenii din
cauza a ceea ce s-a întâmplat când au auzit pentru
prima oară acel cântec. Acest proces este esenţa
nostalgiei.
193
Mihaela NEGRESCU
Câteodată, ancorele cele mai puternice se
formează atunci când stimulul este în afara sferei
conştiente. Acest tip de ancore se numesc acoperite.
Puterea acestora rezidă din faptul că trec de filtrul şi
interfaţa conştientă. Acest tip de ancore se folosesc în
procesul manipulării sau influenţei (este deja celebră
asocierea făcută între faptul de a tuşi şi un anumit
comportament al judecătorului în sala de judecată).
Înainte de a preciza paşii procesului de ancorare
mai trebuie făcută o precizare: dat fiind faptul că
oamenii nu funcţionează asemenea roboţilor şi de acea
unele gesturi cum ar fi atingerea inimii au o încărcătură
simbolică şi afectivă, când folosim, spre exemplu o
ancoră kinestezică este mai bine să utilizăm pentru
stările negative ancore situate la periferia corpului
(genunchi, antebraţ) şi pentru stările pozitive ancore mai
aproape de partea centrală a corpului sau de inimă.
Pentru ca procesul de ancorare să decurgă bine
trebuie să ţinem cont şi de următoarele:
 starea afectivă trebuie să fie intensă şi cât mai
pură;
 stimulii să fie cât mai deosebiţi, unici şi nu unii
uzuali;
 este importantă sincronizarea. Stimulul trebuie
ancorat în momentul în care starea ce se doreşte a fi
ancorată se apropie de intensitatea maximă, nu mai
devreme sau mai târziu;
 mediul în care se face procesul de ancorare este şi
el important.
Procesul de ancorare a stărilor se realizează în
mai multe etape:
- identificarea situaţiei în care clientul doreşte să
se manifeste mai eficient;
194
- identificarea stării (resursei) de care are nevoie
în acea situaţie;
- verificarea resursei dacă este cea mai potrivită
pentru situaţie;
- identificarea unei situaţii din trecut când a
dispus de acea resursă. Dacă nu, îşi poate imagina
uşa;
- alegerea ancorelor ce vor fi folosite;
- experimentarea totală a situaţiei în care a
dispus de resursă. În momentul când starea ajunge la
vârf este scos din stare şi atenţia îi este reorientată;
- se reia procesul, iar când starea se apropie de
vârf sunt conectate ancorele. Se păstrează o perioadă
starea pozitivă după care este scos din ea;
- testarea ancorelor. Dacă ancorarea nu s-a
produs se reia pasul 7.
Pentru a anihila o stare negativă este necesar
să o ancorăm, să ancorăm apoi starea pozitivă iar în
final să punem în funcţiune cele două ancore simultan.
După o perioadă de confuzie, starea negativă se
schimbă într-o nouă stare.
Distrugerea ancorelor se face astfel:
- identificarea stării problematice şi a unei stări
pozitive pe care subiectul doreşte să o aibă disponibilă;
- experimentarea stării pozitive. Apoi clientul
este scos din stare şi refocalizat către altceva;
- reexperimentarea stării pozitive şi ancorarea ei
când se apropie de vârf. Ieşire din stare;
- testarea ancorei pozitive(calibrare). În caz că
nu funcţionează se repetă paşii anteriori;
- identificarea stării sau experienţei negative şi
ancorarea ei printr-o altă ancoră repetând paşii 1-4.
Ieşire din stare;
195
Mihaela NEGRESCU
- subiectul este ghidat spre experimentarea
celor două stări, folosind ancorele. Se repetă procedeul
fără scoaterea din stare în trecerea de la o ancoră la
alta;
- subiectul este ajutat să conştientizeze
schimbările ce apar, după care se acţionează simultan
ambele ancore. Se acordă atenţie manifestărilor
corporale şi fiziologice. Probabil va apare o stare de
confuzie. Ancora negativă va fi îndepărtată prima;
- este testat procedeul prin a cere subiectului să
recreeze starea negativă sau prin acţionarea
respectivei ancore. De dorit este ca persoana să intre
într-o nouă stare, diferită sau într-una pozitivă. Dacă
reapare starea negativă este necesară descoperirea
unor noi resurse de care are nevoie subiectul şi
ancorarea lor prin suprapunere peste ancora pozitivă.
Se reia pasul 6;
- se solicită subiectului să se gândească la o
situaţie din viitorul apropiat în care se aşteaptă să se
simtă negativ. Este asistat să parcurgă experienţa în
plan imaginar, notându-se starea prin care trece
(calibrare). Dacă ceva nu este în regulă se reia pasul 6.
Alte tehnici PNL de autoprogramare psihică
propuse de Bandler în 1977 sunt:
Tehnici de modificare a imaginilor la nivel mental.
Subiectul este ghidat să se gândească la o

experienţă trecută plăcută, apoi, cu ochii închişi să şi-o
reamintească. Păstrând imaginea respectivă pe
ecranul mental este pus să-i modifice voluntar
strălucirea şi să conştientizeze cum se modifică în
consecinţă starea afectivă. Cu acelaşi scop imaginea
196
se mai modifică, întunecând-o până devine abia
perceptibilă, mărind-o şi micşorând-o sau modificând
intensitatea colorilor apoi reducând-o la o imagine alb-
negru. De asemenea, imaginea poate fi îndepărtată
sau apropiată, clară sau vagă, poate fi modificată în
sensul creşterii nuanţelor de roşu şi scăderii celor de
albastru sau făcând-o să devină transparentă etc. În
urma acestor exerciţii subiectul va conştientiza care din
aceste modificări ale imaginii sunt cele mai potrivite
pentru el şi mai eficiente în obţinerea unei stări afective
optime sau în modificarea experienţelor blocante,
traumatizante ce îl leagă de trecut şi îl împiedică să
dea randament maxim în situaţiile cu care se confruntă
în prezent. La cei mai mulţi subiecţi creşterea
luminozităţii, duce la modificări ale stării afective în
sens pozitiv, la diminuarea anxietăţii, micşorarea
imaginii se asociază cu reducerea intensităţii trăirilor
etc. Este important de văzut însă cum funcţionează
fiecare sistem psihic în parte.
Modificarea stărilor afective datorate unor

experienţe trecute
Gândindu-se la un eveniment neplăcut subiectul

este instruit să îl vizualizeze până se simte cu adevărat
nefericit. Apoi, în timp ce continuă să-şi reprezinte
evenimentul, imaginea negativă suprapune mental
peste ea o muzică veselă şi ritmată. Pentru majoritatea
oamenilor tragedia se preschimbă în comedie.
Tehnica celor două oglinzi
Subiectul, cu ochii închişi, aflat în stare de

relaxare, îşi imaginează că este aşezat pe un scaun şi
197
Mihaela NEGRESCU
are în faţă şi în spate câte o oglindă. Privind oglinda din
spate el vede imaginea sa manifestând
comportamentul nedorit, cum ar fi o deprindere proastă
în orice domeniu (sportiv, tir, comportament emoţional,
viaţa personală etc.). I se cere să îşi imagineze că
respectiva imagine devine tot mai estompată, mai
lipsită de culoare şi se îndepărtează tot mai mult. Apoi
trebuie să-şi imagineze că priveşte oglinda din faţă
unde apare imaginea dorită (aşa cum vrea să fie).
Imaginea trebuie să devină tot mai strălucitoare, mai
colorată, mai mare. I se cere subiectului să se identifice
cu acea imagine. Dacă subiectul zâmbeşte este un
semn că s-a obţinut rezultatul dorit. Imediat ce a păşit
mental în oglinda din faţă şi s-a identificat cu ea i se
cere să deschidă ochii şi să-şi reorienteze atenţia.
Tehnica înlocuirii diapozitivelor (R. Bandler)
I se cere subiectului să-şi imagineze un aparat

de proiecţie care este prevăzut cu un spaţiu pentru a
plasa două diapozitive (unul în dreapta şi celălalt în
stânga). Pentru a privi diapozitivul din stânga este
suficient să împingem partea stângă a aparatului în
dreptul lentilei proiectorului. Trebuie ca terapeutul să se
asigure că subiectul a înţeles cum funcţionează un
asemenea aparat. Primul diapozitiv reprezintă o
imagine aleasă de subiect alb-negru, acesta privind-o
din afară. A doua imagine este realizată de altă
persoană astfel încât subiectul să se poată vedea pe
sine ca făcând parte din ea. Aceasta este colorată şi
deosebit de clară. Prima imagine reprezintă
comportamentul nedorit. Imediat ce subiectul o
identifică, i se cere să o schimbe cu imaginea nouă,
198
care cuprinde noul comportament dezirabil. Trecerea de
la o imagine la alta trebuie făcută printr-o comutare
foarte rapida (i se dă comanda „comută!”). După ce a
realizat comutarea i se cere să deschidă ochii. Exerciţiul
se repetă de 5-6 ori. Tehnica se aplică în cazul unor
ticuri, deprinderi proaste de orice tip (consum abuziv de
alcool, deprinderi sportive greşite, tir).
Modelarea excelenţei sau a învăţa din experienţa

celor mai buni
Când vezi un om bun, încearcă să-l imiţi, când vezi
un om rău, analizează-te! (Confucius)
Nu putem să vorbim de PNL fără să ne referim

şi la procesul de „modelare a excelenţei”. Acest
concept este util şi în psihoterapie pentru că permite
asimilarea mai rapidă a acelor deprinderi de gândire şi
de comportament care s-au demonstrat a fi
performante şi integrarea acestora în propriul mod de a
fi. Ideea este simplă: luăm un expert în domeniul ce se
doreşte a fi modelat (copiat), îi analizăm şi îi înţelegem
cât mai exact comportamentul, modul de a fi, a gândi, a
simţi, filozofia sa de viaţă, extragem acele elemente ce
contribuie la succesul său, apoi facem şi noi la fel sau îi
învăţăm şi pe ceilalţi mai tineri să facă.
Obiectivul procesului de modeling este de a
observa, analiza şi identifica elementele esenţiale ale
gândirii şi acţiunii, necesare pentru ca o persoană să
producă răspunsuri/rezultate dorite ale excelenţei.
Presupune o muncă de analiză a unei performanţe
complexe şi de împărţire a acesteia în secvenţe cât
mai mici care să permită învăţarea acestora şi
replicarea performanţei. Prin procesul de modeling se
199
Mihaela NEGRESCU
alcătuieşte o schemă pragmatică a comportamentului,
astfel încât să poată fi reproduse, de oricine doreşte,
pe secvenţe diferite, aspecte ale performanţei.
Finalitatea procesului de modelare este
alcătuirea unei hărţi instrumentale care să ne permită
aplicarea strategiilor pe care le-am modelat, într-un
mod practic. Procesul de modeling presupune deci,
implicit, descoperirea pattern-urilor şi a caracteristicilor
relevante implicate în realizarea de performanţe.
Procesul de modelare se deosebeşte de simpla
imitaţie pentru că este un demers ştiinţific care cere
prezenţa unor specialişti deoarece, în faza de analiză
a comportamentului ce urmează a fi modelat este
necesar să fie utilizate metode ca interviul, teste
psihologice, sociometrice, observaţia pentru a
desprinde acele elemente din limbajul nonverbal, stil
de comunicare, etc., implicate în performanţă. Trebuie
să fie desprinse acele caracteristici esenţiale şi cu
adevărat relevante pentru a modela excelenţă. Iniţial
PNL a apărut din modelarea a trei genii în
psihoterapie.
Acest proces este util în orice domeniu. Poate fi
utilizat acest mecanism (în egală măsură în
psihoterapie, psihologia sportului etc.) atâta timp cât
există o persoană foarte eficientă şi care doreşte să
colaboreze pentru a-i învăţa şi pe alţii reţeta
succesului său.
200
Presupoziţiile fundamentale ale PNL-ului
- harta nu este acelaşi lucru cu teritoriul – filtrele.28

Oamenii se raportează la lume în primul rând prin simţuri,
ca modalitate primordială de a cunoaşte lumea. Apoi,
dincolo de acestea, fiecare din noi aducem în relaţie cu
lumea seturile de construcţii subiective: idei, presupoziţii,
amintiri, experienţa anterioară, educaţia primită (acasă, în
şcoală, etc.), cultura proprie şi fiziologia organismului.
Toate acestea sunt tot atâtea filtre care mediază relaţia
cu mediul şi oamenii, prin care înţelegem lumea, ne
formăm imaginea proprie şi unică despre realitate. Deci,
practic lumea în care trăim este filtrată prin simţuri,
fiziologie şi experienţă anterioară şi, în mod evident
imaginea noastră despre realitate nu se află în relaţie de
identitate cu realitatea însăşi, la fel cum harta nu este
teritoriul ce îl reprezintă. De aici derivă o consecinţă
deosebit de interesantă deoarece are numeroase aplicaţii
practice: schimbând filtrele prin care vedem realitatea
schimbăm practic lumea în care trăim.
- în spatele oricărui comportament uman există o
intenţie inconştientă pozitivă iar la un anumit moment
aceasta a reprezentat cea mai bună alegere pentru
respectiva persoană. Aceasta este presupoziţia de la care
pornea în abordarea oricărui client Erickson.
- nu există eşecuri, ci doar feedback-uri. Orice
rezultat pe care îl obţine un om în orice domeniu poate
fi utilizat pentru autoreglaj, corecţie. Eşecul nu este
decât un cuvânt ce denumeşte rezultatele nedorite, dar
care pot fi folosite pentru a evolua. Orice altă
28
Bandler, R., Tehnicile hipnoterapiei ericksoniene, Editura Curtea
Veche, Bucureşti, 2008, p.10
201
Mihaela NEGRESCU
modalitate de a privi eşecul este o pierdere inutilă de
energie.
- înţelesul, sensul comunicării este răspunsul
primit. Comunicarea este un proces complex ce se
desfăşoară pe planuri şi canale multiple, la care
protagoniştii participă cu totalitatea fiinţei lor. Când
cineva decodifică mesajul primit de la altcineva o face
prin filtrele active în acel moment iar răspunsul lui este
determinat de răspunsul intern pe care decodificarea
mesajului i l-a prilejuit, dependent şi el de filtre. De fapt
omul nu răspunde mesajului partenerului, ci imaginii
proprii despre acesta, adică ce a înţeles. Răspunsul
oferit depinde la rândul lui de filtrele constituite de
capacităţile sale expresive şi nu întotdeauna coincide
cu intenţia ce a avut-o. Din această presupoziţie se
poate trage concluzia că fiecare ar putea să se simtă
responsabil de reacţiile ce le provoacă celorlalţi şi ar
putea să-şi îmbunătăţească propriile capacităţi de
exprimare.
- dacă cineva din lumea asta poate face un
lucru, şi eu îl pot face.
- mintea şi trupul sunt părţi ale aceluiaşi sistem
cibernetic. O caracteristică a unui asemenea sistem
este că schimbările survenite într-o parte a lui se
răsfrâng şi asupra celorlalte componente.
- orice problemă poate fi definită în termeni de
rezultate dorite. A gândi în probleme, a analiza mereu
ce nu e în regulă este inutil. E mai bine să
conştientizezi ceea ce vrei, să descoperi resursele care
le ai pentru a obţine lucrul sau starea, schimbarea
dorită şi să le foloseşti pentru a-ţi atinge scopurile.
- întrebările de tip „cum?” sunt mai utile decât
cele de tipul „de ce?” deoarece oferă posibilitatea de a
202
înţelege structura problemei şi nu oferă justificări şi
motive.
- a lua în considerare posibilităţile mai degrabă
decât necesităţile.
- NLP adoptă o atitudine de curiozitate, nu una prin
care facem presupuneri.
203
Mihaela NEGRESCU
CAPITOL VI
PSIHOTERAPIA ŞI HIPNOTERAPIA
ERICKSONIANĂ
204
CUPRINS
VI.1. Personalitatea lui Milton Erickson (1901-

1980)
VI. 2. Principiile terapiei ericksoniene
205
Mihaela NEGRESCU
VI.1. Personalitatea
lui Milton Erickson
(1901-1980)
Despre Milton Erickson

s-a scris şi s-a vorbit foarte mult
peste tot în lume. Prin
abordarea sa unică în
psihoterapie, a revoluţionat
hipnoza. Doctor în medicina şi
psihologie, acesta este
recunoscut drept cea mai importantă autoritate pe plan
mondial în hipnoterapie şi în psihoterapia strategică de
scurtă durată. A fost considerat de mulţi drept cel mai
mare profesionist din lume în materie de comunicare şi
primul psihoterapeut al acestui secol. Richard Bandler şi
John Grinder s-au inspirat enorm în cercetarea lor ce a
dus la întemeierea programării neuro lingvistice din
concepţia ericksoniană. Mulţi sunt de părere că Erickson,
prin contribuţiile pe care le-a adus în psihoterapie poate fi
comparat cu Jung sau cu Freud. Tehnicile inventate de el
şi-au găsit aplicarea nu doar în psihoterapie, sofrologie,
terapiei familiale, ci şi în tot ceea ce înseamnă
comunicare, inclusiv în domeniul organizaţional.
În cariera sa, Milton Erickson a ocupat diferite
funcţii, dintre care amintim: preşedinte fondator al
Societăţii Americane de Hipnoză Clinică, pe care a
condus-o timp de un deceniu, director fondator al
Fundaţiei de Educaţie şi Cercetare a Societăţii
Americane de Hipnoza Clinică, profesor asociat de
psihiatrie la Wayne State University, Colegiul de
Medicină. A fost membru pe viaţă al Asociaţiei
206
Psihologice Americane şi a Asociaţiei Psihiatrice
Americane. Cele mai multe din articolele sale au avut
ca temă hipnoza. Dintre cărţile sale amintim: “Hypnotic
Realities”, “Hipnoterapy: an exploratory casebook”,
“Experiencing hypnosis: therapeutic approaches to
altered states”, “Practical application of medical and
dental hypnosis” şi “Time distorsion în hypnosis”. Au
fost publicate alte doua serii de cărţi: “The collected
papers of Milton H. Erickson on hypnosis” în patru
volume şi “The seminars, workshops and lectures of
Milton Erickson” tot în patru volume care conţin
articolele publicate şi însemnările personale ale lui
Erickson. Cercetările şi concepţia sa au fost sursă de
inspiraţie pentru o multitudine de alte cărţi, scrise de
autori din diferite ţări, preocupaţi de aplicativitatea teoriei
sale în psihoterapie sau în domeniul comunicării.
Experienţa sa profesională este una extrem de vastă,
având în cariera sa peste 30.000 de pacienţi.
A ştiut să-şi utilizeze la maximul resursele şi să-şi
transforme nişte defecte (era afon şi discromat) în
oportunităţi de a învăţa, de a experimenta căi prin care
fiecare din noi ne putem depăşi limitele. Abordarea sa
inovativă nu a apărut în urma unei ample abordări
teoretice, ci, din contră, în urma unei practici îndelungi şi
de aici decurge probabil şi eficienţa sa.
A reuşit practic să se situeze la răscrucea diferitor
abordări ce existau până la el. A fost interesat de
simboluri, la fel ca şi Sigmund Freud sau Gustave Jung,
însă s-a oprit aici ci a mers mai departe şi a reuşit să
folosească modalitatea metaforică de a comunica cu
pacienţii săi. Într-un mod similar comportamentaliştilor şi-a
definit terapia în termeni de învăţare şi de dezvăţare. De la
umanişti a preluat încrederea în capacitatea umană de a
207
Mihaela NEGRESCU
se dezvolta, de a evolua. A crezut cu tărie în potenţialul
pozitiv al omului şi în sensul ascendent al destinului uman
de a creşte, de a se dezvolta.
După război, în 1948 s-a mutat în Phoenix, Arizona,
sperând ca climatul cald de acolo să îi diminueze durerile
musculare. S-a implicat în derularea mai multor programe
ce aveau ca scop popularizarea hipnozei şi a format mai
multe asociaţii şi organizaţii naţionale care să-i continue
eforturile profesionale. În acest scop a avut o sumedenie
de colaborări. Aldous Huxley, unul din pionierii celor ce s-
au implicat în studiul stărilor alterate de conştiinţă, inclusiv
cele induse de hipnoză a colaborat cu Erickson pentru o
serie întreagă de experimente şi au plănuit să scrie
împreună o carte despre concluziile la care au ajuns.
Aria domeniilor de interes a lui Erickson a fost extrem
de întinsă. A fost consultat de echipe de sportivi care
căutau creşterea performanţelor dar şi de agenţii federale
interesate de investigarea psihologică în cazul avioanelor
prăbuşite. Cu această ocazia a elaborat noi tehnici de
inducţie. Întrebat de diferiţi colegi care este secretul
succesului său, obişnuia să răspundă „Confuzia, asta e!
Tehnica mea de confuzie!”
Orice schimbare în plan comportamental presupune şi
o schimbare a viziunii interne. Din acest motiv un terapeut
pentru a ajuta un client să-şi rezolve o problemă trebuie să
fie capabil să-i aducă la tăcere viziunea personală limitată
prin care reuşeşte să se autoperturbe. Este vorba în ultimă
instanţă de a-i îngrădi dialogul interior. Este acelaşi
principiul pe care îl ilustra un maestru zen care i-a cerut
discipolului să se elibereze de concepţiile sale rigide, să
lase la o parte ceea ce ştie pentru a putea învăţa ceva
nou. Maestrul a exemplificat acest principiu prin
intermediul unei metafore: într-un pahar plin nu mai încape
208
nici o picătură de apă. Pentru a pune apă proaspătă în el
trebuie mai întâi, în mod firesc să îl goleşti, adică să laşi în
urmă experienţa anterioară şi să fii deschis la nou. Multe
din realizările ştiinţei moderne erau la vremea lor
considerate ca imposibile. Se credea că nici un obiect mai
greu ca aerul nu putea să zboare. Fizicienii din ziua de azi
ştiu că nu există obiectivitate şi că ea depinde de sistemul
de referinţă. Lucrurile avansează, cu toţii ne dezvoltăm,
învăţăm noi lucruri care pun sub semnul întrebării ceea ce
ştiam cândva şi ne modifică într-o măsură mai mare sau
mai mică credinţele. A ne crampona de trecut, de ceea ce
ştiam înseamnă a stagna la un nivel inferior, a nu evolua
ca oameni ca oameni în ultimă instanţă a ne risipi timpul
limitat pe care îl avem la dispoziţie în această viaţă.
VI. 2. Principiile terapiei ericksoniene

1. Simptomul este o modalitate de adaptare a
unui individ la o situaţie de viaţă şi trebuie utilizat,
ca şi comportamentul manifest, ca pe o resursă
pentru vindecare sau optimizare personală
Viziunea medicinii psihosomatice moderne este
că simptomul este o formă de comunicare. Privite
din această perspectivă, ele sunt în foarte multe cazuri
indicii valoroase pentru dinamica problemelor ce
sunt pe cale de a deveni conştiente. Ele au apărut
pentru că persoanele nu au găsit metode mai
constructive, de ordin cognitiv sau emoţional de a
exprima ceva important şi acel ceva a ajuns să se
exprime sub formă somatică, ca simptom corporal, fizic.
Metoda psihanalitică clasică de a aborda asemenea
probleme este de a provoca insight-uri clienţilor cu scopul
ca simptomele să fie traduse în pattern-uri cognitive sau
209
Mihaela NEGRESCU
afective comprehensibile. Această tehnică, propusă de
Freud poate fi eficientă pentru că s-a constatat că,
uneori, atunci când clienţii ajung să poată vorbi despre
problemele lor şi au insight-uri afective simptomul
dispare pentru că nu mai este nevoie de el. Cazurile lui
Erickson au arătat că această metodă clasică, deşi
este una valoroasă, nu este singura cale de a aborda
problemele psihosomatice. El a dezvoltat o suită de
tehnici originale, care au adus o perspectivă total nouă
în psihoterapie prin care rezolva acest tip de
manifestare simptomatică direct la nivel inconştient.
Conştientul nu va şti prin urmare care este motivul
pentru care a dispărut simptomul. Mai mult decât atât,
problema care s-a exprimat sub forma simptomului se
rezolvă şi ea, într-un mod aparent spontan iar clienţii
sunt plăcut surprinşi de acest fapt. Ei nici măcar nu
conştientizează că terapeutul a abordat problema.
Principiul comunicării simultane la două nivele
(conştient şi inconştient) este unul util pentru a facilita
munca directă cu inconştientul. Erickson a fost extrem
de creativ în a folosi cuvinte care au mai multe sensuri,
conotaţii şi implicaţii şi care transmit un mesaj
conştientului şi un altul inconştientului – uneori chiar
opus ca sens. Cercetările privind funcţionarea
emisferelor cerebrale (Gazzaniga, 1967; Sperry, 1968;
Galin, 1974; Rossi, 1977) au arătat că tehnicile lui
Erickson fac apel la emisfera dreaptă, nondominantă.
În timp ce partea stângă procesează comunicarea
verbală de natură abstractă sau intelectuală, cea
dreaptă se ocupă cu procesarea datelor vizuale,
kinestezice, imagistice sau metaforice. Tot ea este
legată de procesele emoţionale şi de imaginea
corporală şi din acest motiv putem bănui că este
210
responsabilă şi de apariţia simptomelor
psihosomatice, care sunt expresia unui limbaj al
emisferei drepte.
Important este să desluşim de ce clientul a
dezvoltat acest simptom dezadaptativ, în acel
moment al existenţei lui. El este, contrar aparenţelor,
o cale de a comunica ceva sau de a se adapta la
realitate. Erickson vedea, în fiecare simptom
dezvoltat, ceva pozitiv la nivel intenţional sau de
cauzalitate. Oricât ar părea de negativă o
simptomatologie, ea este totuşi un fel de a răspunde,
într-un moment particular al vieţii, la solicitările la care
nu a găsit o altă formulă mai potrivită de a le face faţă.
Privită din acest unghi de vedere, scopul terapiei este
de a găsi alte resurse de adaptare, care să
îndeplinească nevoile pe care le suplinea simptomul
într-o modalitate mai puţin fericită pentru pacient.
Utilizarea simptomului pacientului este un
principiu şi o constantă a terapiei ericksoniene
pentru că se porneşte de la premiza că orice simptom
dezvoltat de cineva – oricât de urât sau dezadaptativ ar
putea părea la un moment dat – este o modalitate de a
comunica ceva, uneori metaforică, o cale de a rezolva
o problemă, chiar dacă nu este cea mai bună.
2. Pentru a face psihoterapie trebuie să

existe o relaţie pozitivă, de încredere între client şi
terapeut
Personalitatea hipnoterapeutului şi atitudinea
acestuia este foarte importantă pentru succesul
terapiei. Acesta trebuie să fie deschis şi încrezător, în
mod autentic, în capacitatea clientului de a-şi
rezolva problemele. Este extrem de important să
existe încredere între terapeut şi subiect pentru a face
211
Mihaela NEGRESCU
hipnoză. E important ca pacientul să se simtă
valorizat şi să perceapă foarte clar că este
respectat şi investit cu „puterea” de a-şi rezolva
problemele.
Înainte de începe orice demers terapeutic
trebuie să stabilim o bună relaţie cu pacientul şi să
aflăm ce înţelege pacientul prin hipnoză, ce se
aşteaptă exact să obţină de la terapie şi să-i corectăm
eventualele concepţii greşite. Dacă suntem foarte
atenţi la ceea ce ne povesteşte clientul este posibil să
aflăm chiar de la el care este cea mai potrivită cale
de a-l face să intre în hipnoză.
Relaţia terapeutică este tratamentul, sau mai
bine zis, o bună parte din el. Mulţi autori consideră
calitatea relaţiei mult mai importantă decât tehnica
utilizată pentru succesul terapiei.
Solidaritatea legăturii nu este puternic
corelată cu durata tratamentului, deci nu are nici o
importanţă dacă tratamentul durează câteva şedinţe
sau un an. Acest aspect nu face nici o diferenţă între
terapiile ericksoniene –scurte ca durată – şi cele
psihanalitice, ce se întind pe perioade foarte mari de
timp. O legătură profundă şi pozitivă se poate produce
chiar instantaneu. Important este pentru început să fii
capabil să întâlneşti clientul pe terenul său, să-i
înţelegi viziunea despre lume pentru a-l putea schimba.
3. Deconectarea părţii conştiente de cea

inconştientă şi accesarea emisferei non-dominante
duce la inducerea transei. Concepţia ericksoniană
despre inconştient
Caracteristic hipnozei ericksoniene este că se
vorbeşte foarte mult despre deconectarea părţii
212
conştiente de partea inconştientă. Practic, se fac
distincţii foarte importante şi ample între aceste două
părţi. Prin intermediul hipnozei Erickson îşi „duce”
pacienţii la mare, la munte, în templu sau în călătorii cu
iz SF (după preferinţele fiecăruia) şi acest lucru
determină apariţia transei. Povestea care îi ajută să
intre în transă este alcătuită în funcţie de
personalitatea clientului şi necesită un bun interviu
preliminar pentru a descoperi preferinţele acestuia (ce
îi place şi ce nu îi place) pentru ca, ulterior, să se poată
integra aceste elemente în procesul de inducţie sau în
intervenţiile terapeutice. Inducerea unei stări modificate
de conştiinţă presupune distragerea şi/sau utilizarea
„minţii conştiente”.
Faptul că Erickson nu era deloc structurat
constituia, în acelaşi timp, marele avantaj şi
dezavantaj al tehnicilor sale. Pe de o parte confuzia
pe care o producea pacienţilor facilita deconectarea
părţii conştiente, care era depăşită de situaţie pentru
că nu putea procesa atâtea elemente câte i se dădeau
în mod deliberat într-o unitate scurtă timp. Pe de altă
parte, aceste tehnici, fiind foarte puţin structurate sunt
mai greu de învăţat, fiind puternic adaptate la
personalitatea clientului şi la situaţia în care se află
acesta. Practic, tehnicile sunt la fel de unice pe cât este
clientul şi situaţia sa concretă de viaţă. Totuşi, în mod
paradoxal, limbajul lui Erickson era extrem de clar, dând
adeseori cuvintelor sensul cel mai simplu posibil. Un
exemplu în acest sens îl constituie felul în care explică
sensul cuvântului inconştient – tot ceea ce nu percepem
aici şi acum, tot ceea ce nu este conştient.
Un sinonim ericksonian pentru inconştient ar fi
acela de rezervor de resurse şi acest concept este
213
Mihaela NEGRESCU
bun pentru că lasă să se întrevadă întreaga modalitate
de a privi procesul psihoterapeutic.
Erickson a dezvoltat o serie de tehnici care
să faciliteze accesarea emisferei non-dominante şi
de comunicare cu aceasta, pornind de la premisa
că fiecare dintre cele două emisfere au rolul lor în
activitatea psihică.
4. Utilizarea metaforei, ca mod de

comunicare indirectă activează resursele
inconştiente şi diminuează rezistenţele clientului.
Alcătuirea metaforelor şi exemple ilustrative.
Metafora este o figură de stil prin care un cuvânt
sau o expresie, denotând un tip de obiect sau acţiune,
este folosit în locul altuia pentru a sugera o asemănare
sau analogie între ele şi presupune transferul relaţiei
dintre un set de obiecte şi celalalt set în scopul unei
explicaţii succinte.
Multe din afirmaţiile lui Erickson erau
simbolice, metaforice. Un procedeu pe care îl utiliza
adesea atunci când comunica cu pacienţii era
încălcarea restricţiei de selecţie, tehnică ce poate fi şi ea
încadrată în categoria metaforelor. Procedeul se referă
la încălcarea unui înţeles bine format, aşa cum este el
interpretat în limbajul comun de vorbitorii nativi ai unei
limbi. Atunci când o persoană este pusă în faţa unei
asemenea construcţii va fi nevoită să-i acorde un
înţeles. Câteva exemple în acest sens sunt următoarele:
Bărbatul a băut gheaţa, Floarea era furioasă.
Simbolul este prin excelenţă limbajul
sufletului, al inconştientului. Orice simbol are mai
multe valenţe şi arii de interpretare.
214
Metaforele reuşesc să „ păcălească” barierele
conştientului şi să faciliteze declanşarea
mecanismelor inconştiente de vindecare sau de
rezolvare a problemelor. Resursele de la acest nivel sunt
practice inepuizabile şi greu de înţeles raţional.
Metafora terapeutică este unul din mijloacele
cele mai elegante pentru transformare, existente la
îndemâna psihoterapeuţilor de orice orientare, pentru
asistarea oamenilor în procesul de dezvoltare
personală, schimbare, vindecare sau creştere. Scopul
major al metaforei terapeutice este de a însoţi
experienţa individuală şi apoi de a o conduce
insesizabil prin spunerea unei poveşti care ajută
persoana să îşi acceseze resursele necesare
pentru schimbare sau să-şi schimbe perspectiva
asupra situaţiei în care se află.
Metafora utilizată în context terapeutic poate
avea o multitudine de beneficii, fiind capabilă: să
furnizeze un mecanism cheie pentru schimbarea
modului propriu de reprezentare a lumii, să determine
amintirea a ceva de mult uitat, dar necesar pentru
rezolvarea unei probleme prezente, să ilustreze, să
demonstreze sau să explice un punct de vedere, să
creeze realităţi alternative, să deschidă noi posibilităţi şi
strategii, să transporte multiple nivele de informaţii, să
faciliteze noi tipare de gândire, simţire şi
comportamente, să stimuleze gândirea laterală şi
creativitatea, să recadreze sau reformuleze o problemă
sau o situaţie, să introducă, un dubiu, o îndoială într-o
poziţie rigidă, să ofere sau să ghideze asociaţii, să
permită clientului să-şi formuleze o opinie sau să îşi
găsească direcţia proprie, să ocolească defensele
egoului, să permită procesarea informaţiei direct la
nivelul inconştient, să faciliteze o schimbare, să
215
Mihaela NEGRESCU
sugereze soluţii noi şi alternative, să creeze o punte de
legătură între conştient şi inconştient, să transmită
sugestii inconştientului, să faciliteze accesarea
resurselor, să schimbe o stare de spirit etc.
Cu cât o metafora este mai puţin
transparentă pentru subiect, cu atât ea este mai
eficientă. De aceea Erickson „îmbrăca” metafora cu tot
soiul de detalii care captau atenţia pacientului şi făcea
ca ea să fie mai greu de înţeles la nivel raţional,
conştient. Din acest motiv persoana nu făcea legătura
între persoana ei şi poveste în timpul relatării. Abia
după ce problema s-a rezolvat, persoana realiza
conotaţiile metaforei care a fost atât de eficientă,
tocmai datorită lipsei ei de transparenţă.
Concret, procedura de creiere a unei
metafore poate fi sintetizată în trei etape principale:
A. Adunarea informaţiei
1. Identificarea persoanelor semnificative din viaţa
pacientului şi a relaţiilor interpersonale;
2. Identificarea elementelor caracteristice situaţiei
blocate;
3. Identificarea rezultatului pe care doreşte să îl obţină
persoana. Este important de verificat dacă acest
obiectiv este valid;
4. Identificarea modului de acţiune a clientului pentru a
nu obţine acel rezultat, cum se autoperturbă, ce
mecanisme foloseşte pentru a se autobloca.
B. Crearea metaforei
1. Alegerea unui context agreabil pentru pacient;
2. Inserarea personajelor în context şi a desfăşurării
iso-morfice la A1, A2 şi A3;
3. Precizarea unei soluţii care conţine: strategia
„comportamentul diferit” pentru a face faţă lui A4;
rezultatul vizat în A3; tot ce recadrează situaţia blocată.
216
C. Povestirea metaforei
În acest sens ne putem servi de: lipsa de index
de referinţă; verbe ne-specifice; nominalizare; sugestii
implicite şi marcări.
5. Utilizarea unor trucuri lingvistice pentru

creşterea eficienţei hipnoterapiei. Modelul Milton.
Vom prezenta în continuare, o serie de
tehnici sau trucuri lingvistice pe care le utiliza
Erickson în practica sa şi care mai târziu au fost
structurate şi prezentate într-un mod didactic şi
uşor de înţeles Richard Bandler în cartea The
structure of magic, publicată în 1975.
Cea mai slabă formă de conexiune este
conjuncţia simplă. Ex.: stai acolo ascultându-mi
vocea şi relaxându-te din ce în ce mai mult….
Omiterea intenţionată a unor părţi ale frazei
sau utilizarea unei maniere impersonale, generale
de exprimare facilitează punerea în funcţiune a
mecanismelor proiective ale pacientului pentru că îi
lasă locul şi posibilitatea să umple aceste goluri cu
experienţe personale, subiective. Practic el va avea
tendinţa de a genera automat înţelesul care este cel
mai relevant din perspectiva sa. Acest mecanism îl
face să se simtă înţeles, pe aceiaşi lungime de undă cu
terapeutul şi este o bună premisă pentru construirea
unei relaţii bazate pe încredere şi simpatie între cei doi.
Omisiunile creează un cadru ambiguu care
facilitează punerea în funcţiune a filtrelor individuale
ce le permite subiecţilor să audă ceea ce vor să audă,
să intre mai uşor în hipnoză în propria manieră dar şi să
înţeleagă totul prin cadrul lor de referinţă. Exemple de
omisiuni: Pare a fi o sarcină imposibilă. (Pentru cine?),
217
Mihaela NEGRESCU
Faci acelaşi lucru pe care l-ai făcut atunci când ai mers
prima oară la şcoală (Ce a făcut? Acelaşi lucru cu ce şi
în ce privinţă?).
Un tip de omisiuni sunt şi fragmentele de
propoziţii, ca rezultat al omisiunii negramaticale. Acest
tip de afirmaţii îl obligă pe subiect să se implice foarte
mult pentru a reuşi să construiască un înţeles complet:
Îşi va lua ceva…., …şi continui să te întrebi…şi într-
adevăr….
În inducerea transei se folosesc deseori:
 Ambiguitatea (tehnica confuziei) pentru a facilita
intrarea în funcţiune a inconştientului. Există patru
tipuri de ambiguitate: 1. Fonologică, când aceiaşi
secvenţă de sunete poate avea înţelesuri diferite
(Adâncul era o parte şi aparte); 2. sintactică, când
funcţia sintactică a unui cuvânt nu poate fi determinată
din contextul imediat (They are visiting relatives poate fi
înţeles în egală măsură ca ei îşi vizitează rudele sau ei
sunt rude aflate în vizită.); 3. de domeniu, atunci când
nu se poate stabili doar din studierea contextului
lingvistic imediat cât de mult se aplică acelei propoziţii
o altă parte a aceleiaşi propoziţii (Îţi vorbesc ca unui
copil); 4. de punctuaţie, când o secvenţă de cuvinte
rezultă dintr-o suprapunere a două structuri de
suprafaţă bine formate care au în comun un cuvânt sau
un grup de cuvinte. (Vreau să observi mâna – dă-mi
paharul. Elementul comun este mâna).
 distorsiunile cognitive în sens pozitiv - erorile
de logică. Un exemplu banal - îmi oferi o floare, mă
iubeşti.
 Cel de-al doilea este principiul cauză – efect ce
porneşte de la premiza că oamenii caută mereu să
facă acest tip de conexiune din simplul fapt că şcoala
ne-a format prin educaţie acest reflex (ex.: faptul că
218
stai acolo şi mă asculţi pe mine te va face să te
relaxezi şi mai mult…, Pe măsură ce respiri, fiecare
expirare a aerului te va ajuta să te relaxezi tot mai
mult.). Tipul acesta de conexiune nu este neapărat
unul logic însă este eficientă deoarece conexează,
pune în legătură o experienţă în curs de derulare cu
una ce o va experimenta ulterior. Important este că
acest principiu, în contextul inducerii hipnozei
funcţionează foarte bine şi se obţine comportamentul
dorit.
 distorsiunile cognitive în sens pozitiv –
distorsiunea temporală, cultivarea aşteptării care
învinge foarte eficient rezistenţele pentru că oferă timp
pentru a se obişnui cu ideea;
 pattern -ul structurilor inferioare incluse. Erickson
putea spune cunoşteam odată un om care chiar ştia
cum să se simtă bine…. În acest mod inconştientul
persoanei primea sugestia de a se simţi bine;
 întrebările inserate. Acestea pun bazele unui
potenţial de răspuns al clientului, fără a-i permite un
răspuns direct. Au ca scop provocarea unei reacţii de
răspuns potenţial din partea clientului în condiţiile în
care modul de formulare al întrebării nu permite un
răspuns deschis. De cele mai multe ori ele sunt
presupoziţia unei comenzi ce are ca scop deconectarea
emisferei dominante. Ex: mă întreb dacă ştii care mână
se va ridica prima, nu ştiu dacă realizezi că te afli sau nu
în transă;
 imperativele inserate. Comenzile inserate conţin
sugestii adresate clientului în mod indirect şi care,
astfel, fac ca acestuia să-i fie dificil să li se opună. Ele
sunt un tipar al unei structuri de suprafaţă, care includ
o comandă. Cel mai des Erickson plasa imperativele
într-un citat direct sau indirect..
219
Mihaela NEGRESCU
6. Utilizarea tuturor modalităţilor senzoriale,
după schema VAKOG creşte eficienţa hipnozei
Pentru a induce transa ca stare modificată de
conştiinţă, Erickson avea o modalitate particulară de a
povesti, de a conversa cu pacienţii săi. Pentru ca
inducţia să fie cât mai eficientă trebuiesc asociate, în
poveste sau în conversaţie, toate cele cinci simţuri:
văzul, auzul, kinestezicul, olfactivul, gustativul. Schema
VAKOG este o bună prescurtare a acestui principiu. Cu
alte cuvinte trebuiesc utilizate cuvinte (substantive,
adjective şi verbe) din gama tuturor acestor modalităţi
senzoriale. Rezultatul este o poveste mai plină de
viaţă, mai reală, mai fascinantă pentru client. Acest
principiu este valabil şi în construirea metaforelor.
Aceste observaţii au fost sintetizate de Richard Bandler
şi au constituit baza disciplinei pe care a pus-o la punct
programarea neuro-lingvistică.
În stabilirea obiectivelor, dar şi pentru inducerea
transei, profesioniştii folosesc un grad de detaliere cât
mai mare care implică toate cele cinci simţuri pentru a
defini rezultatul dorit, sau, după caz, apariţia transei.
Aceasta a fost una din observaţiile importante
ale lui Bandler şi Grinder care au constatat că tindem
să percepem realitatea prin intermediul a trei sisteme
senzoriale principale:
• sistemul vizual
• sistemul auditiv
• sistemul kinestezic
Pe de altă parte, folosirea sistemului dominant
de reprezentare a clientului cresc eficienţa hipnozei.
Înţelegerea repercusiunilor acestor reprezentări în viaţa
concretă a pacientului, în modul cum îşi înţelege
dificultăţile, este foarte benefică de ambele părţi.
220
7. Hipnoza este o bună metodă de
programare mentală
Acest principiu are acoperire în numeroase
cercetări ştiinţifice care au scos în evidenţă faptul că
sugestia din transă este trăită de subiect ca şi când ar
fi reală. Mintea umană, creierul uman nu face
diferenţe între o fantasmă puternică şi o realitate
obiectivă, la acestea două reacţionând identic, similar
din punct de vedere fiziologic.
Din acest motiv, o acţiune pregătită în plan
mental facilitează declanşarea mecanismelor
necesare realizării cu o mai mare uşurinţă în plan
real pentru că a fost exersată.
Psihologia sportului utilizează această constatare
în mod curent. Sportivii de performanţă care beneficiază
de antrenament mental (în decursul căruia inclusiv
muşchii reacţionează, insesizabil, diminuat, însă într-o
manieră identică cu realitatea) au o probabilitate mult
mai mare de a învăţa exerciţiul şi de a nu greşi în
competiţie.
8. Manipularea este permisă dacă este în

interesul clientului
Deontologia ericksoniană este mai deosebită
decât cea clasică. De multe ori, Erickson îşi păcălea
pacienţii, pentru a-i ajuta să treacă peste diferite blocaje,
însă acest lucru era întotdeauna în beneficiul lor. Din
această perspectivă se consideră că este corect ca
terapeutul să folosească orice metodă, chiar şi
manipularea, dacă acest lucru vine în întâmpinarea
dorinţelor şi intereselor clientului său. Manipularea
trebuie făcută cu integritate profesională, nedepăşind
această limită şi fiind foarte atenţi la ceea ce îşi doreşte
pacientul şi la soluţiile pe care le întrevede acesta. De
221
Mihaela NEGRESCU
multe ori în trecutul unei persoane găsim soluţii pentru
prezent.
9. În inducerea transei se folosesc doar

elemente care îi plac clientului, agreabile
Pentru a reuşi să hipnotizăm pe cineva trebuie
ca, în prealabil, să-l facem să intre într-un climat şi
într-o situaţie confortabilă. Pentru a fi capabili să ne
îndeplinim acest deziderat, trebuie să întrebăm
clientul în cursul interviului ce îi place şi ce nu-i
place pe diferite paliere: social, personal, alimentar,
locurile în care visează să trăiască, peisajele care îl fac
să se relaxeze, care este idealul său de cuplu, ce
formă preferă, ce culoare, ce distanţă, ce sunete îi
plac, ce timbru vocal. Trebuie luată în considerare şi
partea kinestezică, trebuie aflat dacă clientului îi place
sau nu să fie atins pentru că anumite exerciţii, cum ar fi
cele de ancorare PNL presupun şi acest aspect. Indicii
asupra tuturor acestor factori pot fi observaţi din
limbajul nonverbal, din poziţionarea sa în cabinetul
terapeutului etc. Nimeni nu poate intra în transă dacă i
se evocă lucruri neplăcute. Nu trebuie să uităm că
gusturile sunt foarte diferite de la un individ la altul în
funcţie de experienţa sa de viaţă şi de factori
educaţionali. Tocmai din acest motiv un interviu
profesionist şi complet de cunoaştere este deosebit de
util pentru succesul oricărui demers terapeutic.
10. Greşeala este un feedback pe care îl
putem utiliza pentru a progresa
Unul din principiile terapiei ericksoniene este că
nu trebuie sa ne culpabilizăm când facem greşeli
pentru că acestea pot fi fructificate ca şi
222
oportunităţi de a învăţa din ele, ca lecţii de viaţă, ca
feedback-uri care ne ajută să ne dezvoltăm şi să
creştem.
Pacientul trebuie ajutat să înţeleagă că nu există
vreo persoană care să nu comită greşeli şi că toţi
oamenii sunt imperfecţi. Diferenţa dintre oamenii de
succes şi ceilalţi nu este numărul de greşeli ci
capacitatea de a învăţa din erori, de a nu persevera
în greşelile pe care le comit. Important este că odată
ce învăţăm că ceva nu funcţionează să încercăm
altceva.
Acest principiu este valabil şi în legătură cu o
tehnică terapeutică. Odată ce un terapeut observă că o
abordare este ineficientă în raport cu un client trebuie
să aibă flexibilitatea de a găsi o altă tehnică, mai
potrivită situaţiei contextuale şi personalităţii
pacientului.
Mulţi dintre terapeuţii mai puţin experimentaţi au
tendinţa de a găsi cauzalitatea unui eşec iniţial fie în
rezistenţele clienţilor fie în incapacitatea lor
profesională. Această atitudine este profund eronată
pentru că orice manifestare de comportament, chiar
dacă ea pare un eşec, trebuie utilizată pentru face
parte din modelul despre lume al clientului, care trebuie
luat ca atare şi folosit, o premisă pentru a-l orienta în
direcţii noi şi benefice pentru el.
11. Terapia foloseşte sugestiile indirecte,
care sunt mai eficiente decât cele directe
O sugestie directă face apel la partea
conştientă, raţională şi produce efecte, la nivel
comportamental la interlocutor, doar dacă acesta este
de acord cu cererea (sugestia) şi este capabil, într-o
manieră voluntară, să pună în practică cele sugerate.
223
Mihaela NEGRESCU
Spre exemplu, dacă cineva ne spune Te rog, închide
uşa o să o facem doar dacă avem capacitatea fizică să
o facem şi dacă suntem de acord că este o bună
sugestie. Dacă partea conştientă ar avea aceeaşi
capacitate de a rezolva şi sugestiile care implică o
latură psihologică, psihoterapia nu ar fi un demers
foarte complicat. Terapeutul ar putea să-i sugereze
pacientului, în mod direct, să renunţe la fobie sau la
depresie şi acesta ar face-o. Din nefericire, acest
proces nu se întâmplă. Problemele psihologice
există tocmai pentru că mintea conştientă nu ştie
cum să facă schimbarea la nivel psihologic şi
comportamental, chiar dacă ar fi în interesul
persoanei respective. În cele mai multe situaţii există
pattern-uri comportamentale, resurse care ar putea să
rezolve problema, însă acestea pot fi puse în funcţiune
doar cu ajutorul unor mecanisme sau procese
inconştiente ce au loc la un nivel involuntar mai
degrabă.
Putem cu siguranţă să facem un efort conştient
să ne amintim un nume uitat, spre exemplu, şi totuşi
uneori acesta nu ne vine în minte pe loc. Peste câteva
minute numele ne poate veni în minte într-un mod
spontan. În tot acest timp‚ conştient nu ne-am mai
străduit să ni-l reamintim, însă inconştientul a pus în
funcţiune mecanisme care au rezolvat problema şi care
au fost eficiente chiar dacă conştient am abandonat
demersul. Aceste resurse au acţionat într-o manieră
involuntară, fără să ne dăm seama. Sternberg (1975) a
adus dovezi experimentale ce au arătat că
inconştientul lucrează, caută în mod continuu, cu o rată
de aproximativ treizeci de itemi pe secundă, chiar dacă
224
conştientul a trecut la rezolvarea altor probleme,
abandonând demersul.
Sugestiile indirecte (ericksoniene) pot
declanşa un asemenea proces de căutare. Ele pot
facilita folosirea resurselor interne sau a potenţialului
latent neutilizat din simplul motiv că oamenii fie nu ştiu
de existenţa lui fie nu au învăţat să-l utilizeze pentru a-şi
rezolva problemele curente. Acest principiu a fost
cunoscut şi utilizat de multă vreme nu doar în terapie ci
şi în medicină.
12. Fiecare terapeut trebuie să-şi dezvolte

propria manieră autentică de a face hipnoză.
Stilul de a hipnotiza nu trebuie copiat ci fiecare
trebuie să-şi dezvolte propria manieră de a face
hipnoză. Se spune că toţi sunt nişte genii dar că, prin
educaţie, sfârşesc prin a fi nişte copii ratate. Cu toţii
trebuie să ne străduim să ne valorificăm la maxim
calităţile şi să ne obişnuim să fim autentici în tot ceea
ce facem, inclusiv în maniera de a face terapie sau a
induce transa.
Putem, fără îndoială să înţelegem principiile sau
tehnicile utilizate, însă, în rest, totul depinde de
capacitatea fiecăruia de a fi creativ şi flexibil astfel încât
să se adapteze fiecărui pacient în parte, pe de o parte
şi pe de altă parte, de modul în care ştie să-şi creeze şi
să-şi dezvolte un stil personal, autentic de a face
terapie în general şi hipnoză în special.
13. Fiecare om are toate resursele necesare
şi suficiente pentru a se vindeca iar acestea sunt
unice şi proprii fiecărui om în parte. „Sediul”
acestor resurse este inconştientul.
Nu putem să cerem celorlalţi să-şi descopere şi
să-şi utilizeze resursele, dacă noi nu o facem. Pentru
225
Mihaela NEGRESCU
a-l ajuta pe celălalt să se conecteze la resursele
inconştiente se foloseşte ciclul destindere-relaxare.
Hipnoza va fi eficientă doar dacă reuşeşte să atingă
maniera proprie de a se vindeca a subiectului. Este
nevoie de maximă flexibilitate, iar hipnoza devine, din
această perspectivă, o manieră de a-l acompania pe
subiect în propria lui lume interioară. Terapeutul va fi
eficient doar dacă va reuşi să-i aducă aminte
subiectului de propriile competenţe, să-i scoată la
iveală amintiri frumoase, să-l ajute să-şi folosească
propriile resurse. De multe ori, în trecutul unei
persoane, în modul cum a traversat momente
dificile, cum a rezolvat anumite situaţii găsim şi
cheia pentru rezolvarea problemelor prezente.
După cum putem deduce din cele de mai sus,
putem înţelege că Erickson avea o concepţie aparte
despre inconştient. Nu vom regăsi nimic din concepţia
freudiană potrivit căreia inconştientul este „vinovat” de
diferite complexe, erori, blocaje, probleme, nevroze etc.
Din contră, Erickson are despre inconştient o viziune
pozitivă, potrivit căreia acesta este depozitul unor
resurse inepuizabile precum şi al soluţiilor tuturor
problemelor cu care ne confruntăm în viaţa de zi cu zi,
mai mici sau mari. Din acest motiv au fost dezvoltate o
serie de tehnici care să le deblocheze şi să le
canalizeze spre obiective concrete.
Chiar şi aşa clientul rămâne persoana cea mai
importantă pentru contribuţia la rezultatul terapeutic.
Oamenii au capacităţi, resurse suficiente pentru a găsi
soluţii la problemele lor sau la rezolvarea unor
conflicte. Din această perspectivă, terapia ericksoniană
este una profund umanistă, precum remarca şi Hugh
226
Gunnison . Clienţii imprimă sensul terapiei, nu nişte
29
concepte teoretice aride. Aceştia trebuie încurajaţi şi

stimulaţi în permanenţă pentru a-şi exprima opiniile
legate de ceea ce le influenţează problemele, pentru că
aceste păreri pot deveni surse pentru viitoare
schimbări.
Întrebările pe care terapeuţii le adresează
clientului şi ipotezele pe care le emit este bine să fie
exprimate într-o manieră neautoritară pentru a le
permite clienţilor să-şi exprime dezacordul în raport cu
ele, dacă simt nevoia. Ideile terapeutului ericksonian nu
sunt adevăruri de necontestat ci doar impresii
personale.
Ei se străduiesc să propună clienţilor o arie cât
mai variată de opţiuni pentru ca aceştia să le identifice
doar pe acelea care se mulează pe modul lor de a fi.
De asemenea, este bine să li se dea ocazia de a da
feed-back-uri şi a face comentarii în cadrul demersului
terapeutic.
În tot acest demers, terapeuţii îşi vor păstra o
atitudine deschisă, având în vedere că nici ei, la fel ca
şi clienţii lor, nu sunt deţinătorii adevărului absolut şi nu
ştiu care este metoda optimă prin care să pună în
valoare potenţialul fiecărui pacient în parte.
Predispoziţiile şi potenţialităţile umane sunt de o
complexitate foarte ridicată şi este greu de anticipat
care este cea mai bună abordare în condiţiile în care
atât noi, cât şi mediul din care facem parte sunt într-o
continuă schimbare. Una din greşelile cele mai
frecvente pe care le facem este aceea de a aplica
29
Gunnison, Hugh, The uniqueness of similarities: paralells of
Milton H. Erickson and Carl Rogers, Journal of Conselind and
Development, Mai, 1985, volumul 63, p. 561.
227
Mihaela NEGRESCU
soluţii vechi, care nu se mai potrivesc sau care nu mai
sunt de actualitate la probleme sau la contexte noi. Din
acest motiv terapeutul va căuta să pună întrebările într-o
modalitate care să-l stimuleze pe client să întrevadă
posibilităţi şi soluţii alternative la dificultăţile cu care se
confruntă. Această atitudine de deschidere, prin care
atât terapeutul cât şi clientul acceptă că nu ştiu care
este soluţia optimă şi lasă această sarcină în seama
inconştientului, căruia îi acordă maximul de încredere,
sunt ilustrate şi de sugestiile care se administrează,
cum ar fi: Cu toţii avem resurse latente, de care nu
suntem conştienţi şi de cele mai multe ori nu ştim nici
cum se vor exprima ele concret. Mintea ta este liberă
să treacă în revistă o serie de amintiri, gânduri sau
emoţii în legătură cu problema prezentă şi încă nu ştii
care din acestea îţi vor fi utile pentru a rezolva
dificultatea cu care te confrunţi. Nu ştii ce este
învăţarea, dar înveţi în permanenţă. Eu nu sunt în
măsură să-i spun cuiva ce să înveţe. Dă-ţi voie să
înveţi ceea ce inconştientul tău ştie că ai nevoie şi
lasă-l tot pe el să stabilească ordinea priorităţilor
(Erickson, 1980).
De altfel, fiecare dintre formele de coping subliniate
de literatura de specialitate are în egală măsură
avantaje sau dezavantaje şi se va dovedi mai mult sau
mai puţin adaptată în funcţie de factorii de stres, de
momentul apariţiei lor şi de durata evoluţiei lor, în viaţa
individului. 30 Aceste strategii trebuie şi ele identificate,
potenţate şi cizelate în procesul terapeutic. Chiar dacă
unii autori consideră că există strategii de adaptare
adaptative şi neadaptative („strategiile centrate pe
Lejeron, P., Cum să te aperi de stres?, Editura Trei, Bucureşti,

30
2003, p. 29.
228
emoţie sunt neadaptative, în timp ce cele centrate pe
problemă sunt adaptative” 31), abordarea ericksoniană
ne îndeamnă să nu ne grăbim în a face asemenea
aprecieri, scoase din contextul particular al vieţii
fiecărui individ care ne intră în cabinetul de
psihoterapie.
14. În cazul în care nu găsim suficiente resurse

în trecutul pacienţilor, le putem crea. Folosirea
hipnozei pentru a remodela trecutul în scop
terapeutic. Cazul February Man.
Aşa cum am mai subliniat, hipnoterapia
ericksoniană presupune utilizarea experienţelor de
viaţă ale pacienţilor pentru vindecare. Sunt însă şi
clienţi la care, în mod obiectiv este foarte dificil să
găseşti asemenea experienţe. În aceste cazuri, este
firesc să ne întrebăm dacă un terapeut poate suplini
acest neajuns. Multe tipuri de terapii văd rolul
terapeutului ca fiind acela de surogat de părinţi pentru a
sprijini clienţii să experimenteze pattern-uri şi relaţii de
care au fost deprivaţi. În acest sens, Erickson a reuşit să
acţioneze în unele din cazurile sale, obţinând rezultate
spectaculoase ce s-au concretizat în a sprijini clientul
să-şi contureze o nouă identitate, o nouă imagine de
sine. Aşa a procedat, spre exemplu, în cazul unei femei
tinere ce nu avusese o mamă şi care se îndoia profund
de capacitatea ei de a fi o mamă (caz prezentat în
31
Aldwin, C.M., Revenson, T.A., Does coping help?
A reexamination of the relation between coping and mintal health,
Journal of Personaqlity and Social Psychology, 1987, vol. 53,
no. 2, p. 337.
229
Mihaela NEGRESCU
1979). 32 Folosind regresia, autorul a jucat rolul unui
om-resursă din copilăria ei (fictiv), „Omul din
Februarie”, şi a vizitat-o, bineînţeles sub hipnoză. Un
unchi bătrân şi amabil a devenit un prieten şi un
confident pentru ea. O serie de asemenea experienţe au
ajutat-o să-şi dezvolte un nou tip de identitate care să-i
permită să devină o mamă bună pentru copii ei.
Erickson a jucat acest rol cu mai mulţi pacienţi de-a
lungul carierei sale. Modul cum a integrat sugestiile
indirecte, pentru a pune cap la cap amintirile reale
cu cele hipnotice (fictive), a fost extrem de original
şi creativ, reuşind să creeze o realitate interioară
solidă într-un manieră care nu se poate preta în
totalitate la o analiză raţională. Cititorii sunt deseori
nevoiţi, mai degrabă, să simtă şi să intuiască unele din
metodele folosite de el.
15. Procesul hipnoterapiei presupune o

comunicare client-terapeut care se desfăşoară
simultan la nivel conştient şi inconştient.
Atunci când inducea transa, Milton Erickson
comunica cu pacienţii lui la toate nivelurile
(conştient şi inconştient) şi acorda atenţie atât
limbajului verbal cât şi celui nonverbal, în egală
măsură.
Pentru că acest procedeu terapeutic presupune o
interacţiune terapeut-pacient extrem de complexă un bun
profesionist în acest domeniu trebuie să înveţe să-şi
controleze limbajul nonverbal şi, mai mult decât atât,
este de dorit să fie relaxat iar această atitudine să fie
una autentică, nu doar una teatrală, care la nivel
32
Erickson, M, Rossi, E., Hypnoterapy – An Exploratory
Casebook, Irvington Publihers Inc New York, 1979.
230
inconştient va fi sesizată cu rapiditate de client.
Atingerea acestui deziderat presupune din partea
terapeutului de orientare ericksoniană un bun nivel de
autocunoaştere care să-i faciliteze să sesizeze rapid,
spre exemplu, ce tip de reacţii sau emoţii produce în
celălalt dar, în egală măsură şi ce emoţii trezeşte în el
clientul. Cu alte cuvinte, chiar dacă terapia ericksoniană
este una de scurtă durată, ea nu pierde din vedere
mecanismele proiecţiei sau cele ale transferului şi
contratransferului, semnalate de psihanaliza clasică.
Mai mult, ea merge mai departe şi caută să le utilizeze
cu eficienţă în beneficiul clientului.
Pentru a intra în armonie cu subiectul Erickson
îşi sincroniza poziţia corpului, respiraţia şi în această
modalitate reuşea să preia controlul fără ca subiectul
să realizeze asta. Observarea comportamentului lui
Erickson în timpul şedinţelor a fost o importantă sursă
de inspiraţie în crearea PNL-ului.
16. Vocea, timbrul vocal este un element

important în hipnoza ericksoniană.
Pe tot parcursul hipnozei se menţine, în
general, acelaşi timbru vocal, uneori acesta singur
putând induce transa.
Vocea este deja mesajul, fiind plină de conotaţii,
de muzică, de sugestii mai puternice şi mai arhetipale
decât cuvintele: „iar vocea mea te însoţeşte
pretutindeni şi se transformă în vocea părinţilor tăi, a
profesorilor tăi, a colegilor tăi de joacă şi în glasul
vântului şi al ploii…”
Din acest motiv orice persoană care doreşte să
devină un bun hipnoterapeut trebuie să acorde atenţie
acestui aspect şi să-şi exerseze vocea. Fiind afon, Milton
Erickson a acordat o mare atenţie modulaţiilor vocii,
231
Mihaela NEGRESCU
considerând că multe tipare de comportament se reflectă
în modul în care persoana spune un anume lucru.
Pentru un bun hipnoterapeut vocea este un element
esenţial pentru că facilitează sau nu inducerea transei.
17. Hipnoza ericksoniană este centrată pe

obiectiv şi limitată în timp. Caracteristicile
obiectivelor corect definite şi a tehnicilor care
facilitează realizarea lor.
Terapia ericksoniană este una centrată pe
obiectiv şi de aceea mijloacele şi tehnicile trebuiesc
utilizate şi planificate de aşa manieră încât să activeze
resursele ce vor duce la îndeplinirea obiectivelor
urmărite. Obiectivele trebuiesc să fie clar definite şi
operaţionale, încă de la începutul terapiei, în deplin
acord cu pacientul. Acesta trebuie încurajat să spună
exact ceea ce doreşte să obţină de la terapie,
exprimându-se în termeni cât mai quantificabili şi clari,
pentru a avea control asupra eficienţei terapiei.
Terapeutul va da dovadă şi în acest demers de
maximă flexibilitate şi nu va încerca să-i impună
propriile scopuri, aşa cum le vede el, prin prisma
sistemului său de valori, ci din contră, va încuraja
clientul să-şi stabilească obiectivele aşa cum crede el
de cuviinţă şi îl va ghida astfel încât acestea să se
circumscrie valorilor şi priorităţilor de viaţă ale
pacientului, oricât de diferite sunt ele de cele ale
terapeutului. În acest demers nu are importanţă dacă
terapeutul este sau nu de acord cu obiectivele, atâta
timp cât clientul crede că îi sunt utile.
232
Hipnoterapia va fi apreciată ca fiind eficientă
în măsura în care obiectivele stabilite iniţial au fost
realizate.
Având în vedere că scopurile sunt concrete şi
clare, terapeutul trebuie să utilizeze la maximul timpul,
astfel încât numărul şedinţelor să fie cât mai mic, pe
principiul eficienţei maxime într-o unitate de timp cât
mai mică.
Trebuie identificate resursele de care
dispune subiectul, ce are, ce nu are, de ce ar mai
avea nevoie pentru a reuşi să depăşească impasul în
care se află. În cazul în care se constată că pacientul
are nevoie şi de alte resurse decât cele pe care le
posedă (cum ar fi abilităţi de comunicare, asertivitate
etc.), psihoterapia va fi direcţionată spre dezvoltarea
acestora prin tehnici adecvate.
Mulţi pacienţi au tendinţa de a se pierde în
detalii în relatările lor şi terapeutul trebuie să evite
această capcană, centrându-se pe ceea ce este
esenţial, pentru a valorifica timpul acordat terapiei la
maxim.
Este important să respectăm cererea
subiectului. Dacă acesta nu ne cere, în mod explicit,
să rezolvăm o problemă este foarte posibil să nu fie cu
adevărat pregătit să o rezolve şi să mai dorească să
mai rămână în acea stare.
Deci este mai bine să nu luăm în seamă
cererile implicite care pot fi doar fantasme ale
terapeutului, rezultate din contratransfer şi din
proiecţiile sale. Trebuie să fim atenţi şi să fim capabili
să facem diferenţa între ceea ce ne dorim noi, ca
terapeuţi şi ca oameni şi ceea ce îşi doreşte
clientul.
233
Mihaela NEGRESCU
Sintetizând, putem spune că, pentru ca un
obiectiv să aibă şanse mari să fie realizat trebuie să
îndeplinească următoarele cerinţe:
o să fie formulat în termeni pozitivi;
o să fie personal şi să depindă exclusiv de persoana
care şi-l propune, nu de factori exteriori;
o să fie concret. Clientul trebuie ajutat să-l descrie
amănunţit, în termeni senzoriali, după schema VAKOG;
o să fie quantificabil şi observabil;
o să fie foarte bine contextualizat. În acest sens sunt
utile întrebările de tipul: cât, unde, cu cine cum etc.
Pentru ca un obiectiv să ajungă să
îndeplinească cerinţele de mai sus, terapeutul îl poate
ghida prin întrebări ajutătoare de tipul:
- Ce doriţi să obţineţi?
- De unde veţi şti ca aţi obţinut ceea ce vă doriţi?
- Cum va şti altcineva că v-aţi îndeplinit obiectivul?
- Ce se va întâmpla sau ce se va modifica după ce
veţi obţine ceea ce vă doriţi?
- Ce vă împiedică să vă realizaţi obiectivul?
- Când doriţi să vă îndepliniţi obiectivul?
- Ce aţi putea pierde obţinându-l?
Este foarte important de ştiut cum va arăta
schimbarea atunci când aceasta va surveni la modul
concret evitând descrierile de tipul „el nu va mai fi
nestăpânit” şi provocând un limbaj care să descrie un
comportament în termeni concreţi, observabili,
obiectivabili. În acest context este bine să subliniem şi
lucrurile care vor rămâne la fel deoarece sunt bune,
pozitive, dezirabile.
Obţinerea rezultatelor şi implicit succesul
terapiei, este condiţionată de o serie de factori. La
unii dintre aceştia am mai făcut referire şi în
234
capitolele precedente. Aceşti factori pot fi
organizaţi în patru categorii principale:
Factori legaţi de client şi factori
extraterapeutici:
 clientul este singura persoană cu adevărat
importantă în ceea ce priveşte contribuţia la rezultatul
hipnoterapiei;
 păstraţi concepţiile clientului în cadrul procesului de
schimbare;
 cercetaţi forţele, capacităţile şi resursele clientului;
 inspiraţi-vă din competenţele interne;
 fiţi concentraţi asupra schimbării;
 inspiraţi-vă din viaţa clientului, exterioară terapiei,
înţelegând evenimentele datorate întâmplării.
Factori legaţi de relaţie:
 este foarte important ca terapeuţii să fie percepuţi
de către clienţii lor ca fiind empatici şi necritici;
 adaptaţi-vă comportamentul la viziunea pe care o
are clientul în legătură cu relaţia terapeutică;
 acceptaţi obiectivele clientului;
 adaptaţi-vă comportamentul la nivelul motivaţiei
clientului.
Factori legaţi de aşteptări şi factori placebo:
 speranţele şi aşteptările în privinţa schimbării
sunt factori esenţiali pe care profesioniştii sănătăţii
mentale le pot promova sau diminua;
 momentele de deschidere şi de interacţiune sunt
importante;
 cercetaţi posibilităţile de schimbare fără a
minimaliza durerea şi suferinţa;
 folosiţi un limbaj care promovează speranţa;
 fiţi conştienţi de priorităţile personale;
235
Mihaela NEGRESCU
 evidenţiaţi sentimentul de stăpânire de sine al
clientului;
 orientaţi-vă tratamentul spre viitor (mulţi clienţi fac
mereu referiri la experienţe trecute care îi împiedică
să……şi uită că ele nu mai fac parte din prezent şi nici
din viitor, dacă ei nu mai doresc asta);
 depersonalizaţi plângerile clientului.
Factori legaţi de modele şi tehnici:
 alegeţi modelele sau tehnicile care se potrivesc
clientului vostru şi exprimaţi factorii comuni;
 utilizaţi tehnici şi intervenţii care să fie în
concordanţă cu etapele de schimbare ale clientului;
 colaboraţi cu clientul în ceea ce priveşte
obligaţiile şi sarcinile acestuia.
Modificarea, întreruperea sau dezorganizarea
şi destructurarea pattern-urilor dezadaptative sau
care însoţesc problema sunt favorizate de:
• schimbarea frecvenţei;
• modificarea ritmului cu care se manifestă;
• schimbarea intensităţii;
• scurtarea duratei;
• schimbarea momentului în care se manifestă;
• adăugarea unui element nou problemei;
• asocierea apariţiei problemei cu un pattern ce
reprezintă o activitate neplăcută.
Terapia ericksoniană este limitată în timp.
Durata medie a tratamentului este de 6-10 şedinţe. Mai
mult decât atât, unele studii arată că în cele mai multe
cazuri ameliorările survin la începutul tratamentului, în
primele 6-8 şedinţe apoi impactul continuă, însă după
10 şedinţe tinde să se diminueze.
236
18. Fiecare pacient are o modalitate
subiectivă de a intra în hipnoză şi de a trăi această
stare.
Aşa cum am mai precizat, fiecare metodă de
inducţie trebuie să fie unică, adaptată personalităţii
clientului şi să valorifice la maximul informaţiile pe care
le obţinem de la client. În funcţie de aceste informaţii
avem posibilitatea să alcătuim o metodă de inducţie
potrivită, personalizată şi să folosim metafore alcătuite
individual şi adaptate fiecărui caz şi context particular.
Vom utiliza culoarea care îi place pacientului, cadrul,
peisajul, activităţile preferate dar şi elemente unice ce
derivă din contextul particular în care se află clientul
atunci când este în cabinetul de psihoterapie.
Mai mult decât atât, fiecare om trăieşte această
experienţă a transei într-o modalitate subiectivă,
proprie şi fiecare client atinge o anumită profunzime a
transei (de altfel există puţine cazuri în care o transă
profundă este absolut necesară pentru a rezolva o
problemă).
237
Mihaela NEGRESCU
CAPITOLUL VII
TEHNICILE DE RELAXAREŞI HIPNOZĂ.

EFICIENŢA ACESTORA ÎN PROCESUL
PSIHOTERAPEUTIC.
238
CUPRINS
VII. 1. Definirea relaxării şi a tehnicilor de
relaxare
VII.2. Aplicaţii ale tehnicilor de relaxare şi

contraindicaţii ale acestora
VII.3. Antrenamentul autogen Schultz
VII.4. Relaxarea Jacobson
VII.5. O metodă ericksoniană de

relaxare/inducţie
239
Mihaela NEGRESCU
VII. 1. Definirea relaxării şi a tehnicilor

de relaxare
În sens larg relaxarea este o deconectare
generală a individului de activitatea cotidiană. În sens
restrâns, relaxarea este o tehnică psihoterapeutică şi
autoformativă, fundamentată ştiinţific, care urmăreşte
realizarea unei decontracţii musculare şi nervoase
având ca efect un repaus cât mai eficient,
economisirea energiei fizice şi psihice, creşterea
rezistenţei la stres a organismuluişi diminuarea
efectelor negative ale stresului deja instalat. Relaxarea
este o metodă de autoreglare a stărilor psihice utilizată
în pregătirea psihologică a sportivilor, cosmonauţilor
precum şi în tratamentul unor afecţiuni de tip nevrotic
sau psihosomatic. Această metodă este deosebit de
eficientă şi pentru diminuarea efectelor negative ale
solicitărilor la care sunt supuşi militarii cărora li se
încredinţează misiuni speciale. La ora actuală tehnicile
de relaxare sunt studiate cu cea mai modernă
aparatură de laborator, în foarte multe ţări ale lumii,
interesul crescut pentru aceste tehnici fiind determinat
de aplicaţiile lor practice imediate în diferite domenii:
clinică, sport, antrenamentul piloţilor, cosmonauţilor,
luptătorilor antiterorişti etc.
Sistemele de relaxare se împart în (după
Robert Durant de Bousing – 1965):
- Analitice în cadrul cărora se porneşte de la
grupe musculare restrânse şi se generalizează
relaxarea treptat la nivelul întregului organism. Cea mai
cunoscută metodă din această categorie este metoda
lui Jacobson. În poziţia culcat pe spate, subiectul
începe să conştientizeze senzaţiile de contractură din
240
diverse zone musculare. Se fac exerciţii de contractare a
diferitor zone musculare pentru a rafina simţul muscular
şi a ajuta individul să înveţe să detecteze mai fin orice
senzaţie de încordare. Apoi subiectul învaţă să nu mai
contracte muşchii, urmând relaxarea diferenţiată pe
grupe musculare, relaxare ce se extinde treptat în tot
corpul. Într-o fază următoare subiectul îşi conştientizează
tensiunile musculare reziduale provocate de stări
afective, pentru a obţine treptat şi relaxare psihică.
Individul învaţă prin această metodă să-şi controleze
tensiunile musculare ce apar în diverse situaţii
emoţionale, să le reducă în mod voluntar, şi să-şi
păstreze calmul.
- Sintetice cu punct de plecare în psihoterapie,
în care personalitatea pacientului este abordată global,
ca un tot unitar. Din această categorie cea mai
cunoscută tehnică şi totodată cea mai răspândită la ora
actuală este antrenamentul autogen al lui Schultz, care
cuprinde două cicluri de exerciţii. – Sisteme de relaxare
derivate din ritmică, ce pun accent pe gest şi mişcare.
De asemenea diverse tehnici de respiraţie provenind
din yoga, artele marţiale, zen sunt deosebit de eficiente
pentru o bună relaxare şi recuperare după efort fizic şi
psihic intens.
VII.2. Aplicaţii ale tehnicilor de relaxare şi

contraindicaţii ale acestora
Aplicaţii ale tehnicilor de relaxare:
Tulburările psihosomatice sunt răspunsuri
neuro-vegetative la agresiuni psihice organizate în
manifestări clinice cu intensitate şi durată mai mari
decât simplele concomitenţe fiziologice ale proceselor
241
Mihaela NEGRESCU
emoţionale. Sunt manifestări reversibile pentru care nu
se poate identifica un substrat organic, deşi sunt
coerente şi converg spre scanarea mapei clinice
specifică unei boli somatice. Bolile psihosomatice
reprezintă un grup de afecţiuni în a căror etiologie se
pot identifica factori psihologici şi psihosociali – stres,
comportamente de risc, traume – şi au un mecanism
patogen constând de obicei în dereglări neuro-
endocrin-vegetative sau suprasolicitări funcţionale a
unor structuri biologice eronate (predispoziţia de
organ).
După Solanch relaxarea nu e benefică pentru
copiii cu astm. Relaxarea e benefică după Neff în
sindromul colonului iritabil.
Afecţiuni somatice. Leziunile perirectale
atribuite frecvent hemoroizilor par să aibă nevoie de
terapie psihologică – observă Geissmann – datorită
prezenţei constante la orice individ a fantasmelor
regresive care, printr-un mecanism devenit
psihosomatic, ar putea să agraveze simptomatologia
sau să tardiveze vindecarea 33. Relaxo-terapia e
indicată şi în arterite, TBC (proliferează tulburările
nevrotice) sau la copiii deficienţi vizual sau mintal.
Analgezia obstreticală e posibilă prin
Trainingul Autogen (atenţia selectivă şi sacadele
respiratorii). Regresia în sens psihanalitic joacă un rol
fundamental pentru că resemnificarea şi relaxarea
dezobturează straturile profunde ale persoanei lăsând
să parvină în conştiinţa clară unele aspecte instinctive
Pacientul lui Freud sau Omul cu Şobolani avea un nume

33
ortocvas – Ernst Lehrs. Clientul acuza experienţa terifiantă

cauzată de introducerea unui ratus flămând în anus.
242
refulate de către gravide în evoluţia Eului spre starea
de mamă relevată şi asumată matur.
Relaxarea constată Munson şi Yeikal e un fel de
morfină mentală pentru durerile acute sau cronice –
fizice, psihologice şi sociale aşa cum observă Harden.
În viziunea lui Bresler nu există cu necesitate o relaţie
directă, ci una mediată protosocial între senzaţia
dureroasă şi experienţa atarială. Durerea cronică
implică anxietatea sau depresia-manifest ori camuflată
şi, uneori, autosabotarea. Durerile pot fi sau nu reale,
organice sau psihologice, legitime (ataşate unei leziuni
organice decelabile) ori histrionice (injustificabile
organic şi ca urmare a fenomenului de conversie).
Bresler accentuează faptul că orice durere este reală.
Aristotel constata că durerea este o emoţie la fel ca şi
furia, teroarea sau bucuria.
Pregătirea pre-operatorie. Se face prin
informare, relaxare (20 de minute) şi pe cale mixtă.
Beneficiile sunt aduse nu de o metodă anume, ci de
congruenţa condiţiilor şi intervenţiilor de tratament cu
tendinţele de coping ale pacientului unde reducerea în
sine a anxietăţii nu mai e primordială. Relaxarea creşte
eliberarea hormonilor de stres (cortizo-adrenalinici).
Temerea e o pregătire mentală pentru operaţie şi
reduce stresul determinat de aceasta, rezultând
Prescripţia Paradoxală – Îngrijorează-te, nu te relaxa!
Afecţiuni psihice: nevroza isterică sau
dis-sociativă; fobia; anxietatea generalizată; depresia
copiilor; problemele sexualităţii; sindromul subiectiv al
accidentelor traumatice (post-trauma); neuropatiile
(sindroame organice şi epileptice); alcoolismul;
tulburările de personalitate (absenţa sentimentului de
243
Mihaela NEGRESCU
Eu Integrat şi Sinele clivat); (nu sunt incluse
persoanele cu sindrom obsesivo-compulsiv).
Relaxarea e fondul pentru Merging – fuziune –
prin care se doreşte unificarea părţilor fragmentate ale
reprezentării de sine. Imageria Vizuală permite
vizualizarea simultan a imaginilor iniţial disociate ale
propriei persoane sau propriului Eu fapt ce ajută la
descoperirea şi asumarea ergo-fortantă a sentimentului
de Eu Integrat.
Deconectarea generală la nivel cortical. Ritmul
EEG din TA este similar celui din starea alpha (pre-
somn) şi totuşi, observă Holdevici 34, starea de relaxare
e mai apropiată stărilor de concentrare şi prea puţin
celor hipnagogice. Repausul şi detensionarea. Efectele
TA asupra oboselii ca rezultat al insomniei sunt
imediate şi pe termen lung.
Toată istoria vieţii noastre e printată în corp
începând de la naştere atât prin forţa educaţiei, cât şi
prin conflictele inconştiente ce trăiesc în corp.
Asumpţia jubilatorie din stadiul oglinzii a fost remarcată
de J. M. Lacan. Schema corporală concură la
revalorizarea narcisică şi la reconcilierea Eului cu
propriul corp. Nikofobia se traduce prin situaţia
nevrotică particulară de eşec în faţa unui succes
posibil. TA pentru sportivi implică antrenamentul
psihotonic
Sintetizând, sistemele de relaxare sunt utile în
următoarele situaţii:
• tulburări psihosomatice;
• afecţiuni somatice;
Holdevici, Irina, Sugestiologie şi psihoterapie sugestivă, Editura

Victor, Bucureşti, 1995, p. 19.
244
• pregătire pre-operatorie;
• afecţiuni psihice;
• reglarea şi autoreglarea stărilor afective intense (cum
ar fi frica, teama, spaima, panica, groaza, anxietatea etc.)
ce ar putea influenţa în mod nedorit randamentul în
activităţile curente. Persoanele pot învăţa să-şi ţină aceste
trăiri sub control prin intermediul tehnicilor de relaxare;
• gestionarea stresului, creşterea rezistenţei la stres;
• refacerea organismului în condiţiile privării de somn
pe o perioadă mai lungă de timp sau în condiţiile
dereglării ritmului zi-noapte;
• refacerea după un efort fizic şi/sau psihic intens;
• autoprogramare mentală. Sistemele de relaxare, în
combinaţie cu sugestii sau autosugestii pot contribui
semnificativ la creşterea performanţelor în diferite
activităţi;
• creşterea încrederii în forţele proprii (în combinaţie
cu sugestii). De altfel, privarea de somn pe o perioadă
de timp mai mare are efecte semnificative asupra
individului şi doar simpla refacere a organismului poate
minimaliza aceste efecte.
• creşterea capacităţii de concentrare, de a suporta
uzura morală, îmbunătăţirea atenţiei;
• pot contribui şi la sporirea capacităţii de a suporta
frustrarea ori tensiunea psihică;
• menţinerea echilibrului emoţional;
• menţinerea calmului şi autocontrolului în situaţii
grele;
• economisirea energiei fizice şi psihice;
• suport pentru secvenţe ale unor tehnici de
intervenţie psihoterapeutică (cognitiv comportamentale,
NLP şi psihodinamice) prin crearea condiţiilor
245
Mihaela NEGRESCU
favorabile uneori indispensabile - situaţia anxiogenă
simulată e tratată iconic 35 de secunde;
Contraindicaţiile Tehnicilor de Relaxare

 schizofrenicii sau psihoticii, unde senzaţia de corp
fragmentat este constituţională;
 pacienţii cu elemente delirante paranoide ce
dezvoltă suspiciune faţă de inductorul extern;
 deficienţii mintal sau cu atrofiere cognitivă
consecutivă unor boli sau TCC. Pacienţii cu instabilitate
psihomotorie;
 patologia obsesională gravă (subiectul e tracasat
de ruminaţii sub presiunea compulsională);
 pacienţii cu stare hipomaniacală accentuată;
 persoanele paranoide, schizoide sau schizotipare;
 hipocondriacii (senzaţiile parazite pot accentua
fixaţiile corporale narcisice arhaice);
 pacienţii predispuşi la a dezvolta faţă de terapeut
trăiri erotice intense sau de dependenţă;
 persoanele inapte să facă un contract terapeutic pe
tema relaxării.
VII.3. Antrenamentul autogen Schultz

Trainingul Autogen apare ca metodă de relaxare
prin exerciţii sistematice de concentrare asupra unor
formule sugestive – formule inductoare.
Senzaţia de greutate este consecinţa firească a
relaxării musculare. Trainingul se face iniţial de câte 3
ori pe zi, apoi o dată pe zi. Primele efecte stabile
notabile apar la 3 luni după debutul AAS.
Luthe, elevul lui Schultz, introduce expresia Stare
Autogenă pentru a desemna starea de conştiinţă
246
modificată care se obţine prin concentrarea pasivă
asupra senzaţiilor corporale şi asupra formulelor
sugestive prin decontractarea musculară ce are ca
rezultat detensionarea întregului organism. Starea
autogenă se declară pre-somn după Geissmann iar
pentru alţii psihofiziologic particulară – extazul.
Detensionarea priveşte muscularul şi mentalul în
virtutea unui tonus de repaus. Decontracţia
desemnează strict relaxarea musculară fiind nu un
scop, ci mijlocul prin care se facilitează accesul în
starea autogenă.
Deconectarea Concentrativă se obţine prin
relaxarea musculară progresivă, concentrarea pasivă
asupra formulelor inductoare sugestive şi evocarea
mentală a unor senzaţii cenestezice sau (şi) a unor
imagini. Rezultă astfel:
- Plonjarea Introspectivă – fiinţa se caută în ea
însăşi printr-o detaşare de interacţiunile directe cu
realitatea şi cu implicaţiile sale.
- Ciclul inferior conţine o serie de tehnici menite
să provoace subiectului, pe rând senzaţia de greutate,
căldură, calmare a respiraţiei şi a bătăilor inimii, de
încălzire a plexului solar şi de răcoare a frunţii. Se
începe cu inducerea (sau autoinducerea) stării de
greutate la o mână, apoi la cealaltă, apoi pe rând la
fiecare picior urmând apoi extinderea senzaţiei în tot
corpul. La fel se procedează cu senzaţia de căldură.
Rolul acestor exerciţii, care se însuşesc într-un interval
de 6-10 săptămâni este destinderea subiectului şi
inducerea unei stări hipnoide. Această tehnică se
utilizează în recuperarea sportivilor după efort fizic şi
psihic intens precum şi în pregătirea psihologică a
acestora sau în reducerea stresului. Odată cu
247
Mihaela NEGRESCU
deconectarea organismului se pot da sugestii sau
autosugestii, eficienţa acestora fiind mult sporită în
starea de relaxare.
- Ciclul superior presupune un stagiu de 6 luni –
2 ani de practicare a ciclului inferior. Exerciţiile acestei
etape presupun pentru însuşirea lor completă o practică
de 3-6 ani şi sunt în linii mari următoarele: concentrarea
pe culoarea preferată, concentrarea pe culori impuse de
terapeut, concentrare pe obiecte concrete, concentrare
pe idei abstracte, trăirea „sentimentului propriu ” (i se
cere subiectului să reproducă în interiorul său starea
afectivă pe care şi-o doreşte cel mai mult), interogarea
propriului subconştient. Doar exerciţiile ciclului inferior
sunt lipsite de nocivitate, cele din etapa superioară,
practicate necorespunzător putând genera perturbări
grave în sfera personalităţii.
Antrenamentul autogen Schultz, dar şi hipnoza
sunt în general asociate cu sugestii, respectiv
autosugestii. De aceea, cel ce le practică trebuie să
înţeleagă foarte bine care sunt particularităţile unei
bune sugestii, şi anume:
• să fie acceptată de subiect;
• să concorde cu sistemul de valori ale persoanei;
• să servească scopului propus, ceea ce presupune o
bună cunoaştere a celui care va fi influenţat;
• să nu fie prea lungă;
• să fie exprimate în termeni pozitivi, să se utilizeze
doar afirmaţii cu conţinut pozitiv, să se evite negaţiile.
În loc să spunem „nu îmi va fi frică şi nu voi rata ţinta”
trebuie să ne exprimăm „voi fi calm, stăpân pe mine şi
voi ochi foarte bine, îmi voi face treaba în mod oportun
şi eficient”. Excepţie de la această regulă fac tehnicile
248
de origine ericksoniană care îşi propun tocmai
utilizarea rezistenţelor subiectului pentru vindecare;
• să fie plastice (e recomandată utilizarea sugestiei
verbale în acelaşi timp cu imaginea adecvată) – vezi şi
capitulul PNL cu principiile VAKOG;
• să fie ritmice;
• să urmărească pe cât posibil ciclurile respiratorii;
• să fie realiste;
• să fie simple.
Holdevici35 sublinia că, în funcţie de sursa care
generează influenţa sugestivă distingem: heterosugestiile
(sugestii administrate de o altă persoană) şi
autosugestiile (sugestiile pe care şi le administrează
subiectul singur).
Ciclul inferior conţine o serie de tehnici menite
să provoace subiectului, pe rând senzaţia de:
1. greutate: în braţ
Generalizarea senzaţiei de greutate
Exemple de sugestii specifice: braţul se relaxează din
ce în ce mai mult, tot mai mult şi încet, încet devine greu,
din ce în ce mai greu, greu ca de plumb; o greutate
plăcută împresoară braţul şi el devine moale şi greu, din
ce în ce mai greu; concentrează-te asupra braţului şi lasă-l
să se relaxeze, să devină din ce în ce mai greu, tot mai
greu cu fiecare respiraţie. Greutatea se extinde încet, încet
ca un curent plăcut, odihnitor în tot corpul şi îţi cuprinde pe
rând umerii, gâtul, faţa, muşchii feţei se destind, apoi
greutatea odihnitoare coboară în spate, torace, abdomen,
fese, picioare, coboară până în vârful picioarelor... acum
întreg corpul e relaxat şi greu... şi greutatea se amplifică
35
op. cit. p. 19.
249
Mihaela NEGRESCU
din ce în ce mai mult. Corpul e greu, greu ca de plumb şi
relaxat, complet relaxat...
2. căldură: în braţ
Generalizarea senzaţiei de căldură
3. liniştirea bătăilor inimii
4. calmarea respiraţiei
5. încălzire a plexului solar
6. răcoare a frunţii.
Această tehnică se utilizează în psihoterapie
asociată cu sugestia, în recuperarea sportivilor după
efort fizic şi psihic intens precum şi în tehnici optimizare
a diverselor abilităţi sau în reducerea stresului. Odată
cu deconectarea organismului se pot da sugestii sau
autosugestii, eficienţa acestora fiind mult sporită în
starea de relaxare.
VII.4. Relaxarea Jacobson

Jacobson a observat că doar gândul referitor la
un act motor amorsează în musculatura
corespunzătoare strict localizate potenţiale de acţiune
infime fără să apară însă mişcări vizibile. Relaxarea
prin Incontractare Progresivă e aplicabilă la toţi
subiecţii care fac obiectul terapiei. Relaxarea prin
Incontractare Diferenţială se aplică doar anumitor
persoane.
RIJ după Jacobson diferă în raport cu
Antrenamentul Autogen Schultz:
- absenţa Concentrării Pasive specifică AAS;
- dorinţa de-a elimina orice aspect terapeutic verbal
considerându-se dobândirea controlului asupra diferiţilor
muşchi ai corpului ca suficientă pentru a obţine efectul
scontat;
250
- nu se vrea nici o influenţă a tehnicii hipnotice sau
psihanalitice;
- persoana recordează dispariţia Senzaţiilor
Cenestezice intensă până la pierderea impresiilor
legate de poziţia membrelor (AAS nu renunţă la SC).
În poziţia culcat pe spate subiectul începe să
conştientizeze senzaţiile de contractură din diverse
zone musculare. Se fac exerciţii de contractare a
diverselor grupe de muşchi pentru a rafina simţul
muscular şi a ajuta individul să înveţe să detecteze mai
fin orice senzaţie de încordare. Apoi subiectul învaţă să
nu mai contracte muşchii, urmând relaxarea
diferenţiată pe grupe musculare, relaxare ce se extinde
treptat în tot corpul. Într-o fază următoare, subiectul îşi
concentrează tensiunile musculare reziduale provocate
de stări afective, pentru a obţine treptat şi relaxare
psihică. Individul învaţă prin această metodă să-şi
controleze tensiunile musculare ce apar în diverse
situaţii emoţionale, să le reducă în mod voluntar şi să-şi
păstreze calmul.
VII.5. O metodă ericksoniană de

relaxare/inducţie
Această metodă de relaxare/inducţie a fost
dezvoltată de Marge Reddington pe baza principiilor
ericksoniene, pentru a fi utilizată în cadrul unei tehnici
mai ample.
Am ales să o prezentăm independent pentru că
poate fi utilizată ca o alternativă la etapa 2 din tehnica
anterioară sau poate fi folosită în combinaţie cu orice
altă tehnică (PNL spre exemplu) care poate beneficia
de pe urma relaxării sau hipnozei. Se ştie că sugestiile
251
Mihaela NEGRESCU
şi tehnicile de autoprogramare mentale sunt mai
eficiente dacă subiectul se află în stare de relaxare
sau, şi mai bine, de transă profundă, pentru că sunt
preluate la o manieră directă de inconştient şi
valorificate, fără ca instanţa conştientă să intervină prin
vreo judecată raţională sau să opună rezistenţă.
Acest mod de a induce transa este unul care
lasă libertatea subiectului de a-şi alcătui propriul cadru
feeric, exact aşa cum şi-l doreşte, fără a risca ca vreun
element din povestea terapeutului să nu fie pe gustul
lui. Practic, clientul este ajutat prin sugestii nondirective
să intre în hipnoză în manieră proprie. Vom respecta
schema VAKOG pentru a-l direcţiona în alcătuirea
scenei şi a locului perfect agreabil pentru el.
Mai întâi trebuie să ne asigurăm că subiectul se
simte comod şi că poziţia în care alege să stea este
una relaxantă.
Inducţia presupune sugestii de genul:
Cu fiecare respiraţie te relaxezi mai profund şi
mai agreabil.
Lasă-ţi acum mintea să zburde nestingherită.
Poţi alege să te afli într-un cadru mirific, pozitiv,
agreabil în care te simţi perfect. În imaginaţie totul este
posibil şi putem alege să trăim experienţe plăcute şi să
modificăm realitatea după cum ne place, eliminând tot
ceea ce este negativ sau nu este pe gustul nostru.
Alege-ţi un cadru în care te poţi relaxa profund şi
care îţi place foarte mult. Poţi să mergi la mare, la
munte sau în orice alt loc în care îţi doreşti să fi. Pateu
fi un loc real sau unul imaginar, nu are nici o
importanţă. Important este doar să te simţi agreabil şi
să trăieşti doar experienţe plăcute.
252
Priveşte în acel loc tot ceea ce e bun de privit
pentru tine. Poţi privi orice detaliu, orice imagine sau
orice culoare care îţi place din acel loc. Priveşte tot
ceea ce doreşti să priveşti în acel loc securizant pentru
tine. (văz)
PAUZĂ 15 secunde
Dă-ţi voie să auzi tot ceea ce e bine de auzit
pentru tine din acel loc în care te simţi în deplină
siguranţă. Ascultă toate sunetele, mai îndepărtate sau
mai apropiate care îţi face plăcere să le auzi. (auz)
PAUZĂ 15 secunde
Simte acum orice senzaţie agreabilă care este
bine de simţit pentru tine. Dă-ţi voie să simţi orice îţi
face plăcere să simţi în acel loc perfect. Atinge toate
obiectele sau orice altceva este bun de atins pentru
tine. Dă-ţi voie să simţi toate acele senzaţii care-ţi fac
plăcere (kinestezic)
PAUZĂ 15 secunde
Miroase acum tot ceea ce este bun de mirosit
pentru tine în acel loc. Poţi simţi orice miros agreabil
care îţi face plăcere să-l simţi (olfactiv)
PAUZĂ 15 secunde
Gustă acum orice este bun de gustat pentru
tine. Te poţi bucura de absolut orice gust îţi face
plăcere
PAUZĂ 15 secunde
În această etapă subiectul se află deja în transă
şi putem să-i administrăm sugestii sau să utilizăm orice
altă tehnică este eficientă în combinaţie cu hipnoza.
Tehnicile dezvoltate de Marge Reddington

respectă şi valorifică la maxim principiul ericksonian
conform căreia inconştientul are toate resursele
253
Mihaela NEGRESCU
necesare şi suficiente pentru a rezolva o problemă sau
chiar pentru a ne vindeca de diferite afecţiuni.
Autoarea utilizează din plin tehnica desenului şi
şi-a dezvoltat chiar şi un cod şi o manieră proprie de a
interpreta formele sau culorile, provenit din experienţa
ei clinică. Acest cod preia elemente pe care le regăsim
în psihologia abisală a lui Carl Gustave Jung sau
anumite principii din maniera de a interpreta culorile a
lui Luscher, însă există şi elemente complet diferite şi
originale pe care le aduce pornind de la cazuistica sa.
Constatările făcute se apropie de cele a lui
Jung, conform cărora elementele arhetipale,
simbolurile sinelui, ale Divinităţii sunt asociate cu
vindecarea. Atunci când asemenea simboluri apar ele
pot fi interpretate într-o manieră pozitivă, ca un semn
că inconştientul a găsit soluţia de a rezolva o problemă.
Marge Reddington a obţinut o suită de rezultate
pozitive utilizând această metodă.
Practic a reuşit să combine într-o manieră
fericită metoda principiul ericksonian de a face hipnoză
şi de a activa resursele ce se află, din diferite motive
blocate nivelul inconştient (în stare latentă, de
potenţialitate) cu tehnicile proiective şi terapia analitică.
Autoarea nu încearcă să explice cum se produce
vindecarea, ce mecanisme a folosit inconştientul sau
ce blocaje a avut de depăşit. De altfel concentrarea pe
aceste aspecte este neesenţială din perspectiva
eficienţei terapiei centrată pe nişte obiective bine
definite.
Deşi la noi în ţară această autoare nu este
foarte cunoscută, ea a pus o punct o tehnică valoroasă,
care ne artă că terapiile scurte nu sunt opuse celor de
lungă durată şi că atâta timp cât putem găsi elemente a
254
căror utilizare este în beneficiul clientului, le putem
utiliza, preluând elemente din ambele, atâta timp cât
combinarea lor creşte eficienţa terapiei. Nu în ultimul
rând această tehnică este şi una de autoprogramare
mentală şi de activare a resurselor latente. Prin modul
cum utilizează cele cinci simţuri aminteşte de strategiile
specfice PNL-ului.
Pentru a-şi expune teoria Marge Reddington a
publicat o serie de cărţi, dintre care amintim: „Sistemul
autovindecător” şi „Iniţiere în simbolizare ”. Autoarea
susţine că prin această metodă se pot vindeca şi boli
mai grave pentru că ea consideră orice afecţiune ca un
mesaj pe care îl transmite inconştientul că ceva este
dereglat în sistem. Semnificaţia mesajului este una
pozitivă pentru că încearcă să ne semnaleze un deficit,
o problemă ce trebuie rezolvată înainte de a genera
perturbaţii mai grave.
Simptomul este privit deci de autoare într-o
manieră ericksoniană, ca fiind un simbol, o metaforă
prin care se încearcă să se comunice ceva şi nu ca pe
ceva negativ, aşa cum îl priveşte medicina tradiţională.
Simbolul având mai multe faţete, acoperă mai
multe nivele ale psihicului. Poţi interpreta un simbol la
nivel raţional sau la nivel afectiv. Iar aceste interpretări
(evident diferite) nu se exclud una pe cealaltă, ci se
întrepătrund şi se completează, fiind de fapt faţete ale
unei probleme complexe.
Etapele tehnicii:
1. Relaxarea şi amintirea unei scene fericite.
Aflat într-o poziţie comodă, i se cere pacientului să-şi
reactualizeze o amintire cu adevărat fericită, mai
apropiată sau mai îndepărtată, cu toate emoţiile
255
Mihaela NEGRESCU
pozitive care o însoţesc, încurajându-l să reactualizeze
cât mai multe detalii, astfel încât să retrăiască acel
eveniment fericit în imaginaţie cât mai intens. I se cere
mai apoi să-şi mulţumească pentru că şi-a acordat
timpul să-şi reamintească acea întâmplare fericită.
Sugestii:
Cu fiecare respiraţie te scufunzi într-o stare de
relaxare plăcută. Lasă acum să-şi vină în minte o
întâmplare cu adevărat fericită din trecutul tău, mai
apropiat sau mai îndepărtat, după cum îţi place.
Important este ca acea amintire să fie cu adevărat
fericită şi pe deplin agreabilă.
Lasă să-ţi apară în minte acea scenă cu cât mai
multe detalii, ca şi cum ai trăi-o acum. Priveşte cât mai
multe detalii ale întâmplării, poţi auzi toate sunetele din
acea zi şi din acel context agreabil, poţi simţi
mirosurile, gusturile şi poţi retrăi senzaţiile care te-au
făcut cu adevărat fericit(ă) în acea zi.
PAUZĂ 10 secunde
Trăieşte acea întâmplare din plin şi lasă-te
cuprins de starea de bucurie, de fericire. Aceste
sugestii pot fi repetate.
Mulţumeşte-ţi acum că ţi-ai acordat acest timp
pentru a retrăi aceste senzaţii plăcute, care te fac şi
acum fericit.
2. Inducţia transei. Rugând subiectul să

păstreze această stare pozitivă, este direcţionat să
intre în transă respectând cu stricteţe metoda de
inducţie prezentată anterior. I se spune că, în
continuare va avea oportunitatea să-şi adâncească
această stare plăcută şi putea crea un loc sau o scenă
perfectă, exact aşa cum şi-o doreşte (III.3.).
256
Este important ca între cinci simţuri să se lase o
pauză de 7-15 secunde pentru ca subiectul să aibe tot
timpul necesar să exploreze ceea ce doreşte să
exploreze, iar la sfârşit să se mai lase o pauză de 10
secunde.
3. Găsirea problemei de rezolvat şi a simbolului

său. I se cere subiectului să găsească o problemă pe
care vrea să o rezolve. Ulterior i se cere să-şi lase
inconştientul să creeze un simbol care să capteze
întreaga esenţă a problemei respective (a problemei
nerezolvate). Simbolul apare de obicei spontan în
mintea subiectului, acesta trebuie doar să-l lase să
apară. Poate fi o imagine, o emoţie, un gând, o intuiţie,
un cuvânt. În cele mai frecvente cazuri va fi o imagine.
Sugestii:
Lasă-ţi acum inconştientul să găsească o
problemă importantă, care este bine să fie rezolvată
aici şi acum pentru sănătatea ta, pentru eficienţa ta în
viaţa de zi cu zi, pentru îndeplinirea obiectivelor tale.
Lasă-ţi acum mintea să creeze un simbol care
să capteze întreaga esenţă a problemei pe care doreşti
să o rezolvi. Lasă simbolul să se încarce cu esenţa
acelei probleme încă nerezolvate.
Simbolul care îţi va apare în minte se va
încărca, va conţine întreaga esenţă a problemei
nerezolvate.
4. Problema rezolvată şi emoţiile pozitive ce

decurg de aici. I se cere subiectului să se ducă cu
mintea undeva, în viitor, într-un timp în care problema
este deja rezolvată. I se spune să trăiască starea de
satisfacţie, de bucurie, de fericire care derivă din
257
Mihaela NEGRESCU
rezolvarea problemei, să simtă bucuria şi toate emoţiile
pozitive care însoţesc rezolvarea problemei. Problema
nu mai există. Subiectului i se sugerează să trăiască
starea de schimbare, de reînnoire, ce derivă din
rezolvarea problemei. Situaţia în care problema nu mai
există trebuie trăită şi ea cu cât mai multe detalii,
folosind cele 5 simţuri. Pauza – 10-15 secunde.
Sugestii:
Lasă acum acest simbol în urmă şi mergi
undeva în viitor, într-un timp în care problema nu mai
există pentru că ea este deja rezolvată.
Eşti în viitor, într-un timp în care problema este
complet rezolvată. Dă-ţi voie să trăieşti toate emoţiile
pozitive ce derivă din satisfacţia, din bucuria că
problema este rezolvată.
Trăieşte bucuria ce decurge din această
schimbare extraordinară, trăieşte starea de reînnoire,
de satisfacţie.
Observă toate detaliile care s-au schimbat de
când problema nu mai există. Observă ce este
schimbat la tine şi trăieşte toate emoţiile pozitive. Dă-ţi
voie să de bucuri de victorie.
6. Transformarea simbolului. I se cere subiectului

să se întoarcă la simbolul problemei nerezolvate, să şi-l
readucă în minte. Se face o pauză de 5 secunde. I se
sugerează apoi subiectului să lase simbolul să
traverseze, să treacă prin toate etapele necesare până
la rezolvarea problemei. Pauză de 10 secunde.
Conştient, subiectul evident nu ştie ce înseamnă să
traverseze toate etapele, dar inconştientul ştie.
258
I se sugerează apoi să lase să apară simbolul
problemei rezolvate pe ecranul mental. Acest simbol
conţine întreaga esenţă a problemei rezolvate.
Sugestii:
Întoarce-te acum la simbolul problemei
nerezolvate şi lasă-l să-ţi apară în minte.
PAUZĂ 5 secunde
Lasă-l acum să traverseze toate etapele, să
treacă prin toate etapele ce duc la rezolvarea
problemei.
Simbolul acesta se va transforma pentru că va
trece prin toate etapele necesare rezolvării problemei.
PAUZĂ 10 secunde
Lasă acum să-ţi apară în minte simbolul
problemei rezolvate, acel simbol care conţine în el
întreaga esenţă a problemei rezolvate.
Simbolul nou care îţi va apărea în minte va
conţine în el esenţa rezolvării problemei, esenţa
problemei rezolvate.
7. Programarea utilizării resurselor. Subiectul

este încurajat să-şi mulţumească pentru că şi-a acordat
timp pentru a trăi această experienţă agreabilă în care
a avut prilejul să ia contact cu resursele sale interne pe
care le va folosi de acum în viaţa de zi cu zi. I se spune
subiectului că a avut o experienţă în care a avut
contact cu resursele sale interne, care sunt conectate
la întregul univers şi de aceea sunt inepuizabile.
Aceste resurse le poate folosi în viaţa de zi cu zi pentru
a face faţă dificultăţilor, pentru a se vindeca, pentru a
avea grijă de el. Toţi au toate resursele necesare şi
suficiente în ei însişi dar nu se gândesc, nu ştiu cum să
le folosească şi de aceea ele zac în stare latentă
259
Mihaela NEGRESCU
nefolosite. Se lasă apoi subiectul timp de 1-3 minute să
se întoarcă la acel loc agreabil, să-şi lase mintea să
vagabondeze în acel loc plăcut şi securizant.
Sugestii:
Mulţumeşte-ţi acum pentru că ţi-ai acordat acest
timp în care ai trăit această experienţă agreabilă, în
care ai luat contact cu resursele inepuizabile pe care le
ai la dispoziţie, dar despre care nu ai ştiut să le
utilizezi.
Ai învăţat cu acest prilej, că ai în tine toate
resursele necesare şi suficiente pentru a face faţă
oricăror probleme cu succes şi pentru a te vindeca.
Aceste resurse sunt inepuizabile pentru că inconştientul
tău este conectat cu energia pozitivă a întregului
univers.
Poţi de acum să profiţi de ceea ce ai învăţat şi
să utilizezi aceste resurse în viaţa de zi cu zi pentru a
reuşi tot ceea ce îţi propui. Aceste resurse te vor ajuta
să rezolvi orice problemă cu care te vei confrunta.
Întoarce-te acum la acel loc securizant, agreabil
pe care ai ales să ţi-l readuci în minte la începutul
exerciţiului şi lasă-ţi mintea să vagabondeze în acel loc
şi în acel timp şi bucură-te de starea de fericire, de
relaxare, de bucurie.
8. Trezirea din transă. Subiectul este ghidat să

conştientizeze contactul cu patul, fotoliul, propriul ritm al
respiraţiei, temperatura camerei etc. Terapeutul ridica
tonul vocii. Subiectul nu trebuie să se scoale brusc, ci
foarte uşor, aşa cum face o pisică după un somn lung.
După hipnoză nu se pun întrebări subiectului, ci este
lăsat să spună ceea ce doreşte el, ceea ce simte
nevoia.
260
În timpul transei poate apărea sau nu problema
în mod conştient, poate apărea o imagine care poate fi
metafora problemei pe care inconştientul a găsit-o.
Subiectul este ghidat să deseneze mai apoi cele
doua simboluri (vom avea, deci, două desene diferite şi
separate), care pot fi interpretate ulterior. Desenele
trebuie să fie cât mai fidele şi detaliate pentru ca
interpretarea să fie cât mai validă, mai completă şi să
poată fi desprinse elemente importante ce pot ghida
terapia într-o direcţie sau alta.
Autoarea subliniază că este importantă prima
impresie pe care ne-o provoacă desenul, prima
senzaţie pe care o trăieşti atunci când analizezi un
desen şi de aceea aceasta trebuie notată pentru a nu fi
uitată după ce se fac o suită de alte interpretări. Dacă
se identifică vreo asemănare fizică între desen şi
persoana care a desenat şi aceasta trebuie subliniată.
Este important să-i solicităm clientului să ne
vorbească despre desenul său, să spună tot ceea ce
simte nevoia, tot ceea ce îi vine în cap legat de desen.
În această etapă terapeutul doar notează şi se abţine
de la orice interpretare. Întrebările care îl pot ajuta pe
client sunt: Cu ce îţi seamănă desenul tău?, Ce
sentimente trezeşte în tine, ce emoţii?, Ce spun culorile
alese despre tine? Dar formele?, Cu ce asociezi
această culoare, formă?, Ce asociaţii îţi sugerează?,
Cum interpretezi ansamblul? Dar detaliile?, Ce
diferenţe există între cele 2 desene? Ai vrea să modifici
ceva la el? etc.
Ca în orice tehnică proiectivă locul unde
poziţionează desenul pe foaie spune o suită de lucruri
despre autor. Marge Reddington merge puţin mai
departe şi îl lasă pe client să ofere explicaţiile care îi
261
Mihaela NEGRESCU
vin în cap legate de amplasarea desenului pe foaie şi îi
pune acestuia diferite întrebări care să îl ajute să-şi
găsească explicaţiile corecte care vin din profunda
subiectivitate a acestuia. Acestea sunt foarte valoroase
pentru că însăşi metoda de vindecare sau rezolvare a
unei dificultăţi este una subiectivă.
Aşa cum am mai subliniat autoarea şi-a
dezvoltat şi un cod propriu de interpretare a culorilor,
pe alocuri diferit de cel al lui Luscher. Este evident că
vom găsi şi elemente comune între cei doi autori însă
există elemente originale, provenite din experienţa
clinică a lui Reddington.
262
BIBLIOGRAFIE
 Adler, Alfred, Cunoaşterea omului, Editura IRI,
Bucureşti, 1996;
 Bandler, R, Grinder, J., Structra magicului (volumul 1 şi
2), Editura Escalibur, Bucureşti, 2008;
 Bandler, Richard, Using your brain for a change, Real
People Press, Utah, 1985;
 Bandler, R., Tehnicile hipnoterapiei ericksoniene,
Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2008;
 Bandler, R., Magia în acţiune, Editura Escalibur,
Bucureşti, 2008;
 Bandler, R., Vremea pentru schimbare, Editura
Escalibur, Bucureşti, 2008;
 Berne, Eric, Transactional analysis in psyhotherapy –
the classic handbook to its principles – Souvenir Press
(Educational &Academic) Ltd, London, 1989;
 Block, P., Flawless Consulting: a guide to getting your
expertise used, Jossez-Bass, San Francisco, 1999;
 Bougnoux, Daniel, Introducere în ştiinţele comunicării,
Editura Polirom, Iaşi, 2000;
 Covey, S. R., Eficienţa în 7 trepte. Un abecedar al
întelepciunii, Editura All, Bucureşti, 2003;
 Covey, Stephen, The seven habits of highly effective
people, Franklin Covey Co., 2002;
 Dafinoiu, I., Elemente de psihoterapie integrativă,
 Dafinoiu, I., Psihoterapii scurte – strategii, metode şi
tehnici, Editura Polirom, Iaşi, 2005;
 Ellis, Albert, Humanistic psichotherapy: the rational –
emotive approach, New York, Julian Press, 1973;
263
Mihaela NEGRESCU
 Enăchescu, Constantin, Tratat de psihanaliză şi
psihiatrie, Editura Polirom, Iaşi, 2003;
 Erickson, M, Vocea mea te va însoţi, Editura Curtea
Veche, Bucureşti, 2008;
 Erickson, M, Rossi, E., Hypnoterapy – An Exploratory
Casebook, Irvington Publihers Inc New York, 1979;
 Freud, Sigmund, Opere, Editura Trei, Bucureşti, 2004-
2010;
 Freud, Sigmund, Interpretarea viselor, Editura Trei,
Bucureşti, 1991;
 Freud, Sigmund, Viaţa mea şi psihanaliza, Editura
Moldova, 1998;
 Fordham, Frieda, Introducere în psihologia lui Carl
Gustave Jung, Editura Iri, Bucureşti, 1998;
 Gârlaşu-Dimitriu, Odette, Empatia în psihoterapie,
Editura Victor, Bucureşti, 2004;
 Graur, Evelina, Tehnici de comunicare, Editura
Mediamira, Cluj-Napoca, 2001;
 Gunnison, Hugh, The uniqueness of similarities:
paralells of Milton H. Erickson and Carl Rogers, Journal of
Conselind and Development, Mai, 1985, volumul 63;
 Holdevici, I, Tratat de psihoterapie cognitive-
comportamentală, Editura Trei, Bucureşti, 2010;
 Holdevici, I, Psihoterapii scurte. Să ne rezolvăm
problemele de viaţă rapid şi eficient, Editura Trei, Bucureşti,
2010;
 Holdevici, Irina, Sugestiologie şi psihoterapie sugestivă,
Editura Victor, Bucureşti, 1995;
 Holdevici, I, Elemente de psihoterapie, Editura All,
Bucureşti, 1996;
 Holdevici, I, Tratat de hipnoză clinică, Editura TRei,
Bucureşti, 2010;
 Holliday M., Coaching, Mentoring and Managing, The
Career Press, Inc.,USA, 2001;
 Ionescu, Angela, Psihoterapie – noţiuni introductive,
Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005;
264
 Ionescu, George, Psihiatria clinică – standardizată şi
codificată, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000;
 Jung, Carl, Gustave, Puterea sufletului (volumele 1-4),
Editura Anima, Bucureşti, 2004;
 Jung, Carl, Gustave, Analiza viselor Editura Arapa,
Bucureşti, 2003;
 Jung, Carl Gustave, Tipuri Psihologice, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1997;
 Lazarus, R.S., Folkman, S., The Concept of coping,
Columbia University Press, New York, 1991;
 Leahy, L.R., Cognitive Therapy Tehniques: a
practitioner’s guide, The Guilford Press, New York, 2003;
 Lejeron, P., Cum să te aperi de stres?, Editura Trei,
Bucureşti, 2003;
 Minulescu, M., Fundamentele psihoterapiei analitice.
Note de curs, Bucureşti, 2006;
 Mitrofan, Iolanda, Introducere în psihoterapie, Editura
Credis, Bucureşti, 2008;
 Mitrofan, Iolanda, Psihoterapia experienţială, Editura
Infomedia, Bucureşti, 1997;
 Moreno, Jacob, The essential Morno – writings on
pszchodrama, group method and spontaneity, Springer
Publishing, 1987;
 Navarro, Joe, Mai clar decât cuvintele, Editura Meteor
Press, Bucureşti, 2012;
 Negrescu, M., Hipnoza ericksoniană, Editura Anamarol,
Bucureşti, 2010;
 Negrescu, Mihaela, Metode şi tehnici de dezvoltare a
abilităţilor ofiţerilor de informaţii, Editura ANI, Bucureşti,
2008;
 Nuţă, A., Secrete şi jocuri psihologice, Editura SPER,
Bucureşti, 2000;
 O’Neill, M.B., Executive coaching with backbone and
heart, Jossey-Bass, San Franciscu, CA, 2000;
 Parsloe, E. Coaching, Mentoring and Assesing, Editura
Kogan Page, Londra, 1992;
265
Mihaela NEGRESCU
 Plante, Thomas, Contemporary Clinical Psichology,
John Wiley & Sons Inc, New Jersey, 2005;
 Prutianu, Ştefan, Manual de comunicare şi negociere,
 Revista de Psihologie Organizaţională, Editura Polirom,
Buc, vol. I, nr. 2 din 2001;
 Reddington, Marge, Happiness and human needs: an
introduction to symboliyation, TDC Group, Publishing
Division, USA, 1994;
 Rogers, Carl, Client – centred therapy, Cambridge MA,
the Riverside Press, 1951;
 Rossi, E., The collectud papers of Milton Erickson (vol I-
IV), Irvington Publishers Inc, New York, 1980;
 Rogers, Carl, Client centred therapy. Its current
practice, implications and theory, Cestable London, 1981;
 Rotter, J. B., Internal versus external control of
reinforcement: A case history of a variable. American
Psychologist, 45, 489-493,1990;
 Schermerhorn, J., Hunt, J., Osborn, R, Organizational
Behaviour, University of Phoenix, USA, 2002;
 Whitmore, S., Le Guide du Coaching, Editura Maxima,
Paris, 2001;
 Wolpe, Joseph, Lazarus, Albert, Behaviour Therapy
techniques, Pergamon, New York, 1966.
266

Psihoterapia - Negrescu

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Psihoterapia - Negrescu

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MIHAELA NEGRESCU

Editura Academiei Naţionale de Informaţii „Mihai Viteazul”

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

I. Psihoterapia: definire, obiective şi orientări …… 7

I.1. Delimitări conceptuale: dezvoltare personală,

I.2. Obiectivele psihoterapiei

I.3. Principalele orientări în psihoterapie

I.1. Delimitări conceptuale: dezvoltare

DEZVOLTAREA PERSONALĂ este o intervenţie

Holdevici, Irina, Elemente de psihoterapie, Editura All, Bucureşti,

Ionescu, Angela, Psihoterapie – noţiuni introductive, Editura

Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005, p. 19.

I.2. Obiectivele psihoterapiei

Dezideratul principal al intervenţiei psihoterapeutice

I.3. Principalele orientări în psihoterapie

În psihoterapie există patru mari orientări:

Autor: Joseph Wolpe (1915-1997).

II.1. Importanţa construirii unei alianţe terapeutice

II.2. Abilităţi utile în

II.3. Tehnici de optimizare a comunicării de

Cu toţii ne confesăm sau acceptăm sugestiile

ca şi psihoterapeut nu ar trebui să lipsească training-urile

Bougnoux, Daniel, Introducere în ştiinţele comunicării, Editura

Polirom, Iaşi, 2000, p.17.

Polirom, Iaşi, 2000, p.26.

Gârlaşu-Dimitriu, Odette, Empatia în psihoterapie, Editura

Victor, Bucureşti, 2004.

Factorii care susţin procesul de ascultare

II. 3. Tehnici de optimizare a comunicării şi

 Tehnicile PNL (vezi cursul respectiv):

III.1. Psihanaliza – Sigmund Freud (1856-1939)

III. 2. Abordarea postfreudiană adleriană –

III.3. Abordarea postfreudiană analitică – Carl

III.1. Psihanaliza – Sigmund Freud

Freud, Sigmund, Interpretarea viselor, Editura Măiastra,

Freud, S., Interpretarea viselor, Editura Trei, Bucureşti, 1991.

III. 2. Abordarea postfreudiană adleriană –

Teoria lui Adler (medic

Adler, Alfred, Cunoaşterea omului, Editura IRI, Bucureşti, 1996.

III.3. Abordarea postfreudiană analitică –

Jung, în linii mari descrie

IV.1. Terapia centrată pe client – Carl Rogers

IV. 2. Gestalt-terapia – Frederik Perls

IV.3. Analiza tranzacţională – Eric Berne

IV.4. Psihodrama clasică – Jacob Levi Moreno

IV.1. Terapia centrată pe client – Carl Rogers

Mitrofan, Iolanda, Psihoterapii experienţiale, Editura Infomedica,

Bucureşti, 1999, p. 92.

IV. 2. Gestalt-terapia – Frederik Perls

Ionescu, George, Psihiatria clinică – standardizată şi codificată,

Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, p. 120.

IV.3. Analiza tranzacţională –

Analiza tranzacţională este

SINTEZĂ: Tipuri de tranzacţii:

Regula I a comunicării, după Berne: „Cât timp

Tip 2: Eu sunt OK. Tu nu eşti OK

Tip 3: Eu nu sunt OK. Tu eşti OK

Tip 4: Eu nu sunt OK. Tu nu eşti OK

IV.4. Psihodrama clasică – Jacob Levi Moreno

V.1. Terapia raţional-emotivă –

V. 2. Psihoterapia prin inhibiţie reciprocă

La începutul anilor 1900,

V.3. Terapia Modelată – Albert Bandura