Observarea limbajului nonverbal și detecția comportamentului

simulat
 

Activitatea de investigații specifică poliției, nevoia de a preveni atentatele

teroriste, domeniul intelligence-ului sunt doar câteva din ariile în care detecția
comportamentului simulat prezintă un interes aparte. Fără instrumente
specializate, specialiștii pot genera doar ipoteze. Nu există indicatori propriu-
ziși, verbali sau nonverbali, de minciună. Nevoia de a detecta minciuna a pus
cercetătorii, de-a lungul timpului, în situația de a-și construi diferite
instrumente, grile de observații sau chiar teorii în măsură să surprindă diferite
conduite specifice comportamentului simulat. 

Este important să remarcăm indicatorii (acele modificări

comportamentale determinate pe parcursul discuției, ce ar putea scoate în
evidență scăpări inconștiente ale segmentului cognitiv sau emoțional al
persoanei, care experimentează un dezechilibru între ceea ce gândește sau simte
și ceea ce spune), care apar pe următoarele canale de comunicare: 

·     fața;

·     corpul;

·     vocea;

·     stilul verbal;

·     conținutul verbal;

·     indicatori psihofiziologici. 

Pentru a ne putea gândi (a emite ipoteza) că este vorba despre

comportament simulat (o minciună) trebuie să existe modificări pe 3-4
canale simultan.

Unii cercetători pun accent pe aspectele nonverbale, în ideea de a

surprinde, de a scoate în evidență emoțiile specifice, ce transpar atât la nivelul
corpului (Joe Navaro, spre exemplu), cât și la nivelul feței (Paul Ekman este
principalul cercetător în acest domeniu) când o persoană minte. 
 Sunt teorii care pun în prim-plan emoțiile pornind de la premisa că în
timp ce o persoană minte, aceasta trăiește emoții mai intense (frică, rușine,
bucurie, în funcție de context), în măsura în care miza este mare și persoana
realizează acest fapt. 

Totodată, în unele situații efortul cognitiv este mai mare (Vrij, 2012).
Aceasta se datorează faptului că mincinoșii trebuie să-și construiască povești
credibile, logice și să și le monitorizeze pentru a fi constanți în afirmații de-a
lungul timpului. De asemenea, trebuie să fie atenți să nu se dea de gol și să ofere
fără să vrea indicii noi anchetatorilor. Mincinoșii, conștienți fiind că se pot
trăda, sunt mai predispuși să urmărească reacțiile interlocutorului pentru a-și da
seama dacă aceștia s-au prins de minciună sau sunt suspicioși (Buller &
Burgoon, 1996) cu privire la declarațiile lor. Acesta este probabil și motivul
pentru care mincinoșii încearcă să câștige uneori timp pentru a se gândi mai în
profunzime prin diverse strategii: afirmații non-răspuns (Este o întrebare bună,
Mă bucur că ați întrebat asta, Știam că mă veți întreba), repetarea întrebării
pentru a câștiga timp, punerea unor întrebări inadecvate (Cine, eu?), refuzul de
a răspunde
(Nu cred că sunt persoana potrivită cu care să vorbiți). 

Persoanele care decid să ascundă adevărul sunt conștiente că

interlocutorii îi monitorizează, sunt atenți la reacțiile lor și de aceea se
străduiesc să-și controleze conduita (Buller & Burgoon, 1996). Prin urmare,
aceștia evită să manifeste anumite comportamente despre care ei cred că sunt
specifice mincinoșilor și, pe de altă parte caută să se comporte de așa natură
încât să creeze impresia unui om cinstit. Această atitudine creează din start
premisa unor modificări de comportament. 

Toți acești factori se repercutează nu doar asupra conduitei nonverbale

(pe care am abordat-o anterior pe larg) cât și asupra celei verbale. În continuare
vom analiza
pe rând posibilii indicatori verbali implicați în minciună, așa cum sunt ei
descriși
de literatura de specialitate. Discursul verbal al unui mincinos are următoarele
caracteristici: 

§     prezintă mai multe formulări negative, incluzând formulări ce

indică aversiunea față de un obiect, persoană sau opinie, cum ar fi
negările, jignirile sau exprimarea unor emoții negative – acest aspect a
fost surprins de studiile lui Bond & colaboratorii (2005), DePaulo,
Rosenthal & colaboratorii (1982b), Knapp & colaboratorii (1974),
Newman & colaboratorii (2003), Zhou & colaboratorii (2004b),
Burgoon & colaboratorii (1996b, studiul 1 și 2);
§     implică mai mulți itemi generali și termeni generalizatori – vezi
studiile lui Cody & colaboratorii (1984, 1989), Knapp & colaboratorii
(1974);

§     sunt prezente mai puține referințe spre propria persoană pentru că

mincinosul evită să se implice – vezi studiile lui: Newman Knapp &
colaboratorii (2003), Roberts & colaboratorii (1998), Schooler &
colaboratorii (1986), Zuckerman & colaboratorii (1979), DePaulo,
Rosenthal & colaboratorii (1982b). Persoanele sincere tind să
folosească atunci când relatează un eveniment persoana I, singular;

§     răspunsurile persoanelor care mint tind să fie mai scurte, probabil

în ideea de a nu oferi ocazii de a fi prinși – vezi studiile lui: Cody &
colaboratorii (1984), Cody & O’Hair (1983), Knapp & colaboratorii
(1974), Kraut (1978), Mehrabian (1971), Ebesu & Miller (1994);

§     utilizarea unor referințe de grup (noi, al nostru) sau alte referințe

(ei, el, al lor), în ideea de a evita să-și asume personal responsabilitatea;

§     construcții relativizante (de tipul: cred că, s-ar putea);

§     diversitatea lexicală ar fi mai scăzută – vezi studiile lui: Burgoon

& Qin (2006), Knapp & colaboratorii (1974), Zhou & colaboratorii
(2004a). Sunt și autori care susțin că diversitatea lexicală este mai mare
în discursul mincinoșilor – vezi Dulaney (1982), Colwell &
colaboratorii (2002);

§     cantitatea de detalii oferită de mincinoși este mai mică. Pe de altă

parte, declarațiile persoanelor sincere sunt bogate în descrieri ce fac
referire la loc, timp, persoane, obiecte și evenimente specifice. Acesta
este unul dintre criteriile de evaluare a validității declarațiilor cuprins
în EVD sau Statement Validity Assessment, SVA, unul dintre cele mai
frecvent folosite instrumente de evaluare a veridicității conținuturilor
verbale dezvoltat de Kohnken & Steller, care au integrat diferite
cercetări în domeniu. Instrumentul este prezentat în cartea lui Aldert
Vrij, Detecția minciunii și a comportamentului simulat. Dileme și
oportunități;

§     declarațiile pot conține inconsistențe sau contradicții logice

(criteriu SVA);

§     declarațiile mincinoșilor sunt mai structurate decât ale persoanelor

sincere, care nu țin cont întotdeauna de cronologie. Datorită impactului
emoțional, victimele spre exemplu tind să treacă direct la miezul
evenimentului (criteriu SVA);

§     mincinoșii omit să încadreze exact contextual evenimentul –

temporal și spațial (criteriu SVA);

§     discursul unui mincinos conține rareori reproducerea unor

dialoguri, așa cum s-au petrecut ele în realitate. Nu se consideră
reproducere transformarea vorbirii directe în vorbire indirectă (criteriu
SVA);

§     relatările persoanelor nesincere conțin rar relatări referitoare la

stări subiective, la emoțiile trăite de el ca martor sau de către făptaș
(criteriu SVA). Uneori reacțiile mincinoșilor pot denota și un nivel
inadecvat de preocupare (Ce este așa de grav? De ce se agită toată
lumea?);

§     discursul mincinos conține, de regulă, acceptarea unor lacune de

memorie, îndoieli referitoare la propria mărturie (de tipul: „știu că pare
bizar ce spun...”) sau autocritici (criteriu SVA);

§     caracterul inadecvat al limbajului sau cunoștințelor. Dacă, spre

exemplu, declarația este împănată cu termeni de specialitate sau
nepotriviți pentru vârsta și/sau pregătirea celui care dă o declarație,
putem suspecta influența altora în pregătirea discursului. Mincinoșii
oferă uneori și răspunsuri ultraspecifice, foarte tehnice (vezi strategia
lui Bill Clinton în timpul procesului);

§     discursul persoanelor care relatează evenimente pe care nu le-au

trăit (imaginate) conțin termeni care sugerează operații cognitive,
raționamente, gânduri (Trebuie să fi fost îmbrăcat gros în acea seară
deoarece era frig), spre deosebire de discursul celor ce povestesc
evenimente trăite de ei, care conține informații senzoriale (văz, auz,
miros, gust, tactil);

§     este mai puțin probabil ca o persoană care ascunde adevărul să

nege direct acuzațiile (nu am...) – criteriu AȘC (instrumentul Scientific
Content Analysis – SCAN, conceput de către Avioam Sapir, un
poligrafist). Principiul care stă la baza acestui instrument este acela
conform căruia amintirea unei experiențe reale diferă prin calitate și
conținut de cea bazată pe invenție și fantezie (Smith, 2001).
Răspunsurile lor sunt uneori și excesiv de formale (Acuzația este
falsă!). Tot în această categorie intră negarea nespecifică (Nu am făcut
nimic!, Nu aș face un astfel de lucru!);
§     exprimarea ambiguă poate fi un indicator de minciună (el, ea,
omiterea pronunțării prenumelui). În acest sens este relevantă și
folosirea modalizatorilor (qualifiers) de excludere (nu chiar,
fundamental, în esență, în mare parte, de obicei, probabil, adesea) și de
percepție (să fiu sincer până la capăt, sincer vorbind, pe drept cuvânt).
Pe de altă parte, utilizarea unor pronume de tipul: eu, al meu, el, al lui
poate denota angajamentul.