2019 Suport Curs Judiciara

Psih. Lector univ.
Gabriela VANCU
PSIHOLOGIA JUDICIARĂ
SUPORT DE CURS
AN UNIVERSITAR 2018/2019
SEM II
I.PSIHOLOGIA PE TERENUL DREPTULUI
1.1 .Scurt istoric al psihologiei judiciare

Școala românească de psihologie judiciară își are începuturile în cercetările unor psihologi români
experimentaliști (Ștefănescu Goagă 1932, Alexandru Roșca-psihologia martorului 1934, Zevedei Barbu-
psihologia onestității, Tiberiu Bogdan-psihologia martorului și problematica psihologică a detenției), sub
influența experimentelor și rezultatelor obținute de către psihologi precum Wundt, Alfred Binet, William
Stern și Eduard Clapared.
Binnet 1897 a atras atenția asupra dificultăților pe care le întâmpinăm atunci când trebuie să descriem
cu exactitate un obiect, și a demonstrat experimental că în cadrul unor interogări se pot strecura erori în
relatare pe măsură ce punem întrebări foarte exacte. Cu cât întrebările sunt mai exacte cu atât apar mai
multe elemente de sugestie și pot influența veridicitatea relatărilor. Prin urmare s-ar recomanda relatarea
liberă, fără intervenționism. El formulează două legi aparent paradoxale:
1. ,,O amintire poate fi foarte precisă și totodată complet falsă,, (vezi actuala teorie a Memoriei
Falselor Amintiri- MFA)
2. ,,Exactitatea unei amintiri nu este proporțională cu forța ei de reactualizare,,
Stern 1903 intreprinde investigații asupra mărturiei prin experimentul cu expunerea unor tablouri
timp de 45 secunde, o zi, după 14, 21 zile iar în urma cercetărilor concluzionează:
1. Exactitatea amintirilor nu este o regulă ci o excepție
2. Memoria vizuală la bărbați este mai accentuată decât la femei
3. Amintirile femeilor de cele mai multe ori sunt inexacte
El stabilește feurile de întrebări care trebuie puse martorului care au un grad mai mic sau mai mare de
sugestibilitate. De exemplu:
Întrebări slab sugestibile:
a. Întrebare determinativă: Ce culoare avea haina agresorului?
b. Întrebare complet disjunctivă: Agresorul avea haină pe el?
Întrebări puternic sugestibile:
a. Întrebare incomplet disjunctive:Haina agresorului era neagră sau albastră?
b. Întrebări expectativ-pozitive: Nu-i așa că haina agresorului era neagră?
c. Întrebări expectativ-negative: Nu-i așa că agresorul nu avea haină pe el?
În opinia lui Stren, un răspuns fals la o întrebare poate proveni din 4 surse:
1.întrebarea provoacă subiecților o asociație falsă
2.întrebarea se referă la o lacună din memoria martorului și acesta tinde să o completeze fie cu ce i
se sugerează fie făcând o legătură logică care poate fi neconformă cu realitatea
1
Psih. Lector univ. Gabriela VANCU
3.răspunsul e un rezultat al fricii sau al sugestiei și nu o convingere de-a martorului
4. răspunsul este o minciună voită
În 1904 la Viena în cadrul unei conferințe W. Stren formulează concluziile cercetărilor sale:
-în cazul identificării de persoane, obiecte se recomandă prezentarea simultană, electivă, care e mai puțin
agresivă;
-depozițiile copiilor sub 7 ani sunt lovite de nuliate, nu li se poate acorda credit dacă nu există dovezi, o
bază solidă pentru o condamnare;
-relatările cu privire la înfățișarea unor persoane (culoarea părului, forma bărbiei) dacă în momentul
perceperii lor nu au fost urmărite cu atenție, nu prezintă nici un fel de garanție de fidelitate.
- aprecierea timpului în care a decurs o acțiune tinde să fie denaturată.
În 1906 Clapared s-a orientat asupra problemei memoriei involuntare, problemei recunoașterii și
a capacității testimoniale.De ex: experimentul făcut cu studenții și cu fațada clădirii. Chiar dacă aceștia
veneau zilnic nu au știut să spună precis căte geamuri și uși are aceasta. Prin urmare putem percepe de
repetate ori același fenomen fără ca acesta să ne rămână întipărit în memorie.
Concluziile cercetărilor lui Clapared:
- în mărturie nu este important numai să reții ci să îți dai seama exact ce ai reținut;
- valoarea mărturiei nu este în raport cu numărul martorilor, căci adesea o infirmă minoritatea, care
poate avea dreptate.
În contemporaneitate psihologia judiciară a făcut mari progrese fiind disciplină de studiu obligatorie
pentru facultățile de Psihologie, Științe juridice, Academia de Poliție.
În Spania s-a impus Școala renumitului psiholog Myra y Lopez care abordează toată problematica
psihologiei judiciare.
În Franța-psihologul Marcaselle care militează pentru dosarul psihologic al persoanei alături de
dosarul cauzei.
În Italia- psihologul Fillipo Gramattica care pledează împotriva delincvenței prin măsuri terapeutice
și de resocializare.
În SUA psihologia judiciară joacă un rol important în sistemul activității judiciare începând cu H.
Munsterberg care în cartea sa ,,On the Witness Stand,, a identificat mulți factori psihologici care
influențează percepția. W. Healy a înființat în 1909 Institutul tânărului psihopat, clinică psihologică care
oferea tratamente și recomandări tinerilor aflați sub jurisdicția curții. În timpul primului război mondial
psihologii americai au fost soicitați pentru a înființa primul ,,program pentru tratarea comportamentelor
deviante,,
Alți psihologi renumiți cu realizări remarcabile în domeniul psihologiei judiciare: Bronner, Baylor,
Murphy, Alexander, Staub.
S-au mai făcut cercetări:
-asupra caracteristicilor infractorilor: Glueck 1933
-studii de caz ale infractorior: Karpman 1933
2
-psihologia infractorului: Linder și Selinger 1947
-stigmatul de psiholog judiciarist: Crosini, Miller 1945
În prezent la nivel național studii și cercetări remarcabile în domeniul psihologiei judiciare le au gr.dr.
Ion Anghelescu directorul Institutului de Criminalistică din România și prof univ. expert criminalist
Tudorel Butoi- vezi Tratate de psihologie judiciară-2011,2013.
Școala americană de psihologie judiciară se regăsește în tot ce înseamnă prevenire și ripostă la
criminalitate, începând cu selecția de personal al viitorilor polițiști, cu programe de prevenție și cu
metodologii de identificare a criminalilor în serie. De altfel, dezbaterile în procesele americane au
încărcătură psihologică relevat în duelul dintre apărare și acuzare, pentru aflarea adevărului.
1.2.Obiectul și obiectivele psihologiei judiciare în raport cu actul de justiţie

Domeniul psihologiei judiciare îl constituie:devianţa și delincvența, conduitele care se îndepărtează
de la normele morale sau legale dominante într-o cultură dată. (Bogdan & colab.1983)
,,Psihologia judiciară are ca obiect studierea nuanțată și aprofundată a ființei umane implicată în
drama judiciară, în scopul obținerii cunoștințelor și evidențierii legităților psihologice, apte să
fundamenteze interpretarea corectă a conduitelor umane ca finalitate judiciară sau criminogenă,, (Butoi
2011)
Psihologia judiciară studiază caracteristicile psihosociale ale participanţilor la acţiunea judiciară
(infractor, victimă, martor, anchetator, magistrat, avocat, parte civilă, educator etc.), modul în care aceste
caracteristici apar şi se manifestă în condiţiile concrete şi speciale ale interacţiunii lor în cele trei faze:
faza pre-infracţională, infracţională propriu-zisă şi post-infracţională.
Psihologia judiciară studiază și analizează comportamentele umane implicate în procesul judiciar,
adica omul aflat intr-o ipostaza speciala (Bus, 1997).
Obiectivele psihologiei judiciare sunt:
a) teoretice:
-organizarea şi îmbunătăţirea aparatul teoretico-conceptual şi asigurarea funcţionalității acestui
construct;
-elaborarea unor modele teoretico-explicative privind etiologia unor fenomene psihice întâlnite;
-validarea unor modele conceptuale teoretico-explicative, elaborate de psihologia generală şi
psihologia socială, în urma testării acestora pe terenul specific activităţii judiciare;
b) practic-aplicative:
-elaborarea unei metodologii specifice de cercetare-investigare a realităţii psihice din domeniul
judiciar;
-surprinderea şi evidenţierea prin intermediul cercetării concrete a legităţi şi regularităţi specifice
fenomenele psihice implicate;
-oferirea organelor judiciare a unor informaţii psihologice pertinente şi utile privitoare la cazul
cercetat pentru a stabili adevărul și a evita comiterea unor erori judiciare datorate unor cauze psihologice;
3
-de a elabora programe recuperative şi de a testa eficienţa acestor programe în cadrul instituţiilor
sociale specifice;(ex:Penitenciare, Centre de reeducare)
-de a contribui prin mijloace specifice la organizarea unor programe de acţiune socială preventivă;
(Delincvența juvenilă în școli)
-de a oferi asistenţă psihologică concretizată în expertizele de specialitate oferite atât organelor
judiciare pe parcursul procesului penal, cât şi infractorilor, atât pe perioada detenţiei, cât şi în perioada
post-detenţională.
Actul de justiţie are drept scop intenţia legiuitorului de a afla adevărul asupra faptelor care constituie
infracţiunea. Numai aşa poate fi garantat scopul procesului penal, ca orice persoană care a săvârşit o
infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nu a altor aspect subiective precum empatia față de
inculpat sau unele aspecte contextuale. Dar în actul de justiție trebuie să se țină cont şi de unele aspecte de
ordin psihologic precum: motivația, personalitatea făptuitorului fără de care actul de justiţie ar rămâne
un exerciţiu tehnicist, lipsit de credibilitate. De aici și necesitatea existenței psihologilor în domeniul
psihologiei judiciare.
Impactul psihologiei asupra demersului actului de dreptate este resimţit pe mai multe direcţii majore:
a) Psihologul îl ajută pe organul de cercetare penală în cunoașterea psihologică a individului (autor,
victimă, martor etc.), iar pe de altă parte, îl avertizează asupra propriilor limite psihologice (transferul,
contra-transferul, empatia) oferindu-i acele strategii tehnice şi mijloace cu ajutorul cărora aceste limite
pot fi depăşite.
b) În procesul analizei actului infracțional, psihologul trebuie să privească omul din dublă perspectiva: a
acţiunii rationale şi iraţionale, justiţia tinzând să îngrădească din ce în ce mai mult potenţialul de
iraţionalitate criminogenă.
d) Psihologia judiciară ajută magistratul în sensul că înțelegerea omului înseamnă și:
-a cunoaşte inegalitatea înzestrării native a indivizilor, că genetic oamenii nu sunt cu toţii la fel de
permeabili actului de educaţie (interiorizare şi conformare a normei juridice) – limite individuale;
-a cunoaşte inegalitatea şi neomogenitatea mediilor sociale de provenienţă, medii care au virtutea de a
exercita influenţe diferite, cu necesităţi psihologice şi motivaţii diferite pentru fiecare caz în parte;
- fiecare individ are o anumită rezistenţă faţă de tentaţii, în funcție de trebuințele sale psihologice și
mediul educațional;
În cazurile complexe, grave, magistratul poate să apeleze la serviciile cabinetelor de psihologie
judiciară şi a specialiştilor psihologi, din ce în ce mai prezenţi în criminalistica modernă, în vederea
valorificării unor rapoarte de expertiză sau constatări tehnico-ştiinţifice specifice psihologiei judiciare.
1.3. Obiectul psihologiei judiciare pe terenul dreptului

Prezenţa psihologiei judiciare pe terenul dreptului este necesară datorită:
-complexității și diversității comportamentelor umane, iar psihologia ajută în analiza acestuia prin
studierea tuturor factorilor care au determinat și influențat apariția acestor comportamente;
4
-necesității aflării adevărului prin identificarea comportamentului disimulat al persoanei (vezi studiul
micro-expresiilor faciale sau tehnica poligraf)
-identificarea motivaţiei psihologice a faptelor prin cunoașterea psihologică a persoanei ( vezi tulburările
de personalitate sau tulburările psihiatrice)
-identificării vinovăției dpdv psihologic adică a interacțiunii conștiinței cu voința (factorul cognitiv+
factorul motivațional)
-informarea și actualizarea cu noile tipuri de comportamente deviante (cyberbulling-ul, Balena Albastră,
Zâna de Foc, Selfismul, fenomenul Zoobmie, dependența de net, consumerismul) care pot explica unele
acte infracționale. De ex: 2018, Arad, cazul bunicii ucise de nepotul de 11 ani care era dependent de
jocuri agresive pe calculator și care aparent era un copil foarte liniștit.
-evidențierea caracteristicilor psihologice si psihosociale ale comportamentelor celor care participa la
actiunea judiciara: infractor, victima, anchetator, martor, aparator, magistrat;
- descoperirea mecanismelor psihologice si a legilor explicative ale comportamentului infractional;
-identificarea factorilor determinanti al comportamentului infractional;
-oferirea de informatii pertinente care sa contribuie la aflarea adevarului in cauzele judiciare si sa previna
sau sa inlature posibilele erori judiciare.
-conturarea psihologiei victimei, a marturiei mincinoase si a recidivarii activitatii infractionale;
-elaborarea unor programe de prevenire a fenomenului infractional;
-implementarea unor strategii pentru recuperare si reintegrare sociala a infractorilor;
-acordarea asistentei psihologice in forma expertizelor de specialitate, organelor judiciare pe parcursul
procesului penal si infractorilor atat pe perioada detentiei, cât și in perioada postdetentiala (Mitrofan &
colab., 2000).
În ce priveşte vinovăţia, noţiune indiscutabil psihologică, apare în cazul când fapta prezintă
pericol social şi este săvârşită cu intenţie sau din culpa (greşeală) cu ulterioare efecte sub aspect juridic,
după cum urmează:
1.- fapta este săvârşită cu intenţie în cazul când infractorul:
-prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte (intenţie directă);
-deşi nu urmăreşte rezultatul faptei sale totuşi acceptă posibilitatea producerii lui (intenţie indirectă);
2.- fapta se consideră a fi săvârşită din culpă în cazul în care:
– infractorul prevede rezultatul acţiunii sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce
(uşurinţa);
-nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă (neglijenţa);
3.- intenţia depăşită – formă mixtă: intenţia şi culpa reunite
– săvârşirea unei fapte cu intenţie şi producerea unui rezultat mai grav decât cel urmărit şi acceptat de
făptuitor prin săvârşirea faptei,
-rezultat ce i se impută acestuia sub forma culpei, deoarece nu l-a prevăzut, deşi trebuia şi putea să-l
prevadă.
5
Esenţială este împrejurarea că făptuitorul săvârşeşte o faptă urmărind un anumit rezultat, dar care
se amplifică devenind mai grav şi realizând conţinutul unei alte infracţiuni (ex.lovituri cauzatoare de
moarte), ori o variantă agravantă a infracţiunii iniţiale (ex. tâlhăria cu moartea victimei).
Vinovăţia, din punct de vedere psihologic, este o atitudine rezultantă a interacţiunii conştiinţei cu
voinţa (factorul cognitiv şi volitiv). Ex.voinţa pentru a exista – cere o atitudine conştientă în sensul că
făptuitorul îşi dă seama, de reprezentarea acţiunilor sau inacţiunilor sale, al rezultatului acestora (ca
urmare, socialmente periculoasă în raport cu valorile ocrotite de lege) şi săvârşite cu voinţă, aceste acţiuni
mobilizându-i energia fizică şi psihică în sensul realizării rezultatelor urmărite.
Vinovăţia nu se impune la săvârşirea unei fapte dacă făptuitorul nu a voit aceea faptă –
constrângere – ori nu a putut avea reprezentarea rezultatului din cauze neimputabile lui – lipsa
discernământului). Ex: beția involuntară sau ,,beția rece,,, consumul unor medicamente pt afecțiuni
medicale acute care pozitivează testul antidoping.
Nu în zadar în încheieri, rechizitorii, pledoarii(expunere orală făcută de un avocat în faţa unei
instanţe judecătoreşti pentru apărarea cauzei uneia dintre părţile implicate în proces), sentinţe etc., abundă
noţiuni prioritar psihologice: minor-minorat, responsabilitate-iresponsabilitate, agresivitate, afect,
duplicitate, simulare, minciună, atenţie, raţionament, memorie, temperament, convingere, deliberare,
mobil, scop, voinţă, conştiinţă etc., fără a mai vorbi despre faptul că în însăşi esenţa lor o serie de instituţii
procesual penale sunt intrinsece psihologicului: confruntarea, percheziţia, reconstituirea, experimentul
judiciar, interogatoriul (ancheta, audierea etc.), motiv pentru care se accentuează importanța psihologiei
pe terenul dreptului.
1.4. Conexiunile psihologiei judiciare cu:

a) psihologia generală- cu ajutorul căreia explică unele procese psihice ( ex: legile sensibilității, nivelul
iq-ului) unele procese și însușiri psihice (intenţie, motivația, voința, vinovăţie, stare emoțională) precum
și aspect ce țin de personalitate, temperament caracter, atitudini).
b) psihologia socială-legătura cu psihologia socială este atât de strânsă, încât unii autori consideră
psihologia judiciară ca fiind una din ramurile aplicative ale psihologiei sociale, care asigură explicaţia
psihosocială, bazată pe considerarea individului uman în contextul interacţiunilor sale cu grupurile de
apartenenţă, cu alte persoane, cu normele social-morale şi social-juridice, cu valoare reglatorie pentru
conduita sa, se dovedeşte a fi deosebit de utilă pentru organizarea demersurilor sale teoretice şi practice.
c) psihologia experimentală deoarece oferă, instrumentarul investigatoriu (metodele de cercetare în
psihologie: testarea, chestionarul, interviul) care ajută la abordarea diferitelor componente ale
personalităţii subiecţilor, în vederea evaluării conduitelor simulate şi a posibilelor dezechilibre
comportamentale ce se pot finaliza criminogen. Trebuie subliniat ajutorul oferit de psihologia
experimentală prin expresia ei psihofiziologică, la evaluarea funcţionalităţii analizatorilor atât de mult
discutaţi în faza senzorio-perceptivă a mărturiei, cât şi pentru biodetecţia comportamentului simulat.
6
d) dreptul penal, care contribuie la aprecierea elementelor de culpă, prevedere,conduită simulată,
responsabilitate, vinovăție sub învelişul normei juridice, ajută la o bună dozare a pedepselor şi o justă
încadrare a faptelor.
e) procedurile penale în sensul că psihologia judiciară se regăsește într-o serie întreagă de activităţi, cum
ar fi: confruntarea, percheziţia, prezentarea spre recunoaştere, ascultarea, care nu pot fi eficiente decât în
măsura în care organele de cercetare vor avea cunoştinţele psihologice necesare cunoaşterii corecte a
comportamentului uman.
f) cu criminalistica este biunivocă, regăsindu-se atât în aspectele teoretice, cât şi în cele practice. În acest
sens, cercetarea la faţa locului, reclamată de criminalistică, cere o gamă de elemente psihologice asupra
interpretării şi obiectivării în câmpul faptei a rezultatelor conduitei autorului. Numai cunoscând
psihologia judiciară, criminaliştii vor putea trage concluzii juste cu privire la intenţiile, motivaţiile şi
acţiunile autorilor şi victimelor acestora, anticipându-le unele conduite sau descoperindu-le
comportamentul de simulare, victimizare, eludare a identificării, fabricare de alibiuri etc.Toate acestea
informații psihologice oferă indicii de descoperire a autorilor infracțiunilor şi a probării vinovăţiei
acestora.
g) cu domeniul criminologiei, aceasta din urmă având sub lupă în mod expres conduita infractogenă din
punct de vedere al genezei şi trecerii de la potenţial la act criminogen ca fenomen socio-psihologic.
h) cu medicina legală, care analizează probele fizice puse la dispoziția acestora de către organul judiciar
și emite certificat medico-legal care constituie probă în dosarul de cercetare penală. Stabilește și
analizează în detaliu din punct de vedere medical organismul uman sau orice formă de probă ( ex: proba
de sânge, analize genetice, cadavrul, necropsia) sau stabilește discernământul persoanei împreună cu
medicul psihiatru. Ilustrează în mod nuanţat tendinţele, potenţialul acţional, coeficientul de agresivitate,
(ex: nr de lovituri de cuțit) în vederea circumstanţierii conduitelor autorului din punct de vedere
psihologic şi, ulterior, psihiatric, în legătură cu necesitatea juridică a stabilirii gradului de responsabilitate
penală. Exemple actuale rezolvate de către medicina legală: Cazul creatorul de modă- Răzvan Ciobanu-
accident rutier sau supradoză? Cazul Condre- Hexifarma- sinucidere, accident rutier sau dispariție?
Din perspectiva psihologiei judiciare, omul ca subiect de evaluat nu trebuie privit ca un ideal, ci
trebuie acceptat ca o ființă care, în mod obișnuit, acționeaza rațional, de multe ori automat și uneori
irațional. Trebuie avut in vedere ca între oameni există diferențe individuale care influențeaza, când
pozitiv, când negativ comportamentul lor. Înțelegerea omului din perspectivă judiciară presupune
recunoașterea inegalității dotarii native, precum și a faptului ca mediile sociale de conviețuire sunt extrem
de eterogene și exercita influente diferite, care vor conditiona configurații atitudinale cu implicatii
comportamentale diverse.
De asemenea, în efortul de ințelegere a ființei umane, psihologia judiciara obligă la recunoasterea
situației ca, prin înzestrarea sa nativă și prin valorificarea mai mult sau mai puțin a potențialului
educațional, fiecare individ are limite individuale de rezistență față de respectarea actelor morale sau
7
legale. A întelege omul normal înseamna a cunoaște ca atitudinile sale antisociale uneori sunt reversibile
iar unii infractori pot fi recuperati prin educație.
II. DEVIANŢĂ-DELINCVENŢĂ-COMPORTAMENT INFRACȚIONAL
2.1.Explicitarea termenilor: deviant, delincvent,comportament infracțional
Noţiunea de comportament infracţional este utilizată sub mai multe forme: comportament
deviant, delincvent sau aberant (Banciu, Rădulescu& Voicu, 1985). În realitate, comportamentul deviant
include abaterile de la normele sociale în general, cel delincvent (infracţional) se referă la abaterile şi
încălcările normelor juridice penale, în timp ce comportamentul aberant include aspectele medico-legale,
psihiatrice sau psihopatologice.
Termenul de devianţă a fost utilizat pentru prima dată în anul 1938 de către sociologii americani
T. Sellin ca „ansamblul comportamentelor îndreptate împotriva normelor de conduită sau a ordinii
instituţionale” şi de către R. Merton care considera devianţa drept „o reacţie normală a oamenilor
normali în condiţii anormale” 1Astăzi, definiţia devianţei se realizează diferit în funcţie de criteriul
utilizat. Cele mai frecvente criterii sunt criteriul normativ şi cel statistic:
a) după criteriul normativ, devianţa reprezintă o conduită care încalcă normele scrise sau
nescrise ale societăţii, sau ale unui grup social particular. Nota caracteristică pentru actul deviant este
încălcarea normei şi drept consecinţă, dezaprobarea socială. Când actul nu mai este dezaprobat, el
încetează a mai fi deviant. Prin urmare, ceea ce numim deviant, depinde de contextul normativ care
reglementează comportamentele considerate ca fiind normale;( ex : triburile canibale, homosexualitatea,
incestul)
b) dupa criteriul statistic devianța este o abatere semnificativă de la media comportamentelor
membrilor grupului sau ai societății. Media sugerează „omul mediu”, pt că „tipul normal se confunda cu
tipul mediu.” (Durkheim)
Indiferent care dintre criterii ar fi utilizat, reprezentând un tip de comportament care se opune
celui mediu, normal, convenţional sau conformist, prin încălcarea unor norme scrise sau nescrise ale
societăţii, termenul devianţă este utilizat în două accepţiuni distincte:
1.în raport cu normele sociale şi culturale (definiţia socială)
2.în raport cu codurile legale formale (definiţia legală sau juridică).
În întemeierea societăţii moderne, pentru desfăşurarea civilizată a vieţii de grup, a fost necesară
implementarea unor multitudini de reguli, norme şi legi, destinate cetăţenilor pentru a fi respectate.
Această conformare a cetăţenilor se datorează procesului de socializare şi controlului social la care sunt
supuşi în permanenţă.
8
Devianţa desemnează, într-un sens foarte larg, abaterea sau încălcarea normelor şi regulilor
sociale. Această noţiune de “devianţă” o întâlnim atât în sociologie şi psihologie socială, cât şi în
criminologie.
Limitele dintre normalitate şi devianţă socială sunt imprecise, conjuncturale şi depind de multe
ori de privirea celui ce etichetează o conduită. Între devianţa socială şi cea penală, delincventă, limitele
sunt mai riguros conturate, fără a fi însă absolute dacă avem în vedere dinamica sistemului legislativ.
Raporturile dintre termenii discutaţi, din punctul de vedere al extensiunii lor arată astfel:
A= devianţă socială (sens larg)

Figura 1. Forme ale devianțelor B= devianţă penală = delincvenţă
C= devianţă penală adolescentină

= delincvenţă juvenilă
2.2.Etiologia comportamentului deviant

Literatura de specialitate ofera numeroase criterii, teorii, conceptii, orientari, puncte de vedere etc.
cu privire la etiologia comportamentului deviant. Un prim punct de vedere sustine ca etiologia deviantei
rezida în structura biologica sau in personalitatea individului. De exemplu:
-orientarea biologica atribuie factorilor bio-genetici o importanta hotaratoare in geneza deviantei;
-orientarea psihologica sustine ca actele deviante sunt savarsite cu precadere de personalitati cu deficiente
sau tulburari psihice;
- orientarea psihosociologica apreciaza ca individul nu se naste deviant, ci este socializat in acest rol sub
influenta imitatiei si a unor modele culturale, inca din perioada copilariei;
Un al doilea punct de vedere considera devianța ca fenomen de inadaptare sau nonintegrare
socială, generat de conflictele intre idealul individului, sistemul sau de valori si posibilitatile oferite de
catre societate, conflicte acompaniate de scaderea controlului social sau de incapacitatea sistemului social
de a concilia aceste conflicte.
Este foarte important de reţinut faptul că devianţa nu este o proprietate simplă, prezentă sau
absentă în anumite comportamente, ci este produsul unui proces complex care implică de multe ori şi
reacţia societăţii faţă de respectivele conduite.
9
Ion Pitulescu (2000) defineşte devianţa ca fiind “un comportament uman individual sau colectiv
care încalcă una sau mai multe norme scrise sau nescrise impuse printr-un sistem de reacţii sociale
(sancţiuni) care ocrotesc valorile generale acceptate de un grup social relativ stabil şi de durată.”
Ca formă de deviere de la cerinţele normative, comportamentul deviant implică adoptarea fie a
unui model anti-normativ, fie a unui model non-normativ. În ambele cazuri, individul se comportă diferit
în conformitate cu aşteptările celorlalți.
Devianţa implică, aşadar, orice conduită umană ori acţiune socială care este complet diferită faţă
de toate conduitele şi acţiunile tuturor celorlalţi membri ai unui grup social (Rădulescu, S.M., 1998)
Amestecul de norme şi valori asociat cu neputinţa indivizilor de a se integra în societate determină
conduite de devianţă la indivizii care nu au acces la mijloacele legitime de a soluţiona situaţiile lor, şi
atunci apelează la modalităţi ilegitime cu mult mai eficiente, şi în acest fel se ajunge la delincvnență. ( ex:
copiii proveniți din familii de infractori care nu au nicio sursă de venit)
Devianţele comportamentale sunt caracterizate printr-un deficit de relaţie şi acţiune în
conformitate cu normele morale, afectând personalitatea individului. Aceste devieri sunt întâlnite încă din
copilărie (de ex: cerșitul), marcând o prezenţă deosebită în perioada adolescenţei (ex: furtul)
Devianțele reprezintă o serie de fapte ilicite care au sau nu un caracter penal (fuga de la domiciliu,
absenţa repetată şi îndelungata de la şcoală, abandonul şcolar nemotivat de cauze obiective, precum şi
anumite fapte imorale care nu constituie infracţiuni: scuipatul, înjuratul, iar în concepţia lui Vasile Preda
(1998) aceasta reprezintă o tulburare a structurii raporturilor sociale ale individului, datorate insuficienţei
maturizării sociale.
Maturizarea socială are ca element definitoriu capacitatea individului de a menţine un echilibru
dinamic între interesele sale şi interesele societăţii, între nevoile şi aspiraţiile sale şi nevoile şi proiectele
societăţii.
De aceea, deviantul este un individ cu o insuficientă maturizare socială şi cu dificultăţi de
integrare socială care intră în conflict cu cerinţele unui anumit sistem valorico-normativ și devine
delicvent în momentul încălcării normelor juridice.
În sens larg, devianţele sociale sunt acele forme de comportament care violează normele sociale,
în general, indiferent dacă ele sunt condamnate sau nu de către legea juridică. În sens restrâns, devianţele
sociale desemnează conduitele care se abat de la medie, fără a încălca normele juridice. În acest sens,
devianţa ţine de interpretare. Privită istoric sub acest înţeles restrâns, devianţa socială este ca şi
frumuseţea: există numai în ochii celui ce o priveşte.
2.3.Fenomenul delincvențional
Acţiunile care sunt prohibite prin coduri legale formale şi în cazul cărora există pedepse pentru cei
care le comit sunt considerate deviante din punct de vedere legal, constituind clasa delinctelor. Autorul
unui delinct este un delincvent. Prin urmare, deviant ancorată legal reprezintă delincvenţa.
10
Toate contextele sociale de generare a delincvenţei sunt esenţiale în cunoaşterea unora dintre
cauzele ce o determină. Chiar dacă delincvenţa apare ca un fenomen juridic, reglementat prin normele
dreptului penal, ea este considerată un fenomen social având consecinţe negative şi distructive pentru
securitatea indivizilor şi grupurilor.
Câmpul semantic al conceptului efectiv de delincveţă în literatura de specialitate se suprapune cu
cel de criminalitate.
Delincvenţa reprezintă aşadar un caz particular al devianţei. Se consideră astfel că un
comportament de tip delincvent prezintă următoarele tipuri de caracteristici: (Banciu, D.,
Radulescu, S.M., 2002)
 are o serie de consecinţe negative prin faptul că prejudiciază interesele întregii societăţi;
 face obiectul unor interdicţii sau constrângeri formulate de legea penală;
 prezintă o intenţie deliberată, urmărind un scop distructiv;
 cuprinde fuzionarea intenţiei cu acţiunea culpabilă;
 fapta este probată juridic şi sancţionată ca atare.
Putem defini delincvenţa ca fiind un ansamblu de acte şi fapte care încalcă regulile juridice
penale, impun adoptarea unor sancţiuni negative organizate din partea agenţilor specializaţi ai controlului
social (poliţie, justiţie, instituţii de recluziune etc.).
Trăsăturile specifice delincvenţei constau în:
a) violarea legilor şi prescripţiilor juridice care interzic comiterea unor anumite acţiuni;
b) manifestarea unui comportament contrar regulilor morale şi de convieţuire socială;
c) desfăşurarea unei acţiuni antisociale care periclitează siguranţa instituţiilor şi grupurilor sociale,
producând un sentiment de teamă şi insecuritate în rândul indivizilor.
Chiar dacă aparent delinctul, se înfăţişează ca un fenomen juridic reglementat prin normele
dreptului penal, el este primordial un fenomen social care se produce în societate, având consecinţe
negative şi distructive pentru securitatea indivizilor şi grupurilor.
Aşadar, delincvenţa include acele violări şi încălcări ale normelor penale şi de convieţuire socială
care protejează ordinea publică, drepturile şi libertăţile individuale, viaţa, sănătatea şi integritatea
persoanei în societate. Un comportament delincvent comportă după opinia lui E.H. Sutherland,
următoarele caracteristici:
a) are o serie de consecinţe negative, prin faptul că prejudiciază interesele întregii societăţi;
b) face obiectul unor interdicţii sau constrângeri formulate de legea penală;
c) prezintă o intenţie antisocială deliberată, urmărind un scop distrunctiv;
d) fapta este probază juridic şi sancţionată ca atare.
În funcţie de aceste caracteristici, delincvenţa este un fenomen deosebit de complex, incluzând o
serie de aspecte şi dimensiuni de natură statistică, juridică, sociologică, psihologică, prospectivă,
economică şi culturală.
11
1. dimensiunea statistică, evidenţiază starea şi dinamica delincvenţei în timp şi spaţiu, prin evaluarea şi
măsurarea în procente a diferitelor delincte şi crime şi corelarea acestora cu o serie de variabile şi
indicatori cu caracter social, ecologic, cultural, geografic etc.;
2. dimensiunea juridică, evidenţiază tipul normelor juridice violate prin acte şi fapte antisociale,
periculozitate socială a acestora, gravitatea prejudiciilor produse, intensitatea şi felul sancţiunilor
adoptate, modalităţile de resocializare a persoanelor delincvente;
3. dimensiunea sociologică, centrată de identificarea, explicarea şi prevenirea socială a delinctelor şi
crimelor în raport cu multiple aspecte de inadaptare, dezorganizare şi devianţă existente în societate şi cu
formele de reacţie socială faţă de diferitele delincte;
4. dimensiunea psihologică, evidenţiază structura personalităţii individului delincvent şi individului
normal, motivaţia şi mobilurile comiterii delinctului, atitudinea delincventului faţă de fapta comisă
(răspunderea discernământul etc.);
5. dimensiunea economică sau „costul“ crimei, evidenţiază consecinţele directe şi indirecte ale diferitelor
delincte din punct de vedere material şi moral (costuri financiare acordate victimelor, martorilor, reparaţia
bunurilor etc.);
6. dimensiunea prospectivă, evidenţiază tendinţele de evoluţie în viitor a delincvenţei, precum şi
înclinaţia spre delincvenţă a unor indivizi şi grupuri.
7. dimensiunea culturală – se referă la relativitatea criteriilor normative şi culturale cu care este investită
delincvenţa în diverse societăţi şi culturi. Există diferenţe sensibile din punct de vedere cultural,în
definirea anumitor acte ca periculoase şi în evaluarea intensităţii şi gravităţii acestora. Gradul de
periculozitate al unui comportament antisocial depinde, în mare măsură, de caracterul coercitiv sau,
dimpotrivă, permisiv al normelor sociale.( vezi permisivitatea Statului Francez față de imigranți versul
Statul austriac) . Marea diversitate şi variabilitate a culturilor implică deci, comportamente eterogene din
punct de vedere al semnificaţiei lor sociale, moralitatea, imoralitatea, binele sau răul fiind într-o strânsă
legătură cu normele şi valorile grupului respectiv.
Majoritatea studiilor şi cercetărilor efectuate în diverse ţări au demonstrat că aceeaşi structură
socială şi culturală poate naşte atât comportamente normale, cât şi conduite deviante şi delincvente în
rândul indiviizlor acceptând ideea că apariţia manifestărilor antisociale nu poate fi înţeleasă şi explicată
în funcţie de un singur factor, ci în funcţie de un complex de factori aflaţi în interacţiune reciprocă.
Factorii psihologici şi cei sociali sunt consideraţi la fel de importanţi, iar reducerea fenomenului
de delincvenţa la o singură perspectiva de abordare sărăceşte şi unilateralizeaza analiza etiologica.
Din această cauză, în evaluarea diferitelor manifestări delictuale ale indivizilor trebuie ţinut cont
de factorul "agresivitate" sau de cel de "frustrare", de instabilitate afectivă şi comportamentală, precum şi
de egocentrismul şi impulsivitatea ce caracterizează individul în sine, factori care influenţează, în mare
măsură socializarea şi integrarea în societate a adulţilor. Astfel, delincvenţa este rezultatul unui număr
mare şi variat de factori.
12
Cercetările moderne consacrate psihologiei actului infracţional sunt în mod constant
pluridisciplinare. O analiză strict psihologică a actului infracţional constă în analiza modului în care
personalitatea infractorului (inteligenţa, afectivitatea, motivaţia şi voinţa) se manifestă în pregătirea,
săvârşirea şi în atitudinea postinfracţională.
Înţelegerea modului în care cum diverse categorii de deţinuţi adulţi îşi motivează infracţiunile,
este deosebit de importantă pentru înţelegerea factorilor premergători şi a mecanismelor de justificare
utilizate de aceştia.
Conform studiului realizat de către Institutul Naţional de Criminologie (care a urmărit să
identifice tipologia motivaţiilor la delincvenţii români, corespondenţa acestora cu situaţia lor socială,
mutaţiile apărute în timp, atitudinea lor faţă de pedepsele primite, modul cum concep reintegrarea lor
socială după liberarea din penitenciar), motivele infracţionale mai frecvent invocate de deţinuţi sunt
„lipsurile materiale”, „căutarea unui trai uşor” şi „provocarea victimei”; în rechizitoriu se consemnează ca
principale motivaţii „câştigul facil” şi „consumul de alcool”; personalul din penitenciare menţionează
„aspiraţii exagerate”, „tulburări de personalitate”, „devalorizarea muncii”, „apartenenţa la un grup
infracţional” (Dr. Gh. Florian, 2007).
Tot acelaşi studiu prezintă ideea conform căreia cunoaşterea motivaţiei infracţionale permite
înţelegerea infracţională din punctul de vedere al celor în cauză : modul cum au perceput lumea în care
trăiesc, importanţa dată nevoilor personale şi ale familiilor lor, conştiinţa faptului că există sau nu
mijloace legale de a le atinge, modul cum au evaluat reacţia comunităţii faţă de o infracţiune sau alta,
teama sau nu de etichetare, atribuirea vinei pentru crima comisă sau pentru devenirea lor infracţională,
sentimentul că pedeapsa primită e echivalentă cu fapta etc. Toate acestea favorizează o cunoaştere de
profunzime a lumii delincvenţilor şi a contextelor de viaţă în care s-au format (Dr. Gh. Florian, 2007).
Factorii psihologici nu acţionează direct, nemijlocit şi univoc asupra individului, ci prin filtrul
particularităţilor sale individuale, particularităţi ale căror rădăcini se află în mică măsură în elementele
înnăscute ale personalităţii şi în cea mai mare măsură în antecedentele sale, în istoria personală.
Toate acestea îi determină un anumit tip de comportament disfuncţional, un anumit mod de a
acţiona şi reacţiona în spaţiul psihologic, în modul de a rezolva situaţiile conflictuale care apar mereu în
acest spaţiu.
Prin fenomenul infracţional se aduce o atingere gravă intereselor umane de maximă generalitate şi
importanţă, se pun în pericol valorile fundamentale afectându-i astfel buna sa funcţionalitate.
Orice societate apreciază comportamentul membrilor săi din punctul de vedere al conformării
acestora la normele morale şi la cele juridice. Nerespectarea acestor norme atrage după sine măsuri
coercitive sau punitive.
Din cauza acestui fapt, fenomenul infracţional capătă caracteristicile unei probleme sociale de o
importanţă majoră pentru întreaga societate, ale cărui consecinţe şi moduri de soluţionare se resimt la
toate nivelurile ei.
13
Ideile avansate de J. Pinatel duc în mod firesc la concluzia că „în circumstanţe excepţionale, orice
om poate deveni delincvent”. Dacă aşa stau lucrurile, se pune întrebarea unde vede Pinatel diferenţa între
delincvent şi nedelincvent? Răspunsul:diferenţa dintre nedelincvenţi şi delicvenţi trebuie căutată în
„pragul delincvenţial“, în sensul că unii dintre nedelincvenţi au nevoie de evenimente, de presiuni grave
pentru a le provoca o reacţie delincvenţială, alţii trec la act dintr-o incitaţie exterioară foarte uşoară.
Spre deosebire de aceştia, delincventul format – în opoziţie cu nedelincventul – nu aşteaptă ivirea unei
ocazii propice, unei incitaţii exterioare, ci provoacă el însuşi ocaziile în care apoi operează.
Durkheim afirmă despre infracţiune și este valabil pentru întreaga clasă a devianţei: nu o
condamnăm pentru că este o infracţiune, ci este infracţiune pentru că o condamnăm.
2.4. Tipul delinctelor, devianțelor

Pe lângă delinctele grave, universal reprimate, cum sunt incestul, răpirea, violul, omorul sau
furtul, delinctele minore diferă de la societate la societate, în raport cu dinamica legislativă. Ceea ce este
considerat devianţă în sensul legal variază istoric şi geografic. Când delinctul vizează minorii, vorbim de
delincvenţa juvenilă în clasa căreia intră pe lângă acte ce care definesc delincte în general şi altele care
sunt specific legate de vârstă.
În baza acestor observaţii preliminare, putem realiza o tipologie a devianţei:
1.dupa natura devianţei :
 pozitivă (inovativă),
 negativă (infracţiune);
 neutră (excentricităţi).
2.dupa forma de manifestare :
 deschisă (transparentă)/ascunsă (corupţia).
3. dupa tipul normei încalcate:
 penală;
 sexuală;
 politica;
 religioasă;
 familială;
 autoagresivă.
4.dupa actor:
 individuală / grupală.
5. dupa gravitatea actului deviant:
sanctionată doar social (ţinută murdară)
relativ tolerata sau contravenientă(traversarea prin locuri nepermise)
gravă, sancţionată penal (omuciderea)
6.după criteriul medical:
14
 normală / patologică (boală psihică).
7.după vârstă:
 adultă / juvenilă.
Termenul de delincvenţă juvenilă (în sens larg) desemnează conduite inadecvate ale tinerilor care
n-au împlinit vârsta majoratului, fiind aplicat celor care transgresează legea (delincvenţa în sens legal,
restrâns), ca şi celor abandonaţi fiind de părinţi şi educatori se integrează în anturaje potenţial delincvente
având un comportamentul de evaziune, celor care au fugit de la domiciliu sau din mediul şcolar,
vagabondând, celor care au tulburări de comportament (delincvenţă în sens social, larg). punctul de
vedere legal reduce delincvenţa la raportul cu norma penală şi urmările vătămătoare ale acţiunilor care
sunt sancţionate juridic.
Utilizând ca singur criteriu, forma de manifestare sau regimul normalităţii transgresate, M.Cusson
alcătuieşte o listă cu următoarele categorii ale devianţei 2dintre care unele sunt delicvențe
 infractiuni si delincte (omor, furt, viol, delincventa juvenila, infractiuni ale gulerelor albe);
 deviantele religioase
 sinuciderea
 boli mentale
 toxicomania
 extremism politic
 transgresiunile sexuale
 handicapuri fizice
S-a incercat o diferentiere a tipurilor de comportament, delimitate prin raportarea la nivelul
minimal de norme legale si maximal moral. Prefigurarea pe abscisa a treptelor descendente de la legal la
ilegal si pe ordonata a ceea ce reprezinta moral-imoral, rezulta urmatoarele tipuri de comportament:
Fig 2 Comportament conformist vs deviant
15
Figura 3 Tipuri de comportament (dupa Petcu, 1997)

Din analiza fig. 2 și 3 desprindem :
I. primul cadran cuprinde formele de comportament situate in conflict cu legea, devianta legala,
dar care se incadreaza in normele morale existente;
II. in al doilea cadran se grupeaza comportamentele conformiste care corespund prescriptiilor
legale si morale;
III. in cadranul al treilea se amplaseaza formele de comportament deviant moral, care sunt in
conflict cu normele morale, dar nu intra in incidenta deviantei legale. Aceasta grupa suscita in mod
deosebit atentia psihologilor, deoarece din randul lor se recruteaza predelincventii;
IV. in cadranul patru putem categorisi formele de comportament aberant care se îndeparteaza atat
de la normele legale, cat si de la cele morale;
Daca prima zona intra cu prioritate sub incidenta activitatii judiciare, a patra grupeaza categoria
persoanelor cu probleme psihice.
Aceasta categorisire are un caracter orientativ, paleta de manifestari comportamentale este mult
mai diversificata.
Pentru psihologia judiciară, esențială este devianța in sine, adica comportamentul care se abate de
la normele generale.
Comportamentul conformist se încadreaza in normele si reglementarile sociale, își asimileaza
cultura grupului din care face parte si își indeplineste rolurile atribuite. În schimb, comportamentul
deviant ca abatere, reprezinta deviațiile cu semnificație negativă, antivalorica, de tipul a ceea ce este
denumit în termeni generici comportament antisocial, criminalitate sau infracționalitate.
Devierile de comportament ale elevilor au fost clasificate în funcţie de mai mulţi factori. D. Ozunu
a alcătuit următoarea clasificare:
a. Devieri de comportament care ţin de constituţia psihopatoidă – de ex copii care aparţin tipurilor
de perverşi, schizoizi, cicloizi, epileptoizi sau a combinaţiilor acestor tipuri. Manifestările lor au cauză
organică şi sunt greu de tratat. Se recunosc după: lipsă de afectivitate sau hiperactivitate, autism,
16
amoralitate sau labilitate morală accentuată, minciună, atitudini obscene, tendinţe de a se constitui în
bande etc.
b. Devieri de comportament ce ţin de modificările structurii neuropsihice - Acestea sunt datorate
unor traumatisme cranio-cerebrale, unor boli infecţioase etc. Se manifestă prin: nelinişte motorie,
labilitate psihică, negativism, isterie, refuz al sarcinilor de lucru, tendinţe de chiul, vagabondaj, minciună
ş.a. Sunt rare şi parţial educabile.
c. Devieri de comportament datorate schimbărilor negative din mediul fizic şi social - Din cauza
carenţelor mediului familial, a influenţelor negative ale prietenilor etc.
d. Devieri de comportament ce ţin de schimbările patologice produse şi în cazul individului, şi al
mediului - Sunt greu recuperabile.
În funcţie de sfera psihicului predominant afectată, devierile de comportament se pot localiza
astfel:
a)în sfera relaţională - Copiii care refuză comunicarea, fiind egoişti, capricioşi, respinşi de
colectiv. Aceşti copii fie sunt prea răsfăţaţi în familie, fie sunt neglijaţi afectiv în familie. Ei afişează o
atitudine pesimistă sau criticistă.
b) în sfera afectivităţii - Copiii irascibili sau total pasivi. De obicei, ei au suferit traume psihice.
c) în sfera dezvoltării intelectuale - Copiii ostili învăţăturii, fără curiozitate pentru nou, cu retard
intelectual şi cu ritm lent de evoluţie. Ei au dese conflicte cu părinţii, din aceste cauze, dar şi cu profesorii
şi colegii; obişnuiesc să chiulească, să mintă, să fure, să consume alcool şi droguri.
d) în sfera voliţională - Copilul încăpăţânat, capricios, indisciplinat, dezordonat etc. Sunt urmări
ale tutelării excesive sau ale nesupravegherii copilului.
Tulburările de comportament pot fi uşoare (de gradul I), mijlocii (de gradul II) sau grave (de
gradul III). Profesorii se confruntă, de obicei, cu tulburări de conduită uşoare, care nu intră sub incidenţa
juridicului, dar în ultimul timp s-au răspândit şi abaterile severe de conduită, care se vindecă mult mai
greu, ca: furtul repetat, vagabondajul, actele de tâlhărie, consumul sistematic de alcool, de droguri,
prostituţia ş.a.
3.DELINCVENȚA JUVENILĂ
3.1. Responsabilitatea și răspunderea penală

Responsabilitatea exprimă actul de angajare a individului în procesul interacţiunii sociale, prin
asumarea consecinţelor faptelor sale.
Răspunderea este obligaţia exterioară sau sancţiunea impusă.
Responsabilitatea unei conduite presupune un aspect intelectiv şi unul volitiv.
Aspectul intelectiv presupune capacitatea individului de a înţelege pericolul faptei comise şi
urmările ei, iar aspectul volitiv exprimă capacitatea individului de a voi comiterea faptelor în vederea unor
scopuri.
17
În absenţa acestor două elemente ne aflăm în prezenţa iresponsabilităţii penale, care poate fi
stabilită în urma expertizei medico-psihiatrice care trebuie să stabilească discernământul.
În teoria şi practica penală caracterul infracţional al unei fapte (CP art 17 al.1) include în mod
cumulativ trei componente:
1. Incriminarea  fapta să fie prevăzută de legea penală;
2. Vinovăţia  fapta să fie comisă cu vinovăţie;
3. Pericolul social  fapta să prezinte pericol social.
Lipsa oricăreia conduce pe cale de consecinţă la excluderea caracterului penal al faptei. Prin
degrevare de la acest principiu există situaţii care pot conduce la înlăturarea caracterului penal al faptei
(excluzând implicit infracţiunea şi răspunderea penală): legitima apărare, starea de necesitate,
constrângerea fizică şi morală, cazul fortuit, beţia completă involuntară, eroarea de fapt, iresponsabilitatea
şi minoritatea făptuitorului. (art. 44-45 Cod penal).
Ultimele două sunt legate de noţiunea de discernământ, prezenţa sau absenţa acestuia putând duce
la exonerarea sau sancţiunea penală.
3.2 Stabilirea stării de responsabilitate /discernământului

se face pe baza expertizei medico-psihiatrice într-un institut de specialitate la cererea judecătorului
care nu este obligat să accepte concluziile expertizei..
Vârsta şi existenţa discernământului sunt criterii de răspundere penală. Codul penal (art.99)
stabileşte trei categorii de minori3:
 Sub 14 ani care nu răspund pentru faptele antisociale comise întrucât în favoarea lor există o prezumţie
absolută de lipsă de discernământ;
Minori care au împlinit 14 ani dar nu depăşesc 16 ani, care au răspundere penală numai dacă se
dovedeşte că au săvârşit fapta cu discernământ;
Minori care au împlinit 16 ani şi răspund penal.
De remarcat faptul că maturitatea este interpretată diferit din punct de vedere sexual, juridic,
social şi politic,astfel :
-femeia se poate căsători la 16 ani, cu dispensă la 15 ani, bărbatul după 18 ani;
-minorul sub 10 ani poate fi ascultat separat privind opţiunea de a rămâne cu unul dintre părinţi; -
peste 14 ani poate alege locuinţa în funcţie de interesele sale;
-are drept la muncă de la 16 ani,
-peste 18 ani se bucură de toate drepturile civile.
3.3.Sancţiunile adoptate împotriva minorilor:

Internarea în vederea resocializării într-o şcoală de reeducare pentru minorii sub 14 ani sau
internarea într-un institut medical-educativ de specialitate dacă au nevoie de tratament de durată;
18
Internarea în şcoli speciale de muncă şi reeducare cu regim sever de semidetenţie adoptat pentru
minorii cu răspundere penală care au comis delincte grave şi repetate;
Încredinţarea minorilor spre reeducare unui colectiv de muncă sau învăţătură pentru minorii cu
răspundere penală pentru delincte cu pericol social scăzut şi care erau la data comiterii faptei încadraţi în
muncă sau erau elevi.
Legislaţiile penale urmăresc protecţia şi apărarea indivizilor şi a instituţiilor împotriva
criminalităţii, măsuri de prevenţie, controlul şi neutralizarea infractorilor, pedepsirea şi resocializarea lor.
Toate acestea presupun cunoaşterea fenomenului, iar pentru cunoaşterea lui, cercetarea sociologică şi
psihologică este decisivă.
3.4 Profilul psihologic al minorului delincvent

Analizele cantitative ale fenomenului delincvent iau în calcul numeroase variabile, de la vârstă,
sex, rezidenţă, tipul infracţiunii, categoria socio-profesional, originea etnică, instrucţie şcolară, status
social, familie, profil psihologic, ş.a.
Acumularea datelor statistice permit, după John Braithwaite (1989), să spunem că delincvenţă este
comisă în cea mai mare parte a cazurilor de către:
• individ de sex masculin
• între 15-25 de ani
• celibatar
• cu reşedinţa într-un oraş mare
• care a cunoscut o mare mobilitate rezidenţială
• are rezultate şcolare mediocre
• este în relaţii bune cu delincvenţii
Aceşti indivizi ar mai puţin angajaţi în delincvenţă dacă:
• ar fi puternic ataşaţi de activităţi şcolare
• ar avea aspiraţii profesionale înalte
• ar fi foarte legaţi de părinţii
• ar crede în respectarea legii.
Portretul-tip al delincventului:
„Este un băiat crescut de o mamă singură destul de ocupată, care l-a răsfăţat, a cedat capriciilor
sale, dar nu i-a dezvoltat suficient dragostea de muncă. Învaţă într-o şcoală profesională în care profesori
fără prea multă experienţă îi facilitează mai mult eşecul şcolar. La mijlocul ciclului şcolar, el abia ştie să
scrie şi să citească. Este orientat atunci spre un program minimal, în care îşi pierde timpul. Capătă
obişnuinţa de a lenevi, se iniţiază în furt şi începe să fumeze marijuana. Abandonează şcoala şi îşi caută
un loc de muncă. Având ambiţii nerealiste, dispreţuieşte muncile de jos care îi sunt oferite. Mai mulţi ani
supravieţuieşte de pe o zi pe alta, subzistând datorită ajutorului mamei, ajutoarelor sociale şi puţinilor
bani obţinuţi ocazional. Prin furt ajunge să trăiască destul de precar şi să-şi procure uneori droguri.”
19
Rezumând cauzele delincvenţei ar fi: lipsa educaţiei primare, eşecul pedagogic, mediul
dezorganizat, laxismul justiţiei, nepăsarea poliţiei, neatenţia proprietarilor, plăcerea primejdiei etc.
Astfel, putem constata că personalitatea care prezinta tulburari de comportament poate fi definită
ca o sinteza a componentelor personale, a modului de a reacţiona şi a interferenţelor cu mediul în care s-a
format, integrate într-un sistem de valori, care determină un comportament antisocial.(Buciuceanu, M.,
2007)
Din punct de vedere psiho-social, putem caracteriza tânărul cu tulburari de comportament ca fiind
un nonconformist ce ignoră normele socio-morale, rezolvându-şi problemele pe căi neacceptabile într-o
societate civilizată. El nu reuşeşte să-şi ajusteze conduita şi din această cauză nu este acceptat în societate.
La majoritatea delincvenţilor, spre exemplu se manifestă un caracter disonant al maturizării sociale şi al
dezvoltării personalităţii.
Factorii şi cauzele tulburarilor în structura personalităţii sunt mai puţin generali, întotdeauna
concreţi şi legaţi de condiţiile şi evenimentele existenţiale, de procesul educaţional, de modul specific în
care individul interacţionează cu colectivitatea.
Portretul psihic, comportamental al tânărului cu tulburări de comportament are la bază trăsături ca:
respingerea valorilor morale, nonconformism, inactivitate, absenţa orizontului temporal existenţial şi
resentimente împotriva societăţii. Toate aceste trăsături sunt generate de comportamente indezirabile şi
antisociale.
Personalitatea tânarului cu tulburari de comportament se deosebeşte de personalitatea individului
conformist faţă de legile şi normele socio-juridice prin pericolul social pe care îl prezintă. Însă, nu
periculozitatea socială a personalităţii determină comportamentul anomic; această trăsătură se poate
realiza sau nu în activitatea sa, ceea ce depinde atât de personalitate, cât şi de circumstanţele externe,
capabile să împiedice un astfel de comportament.
Instabilitatea emotiv-acţională este specifică conturării profilului personalităţii deviante. Această
caracteristică nu este ataşată exclusivist delincvenţilor, deoarece şi în rândul comportamentului
conformist pot apărea cazuri de instabilitate emotivă, dar la conformişti comportamentul social pozitiv şi
reacţiile emotiv-active sunt preponderente, relativ stabile, având o dublă determinare, din ambianţa şi din
sistemul de valori etice şi sociale.
La aceştia, stabilitatea se manifestă la nivelul duratei reacţiilor reglate la nivel conştient, voluntar,
precum şi prin lipsa oscilaţiilor excesive şi în constanta reacţiilor.
Adolescentul cu tulburări de comportament apare, aşadar, ca un individ cu o insuficienţă
maturizare socială, cu deficienţe de integrare socială, care intră în conflict cu cerinţele sistemului social în
care trăieşte. Pe această bază se încearcă să fie puse în evidenţă atât personalitatea delincventului, cât şi
mecanismele interne care declanşează trecerea la actul infracţional ca atare.
Este foarte clar că orice delincvent este un inadaptat din punct de vedere social. Inadaptaţii sunt
elemente a căror educaţie s-a realizat în condiţii neprielnice şi în mod nesatisfăcător.
20
Frustrarea este o trăsătură des întâlnită în personalitatea tânărului delincvent. Este vorba despre un
dezechilibru afectiv ce apare la nivelul personalităţii în mod tranzitoriu sau relativ stabil, ca urmare a
obstrucţionării satisfacerii unei trebuinţe. Frustrarea este, de fapt, experienţa afectivă a eşecului, trăirea
mai mult sau mai puţin dramatică a nereuşitei. Una şi aceeaşi situaţie poate fi resimţită ca favorabilă de
către o persoană şi poate fi trăită ca frustrantă de către alta.
Ca atare, lipsa unui climat afectiv, lipsa unor valori etice către care să tindă, îl fac pe delincvent
indiferent faţă de viitor şi nepăsător faţă propria sa viaţă. Din acest motiv, aparentul curaj de care dă
dovadă reprezintă, de fapt, insensibilitatea şi indiferenţa în urma unei tensiuni continue, a obişnuinţei de a
se afla mereu în pericol.
Conduita delincventă nu este moştenită, ci se dobândeşte prin socializare, se învaţă prin
interacţiune şi comunicare cu persoanele în grupuri intime şi personale. Tânărul devine delincvent ca
urmare a expunerii excesive la situaţii favorabile violării normelor. În cursul acestei expuneri tânărul
asimilează tehnici de comitere a infracţiunii.
Concluzia ar fi că pentru a cunoaşte personalitatea delincventului este necesară examinarea
temperamentului, surselor, căilor, formelor şi mecanismelor de formare a trăsăturilor anomice,
examinarea acelor trăsături care în interacţiune cu mediul său, cu o situaţie preinfracţională dau naştere
comportamentului delincvent, altfel spus, tot ce poate explica săvârşirea delictului.
Criminologul francez J. Pinatel pleacă de la ideea că numai „ocazia socială” generată de
circumstanţele mediului poate permite predispoziţiilor şi caracterelor psihice să se manifeste , din punct
de vedere strict psihologic, personalitatea criminalului se caracterizează printr-un nucleu alcătuit din patru
componente: egocentrism, labilitate, agresivitate, indiferenţă afectivă, corelate cu aptitudini fizice şi
intelectuale specifice criminalului.
Pentru a înţelege şi mai bine comportamentul deviant al minorilor şi fenomenul delincvenţei
juvenile este necesară o caracterizare psihologică şi psiho-comportamentală a acestora.
Psihologii şi sociologii care s-au ocupat de studiul conduitei deviante a minorului au ajuns la
evidenţierea unui profil psihologic al acestuia:
a) înclinaţia spre agresivitate bazată pe un fond de ostilitate, de negare a valorilor socialmente
acceptate;
b) instabilitate emoţională, generată de carenţe educaţionale şi în ultimă instanţă de fragilitatea
eului;
c) inadaptarea socială, provenită din exacerbarea sentimentului de insecuritate prin care individul
caută să-l suprime, de exemplu prin schimbarea frecventă a domiciliului sau vagabontaj ori prin evitarea
formelor organizate de viaţă şi activitate;
d) duplicitatea conduitei manifestată în discordanţa dintre două planuri:
cel al comportamentului tainic, intim, în care se prepară infracţiunea;
cel al nivelului comportamental de reacţie cu societatea.
e) dezechilibrul existenţial exprimat prin vicii, patimi, perversiuni, irosirea nejustificată a banilor.
21
Pentru a pune în evidenţă diferenţele dintre comportamentele unui copil „normal“ si
comportamentul unui deviant, soţii Sheldon şi Eleaonor Gluck, au studiat cu ajutorul unei echipe
interdisciplinare un lot de 500 de delincvenţi minori şi un lot de 500 de nedelincvenţi, care erau
corespunzători ca vârstă, sex, statul socio-economic, apartenenţă etnic etc., şi au reuşit să scoate în
evidenţă următoarele trăsături mai importante care deosebesc comportamentele delincvente de cele
nedelincvente, astfel:
a) din punct de vedere fizic, delincvenţii sunt cu precădere de construcţie mezomorfică
(sunt mai solizi, au forţă musculară mare etc.);
b) ca temperament sunt energici, neastâmpăraţi, impulsivi, extravertiţi, agresivi, distructivi
(adesea sadici);
c) au atitudini ostile, sfidătoare, sunt plini de resentimente, de suspiciuni, sunt încăpăţânaţi,
dornici să se afirme în grup, cu spirit de aventură, neconvenţionali, nesupuşi autorităţilor;
d) tind spre exprimări directe, socio-cultural provin într-o proporţie mai mare din familii
dezorganizate, mediu permisiv fără mplicația factorului educațional.
3.5. Caracteristicile sociologice ale deviantului

Caracteristicile sociologice ale deviantului oferă numeroase date interesante pentru analiza şi, mai
ales, pentru predicţia fenomenului deviant.
a.Vârsta este asociată cu crima şi cu comportamentul deviant. Devianţii sunt relativ tineri,
delincvenţa concentrându-se între 14 şi 24 de ani. Acest grup de vârstă explică mai mult de 40% din
crimele violente şi aproximativ jumătate din toate delinctele împotriva proprietăţii. Furturile,
toxicomania, omuciderile şi sinuciderile sunt preponderente la această categorie de vârstă. Pe de altă
parte, este mai probabil ca delinctele gulerelor albe să fie comise de cei care sunt considerabil mai în
vârstă.
b.Genul este, de asemenea, asociat cu delincvenţa. După toate probabilităţile, bărbaţii comit
delincte împotriva proprietăţii de aproximativ patru ori mai mult decât femeile şi cam de nouă ori mai
multe crime violente. Unele delincte sunt legate automat de gen; violul este o infracţiune preponderent
masculină, iar prostituţia o infracţiune preponderent feminină. De asemenea, agenţii care aplică legea
deseori sunt mai şovăielnici în a eticheta femeile drept criminale decât a eticheta bărbaţii. Pe măsură ce
drepturile femeilor şi ale bărbaţilor devin egale, s-ar putea ca diferenţa în ratele delinctelor lor să scadă.
c.Clasa socială joacă un rol în devianţă. O mai mare parte dintre devianţi sunt din clasa de jos
decât din cea mijlocie şi cea de sus. Totuşi, victimele crimelor de asemenea provin disproporţionat din
clasa de jos. Mai mult, probabilitatea de a fi arestaţi şi condamnaţi e mai mare pentru oamenii din clasa de
jos decât pentru cei din alte clase sociale. Clasa socială este, de asemenea, un factor în diferitele tipuri de
delincte comise. Probabilitatea de a comite infracţiuni de “stradă”, tâlhării, atac la persoane) este mai
mare pentru cei din clasa de jos. Frecvenţa crimelor creşte proporţional cu mărimea oraşului, dar este
22
inegal distribuită pe cartiere. Pe de altă parte, delinctele gulerelor albe sunt mai frecvente printre cei din
clasele de mijloc şi de sus.
c.Rasa este implicată în infracţiune într-un mod copleşitor. Americanii africani sunt mult mai
frecvent arestaţi decât proporţia lor din populaţie. În 1986, când aceştia constituiau 12% din populaţie, ei
formau cam 28% din arestări pentru crime grave, 33% pentru crime împotriva proprietăţii şi 45% pentru
crime împotriva persoanei (Biroul Federal de Investigaţii al Statelor Unite, 1987). Totuşi, majoritatea
criminalilor sunt albi. De asemenea, există o relaţie între clasa socială şi rasă care afectează rata
criminalităţii. Americanii africani sunt mai frecvent arestaţi decât sunt albii. De asemenea, probabilitatea
de a comite delincte ale gulerelor albe este mai mică pentru americanii africani decât pentru albi.
În final de menţionat tendinţa de aglutinare a diverselor devianţe: furt, violenţă, alcoolism,
toxicomanie, omucidere şi sinucidere, între care există legături foarte strânse .
3.6. Teorii cu privire la delincvența juvenilă
Complexitatea fenomenului delincvenţei reclamă o abordare multinivelară, de la mediului socio-
cultural, trecând prin palierul sub-sistemului cultural, la analiza detaliată a contextului micro-social şi
ajungând la unicitatea structurii individuale de personalitate.
Diagrama propusă de Walsh sugerează ruta cunoaşterii domeniului delincvenţional, rută ce o
urmează, prin diferite nivele de extindere şi teoriile din acest domeniu:
După unii analişti (Albert Ogien), interpretările devianţei în general, şi a subclasei acesteia,
teoriile delincvenţei, pot fi grupate în două mari clase: teorii cauzale şi teorii comprehensive.
23
Teoriile cauzale care iau act de existenţa criminalităţii şi încearcă să explice etiologia pentru a
contribui la eradicarea ei,
Teoriile comprehensive încearcă să descifreze motivaţiile conduitei deviante, plecând chiar de la
noţiunea de infracţiune şi precizând locul pe care îl deţine reacţia socială în definirea actului delincvent .
Aşa-numitele „teorii cauzale” încearcă să identifice factorii care generează acte de tip delincvent,
printr-o utilizare „lejeră” a conceptului de cauză , prin care se înţelege uneori factori predispozanţi,
condiţii favorizante, alteori motive, mobiluri ale acţiunii.
Teoriile cauzale pot fi grupate în funcţie de localizarea cauzei delincvenţei:
- în structura biologică şi în personalitatea individului (teorii atomice)
- în structura grupului (teorii micromoleculare)
- în structura societăţii în ansamblul ei (teorii macromoleculare)
Cauzalitatea este multiplă, dar accentele analitice sunt diferite.
A. TEORII CAUZALE
3.6.1. Explicaţiile bio-antropologice şi psihologice. (Teorii atomice)
Unele dintre teorii pun accentul pe factorul individual în geneza conduitei delincvente. În această
perspectivă se înscriu teoriile bioantropologice şi cele psihologice.
Căutarea cauzelor devianţei în caracteristicile de personalitate are o istorie îndelungată. În primele
încercări de explicare, comportamentului delincvent era considerat un comportament patologic, iar din
patologia comportamentului se infera patologia individului, asupra căruia era plasată întreaga
responsabilitate.
Una dintre primele explicaţii pozitivist-antropologice (cu mijloacele ştiinţifice ale cercetărilor
empirice) ale delincvenţei a fost susţinută de profesorul de psihiatrie italian Cesare LOMBROSO (1836-
1909) care va susţine teza criminalului înnăscut (Omul delincvent, 1876 ). El a supus deţinuţii diferitelor
măsurători fizice şi, comparând datele morfologice şi statistice obţinute de el cu cele rezultate din
cercetările de acelaşi fel realizate în Europa şi S.U.A., conchide că delincvenţii au trăsături fizice
distincte: fruntea îngustă, maxilar ieşit în afară, pomeţi proeminenţi, urechi mari şi lăbărţate şi mult păr pe
corp. Lombroso credea, dintr-o perspectivă evoluţionistă, că devianţii criminali sunt “atavici”,
subdezvoltaţi din punct de vedere biologic, uşor de recunoscut după aceste atribute fizice transmise
ereditar: „…capacitate craniană mică, frunte teşită, sinusurile frontale foarte dezvoltate, (…) ieşire în
evidenţă a liniei oblice a temporalului, simplicitatea articulaţiilor, marea grosime a oaselor craniene,
dezvoltarea enormă a maxilarelor şi a zigomelor, prognatismul, oblicitatea orbitelor, pielea mai
pigmentată, părul mai des şi creţ, urechi voluminoase…” În funcţie de numărul acestor stigmate, autorul
vorbeşte de tipul criminal perfect (5-6- trăsături), tipul imperfect (3-5 trăsături). Stigmatele nu sunt
generatoare de criminalitate, dar indică temperamente cu predispoziţii pentru violenţă şi agresivitate. În
urma numeroaselor critici, psihiatrul italian sfârşeşte prin a considera că din totalul celor care comit
delincte numai 35-40% aparţin acestei categorii. În ultima etapă a cercetărilor sale, alături de atavism,
24
Lombroso adaugă epilepsia „una din psihozele cele mai atavice”, „nucleu al tuturor degenerescenţelor”
ca factor cheie în etiologia delincventă.
Deşi teoria poate părea astăzi simplistă, meritul lui Lombroso este acela de a fi pus bazele
cercetărilor biologice, morfologice şi patologice ale criminalităţii.
Într-o cercetare concepută cu mai multă grijă, un alt medic de închisoare, Charles GORING
(1913), psihiatru britanic, a constatat că trăsăturile pe care Lombroso le-a atribuit criminalilor erau
prezente şi la necriminali, rezultând faptul că nu există diferenţe fizice esenţiale între cr iminali şi
necriminali.
Psihiatru german Ernest KRETSCHMER, consideră că în funcţie de constituţia corporală se pot
distinge patru tipuri de indivizi, fiecare categorie având o înclinaţie mai puternică spre comiterea
anumitor categorii de infracţiuni:
1) Tipul picnicomorf: indivizi corpolenţi (chiar graşi), scunzi, cu extremităţi scurte, faţă
rotundă, calviţie, adeseori inteligenţi şi expansivi; ei se caracterizează printr-o criminalitate tardivă şi
vicleană (înşelăciune, fraudă);
2) Tipul leptomorf (sau astenic): înalt, slab, cu chip prelung; dotaţi divers din punct de vedere
intelectual, interiorizaţi, cu adaptare socială precară; se caracterizează printr-o criminalitate precoce şi o
tendinţă spre recidivă; infracţiunile comise, de regulă, sunt patrimoniale (furt, abuz de încredere);
3) Tipul atletomorf – se caracterizează printr-un sistem osteo-muscular puternic, oscilează
între sensibilitate şi brutalitate; se remarcă printr-o criminalitate brutală (omoruri, tâlhării) şi o tendinţă de
recidivă indiferent de vârstă;
4) Tipul displastic – cuprinde indivizii înapoiaţi în plan psihic şi morfologic, cel mai adesea
foarte slabi, cu deficienţe ale caracterelor sexuale ori malformaţii corporale; psihomedical regăsim în
această categorie debilii mintal şi schizofrenii; comit de regulă delincte sexuale, operează neaşteptat
(uneori stupid, alteori sălbatic), îşi încep cariera criminală de regulă după 18 ani şi sunt expuşi recidivei.
Această ipoteză a legăturii criminalităţii cu „tipul anatomic” este reluată în 1949, de către W.
SHELDON. Psihiatrul american realizează un studiu tipologic pornind de la analiza a 4000 de studenţio
cu scopul de a identifica variabilele principale. Printre cele 17 variabile analizate se numără: înălţime,
greutate, dezvoltarea toracelui şi corpului, distanţa de la mărul lui Sdam la ombilic şi sex, lungimea
membrelor, dezvoltarea musculaturii, sistemului osos, pielea, etc. El a descris criminalul ca fiind, mai
degrabă, un mezomorf (musculos şi atletic, care tinde să fie mereu agitat, energic, insensibil şi impulsiv,
predispus la tulburări delirante, de natură paranoidă), decât ectomorf (înalt, slab şi fragil, introspectiv,
sensibil şi nervos, dominat de puternice componente heboide, cu corespondent clinic în schizofrenia
heboide ), sau un endomorf (scund şi gras, cu tendinţă spre viaţă uşoară, sociabil şi petrecăreţ, caracterizat
prin tulburări şi deprivări afective, predispus la psihoze maniaco-depresive). Propunerea lui pentru a pune
capăt crimei era eugenia socială, eliminarea celor care, conform predicţiei ştiinţifice, nu vor reuşi
niciodată adaptarea la exigenţele vieţii sociale.
25
Principiile generale ale poziţiei lui Sheldon au fost susţinute de cercetătorii americani S. GLUEEK
şi E GLUEEK care au examinat comparativ un eşantion de 500 de minori delincvenţi ţi un eşantion
similalar de copii nedelincvenţi, pentru a descoperi diferenţele semnificative la nivel de personalitate ale
celor două grupuri. Concluzia lor a fost că, spre deosebire de adolescenţii nedelincvenţi, delincvenţii sunt
mai neîncrezători, mai extrovertiţi, ambivalenţi faţă de autoritate, se tem mai mult de eşec şi de
respingere, sunt mai răzbunători, ostili şi suspicioşi, manifestă mai multe comportamente defensive. Tipul
anatomic, afirmă ei, nu este o cauză directă a criminalităţii. După părerea lor, mezomorfii au un tip de
personalitate (insensibili faţă de alţii, comportament agresiv) care i-ar putea împinge la acte criminale.
Astfel, ei au conchis că relaţia între caracteristicile fizice şi criminalitate este una indirectă. Cercetarea lor
din anii 1930 atestă extrema precocitate a conduitelor delincvente, 44% dintre delincvenţi au comis fapte
reprobabile înainte de vârsta de 7 ani şi 87,7% înainte de 10 ani. În consecinţă ei susţin existenţa unui
potenţial delincvent ce se constituie în prima copilărie, se întăreşte în şcoală, eşecul şcolar fiind puternic
corelat cu delincvenţa. O constituţie bio-psihologică i-ar predispune pe unii la delincvenţă, care şi-ar avea
originea în defectuoasa socializare (educaţie) primară (absenţa sau incompetenţa părinţilor). Pe această
bază teoretică ei realizează „tabele sociale predictive”.
Un alt studiu, realizat în statul american Colorado (J.J. Conger, W.C. Miller) în anul 1956, având
în vedere u eşantion reprezentativ pentru băieţii cu conduite delincvente, reliefează că până la vârsta de 15
ani delincvenţii pot fi diferenţiaţi de nondelincvenţi atât prin rezultatul testelor psihologice, cât şi prin
evaluările făcute de profesori, în funcţie de indicatori cum ar fi: stabilitatea emoţională, impulsivitatea,
suspiciunea, egocentrismul sau ostilitatea. Băieţii cu conduite delincvente au fost caracterizaţi ca instabili
emoţional, impulsivi, suspicioşi, cu ostilitate disproporţionată în raport cu situaţia, egocentrici, anxioşi,
nefericiţi şi nesatisfăcuţi de experienţa lor de viaţă. Alţi cercetători (Briar şi Piliavin) aduc obiecţii
pertinente acestor teorii remarcând faptul că biografiile delincvente nu sunt identice, indivizi cu
predispoziţii identice nu urmează acelaşi itinerariu şi o mică parte dintre delincvenţi posedă trăsăturile
modelului.
Din categoria teoriilor constituţiei criminogene fac parte şi mai recentele teorii genetice. Sexul
este condiţionat genetic de modelul cariotipic, cel masculin fiind 46 xy, iar cel feminin 46 xx. Abaterile
de la cariotipul normal sunt mai frecvente la delincvenţi.
O primă anomalie este reprezentată de formula 47xxy, respectiv de existenţa suplimentară a unui
cromozom x, anomalie denumită sindromul Klinefelter. Subiecţii cu această anomalie au o aparenţă
masculină, sunt înalţi şi slabi, au o pilozitate pubiană de tip feminin, barba rară sau absentă, iar din punct
de vedere psihic se evidenţiază prin caracter pasiv, timiditate, tendinţe spre ipohondrie şi depresie, deseori
prezintă tulburări mentale. Frecvenţa anomaliei printre criminali este de 5 până la 10 ori mai mare decât
în rândul populaţiei generale. Faptele comise de aceste persoane sunt diverse, dar se poate observa o
tendinţă spre tematica sexuală: homosexualitate, pedofilie, exhibiţionism, furt din raţiuni fetişiste,
voyeurism, etc. Se pare că excesul de cromozomi x nu are drept consecinţă criminalitatea, ci o
personalitate deseori anormală psihiatric, a cărei formă de manifestare este criminalitate.
26
A doua anomalie este sindromul 47xyy. Sunt indivizi cu alură masculină, deseori înalţi (peste 1,80
m.); uneori este prezentă o anomalie în conformaţia urechilor, calviţie, miopie. Frecvenţa anomaliei
printre criminali este de 10 ori mai mare decât în populaţia generală. Antrenează violenţă şi omucideri, cu
o predispoziţie generală spre crimă mult mai netă decât în sindromul Klinefelter. Întru -cât ambele
anomalii există şi la indivizi perfect integraţi, rezultă că rolul ei este doar de predispoziţie spre
criminalitate şi nu de determinare cauzală. În general, astăzi, cercetătorii sunt de acord asupra faptului că
factorii biopihologici au un eventual rolul de element predispozant pentru criminalitate şi nu unul cauzal,
mediul social jucând un rol important în promovarea sau inhibarea oricărei influenţe pe care
caracteristicile biologice le pot avea asupra unui astfel de comportament.
Cu toate acestea, ideea potrivit căreia criminalii constituie un tip fizic distinct a continuat să aibă
adepţi.
Fără a nega posibilitatea unor predispoziţii genetice, analiza etiologică a delincvenţei este marcată
astăzi de două orientări complementare, cea psihologică şi cea sociologică.
Abordarea psihologică pune în legătură strictă particularităţile psihice înnăscute sau chiar
dobândite ale personalităţii şi comportamentul delincvent; accentul cade asupra comportamentului şi
particularităţilor psihice ale tânărului delincvent, incapabil de adaptarea la mediu datorită unor tulburări
de natură psihopatologică.
Cele mai cunoscute teorii psihologice cu privire la personalitatea delincventului sunt „teoria
personalităţii criminale” a lui J. Pinatel, „teoria disocialităţii” a lui R. Mucchielli şi „teoria
autocontrolului”, elaborată de T. Hirschi şi M Gottfredson.
Din perspectiva psihologistă, teoria psihopatiei (ce datează din sec. al XVIII-lea când francezul
PHILIPE PINEL introduce termenul) este cea mai veche tentativă de explicare a delincvenţei. Un
inventar al trăsăturilor de personalitate care ar corespunde profilului psihopatului şi, prin extensie, al
delincvenţei de mare periculozitate este obţinut de un grup de psihiatri canadieni Profilul psihopatic al
delincventului s-ar caracteriza prin:
- neputinţa de a profita de experienţa altora;
- lipsa responsabilităţii şi a sentimentului de responsabilitate;
- imposibilitatea de a inter-relaţiona cu semnificaţie şi de durată;
- un slab control şi chiar absenţa controlului asupra impulsurilor;
- simţ moral puternic diminuat sau chiar absent;
- imaturitate emoţională;
- egocentrism puternic;
- purtare pregnant antisocială şi distructivă;
- ipsa de semnificaţie a pedepsei, ca element de modificare a comportamentului.
Alte studii pun în evidenţă:
afectivitate – psihopatie - violenţă (Walsh, Beyer 2000 ),
27
– semn al unui sistem nervos autonom hipo-reactiv cu incendierea sau
plăcerea privirii focului – activitate excitantă şi cu cruzimea faţă de animale – indicând lipsa de simpatie
faţă de victime, sunt considerate de către unii analişti indicii de diagnoză a delincventului.
Teoria disocialităţii a lui Mucchielii interpretează delincventul în context social, caracterizând
delincventul prin discialitate, distanţă sau divergenţă faţă de mediu social exprimată prin:
- neacceptarea colectivului
- falsa percepţie socială a celor din jur
- lipsa aprofundării şi evaluării adecvate a consecinţelor actelor comise
- respingerea rolului social ce i s-a acordat înainte de a deveni delincvent şi pe care i-l
pretindea colectivul.
Unii dintre specialiştii în problema delincvenţei pun accentul pe deficitul maturizării sociale şi
implicit pe deficitul dezvoltării personalităţii. G. Canepa enumeră ca trăsături ale imaturităţii
psihosociale:
ficitar, impulsivitate (68% dintre delincvenţi) şi agresivitate (72% dintre

delincvenţi);
e de ordin social (învăţare, muncă);
juridice, morale, etc.

Analizele de orientare psihanalitică atribuie tânărului delincvent o structură nevrotică manifestă
prin conflicte intra- şi inter-personale generate de eşecul rezolvării complexului Oedip. Carenţele
afectivităţii materne, sau absenţa identificării cu tatăl, ar genera un traumatism care reapare la vârsta
adolescenţei sub forma crizei de identitate generatoare de acte impulsive şi agresive, proiectate asupra
celor din jur. Infracţionalitatea apare ca produs al sublimării frustrărilor. Frustrarea şi agresivitatea sunt
originate în pulsiunea morţii, în Thanatos, care face un cuplu indisolubil cu pulsiunea vieţii, cu Erosul.
Din perspectivă psihanalitică devianţa în general şi delincvenţa în particular a putea reprezenta
„mecanisme de apărare” ale eului. Conceptul de mecanism de apărare desemnează diferite tipuri de
rezolvări aparente a problemelor care au determinat o tensiune emoţională şi care au ca efect diminuarea
suferinţei psihice. Mecanismele de apărare funcţionează la nivel inconştient pentru protecţia eului de
realitatea ameninţătoare, distorsionând-o. Printre principalele mecanisme de apărare, literatura de
specialitate include :
- negarea - refuzul recunoaşterii şi uitarea problemei
- reveria-evaziunea – evadarea într-o lume imaginară în care trebuinţele sunt satisfăcute
- raţionalizarea – justificarea faptei prin reinterpretarea normei sau situaţiei în scopul
conservării stimei de sine (negarea responsabilităţii n-a fost vina mea, negarea răului făcut şi alţii fac,
28
negarea victimei a meritat-o, acuzarea acuzatorilor nici voi nu sunteţi mai buni, regresia la a fi din nou
copil şi uneori „fixarea” la u anumit stadiu al evoluţiei: stadiul oral cu dependenţă de mediul matern,
refuză efortul şi caută securitatea, egoişti ce doresc să fie satisfăcuţi imediat; stadiul anal tradus prin
agresivitate, agitaţie, violenţă, indisciplină, dezordine, vilenţă; stadiul falic care se traduce în incapacitatea
de astabili relaţii, t5endinţa către gândirea magică, reverie, imaginaţie.
Plecând de la concepţia originară a lui S. Freud, E. Erikson şi J. Lacan completează această
perspectivă cu una cultural-istorică asupra genezei personalităţii şi dependenţei sale de mediul social şi
cultural. Dintr-o perspectivă care ar putea fi numită psihopedagogică, unii analişti (H.J. Eysenck, B.
Skinner) pun accentul pe erorile educaţiei şi socializării morale ca eşec al asimilării şi internalizării
normelor de conduită. Ignorarea motivaţiilor personale ale tânărului, sistemul defectuos de sancţiuni,
interdicţiile severe, împiedică dezvoltarea autonomiei morale întărind motivaţiile negative ale conduitelor
care violează norma morală.
Analiza psihologică se extinde asupra factorilor generatori de tensiuni şi conflicte, dintre care cei
legaţi de familia tânărului sunt consideraţi cei mai importanţi. Copilul receptează ca o cutie de rezonanţă
conflictele şi tensiunile intrafamiliale dobândind tulburări psihomotorii şi sexuale. Carenţele funcţiilor
principale ale familiei (subzistenţă, protecţie, afecţiune, socializare) explică de ce peste jumătate dintre
delincvenţi provin din familii dezorganizate.
3.6.2 Teorii în structura grupului- (Teorii micromoleculare)

Abordarea sociologică completează punctul de vedere psihologic punând în dependenţă tendinţele
de delincvenţă cu mediul familial şi socio-cultural. Din această perspectivă, delincvenţa exprimă un
conflict al tânărului cu valorile societăţii în ansamblul ei, un protest apolitic contra inegalităţilor şi
barierelor sociale din societatea adulţilor. Delincvenţa apare ca efect al deficienţelor, conflictelor şi
disfuncţiilor sistemului social. Plasat într-un mediu defavorizat, adolescentul nu are mijloace legitime de
a-şi atinge scopurile şi adoptă mijloace ilicite. Acest fenomen este amplificat de tendinţele asocierii în
subculturi, care realizează o socializare negativă.
Perspectiva devianţei comportamentale. Din această perspectivă, un comportament delincvent
poate fi un simptom al unei nevroze sau echivalentul unei depresii nervoase. La originea acestuia s-ar afla
o stare de insecuritate care generează conduite agresive, proces care intensifică agresivitatea şi nevoia de
conflict. Comportamentul delincvent este rezultatul conflictului de adaptare a tânărului la mediu, conflict
datorat trăsăturilor psihice caracteristice vârstei şi individului. Soluţia prevenirii trebuie căutată la nivel
microsocial.
Teoria „asocierilor diferenţiale”. Încă G. Tarde considera delincvenţa produs al imitaţiei care este
învăţată prin contactul repetat cu alţi delincvenţi. Conform teoriei asocierii diferenţiale propusă de un
sociolog al Şcolii de la Chicago, profesor la Universitatea din Indiana, EDWIN SUTHERLAND ,
(completată de teoria transmiterii culturale –D. Cressey), criminalitatea este învăţată în cursul socializării
29
prin interacţiune şi comunicare, aşa cum este învăţată şi respectarea legilor. Ea nu este nici înnăscută şi
nici nu rezultă din dispoziţiile psihologice dobândite.
Prin interacţiunea cu “alţii senificativi”, indivizii îşi dezvoltă atitudini şi valori care îi fac mai mult
sau mai puţin dispuşi să se conformeze normelor sociale. Evoluţia spre delincvenţă este determinată de
asocierea la modele de comportament criminale şi foloseşte aceleaşi mecanisme psihosociale ca şi cele
implicate într-o carieră nedelincventă. Atât tinerii cât şi adulţii se confruntă cu modele pozitive (de
conformare la normă) şi cu modele negative (nonconformiste) de comportament. Dacă oamenii se
angajează sau nu în acte deviante sau criminale depinde în mare măsură de natura influenţei şi de timpul
pe care îl petrec cu aceia care susţin şi modelează comportamentul deviant. Modelul deviant nu se învaţă
însă prin simplă imitaţie, ci în cadrul proceselor de comunicare socială şi al interacţiunilor individuale. În
teoria asocierii diferenţiale, devianţa este un rezultat obişnuit al prezenţei unei „subculturi deviante” prin
care oamenii învaţă norme şi comportamente antisociale. Toţi oamenii pot învăţa valori şi norme care ar
putea fi numite antisociale; ceea ce contează este frecvenţa contactului cu aceste valori şi norme, durata,
intensitatea lor şi vârsta. Tinerii având o mai redusă experienţă sunt mai vulnerabili la influenţele care duc
la comportament delincvent. Momentul decisiv în orientarea tânărului pentru o carieră delincventă este
afilierea sa la un grup ce promovează valori specifice devianţei. Durata, frecvenţa şi intensitatea
asociaţiilor diferenţiale este factorul-cheie care oferă individului posibilitatea opţiuni pentru acte
delincvente
Teoria asocierii diferenţiale poate fi sintetizată în următoarele enunţuri formulate de către
Sutherland în colaborare cu Donald R. Cressey :
a) comportamentul criminal este învăţat;
b) învăţarea comportamentului se realizează în interacţiunea cu alte persoane prin intermediul
comunicării;
c) principalul conţinut al învăţării este rezultatul influenţelor exercitate de către grupurile cu
caracter intim şi personal;
d) procesul de învăţare presupune asimilarea tehnicilor de comitere a crimei, a direcţiilor
specifice ale motivelor, impulsurilor, raţionalizărilor şi atitudinilor asociate acestui comportament;
e) învăţarea presupune apropierea unor definiţii ale normelor (favorabile sau nefavorabile);
f) persoana devine delincventă din cauza expunerii excesive la definiţii favorabile violării
normelor;
g) asocierile diferenţiale pot varia din punct de vedere al duratei, priorităţii, frecvenţei,
intensităţii expunerii la modele criminale sau noncriminale;
h) atât comportamentul criminal, cât şi cel noncriminal reprezintă o expresie a aceloraşi
trebuinţe şi valori generale (aceeaşi nevoie de bani îl face să fure pe hoţ, sau să muncească pe cel cinstit)
Această teorie explică persistenţa criminalităţii în comunităţi speciale sau în mahalale. O dată ce
subculturile deviante se dezvoltă, valorile, atitudinile, normele şi comportamentele lor devin accesibile şi
altora din comunitate. Aceste valori şi comportamente sunt transmise generaţiilor viitoare prin socializare,
30
comunităţile respective devenind adevărate pepiniere pentru comportamentul criminal generaţie după
generaţie.
Teoria dezorganizării sociale, asemănătoare precedentei este formulată de către alţi teoreticienii
şcolii de la Chicago, Clifford SHAW şi Henry MAC KAY (1942), care realizează o anchetă în Chicago şi
apoi în alte douăzeci de oraşe americane corelând dosarele delincvenţilor minori judecaţi de tribunal, cu
cartierele din care provin desenând hărţi ale criminalităţii. Rezultatele cercetării îi determină să conchidă
că locul de domiciliu este un bun indicator al destinului probabil al individului, în cartierele sărace
„delincvenţa se prezintă ca o tradiţie socială, inseparabilă de viaţa comunităţii” În consecinţă, nu te naşti
delincvent, ci devii, criminalitatea fiind rezultatul deficienţelor cadrului moral. Oraşul modern are
întotdeauna arii de delincvenţă, ca efect al urbanizării (urbanismul tulbură ordinea tradiţională prin
varietatea normelor, eterogenitatea populaţiei, slăbirea controlului social, dublarea sinuciderile şi
creşterea semnificativă a delincvenţei).
Teoria subculturilor delincvente formulată de A.K.Cohen continuă teoriile anterioare. În urma
studiului comprehensiv asupra delincvenţei juvenile întreprins de COHEN (1955) autorul conchide asupra
faptului că: „subcultura delincventă îşi extrage normele proprii din cultura globală, dar le inversează
sensul. Conduita delincventului este normală, în raport cu principiile sub-culturii sale, tocmai pentru că ea
este anormală după normele culturii globale” . Copiii mediilor populare sunt prinşi între două registre de
prescripţii, cele ale valorilor dominante vehiculate în mediul şcolar şi în mijloacele de comunicare şi cele
ale mediului lor înconjurător, decalajul celor două structuri normative conducându-i pe unii dintre ei, ca o
reacţie funcţională, să adopte conduite deviante: „… diferite modele de socializare sunt asociate
diferitelor clase sociale, iar socializarea în clasa mijlocie se arată a fi mult mai eficace pentru a-i pregăti
pe copii pentru reuşita socială decât socializarea la clasele inferioare. Din acest motiv şi din altele, copiii
din clasele inferioare au mai multe şanse să cunoască eşecul şi umilinţa. Pe scurt, ei sunt antrenaţi într -un
joc în care alţii sunt tipic învingători, ei fiind perdanţi, neclasaţi. Un mijloc prin care pot rezolva această
problemă constă în repudierea şi retragerea din joc, în refuzul de a recunoaşte autoritatea regulilor şi în
născocirea de noi jocuri cu propriile lor reguli sau criterii de statut, reguli prin care ei se pot realiza în
mod satisfăcător.” Acestea sunt caracteristici ale „bandelor” sau „grupurilor de la marginea străzii”
teoretizate de către unii sociologii americani (A.Cohen, M. Gordon, M. Yinger).
Banda funcţionează prin consensul membrilor care respectă un anumit cod de drepturi şi obligaţii
mutuale, promovează un sistem de relaţii, norme şi valori proprii, diferite sau chiar opuse faţă de cele ale
societăţii.
Principalele atitudini împărtăşite de membrii subculturii delincvente şi care precipită implicarea
membrilor în acte criminale au fost descrise astfel :
- dacă nu ai grijă de tine, nimeni nu va avea (sentimentul abandonării);
- trebuie să câştigi respectul celorlalţi prin forţă;
- cel mai slab va fi întotdeauna exploatat;
- ai nevoie de grup pentru protecţie şi suport emoţional;
31
- sistemul a fost nedrept cu mine
- în viaţă, bunurile materiale sunt totul.
„Teoria grupurilor de la marginea străzii” are ca punct de pornire caracteristicile psihosociale ale
adolescenţilor, cu nevoia lor de prietenie, sociabilitate, comunicare, nevoia de a fi recunoscut, acceptat,
stimulat de către ceilalţi şi în special de către co-vârstnici. În aceste grupuri predomină frustrarea,
insatisfacţia socială şi individualăşi, ca urmare, nivelul stimei de sine a membrilor este scăzut. Pentru a-şi
restaura stima de sine, membrii acestor grupuri resping valorile adulţilor şi instituie valori şi norme
proprii, în care prevalează mijloacele ilicite pentru realizarea scopurilor-
Grupul reprezintă pentru un adolescent o posibilitate de a compensa toate celelalte frustrări.
Teoria controlului social sau „toleranţei la frustrare” încearcă să concilieze punctul de vedere
psihologic cu cel sociologic.
Walter RECKLESS şi colegii săi (1956) s-au întrebat de ce, chiar în zonele cu criminalitate
ridicată, unii tineri nu ajung delincvenţi.
Răspunsul lor este acela că dezvoltarea unei imagini bune despre sine a unei persoane serveşte ca
izolator faţă de subcultura delincventă înconjurătoare şi ca un mecanism de protecţie în calea reacţiei la
frustrare prin agresiune.
Starea de frustrare apare atunci când individul se confruntă cu o barieră socială sau de altă natură
care îl împiedică să-şi satisfacă o conduită percepută ca legitimă. Frustrarea este experienţa afectivă a
eşecului.
Alături de starea de frustrare există şi sentimentul de frustrare, de lungă durată, care poate
determina dereglarea conduitei individului.
Sentimentul de frustrare declanşează o tensiune emoţională puternică şi nevoia de descărcare
corespunzătoare, motiv pentru care a fost frecvent asociat cu agresivitatea. Teoria „frustrare-agresivitate”,
elaborată de psihologul american J. Dollard în 1939 se bazează pe următoarele postulate:
- agresivitatea este întotdeauna o consecinţă a frustrării
- frustrarea conduce întotdeauna la agresivitate
Rezultatele cercetărilor din ultimele decenii arată că :
- există stări de agresivitate patologică constituţională, care nu sunt determinate de frustrare;
- frustrarea nu determină în mod automat agresivitatea, ci o stare de anxietate care poate
determina sau nu agresivitatea;
- apariţia reacţiei agresive depinde de toleranţa la frustrare a individului, de modul cum
percepe blocarea trebuinţe ca legitimă sau ilegitimă.
Este în acelaşi timp adevărat că frustrarea afectivă este una dintre cele mai frecvente cauze ale
problemelor de comportament.
În urma efectuării unui studiu longitudinal asupra evoluţiei copiilor cu dificultăţi de
comportament, s-a descoperit prezenţa acestui factor în etiologia fenomenului în proporţie de 82% din
32
cazuri. Dobândirea toleranţei la frustrare depinde de nivelul de autocontrol, de temperament, de norma de
internalitate. Autocontrolul presupune:
- interpretarea situaţiei frustrante şi degajarea unei concluzii privind legitimitatea frustrării;
- amânarea reacţiei agresive;
- exprimarea frustrării într-o formă acceptabilă din punct de vedere social, prin compensare;
- exhibarea unor atitudini convenţionale, astfel încât frustrarea să fie evitată pe viitor;
- transformarea, prin creativitate a situaţiei frustrante într-o situaţie în care individul să fie
potenţial valorizat.
Atât toleranţa la frustrare, cât şi agresivitatea sunt trăsături formate în cursul socializării. Toleranţa
scăzută la frustrare este asociată în special cu egoismul, pe care familia şi şcoala îl pot amplifica.
Comportamentul criminal rezultă din lipsa unui control intern, efectuat de individ, şi din lipsa unui
control extern, efectiv şi adecvat, efectuat de societate. Ideea centrală este că ceea ce trebuie explicat nu
este devianţa, ci “conformismul”. Conformismul rezultă din mecanismele de control intern şi extern. Dar
ce sunt aceste mecanisme de control social?
Construind pe teoria lui Durkheim, teoreticienii controlului afirmă că integrarea comunităţii şi
legăturile sociale puternice îi fac pe oameni să accepte normele şi valorile comunităţii lor şi să se
conformeze acestora.
Travis HIRSCHI în 1969 a avansat ideea că legăturile sociale puternice care îi fac pe oameni să
respecte normele au câteva caracteristici definitorii, care reprezintă tot atâtea forme de control social la
nivelul societăţilor tradiţionale:
Ataşamentul implică legăturile puternice cu anumiţi indivizi din comunitate. Relaţii cu alţi oameni
importanţi îi determină pe indivizi să ia în considerare sentimentele şi preocupările acestora, făcându-i,
după toate probabilităţile, să acţioneze în moduri “responsabile”.
Figurile simbol şi grupurile de referinţă se fixează în etapa copilăriei la nivelul grupului familial,
În consecinţă, dacă familia este deficitară sub acest aspect (dezorganizată, fără ataşament), atunci riscul
socializării ratate este mult mai mare.
Angajamentul, sau investiţia oamenilor în construirea unei cariere sociale legale, le temperează
comportamentul. Dacă investiţia este una semnificativă, atunci riscurile delincvenţei sunt minime, căci
pierderile ar fi mai mari decât beneficiile. În anii ’60, un strigăt mobilizator al celor care susţineau
schimbarea socială era “nu aveţi încredere în nimeni peste treizeci de ani”. Ideea fundamentală a acestui
slogan era că oamenii peste vârsta de treizeci de ani puteau avea familii, slujbe cu normă întreagă, ceea ce
îi făcea să aibă un interes faţă de sistemul existent şi, astfel, era mai puţin probabil ca ei să dorească să -l
schimbe. Era mai probabil ca ei să se conformeze valorilor şi normelor sociale existente decât cei mai
tineri. Mult mai expus este şomerul, chiulangiul, omul sărac, cei a căror miză socială este scăzută şi nu
riscă să piardă prea mult.
Implicarea în activităţi nedeviante şi cu oameni nedevianţi, afirma Hirschi, lasă mai puţin timp
pentru comportament delincvent.
33
Sistemele de credinţă împărtăşite leagă laolaltă membrii comunităţii şi le întăreşte rezistenţa la
acţiuni deviante. Cu cât lipsesc constrângerile impuse, cu atât este mai facilă transgresarea normelor
convenţionale.
Mecanismele psihosociologice de frustrare-agresiune implicate în delincvenţă nu au o cauzalitate
uniliniară, ci mediate de variabilele individuale.
Structura (sau rezistenţa) exterioară este alcătuită din grupurile socializatoare (familie, vecinătate,
prieteni), care oferă posibilitatea dobândirii unui status şi sentimentul identificării cu grupul.
Structura (sau rezistenţa) interioară este matricea care asigură tânărului conştiinţa identităţii de
sine şi a imaginii de sine în raport cu alţii, convingerea orientării spre scopuri dezirabile şi toleranţa la
frustrare.
Aceste elemente pot fi cunoscute prin teste de personalitate şi de predicţie, ceea ce reprezintă un
mijloc de prevenire a apariţiei sentimentului de frustrare-agresiune, declanşator al conduitelor deviante
sau delincvente.
Delincvenţa se datorează capacităţii reduse de depăşire a situaţiilor frustrante (unei „toleranţă”
scăzute la frustrare). Agresivitatea nu este un rău în sine, ci un instinct necesar, un răspuns la o frustrare.
Frustrarea la rândul ei nu declanşează automat agresiunea şi nu orice agresiune este rezultatul unei
frustrări (există agresivitate constituţională - în epilepsii, în paranoia - , agresivitate accidentală sau
câştigată. Eliot Sorel, Preşedintele Asociaţiei Internaţionale de Psihiatrie Socială argumentează ideea că la
sfârşitul secolului XX, cauza principală a morţii tinerilor între 15 şi 24 de ani nu este cancerul sau alte
maladii, ci violenţa . Agresivitatea este un răspuns la frustrare (John Dollard) dar nu orice frustrare duce
la agresivitate. A. Bandura (1968) lansează teoria învăţării sociale a agresivităţii. (Actorul cu spectacolul
agresiv, agresând o păpuşă din material plastic; dacă acest comportament este întărit, agresivitatea este
mai puternică (teoria transferului de agresivitate). Modelele de conduită agresivă se regăsesc în familie,
mediul social, subculturi violente, mass-media, întărirea tendinţelor spre violenţă (în special TV))
L. Festinger introduce noţiunea de „disonanţă” cognitivă şi afectivă definită ca fiind un element ce
intervine atunci când este încălcată, împiedicată, sau nerealizată o nevoie legitimă a tânărului, ceea ce
conduce la apariţia unei stări de tensiune si conflict între tânăr şi mediul lui. Familiile dizarmonice, cu
conflicte tensionale generează nesiguranţă, anxietate generatoare de violenţă.
Deşi teoria controlului este un supliment folositor pentru teoria asocierii diferenţiale, prin faptul că
pune accentul pe importanţa controlului intern şi a integrării sociale a comunităţii, este incapabilă să
explice crima gulerelor albe, activităţi delinctuale comise de oameni cu statut superior şi, aparent,
“respectabili”, care sunt bine integraţi în comunităţile lor, cât şi delincvenţa celor bine integraţi în
subcultura lor.
Astfel, problema pare a nu fi atât integrarea în comunitate, ci şi natura sistemului de valori al
acestei comunităţi. Legăturile puternice ale comunităţii în cadrul unei subculturi deviante pot contribui la
comportamentul deviant. Teoria nu rezolvă problema de ce oamenii se angajează într-o formă de devianţă
şi nu în alta. În final, lipsa de integrare a indivizilor în comunitatea lor poate fi cauza sau efectul
34
comportamentului lor deviant. Pe scurt, teoria controlului joacă un rol în explicarea devianţei, dar nu
poate să se menţină singură.
A. COHEN şi M. GORDON în teoria „subculturilor deviante” şi a „grupurilor de la marginea
străzii” susţin că „subcultura” apare ca reacţie de protest faţă de normele şi valorile societăţii, cuprinzând
indivizi care au sentimentul că le sunt blocate căile de supravieţuire şi ascensiune. „Subcultura” se
reproduce apoi, implicând generaţii succesive a căror copii reacţionează într-un mod asemănător
nevrozei, exteriorizând frustrarea şi asociindu-se în „bande” cu conduită delincventă.
Există trei tipuri majore de sub-cultură delincventă, mai ales în rândul adolescenţilor din zonele
urbane:
Modelul delincvent, care se bazează pe valori de tip delincvent, tinerii încercând prin fraudă, furt,
şantaj să obţină câştiguri materiale;
Modelul conflictual are ca normă de bază violenţa, forţa sau ameninţarea cu forţa în rezolvarea
oricăror probleme;
Modelul evazionist sau de izolare, prin care tânărul se retrage într-un univers propriu, guvernat de
senzaţiile aduse de narcotice.
Aceste modele apar deseori în forme combinate
Teoria situaţională. O serie de cercetători consideră că analiza situaţiilor oferă un răspuns adecvat
problemelor legate de geneza devianţei. În această concepţie situaţia reprezintă ansamblul circumstanţelor
externe care precedă şi însoţesc comiterea unui act deviant şi care fac ca acest act să fie mai mult sau mai
puţin realizabil. Cultura deviantă însuşită constituie o posibilitate care se actualizează atunci când există
circumstanţe favorabile atât în ceea ce priveşte starea deviantului, cât şi a obiectului, respectiv
vulnerabilitatea ţintelor (expunere, proximitate, atracţie, supraveghere), accesul la tehnica necesară etc.
Delincvenţii procedează la o „selecţie situaţională” după care îşi orientează acţiunea în fiecare dintre
etapele realizării infracţiunii şi în funcţie de evenimentele care se produc. CUSSON (1990, p.86) enumeră
19 măsuri utile pentru reducerea criminalităţii protejând mai bine obiectele care atrag delinctul. De
asemenea sunt corelaţi şi factorii care contribuie la stimularea iniţiativei sau reuşitei delinctuale (e. g.
descreşterea sinuciderilor în Marea Britanie în momentul reducerii componentelor toxice ale gazului
metan, sau ale reducerii monoxidului de carbon eliberat de arderile motoarelor cu combustie internă). În
acest sens, un interes aparte în sociologia devianţei şi sociologia culturii îl prezintă mass-media (devianţa
observată – producţii de film etc. care pot stimula imaginaţia şi imitaţia).
3.6.3. Teoriile despre macroniveluri (Teorii macromoleculare)
Teoriile macronivelare accentuează pe cauzalitatea socială. Pentru acestea, vinovată de fenomenul

delincvenţei este societatea, prin structurile pe care ea le generează.
1) Tensiunea structurală (teoria anomiei) Această teorie pleacă de la analiza conceptului
durkheimian de anomie, care desemnează situaţia caracteristică crizelor de creştere, sau de recesiune, în
35
care acţiunea regulatorie a grupului social nu se mai poate exercita, normele tipice care ghidează
comportamentul ne mai fiind adecvate sau eficiente. Starea de derută normativă este însoţită de
suspendarea temporară a funcţionalităţii normelor şi slăbirea autorităţii controlului exercitat de instanţele
abilitate. Efectul situaţiei anomice constă în reducerea capacităţii societăţii de a structura un
comportament adecvat. Absenţa standardelor clare pentru a ghida comportamentul face ca oamenii să fie
dezorientaţi, anxioşi. Anomia înseamnă insuficientă integrare şi este o caracteristică a modernităţii; pe
măsură ce societatea devine tot mai complexă, este tot mai dificilă1ă menţinerea coeziunii sociale.
Dezorganizarea socială, în marile crize sau depresiuni, în procesul de urbanizare reduce funcţia de
socializare şi control exercitată de comunitate şi vecinătate, ceea ce generează devianţă . Este şi cazul
României de deceniului trecut.
Pe această bază teoretică, R. K. MERTON (1938) reformulează şi dezvoltă teoria arătând că
anomia se naşte dintr-o tensiune structurală, care rezultă din lipsa unei relaţii clare între scopurile
susţinute cultural şi mijloacele oferite de societate pentru atingerea acelor scopuri. Delincvenţii sunt
incapabili să atingă scopurile aflate sub presiunea pentru succes, din cauza lipsei de mijloace adecvate. De
pildă, oamenii aşteaptă să aibă succese pe plan profesional şi financiar, dar nu toţi pot avea “succes” în
aceşti termeni. E mai puţin probabil ca unii indivizi fără mijloace de a ajunge la o educaţie superioară sau
la o instruire specializată să aibă “succes”.
Anumitor grupuri de indivizi li se refuză sistematic accesul către scopurile culturale recunoscute,
prin diferite bariere structurale. Această situaţie duce la un sentiment de anomie. Încălcarea normelor este
un răspuns „normal” al persoanei care acţionează în cadrul unui anumit de organizare a societăţii.
Tendinţa spre conformitate sau spre delincvenţă este dependentă de statutul fiecărui individ, iar rata
criminalităţii apare ca o ilustrare a neconcordanţei între scopurile propuse de societate şi mijloacele de
care dispune individul. Merton face distincţie între cinci moduri de adaptare a individului la situaţia la
care ia parte:
Conformitatea, cel mai răspândit mod, cel care asigură stabilitatea obişnuită a societăţilor.
Conformistul acceptă atât scopurile culturale cât şi mijloacele instituţionalizate pentru atingerea acestor
scopuri.
Inovaţia, când o persoană acceptă scopurile culturale standard, dar nu acceptă mijloacele
consacrate social pentru atingere a acestor scopuri (e.g., persoana care foloseşte “informaţii de la o
persoană care are acces la informaţii confidenţiale”, pentru a face afaceri cu acţiuni şi obligaţiuni).
Ritualismul se referă la situaţii în care persoanele care nu acceptă sau par să nu înţeleagă scopul
cultural totuşi acţionează în moduri aprobate de societate (e.g., birocratul stereotipic care este mai atent la
a se asigura că toate formularele sunt completate decât la atingerea scopului acestor formulare).
Evaziunea descrie situaţia persoanei care a abandonat atât scopurile, cât şi mijloacele aprobate
cultural, a individului care este în societate fără să fie: „bolnavi mintal, lunatici, paria, exilaţi, rătăcitori,
vagabonzi, cerşetori, beţivi cronici, drogaţi etc.”
36
În final, rebeliunea este un mod de adaptare prin care persoana respinge scopurile şi mijloacele
aprobate cultural şi le înlocuieşte cu alte scopuri şi mijloace alternative(e.g., revoluţionarul sau cel care
protestează pentru drepturi civile). Următorul tabel surprinde relaţia scop-mijloc în modalitatea de
adaptare:
Nr. Moduri de
Scopuri Mijloace
crt. adaptare
1 Conformitate + +
2 Inovaţie + -
3 Ritualism - +
4 Evaziune - -
5 Rebeliune  
Potrivit teoriei tensiunii culturale, sursa devianţei este în structura socială şi în cultură, mai curând
decât în individ. Poziţia ocupată de individ în structura socială generează tendinţele spre conformism sau
devianţă, dar nu valorile culturale sunt vinovate pentru aceasta, ci diferenţierile sociale. Astfel, devianţa
este mai frecventă în clasa de jos, în cazul căreia căile pentru succes, acceptabile social, sunt mai puţin
accesibile.
2) Teoria conflictului.
Contemporanul lui Durkheim, sociologul german MAX WEBER, consideră că societatea este una
a raporturilor de dominaţie. Menţinerea ordinii sociale nu vizează atât asigurarea coeziunii sociale, cât a
privilegiilor celor ce asigură funcţia de conducere. Normele sunt mijloace de reproducere a dominaţiei,
legitimitatea provenind din monopolul puterii şi di utilizarea forţei (poliţie, justiţie, armată). Normele care
stau la baza ordinii normative dominante sunt variabile în raport cu regimul legitim. Întrucât controlul
asupra resurselor necesare nu este repartizat în mod egal, capitalismul îi face pe oameni să se angajeze în
comportament criminal, fie ca să obţină ceea ce ei cred că ar trebui să aibă (muncitorul “exploatat”), fie să
păstreze sau să dezvolte ceea ce au dobândit (capitalistul). Acest conflict îşi are originea direct în
competitivitatea inerentă capitalismului, cu accentul său de profit, şi în incapacitatea muncitorilor de a
realiza venitul necesar, ca să se menţină cel puţin la un nivel minimal de existenţă.
Quinncy (1974; 1980) afirmă că proprietarii mijloacelor de producţie, capitaliştii, controlează
sistemul legal; ei definesc ca fiind delinct sau crimă orice faptă ce le-ar ameninţa privilegiile şi
proprietăţile pe care le-au acumulat prin capitalism. Din această perspectivă, chiar acele crime care par
neînsemnate (e.g., jocurile de noroc, băutura, angajarea în legături sexuale ilicite) sunt considerate că
ameninţă valorile muncii intense şi sobrietăţii pe care se bazează structura capitalistă.
În mod similar, SPITZER (1980) evidenţiază modul în care autoritatea controlează aparatul legal
pentru a condamna tot ceea ce ameninţă funcţionarea capitalismului. De pildă, el afirmă că, întrucât cei
care fură ameninţă proprietatea celor bogaţi, acest comportament este definit delinctual. Mai mult
capitaliştii îi definesc drept devianţi din punct de vedere social pe cei care nu vor să efectueze munca
necesară pentru a face să funcţioneze maşinăria capitalistă, sau pe cei care nu arată respectul cuvenit faţă
37
de autoritate, o cerinţă importantă în organizaţiile ierarhice capitaliste. Pe de altă parte, cei al căror
comportament sprijină sau ilustrează modul de viaţă capitalist (e.g., individualiştii neînduplecaţi,
implicaţi în jocuri sportive competitive) sunt prezentaţi ca modele în contrast cu devianţii. Fiind o
încălcare a regulilor, teoreticienii se întrebă „ale cui reguli” sunt încălcate? Ale celor elaborate de către
cei bogaţi, pentru a fi respectate de către cei săraci. În opinia lor, dreptul penal ar avea ca mandatul unic
reprimarea supuşilor pentru perenitatea puterii. Dacă teza are o anumită valabilitate pentru geneza şi
dezvoltarea burgheziei industriale, între timp s-au mai schimbat unele lucruri.
Totuşi, teoria conflictului aplicată devianţei sugerează modalităţi prin care structura economică a
societăţii influenţează sfera politică, îndeosebi în definirea anumitor acte ca fiind criminale sau deviante.
La fel ca teoria tensiunii structurale, ea localizează sursa comportamentului deviant în cadrul structurii
sociale şi nu în individ. Rămân însă multe aspecte ale devianţei neexplicate de această teorie.
3) Teoria etichetării. Una dintre cele mai populare explicaţii ale devianţei este, în zilele noastre,
teoria reacţiei sociale sau de marcaj sau teoria etichetării.
Argumentul principal prezentat de teoreticienii reacţiei sociale (Lemert, Erikson, Becker,
Goffman) este că nici un comportament nu este în mod automat deviat. Devianţa reclamă o definiţie.
Diverse societăţi (şi diverse grupuri din cadrul unei societăţi) etichetează diferite acte ca fiind deviate. În
consecinţă, susţine EDWIN LEMERT, nu devianţa produce controlul social, ci controlul social creează
devianţă.
Deşi din când în când toţi oamenii se angajează în acte care sunt definite de societatea lor (sau
grupul) ca fiind deviante, aceste acte deviante nu sunt totdeauna observate sau, dacă sunt observate, ele
sunt considerate comportamente greşite temporare (e.g. furtul dintr-un magazin al unui tânăr dintr-o
familie avută, considerat un accident banal, o expresie a nonconformismului adolescentin). Aceasta este
numită devianţă primară (faptul de a încălca o normă). Ceea ce este important pentru teoria etichetării nu
este actul însuşi, ci devianţa secundară (recunoaşterea oficială a acestei încălcări de către o instanţă
desemnată în acest scop, „criminalitatea contabilizată”), etichetarea publică ca deviant şi, ca urmare,
acceptarea identităţii deviante de către persoana care a comis actul. Această acceptare poate fi considerată
ca un stigmat, care schimbă în mod substanţial conştiinţa de sine a unei persoane şi o duce la o “carieră
deviantă” (Goffman, 1963). Un act de devianţă secundară poate, de asemenea, duce la o etichetare
retrospectivă a identităţii trecute a unei persoane, pentru a-l face să se conformeze identităţii prezente
deviante. Reacţia socială în faţa deviantului, generează ca efect pervers o mişcare centrifugă, cu
îndepărtarea de normalitate. Devianţii etichetaţi sau excluşi caută soluţii pentru a supravieţui şi sunt
nevoiţi să frecventeze mediul deviant. Marginalizarea şi devianţa sunt indisociabile, astfel încât reacţia
socială creşte probabilitatea comportamentului deviant.
Actul deviant e mai puţin important decât faptul de a fi etichetat deviant. La rândul ei, acea
etichetă afectează sentimentul de identitate al persoanei, care poate duce la alte acte deviante.
38
Pentru E. GOFFMAN, identitatea socială are două dimensiuni, cea virtuală, atribuită de altul pe
baza unor aparenţe şi una reală care atestă adevăratele caracteristici ale persoanei. O identitate reală este
întotdeauna susceptibilă să ascundă caracteristici care să contamineze identitate virtuală. Orice atribut
care suscită o îndoială privind adecvarea între cele două identităţi este un stigmat, care face din individ o
fiinţă discreditată. „Normalul şi stigmatizatul nu sunt persoane, ci puncte de vedere” , nu există devianţi,
ci indivizi puşi în situaţia de a purta un stigmat. Etichetarea nu este un marcaj irevocabil pentru un destin,
efectele ei putând fi reversibile, dar , de cele mai multe ori, nu se întâmplă astfel. Distincţia propusă de
sociologul „dramaturgiei sociale” ne face să înţelegem afirmaţia lui Cohen:
„Pe scurt, noi suntem cu toţii nişte contravenienţi, dar ne deosebim între noi după modelele în
care se încadrează infracţiunile noastre. Aceste modele diferă după numărul diferitelor infracţiuni comise,
după frecvenţa şi după combinaţiile lor, în care unele pot conduce la altele conform unei progresii
caracteristice”
Teoria reacţiei sociale leagă modurile micro şi macro de abordare a devianţei. Definiţiile devianţei
rezidă în definiţiile culturale (macro). Dar aplicaţiile acestor definiţii au loc prin interacţiunea personală
cu alţii şi joacă un rol semnificativ în identitatea individuală (micro). Această teorie este utilă în
prezentarea devianţei ca un proces social mai degrabă decât un proces moral – unele persoane au puterea
de a impune altora punctele de vedere asupra comportamentului cuvenit.
Şi teoria reacţiei sociale are câteva unele limite: unii criminali se angajează în practici criminale
sau deviante chiar dacă nu sunt prinşi şi niciodată expuşi unei identităţi bazate pe devianţă secundară.
Pentru unii, faptul de a fi etichetat deviant este un stimulent puternic de a-şi schimba mai degrabă
comportamentul decât de a-l continua. În final, există oameni în închisori (e.g., violatori, ucigaşi plătiţi) şi
în diverse tipuri de instituţii pentru boli psihice, deoarece comportamentul lor este o ameninţare pentru ei
înşişi sau pentru alţii şi nu pentru că acţiunile lor au fost arbitrar definite, de cei care au autoritate, ca fiind
deviante.
Astăzi, fucţionalismul, culturalismul şi teoria etichetării sunt cele trei cadre de analiză cele mai
frecvente la care ajunge sociologia .
Principalele modele teoretice ale devianţei pot fi sintetizate în următorul tabel:
Modele teoretice Întrebări Presupun Cauză Exemple
eri
Anomie DE CE se Este o Ruptura Clase sociale
încalcă caracteris scopuri/mijl defavorizate
normele? tică oace
patologică
Transmisi DE CE este Este un Socializarea Bande
Tradiţionale
a devianţa comporta valorilor delincvente

culturală caracteristică ment subculturilor
unor învăţat
grupuri?
Controlul CE obligă Este Absenţa Indivizi slab
social oamenii să normală legăturilor cu integraţi
încalce ceilalţi, cu
norma? societatea
39
Funcţiona CE păstrează Este o Refuzul Cei ce refuză
lismul ordinea stare conformităţii scopurile
socială? potenţială sociale
, nu o
realitate
efectivă
Conflictul CUM Este un Inegalitatea Conflictele
social conduce la răspuns socială între clasele
Moderne
devianţă normal la favorizate şi

accesul situaţii cele
inegal la competitiv defavorziate
resurse? e
Teoria CUM Este Faptul de a Cei care,
etichetării reacţionează relativă, nu semăna lipsiţi fiind
societatea depinzând cu ceilalţi de putere,
faţă de de cei ce sunt
devianţă? eticheteaz etichetaţi
ă
B.TEORII COMPREHENSIVE
1. Teoria asupra nivelelor ierarhice ale motivaţiei în determinarea comportamentului
infracţional.
Potrivit lui Mitrofan, motivaţia este punctul de "întâlnire" la nivel intelectual a diferiţilor factori
care, potenţial, pot contribui la comiterea infracţiunii. În cazul în care motivaţia este conştientizată de
către cel care a comis-o, se pune problema modului în care el se raportează la aceasta şi, în genere, la
comportamentul infracţional (justificările sale,raţionamentele sale, concepţia sa în legătură cu sine, cu
viaţa, cu societatea, atitudinile sale etc) ( Mitrofan, N., et al., 1992).
Teoria asupra nivelelor ierarhice ale motivaţiei pleacă de la cea mai răspândită clasificare a
tipurilor de motivaţie şi care susţine existenţa motivaţiei intrinseci şi a motivaţiei extrinseci. Conform
acestei teorii, motivaţia se poate manifesta la trei nivele ierarhice diferite:
• la nivelul global, unde apare o motivaţie globală, generală;
• la nivel contextual, unde se manifestă o motivaţie contextuală care ţine cont de anumite condiţii,
de un anumit context; în acest caz, pot exista mai multe domenii contextuale la care se manifestă acet tip
de motivaţie
• la nivel situaţional, apare motivaţia situaţională influenţată de starea concretă.
Conform lui Valleraud, la fiecare dintre aceste nivele se regăsesc două tipuri de motivaţii,
motivaţia extrinsecă şi cea intrinsecă (Valleraud, Perreault,1999) .
Comportamentul delincventului este influentat de o serie de factori:
- factori endogeni ( interni );
- factori exogeni ( externi ).
Motivaţiile exogene (extrinseci ) ale infracţiunii
40
Personalitatea delincventului reprezintă fondul pe care trebuie să se încrucişeze, în cadrul duelului
judiciar, funcţiile acuzării şi apărării, pentru că, în ultimă instanţă, pedeapsa este impusă infractorului, iar
efectele sale sunt condiţionate de această personalitate.
În cazul motivaţiei exogene, sursa motivaţiei este exterioară individului. Angajarea în activităţi
este văzută ca mijloc de atingere a unor scopuri şi nu ca scop în sine. Motivaţia extrinsecă în mod general
poate avea ca sursă două mecanisme de reglare:
- reglarea exterioară; comportamentul uman se reglează prin intermediul mijloacelor externe cum ar
fi recompensele şi constrângerile;
- reglarea internă; în acest caz, individul începe să internalizeze parţial motivele propriei acţiuni.
Factori exogeni identificaţi la indivizii care au adoptat un comportament deviant:
- grupul si influența lui nefasta;
- climatul familial: familii dezorganizate, familii conflictuale.
În cadrul motivaţiei extrinseci, persoana foloseşte acest tip de comportament infracţional, pe care,
de altfel, îl respinge psihologic, în vederea obţinerii unor rezultate considerate gratificante.
Raţionametul justificativ în acest caz pare a fi de tipul : "Am făcut-o, deşi mi-e ruşine de ce-am făcut,
pentru că aveam mare nevoie de bani". Fără îndoială că există şi acte infracţionale săvârşite în stare de
beţie totală sau de starea de sevraj.
Motivaţia fiind totalitatea forţelor interne (conştiente sau inconştiente) care stimulează,
energizează şi orientează activitatea omului, nu poate fi străină nici de activitatea sa infracţională. Multe
din activităţile infracţionale pot fi declanşate şi de motive inconştiente cum ar fi instinctele.
Există însă, în gama motivelor, şi unele conştiente care determină acte infracţionale cum ar fi invidia, ura,
etc. Din gama motivelor conştiente fac parte trebuinţele biologice şi cele materiale care îl împing pe om la
faptele infracţionale. În declanşarea faptelor antisociale, motivul şi scopul joacă un rol important căci el
vizează rezultatul şi finalizarea unei acţiuni infracţionale.
Spre exemplificare dăm cazul unei persoane care a comis un act infracţional ca tâlhărie pentru a
obţine o sumă de bani.
Motivaţiile endogene (intrinseci) ale infracţiunii
Motivaţia intrinsecă este aceea care provine dintr-o sursă interioară individului. Activitatea motivată
intrinsec se realizează pentru plăcerea şi satisfacţia interioară a subiectului, derivată din participare.
Factorii endogeni sunt :
- factorii neuro-psihici: disfunctiile cerebrale
- deficiente intelectuale: capacitatea intelectuală redusă care împiedica în anticiparea consecințelor
acțiunilor întreprinse ( ex: trăiește mai mult în prezent);
- tulburări ale afectivității (acest lucru creeaza probleme serioase pe linia adaptativă): stări de
frustrare, ura, lipsa empatiei, instabilitate afectivă;
- tulburări caracteriale (imaturizare caracteriala): autocontrol insuficient; impulsivitate,
agresivitate; subestimarea greșelilor, respingerea normelor.
41
Infractorul se prezintă ca o personalitate deformată cu o insuficientă maturizare socială, cu
deficienţe de integrare socială, care intră în conflict cu cerinţele sistemului valorico-normativ şi cultural al
societăţii în care trăieşte.
Pe această bază se încearcă să fie puse în evidenţă atât personalitatea infractorului, cât şi
mecanismele interne (mobiluri, motivaţii, scopuri) care declanşează trecerea la actul infracţional ca atare.
În cazul motivaţiei intrinseci, accentul se mută de pe rezultat, pe acţiunea în sine, ce devine sursa
gratificantă. Spre exemplu, un criminal în serie ucide o femeie, îi produce leziuni corporale , îi oferă
posibilităţi gratificante, luându-și trofeu (obiect al victimei sau un semn de la locul crimei care să-i poată
reaminti) iar rezultatul poate fi considerat ca fiind satisfacţia (Lopez, 2007).
În urma comiterii anumitor acte infracţionale, există diferite etape, şi anume:stabilirea scopului
până la ducerea la îndeplinire a hotărârii. O etapă importantă însăvârşirea infracţiunii o constituie
motivarea sa.
Adesea delincventul se conduce după motive primare (instinctele), după motive afective
(duşmanie, ură, invidie, etc) sau după motive economice (lipsa locului de muncă, a banilor, a sărăciei, a
dorinţei de a avea cât mai mulți bani).
Jean Pinatel pune un accent deosebit asupra faptului ca nucleul personalitătii individului infractor
nu este un dar, ci o rezultantă. Analizând comportamentul infracțional, autorul arată ca infractorul nu este
reținut în savârtirea actului sau de oprobiul social, deoarece este labil, incapabil sa se organizeze pe
termen lung și tot așa nu este în stare să depășească obstacolele care apar în calea acțiunii lui criminale
deoarece, el este dinamic și eminamente agresiv.
În acelasi timp, el reușeste să depășeasca și aversiunea față de acte odioase pentru că fiind
indiferent afectiv, nu-i pasă de nimeni, nu are sentimente de simpatie față de nimeni și în consecință poate
comite orice infracțiune.
2.Teoria atribuirii
Teoria atribuirii este definită ca fiind procesul prin care încercăm identificarea cauzelor
comportamentului „celuilalt“ în vederea dobîndirii informaţiilor privitoare la trăsăturile sau dispoziţiile
sale de personalitate stabile, pentru a ne explica anumite fapte.
Unul dintre autorii care s-a interesat de modul în care atribuirea afectează reacţiile următoare este
Bernard Weiner. Acesta a considerat că atribuirile pe care indivizii le fac pentru succes sau eşec, pot fi
clasificate în funcţie de două dimensiuni: dimensiunea locului controlului, controlul putând fi intern sau
extern şi dimensiunea stabilităţii, în funcţie de care atribuirile pot fi stabile sau instabile.
Dimensiunea locului controlului distinge între cauzele care sunt considerate a fi "înăuntrul
persoanei", cum ar fi abilităţile, trăsăturile de personalitate, motivaţia şi cauze care sunt "în afara
persoanei" (datorate mediului), cum ar fi dificultatea sarcinii sau şansele persoanei.
Dimensiunea stabilităţii distinge între cauzele care se consideră a fi relativ stabile de-a lungul
timpului, cum ar fi: abilitatea personală, trăsăturile de personalitate,dificultatea sarcinii şi cauze care sunt
42
percepute ca fiind temporare sau instabile, cum ar fi: motivaţia persoanei, starea emoţională, şansele
subiectului colegi (apud. Mitrofan, N., 1992).
Psihologul Fritz Heider afirmă că pentru omul obişnuit lumea trebuie să aibă întotdeauna sens,
adică să fie percepută ca stabilă, predictibilă si prin aceasta, controlabilă. Cum altfel ne-am putea orienta
într-un mediu care este în continuă schimbare? Omul obişnuit este privit ca un soi de om de ştiinţă intuitiv
sau spontan; astfel, în viaţa de toate zilele, ca și în stiinţă, indivizii uzează de teorii, de ipoteze, de
principii de concordanţă (toate fiind implicite).
Procesul de atribuire este un proces de producere de sens. Găsirea sensului constă în atribuirea –
subiectivă, dar nu arbitrară – unei cauze sau unui set de cauze pentru un eveniment sau un comportament
observat.
Ideea centrală este aceea că evenimentele și conduitele rezultă sau se datorează unor forţe si
determinisme care emană fie din persoanele în cauză, fie din mediu. În primul caz vorbim despre
cauzalitate internă sau factori dispoziţionali, în cel de al doilea, de cauzalitate externă sau factori
situaţionali.
Fiecare teorie are o importanţă majoră atât pentru individ cât şi pentru societate, deoarece
semnificaţia acestor teorii reprezintă un model eficient de achiziţie informaţionlă în vederea explicării
fenomenelor şi comportamentelor manifestate de către fiecare individ într-un anumit moment sau stadiu
ale existenţei sale.
3.7. Socializarea –ca măsură de prevenție a delincvenței

Socializarea reprezintă procesul prin care un copil neajutorat devine treptat o persoană conştientă
de sine, integrată în tipul de cultură în care s-a născut . Prin acest proces individul asocial devine o fiinţă
socială integrată colectivităţii prin transmiterea/asimilarea atitudinilor, valorilor, modelelor de comportare
specifice grupului sau comunităţii din care face parte . Definită astfel, socializarea începe o dată cu
intrarea individului în societate şi continuă, cu intensităţi diferite, până la ieşirea acestuia din ea.
Există mai multe tipuri de socializare:
În raport cu timpul:
adaptativă (realizată în interiorul unei colectivităţi căreia îi sunt interiorizate normele)
În raport cu mediul în care se realizează:
ţii);asociativă şi instituţională;
În raport cu normele interiorizate:
43
Procese corelate cu socializarea: desocializarea şi resocializarea
care i-au satisfăcut necesităţile de interacţiune;

– este procesul prin care se abandonează vechile norme şi se învaţă altele noi; uneori
pesupune redefinirea radicală a eului; rearanjarea priorităţilor şi a rolurilor; este procesul realizat de
instituţii totale (Goffman) mănăstiri, închisori, spitale de boli psihice, unităţi militare.
Agenţii socializării: familia; şcoala; grupurile (de apartenenţă, de referinţă, formale, informale),
colegii , vecini, mijloacele de comunicare în masă , biserica, locul de muncă , cluburi, organizaţii, etc.
Conţinutul socializării are o dimensiune:
- psihologică – maturizarea tânărului
- culturologică – internalizarea normelor şi valorilor sociale
- sociologică – deprinderea rolurilor sociale şi elaborarea unor comportamente
corespunzătoare.
Prin socializare se transmit şi se structurează :
-modalităţi de comunicare precum limbajul oral, codurile de comunicare simbolice, expresive
(nonverbale)
-modele sociale de comportament, pe baza unor norme funcţionale considerate valori într-o anumită
cultură: conduite domestice şi roluri ale sexelor, forme de relaţionare interpersonale, întemeiate pe alocare
unui status social;
-seturi istrumentale: modalităţi de cuoaştere, de învăţare, strategii acţionale, cunoştinţe, abilităţi
profesionale.
-norme de internalitate ( de interpretare a acţiunilor celorlalţi şi a conduitelor personale) şi modelare
afectiv-atitudinală a individului.
Mecanismul fundamental al socializării este învăţarea socialã.
Agenţii sau factorii socializării sunt diverşi. Prima colectivitate integratoare este familia care
exercită ceea ce se numeşte socializare primară. Achiziţiile acestei perioade sunt decisive condiţionând
etapa următoare. Socializarea primară este urmată de socializarea secundară realizată de instituţii, din
rândul cărora rolul cel mai important revine şcolii.
Alături de şcoală, biserica, grupul de egali, vecinătăţile, mass-media, partidele şi organizaţiile
politice, diverse alte instituţii contribuie la permanenta socializare a individului pe parcursul diverselor
etape de vârstă.
Transformarea delincventului într-un cetăţean conformist, resocializarea lui este un proces
complex, multistadial şi foarte important pentru societate, îndeosebi pentru generaţia în creştere, care se
prezintă şi ca o reflectare a gradului de eficacitate a metodelor utilizate în acest scop, a funcţionalităţii
instituţiilor implicate şi a caracterului rezultatelor obţinute.
Ca proprietate a grupului, normele sociale şi juridice indică ceea ce este drept sau nedrept, moral
sau imoral, licit sau ilicit, legal sau ilegal, stabilizând astfel zona de permisivitate a acţiunii şi
44
comportamentului indivizilor. Această zonă nu este însă precis delimitată sau circumscrisă, în interiorul ei
putând apărea „puncte de toleranţă“ sau de permisivitate unde comportamentul individului poate varia
sensibil depăşind limitele normative şi instituţionale acceptate.
Această variaţie de comportamente se datorează şi faptului că find elaborate într-o manieră
generală şi impersonală, normele sociale şi juridice nu stipulează în detaliu nici modalităţile şi nici
mijloacele concrete prin care indivizii pot să îndeplinească sau nu rolurile prescrise în funcţie de statutul
lor social. Pentru acest motiv, în orice societate pot apărea diferite tipuri de comportament a cărora gamă
include atât pe cele conformiste „legaliste“, cât şi pe cele inovatoare, nonconformiste, evazioniste sau
deviante.
Varietatea şi diversitatea acestor comportamente sunt influenţate în mare măsură atât de
caracteristicile diverşilor factori sociali şi de condiţiile concrete în care îşi desfăşoară activităţile lor, cât şi
de perceperea diferită a „mesajelor“ şi „codurilor“ incluse în norme, concretizate fie în acceptarea şi
suportarea acestora, fie în respingerea şi transgresarea lor.
45
Societate, cultură, mediu ANOMIE

Valori, norme, structură socială, oportunităţi
legitime
ASOCIEREA DIFENTIATĂ
Subsisteme (subculturi) bande, presiunea prietenilor
CONTROL SOCIAL
Experienţe individuale unice din
Mediul familial mediul familial, afectivitate, ataşament
implicare, angajare
Caracteristici PSIHOPATIE, DEPRIVARE AFECTIVA

individuale Caracteristici moştenite şi dobândite
CONDUITE DELINCVENTE
Delincvent Alcoolism, consum de droguri, probleme

personale, „atitudini negative”
Figura 5 Factori care pot determina comportamentul delincvent
46
IV.ACTUL INFRACŢIONAL DIN PERSPECTIVA EXPLORATORIE
Actul infracţional, ca orice alt tip de act comportamental, reprezintă rezultatul interacţiunii dintre
factorii ce structurează personalitatea individului şi factorii externi, de ambianţă.
În ceea ce privesc factorii interni, endogeni, orice persoană poate prezenta în structura sa un
nucleu central mai mult sau mai puţin favorabil comportamentului infracţional, conturând sau nu o
potential personalitate criminală. Ambianţa, condiţiile şi împrejurările exterioare pot fi favorabile sau
nefavorabile dezvoltării acestui nucleu în plan infracţional.
Actul infracţional antrenează în grade diferite, practic toate structurile şi funcţiile psihice începând
cu cele cognitiv-motivaţionale şi terminând ce cele afectiv-volitive, implicate fiind şi activităţile cât şi
însuşirile psihice.
Actul infracţional este generat de tulburări de ordin emoţional şi volitiv, susţinute de lipsa
sentimentului responsabilităţii şi al culpabilităţii, a incapacităţii de a renunţa la satisfacerea imediată a
unor trebuinţe în pofida perspectivei unei pedepse. Trecerea la actul infracţional constituie un moment
critic, nodal. Această trecere reprezintă o procesualitate care cunoaşte multe inconstanţe în desfăşurarea
ei.
În săvârşirea unei infracţiuni, autorul acesteia participă cu întreaga sa fiinţă, mobilizându-şi pentru
reuşită întregul său potenţial motivational şi cognitiv-afectiv. Punerea în act a hotărârii de a comite
infracţiunea este precedată de o serie de procese de analiză şi sinteză, de lupta motivelor, deliberarea şi
actele executorii antrenând profund întreaga personalitate a acestuia. Acest lucru face ca actul infracţional
să nu rămână o achiziţie întâmplătoare, periferică a conştiinţei infractorului, ci să se integreze în ea sub
forma unei structuri informaţionale stabile, cu conţinut afectiv emoţional specific, cu un rol motivaţional
bine diferenţiat (Aioniţoaie & Butoi, 1992)
4.1. Câmpul faptei
Dacă în criminalistica clasică „câmpul faptei” conduce către materialitatea obiectuală de conturare
a probaţiunii şi identificarea autorilor, noile concepte între care: „scena crimei”, se conturează în direcţia
acceptării unei realităţi dinamice în derulare, a secvenţelor comportamentale, forţând componenta
psihologică a omului legii (procuror, judecător de instrucţie, organ de urmărire penală etc.) să interpreteze
motivaţiile, intenţiile, habitudinile, raţionamentele, logica, sensul, organizarea conduitelor criminogene,
în ideea conturării profilului psihologic, „amprenta comportamentală” aptă schiţării unei galerii de
potenţiale portrete ale personalităţii pretabililor incluşi în cercurile de suspecți.
Profesionistul investigator – expertul psiholog – este chemat ca să:
-să reproducă prin propria-i imaginaţie împrejurările şi acţiunile derulate de făptuitor.
-să-şi imagineze profilul făptuitorului, oferind organelor de urmărire penală, „amprenta sa
psihocomportamentală”;
47
-să anticipeze „comportamentul următor pretabil” contracarând pentru viitor „mişcările” autorului prin
intuirea versiunilor optime cu grad rezonabil de credibilitate.
Literatura de specialitate, în sens clasic, de exemplu pentru omoruri, a evidenţiat o grilă de
exigenţe căreia trebuie să-i răspundă investigarea ştiinţifică a acestui gen de infracţiune:
1. Ce s-a petrecut la locul faptei şi care sunt motivele crimei?
-sens juridic – încadrarea juridică a faptei (viol, omor, suicid etc.);
-sens psihologic (satisfacţie sexuală, suprimarea vieţii, însuşirea bunului, răzbunare, premeditare, jaf,
interes material etc.).
2. Omorul s-a comis pe locul unde s-a găsit cadavrul?
– sens criminalistic (interpretarea urmelor traseologice şi dinamice);
3. Cine este ucis?
-sens juridic;
-sens criminalistic (identitatea victimei)
-sens psihologic
4. Când a fost comisă crima?
-sens criminalistic (verificarea eventualului alibi);
-sens medico-legal (modificări cadaverice etc.).
5. În ce fel s-a comis crima?
-sens juridic;
-sens psihologic (sub aspectul laturii subiective: intenţie, culpă, legitimă apărare etc.).
6. Criminalul a luat măsuri pentru ascunderea omorului şi în ce constau aceste măsuri?
– sens psihologic (profilul psihologic al autorului, experienţa infracţională, duplicitatea, inteligenţa,
simularea etc.).
7. Crima a fost comisă de o singură persoană sau de mai multe?
– sens juridic (autorat, coautorat, complicitate etc.);
– sens medico-legal (numărul şi felul leziunilor, raportul de cauzalitate leziune-arma de apărare sau
atac, rezistenţa victimei, dinamica şi dispunerea leziunilor etc.).
8. Care sunt căile de acces ale criminalilor în câmpul faptei, în ce mod au părăsit câmpul faptei, cât timp
au rămas acolo şi ce acţiuni au săvârşit?
– sens criminalistic (interpretări dinamice şi traseologice);
– sens psihologic (siguranţa, precipitarea, logica comportamentelor în derularea scenei crimei).
9. Cine este făptuitorul?
-sens juridic (stabilirea răspunderii şi a pedepsei);
-sens criminalistic (identificarea autorului).
10. Care sunt experienţele pozitive şi limitele investigaţiei ştiinţifice desprinse din soluţionarea cauzei?
– sens psihologic (interpretarea modului de operare; ex: dacă este vorba de un criminal în serie?).
(Butoi 2011)
48
De ex: omorul de natură sexuală
4.2. Determinarea motivaţiei

Un aspect extrem de important al investigării omorurilor este determinarea motivului uciderii.
-omuciderile de natură sexuală – incluzând violul cu omor şi uciderea –acte de perversiune sexuală.
Victimele, de obicei, sunt femei şi copii mici, iar ucigaşul este, de obicei, bărbat.
-omuciderile de natură homosexuală sunt chiar obişnuite şi implică victime bărbaţi ucişi de alţi bărbaţi,
sau victime femei implicate într-un fel de relaţie de lesbienism şi sunt ucise de alte femei. Adesea, aceste
cazuri implică metode sadice şi bizare.
În mod cert, sunt întrebări preliminare pe care un anchetator trebuie să le pună când examinează
locul crimei: Ce s-a întâmplat?, De ce s-a întâmplat? şi Cine ar fi putut să o facă?.
Examinarea locului crimei cu scopul de a identifica şi interpreta anumite detalii ce pot servi ca
indicii asupra tipului de personalitate implicată este o tehnică excelentă în determinarea profilului mental
al tipului de persoană care ar fi putut comite crima. Desigur sunt legături între aspectul psihologic al
criminalului şi indiciile psihologice dezvăluite de locul crimei.
4.3. Infractorii organizaţi (care îşi premeditează acţiunea)

Delimitarea între organizat (premeditat) şi neorganizat (nepremeditat) este o descriere a
tipologiilor criminale.
Profilul psihologic al infractorul care îşi premeditează crima:
-de obicei, inteligenţa peste medie,
-este metodic şi organizat,
-crimele lui sunt bine gândite şi cu atenţie plănuite.
-crima este de obicei comisă în afara zonei unde locuieşte sau lucrează,
-dâ dovadă de mobilitate şi călătoreşte foarte mult;
-fantezia şi ritualul sunt importante pentru acest tip de personalitate.
-victimele sunt oameni pe care îi consideră tipul „corect”, pe care el îi poate controla (fie prin manipulare
sau dominare),
-de obicei străini, cu care are ceva trăsături comune.
-este sociabil şi foloseşte abilităţile verbale pentru a-şi manipula victimele şi a prelua controlul asupra lor;
-este pe deplin conştient de gravitatea criminală a actului său;
-este încrezător în abilităţile sale în confruntarea cu ancheta poliţiei.
-urmăreşte reportajele de ştiri privind crima;
-frecvent, poate lua un obiect personal al victimei, pe care îl poate folosi pentru a retrăi evenimentul sau
pentru a-şi continua fantezia;
-este excitat de cruzimea actului său şi poate declanşa torturarea victimei;
-controlul sexual asupra victimei joacă un rol important în scenariul său;
-evită să lase dovezi în urma sa şi, de obicei, îşi aduce propria armă pentru a comite crima;
49
-cadavrul este, de cele mai multe ori, mutat de la locul crimei. Autorul face probabil acest lucru pentru a
îngreuna ancheta și pentru a preveni descoperirea lui.
4.4. Infractorii dezorganizaţi (cei care nu-şi premeditează acţiunea)

Profilul infractorul care nu îşi premeditează crima:
-inteligenţa sub medie;
-singuratic, necăsătorit, trăieşte fie singur, fie cu o rudă, în imediata vecinătate a locului crimei;
-are dificultăţi în a stabili relaţii interpersonale şi este descris ca un inadaptat social. (structuri inhibate,
nesociabile, introvertite, cu acumulări tensionale în sfera pulsional-sexuală şi raptusuri(impuls brusc si
necontrolat)
-acţionează impulsiv sub stress;
-de obicei, va selecta o victimă din propria lui zonă geografică.
- evită oamenii;
-este, de obicei, descris ca un incompetent din punct de vedere sexual şi nu are relaţii sexuale în
adevăratul sens al cuvântului;
-locul crimei va fi dezorganizat.
-utilizează stilul de atac „fulger”, luându-şi victima prin surprindere. Această acţiune este spontană,
agresorul acţionând brusc în afara fanteziei sale şi nu are un „plan de joc”,
-nu se gândeşte că poate fi prins;
-de obicei, îşi depersonalizează victima prin mutilare facială sau o răneşte în exces.
-alte acte sexuale sadice sunt îndeplinite după moartea victimei. Mutilarea organelor sexuale are o
puternică semnificaţie sexuală pentru el. Aceasta poate fi o dovadă a eviscerării, amputării şi/sau
vampirism.
-locul morţii şi locul crimei coincid în general, şi de obicei nu există nici o încercare de a ascunde
cadavrul.
-dacă cadavrul a fost mutilat, este posibil ca el să poziţioneze cadavrul într-o manieră specială care are
semnificaţie pentru el.
-arma crimei este adeseori lăsată la locul faptei.
-comportamentul, deşi imprevizibil, este de multe ori repetitive
Investigarea „background”-ului victimei (a trecutului, a grupului social din care face parte, a
stilului de viaţă, şi a cercului de prieteni etc.), de multe ori va dezvălui posibila motivaţie a ucigaşului.
Examinarea oricăror relaţii, cunoştinţe şi factori de risc pot furniza un indiciu la scenariul Cine ar
fi putut să o facă?. De exemplu: Cu cine trăia victima? Cine a fost ultimul în compania victimei? Face
impresia că victima îl cunoştea pe atacant? Care este statutul social curent al victimei? De ce a fost
selectată această victimă în mod deosebit? Face impresia că, crima este „crimă cu autor necunoscut”? A
avut decedatul o ocupaţie cu risc mare (prostituată)? A fost victima fugar sau autostopist? Sau, a fost
victima un lucrător întârziat, de exemplu chelneriţă sau muncitor în service care era nevoit să călătorească
50
singur în noapte? A fost o crimă pasională sau este un agresor psihotic? Câteodată, crima pare să fie
lipsită de motivaţie sau bizară.
Orice tip de întrebări similare trebuiesc puse şi răspunsurile depind de scenariul prezent la locul
crimei.
Natura actului şi tipul de persoană care ar fi putut să comită un anumit tip de act sunt elemente
importante în scenariul. Oricum, trebuie ţinut minte că lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi.
Motivaţia din spatele actului este un considerent important.
!!!!!Nimeni nu acţionează fără motivaţie. Chiar şi actele unui nebun au un oarecare tip de
logică. Aceasta este o metodă pentru nebunia lor. O logică şi chiar o raţiune ascunsă există în spatele a
ceea ce el a făcut sau cum a făcut, oricât de sălbatic, bizar sau complet lipsit de motiv ar părea să fie”.
Provocarea investigativă a anchetatorului este descoperirea acestei logici perverse şi aparent
iraţională şi aplicarea acestei informaţii în caz.
4.5. Clasificarea crimelor de natură sexuală:

Ele pot fi împărţite în patru categorii distincte:
a) Violenţa interpersonală orientată către dispute şi atacuri;
Cel mai comun tip de crimă de natură sexuală este acela generat de violenţa interpersonală.
Acestea includ soţi/soţii, bărbaţi/femei, prieteni/prietene, prietene/prietene, prieteni/prieteni, şi chiar rude.
Crimele pot, de asemenea, implica şi o a treia persoană, cum ar fi un iubit/iubită gelos/ă părăsit.( vezi
cazul crimei 2019 Fortuna, loc: Arad)
-moartea poate să nu apară ca fiind motivată de sex, dar după examinarea circumstanţelor, a elementelor
de furie, ură, supărare sau răzbunare, se poate releva adevărata motivaţie.
De exemplu: poliţia poate fi chemată într-un loc unde un bărbat sau o femeie este găsită complet
îmbrăcată şi împuşcată în cap în stilul „execuţie”. La început, această moarte va apărea a fi altceva decât
o crimă legată de sex. Pe măsură ce se verifică „background”-ul şi relaţiile victimei, o nouă posibilitate se
poate prezenta.
De multe ori o soluţie simplă sau motivată este întunecată de ceea ce i s-a făcut cadavrului sau de
felul cum a fost schimbată scena crimei. Ceea ce poate apărea că este opera unui psihopat, de multe ori se
dovedeşte a fi acţiunea unui amant înfuriat sau soţ care, sub circumstanţe emoţionale, încearcă să distrugă
victima prin depersonalizarea cadavrului, mutilare facială, şi/sau multiple tăieturi şi înjunghieri, unele
dintre ele putând fi făcute post-mortem.
b) Atacul cu viol si/sau sodomia

Astfel de omoruri de natură sexuală pot fi înfăptuite pentru înfrângerea victimei şi/sau mai mult
pentru un atac sexual. Infractorul poate fi homosexual sau heterosexual şi intenţia poate fi viol sau
sodomie forţată.
-intenţia făptaşului este atacul sexual şi nu crima.
51
-moartea, de obicei, rezultă în urma înfrângerii rezistenţei victimei de către agresor, în cazul violului,
sodomiei sau atacului homosexual.
-victima poate fi sufocată sau strangulată prin astuparea gurii şi nasului, fiind ţinută strâns, cu scopul de a
înăbuşi ţipetele victimei, cauzând asfixia.
-leziunile cauzate de forţa brută pot fi prezente când ucigaşul încearca să-şi bată victima pentru a o
supune.
-in plus faţă de brutalitatea atacului, o victimă poate muri din cauza şocului sau a altei traume. Acest lucru
se poate evidenţia în cazul copiilor sau persoanelor vârstnice( vezi nenumărate cazuri de femei vârstnice
violate)
-in unele cazuri, moartea poate fi provocată intenţionat. Aceasta, în special, când ucigaşul îi este cunoscut
victimei.
-cazurile, de obicei, sunt precedate de delicte „obişnuite” (voayorism, exhibiţionism, telefoane obscene)
sau alte delicte sexuale incluzând violuri sau sodomii, în care victima nu a fost ucisă.
Calea investigaţiei ar trebui, în primul rând, să stabilească dacă au fost sau nu au fost şi alte cazuri
care să implice un mod de operare asemănător. Acţiunea ar trebui să se concentreze pe această pistă a
investigaţiei şi pe cercetarea dosarelor pentru delicte similare comise în trecut de cineva, recent eliberat
din închisoare.
c) Devianţa sexuală orientată către atac

Crima determinată din dorinţele sexuale orientate către atacul deviant şi sadic se distinge faţă de
alte omoruri de natură sexuală prin implicarea obligatorie a mutilării, deoarece agresorii sunt incapabii de
a efectua un act sexual.
-ucigaşii, nu pot participa la acţiuni sexuale cu victimele lor dar se vor angaja în mutilare post-mortem,
cum ar fi: îndepărtarea sânilor femeilor, atac post-mortem asupra organelor genitale (masculine şi
feminine),
-introducerea de obiecte în cavităţile trupului victimelor lor;
-este obsedat de un fel de fantezie perversă.
-în mintea lui el are plănuit acţiunea şi are „controlul complet”.
-când se iveşte posibilitatea, ucigaşul care, în general, este o personalitate dezorganizată, fie intră în
panică, fie devine atât de implicat în fantezia lui încât scapă din vedere faptul că lasă urme.
-de multe ori, el ia o „amintire” de la victima lui, de obicei un obiect personal sau chiar o parte din corpul
victimei, care are o semnificaţie sexuală pentru el;
-în unele cazuri, criminalul se va întoarce la locul crimei, fie să retrăiască evenimentul, fie să mutileze
mai departe, cadavrul.
52
d) Crima în serie
Crima în serie reprezintă uciderea de victime disparate în timp, de la zile la săptămâni sau luni,
ani. Aceste pauze de timp între omoruri sunt denumite şi ca perioade de „calmare”
În terminologia psihiatrică, un criminal în serie poate fi clasificat fie ca psihotic sau psihopatic.
În cazul unui ucigaş psihotic, acesta poate sugera că el ucide din cauză că psihoza lui îl împinge să ucidă,
iar în cazul unui ucigaş psihopat, în special un criminal în serie, că el ucide din plăcere să ucidă.
Profilul criminalilor în serie:
-inteligenţi, sociabili,fermecători, cu IQ ridicat, volubili, șarmanți,
-capabili să călătorească kilometrii întregi în căutarea victimei „potrivite”,
-care să fie vulnerabilă şi uşor de controlat.
-victimele lor pot fi femei, copii, vagabonzi, homosexuali şi prostituate.
-sunt extrem de manipulativi
-capabili să „vorbească” victimelor lor, mai ales pe terenul lor, despre „zona de confort”: unde ei îşi pot
controla victimele.
-de multe ori ei folosesc un truc ca să rămână singuri cu victimele lor,
- se perfecţionează continu;
-în ciuda aparenţelor exterioare, este un individ nesigur.
- el nu are nici o putere până nu are victima sub controlul său.
-au o fascinaţie pentru procedurile poliţiei, unii chiar au lucrat în domeniu ( vezi cazul Cioaca) şi îşi
folosesc această experienţă ca să evite identificarea.
-sunt cunoscuţi ca nişte obişnuiţi ai poliţiei şi trag cu urechea la conversaţiile de pe marginea cazului.
Unii dintre ei chiar s-au strecurat singuri în investigaţie.
-unii se întorc la locul crimei sau la locul unde a fost descoperit cadavrul, fie ca să evalueze investigaţia,
fie ca să tachineze poliţia cu indicii suplimentare.
-se bucură de publicitatea crimelor lor din acelaşi motiv. Ei urmăresc probabil îndeaproape evenimentele
în ziare şi au acea satisfacţie conştientă că au învins poliţia.
Crimele în serie sunt considerate de unii psihologi ca reprezentând ultima extensie a violenţei. Din
punct de vedere raţional, crimele în serie sunt acte complet iraţionale. Totuşi, criminalul în serie simte o
mare plăcere în exercitarea puterii şi a controlului asupra victimei, incluzând puterea vieţii şi a morţii,
actul sexual fiind secundar. El este excitat de cruzimea actului său şi, frecvent, va tortura victima până la
moarte. Criminalul poate înregistra pe casete, ţipetele de durere ale victimei sale, pe care le poate folosi
pentru a-şi spori fantezia atunci când nu are o victimă „cu care să se joace”, sau poate folosi aceste
înregistrări pentru a teroriza viitoarele victime. Orice mutilare a victimei va fi făcută fie ca să şocheze
autorităţile, fie ca să facă neidentificabile rămăşiţele cadavrului.
Cu toate că mulţi criminali în serie au fost cunoscuţi că au întreţinut relaţii sexuale normale cu o
femeie iniţial în viaţa lor, ei chiar nu au nici un fel de relaţii satisfăcătoare cu cineva. Ei sunt într-o stare
de automulţumire până la un punct, de unde nimic nu mai contează. Mulţi criminali în serie au declarat că
53
au fost abuzaţi în copilărie, de obicei, de mamă sau de un părinte/bunic. Mulţi agresori au declarat că sub
influenţa alcoolului sau a drogurilor, în timpul crimelor, au trăit stări ireale, fără a putea percepe
gravitatea şi cruzimea actelor lor şi fără a putea avea o explicaţie logică a faptelor lor. Mulţi agresori au
fost identificaţi sub influenţa alcoolului şi drogurilor, în momentul crimei, ceea ce are tendinţa de a le
exacerba fanteziile sadice
Omuciderile unui criminal în serie au tendinţa să crească pe măsură ce trece timpul. Apare evident
faptul că ei trebuie să ucidă mult mai des pentru a-şi satisface plăcerea pe care o obţin săvârşind acest act.
Mulţi criminali în serie au fost prinşi accidental, pe măsură ce deveneau mai îndrăzneţi în urmăririle lor şi
mai indiferenţi faţă de risc. Acest tip de criminal nu se opreşte niciodată din ucis, până nu este prins şi
încarcerat în închisoare pe viaţă. Nu există nici un tratament pentru a vindeca un psihopat sexual sadic
care devine un criminal în serie. ( vezi cazul Terente, Csampar- recent)
V.PERSONALITATEA INFRACTORULUI. ALGORITMUL INFRACŢIONAL
5.1. Nucleul personalităţii criminale
Personalitatea infractorului este studiată din perspectivă pluridisciplinară implicând:

- analiză psihologică a actului infracţional, constă în analiza modului în care în pregătirea, săvârşirea şi
atitudinea post-infracţională se manifestă în psihicul autorului. Elementele studiate: inteligenţa,
afectivitatea, voinţa și personalitatea;
-cercetarea clinică pentru reconstituirea antecedentelor personale şi patologice ale subiectului (aici intră şi
excluderea simulării realizată prin testul poligraf);
-examinările paraclinice având ca rol principal probarea şi obiectivarea diagnosticului clinic, precum şi de
aprofundare a etiopatogeniei unor tulburări (aici intră ample investigaţii de laborator, radiologice,
electroencefalografice etc.);
-investigările biogenetice având ca premisă rolul factorilor ereditari în structurarea personalităţii, iar ca
scop identificarea concretă a factorilor de ereditate;
-interpretarea neurofiziopatologică pentru explorarea cauzalităţii manifestărilor agresive;
-cercetarea psihologică având două obiective: în primul rând, reconstituirea structurii personalităţii
delicventului şi a modului în care au fost soluţionate şi, în al doilea rând, pentru orientarea asupra
posibilităţilor de reechilibrare şi reinserţie socială;
-rezolvarea medico-legală, adică furnizarea datelor medicale obiective pe baza cărora se concluzionează
asupra stării de imputabilitate (conştiinţă, discernământ).
-diagnosticarea cât mai corectă a profilului psihocomportamental al infractorilor,
-evidenţierea cât mai exactă a cauzelor care au determinat comportamentul lor antisocial constituie cerinţe
esenţiale pentru conturarea programelor terapeutic-recuperative din cadrul instituţiilor corecţionale.
Exactitatea acestor cercetări va permite evitarea unor erori judiciare care s-ar putea plasa în sfera
ireparabilului, cum ar fi, de pildă, aplicarea unor măsuri punitive în locul unor măsuri medicale sau
54
invers. De aceea, conceptul de personalitate este esenţial pentru o justiţie ce se fundamentează pe adevăr,
ştiinţă şi dreptate, în care primează ideea de recuperare socială a delincventului.
Din perspectiva consideraţiilor juridice, actul infracţional este rezultatul comportării negative a
fiinţei umane responsabile, în raport cu cerinţele normelor penale pozitive. In orice definiţie dată
infracţiunii – definiţie legală sau doctrinară – vom surprinde aceste condiţii minime ce se cer unui act
antisocial pentru a fi considerat infracţiune.
O amplă teorie asupra personalităţii criminale a creat Jean Pinatel, care consideră că, în
comportamentul criminal, „trecerea la act” constituie elementul decisiv. Condiţiile trecerii la act sunt
comandate, la delincvenţii care comit acte grave, de un nucleu al personalităţii ale cărui componente
sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea şi indiferenţa afectivă. Nucleul personalităţii criminale este
o structură dinamică, este reunirea şi asocierea componentelor amintite, dintre care nici una în sine nu
este anormală. J.Pinatel pune un accent deosebit asupra faptului că nucleul personalităţii criminale nu este
un dat, ci o rezultantă.
Ideile avansate de J. Pinatel duc în mod firesc la concluzia că „în circumstanţe excepţionale, orice
om poate deveni delincvent”. Dacă aşa stau lucrurile, se pune întrebarea unde vede Pinatel diferenţa între
delincvent şi nedelincvent? Răspunsul îl dă singur. Diferenţa dintre nedelincvenţi şi delicvenţi trebuie
căutată în „pragul delincvenţial„, în sensul că unii dintre nedelincvenţi au nevoie de evenimente, de
presiuni grave pentru a le provoca o reacţie delincvenţială, alţii trec la act dintr-o incitaţie exterioară
foarte uşoară. Spre deosebire de aceştia, delincventul format – în opoziţie cu nedelincventul – nu aşteaptă
ivirea unei ocazii propice, unei incitaţii exterioare, ci provoacă el însuşi ocaziile în care apoi operează.
In ultimă analiză – arată mai departe Pinatel – ceea ce permite cert distingerea nedelincventului de
delincvent, dar chiar şi a delincvenţilor între ei, este aptitudinea mai mult sau mai puţin pronunţată de
trecere la act.
Subliniind că personalitatea este inseparabilă nu numai de organism, dar şi de mediu, Pinatel
constată că în criminologie este esenţial să se studieze personalitatea în situaţie. Există situaţii specifice
sau periculoase în care ocazia nu trebuie să fie căutată.
Personalitatea şi mediul formează o totalitate funcţională, iar atunci când unul dintre aceste
elemente se schimbă, se modifică şi această totalitate funcţională .
Există situaţii nespecifice sau amorfe în care ocazia trebuie să fie căutată. In asemenea cazuri,
personalitatea este aceea care domină situaţia, iar actul criminal, ce rezultă de aici, este o consecinţă
directă a activităţii personalităţii respective. Din această scurtă analiză rezultă că factorii de mediu
influenţează atât formarea personalităţii, cât şi a situaţiilor. Aceasta înseamnă – conchide Pinatel -„că
mediul poate fi criminogen nu numai prin multiplicarea ocaziilor de a comite crime, ci, în egală măsură,
şi prin faptul că uşurează structurarea personalităţii criminale”.
55
5.2. Particularități psihologice ale personalității delincventului
O analiză strict psihologică a actului infracţional constă în analiza modului în care personalitatea
infractorului (inteligenţa, afectivitatea, motivaţia şi voinţa) se manifestă în pregătirea, săvârşirea şi în
atitudinea pre-infracțională sau post-infracţională.
Personalitatea infractorului este fondul pe care trebuie să se încrucişeze, în cadrul duelului
judiciar, funcţiile acuzării şi apărării, pentru că, în ultimă instanţă, pedeapsa este impusă infractorului, iar
efectele sale sunt condiţionate de această personalitate.
Factorii psihologici nu acţionează direct, nemijlocit şi univoc asupra individului, ci prin filtrul
particularităţilor sale individuale, particularităţi ale căror rădăcini se află în mică măsură în elementele
înnăscute ale personalităţii şi în cea mai mare măsură în antecedentele sale, în istoria personală. Toate
acestea îi determină un anumit tip de comportament disfuncţional, un anumit mod de a acţiona şi
reacţiona în spaţiul psihologic, în modul de a rezolva situaţiile conflictuale care apar.
Infractorul se prezintă ca o personalitate deformată cu o insuficientă maturizare socială, cu
deficienţe de integrare socială, care intră în conflict cu cerinţele sistemului valorico-normativ şi cultural
al societăţii în care trăieşte. Pe această bază se încearcă să fie puse în evidenţă atât personalitatea
infractorului, cât şi mecanismele interne (mobiluri, motivaţii, scopuri) care declanşează trecerea la actul
infracţional.
Studiindu-se diferite categorii de infractori sub aspectul particularităţilor psihologice s-a reuşit să
se stabilească anumite caracteristici comune:
a.Instabilitatea emotiv-acţională. Datorită experienţei negative, a educaţiei deficitare primite în
familie, a deprinderilor şi practicilor antisociale însuşite, infractorul este un individ instabil din punct de
vedere emotiv-acţional, un element care în reacţiile sale trădează discontinuitatea, salturi nemotivate de la
o extremă la alta, inconstanţă în reacţii faţă de stimuli. Această instabilitate este o trăsătură esenţială a
personalităţii dizarmonic structurată a infractorului adult sau minor, o latură unde traumatizarea
personalităţii se evidenţiază mai bine decât pe planul componentei cognitive.
b.Inadaptarea socială. Este evident că orice infractor este un inadaptat din punct de vedere social.
Anamnezele făcute infractorilor arată că, în majoritatea cazurilor, aceştia provin din familii dezorganizate
(părinţi decedaţi, divorţaţi, infractori, alcoolici), unde nu există condiţii, priceperea sau preocuparea
necesare educării copiilor. Acolo unde nivelul socio-cultural al părinţilor nu este suficient de ridicat, unde
nu se dă atenţia cuvenită normelor regimului zilnic, se pun implicit bazele unei inadaptări
sociale.Acţiunea infracţională reprezintă, etiologic, un simptom de inadaptare, iar comportamentul este o
reacţie atipică.
c.Iritabilitate. Anumiţi excitanţi din mediul ambiant exercită asupra lor o stimulare spre acţiune cu
mult mai mare decât asupra omului obişnuit, ceea ce conferă un caracter atipic reacţiilor acestora. ( ex:
dacă i se face o observație el înjură, urlă). Pe infractor îl caracterizează lipsa unui sistem de inhibiţii,
elaborat pe linie socială. Atingerea intereselor personale, indiferent de consecinţe, duce la mobilizarea
excesivă a resurselor fizice şi psihice.
56
d.Duplicitatea comportamentului. Conştient de caracterul socialmente distructiv al actului
infracţional, infractorul lucrează în taină, observă, plănuieşte şi execută totul ferit de ochii oamenilor, în
general, şi ai autorităţilor, în special. Reprezentând o dominantă puternică a personalităţii, duplicitatea
infractorului este a doua lui natură, care nu se maschează numai în perioada în care comite fapta
infracţională, ci tot timpul. El joacă rolul omului corect, cinstit, al omului cu preocupări de o altă natură
decât cele ale „specialităţii” infracţionale. Acest „joc” artificial îi denaturează actele şi faptele cotidiene,
făcându-l uşor depistabil pentru un bun observator. Necesitatea tăinuirii, a „vieţii duble”, îi formează
infractorului deprinderi care îl izolează tot mai mult de societate, de aspectul normal al vieţii.
e.Imaturitatea intelectuală. Aceasta constă în incapacitatea infractorului de a prevedea pe termen
lung consecinţele acţiunii sale antisociale. Există ipoteza că infractorul este strict limitat la prezent,
acordând o mică importanţă viitorului. Imaturitatea intelectuală nu se suprapune cu rata scăzută a
coeficientului de inteligenţă (IQ), ci înseamnă o capacitate redusă de a stabili un raport raţional între
pierderi şi câştiguri în proiectarea şi efectuarea unui act infracţional, trecerea la comiterea infracţiunii
efectuându-se în condiţiile unei prudenţe minime faţă de pragurile de toleranţă a conduitelor în fapt.
f.Imaturitatea afectivă. Constă în decalajul persistent între procesele cognitive şi afective, în
favoarea celor din urmă. Datorită dezechilibrului psiho-afectiv, imaturitatea afectivă duce la o rigiditate
psihică, la reacţii disproporţionate, predominând principiul plăcerii în raport cu cel al realităţii. Imaturul
afectiv recurge la comportamente infantile (accese de plâns, crize etc.) pentru obţinerea unor plăceri
imediate, minore şi uneori nesemnificative. Nu are o atitudine consecventă faţă de problemele reale şi
importante, este lipsit de o poziţie critică şi autocritică autentică, este nerealist, instabil emoţional.
Imaturitatea afectivă asociată cu imaturitatea intelectuală predispune infractorul la manifestări şi
comportamente antisociale cu urmări deosebit de grave.
g.Frustrarea. Este o stare emoţională resimţită de infractor atunci când este privat de unele
drepturi, recompense, satisfacţii etc., care consideră că i se cuvin sau când în calea obţinerii acestor
drepturi se interpun obstacole. Frustrarea este resimţită în plan afectiv-cognitiv ca o stare de criză (o stare
critică, de tensiune) care dezorganizează, pentru momentul dat, activitatea instanţei corticale de comandă
a acţiunilor, generând simultan surescitarea subcorticală.
Infractorii reacţionează diferenţiat la situaţiile frustrante, de la abţinere (toleranţă la frustrare) şi
amânare a satisfacţiei până la un comportament agresiv. Cei puternic frustraţi au tendinţa să -şi piardă pe
moment autocontrolul, acţionând haotic, inconstant, atipic, agresiv şi violent, cu urmări antisociale grave.
h.Complexul de inferioritate. Este o stare pe care infractorul o resimte ca un sentiment de
insuficienţă, de incapacitate personală. Complexul de inferioritate apare în urma unor deficienţe,
infirmităţi reale sau imaginare fiind potenţate şi de către dispreţul, dezaprobarea tacită sau experimentată
a celorlalţi. Complexul de inferioritate incită adesea la comportamente compensatorii, iar în cazul
infractorilor la comportamente de tip inferior orientate antisocial.
i.Egocentrismul. reprezintă tendinţa individului de a raporta totul la el însuşi; el şi numai el se află
în centrul tuturor lucrurilor şi situaţiilor. Atunci când nu-şi realizează scopurile propuse devine invidios şi
57
susceptibil, dominator şi chiar despotic. Egocentricul nu este capabil să vadă dincolo de propriile dorinţe,
scopuri, interese. Este un individ care nu este capabil să recunoască superioritatea şi succesele celorlalţi,
se crede permanent persecutat, consideră că are întotdeauna şi în toate situaţiile dreptate. Îşi
minimalizează defectele şi insuccesele, îşi maximizează calităţile şi succesele, iar atunci când greşeşte, în
loc să-şi reconsidere poziţia, atacă cu virulenţă.
j.Labilitatea este trăsătura personalităţii care semnifică fluctuaţia emotivităţii, capriciozitatea şi, ca
atare, o accentuată deschidere spre influenţe, acţiunile individului fiind imprevizibile. Instabilitatea
emoţională presupune o insuficientă maturizare afectivă, individul fiind robul influenţelor şi sugestiilor,
neputând să-şi inhibe pornirile şi dorinţele în faţa pericolului public şi a sancţiunii penale.
k.Agresivitatea apare atunci când individul este împiedicat să-şi satisfacă dorinţele şi se manifestă
printr-un comportament violent şi distructiv. Cele mai cunoscute forme de agresivitate sunt:
autoagresivitatea şi heteroagresivitatea. Autoagresivitatea constă în îndreptarea comportamentului agresiv
spre propria persoană, exprimându-se prin automutilări, tentative de sinucidere sau chiar sinucidere.
Heteroagresivitatea presupune canalizarea violenţei spre alţii, manifestându-se prin forme multiple, cum
ar fi: omuciderea, tâlhăria, violul, tentativa de omor, vătămarea corporală etc.
l.Aplatizare afectivă.. Ea se caracterizează prin incapacitatea infractorului de a înţelege durerile şi
nevoile celorlalţi, prin satisfacţia resimţită faţă de durerile altora. Indiferenţa afectivă redă în fond stările
de inhibare şi dezorganizare emoţională. Această latură a personalităţii infractorului se formează de la
vârste timpurii, fiind una din principalele carenţe ale procesului socializării, un rol important deţinându-l
în acest plan funcţionarea defectuoasă a structurii familiale, precum şi stilul educaţional adoptat în cadrul
acestei microstructuri. De obicei, infractorul nu este conştient de propria-i stare de inhibare emoţională,
ceea ce explică atât calmul cât şi sângele rece cu care sunt comise o serie de infracţiuni de o violenţă
extremă. Legătura strânsă dintre indiferenţa afectivă şi egocentrism constă în faptul că infractorului îi este
străin sentimentul vinovăţiei, al culpabilităţii.
Aceste componente ale personalităţii infractoare se pot întâlni şi la celelalte persoane
(neinfractori), însă la acestea nu sunt elemente dominante ale personalităţii, nu au consistenţa şi frecvenţa
întâlnită ca la infractori, nu sunt orientate spre infracţionalitate.
Ca urmare a orientării axiologice, a sistemului de valori pe care îl posedă, infractorul este
incapabil din punct de vedere psihic să desfăşoare o muncă socială susţinută. Această incapacitate este
dublată de dispreţul faţă de muncă, de atitudinea negativă faţă de cei ce desfăşoară o activitate organizată,
productivă. Nu se poate spune însă că această atitudine, această incapacitate fizică este generată de
deficienţe ale voinţei.
Procesele volitive funcţionează la ei în mod normal, conţinutul lor se îndreaptă spre acţiuni
conflictuale în raport cu societatea, spre acţiuni antisociale. Desconsiderarea muncii, lipsa unor
preocupări susţinute care să dea un scop mai consistent vieţii, provoacă la ei o stare de continuă nelinişte,
de nemulţumire de sine, o continuă stare de irascibilitate. Această nelinişte alimentează tendinţa,
58
elaborată în cursul vieţii lor, spre vagabondaj şi aventuri, ceea ce le convine foarte mult deoarece le
favorizează activitatea infracţională.
Faptul că în decursul activităţilor, infractorii îşi constituie un stil specific de lucru, poate sugera
uneori sărăcie de idei sau lipsa imaginaţiei creatoare, dar în acelaşi timp mai probabil o specializare
superioară, fapt ce contrazice teoria despre inteligenţa nativă, specifică a infractorilor. Analizând modul
lor de lucru, ajungem să recunoaştem că este vorba, în cea mai mare parte a cazurilor, de idei simple, cu
mici variaţii pe acelaşi motiv fundamental. Cu toate acestea, măiestria lor poate oglindi uneori
ingeniozitate, inventivitate, fantezie, precum şi o dexteritate deosebită ce se dobândeşte pe baza unui
antrenament îndelungat.
5.3.”Paradoxul criminal”-Eysenck-Mawrer
Problema psihologică pe care Eysenck vrea s-o lămurească pe acest plan este cea a „paradoxului
criminal”. De ce infractorul – şi mai cu seamă recidivistul – comite actele sale când ştie că în cele din
urma va fi pedepsit?
Întrebarea este cu atât mai justificată cu cât Eysenck, alături de mulţi psihologi, consideră că omul
este o fiinţă eminamente orientată spre hedonism şi, cu toate acestea, nu evită faptele care îl duc, în ultimă
analiză, la cele mai mari neplăceri.
În explicarea acestui paradox, Eysenck se referă la „legea secvenţei temporale” stabilită de
psihologul american O.H. Mawrer, după care: „un anumit act (infracţional) uman este determinat nu
numai de consecinţele lui, ci şi de apariţia în timp a respectivelor consecinţe”.
Cu alte cuvinte, „când o acţiune are două consecinţe, una premială (pozitivă) şi alta de sancţiune
(negativă), ambele consecinţe fiind (teoretic) egale ca pondere (echiprobabile), atunci situaţia
(conflictuală) se rezolvă în funcţie de consecinţa probabilă cea mai apropiată (ca apariţie în timp). În
cazul unui act infracţional, consecinţa imediată este premial pozitivă, în sensul că dă o satisfacţie imediată
morală sau materială, câtă vreme sancţiunea legală este mai îndepărtată în timp şi comportă un grad de
incertitudine”.
În cazul delincvenţilor, deci, trecerea la actul infracţional este o activare a mecanismelor
psihosociale ca reacţie la excluderea şi respingerea pe care o suferă. Neacceptarea, respingerea socială,
după cum am arătat mai sus, este un motiv puternic de acţiune şi, în această conjunctură, evident,
comportamentul va fi direcţionat antisocial. Impactul va fi cu atât mai violent cu cât subiectul va fi mai
puternic convins că agentul frustrator a acţionat cu intenţie.
Un cercetător italian, Giacomo Canepa, publica rezultatele investigaţiilor sale în care arăta
existenţa unor relaţii esenţiale între comportamentul antisocial şi delictual şi unele trăsături psihologice
ale personalităţii. Este vorba – arăta Canepa – de următoarele elemente:
impulsivitate mărită, la 68% dintre delicvenţii examinaţi;
indiferenţă afectivă, la 27%;
egocentrism, la 41%;
59
agresivitate, la 72%;
tendinţe de opoziţie, la 46%;
scepticism, la 50%.
Pe lângă aceste caracteristici, examinările efectuate de-a lungul anilor de Canepa asupra
recidiviştilor şi altor categorii de infractori cu tendinţe de a comite acte antisociale deosebit de grave, au
relevat:
– tendinţa de a percepe realitatea într-un mod neobişnuit şi deformat, în sensul de a considera că toţi
cei din jur sunt duşmani, nimeni nu oferă ajutor şi că în viaţă totul se petrece conform legilor „baftei” sau
„ghinionului”;
– prezenţa unor manifestări de indecizie şi incertitudine interioară;
– profunda dificultate de autoreprezentare, lipsa de capacitate de a se vedea pe sine în mod realist, la
care se adaugă şi strădania de a ascunde propria personalitate.
5.4. Categorii de infractori -particularităţile psihologice
Cerşetorul –este în posesia unor elemente ale artei dramatice, acţionând prin intermediul rolului
jucat verbal, prin mimica şi costumaţia adecvată. Cei ce ajung la măiestrie în cerşetorie, ştiu să utilizeze
metode cu totul deosebite (modularea vocii, mimica, invocarea unor mari necazuri) pentru a atrage atenţia
trecătorilor şi a obţine mila lor. Unii îşi adaptează rolul după sezon, clientelă, cartier, oraş. Eventualele
infirmităţi sunt subliniate cu grijă şi apar fie etalate ostentativ, fie abia discret sugerate, nuanţate. Acest tip
de infractor profită fără jenă de orice sentiment sau interes al publicului, fiind totodată bun cunoscător
empiric în sesizarea şi exploatarea trăsăturilor psihologice ale celor de la care cerşesc. Cerşetorii sunt
organizaţi în adevărate reţele.
Hoţul – săvârşeşte cea mai primitivă acţiune infracţională. Acţiunea în sine constă din mişcări
relativ simple: întinderea mâinii, apucarea obiectului, atragerea lui spre infractor, camuflarea şi
transportarea obiectului într-un loc ascuns. Caracteristic furtului este modul discret al sustragerii
obiectului şi apoi îndepărtarea grăbită de la locul infracţiunii, ascunderea de acei care l-ar putea urmări.
Hoţul lucrează mai mult cu mâna şi cu corpul, dar acest lucru se referă numai la acţiunea în sine, deoarece
pregătirea unui furt cere o activitate mintală minuţioasă, deosebit de laborioasă. Caracterul predominant
fizic al acţiunii presupune din partea lui un antrenament deosebit. Dexteritatea lui caracteristică,
mobilitatea fizică, rapiditatea mişcărilor sunt rezultatele, în primul rând, ale exerciţiului şi, numai în al
doilea rând, sunt favorizate şi de unele predispoziţii native (mobilitatea proceselor nervoase
fundamentale, nivelul de dezvoltare a analizatorilor). Automatizarea unor mişcări specifice, declanşate de
stimuli specifici, în urma unui exerciţiu îndelungat, nuanţat şi perfecţionat îi fac pe unii hoţi „să fure fără
să vrea”.
Hoţul are un spirit de observaţie bine dezvoltat, orientare promptă la situaţia dată şi organizarea
imediată a unui plan de acţiune bazat pe elemente concrete şi prezente. Mijloacele lui de operare, deşi
unele ingenioase, se bucură totuşi de puţină variabilitate. Sistemul de a acţiona într-o situaţie sau alta, în
60
general, se împrumută prin imitaţie, sau în cazul elaborării proprii devine frecvent, şi de multe ori aplicat
în situaţii inadecvate, ceea ce favorizează descoperirea lui. Ca şi ceilalţi infractori, nici hoţul nu are o
gândire cu calităţi deosebite, deoarece ea este limitată la preocupările lui specifice. In ceea ce priveşte
voinţa şi personalitatea, hoţul lucrează după „şabloane şi reţete” puţin variabile, sunt uşuratici, lipsiţi de
acele calităţi ale voinţei ce au sens etico-social. Inclinaţia spre risc este deosebit de mare, fapt pentru care
de multe ori ei mizează pe elemente cu extrem de puţine şanse de reuşită. Reacţia tipică este debarasarea
de obiectul furat şi fuga. Acesta nu se apără şi nu opune rezistenţă, numai în cazul când este atacat fizic.
Coincidenţa unor factori externi cu nereuşita acţiunii, îl face să fie superstiţios, uneori chiar mistic.
Spărgătorul – se conturează tipic ca personalitate, prin operarea în bandă şi prin utilizarea forţei
ca mijloc de apărare în caz de surprindere. Spărgătorul, în special cel modern, posedă temeinice
cunoştinţe de ordin tehnic. Deoarece comiterea actului infracţional presupu ne acţiuni complexe, de
securitate individuală, spărgătorii se recrutează din rândul celor mai evoluaţi infractori. Ei au nevoie pe
lângă iscusinţă (inteligenţa practică) necesară executării unei spargeri şi de unele calităţi deosebite, ca de
exemplu calm, aprecierea corectă a situaţiei, curaj, „sânge rece”. Utilizând violenţa în apărare, spărgătorii,
se apropie de tâlhari, iar prin faptul că tind să-şi însuşească bunuri, de hoţi.
Tâlharul – întreaga sa activitate infracţională se caracterizează prin violenţă, susţinută de o
constituţie fizică, somatică adecvată. Ca particularităţi specifice dobândite în cursul activităţii
infracţionale, putem aminti o motricitate sporită faţă de normal, hotărâre şi îndrăzneală în timpul operării,
de multe ori cruzime, deşi tâlharul recurge la asasinat numai în caz de nevoie şi mai mult în scop
defensiv. Se manifestă violent, odată planul fiind elaborat nu-şi mai poate suspenda sau amâna cu uşurinţă
acţiunea infracţională.
Infractorul intelectual – escrocul, falsificatorul, şantajistul. Exercitarea pe scară profesională a
unor asemenea acţiuni infracţionale presupune, din punct de vedere psihologic, necesitatea unor mijloace
intelectuale mai deosebite. La aceştia, forţa fizică este mai puţin importantă, în general fizicul trece pe un
plan secundar şi joacă un rol de decor care facilitează în unele cazuri (escrocherii) săvârşirea infracţiunii.
In afară de unele „ustensile” de importanţă minoră, infractorii intelectuali îşi comit acţiunile în mod
preponderent pe cale verbală. De aici rezultă două particularităţi esenţiale: un debit verbal adaptat rolului
şi adecvat scopului urmărit, accesibil victimei. Principala armă de atac a infractorului intelectual este
minciuna. Escrocii şi şantajiştii se caracterizează, în special, printr-o elasticitate a gândirii, prin
posibilitatea de a descoperi rapid slăbiciunile victimei şi prin soluţii rapide care duc la eschivarea şi
ieşirea din încurcătură.
Asasinul – este cel mai odios şi cel mai nociv infractor. Acesta manifestă irascibilitate,
impulsivitate şi agresivitate crescută. Este egocentric, dominator, având o capacitate de raţionalizare
scăzută, instabil şi superficial în contactul afectiv, ceea ce îl face să se angajeze în situaţii conflictuale,
reacţionând violent. Comiterea infracţiunii devine posibilă datorită intrării individului într-un mediu care
oferă situaţii conflictuale de la care el nu ştie sau nu poate să se sustragă.
61
După motivul asasinatului (obţinerea unor avantaje materiale, ură, răzbunare, fanatism etc.) şi
gradul de violenţă cu care infractorul săvârşeşte asasinatul, putem să ne dăm seama dacă avem de-a face
sau nu cu un infractor normal. In cazul asasinilor normali nu este vorba de o plăcere sadică, ci de o
relaxare după o mare tensiune, în urma rezolvării unei situaţii conflictuale pe cale asasinatului.
Infractorul recidivist – are tendinţa de a percepe realitatea într-un mod neobişnuit şi deformat,
având impresia că nimeni nu le oferă ajutor şi că în viaţă totul se petrece conform legilor „baftei” sau
„ghinionului”. Acestora le este caracteristică prezenţa unor manifestări de indecizie şi incertitudine
interioară, dificultate de autoreprezentare, tendinţa de a-şi ascunde propria personalitate. Succesul obţinut
la prima infracţiune, acţionează drept stimul pentru alte situaţii infracţionale asemănătoare. Primeşte greu
dezaprobarea, câtă vreme aprobarea îl stimulează pozitiv. Un indiciu deosebit de relevant al periculozităţii
persoanei infractorului îl constituie atitudinea sa din trecut faţă de exigenţele legii penale. De aceea,
individualizând pedeapsa, instanţa nu poate face abstracţie de lipsa sau de existenţa unor antecedente
penale, chiar dacă a intervenit amnistia, graţierea sau chiar reabilitarea.
Infractorul de profesie (de carieră) – este format şi socializat în direcţia comiterii infracţiunii.
Reprezintă ultimul grad de inadaptare socială prin faptul că unica lui sursă de existenţă o constituie
infracţiunea. Obiectul principal al activităţilor sale infracţionale îl constituie câştigurile financiare şi el nu
se implică în comiterea unor infracţiuni cu violenţă, în afară de cazul în care violenţa este „specialitatea”
sa (tâlharul). De obicei, debutează în calitate de copil delincvent, având originea în păturile de jos ale
societăţii.
Infractorul de profesie îşi formează deprinderi şi abilităţi tehnice de înalt specialist, este capabil
să-şi planifice activităţile, să-şi aleagă victimele şi să-şi îndeplinească planul de comitere a infracţiunii în
aşa fel încât să evite depistarea ei. El planifică acţiunea infracţională mult mai amplu decât o face
infractorul obişnuit, ocazional.
In general, este pregătit pentru arest şi judecată, fiind mereu în expectativa petrecerii unei anumite
perioade în penitenciar, considerând aceasta ca făcând parte din viaţa sa. Aici, intrând în contact cu alţi
infractori, are posibilitatea de a învăţa noi metode de comitere a infracţiunilor, participând la un adevărat
schimb de experienţă, profesorii lui făcând parte din categoria infractorilor profesionişti vârstnici. De
asemenea, ca rezultat al infracţiunii, el poate avea bani puşi de o parte pentru cheltuieli de judecată şi
pentru perioada post-detenţie.
Psihologic, la el afectul atinge o formă pasională pronunţată, iar acţiunea este profund dirijată de
gândire.
Infractorul se deosebeşte de ceilalţi oameni din punct de vedere psihologic, nu printr-o funcţionare
deosebită a proceselor sale psihice, ci prin faptul că acţiunile lui au un conţinut antisocial. Aptitudinile lui
specifice, elaborate în urma unei practici îndelungate, care îl ridică în unele privinţe deasupra omului
normal, nu-i determină acţiunea infracţională fără un teren propice, reprezentat de mediul social.
Cunoaşterea particularităţilor psihice ale infractorului ne duce la explicarea comportamentului, la
62
posibilitatea depistării şi reeducării acestuia. Alături de factorii interni, psihoindividuali, un rol important
în structura dizarmonică a personalităţii infractorului îl au şi factorii externi, de mediu.
5.5. Cuplul penal victimă – agresor

Din punct de vedere strict juridic, precizarea statutului celor doi membri ai cuplului se face atât în
baza stabilirii iniţiativei în a comite o faptă antisocială, cât şi în baza efectelor acesteia. Persoana ucisă,
vătămată corporal, violată etc., apare în calitate de victimă, iar cea care a ucis, a vătămat corporal sau a
violat, apare în calitate de infractor.
Deşi există şi cazuri în care între infractor şi victimă nu a existat nici un fel de legătură anterioară,
considerăm că, privind din perspectivă strict psihologică, nici o victimă nu poate fi absolvită integral de o
anumită răspundere legată de actul infracţional. Ex:Victima unui viol într-un parc în timpul nopţii poartă
vina ignorării pericolelor posibile atunci când încearcă să se plimbe singură prin parc la ore târzii.
Poştaşul cu bani mulţi asupra sa nu se asigură deloc şi este atacat în scop de jaf. Victima unui atac nocturn
la domiciliu se poate face vinovată de „publicitatea” exagerată privind achiziţionarea unor bunuri de
valoare. Postarea pe FB a plecării în concediu atrage hoții.
Chiar şi în cazul unor minori, victime ale unor infracţiuni, un anumit grad de vinovăţie aparţine
părinţilor sau persoanelor ce-i au în pază juridică (cadre didactice, personal de îngrijire etc.).
Desigur, există foarte multe variante posibile ale relaţiei infractor-victimă, în special în cazul
infracţiunilor cu violenţă. Având în vedere poziţia şi situaţia victimei după comiterea infracţiunii, putem
diferenţia mai multe variante posibile, precum:
a) victime dispărute, sesizarea fiind făcută de persoane cunoscute şi, nu de puţine ori, chiar de
către infractor, cum ar fi cazul soţului ucigaş ( cazul Cioacă);victime ce nu supravieţuiesc agresiunii
(decedate) care „oferă”, în principal, informaţii asupra infractorului, plecând de la modul în care a
procedat acesta (în ce loc, cu cruzime sau fără, încercând sau nu să acopere urmele, jefuind sau nu victima
etc.);
b) victime ce supravieţuiesc agresiunii, dar nu pot identifica infractorul din motive obiective (fapta
s-a comis pe întuneric, infractorul era mascat, victima a fost mai înainte legată la ochi, prin surprindere
etc.). În asemenea cazuri, victima poate oferi informaţii în legătură cu unele caracteristici fizice sau
psihice ale infractorului (eventual vocea, aspecte vestimentare – haină aspră sau lucioasă, nervozitate,
precipitare etc.);
c) victime ce supravieţuiesc agresiunii şi care cunosc infractorul, însă nu -l denunţă din motive ce
ţin de teama de răzbunare a acestuia (de exemplu: victima cunoaşte ameninţarea infractorului că, în cazul
în care va fi denunţat, se va răzbuna pe copii);
d) victime care supravieţuiesc agresiunii, care cunosc infractorul, dar pe care nu-l denunţă din
motive ce ţin de viaţa lor particulară (de exemplu: agresorul este concubinul victimei căsătorite);
e) victime care supravieţuiesc agresiunii, care cunosc infractorul, dar care, în loc să-l denunţe,
încearcă să ofere alte explicaţii, inclusiv autoacuzându-se, protejându-l deliberat pe infractor (este cazul,
63
desigur mai rar, al victimei care, în acest fel, consideră că oferă „dovezi de dragoste” infractorului pe
care-l iubeşte);
f) victime care supravieţuiesc agresiunii şi care, deşi cunosc infractorul adevărat, acuză o altă
persoană pe care vrea să se răzbune;
h) victime care supravieţuiesc agresiunii, care cunosc infractorul, însă, profitând de situaţie,
încearcă să pună în seama acestuia şi fapte pe care nu le-a comis (de exemplu: reclamă dispariţia unor
lucruri de valoare sau bani pe care, în mod real, infractorul – care s-a rezumat numai la violarea ei – nu şi
le-a însuşit);
i) victime care profită de o anumită situaţie, reclamând o „infracţiune” comisă asupra sa cu
intenţia de a sancţiona o persoană sau de a profita de pe urma ei (de exemplu: simularea voluntară şi
regizarea corespunzătoare pentru a transforma o relaţie sexuală în viol).
Desigur, practica judiciară este mult mai complexă, ceea ce face ca actuala clasificare să suporte
modificări continue.
VI PSIHOLOGIA MĂRTURIEI ȘI A MARTORULUI
6.1. Procesele psihologice ale mărturiei

S-a constatat că forţa probantă a mărturiei, veridicitatea declaraţiilor unui martor nu pot fi
apreciate la reala lor valoare dacă cei care realizează şi conduc cercetările nu cunosc mecanismele
psihologice care stau la baza mărturiei.
Din perspectiva psihologiei judiciare, mărturia este rezultatul unui proces de observare şi
memorare involuntară a unui fapt juridic urmat de reproducerea acestuia într-o formă orală sau scrisă,
în faţa organelor de urmărire penală sau a instanţelor de judecată.
Mărturia este un proces de cunoaştere a realităţii obiective structurat pe patru faze, şi anume:
-percepţia informaţiilor;
-prelucrarea lor logică;
-memorarea;
-reproducerea /recunoaşterea /reactivarea.
Mărturia depinde de capacitatea fiecărei persoane de a recepta faptele, de a le prelucra în funcţie
de subiectivismul şi selectivitatea sa psihică, de a le memora, de capacitatea sa de a reţine şi memora doar
acele elemente necesare şi importante, deci esenţialul şi, nu în ultimul rând, aptitudinea sa de a le reda.
Mărturia obţinută în urma senzaţiilor produse de diferite obiecte şi fenomene asupra simţurilor
umane va fi supusă unor cercetări riguroase de către organul judiciar, deoarece modul de a simţi, pipăi, a
rezista la diferenţe de temperatură, precum şi la durere, diferă de la organism la organism.
64
Datorită activismului psihic, în conştiinţa noastră apar sensuri întregi, logic/semantic structurate
cu toate că ele nu sunt stocate memorial, ci parţial provin din reconstituiri.
Ex; iluziile, efectul „halo”, fenomen care ne determină să extindem, necritic, un detaliu asupra întregului.
(Ex: cazul escrocilor care, datorită înfăţişării distinse şi exprimării corecte, sunt crezuţi cu uşurinţă, iar o
persoană onestă, dar cu o înfăţişare mai puţin agreabilă).
In analiza mărturiei este necesar să se constate dacă martorul este obişnuit cu obiectele, locul sau
persoana la care se referă depoziţia sa, deoarece în funcţie de gradul de obişnuinţă, se va manifesta la el
fenomenul de constantă a percepţiei, şi tot în funcţie de aceasta, în mod involuntar, va distorsiona
realitatea, omiţând sau adăugând informaţii.
Lumea pe care o percepe ochiul uman se subdivide în acromatică şi cromatică.
Omul ca persoană, ca potenţial martor nu va avea aceste simţuri dispersate, ele se vor interacţiona,
lucrând în acelaşi timp, astfel că imaginea percepută, informaţia obţinută va fi unitară.
Ex:Sub influenţa sunetului va creşte sensibilitatea ochiului la culorile verde, albastru şi violet, şi
va scade la galben, roşu şi oranj. Sensibilitatea ochiului va depinde şi de alţi factori, şi anume: în amurg
culoarea verde apare mai strălucitoare, cea roşie-violet este percepută ca o culoare neagră, iar culoarea
verde-albastră este mult mai luminoasă.
Adaptarea la întuneric se petrece trecând brusc dintr-un mediu luminat la întuneric, când ochiul nu
percepe nimic pentru ca apoi obiectele să capete contur. Adaptarea se petrece într-un ritm rapid – 10
minute -pentru ca apoi să intervină obişnuinţă. In ceea ce priveşte adaptarea la lumină ea are loc prin
trecerea de la un mediu întunecat la lumină de mare intensitate, când ochii ne dor cu apariţia ebulsării, ca
apoi să se acomodeze.
Dacă martorilor li se cere să descrie vestimentaţia infractorului, aceştia trecând brusc de la un
mediu luminat la unul mai puţin luminat sau întunecat vor relata că infractorul era îmbrăcat cu un costum
negru, dar în realitate era albastru.
Amănuntele pot privi atât vestimentaţia, dar este ştiut că la un fapt petrecut pe stradă, într-un loc
public, mărturiile vor abunda în detalii, unele controversate, altele lipsite de sens, cât şi obiectul cu care s-
au produs vătămările, mai ales în condiţii slab iluminate sau întunecate.
Totodată, nu pot fi ignorate viciile de cromorecepţie care cuprind acromatopsiile (se
caracterizează prin incapacitatea ochiului de a distinge alte culori decât nuanţele dintre alb şi negru) şi
discromotopsiile (incapacitatea de a distinge bine anumite culori – cecitate pentru anumite culori
daltonismul (incapacitatea de a distinge culorile roşu şi verde). La cel care distinge greu roşu
(propanopia) se va observa confundarea cu brun-închis, portocaliul cu verdele galben închis, violetul cu
albastrul, iar cel care nu deosebeşte verdele (deuteranopia), roşu viu cu brunul clar, portocaliul cu verdele
galben luminos, purpuriul cu albastrul-verzui.
O altă problemă este ridicată de perceperea relaţiilor speciale, pentru că în ascultarea martorilor se
urmăreşte obţinerea unor date privind mărimea, forma, adâncimea, orientarea în spaţiu, localizarea
65
auditivă sau vizuală, la ele adăugându-se şi factorii perturbatori, experienţa, oboseala, starea de
emotivitate, condiţiile meteorologice şi de vizibilitate.
Pentru o corectă apreciere a declaraţiilor martorilor, organul judiciar trebuie să ţină seama de
factorii care pot influenţa perceperea distanţelor, dar şi de metodele folosite de martori pentru aflarea lor.
Un rol important îl joacă experienţa în determinarea distanţei, vezi conducătorii auto. Dacă distanţa până
la un anumit obiect poate fi determinată avându-se în vedere mărimea acestuia, în ceea ce priveşte
percepţia şi aprecierea mărimii are loc un proces invers, deoarece mărimea unui obiect depinde de măsura
celorlalte obiecte care se găsesc în jurul său.
Astfel, o persoană de statură mijlocie va apărea înaltă alături de o persoană de statură mică, iar
aceasta mult mai mică decât este în realitate, la toate acestea se adaugă şi culoarea obiectului pentru că
obiectele de culoare neagră par mai mici decât cele de culoare albă, deşi au aceeaşi mărime. Obiectele de
culoare albă, galbenă şi roşie se văd de la o distanţă mai mare şi lasă impresia că sunt mai aproape decât
în realitate.
Perceperea timpului reprezintă un proces complex şi constă în reflectarea duratei obiective a unui
fenomen, a vitezei şi succesiunii sale. Evenimentele percepute sunt păstrate în memorie sub forma
reprezentărilor, erorile apărând datorită ştergerii din memorie a anumitor reprezentări.
Restabilirea în memoria martorului a reprezentărilor şterse poate fi obţinută printr-o corectă
determinare a succesiunii evenimentului perceput anterior. Sarcina organului judiciar este de a formula de
asemenea manieră întrebările, încât să ajute martorul să-şi amintească faptele sau împrejurările uitate,
ţinând seama de ocupaţia sau profesia acestuia.
Experimentele au dovedit că după un antrenament îndelungat anumite persoane pot să determine
timpul cu o precizie exactă. Spre exemplu, sportivii, după un anumit antrenament, pot aprecia timpul până
la ordinul sutimilor de secundă.
Perceperea timpului poate fi influenţată şi de cantitatea fenomenelor care s-au produs într-un
interval de timp şi de conţinutul lor. Astfel, perioadele de timp „pline” trec foarte repede, şi de regulă sunt
subapreciate, iar perioadele „goale” trec încet, astfel încât vor fi supraapreciate. De aici şi starea
emoţională din momentul perceperii are efect direct asupra aprecierii timpului, aşteptarea unui eveniment
plăcut „lungeşte” timpul, pe când un eveniment neplăcut îl „scurtează”.
În cadrul aprecierii timpului, generalizând şi extrapolând la toate categoriile de infracţiuni, se pot
distinge anumite etape legate de situarea în timp a unor evenimente, fapte. Ele sunt, de fapt, situaţii tipice:
• Localizarea în timp a faptei săvârşite, a altor acţiuni legate de infracţiuni;
• Durata în timp a infracţiunii, a altor activităţi şi succesiunea în
timp;
• Raportul de antecedenţă şi de subsecvenţă a unor fapte, acţiuni, succesiunea în timp a unor
împrejurări având legătură cu infracţiunea sau făptuitorul acesteia;
• Ritmul, viteza de desfăşurare a unor fapte.
66
Localizarea în timp a infracţiunii, a faptei săvârşite, a altor activităţi reprezintă o cerinţă a principiului
aflării adevărului.
În cazul în care intervalul de timp situat între momentul percepţiei şi cel al reproducerii este
relativ scurt – moment care coincide cu descoperirea infracţiunii, identificarea făptuitorului şi începerea
procesului penal -martorul apt din punct de vedere al însuşirilor de percepţie, de memorare şi în acelaşi
timp dornic să ajute, nu va avea dificultăţi la redarea informaţiilor stocate, la aprecierea corectă a limitelor
de timp în care s-a situat infracţiunea şi a celorlalte activităţi.
În cazul în care intervalul de timp este mai mare – un număr de ani -când se va declanşa procesul
penal, şi se va descoperi făptuitorul, atunci se va constata că martorul se va confrunta cu neputinţa
localizării exacte în timp a faptei, a evenimentelor. La acestea se adaugă şi monotonia faptelor cotidiene,
a unor condiţii precare exterioare.
Majoritatea infracţiunilor nu au existenţa condiţionată de durata în timp a activităţii materiale prin
care se realizează latura obiectivă, dar existenţa altor infracţiuni este condiţionată de durata în timp a
activităţii materiale, deoarece absenţa acesteia determină inexistenţa infracţiunii sub aspect penal.
Durata în timp a activităţii materiale este întâlnită la infracţiunea continuă – unde, pentru a exista
infracţiune, este necesar ca această activitate să se desfăşoare pe o anumită perioadă de timp, la intervale
de timp în baza aceleiaşi hotărâri. Evaluarea duratei de timp a acţiunii sau inacţiunii acestor infracţiuni nu
se poate realiza prin orice mijloc de probă, dar în cadrul acestora proba testimonială deţine un loc
important.
În această privinţă, cercetările psihologice au evidenţiat tendinţa martorului – cel care în condiţiile
infracţiunii a perceput faptele a căror durată trebuie s-o evalueze sau cel care în alte condiţii a perceput
asemenea fapte – de a supraevalua duratele scurte de timp şi de a subevalua duratele lungi.
Percepţia poate fi influenţată şi de factori obiectivi (stări, situaţii contextuale percepţiei,
independente de cel care percepe, care se pot reprezenta într-un sens sau altul percepţiei) şi subiectivi
(stări, situaţii legate de condiţia psihofiziologică şi de personalitatea celui care percepe şi ele se pot
răsfrânge în mod favorabil sau defavorabil asupra percepţiei). In această situaţie, atât martorul, cât şi
mărturia pot fi influenţate de aceşti factori, deoarece aprecierea mărturiei de către organele judiciare nu
poate fi desprinsă de condiţiile în care s-a format.
Un rol important în procesul percepţiei îi revine şi atenţiei, fenomen psihic intim legat de
percepţie, în absenţa căreia mărturia este de neconceput, atribuind acesteia vigoare şi plenitudine.
În actul mărturiei se regăseşte atât atenţia voluntară (intenţionată), cât şi cea involuntară
(neintenţionată), dar specific martorilor este atenţia involuntară care va fi mobilizată de o serie de factori
interni şi externi. Factorii externi infracţiunii şi făptuitorului trebuie să aibă capacitatea de a atrage atenţia,
de a se detaşa de fenomenele, particularităţile obiectelor de a trezi atenţia martorului, ca: lumina foarte
puternică, culorile vii, mirosurile persistente şi puternice, sunete şi zgomote stridente care involuntar vor
reţine atenţia martorului. La toate acestea se adaugă schimbările şi ajustările deliberate sau nu, ce apar în
înfăţişarea unei persoane, obiectele care nu au caracter de noutate, de inedit.
67
Un alt aspect priveşte atenţia de expectanţă, anticipativă, care în cadrul mărturiei poate avea atât
aspecte pozitive cât şi negative. Aşteptarea pregăteşte organismul pentru a reacţiona şi a recepţiona un
stimul la un eveniment iminent, deoarece ceea ce este aşteptat ca posibilitate de producere este perceput
mult mai repede şi cu mai multă precizie, având efecte pozitive atât asupra cantităţii, cât şi calităţii
evenimentului perceput.
Efectele negative rezultă din discordanţa dintre aşteptare şi situaţia în fapt. Ele constau în false
identificări, când stimulul sau evenimentul aşteptat se substituie percepţiei reale.
Numai că cel pregătit să perceapă un anumit miros, sunet sau zgomot este tentat să atribuie
mirosul, sunetul, zgomotul stimulului aşteptat (stimul anticipat) să se producă (iluzie de calitate).
În evaluarea martorului şi a mărturiei trebuie să se ţină seama şi de alte două tipuri de atenţie, şi
anume:
1.Tipul static – când mărturia va prezenta grade egale de fidelitate pe tot parcursul actului
perceptiv;
2.Tipul dinamic – mărturia va conţine informaţii mai exacte asupra faptelor petrecute la un scurt
interval de timp de la declanşarea fenomenului spre care şi-a îndreptat atenţia.
Din analiza acestora se impun două concluzii în evaluarea mărturiei şi tactica ascultării martorilor:
a)Dacă martorul nu reuşeşte să furnizeze informaţii cu privire la pricină în întreaga sa desfăşurare,
nu înseamnă neapărat că este de rea-credinţă;
b)Când la producerea unui fapt au asistat mai multe persoane este indicat a fi ascultaţi cât mai
mulţi martori pentru a se putea, în felul acesta, reproduce întreg tabloul infracţiunii.
Vigoarea şi rigurozitatea atenţiei pot fi marcate de o serie de factori obiectivi şi subiectivi în care
s-a format mărturia şi anume: stare fizică a martorului, surmenaj, oboseală fizică şi psihică, diminuare a
funcţiilor psihice cu repercusiuni asupra atenţiei, implicit mărturiei la care se adaugă trăirile sufleteşti,
sentimentele sau consumul de alcool, droguri etc.
Efectele negative ale acestor agenţi nu duc întotdeauna la eliminarea atenţiei, deoarece există
situaţii în care, datorită atracţiei exercitată de eveniment asupra martorului, acesta va fi atras,
concentrându-şi atenţia, solicitând un efort voluntar mai intens, astfel încât efectele distractive ale atenţiei
vor fi diminuate.
În cadrul depoziţiilor martorilor, aprecierea corectă a timpului, a distanţelor, a vitezei este decisivă
pentru că în funcţie de asemenea aprecieri depinde încadrarea juridică a actului infracţional. Orice
supraapreciere sau subapreciere poate schimba esenţial situaţia creată.
Sentimentul de simpatie, care intră în categoria sentimentelor generoase, se sustrage involuntar
cenzurii martorilor, dar poate deforma mărturia, prin ceea ce simte martorul, fie datorită raporturilor
anterioare dintre el şi părţi sau ivite spontan în momentul intrării în contact în cursul procesului penal. De
obicei acest sentiment se va îndrepta spre victima infracţiunii, şi nu spre cel care a săvârşit-o.
Faţă de învinuit/inculpat, martorul, deşi blamează fapta acestuia, va încerca un sentiment de
compasiune. Sentiment care poate lua naştere din unele informaţii pe care martorul le dobândeşte cu
68
privire la situaţia familială grea şi nu doreşte ca mărturia sa să contribuie la condamnarea acestuia,
socotind fapta sa ca o consecinţă a unui concurs nefavorabil de împrejurări. Dar această atitudine va avea
repercusiunile sale. Astfel, acele împrejurări care îl acuză pe învinuit/inculpat se vor estompa, iar dacă au
existat circumstanţe atenuante, vor căpăta contur şi vor deveni hotărâtoare.
De cele mai multe ori, sentimentele de simpatie, compasiune se îndreaptă asupra victimei –
persoana vătămată. Insă sentimentele sunt mult mai amplificate deoarece la suferinţele produse de
săvârşirea infracţiunii pe care persoana vătămată le-a suferit, se adaugă şi cele pe care trebuie să le
suporte în cursul procesului penal. Martorul va depune astfel, o mărturie defavorabilă
învinuitului/inculpatului, deci parţială, subiectivă, deoarece acesta se poate identifica cu victima şi atunci
toate acestea i s-ar fi putut întâmpla lui. Aşadar, există posibilitatea de identificare cu victima, lucru care
se va oglindi în depoziţie.
Dar la capătul celălalt se află sentimentele negative, de obicei, antipatie, ură faţă de una din părţi,
în special împotriva celui care a săvârşit o faptă de lege penală. Drept consecinţă, mărturia unui asemenea
martor va oglindi o „îngroşare”, o accentuare a suferinţelor celui vătămat, se va exagera şi condamna
fapta învinuitului/inculpatului.
Un alt sentiment perturbator este pasiunea. Realitatea este percepută sub imperiul acestei forme –
dragostea – deformat. Respectivul va vrea să vadă doar ceea ce-i convine, ajustând toate datele pentru a le
potrivi imaginii iubite.
Opus acestui sentiment este gelozia, ura, invidia. Dacă mărturia celui stăpânit de sentimentul de
dragoste oglindeşte atitudinea martorului, fiind, deci, decelabilă pentru organul judiciar şi mai puţin
periculoasă pentru justiţie, mărturia bazată pe ură, invidie, ce reprezintă o armă a răzbunării este mai greu
de detectat. Sentimentele de ură, răzbunare faţă de una dintre părţi, un membru al familiei, pot fi
reprimate, pot apărea sub diferite manifestări. Martorul poate trece sub tăcere sau în mod deliberat
denaturează împrejurări care erau în favoarea învinuitului/inculpatului.
Poate exista şi un sentiment de teamă, frică, ce poate fi provocat de împrejurări interne sau
externe. Cazul tipic îl reprezintă ameninţarea martorului cu producerea unui rău, fie asupra propriei sale
persoane, fie asupra unei persoane dragi. Răzbunarea învinuitului sau inculpatului are drept consecinţă
producerea unui sentiment de teamă asupra psihicului martorului care va face o depoziţie nesinceră.
Victimele acestor temeri sunt, în general, femeile şi copiii.
În cazul unor învinuiţi/ inculpaţi, cunoscuţi ca persoane foarte periculoase, martorii sunt foarte
greu de recrutat, deoarece, sub imperiul fricii, aceştia se sustrag de la obligaţia de a depune mărturie.
Alteori temerea care duce la mărturie falsă îşi are rădăcini interne, datorându-se raporturilor în care se afla
martorul cu pricina în care urmează să depună mărturie.
Tăcerea, prezentarea falsă sau îndreptarea bănuielilor către o persoană nevinovată se pot produce
datorită posibilităţii ca martorul să fie implicat ca învinuit/inculpat în cauză sau temerii de a fi tras la
răspundere penală pentru o faptă comisă anterior, dar nedescoperită.
69
Persoanele care se bucură în societate de o anumită prestanţă, şi care, din diferite motive se pot
afla într-un loc compromiţător în compania unor persoane îndoielnice, pot, de asemenea, fi prezente la
producerea unei infracţiuni, aceasta determinând afişarea în faţa organelor judiciare, a unei atitudini de
negare a cunoaşterii faptelor.
Se mai pot adăuga raporturile de prietenie, profesionale, simplele raporturi care pot determina o
mărturie nesinceră, din dorinţa de a nu deteriora bunele relaţii avute, până la momentul comiterii faptei,
cu învinuitul/inculpatul. Sau trăsăturile personalităţii ale celui care compare în calitate de martor – amor
propriu, vanitate. Mărturia acestuia este uşor detectabilă ca fiind nesinceră, deoarece va avea în centru
personalitatea martorului.
Calitatea de martor implică şi anumite obligaţii, şi anume, de a se înfăţişa în faţa organului
judiciar ori de câte ori este chemat. Din acest motiv, martorul, pentru a se elibera de această obligaţie,
poate trece sub tăcere anumite fapte, evenimente legate de săvârşirea infracţiunii.
Credibilitatea şi atitudinea martorului vor fi subordonate personalităţii acestuia. Un om care şi-a
conturat personalitatea, care are reprezentarea clară a binelui şi răului, care se poate judeca obiectiv, va
putea să-şi impună o anumită conduită faţă de săvârşirea unei infracţiuni. Deşi pot să depună mărturie
chiar dacă vor fi prezumate de parţialitate, aceste persoane vor putea să se detaşeze de sentimentele
născute o dată cu producerea infracţiunii, reuşind să-şi înfrângă resentimentele şi să declare adevărul.
Deşi ne aflăm în cursa contracronometru de aflare a adevărului, aceste persoane, singurele
capabile să spună adevărul aşa cum s-a petrecut, pot aduce anumite modificări la depoziţiile anterioare,
retractări totale sau parţiale, vizibile în unele declaraţii, încât îngreunează aflarea adevărului, dar avându-
se mereu speranţa în conştiinţa omului pentru dreptate, se va persevera, deoarece aceste persoane pot fi
aduse pe drumul cel drept. Este, bineînţeles, sarcina anchetatorilor pentru a „trezi” în conştiinţa lor
spiritul de dreptate, dorinţa de a ajuta şi de a afla adevărul.
La nivelul senzorial, distorsionările sunt: iluziile, constanta percepţiei, gestaltul, obiectul şi fondul
percepţiei, experienţa anterioară, afectivitatea.
Situaţii de eroare în care se poate găsi martorul:
– este constanta percepţiei, manifestată pregnant pe plan vizual. Acest fenomen se manifestă astfel:
– într-o rază de 150 metri, în condiţiile unei vizibilităţi normale, obiectele îşi păstrează proprietăţile
normale;
– depăşind această distanţă, proporţiile se schimbă, fiind aplicate legile opticii – obiectele mai apropiate
ni se par mai mari, cele mai îndepărtate, mai mici.
– de aprecierea duratei unui act. Dar şi aici are aplicabilitate capacitatea de apreciere a timpului. Diferite
categorii de profesionişti – muncitori, profesori, au o capacitate mărită de apreciere a timpului.
– sugestia – fenomen de influenţă reciprocă, care poate denatura momentul percepţiei. Astfel, în cazul
unui tumult cauzat de încăierarea a două persoane, este suficient ca cineva să exclame: „Uite săracul, este
plin de sânge!”, pentru ca o parte din asistenţi „să vadă sânge” şi apoi să fie dispuşi să relateze în acest
sens şi în faţa instanţei.
70
Procesul psihic al recunoaşterii – aşadar, cea de-a treia treaptă a mărturiei – este supus şi el erorii,
atât în ceea ce priveşte recunoaşterea şi identificarea persoanelor care au comis fapta sau care au
participat la comiterea ei, cât şi recunoaşterea obiectelor (corpuri delicte) cu care s-a săvârşit fapta.
Recunoaşterea e dificilă, astfel printre erorile care s-au petrecut în cadrul desfăşurării acestei etape
amintim:
-un martor, văzând un deţinut între doi gardieni, în camera de anchetă, este înclinat să -l „recunoască”
chiar şi atunci când asemănarea dintre infractorul real şi cel prezent este foarte vagă sau inexistentă;
-un martor introdus în cabinetul de instrucţie unde, din mai multe persoane, trebuia identificat asasinul
unei fete. Spre consternarea tuturor, martorul l-a desemnat cu certitudine pe procurorul general ca fiind
asasinul.
Astfel s-a ajuns la stabilirea unor reguli care, departe de a fi infailibile, nu sunt complete şi se
bazează pe constatări empirice, dar pot oferi un teren de cercetări experimentale. Regulile stabilite de F.
Gorphe, sunt următoarele:
1. Asemănarea vagă şi fenomenul de „deja vu” pot produce erori fatale;
2. Siguranţa cu care martorul îl recunoaşte pe inculpat nu este promptă, iar ezitarea nu poate fi considerată
ca un semn al fricii;
3. Martorul nu poate, în toate cazurile, să descrie obiectul sau persoana care apoi îi va fi prezentată – nu
este semnul unei erori;
4. Descrierea corectă nu dovedeşte nici o posibilitate de recunoaştere şi nici conservarea exactă a imaginii
memoriale;
5. Posibilitatea de a recunoaşte, supravieţuieşte posibilităţii de localizare – de multe ori se întâmplă să
recunoaştem pe cineva fără să putem relata de unde îl cunoaştem;
6. Recunoaşterea este mult mai influenţabilă prin sugestie.
Îndoiala şi nesiguranţa apar la identificarea cadavrelor şi în cazul când cadavrele aparţin persoanelor bine
cunoscute de martor.
7. În afară de eventualele mutilări sau alterări provocate de descompunere, cadavrele pot fi cu greu
recunoscute şi din cauza poziţiilor lor statice (omul viu este recunoscut şi înregistrat de noi în mişcare)
din cauza poziţiei orizontale.
Ultimul proces memorial – reproducerea – este supus şi el unor erori. Reproducerea constă în
verbalizarea orală sau scriptică a unor evenimente care s-au receptat, de cele mai multe ori la nivel
senzorial. Transpunerea are loc în condiţiile unei emotivităţi mărite, datorate locului în care se desfăşoară
ancheta, din partea martorului ocular. Reacţia sa este de inhibiţie şi, numai în cazuri excepţionale,
acţionează stimulator. Relatările martorului de bună-credinţă pot conţine patru feluri de denaturări, şi
anume:
– prin audiţie (adaugă ceva realităţii),
– prin omisiune,
– prin substituţie şi
71
– prin transformare.
Toate acestea se datorează unei multitudini de factori începând de la timp, tipul de memorie,
calităţile memoriei, sex, vârstă, profesie, cultură, starea afectivă din domeniul depoziţiei.
Mărturia de bună-credinţă este mărturia care, depusă sub jurământ, nu este mincinoasă, nu
izvorăşte din reaua-credinţă a martorului şi prin depunerea ei nu se urmăreşte obţinerea unui interes
material sau moral, deci nu intră sub incidenţa legii penale.
Deşi privită din acest punct de vedere s-ar putea afirma că ea nu ridică probleme, că nu intră în
sfera de activitate şi cercetare psihologică judiciară, mărturia de bună-credinţă poate fi la fel de nocivă ca
şi mărturia mincinoasă.
În această situaţie, cauzele mărturiilor judiciare bazate pe buna-credinţă, dar false în conţinutul lor
esenţial, nu sunt de natură criminologică, ci de natură fiziologică sau psihologică neintenţionată.
Este rolul magistratului care trebuie să intervină pentru a stabili şi cerceta, în conformitate cu
legea procesual penală, cauzele alterării mărturiei judiciare. Aceste cercetări se fac astăzi pe bază de
expertize, experimente, testări intersubiective şi biodetecţie.
În relaţia martor-magistrat sunt implicate atât conştiinţa şi conduita magistratului, cât şi a
martorului, privite ca fenomene psihologice. Conştiinţa şi conduita sunt funcţiuni şi manifestări ale
sistemului nervos central, în seama căruia cade adaptarea fiinţei umane la lume, la societate, mai ales cu
scopul de conservare şi dezvoltare. Dar randamentul conştiinţei nu depinde numai de gradul de dezvoltare
al societăţii şi culturii ei.
De aceea, conştiinţa nu este numai un proces bio-psihic, ci şi unul social şi cultural. Ele au un rol
important în mecanismul mărturiei, deoarece, în cele din urmă, aceasta nu este altceva decât rezultatul
proceselor psihice ale conştiinţei.
VII.PSIHOLOGIA PRIVĂRII DE LIBERTATE
7.1 FĂPTUITORUL DIN PERSPECTIVA MEDIULUI PRIVATIV
7.1.1. Puncte de vedere şi accepţiuni asupra pedepsei prin privarea de libertate

În orice societate, abaterea comportamentelor de la normele şi valorile sociale de bază constituie
un fenomen obişnuit. Orice societate judecă comportamentul membrilor săi nu atât din punctul de vedere
al motivaţiilor sale intrinseci, cât mai ales din punctul de vedere al conformării acestui comportament la
normele şi valorile recunoscute.
Violarea normelor atrage după sine – cum bine ştim – măsuri punitive şi coercitive. Societatea
poate fi controlată şi prin folosirea sancţiunilor.
Pretutindeni sancţiunile posibile şi măsurile implementate în societate ar trebui să fie folosite
înainte de privarea de libertate. Când este folosită privarea de libertate apar probleme deosebite. Este o
situaţie complexă cu amplă rezonanţă în modul de viaţă al individului. Pentru persoana care execută o
pedeapsă privativă de libertate, mediul privat pune în ordine două grupuri de probleme:
-de adaptare la normele şi valorile specifice acestui cadru de viaţă;
72
-de evoluţie ulterioară a personalităţii sale.
Când este folosită privarea de libertate apar probleme ale drepturilor omului.
Dreptul la integrare fizică şi psihică a persoanei este garantat prin articolul 22 din „Constituţia României”
care prevede ca nimeni să nu fie supus nici unui fel de pedeapsă sau tratament inuman ori degradant.
Procesul penal trebuie să contribuie la: apărarea ordinii de drept, apărarea persoanei, a dreptului şi
libertăţii acesteia, la prevenirea infracţiunilor.
7.1.2. Consecinţele sociopsihologice ale privării de libertate
Ca fenomen social criminalitatea lezează interesele societăţii, iar cei care încalcă regulile sunt
etichetaţi ca atare.
Sancţiunea pentru aceştia este privarea de libertate, unde deţinutul este supus efectelor coercitive
ale vieţii de penitenciar, având un statut de subordonat faţă de lege.
Privarea de libertate în mediul penitenciar constituie pentru orice om o situaţie de amplă rezonanţă
în modul său de viaţă, atât pe durata detenţiei, cât şi după aceea în libertate.
Restrângerea acută a libertăţii individuale, relaţiile impersonale, lipsa informării, regimul
autoritar, mediul închis şi activităţile monotone, toate acestea resimţite de către deţinut drept atingeri ale
integrităţii sale ca fiinţă umană.
In multe cazuri impactul privării de libertate asupra componentelor personalităţii este dramatic,
generând şi permanentizând conduite diferite faţă de cele avute anterior în mediul liber.
Pentru a înţelege mai bine acest lucru este nevoie să analizăm grupul de oameni privaţi de
libertate. Viaţa în închisoare este o viaţă grea, aici este anulată orice intimitate, totul este la vedere pentru
ceilalţi. Un loc important îl ocupă relaţiile interpersonale din cadrul grupurilor de deţinuţi care sunt
grupuri eterogene. Apar relaţiile de atracţie – respingere – indiferenţă şi a liderilor informali.
Relaţiile interpersonale sunt o golire, o risipire de sine, nu te poţi ascunde de partea rea a conduitei
celor din jur, dar mai rău, posibilităţile de schimbare aproape că nu există.
Penitenciarul creează un tip aparte de relaţii interpersonale care au un conţinut dinamic şi
modalităţi aparte de structurare şi manifestare.
Doi sunt factorii care determină aceste relaţii interpersonale:

• Cadrul specific al penitenciarului
Mod de organizare;
Genuri de activităţi;
Supraveghere permanentă.
• Specificul populaţiei penitenciare
Privarea de libertate îmbracă mai multe forme. Analizând izolarea psihică şi psihosocială, pe de o
parte, şi privarea de libertate prin executarea unei pedepse penale într-un loc de detenţie, pe de altă parte,
73
vom constata că între ele există o multitudine de diferenţe ce prezintă aspecte specifice şi manifestări
complexe.
Deosebirile sunt de ordin fundamental şi vizează latura cantitativă cât şi pe cea calitativă:
Din punct de vedere cantitativ – privarea de libertate se întinde pe perioade mai mari sau mai mici, durata
condamnării constituind principalul factor stresor;
Din punct de vedere calitativ – privarea de libertate dă naştere unei game complexe de frământări psihice
şi psihologice începând cu criza de detenţie.
Privarea de libertate înseamnă controlul crimei în societate şi mai înseamnă închisoare şi deţinut.
7.1.3. Mediul închis (închisoarea)

Termenul de mediu închis a fost propus de către E. Goffrnan pentru a descrie locuinţa unde
indivizii îşi petrec tot timpul (odihnă, muncă).
Din punct de vedere metodologic, un asemenea mediu este un laborator natural, de exemplu:
închisoarea, spitalul, azilul, internatul, cazarma militară, toate reprezintă medii totale sau medii izolate şi
restrânse.
Mediul închis mai poate fi definit astfel: orice ambianţă unde există o barieră greu de trecut între
exterior şi interior, barieră ce funcţionează în dublu sens, în cadrul căreia apar fenomene grupate
obişnuite, dar şi o seamă de fenomene specifice.
Aplicarea pedepsei privative de libertate obligă individul să trăiască într-un mediu de
constrângere. Închisoarea se consideră ca fiind o instituţie totală, în sensul de loc de rezistenţă în care un
număr de indivizi care au o situaţie identică, fiind despărţiţi de societatea exterioară pentru o perioadă de
timp apreciabilă, duc împreună un ciclu de viaţă îngrădită prin interdicţii formale de a desfăşura anumite
activităţi, de a avea contact cu familia, de a personaliza spaţiul locuit, de a avea iniţiative.
Pe lângă aceste norme formale se dezvoltă o întreagă cultură informală ca mijloc de rezistenţă la
contactul oficial. Coerciţia instituţională are nevoie de autorizarea societăţii. In acest sens, penitenciarul
apare ca un fenomen-instituţie ca fiind un ansamblu de reguli juridice cu caracter relativ stabil care
reglementează un domeniu al relaţiilor sociale în scopul apărării, conservării şi promovării anumitor
interese personale sau colective ale indivizilor, grupurilor sau comunităţilor sociale.
7.1.4. Problematica deţinutului şi etichetarea socială

Fenomenul-caz al instituţiei penitenciare este deţinutul ca fenomen individual aflat într-o situaţie
concretă reglementată de instituţie. Ca urmare a privării de libertate, deţinutul este constrâns juridic şi
material să locuiască în instituţia penitenciară, obligat să se conformeze regulamentelor de ordine
interioară.
Deţinutul percepe timpul dintr-o poziţie coercitivă, apăsătoare şi artificială; astfel se pătrunde în
psihologia deţinutului. El are conştiinţa faptului că intră în închisoare împotriva voinţei sale, cu un statut
de subordonare pe termen lung şi resimte pierderea libertăţii cu atât mai dureros cu cât libertatea era mai
74
bogată în perspective şi alternative, iar condiţiile concrete din penitenciar sunt mai grele. Cu cât este mai
preţuit timpul în libertate (valoarea lui personală) cu atât mai mult pierderea lui prin căderea la închisoare
devine dureroasă, mai zdrobitoare, deci, pedeapsa este resimţită ca fiind mai represivă. Fiecare vine în
penitenciar cu un univers specific, plin de contradicţii, frustrări, neîmpliniri, ca urmare a unei conduite
antisociale, a săvârşirii unei infracţiuni.
Mulţi sunt neadaptaţi social, refractari sau incapabili să se integreze în cerinţele normelor de
convieţuire socială, sau de o moralitate dubioasă şi au un trecut încărcat care apasă asupra conştiinţei lor.
Etichetarea socială reprezintă o formă a reacţiei sociale, este o stigmă. In acest caz crima apare ca
un produs al reacţiei sociale. Cei care se abat de la normele sociale sunt etichetaţi ca infractori, ca urmare
a reacţiei sociale de răspuns la criminalitate. Prin etichetare individul este trecut de la o poziţie socială
considerată normală în societate la una de deviant.
Reacţia socială presupune existenţa a două personaje:
Unul individual – cel etichetat;
Altul colectiv – societatea care etichetează. Critica teoriei etichetării se concentrează pe două idei:
Societatea reacţionează faţă de comportamentul social distructiv al individului, nu faţă de poziţia sa
marginală;
Etichetarea nu presupune pierderea identităţii considerată din punct de vedere social normală,
pedeapsa în acest caz având rol de recuperare socială.
7.1.5. Paradoxul penitenciar

Se pune întrebarea: în ce măsură rolul recuperator al pedepsei privative de libertate îşi atinge
scopul? In acest context se evidenţiază existenţa unui paradox penitenciar.
În detenţie pot să apară efecte de corupţie reciprocă a deţinuţilor, având loc un proces de socializare
inversă. Condamnatul se simte eliminat de societate, astfel încât îşi dezvoltă o tehnică de reacţie faţă de
controlul formal.
Dificultatea reeducării este aceea de a converti relaţia formală obligatorie într-una formală. In sistemul
instituţional personalitatea este estompată. Paralel cu sistemul oficial de referinţă se dezvoltă o subcultură,
ceea ce favorizează creşterea ratei de recidivism.
7.1.6. Psihologia individului care a săvârşit infracţiunea

Infractorul adult se evidenţiază printr-un profil psihologic care constă în:
• Înclinaţia către agresivitate – bazată pe un fond de ostilitate şi negare a valorilor socialmente
acceptate;
• Instabilitate emoţională – fragilitatea eului;carenţe educaţionale;
• Inadaptare socială – exacerbarea sentimentului de insecuritate;vagabondaj;
– Evitarea formelor organizate de viaţă;
– Duplicitatea conduitei;
– Dezechilibrul existenţial- patimi, vicii, perversiuni;
75
– Un surplus de experienţe neplăcute.
Sentimentul de autoapreciere pare a fi subminat, de aceea el nu pierde nimic dacă este criticat sau
încarcerat, neavând un statut social de apărat, teama de a-l pierde nu-l motivează să facă eforturi pentru a
se conforma nevoilor sociale.
7.1.7. Factorii implicaţi în determinarea comportamentului infractorului

Comportamentul infractorului este influenţat de o serie de factori, după cum urmează:
Factori endogeni (interni)
Factori neuro-psihici: disfuncţii cerebrale;
Deficienţe intelectuale: capacitatea intelectuală redusă care îl împiedică în anticiparea consecinţelor
acţiunilor întreprinse (ex.: trăieşte mai mult în prezent);
Tulburări ale afectivităţii: acest lucru creează probleme serioase pe linia adaptativă şi anume:
stări de frustrare;
dorinţa unei vieţi mai uşoare;
• Tulburări caracteriale: imaturizare caracterială, şi constă în:
instabilitate afectivă;
autocontrol insuficient;
impulsivitate, agresivitate;
subestimarea greşelilor;
respingerea normelor
Factorii exogeni ţin de:
grupul şi influenţa lui nefastă
climat familial: – familii dezorganizate;
– familii conflictuale.
7.1.8. Personalitatea infractorului şi modificările sale pe parcursul executării pedepsei cu închisoarea

Cercetarea personalităţii infractorului implică un câmp larg de investigaţii asupra fiinţei umane
concepute ca un întreg (Eysenck).
Jean Pinatel în „Personalitatea criminală” consideră că trecerea la act constituie elementul decisiv.
Condiţiile trecerii la act sunt comandate lainfractorii care comit acte grave, de un nucleu al personalităţii
ale cărui componente sunt :
Ca element al personalităţii, afectivitatea duce greul frustrărilor impuse de privarea de libertate.
Este un izvor al multor frământări subiective sau conflicte interpersonale, manifestările afective fiind un
seismograf sensibil al dinamicii sufleteşti a deţinuţilor pe timpul executării pedepsei.
Un alt element al personalităţii este motivaţia. La persoanele private de libertate ea prezintă o
mare complexitate:
-un prim grup de aspecte cuprinde motivele prezentate de fiecare subiect ca fiind explicaţia faptei comise;
76
-al doilea grup se referă la motivele unor conduite disfuncţionale, precum şi sursele de satisfacţii –
insatisfacţii pe parcursul executării pedepsei.
In ceea ce priveşte motivaţia (justificările) infracţiunilor, în ciuda apartenenţei diversităţii, pot fi
totuşi distinse cele elaborate înaintea comiterii infracţiunii, de cele fabricate după.
O altă componentă a personalităţii, voinţa, reclamă o reprezentare realistă, deoarece în munca de
reeducare a deţinuţilor se apelează la îndemnuri adresate voinţei şi se uită că actul voinţei implică
satisfacerea anumitor nevoi. In cazul, frecvent de altfel, în care deţinutul îşi pierde încrederea în
posibilitatea de integrare socială, voinţa începe să fie orientată spre acţiuni care-l îndepărtează şi mai mult
de aşteptările cadrelor. In acest sens, putem enumera: acte de bravadă, tatuaje, deţinuţi mai puternici. In
concluzie, se poate vorbi cu greu în penitenciar de modificarea voinţei.
Trăsătura de personalitate care este supusă cel mai mult influenţelor grupului de apartenenţă este
temperamentul. In situaţia când în aceleaşi grupuri se întâlnesc mai mulţi indivizi cu acelaşi temperament,
se instalează o atmosferă caracteristică:
un climat rece şi indiferent – la flegmatici;
linişte meditativă – la melancolici;
un activism calm zgomotos – la sangvini;
o tensiune, întreruptă de răbufniri agresive – la colerici. Totuşi, temperamentul nu creează prin el însuşi,
în penitenciar,
probleme deosebite, care să influenţeze asupra bunului mers al grupului.
Legat de motivaţia actului infracţional comis, deţinuţii îl prezintă ca fiind finalul unui proces fără
alternative, că oricine în locul lor ar fi procedat la fel, vina fiind atribuită altora.
7.1.9. Tipologia infractorului
In cadrul mediului privativ de libertate putem întâlni diverse tipuri de personalitate ale
infractorului:
Infractorul înveterat – acesta are un comportament repetitiv obişnuit care face să apese o
ameninţare gravă asupra securităţii semenilor săi, prin: agresivitate persistentă, indiferenţă absolută în
privinţa consecinţelor. Poate fi definit anormal, dar trebuie ţinut cont că la scară mondială nu există
uniformitate în privinţa interpretării noţiunii de infractor înveterat.
Infractorul primejdios – noţiunea de caracter primejdios nu se sprijină nici pe consideraţiuni
juridice, nici pe consideraţiuni clinice. Această clasificare implică mai mult necesitatea de a recurge la
măsuri severe faţă de infractor. Noţiunea de infractor se bazează pe următoarele criterii: gravitatea
infracţiunii, numărul de infracţiuni săvârşite, starea mintală a infractorului, probabilitatea ca infractorul să
continue să fie o ameninţare pentru securitatea publică dacă este pus în libertate.
Infractorul dificil – spre deosebire de infractorul primejdios, acesta este astfel denumit de către
autorităţile corecţionale din cauza greutăţilor pe care le are de a se adapta rigorilor şi privaţiunilor
detenţiei, mai cu seamă din cauza personalităţii sale într-un mediu fizic strict delimitat, pe o perioadă de
timp considerabilă. Ei sunt produsul condiţiilor şi privaţiunilor specifice vieţii din închisoare, care tinde
77
să cauzeze claustrofobia şi care de fapt ocazionează la deţinuţi toate aceste simptome. Deţinuţii dificili
sunt pur şi simplu aceia care pun probleme administrative mai curând decât problemele de securitate.
Deţinutul pe termen lung – întemniţarea pe termen lung este o noţiune relativă fiindcă este în
funcţie de existenţa sau absenţa pedepsei capitale. Totuşi în ceea ce priveşte această categorie de deţinuţi
este posibil să facem deosebirea între deţinuţi care pot să prezinte o ameninţare fizică pentru societate,
pentru personalul închisorii, pentru alţi deţinuţi şi cei care au fost condamnaţi la o pedeapsă de lungă
durată, fiindcă societatea consideră crima pe care, au săvârşit-o aşa de oribilă, încât o lungă condamnare
este singurul mijloc de a stigmatiza asemenea fapte.
Cu cât pedeapsa este mai lungă, cu atât condiţiile în care ea este ispăşită sunt mai stricte şi cu atât
mai mult izolarea şi alienarea deţinutului vor fi mai durabile.
7.1.10. Problematica recidivei şi a infractorului recidivist

Recidiva se poate defini ca o pluralitate de infracţiuni săvârşite de un individ.
Dacă primul contact cu lumea închisorii este atât de traumatizant şi are consecinţe atât de ample
pentru individ şi cei apropiaţi lui, cum se explică recidiva şi chiar multirecidiva?
Una din explicaţii ar putea fi dobândirea de către infractor a unei mai mari capacităţi de a risca.
In literatura de specialitate se pot întâlni diverse tipuri de recidivişti:
-Ocazionali – marginali;
-Pseudo-recidivişti;
-Recidivişti ordinari;
-Recidivişti din obişnuinţă.
O altă explicaţie ar putea fi neputinţa tratamentului penitenciar. Recidivistul nu a fost intimidat şi
nici readaptat datorită pedepsei precedente; din acest punct de vedere închisoarea este văzută ca o
instituţie de socializare şi de învăţare a crimei.
Acest punct de vedere a fost susţinut şi de Foucault. Dacă se utilizează nivelul de recidivă ca
indicator al rezultatelor închisorii sau procesului penal, interpretarea eşecului este inversată, ajungem la
100% recidivă şi ar semnifica faptul că numai cei asupra cărora s-a dat pronostic sigur de recidivă au fost
încarceraţi. Dar, de multe ori se constată că se foloseşte închisoarea ca primă soluţie.
Recidiva poate fi influenţată de următorii factori:
-Dificultăţile de adaptare a infractorului în trecerea de la un tip de viaţă la altul;
-Situaţia socio-culturală a infractorului;
-Destructurarea şi dezorganizarea familiei;
-Neintegrarea socio-profesională;
-Grupuri de prieteni sau grupuri stradale.
-Cunoaşterea personalităţii infractorului recidivist constituie fundamentul măsurilor ce se întreprind
pentru a se realiza prevenirea eficientă a comportamentului deviant.
78
-Atitudinea comportamentală a celor care comit fapte antisociale se află în strânsă relaţie cu mediul
educaţional, formativ, cu factorii psihosociali individuali şi de mediu care menţin recidiva.
-Caracteristicile psihologice ale infractorului recidivist ar putea fi:
-Tendinţa de a merge cu banda;
-Semne de neadaptare;
-Vanitos şi egocentric;
-Primeşte greu dezaprobarea;
-Îl stimulează aprobarea.
-Prezintă o imaturite intelectuală, dar aceasta nu trebuie înţeleasă ca fiind identică cu un coeficient de
inteligenţă IQ scăzut.
-Imaturitatea intelectuală înseamnă capacitate redusă de a stabili un raport raţional între pierderi şi
câştiguri, în proiectarea şi efectuarea unui act informaţional.
Se mai caracterizează printr-o ostilitate exagerată faţă de orice persoană, o teamă exagerată de a
părea slab, incapacitatea de a prevedea pe termen lung consecinţele acţiunii sale, carenţe materne,
precum: stare emoţională deficitară, scăderea nivelului de aspiraţie, tendinţă sporită de identificare cu
modele din penitenciar, instalarea stării de instabilitate psihică.
7.2 Fenomene psihosociale ale mediului privativ de libertate

Cunoştinţele privind fenomenele psiho-sociale ce pot surveni în condiţiile mediului privativ sunt
necesare, deoarece instituţia specializată în executarea sancţiunilor privative de libertate se deosebeşte
prin profilul său psiho-social de oricare altă instituţie sau grupare organizată de oameni.
Venirea individului în penitenciar nu este urmarea unui act propriu de viaţă sau a unei obligaţii
cetăţeneşti (cum este cazul internării într-un spital sau efectuarea stagiului militar), ci reprezintă o formă
de sancţionare aplicată de societate individului care s-a abătut de la normele ei morale şi juridice. O dată
cu intrarea în penitenciar individul resimte, într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcţie de vârstă, de
structura sa psihologică, de maturizarea socială şi de nivelul de cultură, efectul privării de libertate şi
reacţionează într-un mod personal la această nouă situaţie.
7.2.1. Şocul depunerii (încarcerării)
Privarea de libertate implică mai multe forme, iar din punct de vedere calitativ dă naştere unui
fenomen deosebit, şi anume şocul încarcerării. Acest lucru determină o gamă complexă de frământări
psihice şi psihosociale, începând cu criza de detenţie manifestată de la închiderea în carapacea tăcerii
până la comportamente agresive şi autoagresive (sinucideri, autoflagelări).
În comparaţie cu stările accidentale de izolare, privarea de libertate în sistemul detenţiei are drept
consecinţă, absolut specifică, înlăturarea simbolurilor exterioare ale personalităţii prin obligativitatea
purtării uniformei de deţinut, care standardizează modul de viaţă şi estompează până la anulare diferenţele
individuale. Şocul depunerii se manifestă şi prin restrângerea libertăţilor individuale.
79
Relaţiile interpersonale, lipsa de informaţii, regimul autoritar, sunt resimţite drept atingeri ale
integrităţii sale ca fiinţă umană.
La toate acestea se adaugă contactul cu subcultura carcerală care, în scurtă vreme, îl face pe
deţinut să-şi formeze o nouă viziune asupra propriei persoane şi să-şi elaboreze o strategie de
supravieţuire constând într-un comportament de consimţire-integrare (de conformare pasivă).
S-a mai observat că, în timpul detenţiei, spaţiul de viaţă se reduce, în acelaşi timp având loc:
regresiunea satisfacţiilor, recentrarea intereselor pe lucruri mărunte, alterarea comunicării, supunerea
totală, precum şi manifestarea procesului real al penitenciarizării prin intensificarea unei mentalităţi
specifice, un nivel de aspiraţii scăzut, lipsa preocupării pentru viitor, exprimarea convingerii că este
etichetat definitiv, dar nu în ultimul rând, o imagine negativă de sine.
În relaţiile lor, deţinuţii strecoară o undă de fatalitate pentru faptul de a fi ajuns în penitenciar şi
asta, după părerea lor, echivalează cu un eşec moral ce îi va marca toată viaţa. Această devalorizare a
lumii şi a propriei vieţi este handicapul cel mai greu rezultat în urma depunerii în penitenciar.
7.2.2. Percepţia deţinutului asupra pedepsei şi a mediului privativ
Acest fenomen este determinat de cele mai multe ori de modul cum a rezolvat fiecare deţinut
problema ispăşirii .Când pedeapsa este apreciată ca fiind măsura faptei, condiţia de zi cu zi exprimă o
acceptare supusă tuturor rigorilor, când pedeapsa este văzută ca fiind mai aspră decât infracţiunea comisă,
deţinutul consideră că i s-a făcut o nedreptate şi suferă o sancţiune nemeritată.
Ca urmare, deţinutul va rămâne neîmpăcat, revendicativ şi ostil administraţiei locului de detenţie,
dominat de sentimente de victtimizare.
Cu cât adaptarea la viaţa de penitenciar este mai bună, cu atât toleranţa faţă de condiţiile de mediu
este mai mare, chiar dacă în această situaţie problema incompatibilităţii între deţinuţi, ca urmare a
istoriilor individuale şi particularităţilor de personalitate, rămâne cronic nesoluţionată.
În ceea ce priveşte fenomenul de percepţie asupra mediului penitenciar, acesta este determinat de
o multitudine de factori – materiali şi spirituali; obiectivi şi subiectivi; sociali şi psihosociali; care numai
în corelaţie şi interdependenţă devin relevanţi pentru înţelegerea climatului specific mediului privativ.
Gradul de cultură redus, dar mai ales semnificaţia negativă atribuită executării pedepsei cu închisoarea, îi
fac pe mulţi condamnaţi să nu aprecieze corect mediul din penitenciar.
Criminologul canadian D. Clemmer (1940) a semnalat fenomenul de prizonizare, definit ca
„socializare” la cultura deviantă a deţinuţilor, proces prin care deţinutul ajunge să adopte sau să
împărtăşească punctul de vedere al încarceraţilor privind lumea din penitenciar şi societatea în general.
Prizonizarea incumbă adoptarea unei atitudini ostile (făţişe sau ascunse) faţă de personalul
închisorii, faţă de lumea din afară şi, concomitent, dezvoltarea unei loialităţi faţă de ceilalţi deţinuţi,
sprijinirea reciprocă ori de câte ori interesele reale sau imaginare ale deţinuţilor intră în conflict cu unele
dispoziţii ale autorităţii. Fără îndoială că adoptarea acestei norme carcerale, ca şi alte norme de acelaşi fel,
atât de caracteristice subculturii carcerale, sunt generate dintr-o puternică motivaţie, care se subsumează,
80
aşa cum am văzut că a formulat A Maslow, categoriei de motive desemnate prin „necesitatea apartenenţei
la grup”.
În această situaţie, primul pas, motivat psihologic, va fi strădania deţinutului de a se integra
grupului informal de deţinuţi, de a-şi dezvolta conduite dezirabile prevalate în acest grup, printre altele şi
de supunerea necondiţionată faţă de liderul informal, chiar dacă riscă să fie prost văzut de cadre. El va
opta pentru situaţia gratifiantă (imediată), deci face cauză comună cu grupul de deţinuţi, căci deţinuţii
sunt mai în măsură în a-l sancţiona premial sau penal decât cadrele.
Stanton Weeler subliniază că „fenomenul de prizonizare, de integrare în grupul deţinuţilor, de
identificare cu subcultura carcerală este doar o primă fază în evoluţia deţinutului”, căci în cea de a doua
fază din viaţa de detenţie se poate vedea limpede fenomenul de deprizonizare.
Cu alte cuvinte, la începutul detenţiei, asumarea rolului de captiv este logică la infractori, cu cât se
apropie însă momentul liberării ei vor tinde să adopte un rol tot mai apropiat de ceea ce este dezirabil din
punct de vedere social. Fără îndoială că şi aici există o motivare calculativă, căci un comportament
adecvat poate prescurta, uneori în mod sensibil, durata sentinţei.
7.2.3. Ierarhia şi statutul

În general, prin ierarhie înţelegem „un sistem de priorităţi în raport cu importanţa acordată lor”. În
conştiinţa comună ideea de ierarhie este asociată cu o dispunere spaţială pe verticală, elementul de
deasupra este preferat celui de dedesubt.
Prin statut înţelegem poziţia ocupată de o persoană într-un grup. În cadrul mediului privativ, unii
deţinuţi beneficiază de mici avantaje, datorită unor activităţi pe care le desfăşoară, iar în acest caz statutul
lor creşte.
Personalul închisorii încearcă să impună o anumită ierarhie formală, dar în cele mai multe cazuri
aceasta corespunde cu cea informală.
În fruntea ierarhiei informale se află şmecherii. Statutul acestora se obţine o dată cu creşterea
experienţei de penitenciar, cu creşterea valorii sumelor furate sau jefuite, cu gradul de îndrăzneală şi de
inventivitate implicate în actul infracţional.
Statutul de şmecher poate fi dobândit şi prin protecţia unui prieten sau rude aflate în penitenciar,
dacă acesta din urmă are o poziţie ierarhică superioară.
Urmează apoi în ierarhie impresia, indivizi ce afişează şi pretind un statut ridicat, dar fără a fi
capabil să-l menţină un timp îndelungat.
În a treia linie ierarhică sunt nepoţii, cei ce îndeplinesc muncile de curăţenie şi ordine, aflaţi la
discreţia celor cu rang superior.
Rolurile sociale sunt însă mult mai diversificate. Personalităţile deosebite, cu un statut foarte
ridicat sunt numite jupâni, iar un nume generic dat celor din zonele inferioare de ierarhie este de fraier.
Există însă şi lideri informali al căror statut ridicat se datorează pregătirii lor profesionale sau
intelectuale. Statutul poate evolua rapid în funcţie de avantajele de care cei din poziţiile superioare pot
81
beneficia, de la aşa numiţii căutaţi (persoanele ce primesc pachete). Un fraier sau nepot intră rapid în
grupul şmecherilor dacă este căutat.
Subcultura de penitenciar susţine instalarea unei asemenea ierarhii. Sistemul deţinuţilor de
culegere a informaţiilor se focalizează asupra noilor veniţi pentru a afla infracţiunile pentru care au fost
condamnaţi, statutul social exterior, probabilitatea de a fi căutat.
Când informaţia nu este suficientă sau accesibilă, noul deţinut este supus testelor, adică unor
situaţii impuse de cei din grupul în care a fost repartizat, pentru a i se determina reacţiile şi stabili statutul.
Deţinuţii consideră că, în general, odată stabilit statutul (prin această metodă), acesta nu se mai schimbă.
Deţinuţii au o ierarhie depreciativă a infracţiunilor pe care le-au săvârşit. Pe baza acesteia o serie
de deţinuţi dobândesc un statut de paria, fiind izolaţi şi sancţionaţi de grup.
Deţinuţii consideră inacceptabile: atacarea şi terorizarea copiilor, homosexualitatea, omorul sadic
sau omorul părinţilor sau bătrânilor. Cea mai evidentă reacţie ostilă este faţă de violatori, mai ales când
victimile sunt minori. Reacţia ostilă merge de la izolare până la agresarea zilnică.
VIII. AGRESIVITATE ŞI VIOLENŢĂ DIN PENITENCIAR
„Prin agresivitate, înţelegem un comportament verbal sau acţional ofensiv, orientat spre umilirea
şi chiar suprimarea fizică a celorlalţi”.
Comportamentul agresiv poate fi orientat:
-contra propriei persoane (autoagresiune);
-spre distrugerea obiectelor investite cu semnificaţii sociale;
-heteroagresivitate
Prin violenţă înţelegem utilizarea forţei şi a constrângerii de către un
individ în scopul impunerii voinţei asupra altora. Privarea de libertate favorizează apariţia şi dezvoltarea
unor comportamente agresive.
Se poate ca unii deţinuţi să fie victime sau agresorii altora, conduitele lor agresive fiind fie incluse
motivaţional prin crearea unor stări de mânie şi furie, fie determinate de efecte de grup, ca imitaţia
coercitivă – comandată.
Altă formă de agresivitate este cea instrumentală care se manifestă sub forma conflictelor
individuale sau de grup, în condiţiile în care se intră în competiţie pentru o resursă de existenţă limitată,
cum arfi-teritorialitatea, dreptul de a lua primul masa.
O formă extremă de agresivitate verbală şi fizică este a celor care sunt condamnaţi pentru delicte
repudiate de mediul carceral, cum ar fi: violul cu incest, violul copiilor, uciderea copiilor, părinţilor,
soţiei.
Ca formă de agresivitate specifică mediului apare sclavia, constând în folosirea de către deţinuţi a
altora pentru menaj şi alte activităţi considerate înjositoare.
82
Putem afirma că mediul privativ de libertate dezvoltă un comportament agresiv care constă în respingerea
agresivă a valorilor şi normelor de grup din exterior.
8.1. Problema frustrare-agresiune

Un fenomen deosebit cu care se confruntă individul este frustrarea (a amăgi, a înşela).
„Fenomenul se referă la o situaţie în care un obstacol intervine în calea satisfacerii unei trebuinţe şi
modifică astfel comportamentul”. Consecinţele frustrării sunt grave sau mai puţin grave în funcţie de
natura obstacolului.
Există două categorii de frustrări:
1.Frustrarea primară – tensiunea şi insatisfacţia sunt provocate de absenţa obiectului necesar (lipsa
hranei);
2.Frustrarea secundară – un obstacol interior sau exterior, pasiv sau activ, apare în calea
comportamentului motivat îndreptat spre obiect.
Se pot observa patru tipuri de obstacole:
1.Obstacol pasiv intern (incapacitatea persoanei);
2.Obstacol activ intern (pulsiune secundară cu acelaşi obiect);
Ciocnirea a două trebuinţe de intensitate egală dar de sens opus;

• Obstacol activ extern – situaţie în care subiectului i se interzice de către cineva, sub ameninţarea
pedepsei, îndeplinirea unei activităţi.
În general, sursa conflictelor o reprezintă obstacolele interne care au o mare importanţă pentru
individ. Frustrarea în mediul privativ are diverse forme de manifestare:
• Frustrarea este resimţită cu deosebită tărie pe planul timpului. Organizarea impusă şi în general
foarte monotonă a timpului, programarea sever reglementată a timpului liber, atât cât este, fiind şi el
impus mai cu seamă în primele perioade de detenţie, provoacă sentimentul de frustrare continuă şi, în
consecinţă măreşte agresivitatea deţinutului.
• Frustrarea mai este resimţită în mod dramatic de către deţinut în ceea ce priveşte limitarea drastică a
spaţiului de mişcare. Aceasta înseamnă necesitatea impusă de regulamentul instituţiei penitenciare de a
elabora noi conduite legate de spaţiu şi de timp, radical diferite de cele ale unui individ a flat în libertate.
Reducerea perimetrului de mişcare a individului duce la apariţia unor fenomene ancestrale de

teritorialitate, adică „comportamentul individului de apărare a teritoriului propriu” care se manifestă
printr-o exagerată îndârjire în apărarea spaţiului personal (locul de culcare, locul de alimentare). Deşi
fenomenul de teritorialitate se manifestă şi în condiţiile vieţii obişnuite, în condiţiile detenţiei fenomenul
de teritorialitate devine exacerbat şi suscită o agresivitate mărită.
La mărirea sentimentului de frustrare duce şi renunţarea forţată la o seamă de obiecte de uz
personal, a căror lipsă este mereu resimţită.
83
De asemenea, deţinutul este forţat să renunţe la cele mai multe din plăcerile pe care şi le-a putut
oferi în viaţa liberă (consumul de alcool, jocuri de noroc etc.) Aceste lucruri îl duc la crearea de surogate
de satisfacţii.
Apariţia neaşteptată a unui obstacol real sau imaginar inversează fluxul normal al acţiunii, creează
o dificultate majoră, dezorganizează individul şi îl duce într-o situaţie de criză. O asemenea stare se
numeşte frustraţie, stare în care la cei mai mulţi indivizi se declanşează mecanisme agresive. În starea de
frustrare oamenii nu se comportă după legile raţiunii, căile obişnuite comportamentale sunt dezorganizate,
apare o tensiune interioară.
Referindu-ne la deţinuţi putem constata că orice infractor este un frustrat, dar nu orice frustrat
devine logic şi infractor. La aceştia, nu numai teoretic, dar şi practic, este deschisă calea agresiunii în
situaţii practice şi de aceea întâlnim un înalt grad de intoleranţă la stările de frustrare. Frustrarea duce la
agresivitate mai ales atunci când:
Actul frustrant se poate atribui clar unui frustrator;
În cultura sau subcultura dată, o situaţie frustrantă cere răspuns agresiv.
Chiar dacă nu se absolutizează raportul frustrare-agresivitate, totuşi putem afirma că actele
deviante, în genere, şi cele tipic infracţionale, în special, sunt motivate în mai mare măsură de existenţa
unor frustrări. Stările frustrante sunt de moment, de durată medie ori continuă.
De asemenea au efect declanşator (constituie motive) stările de frustrare reale şi în egală măsură
cele imaginare. Acestea din urmă pot provoca la fel ca la frustrarea reală toate formele de agresiune, ostile
sau instrumentale. Situaţia frustrantă de moment duce, de obicei, la infracţiuni sau chiar crime ocazionale,
nu odată provocate sau precipitate de comportamentul victimei.
Putem concluziona că stările de frustrare, periodice sau continui, duc la acte de agresiune, iar în
ceea ce priveşte deţinuţii, aceştia îşi adaptează comportamentul în urma frustrărilor, după cum urmează:
Comportamentul agresiv – caracterizat prin rezistenţă deschisă la regimul vieţii din penitenciar,
reliefându-se adevărate crize ce se manifestă prin comportamente agresive, îndreptate spre alţi deţinuţi
sau chiar cadre şi reacţii autoagresive – mutilări şi tentative de sinucidere
Comportamente defensive (de retragere) – care semnifică interiorizarea, izolarea deţinutului
primar de comunitatea celorlalţi deţinuţi şi de viaţa din penitenciar, el constituindu-şi o linie imaginară
unde încearcă să se refugieze.
Comportamente de consimţire – prin care se înţelege conformarea pasivă a condamnatului la
normele şi regulile din penitenciar, respectarea acestora fiind făcută în manieră formală, astfel încât să nu
atragă sancţiuni suplimentare.
Conduită de integrare – conform căreia deţinutul se rela-ţionează activ cu ceilalţi deţinuţi şi cu
mediul de detenţie. Această formă de adaptare este vizibilă mai ales la deţinuţii condamnaţi pe termen
lung.
8.2. Teritorialitatea
84
Fenomenul de teritorialitate „reprezintă caracteristica grupurilor şi a indivizilor din interiorul
acestora de a-şi delimita teritorii şi de a avea anumite comportamente specifice în raport cu acestea”.
Termenul a fost luat din etologie, unde teritorialitatea se întâlneşte în comportamentul celor mai multe
specii superioare.
Se pot distinge două tipuri de teritorii:
Primare – în care individul/grupul poate exercita un control total, iar utilizarea teritoriului este de lungă
durată (dormitor, pat);
Secundare – care sunt utilizate în mod regulat, dar controlul asupra lornu se exercită decât în momentul
utilizării (locul la masă, în bancă).
In cadrul acestor teritorii indivizii sau grupurile au comportamente specifice, dintre care cele de
apărare sunt cele mai importante (vorbirea în şoaptă).
Atât grupurile cât şi indivizii marchează de regulă teritoriile. Pentru aceasta sunt utilizaţi
marcatori de graniţă care pot fi centrali, pentru a marca zona cea mai importantă a unui teritoriu. Ca
marcatori pot fi utilizate: haine, afişe, fotografii, desene.
Legat de teritorialitate este spaţiul interpersonal, care poate fi delimitat în zone ale acestuia:
Zona intimă: – până la 45 cm
Zona personală: – 45 – 120 cm
Zona socială: – 1,2 – 3,6 cm
In fiecare zonă se pot desfăşura diferite activităţi, iar accesul în interiorul lor este strict
reglementat.
Studierea acestui fenomen în mediul privativ îmbracă forme specifice. La prima vedere se pare că
teritorialitatea deţinuţilor nu determină agresivitatea teritorială. In primul rând, deşi există
supraaglomerare, spaţiul fiecărui deţinut nu este marcat cu obiecte personale. Există chiar interdicţia
formală de a marca acest spaţiu (prin abţibilduri, fotografii). Prin urmare, percepţia acestui spaţiu este mai
puţin personalizată şi, în consecinţă, neinterpretată ca prioritate.
In al doilea rând, comportamentul agresiv este mascat datorită strictei supravegheri. Totodată,
motivaţia teritorială este surclasată de alte motivări (hrană, igienă, asistenţă medicală, activităţi culturale).
Legat de fenomenul de teritorialitate este şi modul de utilizare a paturilor în funcţie de ierarhie. In
subcultura de penitenciar, cel ce doarme la patul doi (două paturi suprapuse) este un nepot, un fraier şi
este tratat ca atare; şmecherii îşi aleg patul nr. 1 Când nu există suficiente paturi 1 pentru toţi deţinuţii de
rang superior, aceştia preferă să stea câte trei în două paturi alăturate. In general, în mediul privativ
conflictele motivate de fenomenul de teritorialitate, sunt mai puţin frecvente.
7.3.Stresul
Acest fenomen „reprezintă un răspuns al organismului la orice solicitare” (presiune, încărcare,
apăsare, solicitare). Hans Selye (1907-1982) a definit în 1935, pentru prima dată, termenul de stres. In
accepţiunea sa stresul este o caracteristică a materiei vii, lipsa totală de stres fiind echivalată cu moartea.
85
Termenul de stres apare într-o dublă utilizare. Una se referă la situaţia stresantă (condiţii
dăunătoare, agresive, care asaltează sau ameninţă organismul, presiunile, constrângerile, privaţiunile la
care este supus individul). Cealaltă are în vedere starea de stres a organismului (suferinţa, uzura lui,
precum şi răspunsurile psihologice şi fiziologice ale individului la acţiunea agenţilor stresori).
Se spune că o persoană a fost supusă unui stres sau că trăieşte într-o condiţie de stres permanent,
subînţelegându-se că este vorba de o suprasolicitare sau, în general, de o situaţie căreia îi poate face faţă.
Se poate spune, de asemenea, despre un individ că este stresat când se simte ameninţat, frustrat, incapabil
să facă faţă unor solicitări crescute (tensiune emoţională, nelinişte).
Atunci când accentul cade pe situaţie, pe factorii provocatori, se are în vedere de obicei caracterul
lor neobişnuit, neaşteptat, agresiv. Pot apare situaţii stresante colective.
Pieron identifică stresul cu agresiunea, cu acţiunea violentă exercitată asupra organismului.
Termenul de adaptare are la rândul lui diverse înţelesuri. Prosser denumeşte adaptarea fiziologică
„orice proprietate a unui organism care favorizează supravieţuirea într-un mediu specific (într-un mediu
stresant)”. Adaptarea comportă modificări (generale şi particulare) ale organismului care-l fac apt pentru
existenţă în condiţiile de mediu.
Izolarea socială îşi exercită în mod diferenţiat influenţa stresantă asupra conduitei, nu numai în
funcţie de particularităţile individuale, dar şi de relaţiile dintre persoanele aflate în aceste condiţii.
Comportamentul oamenilor în situaţii de captivitate (izolări), în care stresul atinge limitele
extreme, este determinat de o complexitate de factori care nu pot fi identificaţi decât printr-o analiză
detaliată, rareori posibilă în asemenea condiţii.
Alte tipuri de stres, în afara celui biologic, sunt: psihic, psihosocial, organizaţional, socio-cultural.
Stresul nu reprezintă numai o stare nervoasă, nu este totdeauna consecinţa unei acţiuni nocive,
efectul stresului persistând şi după încetarea influenţei stresorului. Rezistenţa la stres este diferită de la
individ la individ.
Dintre aceste clasificări ale stresului, aproape toate se regăsesc în mediul privativ, în ceea ce îi
priveşte pe deţinuţi.
Cu toate acestea sunt câteva surse de stres specifice mediului privativ:
Cea mai mare presiune asupra deţinutului vine din poziţia în care este privit mediul penitenciar –
dacă este privit ierarhic, marea majoritate a deţinuţilor se află pe ultima treaptă, asupra lor acţionând
raporturile de putere şi inegalitate. Această asimetrie este permanentă sursă de stres.
O altă sursă de stres este atitudinea administraţiei.
A nu avea nimic de spus pentru propriul destin
Intoleranţa faţă de individualitate este stresantă; dacă un deţinut vrea să fie în echipă el trebuie să
se alăture nu numai fizic, ci şi emoţional, ceea ce înseamnă conformare şi supunere sentimentelor şi
atitudinilor;
Monotonia activităţilor, a programului zilnic, respectarea regulamentului.
86
Se impun o serie de măsuri pentru a-l adopta pe individ: familiarizarea cu colective omogene care
să-i dea posibilitatea individului de a-şi expune problemele care-l tulbură, să poată primi o asistenţă
psihologică.
8.4. Violenţa colectivă

Acest fenomen psihosocial care are loc în penitenciar este condiţionat, întotdeauna, de acumularea
unor tensiuni în interiorul unui grup de deţinuţi, având diferite cauze:
-Atitudini neconformiste;
-Prezenţa unora cu inadaptări marcante la mediul penitenciar;
-Revolta penitenciară.
Luând în consideraţie specificul vieţii de detenţie (frustrările care privesc independenţa şi nevoia
general umană de afecţiune), deseori actele violente au rolul „de descărcare afectivă, de uşurare, de
catarsis (prin sentimentul de împlinire şi satisfacţie ce-l urmează)”. Micile acte agresive, de obicei trecute
cu vederea, trebuie considerate ca semnale pentru ceea ce este valorizat de deţinuţi şi încălcat de cineva:
forţa, prestigiul, vârsta, loialitatea, sentimentul de siguranţă.
In faţa unui mediu considerat ostil – mediul penitenciar – individul se simte vulnerabil, ameninţat,
incapabil de a face faţă unor dificultăţi, chiar dacă, obiectiv, are posibilitatea de a-l preîntâmpina. Din
aceste cauze, la deţinuţi ieşirile agresive sunt mult mai frecvente.
In cazul manifestărilor violente ale unui deţinut, şi acest lucru se va petrece întotdeauna în
mijlocul celorlalţi (violenţa de unul singur trădează afecţiuni psihice sau simularea unor asemenea
afecţiuni), se poate înţelege că prin această atitudine el se izolează rămânând fără apărare.
Violenţa colectivă în mediul penitenciar are o desfăşurare fazică:
– în urma unui incident apreciat de deţinuţi ca jignitor sau nedrept, se stârneşte în rândul acestora o
oarecare agitaţie. Faptul se propagă din gură în gură, este deformat, ornat cu detalii ireale sau exagerate.
La nucleul agitaţiei se adaugă noi indivizi şi starea de spirit a grupului intră într-o nouă fază.
– grupul creşte, deţinuţii devin din ce în ce mai agitaţi şi mai furioşi, fără a şti precis ce vor. In acest
moment poziţia mulţimii este oscilantă şi poate fi uşor dirijată de agitatori. Influenţa acestor agitatori
depinde de autoritatea de care se bucură, de măsura în care exprimă trebuinţele de bază ale grupului şi ,
mai ales, reuşesc să formuleze clar nemulţumirea de moment şi cea latentă. Deşi furia grupului creşte, ea
se menţine în această fază în interiorul grupului.
– în următoarea fază agitaţia mulţimii este în continuă creştere. Cei mai tineri din grup încep să-şi
manifeste violenţa încercând să-i încurajeze şi să-i distreze pe ceilalţi prin fluierături, injurii, provocări
verbale. Deţinuţii adulţi care reprezintă centrul de greutate al mulţimii, nu se manifestă şi de aceea trebuie
să li se acorde maximum de atenţie.
– ultima fază când grupul este în situaţia de a comite acte de violenţă, orice intervenţie verbală sau control
este inutilă.
87
8.5 Panica
Este o reacţie afectivă, individuală sau colectivă de frică alarmantă, caracterizată prin
dezorganizări ale conduitei, pierderea autocontrolului, de unde şi dispoziţia spre acte impulsive şi
iraţionale.
Ca fenomen psihosocial cu desfăşurare dramatică, panica generează reacţii dezordonate, de
maximă intensitate, ce pot merge până la iraţional.
A. Cauzele panicii se pot clasifica în:
a) Cauze determinante:
De ordin psihosocial (promptitudinea mijloacelor de informare)
De ordin situaţional (apariţia bruscă a ameninţării)
b) Cauze favorizante:
• Calitatea indivizilor care fac parte din grup (structuri psihologice, carenţe educaţionale, gradul de
anxietate a grupului);
• Atmosfera psihologică din grup.
In mediul penitenciar, grupurile sunt constituite pe criterii legale, fără a ţine seama (nici nu e posibil) de
criteriile psiho-sociologice, astfel încât gradul de coeziune al grupului este redus. In situaţia în care
coeziunea grupului este redusă, reacţia în cazul apariţiei unui pericol va fi dezordonată, iar acţiunile de
salvare vor fi individuale pe principiul scapă cine poate. Prin specificul locului de detenţie este de aşteptat
ca prima reacţie în caz de panică, să fie aceea de a ieşi cu forţa şi cu orice risc din încăpere.
B. Fazele panicii:
a) Faza premergătoare, cuprinde:
Atmosfera generală din unitate;
Starea psihologică a grupului (starea de spirit);
Starea de spirit a indivizilor;
Particularităţile circulaţiei informaţiilor;
• Autoritatea cadrelor şi încrederea pe care o au deţinuţii în acestea;
Autoritatea liderilor;
Experienţa grupului în situaţii deosebite.
b) Faza de şoc
In această fază pericolul apare instantaneu sau progresiv. Acest pericol poate fi şi imaginar (zvon). La
apariţia pericolului, grupul se structurează în patru categorii:
Cei care manifestă o groază exagerată;
Indivizii cu fragilitate emoţională (încearcă să scape singuri);
Cei care caută informaţii (aşteaptă să li se spună);
Cei care sunt nehotărâţi.
In primele momente ale apariţiei pericolului, grupul de deţinuţi trece rapid la stare de regresiune psihică şi
organizatorică (frică, depresie, nu mai ascultă liderul).
88
In cazul în care evenimentul se petrece noaptea, el va fi resimţit mai intens. După primele clipe, frica şi
panica pun stăpânire pe circa un sfert din grup. Faza de şoc poate dura câteva ore.
c) Faza de reacţie
In această fază majoritatea sunt depresivi, exprimând prin cuvinte devalorizarea de sine.
d) Faza de restabilire – readaptare la viaţa obişnuită.
Este o fază dominată de sentimentul de solidaritate. Este explicată de nevoia recâştigării încrederii în sine
după deruta anterioară. Apar fenomene de descărcare afectivă (se critică, se acuză, se caută vinovaţi),
circulă zvonul despre repetarea evenimentului.
Recomandări privind prevenirea şi combaterea panicii:
Funcţionarea canalelor de informaţii (întotdeauna aşteptarea sau lipsa de informare produce o teamă mai
intensă);
Necesitatea aerisirii şi iluminării adecvate a camerelor (lipsa de lumină accentuează dezorganizarea
psihică la om);
Nevoia de comunicare, de informaţie a stimulului verbal, creşte pe măsura izolării de ambianţa obişnuită;
• Existenţa unui grup organizat în care rolul liderului creşte şi mai mult.
Liderul se va impune ca o persoană disciplinată, receptivă, puţin anxioasă şi va promova integrarea noii
experienţe în sistemul de gândire obişnuit.
8.6. Automutilările. Refuzuri de hrană. Tatuajele

In mediul privativ, unul dintre fenomenele des întâlnite este şi automutilarea. Aceasta se întâmplă
adesea din cauza unor probleme psihice, sociale sau culturale. Pierderea încrederii în viitor, situaţia
socială din închisoare, hărţuirea sexuală, izolarea faţă de familie şi prieteni, multe motive personale pot
explica astfel de comportamente.
Automutilările – pot fi întâlnite (în cazul deţinuţilor aflaţi într-o stare de melancolie anxioasă-
raptus) la obsedaţii sexualii ca semnificaţie de autopedepsire; la unii subiecţi chinuiţi de scrupule
religioase.
In penitenciar acest fenomen mai apare la deţinuţii hiper-emotivi, pe fondul unei slăbiciuni
psihice, după o perioadă de activităţi sau relaţii penibile cu alţi deţinuţi. Acestui fenomen trebuie să i se
acorde atenţia cuvenită pentru că este extrem de important în ceea ce priveşte starea de spirit a deţinuţilor.
Refuzul de hrană – în mediul penitenciar are o valoare simbolică şi anume: subiectul vrea să arate
că este gata pentru orice sacrificii dacă nu i se satisfac anumite cereri. Desigur, aceste cereri lui i se par
justificate (revizuirea pedepsei, suplimentarea unor drepturi), deşi regimul la care este supus corespunde
normelor în vigoare. Acest tip de comportament are în el ceva spectaculos, vrea să atragă atenţia şi
admiraţia celor din jur. Nu durează mult pentru că nu are raţiuni suficiente de susţinere.
Tatuajul – această problemă a fost studiată de mulţi criminologi ca Lombroso, H. Minovici – care
au emis diverse teorii cu privire la originea şi semnificaţia tatuajului. T. Bogdan, consideră că tatuajul are
o mare importanţă judiciară şi psihologică, întrucât el dezvăluie atât identitatea individului cât şi diversele
sale obiceiuri, fantezii şi trăsături de caracter.
89
Principala cauză a tatuajului îl constituie nivelul scăzut intelectual şi de cultură care favorizează
apariţia acestui fenomen. Motivele tatuării sunt următoarele:
Imitaţia – ei susţin „că s-au tatuat pentru că i-au văzut pe alţii”. P. Popescu Neveanu arată că
fiecare individ emană, oarecum în jurul său, o serie de iradiaţii, creează un câmp psihic. Oamenii trăind în
colectivitate, iar câmpurile menţionate neexistând închise în sine, izolate, la un moment dat se cuplează
devenind un câmp al vieţii colective. Este vorba de o imitaţie în cea mai mare măsură inconştientă.
Forma de manifestare a dragostei şi prieteniei. Apariţia în mod frecvent a unor forme tatuate pe
corp este motivată ca o formă de exteriorizare a sentimentelor ce le nutresc;
Obsesia sexuală;
Vanitatea-dorinţa de a demonstra rezistenţă la o durere.
In ceea ce priveşte atitudinea faţă de tatuaj, se constată că dacă deţinutul regretă, faptul acesta se
datorează în bună parte instabilităţii lui sentimentale, precum şi influenţelor educative. Tatuajul se
efectuează sub influenţa momentului şi nu ca un fenomen premeditat – datorită privării de libertate şi al
mediului de provenienţă al infractorilor.
8.7.Tulburări psihice
La contactul cu viaţa de detenţie pot apare o serie de tulburări psihice. Desigur nu ne referim aici
la manifestările care ţin de constituţia subiectului sau cele declanşate în stare de libertate, ci numai la
acelea care apar ca reacţii faţă de încarcerare. Acestea apar mai ales la deţinuţii primari. Ele survin la
puţin timp după depunere şi sunt tranzitorii.
In ordinea frecvenţei lor se situează diferite stări, care se caracterizează prin următoarele forme de
manifestare:
 puternică melancolie;
 disperare;
 agitaţie anxioasă;
 tentative de suicid;
 halucinaţii auditive şi vizuale;
 temeri delirante de persecuţie.
 tabloul acestor manifestări este influenţat de o serie de factori psihologici:
 ruşinea;
 remuşcările;
 despărţirea bruscă de familie;
 alt grup de tulburări este constituit de stările confuzionale care apar după câteva săptămâni sau
luni de la depunerea în penitenciar. simptomatologia este constituită din:
 dezorientare temporo-spaţială;
 privire rătăcită;
 dureri de cap violente;
90
 somn agitat;
 vise de groază;
Halucinaţii la care subiectul participă activ (se ascunde, se apără, se luptă).
Unele tulburări psihice mai pot fi determinate de sevrajul (înţărcarea), la care sunt supuşi alcoolicii. Ei
manifestă:
 crize anxioase, violente;
 delirum tremens (febră, tremurături)
 tulburări de percepţie;
 agitaţie psiho-motorie;
• Halucinaţii (mai ales zoopsii – adică bolnavul vede animale: broaşte, şerpi, şoareci, insecte);
Insomnii;
Puls accelerat.
Toate aceste tulburări psihice reclamă examinarea de specialitate şi un tratament precoce.
8.8.Suicidul
E.S. Shneidman definea suicidul „un act uman de încetare din viaţă, autoprodus şi cu intenţie
proprie”. Se poate detalia această definiţie ca fiind „actul autooprimării existenţei, desfăşurat într-un
moment de tensiune afectivă sau de perturbare a conştiinţei”
Sub unghi psihologic, suicidului i se acordă semnificaţii multiple, ca aceea a curmării singurătăţii,
a răzbunării ca ultimă sau unică soluţie a unei situaţii intolerabile, înlăturării dependenţei.
O altă semnificaţie este aceea a menţinerii onoarei; se consideră că suicidul poate fi o sursă de
uşurare. In funcţie de semnificaţiile suicidului întâlnim:
-suicidul altruist (ce poartă marca sacrificiului de sine);
-suicidul egoist (a cărui intenţie şi semnificaţie nu corespund scopurilor grupului social, ci se manifestă în
detrimentul acestora);
-suicidul anomic – descris de E. Durkheim (1897) – realizat ca urmare a pierderii statutului ori a
schimbării rolului social.
Venirea în penitenciar tulbură echilibrul personalităţii printr-o triplă reducere a spaţiului de viaţă,
a timpului personal, a comportamentului social. Pe acest dezechilibru al personalităţii are loc o disfuncţie
a conduitei individuale. Aproape fiecare deţinut trăieşte traumatic perioada de detenţie, mai ales la prima
condamnare; frustrările în plan social, instinctual şi în ce priveşte imaginea de sine, îl poate face să caute
un remediu definitiv al nefericirii sale.
Reacţia catastrofală a individului exprimă neputinţa de a se adapta la situaţia dată, ultimul eşec al
existenţei se transformă în eşecul vieţii, fapt ce poate constitui un moment de ruptură, o criză de sens,
gestul suicidar nefiind o opţiune, ci mai degrabă negarea totală a posibilităţilor de a alege.
Oricum soluţia nu este raţională, deoarece nu există practic situaţie fără ieşire, limitele omului
fiind infinite.
91
Fiind o tulburare a instinctului de conservare, suicidul se prezintă ca o realitate complexă a cărei
fenomenologie poate lua forme diverse:
Conduite suicidare – având ca variante suicidul propriu-zis, tentativa de suicid, sindromul
presuicidar şi ideile suicidare;
Echivalente suicidare – autorăniri, anomalii de conduită (simularea unei boli, refuzul îngrijirilor
medicale, unele renunţări la viaţa socială, abandonarea rolului social, diverse toxicomanii, alcoolism),
accidente de supărare dintr-o eroare sau prin desconsiderarea pericolului.
Cauze:
 abandonul;
 doliul;
 separarea;
 eşecul sentimental;
 schimbări în situaţia socială.
Forme ale suicidului în mediul penitenciar:
1.Suicidul emotiv – care rezultă dintr-o mare anxietate, fiind pentru subiect un mijloc de rezolvare a unei
emoţii puternice (teama);
2.Suicidul pasional – care este mai curând o conduită de disperare a individului care încearcă astfel să se
elibereze de o durere morală insuportabilă;
3.Echivalente suicidare – sunt frecvente în mediul penitenciar datorită beneficiilor secundare aduse de
îngrijirile medicale.
In general, aceste conduite sunt ca un şantaj, fără aseda o semnificaţie deosebită faptului că
individul foloseşte moartea ca o monedă de schimb, trecându-se destul de uşor peste toate conduitele de
revendicare ale deţinuţilor. Trebuie făcută distincţia între şantaj cu sinucidere şi sinuciderea şantaj. In
primul caz, individul scontează că va obţine beneficiul înainte de trecerea la act, iar în cel de-al doilea
caz, după ce va muri.
Ceea ce trebuie estimat în fiecare caz în parte este intensitatea dorinţei de a muri şi nu
autenticitatea gestului propriu-zis.
De obicei, soluţionarea la un individ cu intenţie sau tentativă suicidă este dificilă, deoarece acesta
se prezintă ca o victimă cu mare aviditate afectivă, greu de satisfăcut în anturaj, dar mai ales pentru că
subiectul are tendinţa de a reproduce în relaţiile sale cu terapeutul, modul său obişnuit de revendicar
(şantaj). Cheia înţelegerii subiectului este evaluarea adecvată a legăturilor dintre actul suicidar şi modul
de viaţă care-l conduce la această reacţie de demisie.
8.9.Homosexualitatea
Înţelegem prin homosexualitate preferinţa sexuală a unei persoane pentru un partener de acelaşi
sex. Adulţii homosexuali nu se deosebesc de adulţii heterosexuali în ce priveşte starea de sănătate,
92
sentimentul de fericire sau de nefericire. Efectele negative ale homosexualităţii se manifestă la persoanele
care au un sentiment de culpabilitate în raport cu opţiunea sexuală.
Homosexualitatea reprezintă o tulburare a comportamentului sexual. Această tulburare constă în
atracţia exclusivă sau predominantă pentru persoanele de acelaşi sex. Ea este, totodată, o deviere sexuală
care nu presupune factori patogeni ca în cazul unei boli propriu-zise.
Unii autori consideră homosexualitatea drept o perversiune, în adevăratul înţeles al cuvântului,
doar atunci când persoana îşi caută în mod conştient şi deliberat satisfacţii în relaţia sexuală de acest tip.
O serie de orientări includ homosexualii printre psihopaţi, perverşi sexuali, deoarece, în general,
conduita lor relevă o serie de deviaţii caracteriale adânci, pe care nu le putem reduce doar la o simplă
anomalie de satisfacere a instinctului sexual.
Importanţa pe care modul de satisfacere a sexualităţii o are în structura existenţei individului, mai
ales în adolescenţă şi tinereţe, este atât de mare, încât poate duce la o răsturnare a conduitelor, a normelor
etice.
Cauzele homosexualităţii sunt, ca în mai toate tipurile de comportamente deviante, multiple:
 Existenţa unui fond genetic generator de tendinţe homosexuale;
 Traumatismele psihosexuale din copilărie şi în special iniţierea homosexuală de către
un adult;
 Influenţa stimulatoare din mediile închise.
Tipuri de homosexuali:
 Homosexuali autentici;
 Homosexuali ambigui;
 Homosexuali ocazionali.
Mediul privativ reprezintă una din cauzele homosexualităţii şi, totodată, reprezintă un fenomen
întâlnit în cadrul grupurilor de deţinuţi. Dintre tipurile de homosexualitate întâlnite în mediul privativ de
libertate, cel ocazional este cel mai des.
Periculozitatea socială a fenomenului este dată de faptul că homosexualitatea poate constitui un
element de recunoaştere, racolare şi coeziune a grupurilor de deţinuţi. In acelaşi timp, demascarea lor
poate declanşa o reacţie puternică şi cu urmări neprevizibile.
BIBLIOGRAFIE
1. Adler, A., Psihologia copilului greu educabil, IRI, Bucureşti, 1992;

2. Banciu, Dan, Sorin M. Rădulescu, Marin Voicu, Introducere în sociologia delincvenţei juvenile,
Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985;
3. Berkowitz L. Aggression: ita causes, consequenses and control, Mc Graw Hill Inc, New-York,
1993;
4. Boncu, Ştefan, Devianţa tolerată, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2000;
5. Butoi, Tudorel, Crima sub lupa detectorului de minciuni, Ed. Press Mihaela, Bucureşti, 1997;
93
6. Cioclei, Valeriu, Manual de criminologie, Ed. All Beck, 1998;
7. Ciupercă C., Cuplul modern între emancipare şi disoluţie, Bucureşti, Tipoalex, 2000;
8. Constantin, Stoica, Adrian Neculau, Psihologia rezolvării conflictului, Editura Polirom, Iaşi,
1998;
9. Dragomirescu, V.,T., Psihosociologia comportamentului deviant, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1976;
10. Eibl-Eibesfeldt I., Agresivitatea umană, Ed. Trei, Bucureşti, 1995;
11. Eibl-Eibesfeldt I, Iubire şi ură, Ed. Trei, Bucureşti, 1998;
12. Ferreol, Gilles, Adolescenţii şi toxicomania, Polirom, Iaşi, 2000;
13. Linton, Ralf, Fundamentul cultural al personalităţii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1994;
14. Lombroso, C., Omul delincvent; Editura Măiastra, Bucureşti, 1992;
15. Konrad Lorenz, Aşa-zisul rău. Despre istoria naturală a agresiunii, trad. Ioana Constantin, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 1998;
16. Miftode, Vasile, Dimensiuni ale asistenţei sociale, Ed. Eidos, Botoşani, 1995
17. Monteil Jean-Marc, Educaţie şi formare, Polirom, Iaşi, 1997;
18. Moscovici, S., Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt, Editura Polirom, Iaşi, 1999;
19. Neamţu, Cristina, Devianţa şcolară, Polirom, Iaşi, 2003;
20. Neculau, Adrian, Gilles Ferreol, Psihologia schimbării, Ed. Polirom, Iaşi, 1998;
21. Necolau, Adrian Psihologie socială, Aspecte contemporane, Ed. Polirom, Iaşi, 1996;
22. Neculau, A. (coord), Manual de Psihologie Socială, Polirom, Iaşi, 2003;
23. Oancea, Ioan, Probleme de criminologie, Ed, All Educational, Bucureşti, 1994;
24. Ogien, Albert, Sociologia devianţei, Polirom, Iaşi, 2002;
25. C. Păunescu, Coordonatele metodologice ale recuperării minorului inadaptat. Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1984;
26. Păunescu, C., Agresivitatea şi condiţia umană; Editura Tehnică, Bucureşti, 1994;
27. Petcu, Marioara, Psihologie juridică, Ed. Argonaut, Cuj-Napoca, 1997;
28. Petcu, Marioara, Delincvenţa. Repere psihosociale, Ed. Dacia, Cuj-Napoca, 1999;
29. Pingeot, D. La délinquance juvenile comme alternative a la represion, Universite de Geneve,
1994;
30. Porot, A., Porot, M., Toxicomaniile, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1999 ;
31. Preda V. Delincvenţa juvenilă, Ed. Univ. Cluj-Napoca, 1995;
32. Preda V. Delincvenţa juvenilă. O abordare multidisciplinară, Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca, 1998;
33. Preda V. Profilaxia delincvenţei juvenile şi reintegrarea socială, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1981;
34. Rădulescu, Sorin M., Sociologia devianţei, Editura Victor, 1998;
35. Rădulescu, Sorin M., Dan Banciu, Introducere în sociologia delincvenţei juvenile. Adolescenţa –
între normalitate şi devianţă, Ed. Medicală, Bucureşti, 1990;
36. Rădulescu, Sorin M., Dan Banciu, Sociologia crimei şi criminalităţii, Casa de Editură şi Presă
„Şansa”, Bucureşti, 1996;
37. Rădulescu, Sorin M., Teorii sociologice în domeniul devianţei şi al problemelor sociale,
Computer Publishing Center, Bucureşti, 1994;
38. Rădulescu, Sorin M., Anomje, devianţă şi patologie socială, Ed. Hyperion, Bucureşti, 1991;
39. Rădulescu, Sorin M, Devianţă, criminalitate şi patologie socială, Lumina Lex, Bucureşti, 1999;
40. Robert-Ouvray, S. B., Copil abuzat, copil meduzat, Editura Eurostampa, Timişoara, 2001;
41. Rudică, T. Familia în faţa conduitelor greşite ale copilului, Editura Didactică şi ăedagogică,
Bucureşti, 1981;
42. Scripcariu, C., Suicid şi agresivitate, Editura Psihomnia, Iaşi, 1996;
43. Stănciulescu, Elisabeta, Sociologia educaţiei familiale, Iaşi, Polirom, vol. I. II., 1997, 1998;
44. Stănoiu A., Voinea M., Sociologia familiei, Bucureşti, Universitatea Bucureşti, 1983;
45. Străchinaru, I., Devierile de conduită la copii, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1969;
46. Şelaru, M., Drogurile, Editura SEMNE, Iaşi, 2002;
47. Şoitu, L., Hârnoveanu, C. (coord), Agresivitatea în şcoală, Editura Istitutul European, Iaşi, 2001;
48. Răşcanu, R. Psihologia comportamentului deviant, Ed. Universit, Bucureşti, 1994;
94

2019 Suport Curs Judiciara

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

2019 Suport Curs Judiciara

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Psih. Lector univ.

I.PSIHOLOGIA PE TERENUL DREPTULUI

1.1 .Scurt istoric al psihologiei judiciare

1.2.Obiectul și obiectivele psihologiei judiciare în raport cu actul de justiţie

1.3. Obiectul psihologiei judiciare pe terenul dreptului

1.4. Conexiunile psihologiei judiciare cu:

II. DEVIANŢĂ-DELINCVENŢĂ-COMPORTAMENT INFRACȚIONAL

2.1.Explicitarea termenilor: deviant, delincvent,comportament infracțional

A= devianţă socială (sens larg)

C= devianţă penală adolescentină

2.2.Etiologia comportamentului deviant

2.4. Tipul delinctelor, devianțelor

Fig 2 Comportament conformist vs deviant

Figura 3 Tipuri de comportament (dupa Petcu, 1997)

3.1. Responsabilitatea și răspunderea penală

3.2 Stabilirea stării de responsabilitate /discernământului

3.3.Sancţiunile adoptate împotriva minorilor:

3.4 Profilul psihologic al minorului delincvent

3.5. Caracteristicile sociologice ale deviantului

afectivitate – psihopatie - violenţă (Walsh, Beyer 2000 ),

ficitar, impulsivitate (68% dintre delincvenţi) şi agresivitate (72% dintre

e de ordin social (învăţare, muncă);

juridice, morale, etc.

3.6.2 Teorii în structura grupului- (Teorii micromoleculare)

3.6.3. Teoriile despre macroniveluri (Teorii macromoleculare)

Teoriile macronivelare accentuează pe cauzalitatea socială. Pentru acestea, vinovată de fenomenul

a devianţa comporta valorilor delincvente

devianţă normal la favorizate şi

3.7. Socializarea –ca măsură de prevenție a delincvenței

În raport cu mediul în care se realizează:

care i-au satisfăcut necesităţile de interacţiune;

Societate, cultură, mediu ANOMIE

Caracteristici PSIHOPATIE, DEPRIVARE AFECTIVA

Delincvent Alcoolism, consum de droguri, probleme

Figura 5 Factori care pot determina comportamentul delincvent

IV.ACTUL INFRACŢIONAL DIN PERSPECTIVA EXPLORATORIE

4.1. Câmpul faptei

4.2. Determinarea motivaţiei

4.3. Infractorii organizaţi (care îşi premeditează acţiunea)

4.4. Infractorii dezorganizaţi (cei care nu-şi premeditează acţiunea)

4.5. Clasificarea crimelor de natură sexuală:

b) Atacul cu viol si/sau sodomia

c) Devianţa sexuală orientată către atac

V.PERSONALITATEA INFRACTORULUI. ALGORITMUL INFRACŢIONAL

5.1. Nucleul personalităţii criminale

Personalitatea infractorului este studiată din perspectivă pluridisciplinară implicând:

5.4. Categorii de infractori -particularităţile psihologice

5.5. Cuplul penal victimă – agresor

VI PSIHOLOGIA MĂRTURIEI ȘI A MARTORULUI

6.1. Procesele psihologice ale mărturiei

VII.PSIHOLOGIA PRIVĂRII DE LIBERTATE

7.1 FĂPTUITORUL DIN PERSPECTIVA MEDIULUI PRIVATIV

7.1.1. Puncte de vedere şi accepţiuni asupra pedepsei prin privarea de libertate

7.1.2. Consecinţele sociopsihologice ale privării de libertate

Doi sunt factorii care determină aceste relaţii interpersonale:

7.1.3. Mediul închis (închisoarea)

7.1.4. Problematica deţinutului şi etichetarea socială

7.1.5. Paradoxul penitenciar

7.1.6. Psihologia individului care a săvârşit infracţiunea

7.1.7. Factorii implicaţi în determinarea comportamentului infractorului

7.1.8. Personalitatea infractorului şi modificările sale pe parcursul executării pedepsei cu închisoarea

7.1.10. Problematica recidivei şi a infractorului recidivist

7.2 Fenomene psihosociale ale mediului privativ de libertate