CERCETAREA ÎN

PSIHOLOGIA SOCIALĂ
Curs 12
 În psihologia socială se utilizează trei categorii de
metode de cercetare, în funcţie de aria de
investigaţie:

1. Ancheta pe eşantion – când cercetarea se face într-

un cadru larg, pe o populaţie numeroasă.
2. Studiul de teren – când cercetarea se doreşte să
capete adâncime şi cadrul se reduce la un spaţiu
social determinat.
3. Experimentul – se desfăşoară într-un cadru şi mai
restrâns, când grupuri mici de subiecţi sunt puşi în
condiţii ce miniaturizează situaţii reale de viaţă.
4. Studiul de caz – când cercetarea se reduce la o
singură situaţie, la un singur caz.
 1. Ancheta pe eşantion

 În psihologia socială, ancheta este o culegere

metodică de informaţii cu ajutorul unei combinaţii de
tehnici ce asigură colectarea şi analiza datelor.
 În cadrul unei anchete utilizăm următoarele tehnici:
eşantionarea, interviul, chestionarul, studiul
documentelor, etc.
 Anchetele de psihologie socială au ca obiectiv
individul şi grupul, contextul de relaţii în care este
situat, modul în care se răsfrâng în conştiinţa sa şi a
grupului faptele, evenimentele, perspectiva socială.
 În mod obişnuit, anchetele de
psihologie socială se interesează de:
 datele personale şi ambianţa imediată a oamenilor;
 nivelul de informaţie al oamenilor;
 opiniile şi atitudinile lor cu privire la fapte şi
evenimente;
 preferinţele şi gusturile în sfera activităţilor, a
bunurilor materiale, a relaţiilor cu cei din jur;
 nevoile, aşteptările, aspiraţiile şi proiectele oamenilor;
 maniera de a trăi şi a munci;
 motivaţia comportamentelor umane, etc.
 Fazele unei anchete:

 1. Precizarea clară a problemei şi a

obiectivelor iniţiale
 2. Stabilirea eşantionului
 3. Elaborarea instrumentelor de investigaţie
 4. Ancheta propriu-zisă
 5. Analiza datelor
 1. Precizarea clară a problemei şi a
obiectivelor iniţiale

 Ex.: Cercetătorii sunt interesaţi de realizarea

unui sondaj electoral (exit-pol). Obiectivele ar
fi în acest caz: prezicerea cât mai exactă a
rezultatelor scrutinului, cunoaşterea
clasamentului şi a procentajelor ce vor fi
obţinute de candidaţii la preşedenţie de
partidele politice, etc.
 2. Stabilirea eşantionului
 Adică extragerea acelui fragment din populaţie pe care se va
face investigaţia propriu-zisă.
 Eşantionarea cuprinde un ansamblu de tehnici de decupare a
unui fragment reprezentativ din populaţia totală pe care o
vizează ancheta.
 Acest eşantion trebuie să fie reprezentativ din punct de vedere
statistic, adică să fie o reproducere în miniatură a populaţiei.
 Volumul sau mărimea eşantionului se stabileşte pe bază
statistică, mai exact prin formule statistice specifice, astfel
încât marja de eroare a rezultatelor să fie cât mai mică.

 Există două modalităţi de a realiza
eşantionarea:
 Eşantionarea aleatoare – selecţia aleatoare a eşantionului de
la nivelul populaţiei. În practică, populaţia pe care se face
ancheta este structurată într-un anumit mod, adică împărţită pe
sexe, grupe de vârstă, pe grade de instrucţie, etc. De aceea,
dacă facem o eşantionare aleatoare riscăm să delectăm un grup
nereprezentativ pentru populaţie. Din acest motiv, este
preferată eşantionarea stratificată, adică din fiecare grupare
omogenă se extrage la întâmplare un eşantion. Extragerea se
face fie prin metoda loteriei, fie prin selecţia la intervale
regulate de pe o listă.
 Eşantionarea pe cote – selecţia indivizilor cuprinşi în studiu
este lăsată pe seama investigatorului de teren. În astfel de
situaţii nu se pot utiliza testele de semnificaţie.
 3. Elaborarea instrumentelor de
investigaţie
 chestionare,
 plan de convorbiri,
 teste de atitudini.
 4. Ancheta propriu-zisă

 aplicarea instrumentarului şi înregistrarea

datelor
 5. Analiza datelor

 constă în prelucrarea statistică a datelor culese

prin anchetă
 Studiul de teren

 În studiul de teren sau cvasi-experiment cercetătorul

observă şi analizează datele ce rezultă din variaţii
naturale. Studiul de teren are o foarte mare pondere în
cercetarea din psihologia socială.
 Situaţia de teren este şi ea rezultatul unui decupaj a
unui fragment din realitate, însă realismul situaţiei
este mai mare decât într-un experiment. În schimb,
precizia este mai mică, deoarece experimentatorul nu
poate controla toate variabilele implicate.
Se pot realiza toate cele trei variante
ale unui cvasi-experiment:

 Designul serierii temporale

 Designul pre-posttest al grupelor neechivalente
 Designul seriilor temporale multiple
 Experimentul
 În cercetarea din psihologia socială un loc
important îl ocupă experimentul. O serie
însemnată de concepte şi teorii au la bază
experimente sociale.
 Astfel, teoriile atribuirii (care se referă la
modul cum explică oamenii comportamentul
social) au la bază cercetări experimentale.
 Ex.: În 1976, Duncan realiza un experiment prin care dorea să
verifice teoria lui Heider asupra atribuirii. El a examinat
percepţia şi explicaţia violenţei intrarasiale şi interrasiale. A
utilizat ca subiecţi un lot de studenţi americani albi.
Experimentul a avut 2 faze:
 Li s-a cerut subiecţilor să privească o casetă video ce prezenta o ceartă
între 2 persoane, de violenţă progresivă; în final unul dintre participanţi
îl împinge pe celălalt. A variat rasa celor 2 (protagonist şi victimă). Le-
a cerut subiecţilor să descrie ce au văzut utilizând categorii ca
“comportament violent” şi "“joacă". S-a constatat că atunci când
protagonistul era negru, indiferent de rasa victimei, 70% dintre subiecţi
au ales “comportament violent”, iar când protagonistul era alb, doar
13% au ales “comportament violent”.
 Li s-a cerut subiecţilor să explice comportamentul observat. S-a
constatat că atunci când protagonistul era negru, subiecţii au făcut o
atribuire internă, iar atunci când protagonistul era alb au făcut o
atribuire externă.
 Deci avem de-a face cu un design experimental de
bază, VI fiind rasa participanţilor de pe caseta video,
iar VD tipul de atribuire făcută de subiecţi.
 Foarte cunoscut este şi experimentul lui Festinger
legat de disonanţa cognitivă. Şi aici avem de a face
tot cu un plan experimental de bază, VI fiind chiar
starea de disonanţă produsă la subiecţii din lotul
experimental, iar VD fiind intensitatea convingerilor
politice ale subiecţilor.
Teoria conflictelor reale (Sherif,1966)
 De asemenea, prima teorie autentică ce încearcă să
explice relaţiile intergrup este teoria conflictelor
reale (Sherif,1966), a fost demonstrată tot pe cale
experimentală.
 Ideea de bază a acestei teorii este că, pentru a înţelege
comportamentul intergrup, este necesară analiza
relaţiilor funcţionale care se stabilesc între grupuri.
Relaţiile dintre grupuri pot fi de două tipuri:
competitive sau cooperante.
 Teoria conflictelor reale a fost verificată prin trei
experimente de teren longitudinale (Sherif,1961)
realizate cu băieţi de 12 ani aflaţi în tabăra de vară.
 Participanţii la experiment au fost selecţionaţi cu
multă grijă pentru a evita interferenţa caracteristicilor
de personalitate sau a relaţiilor interpersonale
preexistente.
 Ei nu se cunoscuseră înainte de a merge în tabără,
proveneau toţi din familii cu nivel social mediu, cu
mariaj stabil, erau de rasă albă, de religie protestantă
şi aveau un bun echilibru psihic.
Experimentul de teren a avut la bază
un scenariu cu patru faze:
 1. Formarea legăturilor interpersonale.
Copiilor li s-a oferit posibilitatea să
interacţioneze liber, să se cunoască şi să lege
prietenii.
 2. Constituirea a două grupuri cu activităţi independente. În
această fază copiii erau împărţiţi în două grupuri
asemănătoare. Singurul criteriu de constituire a acestor două
grupuri a fost acela de a separa cuplurile de prieteni care se
formaseră în faza precedentă. Cele două grupuri treceau printr-
o perioadă de independenţă reciprocă, membrii fiecărui grup
fiind interesaţi de relaţiile din grupul lor. În acelaşi timp însă,
experimentatorii făceau comparaţii spontane cu celălalt grup,
însoţite de manifestări de preferinţă la adresa endogrupului.
Activităţile care se practicau în această etapă aveau scopul de
a facilita dezvoltarea unei structuri interne ierarhizate a
fiecărui grup, structură reglată de o serie de norme
comportamentale.
 3. Conflict obiectiv de interese între grupuri. Pe parcursul
acestei faze grupurile erau puse în situaţia de a se compara
într-o serie de jocuri competitive. Începea astfel o perioadă
de interdependenţă negativă, caracterizată prin faptul că un
grup câştiga cu preţul pierderii suferite de celălalt grup.
Această situaţie a dus la apariţia unei serii de
comportamente ostile la adresa exogrupului[1] şi la o
coeziune a grupului în judecăţi, atitudini şi alegeri
sociometrice. S-au înregistrat de asemenea modificări la
nivelul conducerii grupurilor, fiind aleşi în frunte băieţii cei
mai hotărâţi şi mai agresivi.

[1] Endogrup – grupul de apartenenta; exogrup – “grupul
advers”.
 4. Cooperarea între grupuri. În această fază
experimentatorii au încercat să reducă conflictul
dintre cele două grupuri prin introducerea unor
scopuri supraordonate, adică scopuri care nu puteau
fi atinse decât prin colaborarea ambelor grupuri.
Grupurile au fost puse în situaţii de dificultate
obiectivă, care nu puteau fi depăşite decât prin
unirea tuturor forţelor. Spre exemplu, camionul care
aducea alimente în tabără a rămas în pană.
 Rezultatele au confirmat ipotezele autorilor.
Comportamentele şi atitudinile copiilor au înregistrat
o serie de modificări, ghidate de interesele obiective
ce corespundeau diferitelor faze ale experimentului.
Astfel, ei se comportau competitiv şi ostil când
scopul era conflictual (faza 3) şi deveneau cooperativi
ca urmare a introducerii unor scopuri supraordonate
(faza 4). Tot în faza 4 s-a observat o diminuare a
agresivităţii faţă de exogrup şi reluarea
comportamentelor amicale dincolo de barierele
grupului.
 Studiul de caz

 Teorii importante în psihologie au avut ca

punct de plecare studiul de caz. Acest lucru
este valabil şi în psihologia socială. Astfel,
atunci când vorbim despre tipuri de lideri
avem ca punct de plecare studii de caz în care
anumite stiluri de conducere sunt asociate cu o
serie de trăsături de personalitate.
 În psihologia socială, unitatea de analiză nu este doar
individul. Se poate lua în studiu o situaţie umană
complexă nerepetitivă (spre exemplu un program care
se implementează, o decizie majoră, o organizaţie, un
eveniment deosebit, etc.).
 De regulă se pretează la studii de caz. evenimentele
rare, situaţiile extreme sau unice, situaţiile critice sau
de impas, cazurile privilegiate, momentele
problematice, incidentele semnificative, etc.
 groupthink
 În 1977, I. Janis a descris pe baza unor studii
de caz retrospective aşa-numitul efect
“groupthink”.
 El a analizat câteva episoade semnificative din
istoria contemporană a SUA sprijinindu-se pe
documente publicate, interviuri, lucrări de
istorie militară, stenogramele şedinţelor
Congresului American.
 Evenimentele studiate au fost:

 Dezastrul de la Pearl Harbor (Hawaii, 1941), care a

surprins nepregătită flota americană, în pofida
semnalelor de avertizare privind iminenţa atacului
japonez;
 Planul Marshall pentru refacerea economică a ţărilor
din Europa imediat după al doilea război mondial;
 Participarea SUA la războiul din Coreea;
 Criza rachetelor sovietice instalate în Cuba (1960);
 Escaladarea războiului din Vietnam.
 Au fost puse în paralel deciziile bune (2 şi 4) şi
deciziile urmate de dezastru (1,3 şi 5).
 Atenţia experimentatorului s-a concentrat în
special pe analiza eşecurilor.
 Toate deciziile dezastroase au fost marcate de
aşa-numitul efect “groupthink”, caracterizat
printr-o secvenţă tipică a faptelor.