CERCETAREA ÎN

PSIHOLOGIA CLINICĂ
Curs 10
 Cercetările în psihologia clinică ridică o
serie de probleme specifice. Acest lucru se
datorează atât numărului foarte mare de
tulburări psihice cunoscute (aproximativ
340 în 1990), cât şi numărului mare de
abordări psihoterapeutice (peste 400).
 Cercetările clinice vizează în marea lor
majoritate evaluarea eficacităţii unui
tratament psihoterapeutic.
 Cu alte cuvinte, pe cercetător îl
interesează de regulă “Ce tratament,
aplicat de către cine, este mai eficient
pentru un anumit pacient, cu anumite
probleme, în condiţii specifice?”
 Se cunosc trei tipuri de cercetări
clinice

 Investigaţiile analoge
 Studiul de caz
 Experimentul clinic
 1. Investigaţiile analoge
 Adesea, rigorile impuse de cercetarea
experimentală nu permit realizarea unui
experiment clinic bine structurat.
 La acestea se adaugă de asemenea şi
consideraţiile de ordin etic (ex.: nu poţi să
faci muzicoterapie pe muzică havy-metal
cu copii hiperactivi, mai ales dacă lucrezi
într-o şcoală).
 Cercetările analoge se fac fie pe subiecţi
infraumani (ex.: studiul modificărilor
comportamentale pe maimuţe) sau pe subiecţi
umani voluntari.
 Cea mai importantă problemă care apare este
dacă similitudinile sunt suficient de pronunţate
pentru a putea face extrapolări ale rezultatelor la
practica clinică, deoarece atât voluntarii pe care
se face cercetarea diferă de pacienţii din clinică,
cât şi cercetătorii care aplică metodele
terapeutice diferă de adevăraţii terapeuţi.
 2. Studiul de caz
 Studiul de caz se situează la limita dintre
practica clinică şi cercetarea ştiinţifică.
 Principalele funcţii pe care le poate îndeplini
studiul de caz sunt următoarele:
 să ilustreze o formă de comportament printr-un
exemplu prototip;
 să demonstreze eficacitatea unei metode sau tehnici
psihoterapeutice;
 să ofere informaţii detaliate asupra unui fenomen
psihic rar întâlnit;
 ca sursă de ipoteze.
Fişa unui studiu de caz
în psihologia clinică
3. Strategii de cercetare experimentală în
psihologia clinică
 În experimentul clinic sunt incluşi pacienţi care
au nevoie de tratament, iar tratamentul este
administrat de terapeuţi profesionişti sau
clinicieni. De asemenea, în locul tratării unor
aspecte subclinice sunt tratate probleme severe
şi plurifactoriale.
 Experimentul clinic este foarte utilizat pentru
examinarea eficacităţii tehnicii sau modificării
tehnicilor în condiţii reale de clinică.
Se cunosc şase strategii de cercetare clinică
(după Miclea, M., 1993):

 Strategia evaluării globale a tratamentului

 Strategia descompunerii tratamentului
 Strategia tratamentului constructiv
 Strategii parametrice de tratament
 Compararea tratamentelor
 Strategia schimbării pacienţilor şi
terapeuţilor
 1. Strategia evaluării globale a
tratamentului
 În primul rând, atunci când ne interesează
evaluarea eficacităţii unui tratament,
pornim de la evaluarea lui ca întreg.
 Pentru a realiza acest lucru, recurgem la
un plan experimental de bază, în care
avem un grup experimental (supus
tratamentului) şi un grup de control.
Această comparare se face pe baza
scorurilor obţinute pre- şi posttest.
 Exemplu:
 Dorim să evaluăm eficacitatea psihoterapiei experienţiale
de grup în tratamentul copiilor hiperactivi. În acest scop,
selecţionăm un lot de copii cu acest diagnostic şi îi
repartizăm aleator în două grupuri: experimental şi de
control.
 În prima etapă (pretest) testăm nivelul simptomelor tuturor
copiilor.
 Urmează tratamentul propriu-zis (etapa a doua), aplicat să zicem
un semestru, doar în grupul experimental.
 În a treia etapă testăm din nou nivelul simptomelor, atât la copii
din grupul experimental cât şi la copii din grupul de control.
 Dacă nivelul simptomelor din grupul experimental este
semnificativ diminuat faţă de grupul de control, atunci
metoda terapeutică testată este eficientă.
 2. Strategia descompunerii
tratamentului
 Dacă dorim ca cercetarea noastră să fie mult
mai precisă decât în varianta anterioară, putem
recurge la descompunerea tratamentului în
componentele sale.
 Astfel, vom avea un lot de subiecţi căruia i se
administrează tratamentul în întregime, un lot
căruia i se administrează acelaşi tratament,
minus o componentă şi un lot de control.
 Diferenţele ce vor rezulta reflectă ponderea
componentei respective în demersul terapeutic.
 Strategia descompunerii tratamentului
răspunde la întrebarea “Ce poate fi
eliminat dintr-un tratament pentru ca el să
rămână la fel de eficient?”
 Exemplu:
 Dorim să evaluăm eficacitatea psihoterapiei experienţiale
de grup în tratamentul copiilor hiperactivi.
 Să presupunem că ne-am propus să utilizăm două
componente ale terapiei experienţiale: artterapia şi
muzicoterapia. Vom avea astfel trei grupuri
experimentale şi un grup de control.
 Grupuri experimentale:
 un grup de copii hiperactivi cărora li se aplică ambele
componente ale terapiei (şi artterapie şi muzicoterapie;
 un grup de copii hiperactivi cărora li se aplică doar
muzicoterapia;
 un grup de copii hiperactivi cărora li se aplică doar
artterapia.
Strategiile de descompunere a tratamentului
pot servi unor scopuri multiple:

 punctarea ingredientelor sau combinaţiilor de

ingrediente care sunt responsabile pentru o
anumită schimbare;
 formularea unor noi aspecte teoretice care pot
sugera schimbări ale tehnicii practicate sau o
nouă tehnică ce se poate dovedi mai eficientă.

Pentru a putea utiliza această strategie de

cercetare clinică este necesar ca tratamentul
studiat să aibă un număr delimitat şi rezonabil
de componente.
 3. Strategia tratamentului
constructiv
 Această strategie este opusă
descompunerii tratamentului. Ea răspunde
întrebării “Ce se poate adăuga unui
tratament pentru a-l face mai eficient?”.
 Astfel, unui tratament iniţial i se adaugă o
procedură (componentă), după care se
evaluează rezultatele obţinute pentru a
constata valoarea noii combinaţii.
 Exemplu:
 Întrebarea de la care poate porni
cercetarea noastră poate fi “Ce anume
trebuie adăugat psihoterapiei experienţiale
de grup cu copii hiperactivi pentru a o face
mai eficientă?”, iar răspunsul (ipoteza
cercetării) poate fi că “Prin organizarea
unor grupuri de instruire şi formare pentru
învăţători, în paralel cu tratamentul
copiilor, va creşte eficienţa psihoterapiei
experimentale de grup.”
 4. Strategii parametrice de
tratament
 Ponderea pe care o are un tratament sau o
secvenţă a acestuia este un paramentru.
Această pondere poate fi modificată
experimental, pentru a stabili parametrii optimi
pe care trebuie să-i atingă un tratament pentru
a putea obţine rezultatele cele mai bune.
 Cu alte cuvinte, se manipulează parametrii unei
variabile care intră în componenţa tratamentului
în vederea detectării influenţei sale terapeutice.
Scopul final este de a obţine o tehnică specifică
în cadrul aceleiaşi metode psihoterapeutice.
 Exemplu:
 Să luăm o componentă a psihoterapiei
experienţiale cu copii hiperactivi: muzicoterapia.
Aceasta poate avea să spunem doi parametri:
 intensitatea muzicii (în surdină, normal sau tare)
 tipul de muzică (clasică, disco, havy-metal)
 În cadrul experimentului clinic putem varia (pe
grupuri experimentale diferite) aceşti parametri,
obţinând în final o tehnică specifică pentru
grupurile de copii hiperactivi (şedinţe de
artterapie cu muzică clasică în surdină).
 5. Compararea tratamentelor
 Această strategie se utilizează atunci când dorim
să comparăm eficienţa a două sau mai multe
metode terapeutice.
 Exemplu: Dorim să comparăm eficienţa
psihoterapiei experienţiale cu cea a terapiei
cognitiv-comportamentale în tratamentul copiilor
hiperactivi.
 Compararea diverselor metode de tratament are
nu numai valoare practică, ci şi valoare teoretică.
 6. Strategia schimbării
pacienţilor şi terapeuţilor
 Această strategie a fost creată pentru a pune în
evidenţă ponderea pe care o are personalitatea
terapeutului în rezultatul final al tratamentului.
 Ea constă în varierea categoriilor de pacienţi
(clasificaţi după sex, status, severitatea
tulburărilor, etc.) sau a terapeuţilor (clasificaţi
după formarea terapeutică, anii de experienţă,
vârstă, empatie, etc.).