• Tema: Structurile și procesele grupale și

implicațiile lor psihosociale.

Noţiuni de bază
Grup social‚ formaţiune socială‚ colectivitate‚ grup de
apartenenţă‚ grup de referinţă‚ grup social mare şi
mic‚ grup formal‚ informal şi neformal‚ grup primar‚ grup
secundar‚ grup de sarcină‚ grup restrâns‚ câmp
social‚ spaţiu de fază‚ schimbarea socială‚ lider‚ stil de
conducere‚ lider autoritar‚ lider democratic‚ lider laisser-
faire‚ conformism intragrupal normalizare‚ reprezentări
sociale‚ personificarea cunoştinţelor‚ decontextualizarea
conţinutului percepţiei‚ schemă
figurativă‚ ontizare‚ obiectivarea şi ancorarea
reprezentării sociale‚ minorităţi sociale‚ rezistenţă la
schimbare.
Subiecte
• Fenomene și procese de grup: Influența socială și
conformismul.
• Fenomene și procese de grup: Facilitarea socială.
• Cercetarea fenomenului influenţei minorităţilor şi
polarizării atitudinilor în psihosociologie
• Schimbarea socială şi decizia grupală
• Reprezentările sociale.
• Afectivitatea și formarea spiritului de grup.
• Conflictele intragrupale.
• Modele ale structurii grupului social.
• Structura statusurilor și rolurilor în grupul social.
• Structura comunicării în grupul social.
• Structura puterii.
Subiectul 1. Fenomene și procese de grup:
Influența socială și conformismul.
Cercetătorii europeni W. Doise‚ J. C. Deschamp şi
G. Mugny au menţionat că:
conformismul se caracterizează prin existenţa unei
norme dominante şi prin faptul că indivizii acceptă
modul de comportament privilegiat de aceasta;
inovarea poate veni din partea unei minorităţi‚ deşi
lipsită de putere‚ dar cu comportament ferm‚ fapt
care-i oferă forţe pentru a schimba sistemul de
comportament al majorităţii;
normalizarea exercită o influenţă reciprocă a
grupului şi indivizilor‚ precum şi a celor din
urmă‚ orientând sistemul de comportament şi
raţiunea spre adoptarea unei norme comune.
 Grup şi normalizare
În anii '30 M. Sherif a cercetat influenţa normelor
grupului asupra deciziilor individuale în condiţii de
laborator. Urmărind un punct luminos într-un câmp
vizual întunecos, se cerea determinarea distanţei la
care acesta se deplasează. Individual erau expuse
opiniile, care erau destul de diferite, după ce era
adunat tot grupul pentru discuţie. În cadrul discutării
subiectului opinia se deplasa spre una medie‚ în situaţii
ambiguu subiectul este tentat să accepte opinia
grupului. Astfel s-a constatat despre convergenţa
opiniilor. De fapt‚ nu doar grupul influenţa opiniile
individuale. Opinia grupului‚ atunci când era stabilită
până la includerea unui individ cu anumite concluzii
ferme despre mişcarea punctului luminos‚ putea să
tindă spre cea a individului.
 Normalizare şi statut
Această situaţia ambiguă i-a determinat pe
Lemaine‚ Desportes şi Louarh să testeze influenţa “coeziunii şi
diferenţierii ierarhice” în normalizare. Cercetătorii au întrunit
în 51 de cupluri‚ în conformitate cu testarea prin metoda
sociometrică‚ subiecţi de vârste de la 16 la 19 ani. O parte din
cupluri prezentau o coeziune ridicată‚ alta – slabă. Într-o
situaţie individuală pe un ecran erau proiectat 300 de
puncte‚ amplasate neregulat. Fiecare subiect urma să
estimeze pe o foaie numărul de puncte. În a doua situaţie se
formau prin tragere la sorţi aparentă cuplurile‚ în grup
subiecţii estimau numărul de puncte şi presupuneau ce
apreciere va face celălalt participant al experimentului.
Chiar dacă s-au aşteptat manifestări de convergenţă în
grupurile cu o coeziune puternică‚ rezultatele au arătat că
această variabilă n-a influenţat rezultatele. Cu totul alta a fost
situaţia în care membrii grupurilor prezentau un statut diferit.
Subiecţii cu statut superior şi-au modificat mai puţin opinia‚ s-
au supus mai dificil normalizării.
 Normalizare şi statut social
Experimentul a fost realizat cu anumite modificări şi
de către Sampson. Formând trei tipuri de grupuri: de
egali‚ cu egalitate asimetrică şi de inegali‚ s-a propus
estimarea deplasării unui punct luminos. Rezultatele
au fost următoarele:
în grupurile de egali subiecţii se influenţează reciproc
şi norma colectivă este elaborată cam la distanţa
dintre două norme individual elaborate – convergenţa
este relativ simetrică;
în grupurile de egali asimetrice subiecţii la fel converg
către o normă‚ dar aceasta corespunde mai mult celei
elaborate de persoana cu statut şi influenţă mai mare;
în grupurile de inegali subiectul cu un statut mai jos
tinde să repete opinia celuilalt‚ dar revine mai apoi la
norma personal elaborată.
 Influenţă şi nomalizare
Influenţa socială s-a aflat mult timp în atenţia lui S.
Asch. În experimentele sale el a pus subiectul în
condiţii de presiunea a grupului, urmărind cum
aceasta va influenţa decizia lui Utilizând în calitate de
material experimental un test de discriminare‚ Asch a
ajuns la anumite concluzii. În primul
rând‚ majoritatea influenţează
minoritatea‚ impunându-i normele sale. Însă în cazul
când între membrii minorităţii se stabileşte un raport
de conformism reciproc‚ majoritatea nu va mai avea
aceeaşi influenţă. Astfel‚ consistenţa – unanimitatea
răspunsurilor unui grup minoritar (consensul) şi/sau
menţinerea lui în timp joacă un rol important în
influenţă.
 Influenţă şi nomalizare
Kelman a deosebit trei tipuri de procese de
influenţă:
căutarea aprobării de către grup‚ în care
subiectul va tinde să evite situaţiile
dezagreabile şi să-şi asigure raporturi corecte
cu sursa de influenţă;
dorinţa de a adera la un grup pe care-l
consideră plăcut‚ atractiv;
interiorizarea informaţiei noi în sistemul de
valori individuale.
 Conformism social
S-a stabilit existenţa unui comportament
conformist
raţional determinat de schimbare în structura cognitivă a
individului, şi
motivaţional – de anumite motive individuale, legate de
apartenenţa socială.
Influenţa grupului a fost definită ca normativă şi
informaţională.
Influenţa normativă: rezultat al sistemului de relaţii
interpersonale (manifestare a loialităţii);
informaţională - al aspiraţiei individuale de a oferi o
apreciere cât de cât adecvată realităţii obiective
(confruntare cu conflictul dintre opinia personală şi cea
grupală). Influenţa informaţională este determinată de:
ambiguitatea informaţiei, informarea incompletă a
individului, neîncrederea în propriile cunoştinţe şi în
opinia grupului.
 Subiectul 2. Facilitarea socială
Pentru prima dată fenomenul‚ numit abia în 1924
de către F. H. Allport facilitare socială‚ a fost
descris în rezultatele unui experiment realizat de
psihologul american Norman Triplett în 1898.
Conceptul a fost introdus în cadrul
ştiinţific‚ totuşi‚ de F. H. Allport‚ care în situaţii
experimentale a demonstrat că în activităţile de
coacţiune şi de prezenţă a publicului
performanţele sunt mai înalte‚ decât în cele de
efectuare a însărcinărilor în solitudine. Efectul
tonifiant se datorează posibilităţii de observare a
performanţei celorlalţi şi de influenţă pozitivă a
acestui cadru de referinţă.
 Experimentul lui Zajonc
S-a demonstrat că prezenţa celorlalţi
conduce la sporirea răspunsului
dominant‚ fie acesta corect sau incorect‚
astfel performanţa manifestându-se în
condiţii simple‚ cunoscute şi lipsind în
cele complexe. Zajonc a susţinut ideea
că fenomenul facilitării sociale are loc
indiferent de acţiunile celorlalţi sau
conştiinţa despre aprobarea sau
dezaprobarea din partea publicului.
 Efectul simplei prezenţe
N. B. Cottrell a controlat experimental în 1972
efectul simplei prezenţe‚ demonstrând că
facilitatea socială se va manifesta în cazul
când subiectul care realizează acţiunea îi va
percepe pe ceilalţi ca deţinând calitatea de a
evalua. De altfel‚ subiecţii cu scoruri înalte la
anxietate în situaţia de evaluare au dat
dovadă de frică sporită. Astfel s-a constatat
asupra rolului expectanţelor în facilitarea
socială: aşteptările urmărilor pozitive duc la
sporirea performanţei şi‚ dimpotrivă‚ frica de
evaluare negativă – la diminuarea acestora.
 Subiectul 3. Cercetarea fenomenului influenţei
minorităţilor şi polarizării atitudinilor în psihosociologie.
Psihosociologii europeni au demonstrat experimental că indivizii nu numai
că-şi adaptează comportamentele la solicitările şi rigorile grupului‚ dar ei
însuşi pot propune norme. Devianţa de la norma acceptată în grup poate
afirma condiţia în care individul sau minoritatea va influenţa în vederea
schimbării acestea‚ aducând o inovaţie.
Pornind de la ideea consistenţei informaţiei ca sursă a influenţei
minorităţii‚ emisă de Asch‚ Moscovici‚ Lage şi Nafferchoux au cercetat
acest fenomen. După susţinerea unui test al calităţilor vizuale subiecţii
experimentului urmează să identifice culoarea a 36 de diapozitive. Doi
subiecţi-complici afirmă constant că diapozitivele sunt verzi‚ deşi ele au o
culoare albastră. În cadrul interviului post-experimental s-a stabilit că
consistenţa răspunsurilor complicilor a influenţat opinia grupului: 8‚42%
din subiecţi au acceptat răspunsurile despre culoarea verde a
diapozitivelor.
Autorii experimentului au explicat influenţa minorităţii prin crearea unei
situaţii de conflict social în care posibilităţile negocierii sunt minime.
Blocarea negocierii slăbeşte consensul‚ sporind incertitudinea şi
anxietatea. Dimpotrivă‚ minoritatea dă dovadă de certitudine‚ introducând
o informaţie nouă şi insistând în menţinerea acesteia.
 Minoritatea activă
Pentru a controla rolul blocării negocierii în exercitarea
influenţei minoritare într-un experiment ulterior Moscovici
şi Doise manipulează cu devianţa precoce şi cea
tardivă‚ constatând că atunci “când un deviant nu se
manifestă decât treptat‚ ceilalţi membri ai grupului vor
avea tendinţa de a-l urma‚ mai ales atunci când coeziunea
grupului nu este ridicată. Alternativa (devianţa) în raport
cu normele dominante are şanse de izbândă atunci‚ când
se dă dovadă de consistenţă şi de un stil flexibil: acceptare
a unor compromisuri care nu afectează ideea principală. În
acest context se înscriu şi elaborările teoretico-conceptuale
ale lui Moscovici cu referinţă la conversiune – forma de
influenţă minoritară în care impactul este
latent‚ manifestările evidente fiind nule sau chiar negative.
Astfel‚ dacă majoritatea utilizează formele de influenţă
manifeste‚ contând pe statutul său‚ apoi minoritatea se
prezintă la o sursă ilegitimă‚ fapt care îi solicită creativitate
socială în afirmarea unei poziţii deviante de la normă.
 Minoritatea obedientă
Un şir de studii au menţionat diferenţa dintre
influenţele pe care le exercită minorităţile
simple‚ care utilizează în calitate de instrument
doar opiniile diferite de cele grupale‚ şi cele
duble‚ ce deţin şi un statut special. S-a
demonstrat experimental că persoanele cu un
statut social înalt nu numai că îşi modifică mai
lent comportamentul sub influenţa normelor
grupale, dar şi acţionează argumentat în
vederea schimbării lor. În acest context se
poate vorbi şi despre un gen deosebit de
influenţă minoritară‚ numit obedienţă‚ în care
schimbarea survine ca urmare a ordinului emis
de o sursă autoritară‚ dotată cu putere legitimă.
 Minoritatea obedientă
După cum a explicat experimental Milgram‚ starea de
obedienţă se explică prin acceptarea voinţei suverane
alogene şi anihilarea responsabilităţilor personale. De
fapt‚ deşi Milgram a modelat experimental situaţia de
supunere a altuia la violenţă fizică‚ se poate constata că şi
cele de violenţă psihică‚ morală‚ administrativă supunerea
este şi mai puternică‚ pericolul sporind. Renumitul
experiment al lui Milgrăm a avut un răsunet
deosebit‚ ilustrând forţa surselor autoritare.
Dacă în situaţiile de conformism sursa influenţei şi individul
influenţat dau dovadă de aceleaşi comportamente‚ apoi
prin obedienţă se obţine executarea unor acţiuni‚ pe care
emiţătorul de idei nu le întreprinde însuşi. Astfel
posibilitatea comparării şi refuzului devine minimă.
Problemele influenţei minoritare merită un studiu
aparte‚ prezentându-se ca deosebit de importante şi
actuale şi deţinând capacitatea de a servi practicii sociale
contemporane.
 Subiectul 4. Schimbarea socială şi decizia grupală

Conceptul de schimbare psihosocială este procesul

de înlocuire a stării, însuşirii, structurii
psihosociale existente, cu altele nou elaborate,
care să îndeplinească mult mai adecvat şi eficient
funcţiile întregului ansamblu al organizaţiei
sociale date. Fenomene de schimbare se produc
atât la nivel macrosocial cât şi în microgrupuri, în
relaţiile persoanelor cu grupul. Schimbarea din
comportamentul social al indivizilor, precum şi
cele de grup se desfăşoară sub influenţa
schimbărilor fundamentale din societate. O
schimbare în grup are mai puţine şanse de
reuşită dacă porneşte dintr-o presiune exterioară
asupra grupului şi nu este resimţită ca nevoie
interioară a membrilor interesaţi în ea.
Cercetările experimentale au stabilit că schimbarea
comportamentului social al persoanelor este mult mai
facilă dacă se efectuează în grup decât în condiţii
izolate, cu fiecare individualitate în parte (K. Lewin).
Condiţii necesare provocării unei schimbări în grup:
 obţinerea a unui cât mai înalt grad de implicaţie a
membrilor grupului în acţiunea ce urmează a fi
efectuată.
 asigurarea unei depline libertăţi de decizie personală
la indivizi pentru realizarea schimbării date.
Procesul schimbării conduitelor după teoria lewiniană:
 descristalizarea conduitei şi atitudinilor anterioare;
 deplasarea forţelor şi refacerea conduitei într-o
formă nouă;
 cristalizarea noii conduite la un nivel diferit.
 Decizia grupală
Deciziile grupale urmate de realizarea
experienţială sub forma efectuării şi a
trăirii noii experienţe de către indivizi,
sunt mult mai eficiente pentru
schimbare decât expunerile verbale
asupra scopurilor ei, ori a importanţei
noului comportament. Fenomenul
schimbărilor comportamentelor sociale
este condiţionat atât de factori
psihosociali externi, cât şi de factorii
individuali, interni.
Realizarea schimbării în grup
Teoria generală a grupurilor stabileşte pentru
realizarea unor schimbări adecvate următoarelor
cerinţe:
 cunoaşterea mai exactă de către toţi membrii
grupului a stadiului şi situaţiei concrete în care se
găseşte grupul şi care necesită schimbarea;
 examinarea atentă a situaţiei sub raportul
schimbării;
 formularea propunerilor pentru schimbare, acestea
urmând a fi apreciate de toţi membrii grupului, în
aşa fel încât decizia să rezulte ca expresie a voinţei
şi angajării colective în respectiva schimbare.
Tipuri de schimbări în grup
În viaţa grupurilor se produc şi sunt posibile
schimbări:
 de scopuri;
 de aptitudini;
 de statusuri şi roluri;
 de sistem de organizare;
 de norme şi valori sociale;
 în relaţiile interpersonale ale membrilor.
 Subiectul 5. Reprezentările sociale
Reprezentarea socială desemnează o formă de
gândire socială care operează construcţia şi
reconstrucţia realităţii. Proces de elaborare
perceptivă şi mentală a realităţii, care transformă
obiectele sociale (persoane, contexte, situaţii) în
categorii simbolice (valori, credinţe, ideologii) şi le
conferă un statut cognitiv, permiţând însuşirea
aspectelor vieţii cotidiene printr-un recadraj al
propriilor conduite în interiorul interacţiunilor sociale.
Prin conţinutul lor reprezentările sociale sunt
reproduceri mentale ale socialului:
• imagini ale unor comportamente grupale,
• relaţiilor dintre indivizi,
• statusurilor,
• comunicării,
• proceselor psihosociale.
 Definiţii ale conceptului de
reprezentare socială
Teoria reprezentărilor sociale a apărut şi s-a dezvoltat în
câmpul cercetărilor psihologice prin anii 60’.
 S.Moscovici – reprezentarea socială reprezintă un
ansamblu structurat de valori, noţiuni şi practice relative la
obiect, aspecte sau dimensiuni ale mediului social, un
sistem socio-cognitiv ce permite supravieţuirea individului
în societate, direcţionarea comportamentelor şi
comunicărilor, precum şi selecţia răspunsurilor la stimuli
de mediu.
 W.Doise - reprezentările sociale sunt principii
generatoare de luări de poziţie în strânsă relaţie cu inserţii
specifice regăsite în varietatea raporturilor sociale.
 J.C.Abric - reprezentarea socială este o viziune
funcţională a lumii ce permite individului sau grupului să
dea un sens conduitelor, să înţeleagă realitatea prin
propriul sistem de referinţe, deci să se adapteze, să-şi
definească locul.
Obiectul reprezentării sociale
Obiectul reprezentării sociale trebuie să apară sub
diferite forme sau variaţii în societate. Indiferent de
formele împrumutate, el trebuie să existe şi să stea
permanent la baza reprezentării (nu există reprezentare
socială fără obiect). O reprezentare socială întotdeauna
are de partea sa un grup social, o populaţie care o
creează şi o împărtăşeşte. Ea asigură funcţionalitatea
colectivă, schimburile sociale. Grupurile elaborează
reprezentări în confruntarea lor cu problemele lumii, în
tentativa de a-şi asigura menţinerea identităţii şi
coeziunii interne.
Reprezentarea socială se elaborează în raport cu alte
instanţe sociale, cu alţii aflaţi în interacţiune cu grupul
respectiv printr-un contact real sau imaginar.
Reprezentările nu sunt supuse instanţelor elaborate
social cu scopul declarat de a exercita atribuţii de
reglare şi control.
 Procese fundamentale
ale reprezentării
Obiectificarea- este procesul cognitiv prin
care individul sau grupurile transformă
conceptele, noţiunile abstracte în imagini
familiare.
Funcţia de bază a obiectificării este aceea
de a simplifica informaţiile privitoare la un
obiect, prin intermediul unui fenomen de
concretizare a noţiunilor.
Indivizii sau grupurile tind să-şi adapteze
realitatea exterioară scopurilor lor,
rezumând noţiunile la o singură trăsătură
subsumată unei logici interne.
 Procese fundamentale
ale reprezentării
Ancorarea – este procesul prin care se
transferă ceva străin şi perturbător în
sistemul nostru particular de categorii,
comparând acest nou element cu
paradigma unei categorii considerate
potrivită.
A ancora înseamnă a clasifica şi numi ceva,
a eticheta un obiect sau fenomen pentru a
putea opera cu el. Lucrurile neclasificate şi
nenumite sunt pentru un individ străine,
ameninţătoare.
 Componente
ale reprezentării sociale
 Componenta cognitivă – este esenţială pentru
funcţionarea reprezentării sociale. Reprezentarea
socială trece de la percepţie la concept prin
intermediul mecanismelor de reprezentare.
 Componenta afectivă – reprezentarea are rolul
de a reduce tensiunea şi dezechilibrul prin
transformarea elementului straniu, nefamiliar într-o
substanţă comună, familiară.
 Componenta comportamentală –
reprezentările sunt un ansamblu de
comportamente sociale elaborate şi prescrise care
orientează şi definesc conduitele.
Funcţiile reprezentării sociale
Funcţia de cunoaştere: permite să se înţeleagă şi să
se interpreteze realitatea. Facilitează comunicarea
socială, fiind condiţia necesară pentru aceasta.
Funcţia identitară: defineşte identitatea şi permite
protejarea specificităţii grupurilor.
Funcţia de orientare: ghidează comportamentele şi
practicile.
Funcţie justificativă: permite din experienţă să se
justifice luările de poziţie şi comportamentele.
Reprezentările sociale menţin sau întăresc poziţia
socială a grupului în chestiune.
 Forme de manifestare a
reprezentării sociale
Difuzarea – constă în transmiterea unor informaţii
răspunzând interesului public prin întreţinerea atenţiei asupra
unui subiect. Ea se realizează de regulă spontan şi sunt
exprimate o mulţime de puncte de vedere.
Propagarea – presupune răspândirea unei viziuni bine
organizate asupra lumii în general sau asupra unei credinţe
în vederea recolării de noi adepţi. Ea formează sau
consolidează o atitudine, structurează un răspuns consistent
la opiniile publicului, educă publicul în spiritul unei coerenţe.
Propaganda – constă într-un refuz global al concepţiei
alternative. Ea reprezintă o luptă pentru instituire, pentru
încremenire şi are stereotipia şi rigiditatea drept caracteristici
de bază. Se caracterizează printr-o reacţie imediată, de
acceptare sau respingere a unui grup sau a unei persoane.
 Teoria nucleului central
(J.C. Abric)
Orice reprezentare este organizată în jurul unui nucleu
central. El este elementul fundamental al reprezentării,
deoarece determină în acelaşi timp semnificaţia şi
organizarea reprezentării.

Funcţiile nucleului central:

 funcţia generativă : este elementul prin care se creează,
sau se transformă semnificaţia celorlalte elemente
constitutive ale reprezentării. Este lucrul prin care aceste
elemente capătă un sens, o valoare;
 funcţie organizatorică : nucleul central este cel care
determină natura legăturilor care unesc între ele elementele
reprezentării. În acest sens, el este elementul unificator şi
stabilizator al reprezentării.
 Teoria nucleului central
(J.C. Abric)
Sistemul periferic joacă un rol important în explicarea
realului şi ilustrarea, concretizarea acestuia, interpunându-se
activ între nucleul central şi situaţia de mediu.
Funcţiile sistemului periferic:
 funcţia de concretizare - sistemul periferic facilitează
îmbrăcarea reprezentării sociale în termeni concreţi,
inteligibili şi transmisibili.
 funcţia de reglare - adaptarea permanentă a
reprezentării sociale la context, la modificarea
circumstanţelor externe.
 funcţia de apărare – permite rezistenţa nucleului central
la schimbările temporare de circumstanţe.
 Teoria nucleului central
Nucleul central Sistemul periferic
1.Este legat de memoria 1.Permite integrarea
colectivă şi istoria grupului experienţelor şi istoriilor
2. Este consensual individuale
2.Suportă eterogenitatea
3. Prezintă stabilitate şi grupului
coerenţă 3. Are supleţe şi suportă
4. Manifestă rigiditate şi contradicţiile
rezistenţă la schimbare 4.Este un sistem evolutiv şi
sensibil la contextul imediat
5. Este puţin sensibil la 5. Permite adaptarea la
contextul imediat realitatea concretă
6. Este generator de semnificaţii 6.Permite diferenţierea
conţinuturilor
7. Are rol de organizator al
reprezentării 7.Protejează sistemul central
 Subiectul 6. Modele ale
structurii grupului social
Grupurile umane sunt diferite unele de altele in primul
rand prin structura lor specifica, prin modul in care ele
sunt organizate si prin modul in care membrii lor
interactioneaza unii cu altii. Structura grupului se
refera la caracteristicile organizarii sociale a grupului:
numarul si diversitatea membrilor sai, asteptarile pe
care membrii grupului le au unii de la altii (normele),
intelegerile referitoare la „cine ce face” in cadrul
grupului (rolurile), recompensele si prestigiul oferite
diversilor membri ai grupului (statut) si cat de atractiv
este grupul pentru membrii sai (coeziune).
Aceasta apreciere sintetica a profesorului
Gary Johns de la Concordia University din
Montreal ne indreptateste sa
definim structura grupului ca fiind un
ansamblu de modele, relativ stabile si
interdependente ale pozitiei diferitelor
elemente constitutive ale grupului (membri,
relatii etc.), unele in raport cu altele, stabilite
in cursul activitatii de realizare a scopului
pentru care grupul a fost constituit.
Principalele tipuri de modele la care se opresc
majoritatea autorilor sunt:
a) modelul rolurilor (pe care le indeplinesc membrii
grupului in cadrul activitatii comune);
b) structura comunicarii (vizand ansamblul de relatii
de comunicare posibile pe parcursul activitatii
grupului);
c) structura puterii (reflectand pozitia membrilor
grupului in cadrul acestuia, existenta unor relatii
interpersonale in ierarhia autoritatii);
d) structura afectiv-axiologica (reflectand pozitia
membrilor grupului din perspectiva simpatiei de care se
bucura in cadrul grupului si care exprima valoarea
acestora in raport cu a altor elemente ale grupului).
 Subiectul 7. Structura statusurilor și
rolurilor în grupul social.
Ca urmare a investirii oficiale cu diferite roluri a
membrilor grupului, la nivelul acestuia se constituie o
structura formala, institutionalizata, care reprezinta
aspectul fundamental al oricarui tip de grup organizat pe
principii normative in vederea indeplinirii unei anumite
sarcini. Datorita acestei investiri, in grup, sarcinile si
responsabilitatile vor fi strict delimitate in conformitate cu
prevederile unui intreg sistem de reguli si proceduri
formale. Exprimand intr-o forma grafica structura formala
a grupului, organigrama acestuia va reda astfel
ansamblul relatiilor ierarhice, functionale si de cooperare
instituite la nivelul sau.
Ca rezultat firesc, spontan si natural al
optiunii psihologice a fiecarui membru al
grupului pentru ceilalti parteneri, alaturi de
structura oficiala a grupului se formeaza si o
structura neoficiala, informala, a rolurilor si
statusurilor. Rolul fiecarui individ in cadrul
grupului se va exercita in acest caz, nu
datorita unei investiri sociale, ci datorita
pozitiei (recunoscuta unanim de catre
ceilalti) pe care o detine in grup si a
influentei pe care o exercita, in consecinta,
asupra acestora.
Rolul, ca totalitate a normelor, valorilor si modelelor actional-
comportamentale care asigura functionalitatea unui membru
al grupului vizeaza, asadar, comportamentul pe care ceilalti
membri ai grupului il pot pretinde de la acesta intr-o situatie
data, in raport cu pozitia, cu statusul sau in structura
relatiilor formale din cadrul grupului. Corelativ statusurilor
sociale, fiecarei persoane ii sunt proprii la un moment dat
mai multe roluri sociale, care pot fi congruente sau
incongruente. Ele alcatuiesc „setul de roluri” specific unei
persoane (R. K. Merton). Incongruenta rolurilor sociale poate
genera conflicte inter-rol (conflictele de rol). De asemenea,
conflictele de rol pot fi produse de discrepanta dintre
trasaturile de personalitate ale purtatorului de roluri sociale
si prescriptiile rolului social, de incapacitatea individului de a
satisface exigentele rolului social.
 J. Maisonneuve, reluand o clasificare a
rolurilor realizata de catre Benne si Sheats,
arata ca in cadrul unui grup se disting trei
mari categorii de roluri:
a) rolurile referitoare la obligatii, adica
cele care vizeaza facilitarea si coordonarea
efortului grupului in definirea obiectivelor
sale si a mijloacelor pentru atingerea
acestora. Astfel, se pot distinge mai ales
„lansatorul de idei”, coordonatorul, criticul,
informatorul, anchetatorul, secretarul;
b) rolurile referitoare la intretinerea vietii
colective; aceste roluri ii privesc, pe de o
parte, pe cei care vin, din necesitati socio-
afective, sa sustina grupul, sa reduca
conflictele interpersonale, sa asigure
manifestarea si securitatea fiecaruia; exista
astfel stimulatorul, mediatorul, protectorul,
iar pe de alta parte, sunt cei preocupati de
valoarea grupului (cazul celui care stabileste
„nivelurile de aspiratii”) si de interpretarea
fenomenelor colective (cazul „observatorului-
comentator”);
c) rolurile individuale, care nu se refera la rolurile membrilor
grupului, ci la satisfacerea unor nevoi individuale proprii.
Satisfacerea are loc in detrimentul productivitatii sau al climatului
colectiv, dar constituie un aspect important al comportamentelor
anumitor subiecti. Pot fi distinse patru cazuri principale de roluri
individuale:
- dominatorul, care cauta sa se impuna, sa isi demonstreze
superioritatea independent de exigentele situatiei;
- dependentul, care cauta mereu sa suscite simpatie si sprijin
pentru a se linisti;
- amatorul de prestigiu, care urmareste sa se puna in
evidenta si sa atraga atentia prin toate mijloacele, adesea
susceptibil in fata criticii;
- „omul care se povesteste” profitand de situatia colectiva
pentru a-si exprima sentimentele, ideile, povestea personala, fara
legatura cu problemele actuale ale grupului.
Conform aprecierilor lui Pierre De Visscher, actualmente,
indeosebi cu privire la grupurile de munca, exista tendinta de a
„functionaliza rolurile” conform tripticului: productie-facilitare-
organizare. Întrucat rolurile au, in acelasi timp, o functie de
reglare a raporturilor sociale din cadrul grupului si o functie
integratoare pentru personalitate, intre ele pot sa apara relatii
conflictuale. De aceea este necesar sa examinam, pe de o parte,
sursele si formele conflictelor de roluri care pot compromite
aceste echilibre, iar pe de alta parte, procesul de ajustare si de
rezolvare posibila a conflictelor. Sursele acestor - inconsistenta
sau echivocul pozitiilor si al modelelor de roluri co toate pozitiile
de intersectie - apar:
Ø intre doua culturi (cazul „marginalului”, un individ transplantat intr-o
cultura foarte diferita de a sa);
Ø intre doua clase de varsta (cazul adolescentului aflat intre modelele
de conduita infantila si cele ale adultilor);
Ø intre doua grupuri profesionale (cazul maistrului, al sefului de echipa
aflat intre baza si autoritate).
 Subiectul 8. Structura
comunicării în grupul social.
Realizand o demarcatie clara intre comunicarea individuala sau
telegrafica, asa cum o numeste el si comunicarea sociala sau
orchestrala, Yves Winin scoate in evidenta caracteristicile definitorii ale
acesteia din urma:
a) este o comunicare permanenta ce face posibila mentinerea in
regularitate si previzibilitate a actiunilor indivizilor;
b) este o activitate de control, de confirmare, de „integrare” in care
un rol mai important revine contextului decat continutului, mai mult
semnificatiei decat informatiei;
c) este un construct care permite un studiu interdisciplinar al
dinamicii vietii sociale; ea nu poate fi discutata in termeni de succes sau
esec, de normalitate sau patologie. Dimpotriva, indicii si criteriile pe care
un anumit grup social le utilizeaza pentru a judeca din punct de vedere
etic, estetic sau psihosociologic anumite comportamente din cadrul
activitatilor comunicative ale societatii lor, pot face obiectul unor studii
speciale.
Structura centralizata este structura comunicationala in
care un singur membru al grupului primeste informatii de
la toti ceilalti, gaseste solutia (ia decizia) si o comunica
celorlalti, iar in structura omogena fiecare dintre membrii
grupului transmite celorlalti informatiile detinute si
fiecare prelucreaza mesajele, gaseste individual solutia si
o impartaseste celorlalti. Petru Ilut considera ca, in cazul
structurii centralizate, teoretic, numarul configuratiilor
posibile este egal cu numarul membrilor grupului, fiindca
fiecare poate fi centralizat, pe cand in cazul celei
omogene exista o singura configuratie. In mod real, nu
toti membrii unui grup au sanse egale de a fi in centrul
structurii comunicationale.
.Exista sau se naste intotdeauna un lider formal sau informal
care indeplineste si rolul central in actul comunicational, astfel
incat se poate spune ca structura centralizata (chiar si cea
intermediara) este o structura ierarhica. Dominanta
comunicarii de tip central-ierarhizata se explica prin functia ei
de a asigura stabilitatea si performanta grupului, fiind
sustinuta in acelasi timp, psihologic, pe de o parte de dorinta
membrilor de a transmite informatii in sus, spre sefi, pentru a
se afirma si, de pe alta parte, de atentia liderului fata de
mesajele venite din grup, in vederea mentinerii si consolidarii
pozitiei sale. Experimental s-a demonstrat ca, in rezolvarea de
probleme simple, forma centralizata este mai eficienta, pe
cand grupurile descentralizate reusesc mai bine in problemele
complexe. Este adevarat insa si faptul ca in configuratiile
centralizate, satisfactia membrilor grupului este mai mica
decat in cele descentralizate indiferent de sarcina ce trebuie
indeplinita.
Subiectul 9. Structura puterii.
Acest tip de structura, denumita si structura ierarhica a
grupului, se constituie in stransa legatura cu structura rolurilor
si reflecta pozitia membrilor in cadrul acestuia si relatiile dintre
aceste pozitii. Fiecare individ se bucura de un anumit prestigiu
si o anumita autoritate in cadrul grupului in raport cu calitatile
sale, de gradul de participare la realizarea sarcinilor. Astfel, se
creeaza in grup o anumita ierarhie a autoritatii, prestigiului si
influentei care surprinde, in ultima instanta, posibilitatile pe
care unii membri ai grupului le au in influentarea activitatii
celorlalti. Datorita faptului ca orice activitate colectiva cere ca
unele persoane din grup sa antreneze alte persoane pentru a
actiona intr-o directie determinata, puterea se impune ca un
element esential al colectivitatii respective.
In literatura de specialitate notiunea de putere este
analizata in stransa legatura cu cea
de influenta (pentru unii autori termenii de putere
si influenta sunt absolut echivalenti – vezi Michener
si Suchner). Pentru Serge Moscovici sau Stefan
Boncu termenii sunt diferiti desi prezinta
numeroase note comune. Astfel, puterea inseamna
capacitatea unei persoane sau a unui grup social de
a aplica pedepse (sau recompense), de a lua decizii
importante si a controla resurse, in timp ce
influenta sociala ar desemna o schimbare, o
modificare a unui comportament prin intermediul
actiunii unui agent social.
Indiferent pe ce pozitie ne situam, vom retine faptul ca
cele doua notiuni sunt corelate si ca diferenta dintre ele
este, in fond, diferenta dintre posibilitate si realizare:
puterea este influenta potentiala iar influenta, putere in
actiune. Inrudite indeaproape cu conceptele de putere
si influenta sociala, sunt si conceptele
de leadership si lider . Fiedler, de pilda (1971),
considera ca liderul este individul care influenteaza
activitatile de grup si astfel, influenta devine o
dimensiune a leadership-ului. De aceea, vom incerca in
continuare ca, in stransa legatura cu structura de
putere specifica oricarui grup social, sa analizam, in
mod succint, principalele aspecte ale influentei socialesi
ale leadership-ului.
Bibliografie
De Visscher‚ P.‚ Neculau‚ A. Dinamica
grupurilor. Texte de bază.
Polirom‚ Iaşi‚ 2001.
Doise‚ W.‚ Deschamp‚ J.-C.‚ Mugny‚ G.
Psihologie socială experimentală.
Polirom‚ Iaşi‚ 1995.
Manual de psihologie socială. Coord.
A. Neculau. Polirom‚ Iaşi‚ 2003.
Myers‚ D. G. Social Psychology (trad.
în rus.). Piter‚ Sankt-Peterburg‚ 2000.
Radu‚ I.‚ Iluţ‚ P.‚ Matei‚ L. Psihologie
socială‚ Cluj Napoca‚ 1994.