UNIVERSITATEA „SPIRU-HARET”

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI PEDAGOGIE – BRAŞOV

MASTERAT – CONSILIERE PSIHOLOGICĂ ŞI EDUCAŢIONALĂ
FORMA DE ÎNVĂŢĂMÂNT – ONLINE
SEMESTRUL I

RAPORT DE PRACTICĂ

EVALUARE ÎN CONSILIERE

Titular de curs:
Lect. univ. dr. Marilena TICUSAN

Masterand: Borşa Anamaria

 RECENZIE

Psihologie socială experimentală

Lucrarea „Psihologie socială experimentală” scrisă de Willem Doise, Jean-Claude

Deshamp şi Gabriel Mugny, tradusă în foarte multe limbi, se bucură de un real succes datorită
abordării sistematice a subiectelor, realizarii unei legături explicite între planul teoretic şi cel
empiric, limbajului accesibil şi nu, în ultimul rând, datorită temelor prezentate ce sunt de
interes pentru un tip cât mai variat de cititori. Autorii, membri ai Şcolii de Psihologie Socială
de la Geneva, prezintă pe parcursul a patru părţi, fiecare constituită din patru capitole, felul în
care interacţiunea socială influenţează anumite fenomene, manifestări şi aspecte sociale cum
ar fi: formarea judecăţilor şi a identităţii, exercitarea influenţei sociale, definirea stărilor
emotive şi a inteligenţei, în explicarea lor raportându-se constant la diverse teorii
psihosociologice. Modul de structurare a cărţii permite parcurgerea unui traseu din „lumea
exterioară” privită la modul general în „lumea interioară” privită în particular. Astfel, autorii
pornesc de la relaţiile dintre grupuri pentru a arăta imediat influenţa pe care grupul o exercită
asupra individului (relaţia grup-individ), prezentând apoi „subiectul: un individ interpelat si
identificat” şi sfârşind cu procesele sociocognitive ce au loc la nivel mintal. Toate acestea sunt
exemplificate cu ajutorul unor experimente ale căror rezultate sunt adesea prezentate sub
forma unor tabele, desene sau scheme ce contribuie foarte mult la înţelegerea realizării
propriu-zise a experimentului.

În prima parte a lucrării se iau în discuţie relaţiile dintre diferite grupuri sociale, modul
în care aceste relaţii depind de nivelul de diferenţiere categorială şi de judecăţile pe care
indivizii le elaborează într-un context social, context ce constituie un element de bază în
cadrul interacţiunii dintre grupuri şi în autodefinirea individului. Astfel, în capitolul destinat
prejudecăţilor şi diferenţierii categoriale, Willem Doise, se axează pe felul în care raporturile
dintre grupuri sunt dictate de prejudecăţile şi de caracteristicile pe care grupurile şi le atribuie
reciproc. Pe baza unor cercetări experimentale s-a constatat că individul îşi descrie propriul
grup mai favorabil decât celălalte şi că se face o discriminare comportamentală şi evaluativă
între grupul cu care s-a colaborat şi cel cu care s-a concurat. Având în vedere aceste
constatări, autorul distinge trei niveluri în relaţiile intergrupale – comportamentele, evaluările
şi reprezentările – aflate în strânsă legătură unele cu altele. În ceea ce priveşte relaţiile dintre
grupuri, un rol important asupra percepţiei îl are „efectul categorizării” ce constă în
accentuarea diferenţelor existente între grupul de apartenenţă şi celelalte grupuri şi în
manifestarea unei abateri care avantajează propriul grup. Experimentele ce se referă la acest
fapt sunt realizate în două condiţii: cea de categorizare simplă şi cea de categorizare multiplă
ce preuspune ca o parte din membrii grupului deja format să facă parte şi din altă categorie
stabilită pe baza unui alt criteriu de categorizare, în timp ce alţi membri să nu facă parte din
aceasta.

Jean-Claude Deschamp distinge o interdependenţă între societate, eul psihologic

(identitatea personală) şi eul social (identitatea socială). „Astfel, dacă eul social este produsul
societăţii care îi determină conţinutul, societatea este transformată, în acelaşi timp, de
acţiunile eului psihologic” (p. 38). Cele trei dimensiuni ale identităţii ar fi, după acest autor,
statusul, valoarea şi implicarea ce au o însemnătate în comportamentele interpersonale şi
intergrupuri, toate acestea contribuind la satisfacerea nevoii individului de a avea o imagine
pozitivă de sine. Prin faptul că identitatea ia naştere şi se dezvoltă într-un context social se
poate considera existenţa unei personalităţi de bază ce „valorifică similitudinea de trăsături
psihice caracterologice şi comportamentale împărtăşite de membrii aceluiaşi grup ca urmare a
experienţei comune de viaţă” (Geană, 1993, 429). Raportându-se la experimentele descrise
anterior, Jean-Claude Deschamp, la finalul capitolului al doilea concluzionează că pentru a se
putea integra în societate şi pentru a păstra o imagine pozitivă de sine, individul caută atât
similitudinea, cât şi diferenţa. Ancorarea socială a judecaţilor este un proces important în
elaborarea reprezentărilor indivizilor despre grupurile cu care intră în relaţie într-un fel sau
altul şi presupune fenomene de asimilare şi de contrast ce au consecinţe în comportamentul
individului faţă de membrii in-grupului şi ai out-grupului. Willem Doise descrie experimente
ce pun în evidenţă efectul de ordine, al supraimpunerii de categorii şi al categorizării în
formarea judecăţilor sociale. Ultimul capitol al primei părţi este destinat studiului devianţei pe
care Gabriel Mugny o defineşte ca fiind „o transgresiune social percepută a regulilor şi a
normelor aflate în vigoare într-un sistem social dat; ea este un comportament care repune în
cauză atât normele sociale, cât şi unitatea şi coeziunea sistemului” (p. 61). Devianţa este
abordată din două perspective identificate de Serge Moscovici: cea funcţionalistă (ce
consideră devianţa ca fiind o caracteristică „naturală” a individului) şi cea interacţionistă (ce
consideră devianţa un produs al societăţii). Această ultimă perspectivă se bazează pe o
„relativitate a normelor”, pe predispoziţia anumitor categorii la devianţă şi pe efectul inovator
pe care aceasta îl poate avea într-o societate. Unul dintre mecanismele prin care membrii unui
grup pot rezista influenţei devianţilor este naturalizarea ce îmbracă diferite forme:
biologizarea, sociologizarea şi psihologizarea ce presupune ca „sursa majoritară să
dobândească mai multă influenţă decât cea minoritară, […] intensificând, în cazul majorităţii,
norma de obiectivare bazată pe consens” (Pantelimon, 1989, 243). Deci, indivizii devianţi pot
alcătui un nou grup ce duce la formarea unei poziţii minoritare.

Partea a doua a lucrării oferă o imagine amplă asupra influenţei sociale în cadrul
grupurilor, asupra polarizării colective şi a luării deciziei în grup, autorii axându-se îndeosebi
pe formarea normelor în urma acestei influenţe reciproce dintre membrii grupului şi a felului
în care conformismul şi obedienţa marchează interacţiunea acestora. Jean-Claude Deschamp
consideră că procesul de influenţă are trei forme esenţiale: conformismul (indivizii se supun
normei dominante a grupului), inovarea (modalitatea prin care o minoritatea poate schimba
modelul de comportament al majorităţii pentru a-l înlocui cu un altul) şi normalizarea
(stabilirea normei de grup). Acestea vor fi prezentate pe larg în următoarele patru capitole pe
baza unor experimente celebre precum cel al lui Muzafer Sherif (1935) referitor la „efectul
autocinetic”, al lui Solomon Asch (1952) ce relevă importanţa unanimităţii grupului şi cel al
lui Stanley Milgram (1974) cu privire la obedienţă. Normalizarea este descrisă ca fiind o
modalitate de evitare a conflictului ce îmbracă două forme: normalizarea individuală
(rezultatul stărilor psihice ale individului) şi normalizarea colectivă (rezultatul unui proces de
interacţiune).

În circumstanţele în care este necesară luarea unei decizii în grup s-a constatat că
indivizii tind să adopte o hotărâre mai riscantă în situaţa de grup decât în cazul în care ar
evalua aceeaşi situaţie individual, producându-se totodată şi o extremizare colectivă. Willem
Doise consideră că nu în orice situaţie se ajunge la o creştere a riscului în cazul unui grup, ci
numai dacă sunt îndeplinite trei condiţii: are loc o interacţiune colectivă sub forma unei
discuţii, există o divergenţă iniţială a opiniilor şi o orientare într-un singur sens a perspectivei.
Cercetătorii explică asumarea mai mare a riscului în grup din mai multe puncte de vedere: se
presupune că în cazul luării unei decizii în grup are loc o „diluare a responsabilităţii” fapt care
îl face pe individ să se simtă mai puţin vinovat în cazul unui eşec, există o valorizare socială a
riscului ceea ce il va face pe individ să găsească spontan argumente în favoarea hotărârilor
riscante, prin adoptarea unei decizii nesigure individul se eliberează de constrângerea socială.
În ultima partea a celui de-al şaselea capitol se ia în discuţie consensul privit „ca pe un mijloc
sau chiar ca pe o metodă de a schimba normele şi regulile vieţii în comun” (Moscovici, 199 ,
198) ce produce astfel o inovaţie, nivelul la care se derulează interacţiunea fiind important în
stabilirea unui anume consens. Gabriel Mugny descrie legătura ce există între conformism şi
obedienţă şi ajunge la concluzia că ambele implică un proces de negociere, realizat între
individ şi grup, de care depind raporturile sociale apărute într-o anumită situaţie. „Conştiinţa
unui dezacord între sine şi celălalt generează un conflict creator de incertitudine, de anxietate
ce pare adesea rezolvat printr-o relaţie de dependenţă faţă de celălalt” (p. 111), ceea ce îl face
pe individ să menţină relaţii pozitive cu grupul. De asemenea autorul face distincţie între două
tipuri de influenţă: cea informaţională (consideră informaţia primită ca pe o sursă de adevăr)
şi normativă (acceptă norma pentru a se integra în grup).În următorul capitol minoritatea nu
este definită în „sensul numeric”, ci este reprezentată de „cei care dispun de mai puţine
resurse (autoritate, prestigiu, putere, competenţă, etc) pentru a-şi impune opiniile” (p. 121).
Gabriel Mugny a evidenţiat, pe baza prezentării unor experimente, că minoritatea, pentru a
avea influenţă asupra grupului trebuie să dispună de consistenţă sincronică (unanimitatea
opiniilor în cadrul minorităţii) şi diacronică (menţinerea de către minoritate a aceluiaşi
răspuns în timp). Totodată se pot distinge două niveluri de influenţă: nivelul latent (influenţa
exercitată de minoritate) şi nivelul manifest (influenţa exercitată de majoritate). Procesul prin
care grupul ajunge să fie influenţat de minoritate este simplu: încercând să înţeleagă punctul
de vedere al minorităţii, majoritatea, fără să îşi dea seama, ajunge să îl împărtăşească.

Partea a treia se centrează asupra individului şi raporturilor sale cu societatea, a

formării conştiinţei de sine şi a explicării comportamentului său pe baza teoriei comparării
sociale, a atribuirii şi a reactanţei psihologice. Această secţiune a lucrării este probabil cea
mai consistentă întrucât aici sunt aduse în discuţie elementele cele mai importante ale
psihologiei sociale. Primul capitol al acestei părţi începe prin definirea şi constituirea
conştiinţei de sine. Willem Doise face referire la fenomenele ce pot apărea când individul
devine conştient de sine menţionând viziunea lui Shelley Duval şi Robert Wicklund. De
exemplu, din „conştiinţa obiectivă de sine” poate apărea un sentiment negativ prin faptul că
individul îşi găseşte defecte şi încearcă să scape de această stare fie fugind de anumite situaţii,
fie reducând „divergenţa între caracteristicile de care este conştient şi normele pertinente” (p.
140). Tot în acest capitol, autorul face referire la un caz specific, cel al importanţei evocării
statutului în performanţele şcolare. Experimentele prezentate arată că în cazul „elevilor buni”
rezultatele se îmbunătăţesc în condiţii de individualizare, iar „elevii mai slabi” reuşesc mai
mult în situaţia de anonimat. Teoria comparării sociale prezentată în această lucrare de Jean-
Claude Deschamp porneşte de la ideea conform căreia individul când se află într-o situaţie de
incertitudine şi nu îşi poate evalua obiectiv performanţele şi aptitudinile recurge la
compararea cu alte persoane pertinente pentru a-şi forma o imagine. De asemenea, autorul
face referire la fenomenul „conformismului superior de sine” care descrie tendinţa individului
de a se valoriza în raport cu normele şi în raport cu propriul grup, descriindu-se „mai conform
decât ceilalţi” (v. p. 151). Apariţia acestui fenomen poate fi explicată prin conflictul dintre
dorinţa de a fi conform normelor, dar şi diferit faţă de ceilalţi, problemă care îşi găseşte
rezolvarea în conformismul superior de sine paralel cu care se poate considera şi un
„conformism superior al propriului grup”. Interesante în acest capitol sunt experimentele ce
demonstrează faptul că atunci când subiectul se simte inferiorizat, el caută să găsească noi
criterii de comparaţie care să fie acceptate social şi care să îl facă incomparabil pentru a scăpa
de sentimentul de inferioritate. Teoria atribuirii descrisă pe baza unor experimente de Jean-
Claude Deschamp în capitolul următor indică faptul că orice individ caută să afle cauzele
comportamentelor observate la propria persoană şi la cei cu care intră în relaţie. Aceste cauze
sunt interpretate în funcţie de dispoziţiile personale şi în funcţie de cauzalitatea internă sau
externă pe care o percepe individul. Astfel, pentru a lăsa o bună imagine despre sine, indivizii
atribuie propriilor comportamente cauze interne (justificarea comportamentului în termeni de
motive), iar comportamentelor celorlalţi le atribuie cauze externe. La baza atribuirii de cauze
comportamentelor stă ceea ce Robert Abelson numeşte „script”, adică o „secvenţă de
evenimente coerente aşteptate de individ, implicându-l fie ca actor, fie ca observator” (p.
173). Gabriel Mugny prezintă teoria reactanţei psihologice ce explică starea pe care individul
o are în momentul în care simte o restrângere a libertăţii orientându-şi comportamentele spre
redobândirea ei. Amploarea reactanţei depinde de trei factori ce sunt verificaţi printr-o serie
de experimente; este vorba de importanţa, proporţia comportamentelor eliminate şi de
intensitatea ameninţării. Ultima parte a lucrării vizează funcţionarea sociocognitivă a
indivizilor, autorii inserând elemente ce la prima vedere nu fac parte din obiectul de studiu al
psihologiei sociale, dar care totuşi sunt elaborate prin interacţiunea socială şi a căror
dezvoltare şi producere depinde de contextul social după cum rezultă din experimentele
descrise.

Modelul echilibrului identificat de Fritz Heider este prezentat la începutul ultimei părţi
a lucrării de Jean-Claude Deschamp şi este descris ca fiind o modificare a reprezentărilor
asupra situaţiilor atunci când două elemente intră în contradicţie. De asemenea se explică şi
„generalizarea echilibrului pentru mai mult de trei elemente”(p. 194) prin teoria grafurilor
prezentată în cadrul descrierii experimentelor. S-a constatat, pe baza unor cercetări
experimentale expuse în detaliu în acest capitol, că individul tinde să găsească o mai mare
similaritate între opiniile sale şi ale altor persoane atunci când simte o atracţie faţă de acestea,
iar relaţiile de echilibru sunt mai uşor reţinute decât cele de dezechilibru. Willem Doise
prezintă în continuare teoria disonanţei cognitive pe care o verifică prin descrierea unor
experimente proprii sau a unor experimentelor realizate de alţi cercetători. Această teorie
încearcă să explice din ce motiv se întâmplă ca atunci când credinţele sunt contrazise de
anumite informaţii ele să devină mai puternice. Teoria disonanţei cognitive se poate verifica
în situaţiile în care riturile de iniţiere nu corespund cu aşteptările individului asupra poziţiei ce
urmează a o obţine, iar efectele ei se pot observa în manifestările psihofiziologice ale
individului. În fine, disonanţa cognitivă poate fi eliminată prin adăugarea de noi cogniţii sau
prin modificarea celor deja existente. În definirea stărilor emotive şi corporale Willem Doise
porneşte de la concepţia lui William James despre emoţie, aceasta fiind considerată „o
conştientizare a reacţiilor noastre corporale la o anumită situaţie” (p. 223) şi pune în relaţie
două teorii referitoare la apariţia emoţiilor, şi anume teoria periferică, în conformitate cu care
emoţia ar fi percepută drept o schimbare corporală produsă de o situaţie şi, respectiv teoria
centrală, numită astfel întrucât emoţia este considerată ca fiind determinată de sistemul nervos
central. Emoţiile a căror explicaţie nu poate fi găsită de indivizi produc stări anxiogene ce
favorizează apropierea de celălalt. Tot în acest capitol autorul dă o explicaţie interesantă
relaţiei dintre obezitate şi stările afective, pe de o parte, şi dintre agresivitate şi stările
emoţionale, pe de altă parte. De remarcat este şi faptul că stările emoţionale sunt cunoscute în
culturi foarte diferite, experimentele arătând că excepţie fac numai frica şi surprinderea. În
ultimul capitol Gabriel Mugny aduce un punct de vedere deosebit referitor la dezvoltarea
inteligenţei pe care o consideră în mare parte un produs social. Astfel, înainte ca instrumentele
cognitive să fie înglobate de individ ele trebuie să fie elaborate prin procesul de interacţiune
socială. Totodată în acest capitol sunt prezentate şi experimente cu rezultate oarecum diferite
referitoare la problema relaţiei între remuneraţie şi schimbarea de atitudine. O explicaţie
adecvată pentru această chestiune o dă Keegan Gerard care stabileşte praguri dincolo de care
remuneraţia nu mai are nici un efect.

Constituită sub forma unui manual de psihologie socială experimentală, lucrarea

abordează principalele teme ale psihologiei sociale exemplificându-le pe baza unor
experimente remarcabile în domeniu, realizate în diferite ţări, de cercetători recunoscuţi, pe
teme atractive pentru orice cititor interesat de explicarea fenomenelor la care asistă fără să
vrea zi de zi şi la care au participat subiecţi de categorii sociale şi vârste diferite. Ar fi fost de
preferat ca autorii să acorde mai mult de o pagină descrierii caracteristicilor generale ale
experimentului ca demers de investigare a fenomenelor psihosociale pentru ca cititorul
neiniţiat să aibă o imagine structurată asupra acestuia, însă şi aşa lucrarea rămâne una de
referinţă în domeniu. „Fără a face din experiment o <<coroană a cercetării empirice>>, legând
strâns experimentul psihosociologic de teorie şi practică, se impune să remarcăm locul
important pe care acesta îl ocupă atât în cunoaşterea, cât şi în viaţa socială” (Chelcea, 2004,
425), fapt care este foarte bine reprezentat de Willem Doise, Jean-Claude Deschamp şi
Gabriel Mugny în aceasta lucrare.
 Bibliografie:

 Chelcea, Septimiu. (2004). „Experimentul în ştiinţele socioumane” în Metodologia

cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative. Bucureşti: Editura Economică
 Golu, Pantelimon. (1989). „Provocarea experimentală a fenomenelor şi proceselor
psihosociale” în Fenomene şi procese psihosociale Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică
 Moscovici, Serge. [1984](1994). „Consensul un nou opium?” în Psihologia socială
sau maşina de fabricat zei Iaşi: Editura Universităţii „Al. I. Cuza”
 Zamfir, Cătalin şi Vlăsceanu, Lazăr (coord). (1993). Dicţionar de sociologie.
Bucureşti: Editura Babel . pp. 427-429