http://www.scribd.

com/doc/40658618/Conformismul
- IANUARIE 2010 -
I. Definirea temei şi a conceptelor
În cadrul cercetării fenomenelor sociale, un aspect ce trebuie mereu luat în
considerare este influenţă socială, definită ca reprezentând efectele pe care
acţiunea
unui individ sau a unui grup le are asupra unui alt individ sau grup. Aceste efecte se
propagă prin intermediul interacţiunii dintre agenţii sociali, societatea ca întreg
exercitând presiune asupra individului sau a grupului către uniformitate, iar în faţa
unei astfel de presiuni, individul (sau grupul) se poate alătura majorităţii ori poate
deveni un deviant. Cum devianţa e un fenomen cu frecvenţă mai redusă, căci
fiecare caută să se integreze şi să evite astfel sancţiunile pe care grupul le aplică
devianţilor, tendinţa generală este către adoptarea unui comportament ce se află în
conformitate cu cel majoritar. Deoarece conformismul, numit popular şi „efectul de
turmă”, este una dintre cele mai puternice forţe din psihologia umană, am ales să
abordez acest subiect în paginile următoare.
Definiţia din Dicţionarul de sociologie, apărut la editura Polirom (1998), descrie
conformarea sau conformismul ca fiind acea situaţie în care „un individ îşi modifică
atitudinea sau comportamentul în direcţia normelor sau valorilor dominante ale unui
grup.[…] Mai general, această noţiune este folosită pentru a desemna procesul şi
rezultatul presiunii pe care o colectivitate o exercită asupra membiilor săi pentru a-i
determina să împărtăşească idealurile şi să urmeze astfel normele şi modelele
prescrise”
(pg. 42). În orice grup social, instituţie sau organizaţie se cristalizează şi consacră
anumite norme (formale şi informale) şi modele de comportament pentru roluri
specifice,
iar asupra individului se exercită presiuni, cel mai adesea la nivel sub- sau
inconştient,
pentru ca el să-şi adapteze modul de gândire şi comportamentele la cele ale
grupului şi să
le respecte. Conformarea la normele societăţii aduce recompense, cele mai
importante
fiind acceptarea, preţuirea, includerea în activităţile grupului sau obţinerea de
popularitate
şi de prestigiu, pe când o persoană care încalcă normele riscă să fie pedepsită,
antipatizată, bârfită sau chiar exclusă din viaţa publică. Se impune însă o
diferenţiere
între conceptele „conformare” şi „conformism”, căci doar „hipertrofierea conformării
duce la conformism”, aşa cum specifică Iancu Filipescu în dicţionarul sociologic de
pe
2
site-ul http://www.dictsociologie.netfirms.com/C/CTermeni/conformare.htm. Astfel,
con-
formismul este mai degrabă asociat formelor de conformare totalitară, care
presupune
supunerea oarbă, necondiţionată faţă de normele instituţiei, ale grupului sau ale
societăţii.
II. Experimente ce confirmă ideea de conformism. Cercetările lui S. Asch
În cadrul psihologiei sociale au fost desfăşurate mai multe experimente care să
demonstreze gradul înalt de predispoziţie a individului către conformarea la grup
sau
către adaptarea la anumite cerinţe de rol. Cel mai ilustrativ, poate, în acest sens
este
experimentul lui Solomon Asch asupra percepţiei vizuale, descris în lucrarea sa
Effects of
Group Pressure upon the Modification and Distortion of Judgments. Asch a efectuat
în
anii ‛1950 o amplă cercetare, prin care demonstrează influenţa socială, aratând cum
un
subiect va imita majoritatea, chiar dacă aceasta greşeşte. Pentru a ilustra acest
lucru, el a
invitat studenţi la un experiment, spunându-le că este pentru a determina
exactitatea
percepţiei vizuale, sarcina fiind aceea de a alege care linie dintr-un grup de trei este
de
acceaşi lungime cu o linie-etalon (vezi figura de mai jos). Ceea ce subiecţii nu ştiau
era
faptul că ceilalţi membrii ai grupului
din care făceau parte erau actori,
complici ai experimentatorului,
cărora li s-a spus să numească o linie
de lungime diferită, adevăratul
experiment fiind acela de a vedea
dacă subiectul va alege răspunsul
corect, validat de proprii săi ochi, sau
dacă se va conforma şi va răspunde în funcţie de părerea expusă de ceilalţi
participanţi-
actori. Rezultatele experimentului au arătat că, deşi atunci când erau izolaţi subiecţii
au
identificat corect care e linia de aceeaşi lungime,, cu o eroare de numai 0,7%, în
momentul în care s-au găsit înconjuraţi de indivizi care să dea un răspuns greşit în
unanimitate, 75% dintre participanţi au răspuns incorect la măcar una dintre
întrebări,
aproximativ o treime dintre răspunsurile date fiind grelite, deci conformiste.
Variaţiile experimentului lui Asch au arătat că puterea grupului de a influenţa
individul se bazează pe unitatea acestuia, căci în momentul în care răspunsurile
greşite nu
mai erau date în unanimitate de participanţii-actori, procentul de eroare a scăzut
3
semnificativ, fiind necesară doar o altă persoană care să fie de acord cu subiectul
(rata de
răspunsuri greşite a scăzut la 10% când mai era un subiect adevărat în grupă, şi la
5,5%
când unul dintre participanţii-actori dădea numai răspunsuri corecte) sau care să fie
tot
deviantă, numind cealaltă linie de lungime diferită. În momentul în care această
persoană
va răspunde de la jumătatea experimentului la fel cu majoritatea, rata de răspunsuri
greşite, dar în conformitate cu grupul va creşte la 28,5%. Importantă mai este şi
mărimea
grupului, căci numai o persoană sau două care dau răspunsuri greşite nu
influenţează
individul-subiect destul de mult, însă trei sau mai mulţi participanţi-actori au
determinat
răspunsurile la aproape toţi subiecţii, într-o măsură mai mică sau mai mare.
Pentru a explica această tendinţă către conformare, trebuie înţelese cele două griji
majore pe care oamenii le au în prezenţa altora: vor să aibă dreptate şi să facă o
impresie
bună, după cum e explicat în cartea d-lor Hewstone şi Stroebe, Introduction to social
psychology: a European perspective. Pentru a determina ce este corect sau
adevărat,
indivizii pot recurge la două surse, ambele la fel de valoroase şi vrednice de
încredere:
perceperea realităţii prin propriile simţuri şi relatările altora. Dacă în mod normal
cele
două surse oferă informaţii identice sau complementare, situaţia produsă de Asch le
opune, obligând individul să aleagă una dntre ele. Alegerea celei de-a doua surse,
adică
conformarea, poate fi explicată fie prin influenţa informaţională la care sunt supuşi
indivizii, fie prin influenţa normativă. Influenţa informaţională presupune că subiecţii
se
supun majorităţii pentru că au mai multă încredere în judecata grupului decât în cea
proprie, iar influenţa normativă pate fi explicată prin dorinţa individului de a fi plăcut
de
grup, de a fi inclus, acceptat, indivizii conformându-se pentru a nu fi respinşi din
cauza
unui dezacord cu grupul, considerând că aprobarea deciziei majoritare îi va face mai
plăcuţi. Astfel, motivul pentru care subiecţii se conformau majorităţii diferă,
experimentul indicând trei categorii de subiecţi conformatori. Prima categorie îi
include
pe aceia care au percepţia distorsionată, crezând că estimările majorităţii sunt într-
adevăr
corecte, deci văzând practic că o altă linie era de aceeaşi lungime ca cea etalon. A
doua
categorie îi cuprinde pe aceia cu judecata distorsionată (şi lipsă de încredere în ei
înşişi),
care credeau că grupul răspunde corect şi că propria lor vedere este imprecisă, ei
fiind
convinşi că o majoritate atât de unanimă nu poate să greşească; aprobarea lor este
însă
doar temporară, ţinând doar pe perioada identificării cu grupul. Cea de-a treia
categorie,
4
în care se încadrează cei mai mulţi, se pare, îi însumează pe acei subiecţi cu acţiune
distorsionată, care sunt conştienţi că grupul greşeşte, dar care se conformează din
complezenţă, ca să nu fie consideraţi diferiţi.
Alte exemple de experimente psiho-sociale, care ilustrează puterea conformismu-
lui, sunt cel desfăşurat de Stanley Milgram despre obedienţa faţă de autoritate sau
cel al
lui Philip Zimbardo despre „Închisoarea Stanford”. Pornind de la dorinţa de a explica
comportamentul naziştilor complici la holocaust, experimentul lui Milgram (descris în
lucrarea sa Behavioral study of obedience) arată
modul în care indivizii se conformează şi execută
ordinele date de persoane cu autoritate, în acest
caz experimental administrează presupuse şocuri
electrice puternice unor alţi oameni, trecând
peste disconfortul moral resimţit în momentul în
care răneau acea persoană şi uitând de propriile
convingeri şi valori etice. În cazul
experimentului lui Milgram, putem observa
puterea pe care o majoritate calitativa, redusă
numeric, dar care deţine putere, prestigiu,
autoritate, o are asupra individului, spre
deosebire de puterea majoritaţii numerice,
cantitative, ilustrată în experimentul lui Asch.
Experimentul lui Zimbardo, care este descris în mod detaliat pe site-ul
http://www.prisonexp.org/, arată cum prin aşa-numitul „efect Lucifer” oameni
obişnuiţi,
fără un potenţial agresiv ieşit din comun - în acest caz experimental, studenţi - devin
tot
mai agresivi când primesc un rol cu putere, cum preiau controlul prin practici
violente,
înjositoare şi jocuri psihologice asupra studenţilor-prizonieri, conformându-se la
aşteptările de rol ale unui gardian de închisoare sau preluând prin contagiune
comportamente violente de la ceilalţi. Chiar dacă nu toţi studenţii au devenit la fel
de
agresivi în rolul lor de gardieni, unii chiar nemanifestând vreodată în mod direct
violenţă
faţă de prizonieri, nici aceştia nu au protestat împotriva pedepselor degradante care
le
erau date deţinuţilor. Rezultatele experimentul lui Zimbardo a fost invocate ulterior,
în
5
toate culturile acordă aceeaşi importanţă conformismului şi supunerii în cursul
procesului
de socializare, ci că, din contră, anumite culturi, cum ar fi cele de vânători sau
pescari,
încurajează individualismul, spre deosebire de cele bazate pe agricultură. Această
idee e
confirmată de un experiment desfăşurat de J.W. Berry, care, aplicând testul lui Asch
în
diferite părţi ale lumii, demonstrează că eschimoşii din insula Baffin - care sunt
vânători
şi pescari - se conformează mai puţin la opinia majoritară decât populaţia de
cultivatori
din Sierra Leone.
Revenind la S. Moscovici, care a impus ideea de influenţă socială genetică, trebuie
menţionate experimentele sale care tratează influenţa minorităţii asupra majorităţii,
cuprinse în lucrarea sa Perspectives on Minority Influence, şi rezumate înPs ihologie
socială experimentală de Drozda-Senkowska. Moscovici porneşte de la ipoteza că
sistemul social este definit şi produs de cei ce participă la el, că toţi suntem în
acelaşi
timp şi ţintă, dar şi sursă de influenţă. El nu vede nonconformismul ca pe un act de
devianţă, cum a fost definit implicit şi în această lucrare, ci ca fiind un conflict între
cei
ce apără anumite norme sau valori şi cei ce doresc să le schimbe pe acestea şi
adoptă noi
norme sau valori, acest conflict stând la baza evoluţiei unei societăţi. În
experimentele
sale, Moscovici arată cum un număr redus de persoane, fără statut înalt sau
autoritate
recunoscută, influenţează subiecţii prin stilul lor de comportament. Codiţia
principală este
ca minoritatea să dea dovadă de consistenţă, atât în timp cât şi în situaţii diferite,
dar este
important şi să fie implicată şi suficient de încrezătoare în ea insăşi. Pestu a-şi testa
ipotezele, Moscovici a desfăşurat o serie de experimente, creând situaţii diverse. În
unul
dintre experimentele sale, el le-a spus subiecţilor că se testează care factor ar trebui
modificat pentru a ajuta cel mai mult la facilitarea lizibilităţii informaţiilor primite de
operatorii din turnul de control, în cazul navigaţiei aeriene şi spaţiale. Factorii testaţi
erau
mărimea desenului, culoarea, forma şi conturul, o minoritate de un individ alegând
în
mod consecvent culoarea ca factor care facilitează reperajul rapid al informaţiei.
Rezultatele au arătat că în grupurile experimentale s-a ales mult mai des culoarea
ca
factor principal decât în grupul de control, deci că o consistenţă comportamentală a
unui
individ minoritar a influenţat frecvenţa şi organizarea răspunsurilor majorităţii.
Pentru a
ilustra şi efectul minorităţii într-un caz în care majoritatea posedă o normă explicită
(spre
deosebire de experimentul descris anterior, în care majoritatea nu avea vreo
preferinţă
7
prestabilită), Moscovici a desfăşurat un alt experiment, în legătură cu percepţia
vizuală,
în care subiecţilor li s-au arătat diapozitive cu diferite culori, ei trebuind să aprecieze
culoarea şi intensitatea luminoasă a acestora. Cei doi complici care reprezintă
minoritatea
au indicat la fiecare încercare că văd culoarea verde, fiind consistenţi şi consesuali,
când
de fapt se putea vedea culoarea albastră, influenţând 8,42% din totalul
răspunsurilor (32%
dintre subiecţi), ceea ce reprezintă o creştere semnificativă faţă de cele 0,25% de
indicări
a culorii verde din testul de control. Proporţia răspunsurilor în care s-a indicat
culoarea
verde a scăzut la 1,25% când minoritatea este inconsistenţă diacronic şi sincronic,
fiind
influenţaţi 20% din subiecţi, respectiv la 0,35% când minoritatea e inconsistentă
diacronic, influenţând numai 4% dintre subiecţi.
În concluzie, gama largă şi variată de experimente şi cercetări efectuate în jurul
fenomenului de conformism atestă importanţa acestuia în explicarea interacţiunii
umane
la nivel de grup şi confirmă, în acelaşi timp, şi poziţia acestuia printre cele mai
puternice
forţe din psihologia umană. Înţelegerea mecanismelor care duc la conformare este
însă
necesară nu numai din considerente teoretice, pentru a cunoaşte, ci şi pentru a
putea
interveni în realitatea cotidiană, pentru a evita manipularea indivizilor, înţelegerea
fiind
pasul principal spre îmbunătăţirea vieţii sociale.
8
Bibliografie:
Asch, S. E., Effects of Group Pressure upon the Modification and Distortion of
Judgments, din Guetzkow, H. (1951) Groups, Leadership, and Men, rezumatul de
pe http://faculty.babson.edu/krollag/org_site/soc_psych/asch_conform.html
Drozda-Senkowska, E., (2000), Psihologie socială experimentală, Ed. Polirom, Iaşi
Ferreol, G.; Cauche, Ph.; Duprez, J.-M.; Gadrey, N.; Simon, M. (1998), Dicţionar de
sociologie, Ed. Polirom, Iaşi
Hewstone, M.; Stroebe, W. (2001), Introduction to social psychology: a European
perspective, Ed. Blackwell Publishing
Le Bon, G. (2001), Psihologia mulţimilor, Ed. Antet, Bucureşti
Milgram, S. (1963), Behavioral study of obedience, Journal of Abnormal and Social
Psychology, rezumatul de pe site-ul http://www.wadsworth.com/psychology_d/
templates/student_resources/0155060678_rathus/ps/ps01.html
Moscovici, S. (1985), Perspectives on Minority Influence, Cambridge University
Press,
Cambridge
Vlăsceanu, L.; Zamfir, C. (autori coordonatori), Dicţionar de sociologie de pe site-ul
http://www.dictsociologie.netfirms.com/
Zimbardo, P. (1999-2009), datele oferite pe site-ul http://www.prisonexp.org/
Zimbardo, P. (2008), The Journey From The Bronx to Stanford to Abu Ghraib,
Journeys
in Social Psychology: Looking Back to Inspire the Future, Psychology Press, New
York