CURS 5 – COMUNICAREA NONVERBALĂ (1)

Alături de comunicarea prin cuvinte, comunicarea nonverbală este o

modalitate esenţială prin care oamenii se fac înţeleşi şi receptează mesaje. Omul
nu dispune de posibilităţi comparabile cu cele ale animalelor de a comunica
luminos, electric, cromatic sau chimic, dar bogăţia şi expresivitatea comunicării
nonverbale compensează această lipsă. Se apreciază, supă unii autori
(Mahrebian, 1960) că din totalul comunicării, 7% este reprezentat de cuvinte,
38% de paralimbaj, (adică semnale de ordin vocal, fără a fi cuvinte şi care ţin de
intonaţie, ton, intensitatea vocii, sunete nearticulate, etc.) şi 55% reprezintă
limbajul nonverbal. După alţi autori, conţinutul verbal reprezintă aproximativ o
treime din ceea ce se transmite, în timp ce conţinutul nonverbal reprezintă două
treimi. Un asistent social trebuie să-şi dezvolte atât abilităţile de comunicare prin
cuvinte, cât şi cele de comunicare nonverbala.

Exerciţiul 1: pentru înţelegerea importanţei comunicării nonverbale

(vezi la finalul cursului cele două texte pentru asistat şi asistentul
social).

1. Definiţia comportamentului nonverbal şi aspecte legate de

interpretare

Comunicarea nonverbală reprezintă o categorie a comunicării interpersonale

în care transmiterea de mesaje se face utilizând alte căi decât cuvintele.
Categoriile comunicării nonverbale sau indicii nonverbali sunt:
 Kinezica – cuprinde gesturile, mişcările corpului, posturile acestuia
 Mimica sau expresiile faciale – mişcarea ochilor şi a feţei.
 Proxemica – plasarea individului în raport cu ceilalţi în actul
comunicării (rolul distanţei fizice în comunicare)
 Paraverbalul – inflexiunea vocii, stilul vorbirii, frazeologia, etc.
 Înfăţişarea individului – se referă la caracteristicile care pot fi uşor
observate de ceilalţi (forma şi aspectul corpului, vestimentaţie, etc.). Aici
includem şi modificările reversibile sau ireversibile aduse corpului uman
 Comunicarea tactilă – cu rol de transmitere a empatiei, compasiunii,
încurajării, etc.
 Mediul – caracteristici ale spaţiului fizic ce oferă anumite informaţii
despre individ
 Utilizarea timpului – modul de organizare a timpului (variabil de la
individ la individ)

Un aspect surprinzător al comunicării nonverbale este faptul că analizarea

mesajelor nonverbale este o sarcină extrem de complexă, dar în acelaşi timp
extrem de supusă interpretărilor „de bun simţ”, care adesea pot fi incorecte. Iată
mai jos un exemplu din practica asistenţei sociale, care arată cum acelaşi
comportament poate fi decodificat extrem de diferit de mai mulţi specialişti:

„Am lucrat la un moment dat într-o instituţie rezidenţială de ajutor pentru adulţi cu
diverse tipuri de probleme. Anna era o pacientă tânără, de 24 de ani, ce primea ajutor
în acea instituţie, datorită comportamentului ei persistent de auto-mutilare (îşi provoca
în mod voit răni pe mâini, prin tăiere). Unul din membrii staff-ului acelei instituţii
considera comportamentul Annei ca având rolul de provocare a atenţiei celor din jur. Un
alt coleg considera comportamentul Annei ca o dovadă de curaj. Personal, am
considerat că nici una din aceste interpretări nu erau adecvate, mai ales că nici unul din
cei doi nu stătuse de vorbă cu Anna. Am făcut eu acest lucru, în calitate de asistent
social şi am aflat de la ea că la vârsta de 5 ani, fusese dată de familia ei în grija unei
instituţii, pentru că părinţii ei nu mai aveau condiţiile materiale necesare pentru a o
 creşte. După ce a stat în instituţia respectivă 2 ani, a început şirul peregrinărilor în
diverse familii de asistenţi maternali. De obicei stătea 2-3 ani într-o astfel de familie,
după care, din diverse motive, era plasată într-o altă familie. Toate aceste schimbări de
mediu familial au adus-o acum în situaţia de a fi extrem de dezamăgită, de familia ei
naturală în primul rând (pentru că părinţii nu s-au mai interesat decât extrem de rar de
situaţia ei şi nu au încercat să o recupereze), dar şi de celelalte familii adoptive.
Comportamentul ei de auto-mutilare se datora acestei dezamăgiri profunde”.
Acest exemplu ilustrează o tendinţă ce poate să apară în practica asistenţei sociale, de
a interpreta greşit mesajele nonverbale, fără a le verifica. De asemenea, ilustrează
tendinţa unor asistenţi sociali de a atribui comportamentul clienţilor cu care lucrează
personalităţii lor, fără a lua în calcul factorii externi care pot fi o explicaţie a acelui
comportament.

Trevithick, Pamela. 2005. Social work skills. A practice handbook. Open University
Press.

Una din modalităţile prin care poate fi depăşit acest neajuns legat de
interpretările eronate ale comportamentului nonverbal este cea legată de
dezvoltarea abilităţilor de observare a acestui comportament. Prin
observarea atentă a comportamentului nonverbal al celor din jur, dar şi cel
propriu, prin încercarea de a înţelege acel comportament (prin verificare, ori de
câte ori este posibil), abilitatea de a interpreta corect limbajul nonverbal se
dezvoltă.

Diferenţe între comunicarea verbală şi cea nonverbală

Deşi ambele reprezintă un vehicol prin care oamenii transmit mesaje, sensuri
şi se fac înţeleşi, comunicarea verbală şi nonverbală au diferenţe semnificative
între ele.

Exerciţiul 2: discutaţi pe echipe şi stabiliţi o listă cu similitudini şi

diferenţe între comunicarea verbală şi cea nonverbală

Comunicare verbală Comunicare nonverbală

 Este achiziţionată mai târziu  Este o achiziţie timpurie
 Presupune secvenţe, pauze.  Este continuă.
 Nu transmite aceeaşi încărcătură  Are impact emoţional mai puternic
emoţională
 Este în întregime supusă controlului  Are şi o componentă fiziologică, fiind
conştient. astfel mai greu de controlat
 Este mai conservatoare, datorită  Este mai dinamică şi mai variată,
necesităţii utilizării limbii, ce presupune permite o anumită creativitate din
anumite constrângeri. partea individului.
 Este mai sistematizată, are mai multe  Uzează de mai puţine reguli.
reguli.
 Sunt personale, au o puternică încărcătură subiectivă
 Uzează de simboluri, semne, semnale cu specificitate culturală
Tabel 3: adaptare după Chiru, 2003, Marinescu, 2003.

2. Factori ce determină varietatea comportamentului nonverbal.

Un alt aspect extrem de important al comportamentului nonverbal este

faptul că acesta variază extrem de mult, în funcţie de o serie de factori.
Comportamentul nonverbal este extrem de diferit de la individ la individ,
reprezentând o amprentă personală, un revelator al identităţii individului. În
acelaşi timp, comportamentul nonverbal este diferit chiar şi pentru acelaşi
individ, în contexte diferite, sau în etape diferite ale vieţii sale. Iată mai jos câţiva
din factorii care dau varietatea comportamentului nonverbal:
  Personalitatea individului
 Caracteristici personale ca: genul, vârsta, educaţia, clasa socială,
prestigiul, religia
 Statusul şi rolul individului
 Etnia din care face parte
 Cultura din care face parte

Exerciţiul 3 : daţi pentru fiecare din cele de mai sus câte un exemplu.

Nonverbalul este aşadar determinat şi reglat de variabile sociologice

precum vârsta, genul, etnia, clasa socială sau religia. Astfel, există studii care
arată că femeile au mai multe contacte vizuale decât bărbaţii sau zâmbesc mai
mult, sau că cei cu status mai înalt şi mai educaţi utilizează un număr mai mic de
gesturi care sunt însă mai expresive. Comportamentul nonverbal este influenţat
de asemenea de personalitatea individului. Spre exemplu, persoanele cu
temperament extrovertit sunt mai expansivi în utilizarea gesturilor.
Comportamentul nonverbal este influenţat mai ales de contextul cultural.
Există semnale nonverbale care sunt universale (este vorba de cele înnăscute,
cum ar fi zâmbetul, lăsarea pleoapelor când aprobăm ceva, sau exprimarea prin
mimică a celor 6 emoţii primare), dar cele mai multe semnale nonverbale variază
cultural. Gesturile au o puternică încărcătură socială şi culturală. Ele exprimă o
apartenenţă de grup în care există comportamente permise şi comportamente
interzise. Toate culturile posedă un sistem important de comunicare gestuală.
Fiecare cultură operează o selecţie a câtorva zeci de poziţii corporale – între miile
posibile – care capătă valenţe expresive definite, devenind un sistem de
comunicare.

Cerculeţul făcut din degetul mare şi cel arătător înseamnă OK în America, bani în
Japonia, zero în Franţa, homosexual în Malta, comentariu obscen sau insultă în
Grecia, Sardinia sau anumite ţări latine.
Mâna cu degetul mare în poziţie verticale şi cu celelalte strânse în pumn semnifică
azi în cultura occidentală o felicitare pentru un lucru bine făcut, pe când acelaşi gest
în Roma antică salva viaţa unui gladiator.
La musulmani a oferi un obiect sau a saluta cu mâna stângă este o ofensă pentru că
mâna stângă este rezervată igienei intime; în Hawai, poziţia cu mâinile la spate sau
în şold este interpretată ca o lipsă de educaţie; în cultura arabă corpul este orientat
direct spre vorbitor, în cultura chineză acest lucru creează disconfort partenerului; în
lumea arabă, poziţia “picior peste picior” este dezonorantă. În China copiii sunt
învăţaţi să-şi privească interlocutorul în zona “mărului lui Adam” şi nu drept în ochi;
în culturile arabe femeilor nu le este permis să privească bărbaţii în ochi.
În cele mai multe culturi, a scuipa este un semn de dezgust şi dispreţ, dar pentru
populaţia Masai din Africa, a scuipa este un semn de afecţiune, iar la indienii
americani are efecte curative (vraciul scuipă pe pacient pentru a-l vindeca).

Indici ai comportamentului nonverbal

Vom analiza în continuare principalele categorii ale comportamentului nonverbal.

4.1. Kinezica
Este studiul comunicării prin expresiile corpului şi ale feţei. Kinezica (sau kinetica,
după alţi autori este o gramatică a gesturilor). Bazele disciplinei au fost puse de
Ray Birdwhistell în 1952. Acesta face parte din echipa şcolii de la Palo Alto şi a
devenit celebru printr-un studiu minuţios al unei secvenţe de 9 minute de film,
intitulat “ţigara lui Doris”. El a realizat de asemenea cercetări asupra indienilor şi
a remarcat că mişcările lor erau diferite când vorbeau limbi diferite. O problemă
îndelung dezbătută este cea a clasificării gesturilor. Cea mai cunoscută clasificare
aparţine lui Paul Ekman şi Wallace Friesen, care consideră că gesturile pot fi:
1. embleme – mişcări ale mâinilor care pot fi uşor traduse în cuvinte (de ex.
degetul mare în sus care înseamnă OK). Adesea aceste gesturi substituie
cuvintele în situaţii când există un bruiaj prea mare sau când alte condiţii fac
comunicarea verbală dificilă. Ca modalitate artistică integrăm aici pantomima.
2. gesturi ilustrative – completează sau însoţesc adesea vorbirea pentru a
facilita explicaţia (gesturi când arătăm direcţia). Autorii disting 8 tipuri de
ilustratori:
 bastoanele – mişcări verticale ale mâinii menite să accentueze anumite
cuvinte. Adesea aceste gesturi sunt asociate cu agresivitatea şi dorinţa
de dominare.
 Pictografele – sunt gesturile care desenează în aer forma obiectului
despre care se vorbeşte
 Kinetografele – descriu o acţiune sau o mişcare corporală pe care
emiţătorul o exprimă nu numai prin cuvinte.
 Ideografele – descriu şi ele o mişcare dar una abstractă. Când expunem
un raţionament utilizăm o serie de gesturi care să ilustreze mai bine
acel raţionament.
 Mişcări deictice – indică locuri, obiecte, persoane. Se utilizează atunci
când arătăm spre ceva.
 Mişcări spaţiale – descriu raporturile de poziţie dintre obiectele sau
persoanel despre care se vorbeşte
 Mişcări ritmice – reproduc cadenţa unei acţiuni.
 Ilustratori emblematici - de exemplu gestul de victorie atunci când este
însoţit şi de cuvântul respectiv
3. Mişcări afective – indică starea emoţională a individului (mersul abătut,
mâna la gură, la frunte, exprimarea senzaţiei de frig)
4. Gesturile de reglaj – dirijează, controlează şi întreţin comunicarea. De
asemenea ele creează un feedback (confirmarea cu capul care face ca
emiţătorul să îşi continue discursul)
5. Adaptorii – sunt gesturi de manipulare de obiecte sau auto-manipulare care
apar în situații de concentrare sau tensiune psihică și au rolul de a detensiona
și a echilibra psihic

O categorie extrem de importantă a kinezicii, alături de gesturi, este

reprezentată de expresii faciale şi privire. Faţa omului este extrem de expresivă
(deşi există grade de expresivitate de la individ la individ). Psihologia consideră
că există şase emoţii primare (înnăscute şi exprimate aproximativ la fel de toţi
oamenii): bucuria, surpriza, frica, tristeţea, furia şi dezgustul. Aceste şase expresii
sunt considerate universale, în sensul că sunt corect decodificate, indiferent de
contextul cultural.
Există o serie de studii ce arată importanţa feţei şi a expresiilor faciale în
comunicare şi în relaţiile interumane. Este deja foarte cunoscută teoria lui Cesare
Lombroso, ce leagă tendinţele criminale ale indivizilor de fizionomia lor, afirmând
că înclinaţia spre criminalitate este înnăscută şi poate fi detectată prin elemente
de fizionomie specifice (teoria lui este astăzi considerată depăşită). Există studii
ce arată că persoanele cu faţă plăcută, care zâmbesc des, au mult mai multe
şanse de a se adapta într-un grup nou, de a se integra, de a fi angajate. Foarte
multe studii sunt destinate zâmbetului şi efectelor sociale ale acestuia.
Privirea este şi ea o modalitate de comunicare care vehiculează mesaje
extrem de bogate. Cercetările arată că într-o conversaţie asupra unor probleme
personale, persoanele se privesc între 50% - 60% din timpul discuţiei. Studiile
arată că durata medie a privirii aruncate unei persoane trebuie să fie de 1,18
secunde pentru a nu fi interpretată ca un act de agresiune. După Mark Knapp,
funcţiile comunicării vizuale sunt:
 Solicitarea de informaţii – privirea joacă un rol important în
obţinerea feedback-ului.
 Informarea altor persoane că pot vorbi
  Indicarea naturii relaţiei – privirea poate indica dacă relaţia
este bazată pe dominare, iubire, ură, etc.
 Compensarea distanţei fizice – prin interceptarea privirii cuiva
aflat la distanţă (Chelcea, 2005).
Comunicarea prin privire implică importante diferenţe culturale şi de gen.
Astfel, arabii, sud-americanii şi sud-est europenii îşi privesc direct interlocutorul,
spre deosebire de asiatici, indieni, nord-europeni. Durata privirii este şi ea
determinată cultural. Femeile realizează contacte vizuale mai intense şi mai
frecvente, indiferent de sexul interlocutorului lor (Chelcea, 2004).

Text asistat:
Buna ziua, am venit să vă cer ajutorul deoarece am o problemă pe care nu
reuşesc să o rezolv singur. Sunt căsătorit, am doi copii mici şi sunt şomer. Soţia
mea este casnică. N-am avut niciodată o locuinţă a noastră şi am stat
întotdeauna cu chirie. De şase luni de zile m-am îmbolnăvit şi n-am mai putut
merge la servici, aşa că m-au dat afară. Din cauza asta n-am mai putut nici să-mi
plătesc chiria, aşa că am rămas pe drumuri, împreună cu familia mea. Acum
stăm la o mătusă de a mea, care are doar două camere şi e foarte greu. Mă
puteţi îndruma sau ajuta în vreun fel?

Text asistent social:

Vă înţeleg, sunteţi într-adevăr într-o situaţie foarte grea. Ca sistent social în
primărie cred că pot să vă ofer un ajutor. Mă gândesc că pot să vă ajut să vă
faceţi dosarul pentru a vă pensiona pe caz de boală. În felul acesta veţi putea
obţine un venit, chiar dacă nu mai munciţi. De asemenea o să facem toate
demersurile ca să obţineţi o locuinţă socială. Cred că se îndeplinesc toate
condiţiile pentru a vă putea pune pe lista celor ce aşteaptă o locuinţă socială.
Cred de asemenea că vă puteţi încadra să obţineţi şi venitul minim garantat, dată
fiind situaţia familiei dvs.