PSIHOLOGIA CLINICĂ ŞI PSIHOTERAPIE

Tema I
SĂNĂTATE, NORMALITATE, SUFERINŢĂ ŞI BOALA PSIHICĂ
(CONCEPTUALIZAREA NOŢIUNILOR, ABORDĂRI, SEMNIFICAŢII ŞI ASPECTE
ANTROPO-CULTURARE ALE BOLII PSIHICE, MODELE DE SANOGENEZĂ ŞI
PATOGENEZĂ
I.PSIHOLOGIA CLINICĂ
-etimologia cuvântului de ,,clinic,, din gr,,klinokus,, bolnav care stă la pat, dar
termenul şi-a pierdut accepţiunile. În anul 1967 este ţinut primul curs de Psihologie
Clinică la Universitatea din Bucureşti de către George Ionescu, el fiind cel care a pus
bazele acestei ramuri a psihologiei.
Aparitia formala a psihologiei clinice a avut loc spre sfarsitul secolului XIX si
inceputul secolului XX (Lightner Witmer a propus termenul de clinical psychology in
1908) si a fost legata de evaluarea intelectuala si de asistenţa psihologică a subiecţilor
suferinzi de handicap mental. Ulterior ca urmare a rafinarilor conceptuale si a
dezvoltarilor teoretico – metodologice, psihologia clinica şi-a extins domeniul de
aplicare, intervenind astăzi în aspectul curativ al tuturor bolilor în care sunt implicaţi
factorii psihologici si in optimizarea subiecţilor mai sănatoşi. (Daniel David – Psihologie
Clinica si Psihoterapie Fundamente 2007)
Psihologia clinică este ştiinţa care studiază factorii psihologici implicaţi în starea
de sănătate şi de boală. Aşadar, psihologia clinică este focalizată:
(1) pe aspectele de promovare, menţinere a sănătăţii şi prevenţie a patologiei
(profilaxie, prevenţie, intervenţie psihologică)
(2) aspecte de tratament psihologic al tulburărilor care implică în etiopatogeneză
mecanisme psihologice (psihopatologie)
- psihologia clinică studiază ,,fiinţa biopsihosocială,,( Marchais), abordarea
omului în universul său structural, în relaţiile sale, cu trecutul său, în contextul socio-
cultural în care trăieşte, cu motivaţiile, dorinţele sale şi nu în ultimul rând cu
semnificaţiile sale personale pe care le atribuie tuturor evenimentelor de viaţă;
- psihopatologia studiază manifestările morbide ale vieţii mentale şi constă în
cunoaşterea bolilor, afecţiunilor mentale, adică descrierea simptomelor, sindroamelor,
determinarea evoluţiei şi dacă e posibil şi cunoaşterea cauzelor lor.

II. CONCEPTE ALE PSIHOLOGIEI CLINICE

A. Sănătate psihică
Sănătatea umană poate fi considerată o stare înscrisă în perimetrul care
defineşte normalitatea existenţei individului semnificând menţinerea echilibrului
structural al persoanei (în plan corporal, biologic şi psihic conştient) atât în perspectiva
internă (a raportului reciproc al subsistemelor în conformitate cu sinteza ansamblului, a
conformităţii stărilor sistemului în raport cu normele generale ale speciei, ale vârstei, ale

Page 1
sexului), cât şi în perspectiva externă, a echilibrului adaptativ dintre individ şi mediul său
ambiant concret.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii definea starea de sănătate ca fiind: „o stare
completă de bine din punct de vedere psihic, mental şi social, şi nu neapărat în absenţa
durerii”. Această definiţie este o recunoaştere a faptului că starea de sănătate este mai
mult decât absenţa durerii. Este o stare de armonie, o stare-de-bine cu privire la
evoluţia complexului biologic, psihologic şi a dimensiunilor sociale ale comportamentului
uman.
Sănatatea umană = stare inscrisa in perimetrul care defineste normalitatea
existentei individului = mentinerea echilibrului structural al persoanei (biologic si psihic).
Sănătatea este o stare pozitiva de bine, credinta in propria valoare a individului, in
demnitatea si valoarea celorlalti, abilitatea individului de a-si gestiona lumea interioara
de ganduri si sentimente, de a-si organiza viata si a-si asuma riscuri, de a initia,
dezvolta si sustine relatii personale mutuale satisfacatoare si capacitatea psihismului de
a-si reveni dupa şocuri si stresuri.
Sanătatea presupune si o perspectiva dinamica princare se precizeaza
modalitatile normal – sanatoase de structurare si functionare a individului la diverse
varste, capacitatea de dezvoltare, maturare, independentizare, complexificare si de a
depasi sintetic diversele situtii reactive si stresante
Sănatatea mintala (klineberg) = stare de dezvoltare intelectuală si emotionala
care face individul compatibil cu semenii sai.
Premisele sanatatii mintale presupun:
- capacitatea de perceptie si cunoastere a realitatii
- capacitatea de a lua decizii
- capacitatea de autoexprimare prin limbaj verbal si nonverbal
- capacitatea de a raspunde la mesajele altora
Rol important in patologia psihiatrica il are dimensiunea interpersonala, a
capacitatii de iubire si prietenieechilibrata precum si perspectiva sociala, capacitatea
individului de a face fata responsabilitatilor comunitare.
Pentru evaluarea sanatatii psihice mai sunt invocate:
- capacitatea de autonomie, independenta, psiho-constienta
- corecta auto-apreciere
- perceptia, reprezentarea si intelegerea corecta, adecvata comunitar realitatii
- capacitatea de crestere si dezvoltare armonioasa in sensul realizarii de sine in
raport cu idealul personal
- capacitatea de creatie In conceptia contemporana, mentinerea sanatatii
mintale presupune:
- diminuarea incidentei si prevalentei bolilor psihice
- diminuarea mortlitatii asociate bolilor psihice
- ameliorarea severitatii problemelor secundare lor, inclusiv comorbiditatile si
proasta functionare sociala

Page 2
 - dezvoltarea serviciilor de ingrijire
- promovarea unei bunastari de sanatate mintala, reducerea stigmatizarii
secundara
B. Normalitate psihică
Chiar dacă se folosesc în mod frecvent noţiunile de ,,normalitate psihică,, şi
,,sănătate psihică,, ca şi sinonime, în realitate prima dintre ele are o sfera mai largă
decât a doua.
Cuvântul normalitate trimite la acela de ,,norma,,. O normă este ceea ce
corespunde unui model comun, unei reguli într-un context socio-cultural precis. Pentru a
diferenţia normalitate/ anormalitate putem apela la trei tipuri de norme.Cuvântul normal
provine din latinescul „norma” (unghi drept), adică ceea ce nu oscilează nici la dreapta,
nici la stânga, ceea ce se află chiar în mijloc.
Normalitate - termen ambiguu, cu numeroase intelesuri
-uneori asociata larg cu sanatatea -(OMS) status de buna stare completa fizica,
mentala si sociala
-(psihiatrica) absenta psihopatologiei – este limitata prin definirea sanatatii
mintale simplu prin absenta bolii mintale
-notiune limita pentru psihiatru in ipostaza de expert judiciar cand trebuie sa
convinga instantele de judecata ca persoanele in conflict cu legea sufera/ nu sufera de
o afectiune psihica sau de a stabili capacitatea specifica a unei persoane
Normalul este deci:
-un termen calificativ implicând o valoare (Aş vrea să devin normal)
-un termen descriptiv indicând o medie (Aş vrea să fiu normal ca şi ceilalţi, ca
toată lumea).
Dicţionarul de psihologie LAROUSSE precizează că ,,normalitatea,, este o
noţiune relativă, variabilă de la un mediu socio-cultural la altul şi în plus face interesanta
precizare că în medicină există tendinţa de a se asimila omul normal individului perfect
sănătos, individ care la drept vorbind nu există (Sillamy N, 1995).
Patru perspective par să înglobeze majoritatea numeroaselor concepte clinice
şi/sau teoretice care se referă la normalitate, dar, deşi acestea sunt unice, au domenii
de definiţie şi de descriere, de fapt ele se completează una pe cealaltă şi numai
sumarea lor poate da imaginea cea mai apropiată de real: normalitatea ca valoare
medie, normalitatea ideală, normalitatea ca proces, normalitatea ca sănătate.
a. Normalitatea ca valoare medie (statistică) :
Cu cât un fenomen este mai frecvent, cu atât este considerat mai normal; cu cât
este mai puţin frecvent este anormal. Acest principiu este bazat pe principiul matematic
al clopotului lui Gauss. Variabilitatea este descrisă numai în contextul tuturor grupurilor,
nu doar al unuia.
Anormalitatea este o îndepărtare de normă în sens pozitiv sau negativ Sensul
este important în perspectivă calitativă.

Page 3
 - în zona pozitivă se află persoanele excepţionale, geniile, care joacă un rol
creator în istoria omenirii, în instituirea progresului;
- în zona negativă, patologia, boala, se referă la îndepărtarea de normă spre
minus, spre deficit funcţional şi de performanţă, spre dizarmonie, dezorganizare,
destructurare.
anormalitatea pozitiva = ex. inteligenta peste medie
anormalitatea negativa = ex. inteligenta scazuta, capacitate scazuta de a realiza
legaturi sociale in unele contexte, pot aparea frecvent fenomene morbide (ex. caria
dentara) fara a fi considerate normale
În psihiatrie e nevoie să se evidenţieze modalitati atitudinale, expresive,
reactive, comportmentale si convingerile cele mai frecvente intr-o socio-cultura data,
care reprezinta cadrul de referinta pentu manifestarile psihice
b. Normalitatea ideală (valorică) :
Aceasta se referă la idealul de normalitate, atât din punct de vedere individual
cât şi comunitar şi reprezintă tipurile ideale (valorile) pe care le promoveaza anumite
culturi. Aceasta abordare cauta perfectiunea ce nu poate fi atinsa efectiv si variaza mult
in functie de contextul socio-cultural, istoric, geografic.
c. Normalitatea ca proces sau funcţională :
Arată măsura în care o persoana îşi exercită rolul funcţional ca parte a sistemului
supraordonat de care aparţine. Există aici o dificultate de a stabili cu precizie care este
rolul funcţional al persoanei, în diferitele sisteme de care aparţine (familial, profesional,
social, spiritual) şi cât de eficient ar trebui el să fie. Aceasta a treia accepţiune este ceea
folosită cel mai frecvent în psihopatologie şi psihiatrie.
d. Normalitatea ca sănatate = abordarea medical traditionala:
normalitatea = sanatate, sănătatea = fenomen aproape universal.
Comportamentul e în limite normale in absenta psihopatologiei manifeste. Pe o scală,
normalitatea ocupa mjoritatea scalei iar anormalitatea o mica parte. Normalitatea si
sanatatea psihica – intelese in raport cu varsta, caracteristicile societatii – criterii care
nuanţează sănatatea mentala pentru un adult:
- capacitatea de autonomie, independenta constienta si responsabila
- corecta autoapreciere, stima de sine adecvata
- capacitatea de buna relationare sociala, de evaluare a altora
- toleranta suficienta la frustrare şi stres
- capacitate suficienta de a se bucura, de a trai vinovatia, de a invata din
experiente
- capacitatea de crestere si dezvoltare armonioasa a individului, în sensul
respectului de sine
- capacitatea de creaţie
În înţelesul ei mai larg implică referiri la adaptare şi comunicare. Omul normal =
corespunde cât mai mult normei statistice si ideale intr-o socio-cultura dată, reusind sa
indeplineasca normal functiile ce ii revin.

Page 4
 C. Anormalitatea psihică este absenţa stării de normalitate
- inteleasa din punct de vedere al structurii caracteriale si al trairii
circumstantiale;
- persoanele anormale au caracteristici tipologice accentuate care atrag atentia
celor din jur prin indepartarea de la norma statistica si ideală;
- boala se refera la indepartarea de norma in sens negativ, prin deficit functional
si de performanta;
- persoanele particular-anormale prin deficienta creaza unele pertubari in
microgrupul social si pot fi vulnerabile pentru dezvoltarea unei stari psihopatologice;
- normopatia = persoane linistite, constiincioase, ordonate, care indeplinesc
normele in totalitate dar care sunt fragile, vulnerabile, fara spontaneitate si pot
decompensa psihopatologic;
- anormalitatea psihica situationala =stari reactive si dezadaptative ce se pot
insoti de depresie, anxietate, iritabilitate, astenie – necesita asistenta psihiatrica doar
cand ating o intensitate deosebitasau cand apare la personalitati vulnerabile; Delay J. şi
Pichot P. consideră că anormalul reprezintă o abatere calitativă şi funcţională de la
valoarea şi semnificaţia generală a modelului uman.
D. Boala- perturbari la diverse nivele si din variate incidente a structurilor
functionale determinand o dizarmonie a ansamblului unitar al persoanei, dificultati
obiective si subiective , prezenta, adaptarea si eficienta in cadrulvietii sociale; o evolutie
spre dezadptare, involutie (moarte nefireasca) ori spre dezvoltarea unui defect sau
deteriorari grave
Boala psihica – consta intr-un proces care realizeaza un deficit psihic important
si prelungit al persoanei constiente, consta intr-o denivelare, destructurare,
dezechilibrare a vietii psihice constiente a persoanei, poate fi considerata o anormalitate
antropologica ce conduce spre denivelarea si dezorganiozarea structurilor functionale
specifice psihismului constient. Psihismul individului se reorganizeaza, prezentand
manifestari neevidente in starea normala.
Boala psihica greveaza capacitatea individului de a se autoadministra rational,
diminua si perturba libertatea lui interioara, comunicarea interpersonala, intersubiectiva,
manifestarea si integrarea persoanelor in plan socio-cultural, anuleaza capacitatea de
autodepasire si creatie a subiectului si poate conduce la diferite forme si intensitati de
defect psihic. Boala este un proces dinamic, desfasurat in timp iar consecinta ei poate
fi:
- defect – se refera la perturbarea posibilitatilor de a efectua anumite actiuni
specifice umane, importante pentru existenta persoanei
- handicap social – dificultatea de a avea roluri sociale (sot, parinte, sef), de a
exercita profesiuni / roluri socio-politice
- dizabilitati- de ex. vorbirea, mersul, relationarea sociala
OMS prefera termenul de „deficienta de integrare sociala”

Page 5
 Doctrina vulnerabilitate-stress a realizat o deschidere in relatia normal - anormal
– boala psihica – sanatate mintala, dezvoltandu-se directia de cercetare mintala,
„ psihopatologia neurodevelopmentala” care studiaza in paralel variantele normale,
deviante, patologice in perspectiva dezvoltarii ontogenetice si a embriogenezei, dezv.
corporala generala, relatia mama-copil in primul an de viata, influentele micro si
macrosociale, transculturale, etc.
Psihopatologia developmentala arata cum aceleasi cauze si influnte negative pot
duce in final la diverse perturbari psihice (plurifinalitate) si cum diverse cauze
perturbatoare pot duce la acelasi rezultat (echifinalitate).
In ontogeneza, procesul psihismului integreaza sintetic fazele anterioare in
ansamblu, iar daca acestea erau marcate de anumite functii deficitare, pot persista
vulnerabilitati latente. Aceasta psihopatologie developmentala realizeaza un program de
studiu care a condus la o definire mult mai nuantata a relatiilor si tranzitiilor intre normal
– anormal – boală psihică.
Exista anumite legaturi intre teren, boala, episod si defect; terenul se refera la
varsta, sex, inteligenta, educatie, tipologie caracteriala, statut social precum si la
vulnerabilitatea pe care o aduc factorii genetici si biografici.
Boală şi personalitate
Boala psihică trebuie considerată ca interesând întreaga fiinţă umană în
compexitatea ei biologică, psihologică, axiologică şi socială. Apare deci evident, ca
analiza normalităţii psihice, a psihismului văzut cu un „multiplex”, să implice nu numai
corelaţii biologice, ci şi sociale, culturale, epistemologice şi dinamice.
Fundalul bolii psihice ca şi al normalului este personalitatea, ea va fi cea care va
da nota particulară şi de diversitate fiecărui tablou clinic. De fapt, aceasta este şi marea
dificultate, dar pe de altă parte şi marea specificitate caracteristică psihiatriei. Cele două
componente ale cuplului patogenic, terenul şi agentul patogen se află în psihiatrie într-o
relaţie de strânsă întrepătrundere, alcătuind o ecuaţie ale cărei soluţii sunt infinite. Şi
asta pentru că, spre exemplu, dacă în reacţii agentul patogen (trauma psihică) va fi
exterior terenului (personalitatea), în dezvoltări el se va şi suprapune structural şi
genetic peste aceasta (boala aflându-şi cauza şi în însăşi dizarmonia personalităţii), iar
în procese, intersecţia celor două componente generatoare ale bolii conduce la
transformarea tuturor elementelor originale ale personalităţii.
Desigur că relaţia dintre cei doi factori amintiţi mai sus nu este o relaţie
mecanică; complexitatea retroacţiunilor, interdependenţelor, o face greu descriptibilă şi
practic imposibil de cunoscut în intimitatea ei. Mai mult decât în oricare domeniu al
medicinii, în psihiatrie existenţa bolnavilor şi nu a bolilor este definitorie. Aceasta nu
înseamnă, aşa cum au încercat unii să demonstreze, că bolile nu există; şi cu atât mai
puţin înseamnă ceea ce alţii susţin cu suverană suficienţă, că nu asistăm decât la o
boală unică. Semnificaţia celor arătate anterior se regăseşte în diversitatea clinică a
tulburărilor mintale, indiferent de intensitatea lor nevrotică, psihotică sau, şi de ce nu,
demenţială, care se transfigurează la nivel individual într-o caleidoscopică organizare.

Page 6
 TEMA II
EVALUAREA ŞI PSIHODIAGNOZA CLINICĂ (STRUCTURA PROCESULUI DE
EVALUARE,ETAPELE ÎN EVALUAREA CLINICĂ, INSTRUMENTELE DE EVALUARE)
Psihodiagnosticul se referă la cunoaşterea factorilor psihologici ai subiectului
uman, cu relevanţă pentru diverse activităţi. Psihodiagnosticul clinic vizează
cunoaşterea factorilor psihologici cu relevanţă pentru sănătate şi boală. Cunoaşterea
acestor factori psihologici se realizează prin procesul de evaluare clinică în care se
utilizează metode diverse precum: anameza, interviul clinic,observaţia psihologică,
testarea psihologică, interviu clinic etc.
Diagnosticul clinic implică adesea un studiu sistematic al pacientului, utilizând
metode cum ar fi interviul, teste, chestionare, metode special proiectate diferenţiat ale
procesului clinic. Evaluarea clinică este procesul prin care psihologul clinician
dobândeşte înţelegerea pacientului pentru a lua decizii. Pe de altă parte suferinţa
pacientului este încadrată în termenii uneia sau a altei entităţi nosologice conform DSM-
IV sau ICD-10.
Diagnosticul clinic este strâns legat de intervenţia psihoterapeutică care adesea
este definită ca intervenţie psihologică în psihopatologie şi optimizarea
comportamentului. Psihoterapia prin urmare reprezintă psihologie aplicată în practica
clinică (Baer, 1978; David, 2000).
Psihoterapia este intervenţie psihologică orientată mai ales spre ameliorarea
tulburărilor psihopatologice, consilierea este orientată în mare măsură spre optimizarea
indivizilor sănătoşi sau crearea unui sistem coerent de scopuri şi în direcţia dezvoltării
autonomiei (Iamandescu, 1997; Tudose, 2000).
Factorii demersului psihoterapeutic sau de consiliere pot fi:
1. diagnostic psihologic şi evaluare clinică - evaluarea stării actuale;
2. relaţia terapeutică – alianţa de lucru este caracterizată printr-o atitudine caldă,
colaborativă şi de încredere a pacientului faţă de psiholog / medic, determinată de
speranţa pacientului că simptomatologia va fi eliminată sau ameliorată şi de acceptarea
necondiţionată a pacientului de către psiholog.
3. explicaţia dată simptomelor pacientului sau conceptualizarea: - amorsează
dorinţa de a modifica cogniţiile disfuncţionale şi comportamentele dezadaptative; -
ameliorează şi simptomatologia, pentru că pacientul îşi înţelege tulburarea, astfel încât
anxietatea determinată de incontrolabilitatea şi neînţelegerea simptomelor este
eliminată şi pentru că accentueză speranţele şi expectanţele de recuperare; -
stimulează schimbarea mecanismelor dezadaptative de coping, a cogniţiilor, a emoţiilor
negative disfuncţionale şi a tipului de interacţiune cu mediul.
4. tehnicile de intervenţie sunt în relaţie directă cu conceptualizarea terapeutică
(factorul 3) şi urmăresc modificarea elementelor patogenetice, maladaptative.
a)Componentele psihologice evaluate clinic includ:
-aspecte cognitive;
-aspecte comportamentale;

Page 7
 -aspecte afective;
-aspecte psihofiziologice;
-aspecte de personalitate; -aspecte relaţionale.
b)Activităţile specifice de psihodiagnostic şi evaluare clinică, bazate pe
evaluarea componentelor descrise mai sus, se referă la:
-investigarea şi psihodiagnosticul tulburărilor psihice şi a altor condiţii de
patologie care implică în etiopatogeneză mecanisme psihologice;
-evaluarea psihologică a stării de sănătate psihică ca prerechizită pentru
desfăşurarea unor activităţi care presupun examinare psihologică (ex. testarea
profesorilor, a funcţionarilor publici etc.);
-evaluare cognitivă şi neuropsihologică;
-evaluare comportamentală;
-evaluare bio-fiziologică (ex. prin proceduri de bio-feedback);
-evaluare subiectiv-emoţională;
-evaluarea personalităţii şi a mecanismelor de coping/adaptare/defensive;
-evaluarea unor aspecte psihologice specifice cuplului, familiei sau altor grupuri;
-evaluarea contextului familial, profesional, social (ex. calitatea vieţii,
funcţionarea socială), economic, cultural în care se manifestă problemele psihologice;
-evaluarea gradului de discernământ al persoanelor, în limitele competenţei
psihologului;
-evaluarea dezvoltării psihologice;
-alte evaluări în situaţii care implică componente psihologice clinice (ex.
chestionare de interes în consilierea vocaţională etc.).
c)Instrumentele psihologice utilizate în procesul de evaluare clinică includ:
- interviuri (structurate, semistructurate, libere);
-teste psihologice:
Instrumentele psihologice utilizate trebuie să îndeplinească criteriile psihometrice
standard, aşa cum sunt ele stabilite de către Comisia de Metodologie a CPR, cu
excepţiile stabilite de Comisia de Psihologie Clinică şi Psihoterapie a CPR (ex. anumite
probe proiective). Utilizarea tuturor instrumentelor psihologice cere dovedirea
competenţei dobândite prin cursuri formative specifice (formare iniţială şi/sau continuă),
organizate la nivel universitar (nivel licenţă, masterat, doctorat) şi/sau prin Asociaţii
profesionale acreditate de către Comisia de Psihologie Clinică şi Psihoterapie a CPR.
d) Scopuri ale evaluării in psihologia clinică:
1.Clarificarea diagnosticului
a) în acele situaţii în care competenţa psihologului este clar cunoscută (ex.
determinarea valorii IQ în cazul debililor mintali sau în cazul schizofreniilor)
b) în acele situaţii în care printr-o abordare directă nu se obţin informaţii
suficiente sau corecte
c) în situaţiile în care există leziuni cerebrale, iar testele recomandă investigări
ulterioare mai precise

Page 8
 2.Indicaţii in terapie şi recuperare
a) evaluare pentru recomandarea unei terapii specifice (clarificarea
diagnosticului, stabilirea planului terapeutic)
b)evaluarea psihodiagnostică a acelor componente, funcţii, care pot fi utilizate
ulterior pentru recuperare. Cunoasterea resurselor, funcţiilor restante ale unei persoane
care pot fi folosite în remedierea funcţiilor afectate.
c)examinare pentru evaluarea efectelor terapeutice
-înaintea şi imediat dupa terapie
-compararea diferenţelor dintre diferite psihoterapii
3.Evaluare pentru a face predicţii:
a)evaluarea clinică corectă a persoanei
b)cunoaşterea caracteristicilor situatiei psiho-sociale în care urmează să
funcţioneze persoana
c)cunoaşterea calităţilor pe care acea situaţie le solicit
Acest tip de evaluare este necesar în adopţii, custodii, externări, armată sau
intrarea în şcoala.
4.Domeniul psiho-farmaceutic -evaluarea psihologică după administrarea unui
preparat.
Tot demersul pentru realizarea raportului psihologic depinde de întrebarea
iniţială.
Întrebarea iniţială
_______________________________________________________ Raportul
psihologic
evaluarea psihologică
ce urmaresc ce metode folosesc
- ghidul pt.conţinutul
raportului psihologic
- interviu
- automonitorizare
-chestionare, scale de evaluare
- informaţii de la alte personae
-observaţia directa
-produse comportamentale
- masurări fiziologice
-Testarea psihologică
Evaluarea clinică debutează cu un dialog despre lucruri care îl pun pe bolnav
într-o poziţie valorizantă, confortabilă, de încredere şi de siguranţă. Aceasta conduce la
eliminarea anxietăţii şi apare posibilitatea de a intra în comunicare directă cu terapeutul.
Se notează adesea şi scopul sau motivul trimiterii care sugerează anumite tipuri de
interacţiune cu pacientul (a venit la “insistenţele”colegilor de muncă, a familiei sau din
proprie iniţiativă etc).

Page 9
 În evaluarea clinică sunt urmărite:
•descrierea acurată a simptomatologiei;
•debutul şi evoluţia simptomatologiei: de când a început; de când a observat
aceste modificări (în cazul în care pacientul are dificultăţi în a-şi reaminti debutul, este
stimulat);
•alte boli somatice sau psihice, internări anterioare care ar putea avea un
oarecare impact asupra stării actuale;
•condiţii social-economice;
•informaţii despre familie.
a). Se ajunge la un diagnostic nosologic ipotetic şi identificăm anumiţi factori
declanşatori, predispozanţi şi de menţinere a simptomatologiei.
b). Urmează o investigare detaliată a comportamentului şi funcţiilor psihice.
Investigarea prin interviul clinic este necesar să fie dublată de o investigare obiectivă
prin teste psihologice acolo unde acest lucru este posibil (uneori sunt utilizate teste
proiective cum ar fi TAT sau chestionare, ca de exemplu, MMPI). La sfârşitul acestei
faze, diagnosticul se clarifică.
c). Se trece la o investigaţie detaliată în cadrul evaluării clinice care vizează
surprinderea structurii şi dinamicii individuale a pacientului şi oferă informaţii
suplimentare celor obţinute în primele două faze care au contribuit la diagnosticul
nosologic. Se are în vedere aici diagnosticarea prin interviu, dar uneori şi testarea
psihologică a stării prezente a pacientului şi a modului în care se adaptează la situaţiile
concrete, a problematicii comportamentelor simptomatice, a situaţiei somatice a
pacientului, a dinamicii şi structurii personalităţii, a comportamentului interpersonal, a
principiilor morale şi atitudinilor sociale, a funcţiilor şi identităţii eului, a mecanismelor
defensive şi de coping, a conflictelor şi dinamicii lor, a identităţii şi imaginii de sine, a
inteligenţei şi situaţiilor curente de viaţă, a problemelor de ecologie socială şi familială, a
controlului şi autocontrolului comportamentului etc. În urma evaluării clinice şi a
diagnosticării avem atât o categorie nosologică de diagnostic cât şi particularizarea
acesteia prin surprinderea dinamicii individuale a pacientului. În funcţie de pacient şi de
obiective; această etapă de diagnostic şi evaluare clinică se poate întinde între 1-2
şedinţe.
În cursul acestor şedinţe se construieşte deja relaţia terapeutică care va facilita
intervenţia psihoterapeutică ce va urma.
e)Surse de informaţie ale evaluării clinice
Evaluarea clinică este considerată adesea ca o formă de interacţiune în cursul
căreia are loc un schimb de informaţii între persoanele implicate. Informaţiile pot fi
grupate în următoarele categorii: conţinut, context şi expresii non-verbale.
•Conţinutul.
Declaraţiile verbale ale pacientului furnizează informaţii în mod explicit. În
investigarea stării actuale şi ale celor mai semnificative antecedente din viaţa
pacientului se poate pleca de la problema pentru care pacientul se află în faţa noastră şi

Page
10
în funcţie de acesta se va reconstrui secvenţial istoria de viaţă a pacientului. Secvenţele
pot avea o legătură directă sau indirectă cu situaţia actuală de viaţă. În interviul clinic în
linii generale se au în vedere etapele de dezvoltare a personalităţii pacientului. În
esenţă vor fi atinse următoarele aspecte:
a. Familia şi compoziţia acesteia, sănătatea membrilor familiei, statutul
economic, relaţiile afective, conflicte, relaţiile de ataşament, aversiuni şi resentimente
etc.
b. Evenimente importante în copilărie, dezvoltarea limbajului, traume emoţionale
datorate divorţului părinţilor, relaţiile cu alţi copii de vârste apropiate etc.
c. Starea de sănătate fizică, felul în care a făcut faţă rolului de bolnav şi
spitalizării prelungite în timp (dacă este cazul);
d. Şcoala şi adaptarea la mediul şcolar, felul în care a făcut faţă disciplinei,
performanţe şcolare şi obiecte de studiu favorite etc.
e. Dezvoltarea afectivă. Vom fi interesaţi de reacţiile emoţionale ataşate
diferitelor situaţii şi mai cu seamă etapelor de dezvoltare precum şi de doza în care se
orientează asupra emoţiilor negative şi reacţiile comportamentale cu care se află în
legătură;
f. Relaţii sociale. Vom fi interesaţi de felul în care îşi stabileşte raporturile sociale
şi felul în care îşi leagă prieteniile, de asemenea este important şi rolul jucat în grupurile
contactate şi / sau emoţiile ataşate acestora. Timid, supus, autoritar etc.
g. Viaţa profesională, satisfacţia în muncă, deziluzii, aspiraţii, relaţia cu colectivul
şi şefii ierarhici etc. Desigur, vom încerca să obţinem informaţii legate de felul în care îşi
petrece timpul liber, nivelul socio-economic, raporturile în familie în cazul în care şi-a
construit o nouă familie precum şi relaţia cu familia de origine.
Nu este posibilă evaluarea dispoziţiilor pacientului dacă nu se reconstituie
ambianţa familială şi socială în care s-a maturizat pentru că aceeaşi reacţie
comportamentală poate fi considerată diferit în funcţie de situaţia în care se manifestă şi
întâmlpările care au precedat-o.
Este esenţial ca psihologul clinician să evite să se lase încătuşat de o schemă
interpretativă formulată într-un anumit punct al intervievării. Menţinerea deschisă a
problemei diagnostice, considerând drept provizorii ipotezele, până la obţinerea de noi
date adesea surprinzătoare (Jude, 1996).
•Contextul.
Comportamentul nu poate fi evaluat în afara contextului în care se desfăşoară.
Studiile de psihologie cognitivă şi socială au demonstrat importanţa contextului în care
se desfăşoară orice proces interpersonal şi conform căruia cuvinte, propoziţii şi
comportamente devin semnificative în raport cu situaţia în care sunt studiate.
Nu întotdeauna situaţia şi circumstanţele, care într-un anumit moment
încadrează una sau mai multe persoane şi care le influenţează comportamentul, sunt
evidente şi delimitate; adesea apare situaţia în care contextul este perceput de
participanţi ca fiind diferit; putem vorbi prin urmare despre metacontext, pentru a

Page
11
înţelege experienţele subiective ale contextului, care pot produce o distorsiune a
comunicării cu confuzia semnificaţiilor (Baer, 1978; Jude, 1996).
Evaluarea clinică, ca formă de interacţiune diadică, se prezintă drept un context
particular în care rolurile de intervievator şi de pacient sunt diferite şi specifice.
•Comportamentul non-verbal.
Canalul verbal îşi menţine un rol dominant în interviul clinic însă analiza
comportamentului non-verbal oferă o sumă de indicaţii asupra diferenţelor între pacienţi
cu simptomatologie similară precum şi asupra modificărilor funcţionării psihicului în
funcţie de disfuncţionalitatea psihică.
Informaţiile obţinute prin analiza comportamentului non-verbal sunt esenţiale în
cazul pacienţilor care îşi exprimă cu dificultate gândurile şi trăirile sau când nu sunt în
măsură să verbalizeze stări emoţionale de care ei înşişi nu sunt pe deplin conştienţi.
Adesea sunt analizate:
- mişcarea şi gestica; - expresia feţei;
- comportamentul spaţial; - direcţia şi modificarea privirii;
- aspecte ale limbajului.
In cazul comportamentului spaţial sunt vizate apropierea fizică, orientarea care
constituie un element important al atitudinilor interpersonale şi postura care oferă
informaţii despre statutul social, stări emotive etc.
Mişcarea şi gestica au o expresivitate particulară fiind adesea reduse la studiul
mişcărilor mâinilor şi a înclinaţiei capului. Astfel, mişcarea mâinilor a fost studiată în
strânsă legătură cu stările emotive sau modul în care gesturilor le este atribuită o
anumită semnificaţie particulară şi diferenţieri în funcţie de comunicarea verbală.
Un semn al capului făcut de cel care ascultă poate fi perceput drept atenţie sau
consens şi are o funcţie de “întărire” în sensul de recompensare a comportamentului
anterior şi de încurajare a acestuia. O succesiune de semne aprobatoare este semnalul
care indică faptul că cel ce le efectuează doreşte să ia cuvântul. În cazul intervenţiilor în
grup terapeutul poate regla succesiunea intervenţiilor doar prin semne ale capului.
Privirea şi expresia feţei sunt vizibile adesea prin schimbări ale poziţiei ochilor,
gurii, a sprâncenelor, a muşchilor faciali. În primii ani de viaţă sunt învăţate modalităţile
de atenuare a indicilor vizibili ai unei emoţii, exprimarea indiferenţei, mascarea emoţiilor
şi simularea.
Recunoaşterea expresiilor faciale şi instrumentarea acestora în cadrul interviului
este important să fie utilizate cu prudenţă în situaţia în care vor fi formulate ipoteze
diagnostice deoarece ele trebuie verificate şi corelate prin şi cu alte surse de informaţie.
f)Reguli ale diagnosticării şi evaluării clinice
Regulile sau strategiile care fac parte din deprinderile dobândite de psihologul
clinician au menirea de a direcţiona şi de a ajuta pacientul să verbalizeze. Acestea sunt:
(1)alternanţa întrebărilor deschise (mai ales la început interviului clinic) cu
întrebări ţintite (în urma stabilirii unei comunicări deschise şi fluente);
(2)comunicare non-verbală adecvată;

Page
12
 (3)reflectări empatice şi rezumări;
(4)atenţie acordată la ceea ce spune pacientul, dar şi la felul “cum spune”.
Modul în care spune un lucru relevă perspectiva lui asupra unei anumite
categorii de lucruri (de exemplu, când povesteşte despre soacră se instalează o
oarecare agitaţie în comportament cu toate că descrie lucruri pozitive în legătură cu
aceasta)
Întrebările deschise sunt utile în situaţiile următoare:
• deschiderea interviului (Mi-ai putea spune despre ce ţi-ar place să vorbim azi ?)
• elaborarea unui punct în cadrul interviului clinic (Mi-ai putea spune mai multe
despre asta ?)
• la exemplificarea unui comportament specific astfel încât psihologul să poată
înţelege mai bine ceea ce pacientul descrie (Poţi să-mi dai un exemplu mai concret ?;
Ce vrei să spui când afirmi că ….?)
• la focalizarea atenţiei pacientului asupra sentimentelor (Cum te simţi vorbind
despre asta ?; Cum te-ai simţit apoi… ?)
• la explicitarea modelelor de gândire ale pacienţilor ce nu sunt evidente imediat
(La ce te gândeşti când spui…?)
Întrebările închise. În situaţia în care pacientul este inhibat se vor utiliza întrebări
închise. Pacientul nu trebuie bombardat cu întrebări, iar momentele de tăcere din partea
acestuia ne pot sugera că am atins domenii interzise sau că în aceste momente de
tăcere se poate produce o schimbare, uneori pacientul conştientizează problema; tot în
aceste momente pacientul îşi poate aduna gândurile.
În evaluarea clinică nu sunt indicate:
- întrebările justificative (De ce ?);
- întrebările tendenţioase (Ce ar spune altcineva despre asta ?);
- întrebările comparative defavorabile pentru pacient (De ce ceilalţi pot să facă
asta şi tu nu ?).
Pacienţii au tendinţa de a fi mai deschişi spre sfârşitul şedinţei de intervievare, iar
psihologul nu poate pune întrebări care solicită informaţii detaliate deoarece şedinţa se
apropie de final, ca urmare programul şedinţelor trebuie stabilit împreună cu pacientul şi
respectat.
Tema III
TULBURĂRILE DE ANXIETATE (DEFINIRE, CLASIFICARE, CAUZE, MANIFESTĂRI,
MODALITĂŢI DE INTERVENŢIE PSIHOLOGICĂ)

A.Definire
Anxietatea este o emoţie fundamentală, pe care o întâlnim la oameni din toate culturile.
Înţelegem prin anxietate o stare accentuată de nelinişte, în care aşteptăm să se
întâmple ceva rău sau simţim că nu ne mai aflăm în siguranţă.
Etimologia cuvântului latin ,,anxietas‟‟ înseamnă experienţă marcată de agitaţie,
nesiguranţă, spaimă, frică. Anxietatea poate fi definită ca fiind o teamă fără obiect, o

Page
13
stare accentuată de nelinişte, tensiune psihică şi fizică, o reacţie de teamă necontrolată,
o tendinţă dobândită.
Anxietatea este un fenomen afectiv ce înglobează în sine o serie de trăiri
emoţionale, cum ar fi:frica,teama. Se diferenţiază de frică şi teamă prin durata ei de
manifestare, ea durează şi după ce teama şi frica dispar.
Reacţii ale anxietăţii:
-la nivel cognitiv:îngrijorare,preocupări intense;
-la nivel emoţional:teamă, nelinişte, iritabilitate;
-la nivel fiziologic:tremurături, agitaţie, tensiune musculară, transpiraţie, palpitaţii,
insomnia;
-la nivel comportamental:evitare,fugă.
Anxietatea se măsoară prin trei procedee distincte: introspecţia, măsurările
fiziologice, evaluarea comportamentului.
Tulburările anxioase sunt un grup de afecţiuni înrudite între ele, iar manifestările
lor sunt diverse de la îngrijorare şi frică până la teama unei morţi iminente.
Tulburările de anxietate sunt cele mai frecvente tulburări psihologice, ele produc
suferinţă fizică şi emoţională, afectând capacitatea individului de zi cu zi, gândurile,
comportamentul, emoţiile şi sănătatea fizică.
B.Clasificare.
Conform DSM IV, tulburările anxioase se clasifică în:
-panica fără agorafobie; -panica cu agorafobie; -agorafobia fără istoric de
panică;
-fobia socială;
-tulburarea obsesivo-cumpulsivă;
-stresul posttraumatic;
-stresul acut;
-anxietatea generalizată;
-tulburarea anxioasă datorată unei condiţii medicale generale;
-tulburarea anxioasă indusă de o substanţă;
-tulburarea anxioasă fără altă specificaţie.
C.Descrierea tulburărilor de anxietate:
1.Panica fără agorafobie-se caracterizează prin atacuri de panică recurente;
2.Panica cu agorafobie-se caracterizează atât prin atacuri de panică
recurente,cât şi prin agorafobie;
3.Agorafobia fără istoric de panică-se caracterizează atât prin prezenţa
agorafobiei şi a simptomelor similare panicii,fără un istoric de atacuri de panică;
4.Fobia specifică-se caracterizează prin frica persistentă faţă de o situaţie,ea
poate apărea faţă de anumite persoane,animale sau locuri (ex:frica de un animal);
5.Fobia socială-se caracterizează prin frica provocată de expunerea la anumite
tipuri de situaţii sociale (ex:frica de mulţime,de a vorbi,de a mânca în public,frica de a fi
judecat de alţi oameni);

Page
14
 6.Tulburarea obsesivo-compulsivă-se caracterizează prin obsesii,persoanele au
gânduri şi obsesii involuntare,au tendinţa de a controla sau verifica un lucru de mai
multe ori,ele fiind conştiente de comportamentele lor.Compulsiile servesc la
neutralizarea anxietăţii;
7.Stresul posttraumatic-se caracterizează prin reexperimentarea unui eveniment
traumatic extrem,persoanele cu această tulburare îşi amintesc tot timpul un eveniment
neplăcut din trecut,o traumă prin care au trecut,manifestând reacţii severe;
8.Stresul acut-apare ca urmare a unui eveniment traumatic extern,iar după
trecerea traumei persoana respectivă evită stimuli care pot declanşa amintirea
traumatică;
9.Anxietatea generalizată-este atunci când persoana simte frică exagerată,are
griji zi de zi şi nu îşi poate controla anxietatea cel puţin 6 luni,fiind excesivă şi
persistentă.Persoana respectivă nu se simte capabilă să gândească,simte oboseală şi
are insomnii;
10.Tulburarea anxioasă indusă de o substanţă-se caracterizează printr-o
perturbare persistentă,afectivă ca urmare a unei substanţe
consumate(ex:alcool,cocaină,sedative);
11.Tulburarea anxioasă fără altă specificaţie-este inclusă pentru codificarea
tulburărilor de anxietate care nu satisfac criteriile pentru niciuna din tulburările anxioase
specifice definite în DSM IV(manualul asociaţiei americane de psihiatrie);
12.Tulburarea anxioasă datorată unei condiţii medicale generale-se
caracterizează prin simptome proeminente de anxietate,considerate a fi consecinţa
fiziologică directă a unei condiţii medicale generale.
D.Cauzele tulburărilor de anxietate:
Factori genetici-tulburări anxioase moştenite;
Factori biologici-neurotransmiţători implicaţi în controlul stărilor emoţionale;
Factori de mediu-evenimente de viaţă stresante recente sau care revin în mintea
pacientului din trecut;
Chimia creierului-conflictele inconştiente;
Medicaţia-prescrisă în afecţiunile psihiatrice,consumul de droguri;
Tulburări generate de consumul necorespunzător de alcool,cofeină;
Personalitatea pacientului-felul în care o persoană gândeşte,simte,se poartă şi
reacţionează la mediul său de viaţă. O persoană cu tulburare de personalitate
antisocială poate fi descrisă în termenii ,,sociopat‟‟ sau ,,psihopat‟‟.Cauzele sunt
conflictele familiale, părinţii au fost alcoolici, abuzivi, un copil agresat.
E.Psihoterapia cognitiv-comportamentală este considerată ca fiind un tratament
eficient în cazul tulburărilor de panică, psihoterapia şi medicaţia fiind considerate două
tipuri de tratamente bine validate, în cazul tulburărilor de anxietate.
Psihoterapia cognitiv-comportamentală (adesea prescurtată CBT din engleză
cognitivebehavioral therapy) este poate cea mai bine validată formă de psihoterapie

Page
15
pentru tulburările de anxietate şi depresie, fiind adesea recomandată ca „intervenţie
standard„ în aceste tipuri de probleme mentale.
Psihoterapia cognitiv-comportamentală presupune modificarea stilului de gândire
şi a modului în care oamenii acţionează în faţa situaţiilor stresante. Persoanele cu
probleme de anxietate se percep excesiv de vulnerabile în faţa anumitor situaţii (ex.
vorbitul în public, apariţia unui atac de panică, declanşarea unei obsesii, eşecul la un
examen, prezenţa unui câine etc.) şi sunt dominate de nevoia de a evita contactul cu
aceste lucruri (ex. refuzul de a vorbi în public, evitarea efortului fizic, realizarea unui
ritual, absenţa de la examen, ocolitul parcurilor etc.). Mai mult, aceste persoane nu
reuşesc să îşi controleze eficient reacţiile de anxietate/frică (ex. tremurul măinilor,
bătăile accelerate ale inimii, respiraţia agitată, transpiraţia abundentă etc.), ceea ce îi
face deseori să simtă că şi-au pierdut complet controlul.
Prin urmare, psihoterapia cognitiv-comportamentală urmăreşte corectarea
factorilor care determină apariţia simptomelor de anxietate sau care favorizează
cronicizarea anxietăţii pe termen lung. Prin psihoterapie, oamenii învaţă cum să îşi
controleze anxietatea prin strategii eficiente de relaxare, învaţă cum să îşi observe
gândurile şi comportamentele care nu fac decât să le alimenteze anxietatea pe termen
lung şi învaţă cum să înlocuiască aceste gânduri şi comportamente ineficiente cu noi
tipare de gândire şi acţiune
F. Anxietatea social
Anxietatea socială reprezinta o teama puternica de a fi judecat de cei din jur sau
frica nejustificata de a fi pus intr-o situatie jenanta. Persoanele care sufera de acest tip
de anxietate evita de obicei expunerea publica sau orice fel de interactiune sociala
deoarece se simt coplesite de ingrijorari insotite de simptome fizice precum respiratia
accelerata, inrosirea fetei, transpiratii, palpitatii, tremurul vocii.
Emotiile unei prime intalniri, a expunerii in fata unui grup de persoane pe care nu
le cunoastem sunt normale, insa exista persoane pentru care situatiile sociale de zi cu
zi pot cauza o anxietate foarte puternica si devin imposibil de suportat si de
controlat.Acestea ajung sa gaseasca scuze si sa evite orice fel de contact social si in
cazul lor este foarte posibil sa sufere de anxietate sociala.
Tulburarea de anxietate sociala este o problema de sanatate mentala cronica si
aceasta presupune o teama irationala fata de orice situatie sau activitate in care
individual presupune ca este observant, judecat si evaluat de ceilalti si ca va fi umilit.
Anxietatea sociala nu este timiditate, deoarece persoanele timide nu se tem ca
vor fi umilite sau puse in situatii penibile si timiditatea nu le afecteaza desfasurarea
normala a activitatilor zilnice. Simptomele anxietatii sociale
Acest tip de anxietate dă simptome emotionale, fiziologice si comportamentale.
Simptome emotionale :
-frica intense de a fi in preajma persoanelor necunoscute
-frica de situatii in care pot fi judecat
-teama ca s-ar putea face de ras

Page
16
 -teama ca persoanele din jur ar putea observa ca sunt anxiosi
Simptome comportamentale :
-evitarea anumitor siuatii cauzata de frica de expunere publica
-evitarea situatiilor in cre ar putea fi in centru atentiei
-evitarea contactului visual cu alte personae
Simptome fizice :
-transpiratie exagerata, maini reci si umede
-tremur sau frisoane
-greata, diaree, dureri de stomac
-dificultatea de a vorbi, voce tremurata
-tensiune muscular -senzatia de gura uscata
-Palpitatii, batai puternice ale inimii
Cauze:
Anxietatea sociala este rezultatul unui cumul de factori biologici, sociali si
psihologici. a.Cauzele biologice
1.Genetice.Studiile au demonstrate ca anxietatea sociala se transmite in cadrul
familiei.Nu s-a demonstrate insa daca este vorba despre o compnenta genetic sau un
comportament anxios invatat prin modelare de la alti membrii ai familiei.
2.Biochimice.S-a explorat ideea ca anumite substante chimice ale corpului uman
ar putea influenta tulburarea de anxietate sociala.Un dezechilbru in creier al
neurotransmitatorului chimic serotonina ar fi un factor.Aceasta substanta este implicata
in reglarea dispozitiei si a emotiilor, iar indivizii cu anxietate sociala ar fimult mai
sensibili la efectele acesteia.
3.Neurofiziologice.La nivel cerebral, tulburarile de anxietate sunt associate cu un
dezechilibru intre cuplarea functional dintre amigdala(structura nervoasa care
declanseaza reactiile de frica) si cortexul prefrontal(regiune cerebral cu rol in reglarea
emotiilor si comportamentelor).Adica persoanele cu anxietate prezinta o hiperactivitate
a amigdalei care este la randul ei slab controlata de cortexul prefrontal, dand ca rezultat
reactii exagerate su persistente de frica.
b.Cauzele sociale sau de mediu
Exista o teorie ca anxietatea de societate ar fi un comportament invatat din
mediul social.Aceasta ar fi deprinsa si dezvoltata in urma observarii si interactiunii cu
persoane care au aceasta afectiune.Se vorbeste despre o legatura cu parintii care sunt
prea protectori, care incearca sa controleze totul si copiii care dezvolta acst tip de
anxietate. Anumite persoane pot dezvolta acest tip de anxietate in urma unor experiente
sociale negative si atunci vorbim despre efectul experientelor negatice anterioare.
c.Cauzele psihologice
Lipsa unei relatii de atasament corespunzatoare in primii ani de viata, o trauma
emotionala sau psihologica traita in copilarie pot fi cauze ale anxtietatii sociale.
G.ANXIETATEA DE SĂNĂTATE

Page
17
 Anxietatea poate fi descrisă ca o stare afectiva vaga, difuza, de neliniste, de
apasare, de tensiune, de ingrijorare, de teama nemotivata. Anxietatea de sanatate se
manifesta prin preocupari excesive, irationale si obsesive pentru investigarea starii de
sanatate insotite de convingeri ca individul sufera de boli grave, inca nediagnosticate.
Afectiunea se aseamana tulburarii hipocondriace, dar in timp ce pacientii
hipocondriaci au simptome mai pronuntate in anxietatea de sanatate acestea sunt
minime sau chiar lipsesc.Persoana afectata este mult mai speriata de ideea de boala
decat de boala in sine.
Cauzele
Se identifica o serie de factori de risc si factori declansatori ai anxietatii de
sanatate.
a.Daca exista un membru al familiei sau o persoana apropiata care sufera de o
boala severa,
b.Daca individul a avut afectiuni severe in antecedente,
c.Daca are in jurul sau persoane care sufera de aceeasi afectiune, individului i se
poate declansa acest tip de afectiune.
d.Un cadru in care exista perioade stresante, pierderi de persoane dragi,
dezamagire, stima de sine scazuta, relatii conflictuale, mediu familial ostil sau tip de
personalitate predispusa poate avea impact asupra dezvoltarii tulburarii.
Simptomatologie
Persoanele cu acest tip de anxietate au convingerea falsa ca sufera sau vor
suferi de o boala grava. Simptomele sunt absente sau minime, dar exagerate de ei
insisi.Durata acestora trebuie sa fie de cel putin 6 luni,sa afecteze activitatile cotidiene
ale persoanei, iar in analizele medicale sa nu reiasă nimic.
La inceput, indivizii cu tulburare de sanatate pot parea pacienti model, care se
preocupa de sanatatea lor, dar cu timpul, atat medicii cât si persoanele din jurul
acestora observa ca preocuparea in acest sens este exagerata. Persoanele cu
afectiunea respectiva manifesta o teama permanenta de a nu se imbolnavi si o
neincredere chiar si atunci cand analizele medicale sunt toate in parametric normali.
Cand medicii le infirma existent unor anumite boli, persoanele care sufera de
anxietate de sanatate cauta raspunsuri la alti medici,fac alte analize, solicita alte
tratamente.
De obicei, indivizii care dezvolta acest tip de anxietate evita locurile und ear
putea contacta si alte boli inchipuite si ajung sa-si petreaca viata in cabinete medicale.
Diagnosticarea afectiunii
Deoarece de cele mai multe ori toata atentia se indreapta spre gasirea unei
cauze care sa justifice ingrijorarile individului, anxietatea de sanatate este o afectiune
care scapa adesea diagnosticarii.
Pentru stabilirea diagnosticului de anxietate de sanatate trebuie ca intai sa se
excluda existenta oricarei boli a organelor interne.Dupa ce s-au exclus toate aceste
posibilitati, e necesar sa se ia in calcul si afectiunile psihiatrice asemanatoare. Toate

Page
18
aceste asemanari fac parte din clasatulburarilor somatoforme si au in comun faptul ca o
problema de natura psihologica ia o forma de manifestare fizica, fara a fi afectat vreun
organ in urma analizelor medicale.
Intervenţia psihologică
Este imperios necesar sa intelegem ca indivizilor cu anxietate de sanatate nu le
ajunge sa li se infirme existenta bolilor de care acestia cred ca sufera. Afirmatii precum
“nu aveti nimic”, “bolile dumneavoastra nu sunt reale” , “ simptomele nu pot fi explicate”
nu fac decat sa intareasca individului convingerile legate de bolile inchipuite.
Pe langa starea de conformt psihic de care persoanele respective au nevoie,
acestea trebuie ajutate prin psihoterapie sa se concentreze asupra lucrurilor care le fac
placere.
In tratamentul acestei afectiuni se pot implica psihologul, psihoterapeutul sau
medicul psihiatru.
Psihologul poate aplica cu succes ca forma de terapie – TCC – terapia
cognitivcomportamentala, pentru identificarea situatiilor si gandurilor care provoaca
afectiunea.
H.Anxietatea de separare-intervine în comportamentul copiilor mai ales în
primul an de viață, când sunt supuși anuitor schimbări.
Anxietatea de separare se produce prin frica copilului de a sta departe de figura
centrala alături de care a crescut. În funcție de vârsta copilului, anxietatea de separare
se manifestă cu intensitate diferită, iar diagnosticul se stabilește doar dacă acest tip de
comportament persistă o perioadă mai lungă de timp. Anxietatea de separare-tulburare
a perioadei de sugar, copilăriei sau adolescenței. Elementul esențial: anxietatea
excesivă în legătură cu separarea de casă sau de cei de care perosana este atașată.
Perioada: cel puțin 4 săptămâni, cu începere înainte de 18 ani și cauzează cel
puțin o deteriorare semnificativă clinic în domeniul social, profesional, școlar, ori în alte
domenii imporante de funcționare.
În perioada de separare cei afectați vor adesea să știe unde s-au dus peroanele
de atașament major, vor să se afle în contact cu ele (telefonic), unii devin extrem de
nostalgici, nefericiți. Simt nevoia să se întoarcă acasă și sunt preocupați cu fantezii de
reunire. Pot fi preocupați că li se vor întâmpla accidente lor și celor de care sunt atașați.
Copiii își exprimă frica de a nu fi pierduți și de a nu se reuni niciodată cu părinții lor. Pot
prezenta un comportament „adeziv„ stând strâns lipiți de părinți, pot avea dificultăți în
mersul la culcare, pot avea coșmaruri ale căror conținut exprimă fricile. Pot prezenta
diverse simptome: dureri de stomac, dureri de cap, grețuri, vărsături.
Anxietatea de separare este mai frecventă la rudele biologice de gradul I și
relativ mai frecventă la copiii mamelor cu atacuri de panică.
Anxietatea de separare este o tulbrare care se manifestă printr-un sentiment de
frică excesivă care apare la separarea reală sau imaginară a copilului de o persoană
semnificativă de care este atașat emoțional, de obicei de unul dintre părinții săi. Se
manifestă de asemenea ca o teamă intensă, care apare la copiii ce se confruntă cu

Page
19
situații noi în momentul în care nu sunt alături de ei persoanele cu care se simt în
siguranță (de regulă, mama).
Ei se îngrijorează în legătură cu posibilitatea de a li se întâmpla ceva rău sau o
tragedie celor dragi, ceea ce va duce la pierderea sau separarea de lungă durată față
de aceștia. Acest tip de reacții sunt considerate firești până în jurul vârstei de 2 ani.
După această vârstă, copiii încep treptat să se obișnuiască cu situațiile și persoanele
noi, iar teama de separare se manifestă mai puțin intens. Această tulburare este
frecventă în rândul copiilor mai mici și mai puțin comună la adolescenți.
Cauzele
Anxietatea de separare apare datorită unei asocieri între factorii genetici și
factorii de mediu. Cauzele genetice sunt legate de tendințele înnăscute ce favorizează
retragerea și izolarea de persoanele sau situațiile noi. Factorii de mediu sunt însă cei
determinați în instalarea acestei tulburări. Discutăm aici despre:
-factori de stres (divorț, primele zile de grădiniță sau școală, plecarea unui
părinte în străinătate etc.)
-stil parental foarte autoritar
-părinți perfecționiști sau foarte critici, care uită să recompenseze
comportamentele pozitive ale copilului
-dormitul în pat cu unul dintre părinți.
Simptomatologie
Copilul afectat de anxietatea de separare refuză să meargă la grădiniță sau la
școală și are dureri frecvente de cap, de burtă, diaree sau alte probleme fizice, atunci
când știe că urmează să se separe de părinți. Adesea, el refuză să doarmă singur și are
deseori coșmaruri al căror subiect este separarea sau moartea. Face crize de plâns
care însoțesc momentele de separare și încearcă să stea tot timpul în preajma părinților
(sună sau cheamă frecvent părinții, cere promisiuni).
Plan fiziologic : dureri de cap, greață, vărsături, dureri de stomac, amețeli, bătăi
puternice de inimă etc
Plan cognitiv : apariția unor gânduri anxioase și îngrijorări legate de separare
Plan emoțional : gândurile anxioase provoaca o stare intense de teammă și
nesiguranță
Plan comportamental : crize de plans, țipete, refuzul de a dormi singur, refuzul
de a merge la grădiniță/școala/alte activități etc
Anxietatea de separare apare în mai multe etape de vârstă. De regulă, primul
puseu de de anxietate a separării apare în jurul vârstei de 8 luni, atunci când bebelușul
realizează brusc că părinții săi sunt persoane diferite de el și că au o existență separată
de a lui. Apoi, perioada cuprinsă între 12-24 luni este perioada în care copii dezvoltă un
puternic atașament față de părinți și de aceea, anxietatea separării este mut mai
intensă. Următoatea manifestare apare în erioada vârstei preșcolare și este legată de
un fenomen colateral cum ar fi nașterea unui frățior, începerea școlii, mutarea în altă
casa.

Page
20
 Deși anxietatea de separare este întâlnită mai degrabă la copii, și adolescenții
pot trece prin această problemă, în special la unele schimbări sau situații stresante.
Anxietatea de separare se caracterizează prin teama de separare de figura principală
de atașament.
Anxietatea de separare reprezintă un comportament firesc, specific tuturor
copiilor în primii ani de viață.
Calitatea reacției emoționale a copilului la separarea de figura principală de
atașament (mama sau alte persoane care îngrijesc copilul) este trăsătura clinică
emoțională a anxietății de separare.
În funcție de vârsta copilului reacția emoțională are intensitate și manifestări
variate.
Stabilirea diagnosticului de anxietate se face după vârsta de 10-13 luni a
bebeusului si numai dacă intensitatea și persistența manifestărilor este severă, cu o
durată de cel puțin 4 săptămâni.
Intervenţia psihologică
Având în vedere că această tulburare este trăită intens de copil, afectându-i
funcționalitatea normală, intervenția specializată este necesară. Copiii cu anxietate de
separare pot prezenta manifestări cum sunt izolarea socială, apatie, tristețe, dificultăți
de concentrare în joc și alte activități, frica de animale, de întuneric, de monștri, de hoți,
de moarte, etc. Nu în ultimul rând, este de reținut faptul că procesul este de durată.
Chiar dacă pare că nu se lipește nimic de copil, perseverența părintelui în a asculta
indicațiile terapeutice și a fi un model pentru copilul lui vor da rezultate. Pe de altă parte,
atunci când părintele are tendința de a-și proteja prea mult copilul, crește probabilitatea
ca acesta să devină anxios, deoarece nu are posibilitatea de a învăța cum să facă față
singur provocărilor și să devină autonom. Nu numai părintele hiperprotector poate fi
responsabil de anxietatea copilului, ci și cel care își critică excesiv copilul.
.Metode de relaxare pentru scăderea anxietății
Anxietatea este o emoție normală care ne ajută să supraviețuim și să facem față
situațiilor neplăcute, uneori periculoase.
La baza anxietății stau gândurile negative sau iraționale. Dacă acestea sunt
deosebit de puternice, pot deveni preocupări constante, uneori chiar obsesive. Pentru a
ne îndepărta măcar temporar de aceste temeri iraționale putem încerca diverse
modalități de relaxare, precum meditația, yoga, exercițiile de respirație, plimbările,
sportul, lectura, vizionarea unor emisiuni preferate. Oricare dintre aceste activități poate
fi efectuată cu condiția ca ea să ofere plăcere.
Tratamentul acestei tulburări cuprinde metode educaționale, tehnici de
psihoterapie și uneori este necesară și intervenția psihofarmaceologică.
Tema IV
TULBURĂRILE DEPRESIVE (DEFINIRE, CLASIFICARE, CAUZE, MANIFESTĂRI,
MODALITĂŢI DE INTERVENŢIE PSIHOLOGICĂ)

Page
21
 A.Definirea
Depresia este o tulburare a stării afective, care duce la apariţia unei trăiri de
tristeţe sau de pierdere a speranţei pentru o perioadă îndelungată de timp. Fiind mai
serioasă decât un simplu episod de tristeţe, de supărare sau decât o trăire temporară
de scădere a energiei, depresia poate avea un impact semnificativ asupra bucuriei de
a-şi trăi viaşa, asupra capacitaţii de muncă, asupra stării generale de sănătate şi asupra
persoanelor apropiate.
Astăzi se ştie că depresia, ca şi orice altă afecţiune medicală, are o bază
biologică şi chimică. Tratamentul depresiei este sigur şi de regulă eficace chiar şi în
cazul persoanelor cu depresie severă.
Depresia se caracterizează printr-o dispoziţie tristă, deprimată, sentimentul
inutilităţii şi devalorizării. Gândirea se desfăşoară lent şi are un conţinut trist. Inhibiţia
motorie este accentuată.
Tulburarile depresive este prezenta unei stari de dispozitie triste, de vid interior
sau iritabile, acompaniata de modificari somatice si cognitive care afecteaza in mod
semnificativ capacitatea de a functiona a individului. Ceea ce le deosebeste este
durata, momentul aparitiei sau presupusa etiologie.
Aceasta perturba integrarea sociala a individului.
Depresia sau episodul depresiv reprezintă o combinaţie de mai multe simptome
emoţionale:
- prezente în cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi,
- timp de cel puţin 2 săptămâni, prezente de curând sau în mod evident agravate
în comparaţie cu starea de dinainte a persoanei respective
- produc o deteriorare semnificativă în domeniul social, profesional sau în alte
domenii de funcţionare ale individului
-pot fi relatate de persoana în cauză sau pot fi observate de cei din jur.
În cazul în care o persoană prezintă cel puţin cinci din aceste simptome, pentru
o perioadă mai lungă de 2 săptămâni şi dacă unul din aceste simptome este fie
tristeţea, fie pierderea interesului, persoana respectivă este diagnosticată cu depresie
majoră. Totuşi, chiar dacă sunt prezente mai puţin de cinci simptome, poate fi vorba de
o depresie şi este nevoie de administrarea unui tratament.
În cazul în care sunt prezente două până la patru simptome pe o perioadă de cel
puţin doi ani (la copii -1 an), poate fi vorba de o formă de depresie pe termen
îndelungat, numită tulburarea distimică (distimia).
Numeroase femei pot avea modificări ale dispoziţiei înainte de menstruaţie.
Simptome premenstruale fizice şi emoţionale care interferă cu relaţIile interpersonale
sau cu responsabilităţile cotidiene sunt cunoscute sub denumirea de sindrom
premenstrual (SPM). Totuşi, femeile care prezintă simptome premenstruale fizice şi
emoţionale care interferă serios cu viaţa cotidiană pot avea o formă de depresie,
denumită tulburare premenstruală disforică.
B.Simptomatologia tulburării depresive:

Page
22
 Persoana care are depresie se poate simţi lipsită de speranţă, tristă sau nu mai
poate simţi plăcere în aproape nimic din ceea ce face. Se poate simţi "dărâmată" sau
descurajată, plânge uşor. De asemenea poate fi irascibilă sau anxioasă, sau poate
avea un nivel scăzut de energie. Adeseori simptomele depresiei pot fi subtile la început.
1.Elementul principal este dispoziţia depresivă, tristă, aparent fără motiv,
prezentă în cea mai mare parte a timpului.
2.Diminuare marcată a interesului sau plăcerii pentru toate sau aproape toate
activităţile. Toate domeniile de activitate pot fi afectate.
3.Modificarea greutăţii corporale cu mai mult de 5% pe parcursul unei luni.
Poate fi o pierdere semnificativă în greutate (deşi nu ţine nici un fel de dietă) sau o
creştere semnificativă în greutate.
4.Tulburări de somn. Cel mai des este întalnită insomnia. Persoanele se trezesc
din somn în cursul nopţii şi nu mai pot adormi sau se trezesc prea devreme dimineaţa şi
nu mai pot adormi sau le este greu sa adoarmă iniţial.
5.Modificări ale comportamentului motor: agitaţie sau lentoare psihomotorie.
6.Oboseala sau lipsa de energie. Chiar şi cele mai mici sarcini par a necesita un
efort considerabil.
7.Sentimente de inutilitate sau vinovăţia excesivă sau inadecvată, cum ar fi
preocupări excesive referitoare la culpabilitate în legatură cu evenimente minore din
trecut sau aprecieri negative excesive faţă de propria persoană.
8.Diminuarea capacităţii de a gândi sau de a se concentra sau de a lua decizii.
Persoanele se plâng în special de probleme de memorie sau concentrare chiar pentru
efectuarea unor sarcini uşoare.
9.Gânduri “negre”, de moarte sau de suicid. Acestea apar frecvent la persoanele
depresive şi pot fi doar idei tranzitorii de 1-2 minute până la planuri reale pentru
comiterea suicidului
10.Simptome asociate cum ar fi dureri de cap, dureri de stomac, dureri articulare,
anxietate, atacuri de panică, preocupări excesive faţă de propria sănătate fizică, fobii,
dificultăţi în relaţiile intime, libidou scăzut, abuz de alcool sau alte substanţe.
Cele mai semnificative două simptome ale depresiei sunt:
- tristeţea sau lipsa de speranţă
- pierderea interesului sau a plăcerii în efectuarea majorităţii activitatilor din viaţa
de zi cu zi.
Alte simptome pot fi:
- pierderea sau luarea în greutate din cauza modificărilor în apetitul alimentar
- creşterea sau diminuarea nevoii de somn
- sentiment de nelinişte şi incapacitatea de a putea sta liniştit sau din contră,
sentimentul că orice mişcare necesită un mare effort
- senzaţie de oboseală permanent
- sentimente de vinovăţie sau de devalorizare fară un motiv aparent
- gânduri recurente de moarte sau de suicid.

Page
23
 C.Tulburarile depresive clasificare:
1.Tulburarea cu perturbare afectiva de tip disruptive
2.Tulburarea depresiva majora
3.Tulburarea depresiva persistenta
4.Tulburarea disforica premestruala
5.Tulburarea depresiva indusa de substante sau medicamente
6.Tulburarea depresiva secundara unei afectiuni medicale
7.Tulburare depresiva specificata
8.Tulburare depresiva nespecificata
D.Cauze
-predispoziţia genetică, împreună cu evenimentele de viaţă stresante, afecţiuni
medicale, administrarea de medicamente sau alţi factori pot determina un dezechilibru
al anumitor substanţe chimice din creier, denumite neurotransmiţători, ducând la
apariţia depresiei;
- unele medicamente, cum ar fi narcoticele folosite pentru îndepartarea durerii
sau steroizii de obicei simptomele depresive dispar odată ce medicamentul este oprit -
tulburări ale secreţiei hormonale, cum ar fi un dezechilibru al glandei tiroide sau
suprarenale;
- dezechilibre chimice, precum dezechilibrele nivelurilor sanguine ale calciului
sau nivelurile scăzute ale fierului (anemia)
- afecţiunile îndelungate (cronice), precum artrita, bolile cardiace sau cancerul;
- infecţiile, cum ar fi infecţiile virale sau infecţiile ficatului sau ale creierului;
- factorii de stres majori, ca de exemplu moartea unei persoane dragi;
- factorii de stres cronici, precum sărăcia, dificultăţile familiale, probleme
medicale grave proprii sau ale unei persoane apropiate;
- vârstnicii care trec de la o viaţă independentă la o viaţă în care depind de
ceilalţi au adeseori depresie;
- presiuni asupra copiilor şi adolescenţilor, din partea societăţii sau a celor de
aceeaşi vârstă
- consumul de alcool, de substanţe ilegale sau probleme în legătură cu abuzul de
o substanţă
- sindromul premenstrual cronic
- menopauza
- durerea cronică, stresul, oboseala, naşterea recentă.
E.Tipuri de depresie:
1.Depresie reactivă
Aceasta este declanşată de un eveniment traumatic, dificil sau stresant al vieţii.
Persoanele afectate se simt rău, nervoase, anxioase sau chiar furioase. Acest tip de
depresie mai poate apărea după o perioadă prelungită de stres şi chiar la mult timp
după sfârşitul acestei perioade. Cauzele variază enorm de la o persoană la alta, fiind

Page
24
vorba uneori de schimbarea locuinţei sau de pierderea unui parinte în copilărie, până la
incapacitatea de a realiza ceva o lungă perioadă de timp, o pierdere grea sau un divorţ.
2.Depresia endogenă
Acest tip de depresie nu este întotdeauna cauzat de un eveniment stresant din
viaţă, ci mai degrabă poate fi vorba de un dezechilibru al reacţiilor chimice ale creierului.
Acest tip de depresie apare cel mai adesea din cauza problemelor legate de familie.
3.Depresia maniac
Cel puţin o persoană dintr-o sută va experimenta genul acesta de depresie cel
puţin o dată în viaţa ei. Acest tip de depresie - cunoscută şi ca depresia bipolară - este
foarte diferită de toate celelalte tipuri de depresie. În afara sentimentului de nefericire
care o urmareşte tot timpul, persoana afectată experimentează o creştere exagerată de
energie şi stări de exaltare, urmate de scăderi bruşte şi de disperare cumplită. Aceste
urcuşuri şi coborâşuri de stare pot dura chiar şi cîteva luni la rând. De asemenea,
persoanele afectate pot suferi de deziluzii şi halucinaţii - văd şi aud lucruri care nu
există. Cei mai mulţi din cei afectaţi de acest tip de depresie suferă de aceasta în
adolescenţă şi în jurul vârstei de 20 de ani. Ca şi în cazul celorlalte tipuri de depresie,
se poate da vina pe un întreg amestec de factori fizici şi de ambient. Nu s-a confirmat
că ar exista vreo legătură cu determinarea genetică, dacă unul din parinţi suferă de
această afecţiune, există şanse de 10% ca această boală să afecteze.
4. Depresia post-natală
Aceasta este o foarte bine cunoscută forma de depresie, care afectează între 10
şi 20% dintre femeile care dau naştere unui copil. A nu se confunda cu o altă afecţiune,
denumită "baby-blues" - o scurtă perioadă de timp de nefericire care apare la trei sau
patru zile dupa naştere.
Această afecţiune poate provoca un plâns inexplicabil şi sentimentul de
singurătate pentru câteva zile de la naştere. Depresia post-natală este o afecţiune cu
mult mai serioasă, care apare după două sau chiar trei săptămâni de la naştere şi care
se dezvoltă încet, ceea ce face să fie foarte greu de diagnosticat.
De asemenea, poate fi foarte dificil chiar şi pentru mamă să îşi dea seama că
suferă de depresie, ceea ce îngreunează cu mult situaţia. Acest tip de depresie este
cauzat de un dezechilibru hormonal în creier.
5.Tulburări afective de sezon
Acest tip de depresie apare odată cu apropierea iernii şi se pare că se
datorează lipsei de lumină a zilei în lunile de iarnă. Această lipsă de lumină a zilei
limiteaăa producerea serotoninei, un hormon al fericirii produs de creierul nostru,
provocând sentimente de nefericire. Acest tip de depresie poate fi tratat cu terapie prin
lumină.
6.Tulburarea recurentă
Adeseori depresia reapare. Dacă o persoană are un episod de depresie,
probabilitatea ca depresia să revină la un anumit moment al vieţii acelei persoane, este

Page
25
mai mare decât la restul oamenilor care nu au avut niciodată depresie. Riscul de
apariţie a unui nou episod de depresie creşte cu fiecare episod.
Depresia poate debuta cu simptome de anxietate (cum ar fi o îngrijorare
excesivă) sau cu simptome precum tristeţea sau lipsa de energie, care durează de mai
multe zile sau luni, înainte de instalarea completă a depresiei.
Pot apărea tulburări în capacitatea de concentrare sau de memorare,
sentimentul de pierdere a plăcerii în activitaţile care altădată erau plăcute, sentimentul
de pierdere a speranţei, scăderea energiei, modificări ale somnului şi ale poftei de
mâncare. Persoana cu depresie se poate izola social de ceilalţi şi îşi poate pierde
interesul pentru activitatea sexuală.
Evoluţia depresiei variază de la o persoă la alta. Pot fi prezente simptome uşoare
sau severe de depresie, pentru o perioadă îndelungată de timp sau pentru o perioada
scurtă. Un procent mic de persoane se simt depresive în marea majoritate a vieţii lor,
acestea necesită un tratament de întreţinere.
Tulburările depresive sunt clasificate în funcţie de severitatea şi de durata lor.
Depresia poate fi:
- uşoară, moderată sau severă.
Ea poate debuta -brusc (depresie acută) sau poate dura o perioadă îndelungată
(depresie cronică).
De exemplu, tulburarea distimică, este o depresie cronică uşoară. Unii oameni
pot avea un episod de depresie majoră care se poate suprapune peste o tulburare
distimică (depresie dublă).
În cazul unei depresii severe, poate fi necesară o internare într-un spital pentru o
perioadă scurtă de timp, în special dacă sunt prezente gânduri de sinucidere. Deoarece
depresia creşte riscul de tentativă de suicid, persoana respectivă trebuie să urmeze
imediat un tratament dacă sunt prezente idei de autodistrugere.
F. Intervenţia psihologică şi medicaţia în depresie
Psihoterapia este o parte importantă a tratamentului depresiei.
Tipurile de psihoterapie cele mai folosite sunt:
- terapia cognitiv-comportamentală, un tip de psihoterapie care învaţă o
persoană cum să aibă o viaţă mai sănătoasă prin modificarea anumitor modalitaţi de a
gândi sau de a se comporta; acest tip de consiliere terapeutică se poate face individual
sau în grupuri de terapie ce cuprind persoane cu probleme asemănătoare
- terapia interpersonală, care pune accent pe relaţiile sociale şi interpersonale şi
pe problemele - terapia de tip problem-solving, care pune accent pe problemele actuale
cu care se confruntă persoana respectivă şi ajutarea ei în găsirea de soluţii la aceste
probleme
- terapia familială, un tip de consiliere în care este implicată întreaga familie.
Sarcini pe pot fi date pacientului in cazul depresiei:

Page
26
 - să stabilească ţeluri realiste pentru sine şi să îşi asume o parte rezonabilă de
responsabilitate - să împartă sarcinile mari în unele mai mici pe care să le efectueze
treptat după ce a stabilit mai întâi priorităţile
- să facă atât caât poate face atunci cand este în stare
- să amâne luarea deciziilor majore de viaţă (ca de exemplu schimbarea
profesiei, mutarea în altă casă, căsătoria sau divorţul) atunci când sunt într-o perioadă
de depresie
- să încerce să îşi împărtăşească sentimentele cu cineva, de obicei este mai bine
decât să se izoleze sau să fie secretoasă
- să îi lase pe cei din familie sau pe prieteni să o ajute
- chiar dacă nu se simte motivată să încerce să participe la activitaţi religioase,
sociale sau de alt tip
- să facă cu regularitate exerciţii fizice
- să aibă o alimentaţie echilibrată în cazul în care pofta de mâncare lipseşte, să
consume mai degrabă gustări mici cantitativ decât porţii mari de mâncare
- să aibă un somn corespunzator
Dacă sunt prezente tulburări ale somnului se recomandă:
- să meargă la culcare la aceeaşi oră în fiecare seară şi mai important, să se
scoale la aceeaşi oră în fiecare dimineaţă
- să aibă un dormitor întunecos şi ferit de zgomote
- să nu facă exerciţii fizice după ora 17.00
- să evite consumul de băuturi cofeinizate după ora 17.00
- să evite folosirea de medicamente pentru somn neprescrise de medic, să evite
consumul de alcool, deoarece acestea pot provoca un somn neodihnitor şi pot
interaţiona cu medicamentele antidepresive)
- să aibă răbdare cu propria persoană: să îşi amintească şi să îşi spună că
depresia nu este din cauza ei şi că nu poate fi depaşită doar cu propria voinţă, că
tratamentul este necesar în cazul depresiei, la fel ca în orice altă afecţiune
- să încerce să aibă mereu o atitudine pozitivă, optimistă, să îţi amintească şi să
îşi spună că este nevoie de timp până va începe să se simtă mai bine şi că dispoziţia se
va ameliora treptat, puţin câte puţin.
Medicamentele antidepresive sunt:
- inhibitorii selectivi ai recăpătării serotoninei (ISRS, SSRI), precum Prozac,
Zoloft, Fevarin, Seroxat sau Cipralex - antidepresive triciclice şi tetraciclice, precum
Amitriptilina, Anafranil (clomipramina) sau Ludiomil (Maprotilina) - antidepresive atipice
precum Wellbutrin, Efectin sau Remeron - inhibitori ai monoaminoxidazei (IMAO).
Terapia electroconvulsivantă (ECT) poate fi folosită în cazul celor care nu pot lua
medicamente antidepresive, care nu au raspuns la alte tratamente sau care au o
depresie severă şi prezintă simptome psihotice, comportament sinucigaş sau
incapacitatea de a se hrăni.

Page
27