NOTIUNI DE PSIHOLOGIE JUDICIARĂ

EXAMEN AN II

Atentie!
Din motive tehnice, va trimit o varianta necorectata a textului in care
sunt posibile mici erori de redactare. Ignorati-le si retineti fondul problemelor.
Luati in calcul si notitele de la cursuri.
SUCCES!

Studiul aprofundat al delincventului, ca protagonist al justiţiei

penale, a conturat în timp patru direcţii în câmpul observaţiei şi
teoretizării psihologice a personalităţii acestuia. Vorbim astăzi de: o
psihologie criminală, care studiază delincventul ca autor de delicte, de
fapte penale, descriind mecanismele psihocomportamentale intime care îl
determină la acte pe care societatea îndeobşte le respinge şi le
sancţionează; o psihologie legală, care coordonează noţiunile psihologice
şi psihopatologice necesare aplicării normelor penale în vigoare în
anumite circumstanţe agravante (premeditare, acte de barbarie, atrocităţi,
etc.) sau atenuante (furie, spaimă sau durere intensă, flagrant delict de
adulter ş.a.). Psihologia legală are în vedere şi aplicarea normelor penale
în cazul infracţiunilor săvârşite de minori, taraţi mental, persoane cu
tulburări mentale grave, alcoolici, toxicomani, surdo-muţi ş.a.; o
psihologie judiciară, care se ocupă de studiul suspectului (bănuitului)
sau inculpatului şi o psihologie penitenciară, care studiază condamnatul
în timpul executării unei pedepse privative de libertate.
Geneza comună, interdependenţele şi suprapunerile dintre aceste
domenii fac dificilă şi incompletă abordarea oricăruia dintre ele fără
evocarea celorlalte. Cel puţin în privinţa psihologiei judiciare aspectul în
cauză se confirmă prin numeroasele încercări de definire care se ating, se
interferează sau chiar se plasează pe unul dintre domeniile menţionate.

1
Spre exemplu, pentru J.Carbonnier1 psihologia judiciară se prezintă ca o
„sumă a cunoştinţelor psihologice de care are nevoie, în exerciţiul
funcţiunii lui, un magistrat sau orice alt funcţionar de stat al cărui rol este
acela de a aplica legea. Între acestea, arată Carbonnier, esenţiale sunt
datele şi explicaţiile privind problemele mărturiei precum şi cele legate de
expertiza psihologică şi psihiatrică. După Mira y Lopez, psihologia
judiciară este psihologia aplicată în scopul unei mai bune exercitări a
dreptului”.
Un alt autor, restrângând domeniul exclusiv la cercetarea
suspectului, consideră psihologia judiciară drept „arsenalul psihologic
necesar determinării unui autor de acte antisociale să dezvăluie întregul
adevăr al faptelor sale în condiţiile în care, de regulă, el este puternic
interesat să-l ascundă” (Damaschin D., 1977).
R.Pinto şi M.Grawitz (1969) apreciază că psihologia judiciară „este
chemată să intervină în domeniul judiciar atât în materie de mărturie,
ocupându-se în principal de problema credibilităţii martorului, cât şi
pentru a determina rolul personalităţii judecătorului în judecată.
Personalitatea psihologică a judecătorului joacă un rol determinant în
calitatea şi valoarea deciziei. În această zonă, arată autorii, chiar dacă au
fost puse multe probleme, ele, practic nu au făcut obiectul prea multor
cercetări. În principiu ar fi vorba de a determina din punct de vedere
psihologic două aspecte: a) ap-titudinea de a judeca; b) condiţiile unei
judecăţi corecte.
Pentru Fl. Ştefănescu Goangă psihologia judiciară este domeniul
care se ocupă cu problemele practice de ordin psihologic pe care le ridică
viaţa juridică, îndeosebi problema mentalităţii criminale şi cea a
mărturiei.

1
Sociologie juridique, Presses Universitarea de France, Paris, 1978, p. 78

2
 Conform unei alte definiţii, psihologia judiciară este disciplina care
„are ca obiect studierea persoanei umane implicată în drama judiciară, în
vederea obţinerii cunoştinţelor şi a evidenţierii legităţilor psihologice apte
să fundamenteze obiectivarea şi interpretarea corectă a comportamentelor
umane cu finalitate judiciară sau criminogenă”(N.Mitrofan şi colab.,
1992, p.5).
Cu un punct de vedere care oferă o perspectivă amplă asupra zonei
de intersectare dintre psihologic şi juridic vine T.Bogdan. Acesta
consideră psihologia judiciară o ramură aplicativă a psihologiei sociale
care îşi propune analiza complexă a comportamentului delictual. Prin
urmare ea va avea ca obiect de studiu „caracteristicile psihosociale ale
participanţilor la acţiunea judiciară (infractor, victimă, martor, anchetator,
magistrat şi modul în care acestea se manifestă în cele trei faze ale actului
infracţional: preinfracţional, infracţional propriu-zis şi postinfracţional” 2
(T.Bogdan, 1978, p. 58).
Studii şi cercetări ulterioare l-au determinat să considere că zona de
interdisciplinaritate a psihologiei judiciare poate fi extinsă şi spre
teritoriul criminologiei operând în consecinţă modificări în structura
definiţiei. Astfel, „psihologia judiciară se ocupă de geneza delicvenţei şi
prevenirea ei, de caracteristicile personalităţii infractoare, ale
comportamentului deviant individual şi de grup precum şi de
problematica actului justiţiar implicând depistarea (detecţia) actului
infracţional, ancheta, mărturia, raporturile dintre inculpat şi justiţiar,
demonstrarea vinovăţiei sau dimpotrivă, disculparea precum şi
problemele reeducării şi recuperării”(idem, p.85).
În ce ne priveşte opinăm, în acord cu T.Bogdan, că, într-adevăr
psihologia judiciară este o ramură aplicativă a psihologiei sociale care
studiază caracteristicile psihosociale ale participanţilor la acţiunea
2

3
judiciară. Plecând de la faptul că pentru psihologia socială conceptul de
bază este relaţia (interumană), în cazul acţiunii judiciare vom găsi
noţiunea de relaţie practic în toate articulaţiile acesteia: există relaţie
(interumană) directă sau indirectă între infractor şi victimă, între victimă
şi persoana care primeşte şi înregistrează plângerea între cel care preia
cazul spre cercetare şi martori, între avocaţi şi magistraţi şi părţile în
proces, între condamnat şi personalul însărcinat cu reeducarea ş.a.m.d.
Nu se pot ignora însă, dincolo de acest aspect mecanismele intime
subiective determinate ale actului infracţional, nu se poate trece peste
eventualele repere de ordin psihopatologic implicate, după cum nu se va
putea desconsidera ipostaza detenţională a autorului faptei.

SCURT ISTORIC

Fondatorul de facto al psihologiei judiciare este considerat

francezul Alfred Binet (1857-1911), iniţiatorul primelor cercetări în
domeniul psihologiei mărturiei. Încă din 1897, în lucrarea „La description
d’un objet” a atras atenţia asupra dificultăţilor pe care le întâmpinăm
atunci când suntem în situaţia de a descrie cu exactitate un obiect şi a
demonstrat că, într-un interogatoriu, sugestibilitatea întrebărilor este
direct proporţională cu exactitatea lor. Cu alte cuvinte, cu cât întrebările
sunt mai precise cu atât conţin mai multe elemente de sugestie care induc
erori, acestea afectând veridicitatea relatărilor. Binet a insistat asupra
faptului că cercetările vizând mărturia trebuie începute cu problemele
memoriei formulând în acest sens două legi aparent paradoxale: 1) o
amintire poate fi foarte precisă şi în acelaşi timp complet falsă; 2)
exactitatea unei amintiri nu este proporţională cu forţa ei de revenire
(T.Bogdan, p. 148).

4
 Investigaţii asupra mărturiei a întreprins şi W.Stern (1871-1935) în
Germania la începutul secolului trecut. Analizând relatările unor subiecţi
la 14 respectiv 21 de zile după ce le-a prezentat pentru scurt timp o serie
de tablouri, Stern a concluzionat următoarele: a) exactitatea amintirilor
este o excepţie şi nu o regulă; b) uitarea la bărbaţi este mai accentuată
decât la femei; c) amintirile femeilor sunt de cele mai multe ori inexacte.
Stern a stabilit şi tipurile de întrebări care, adresate martorilor,
includ grade diferite de sugestibilitate. De exemplu:

TIPUL DE ÎNTREBARE GRAD DE

SUGESTIBILITATE
Determinativă
- (ex.: Ce culoare avea haina agresorului?) Nesugestive
Complet disjunctivă
- (ex.: Agresorul avea haină sau nu?)
Incomplet disjunctivă Puternic sugestivă
- (ex. Haina agresorului era neagră sau (sugerează că în mod
albastră? cert agresorul avea
haină)
Expectativ – pozitivă
- (ex.: Nu-i aşa că agresorul purta o haină Extrem de sugestive
neagră?)
Expectativ – negativă
- (ex.: Nu-i aşa că agresorul nu avea nici o
haină pe el?)

De asemenea el a identificat şi sursele de fals din răspunsurile la

o întrebare:
1) – întrebarea provocată în mod mecanic o asociaţie falsă la
subiecţi;
2) – întrebarea, vizând o posibilă lacună din memoria martorului îl
determină pe acesta să o acopere fie printr-un procedeu logic fie prin
diverse alte posibilităţi iar rezultatul să nu fie conform cu realitatea;

5
 3) – răspunsul poate fi un produs al fricii sau sugestiei şi nu
rezultatul unei convingeri;
4) – răspunsul este denaturat cu intenţie (apud, T.Bogdan, p 149).
Cu privire la erorile cuprinse în mărturii, Stern a considerat că
acestea pot fi: a) substanţiale şi b) accidentale.
Erorile substanţiale pot merge de la simple omisiuni până la
negarea categorică a unor date. Dacă omisiunea apare de regulă în cadrul
relatării libere, negarea apare în cazul interogării. Tot în categoria erorilor
substanţiale intră şi adaosul de date determinat de fantezia martorului în
relatările libere şi de sugestie în cadrul interogatoriului.
Erorile accidentale se referă la alterarea proporţiilor cantităţilor,
calităţilor şi a raporturilor dintre ele. Tot Stern a evidenţiat că printre
factorii vizuali din cadrul mărturiei cele mai mari devieri de la realitate,
deci erori, se referă la culori, apoi la relaţiile spaţiale şi relaţiile
cantitative.
Din sinteza rezultatelor cercetărilor efectuate de Stern au rămas
câteva teze dintre cale de reţinem pe cele mai semnificative (cf.
T.B.p.150):
a) În cazul identificării de obiecte sau persoane, se recomandă
prezentarea simultană electivă, care este mai puţin sugestivă.
b) Depoziţiilor făcute de copii trebuie să li se acorde puţin credit.
Copii sub 7 ani, sub nici un motiv nu sunt capabili de a depune mărturie.
Când într-un proces singura dovadă este depoziţia unui copil, declaraţiile
acestuia nu pot constitui o bază pentru o sentinţă de condamnare.
c) Relatările cu privire la exteriorul persoanelor, în special culoarea
părului, forma bărbiei, felul îmbrăcămintei etc., dacă în momentul
perceperii lor nu au fost urmărite cu atenţie conştientă, nu prezintă nici un
fel de garanţie de fidelitate.

6
 d) Aprecierea timpului în care a decurs o acţiune de obicei tinde să
fie denaturată. Astfel, orice fapt care durează mai puţin de 5 minute tinde
să fie subapreciat, subaprecierea fiind cu atât mai mare cu cât durata
evenimentului a fost mai scurtă.
În privinţa duratelor între 5 şi 10 minute nu există tendinţe de sub
sau supraapreciere, în schimb, evenimentele care în realitate au durat mai
mult de 10 minute sunt obişnuit supraapreciate de martori.
O serie de cercetări în domeniu, îndeosebi asupra mărturiei iniţiază
şi Ed Claparede. În centrul ocupărilor sale stă problema memoriei
involuntare şi cea a recunoaşterii. El a demonstrat (încă din 1906) că
putem percepe de nenumărate ori acelaşi fenomen, fără ca acesta să ne
rămână întipărit în memorie. Nu reţinem, spre exemplu anumite detalii de
pe faţada unei clădiri în care am intrat în repetate rânduri, nu reţinem dacă
la intrare sunt trei sau patru trepte, nu ne putem descrie cu precizie, fără
să ne uităm la cadratul propriului ceas de mână ş.a.m.d. Claaparede a
introdus termenul de capacitate testimonială care îşi are limitele ei
naturale. Două dintre concluziile sale au fost reţinute de posteritate:
a) în mărturie nu este suficient numai să reţii ci să-şi dai seama
exact şi de ceea ce nu ai reţinut;
b) valoarea mărturiei nu este în raport cu numărul martorilor, căci
adesea o infimă minoritate poate avea dreptate în raport cu imensa
majoritate (apud T.Bogdan, p. 152).
Hans Jurgen Eysenck (n.1916 Berlin, stabilit la Londra) cu
preocupări ce au vizat studiul personalităţii abordate într-o viziune
tipologică, s-a ocupat şi de personalitatea infractorului pe care o
portrerizează într-o manieră oarecum convenţională. El a explicat şi aşa
numitul „paradox criminal” conform căruia omul deşi orientat spre
confort, plăcere, satisfacţie comite totuşi acte aducătoare de consecinţe
total neplăcute. Autor, între altele al lucrărilor „Dimensiunile

7
personalităţii” şi „Crimă şi personalitate” în care îşi expune pe larg
teoria.
J.Pinatel (francez), abordează problematica infractorului şi a
infracţiunii dintr-o perspectivă psiho-socială.
Vede criminalitatea ca o maladie socială, a progresului iar pe
infractor ca o persoană atinsă de aceeaşi maladie. Introduc conceptul de
PRAG DELINCVENŢIAL şi dezvoltă o teorie a persoanelor
infractoare.
A scris (între altele) „Societatea criminogenă”
E.Mira y Lopez spaniol, cu studii şi cercetări asupra motivaţiei
demonstrează că încălcarea legii nu este niciodată un act totalmente
spontan, impulsiv dar nici totalmente premeditat şi evidenţiază fazele
actului infracţional (acelaşi ca ale oricărui act uman).
Preocupări româneşti
Fl.Ştefănescu Goangă (1881-1958) fot profesor de psihologie la
Universitatea Cluj-Napoca, preocupat de psihologia experimentală
comparată şi aplicată a dedicat unele studii fidelităţii martorului.
Al. Roşca, de asemenea prof. univ. la Cluj a publicat lucrări de:
- psihologie generală;
- psihologie industrială;
- experimentală
a făcut studii asupra fidelităţii martorilor.
Printre concluziile sale, cele mai interesante sunt cele privind
fidelitatea mărturiei.
Astfel,
* coeficientul de fidelitate cel mai ridicat (peste 90%) se
întâlneşte când conţinutul datelor relatate se referă la:
- persoane, animale, obiecte şi relaţii spaţiale;

8
 * un coeficient mediu de fidelitate (între 80-90%) se întâlneşte
când relatarea se referă la calităţi şi acţiuni.
* coeficient scăzut de fidelitate (sub 80%) când se relatează
despre:
- culori, nume;
De asemenea a descoperit o corelaţie între capacitatea de a aprecia
dimensiuni mari şi capacitatea de a aprecia dimensiuni mici.
Totodată a demonstrat prin cercetări că depoziţia prin relatare
liberă este superficială în raport cu interogatoriul.
T.Bogdan, profesor la Universitatea din Bucureşti a realizat un
experiment prin care demonstrează că realitatea obiectivă a unei fapte
poate fi reconstituită prin „mozaicare” prin intermediul relatării
spontane şi a interogării simple. Este autorul mai multor articole şi
lucrări de psihologie judiciară între care cea mai importantă: „Probleme
de psihologie judiciară” apărută la Editura Ştiinţifică din Bucureşti în
1973.
I.Ciofu, psiholog experimentalist, cercetător la Institutul de
Psihologie al Academiei, s-a ocupat de comportamentul simulat şi
detecţia acestuia prin apelul la modificările de ordin fiziologic survenite
pe fondul emoţiei induse.
T. Butoi – specialist în detecţia comportamentului simulat, cu
succese răsunătoare în soluţionarea unor cauze de omor deosebit de
dificile, autor al unor lucrări pe această problematică. Între lucrările sale
cităm: „Poliţist la capitală”, „Vânătoare de hoţi”, „Criminali în serie”.
„Femei ucigaşe”, „Psihologia interogatoriului judiciar”, „Tratat de
psihologie judiciară” ş.a.
N.Mitrofan, profesor la Universitatea din Bucureşti, are preocupări
şi studii în domeniul psihologiei penitenciare şi judiciare, autor al
numeroase lucrări, coordonator al unui tratat de psihologie judiciară.

9
 I.Buş – profesor la Universitatea din Cluj, autor al unor studii şi
publicaţii în domeniul psihologiei judiciare.
A.Ciopraga, profesor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din
Iaşi, are numeroase cercetări asupra mărturiei, autor al unei lucrări de
referinţă în domeniu „Evaluarea probei testimoniale în procesul
penal”.
Dr. Fl.Gheorghe – cu o temeinică experienţă şi cercetări inedite şi
de mare acurateţe şi profunzime în domeniul psihologiei penitenciare,
autor al unor lucrări cum sunt Psihologia penitenciară, Fenomenologie
penitenciară, ş.a.

2. Aspecte psihosociale ale săvârşirii infracţiunii

2.1. Factorii (endogeni şi exogeni) implicaţi în săvârşirea

infracţiunii:

În linii generale se poate afirma că după cum un infractor este un

om ca toţi oamenii, tot astfel activitatea infracţională este o formă a
activităţii omeneşti, sau aşa cum remarca un autor “aceleaşi mecanisme
psihologice intervin în executarea actelor legale şi în executarea actelor
infracţionale”. Ceea ce deosebeşte şi particularizează activitatea şi
comportamentul infracţional de celelalte activităţi şi comportamente
umane rezidă printre altele în faptul că reprezintă o încălcare a normelor
şi regulamentelor legale cât şi modul în care se face trecerea la
acţiunea infracţională. Aceasta constituie de fapt deosebirea esenţială, din
punct de vedere psihosocial, dintre infractor şi noninfractor; în timp ce
primul declanşează această acţiune, cel de-al doilea o inhibă.

10
 Trecerea la act, la săvârşirea sau nu a infracţiunii este în ultimă
instanţă rezultatul interacţiunii dintre factorii ce structurează personalitatea
individului şi factorii externi lui.
În ce priveşte factorii interni, endogeni, aşa cum am văzui, individul
poate prezenta în structura sa un nucleu central mai mult sau mai puţin
favorabil comportamentului infracţional conturând sau nu o personalitate
infracţională. împrejurările exterioare la rândul lor pot fi favorabile şi
incitante la infracţiune constituind o situaţie specifică, de pericol, sau pot
fi nefavorabile acesteia desemnată cu termenul de situaţie amorfă.
între cele două categorii de factori pot fi câteva tipuri do infracţiuni
mai semnificative astfel:

a) structura de personalitate nefavorabilă infracţiunii şi

situaţie nepericuloasă (amorfă), nu avea loc trecerea la
activitatea infracţională. Un exemplu îl poate constitui
situaţia în care un cetăţean cu o comportare corectă trece
noaptea prin faţa magazinului închis şi asigurat;

b) structura de personalitate nefavorabilă infracţiunii

situaţie periculoasă; este cazul aceluiaşi cetăţean care
trece prin faţa magazinului uitat deschis - în cazul în
care tentaţia este mai puternică decât inhibiţia,
infracţiunea va avea loc, dacă raportul dintre cei doi factori
este invers, infracţiunea nu va avea loc;

c) structura de personalitate la infracţiune (nucleu

infracţional central foarte consistent şi activ), situaţie
periculoasă, infracţiunea poate avea loc, este situaţia
cetăţeanului care intenţionează să comită o spargere şi
întâmpină o situaţie favorabilă în acest sens;

d) personalitate predispusă la infracţiune şi situaţie

11
 nepericuloasă (amorfă) - este situaţia persoanei care şl-a
propus să comită o spargere dar găseşte magazinul închis,
încuiat şi bine păzit; în acest caz va crea el situaţia
periculoasă forţând sistemul de închidere.

Aşadar, trecerea la săvârşirea actului infracţional depinde de

rezultatul dintre factorii individuali şi extraindividuali care exercită o
anumită pulsiune spre un comportament antisocial pe de o parte şi factorii
individuali şi exteriori care dimpotrivă luptă împotriva acestei pulsiuni.
Hotărârea este rezultanta factorilor interni şi externi ce se opun incitaţiei
de a trece la efectuarea actului antisocial.

2.2. Dinamica trecerii la actul infracţional

După cum s-a arătat, trecerea la act este momentul critic, nodal,
care deosebeşte infractorul de neinfractor. Această trecere reprezintă o
procesualitate care cunoaşte însemnate variaţii în desfăşurarea ei. Întrucât
majoritatea infracţiunilor nu se desfăşoară nici total spontan şi impulsiv şi
nici total premeditat şi elaborat. Între aceşti doi poli există o multitudine
de aspecte intermediare. În cele ce urmează vom prezenta o schemă
operaţională de principiu privitoare la modul în care se derulează prima
fază a săvârşirii actului infracţional, cea premergătoare infracţiunii (faza
preinfracţională) care se încheie cu decizia individului sau grupului de a
efectua sau nu infracţiunea.
În cursul acestui proces trebuie depăşite o serie de bariere
psihomorale şi sociale.
O primă barieră este de natură esenţial morală. Problema depăşirii ei apare
într-o primă fază care începe cu acceptarea atenuată a săvârşirii

12
infracţiunii şi se încheie cu acceptarea clară, explicită a acesteia. Pentru
a ajunge aici, individul potenţial infractor trebuit să înfrângă bariere de
ordin etic, să se împace cu ideea că va fi etichetat ca infractor, cu toate
consecinţele de moral ce decurg de aici. Principala forţă propulsoare în
această direcţie o constituie egocentrismul.
A doua barieră ce se opune săvârşirii infracţiunii este do natură
juridică. Această fază se caracterizează prin oscilaţia viitorului infractor
între dorinţă şi teamă mai ales datorită faptului că se prefigurează riscul
pedepsei pe care ar urma sa o suporta Dar datorită speranţei optimiste că
actul va fi executat cu succes, viitorul infractor depăşeşte şi această
bariera penala şi trece la acţiunea propriu-zisă.
Următoarea barieră ce se interpune săvârşirii actului, infracţional
este de natură organizatorico-materială, ea apare în perioada care se
încheie cu acceptarea deplina a realizării acestuia. Aceasta este o fază de
criză deosebit de solicitata din punct de vedere psihic şi fiziologic.
În al patrulea rând trecerea la actul infracţional impun, depăşirea
unei bariere de ordin afectiv. Indiferent de natura infracţiunii, furt,
delapidare, viol, asasinat, etc., pentru ca aceasta. să fie realizată este
fundamental necesar ca făptaşul să nu să lase impresionat de suferinţa
fizică, morală, materiala, cât şi de consecinţele de altă natură pe care
victima le îndură.
Prezentarea procesului de depăşire a diferitelor bariere ridicat în faţa
individului ce trece la săvârşirea infracţiunii evidenţiază încă o dată rolul
hotărâtor al trăsăturilor ce constituie nucleul central al personalităţii
infractorului, rolul deosebit al indiferenţe, afective.
Cu toate acestea, indiferenţa afectivă nu este suficienta în sine
pentru trecerea la actul infracţional „ea nu îmbracă întreaga influenţă
criminologică decât în funcţie de condiţiile egocentrismului, labilităţii şi
agresivităţi” (Pinatel).

13
 Trecerea la actul infracţional implică, în afară de depăşirea barierelor
amintite şi o serie de alte demersuri de ordin psihologic care dau contur şi
consistenţă mai multor faze ale etapei preinfracţionale şi anume:
1. înţelegerea sau gnoza, adică naşterea ideii infracţiunii;
2. transformarea ideii în tendinţă sau dorinţă;
3. deliberarea sau ezitarea, al cărei conţinut îl reprezint; lupta
motivelor; este de fapt perioada crizei;
4. intenţia ocazia sau infracţiunea potenţială sau amânata, viitorul
infractor îşi imaginează când şi cum va acţiona, alege
momentul, mijloacele, locul care să asigure succesul
acţiunii;
5. decizia reprezintă ultima şi cea mai importantă etapă,
reprezintă delimitarea dintre infracţiunea reala şi cea
potenţială, dintre idee şi infracţiunea propriu-zisa.

Procesul de depăşire a barierelor ce se ridica in faţa

executării acţiunii infracţionale cât şi succesiunea fazelor
intrapsihice ale acestuia prezintă interes criminologie şi operativ atât
pentru că permite înţelegerea cât şi pentru prevenirea şi
împiedicarea comiterii acesteia deoarece fiecare bariera şi fiecare
etapă oferă posibilităţi în acest sens.
Etapele săvârşirii infracţiunii

Prima etapă a demersului infracţional o reprezintă cea

preinfracţională al cărei conţinut şi principale subetape au fost
înfăţişate mai sus.
Cea de a doua etapă o constituie etapa executam practice a
acţiunii ilicite în care are loc transpunerea în practică, mai mult sau
mai puţin reuşită sau adecvată a schemelor acţionale elaborate pe

14
plan psihic în etapa anterioară. Aceasta este etapa hotărâtoare în
care se relevă în toată plenitudinea şi modul cel mai pregnant
caracterul antisocial al personalităţii infractorului, trăsăturile şi
atitudinile sale cele mai negative.
Este o etapă de activitate febrilă şi tensionată, caracterizată din
punct de vedere psihologic şi prin aceea că unele secvenţe acţionale
se desfăşoară fără controlul scoarţei cerebrale, ci sub cel al centrilor
talamici (talamusul şi hipotalamusul), în mod automat deci fără ca
infractorul să fie conştient de ele. Aceasta explică în bună măsură,
pe de o parte, de ce infractorul simte nevoia ca după săvârşirea
infracţiunii să se întoarcă la locul faptei pentru a verifica dacă nu au
rămas urme şi indicii, dacă nu a comis abateri de la planul iniţial
care l-ar putea demasca iar, pe de altă parte, explică de ce nu este
posibilă crima perfectă.
Etapa postinfracţională are o configuraţie foarte variata conţinutul
său fiind determinat în bună măsură de modul în care s-a desfăşurat etapa
anterioară.
În general există două alternative:
 prima - etapa infracţională este ratată, infractorul fiind
împiedicat să o realizeze sau este prins în flagrant;
 a doua - etapa executării infracţiunii, infracţiunea s-a
desfăşurat cu succes şi, în acest caz, când infractorul după o
stare de satisfacţie şi „uşurare" regretă cele petrecute şi nu
mai comite alte infracţiuni sau, stimulat de acest „succes", se
dedă în continuare la activităţi ilicite.
În cazul în care, în ambele situaţii, infractorii rămân nedescoperiţi, şi
asemenea situaţii există, ei vin să îngroaşe aşa-numita „cifră neagră" a
criminalităţii reprezentată de totalitate; infracţiunilor care rămân
nedescoperite de organele de urmărire penală. În varianta în care

15
infracţiunile devin cunoscute şi infractorii sunt depistaţi, aceştia îşi
primesc sancţiunea penală sau de alta natură după care o mare parte a lor
îşi încetează activitatea infracţională, în timp ce alţii recidivează.
Obsesia faptei săvârşite, ideea descoperirii lor iminente, gândul că
poliţia este pe urmele lor, teama de brutalităţile acesteia, de arestare, de
judecată şi de severitatea sancţiunii instalează îndeosebi la nerecidivişti o
stare de anxietate care în unele cazuri se accentuează până la limita
suportabilităţii, fapt ce poate aduce în prim plan problema
autodenunţului.
Autodenunţul, departe de a fi echivalent cu mărturisirea, cu

recunoaşterea faptei în faţa organului de cercetare penală, este un fapt

liber, spontan, neprovocat decât de propria state de spirit. Întrucât vine

în contradicţie cu un elementar instinct de protecţie şi conservare,

autodenunţul indică serioase suspiciuni legate de veridicitatea sa.

E.Altavilla apreciază că doar 20% dintre autodenunţuri se fac pe fond

de raţionalitate şi luciditate deplină, restul de 80% fiind determinate de

o stare de morbiditate psihică, pot fi legate de o serie de situaţii şi

condiţii de patologie mintală între care menţionăm:

- Starea de degenerescenţă mentală: ex. psihopaţii egocentrici,

animaţi de o vanitate patologică, morbidă, se pot autoacuza de crime
reale, eventual cu autori necunoscuţi sau de fapte imaginare, de regulă
grave din dorinţa de notorietate din dorinţa de a deveni eroul zilei, de a fi
personajul principal al jurnalelor de ştiri, al gazetelor, al tabloidelor etc.

16
Stare de degenerescenţă mentală prezintă şi personalităţile de tip obsesiv
care îşi pot imagina o faptă infracţională gravă, se gândesc apoi insistent
(obsesiv) la ea – practic nu şi-o mai pot scoate din minte – după care,
treptat se autoconving de culpabilitate în raport cu tema obsesiei lor
până ajung să simtă nevoia imperioasă de autoacuzare şi autodenunţ.
Cazurile sunt totuşi extrem de rare.
- Melancolia (marea depresie): marii depresivi au în general tendinţa de
a se autoînvinovăţii şi autoacuza de tot ce se întâmplă rău în jurul lor. Se
pot autodenunţa pentru fapte reale săvârşite de cei apropiaţi lor sau în
cel mai bun caz se autoacuză de culpă morală.
- Isteria – istericii au tendinţa de a se autoacuza (în fond ei se
laudă) de infracţiuni predominant sexuale. Prietenii sau cunoştinţele unui
violator pot face acest lucru fie pentru a atenua vinovăţia făptuitorului fie
pentru a pune în evidenţă calitatea joasă a victimei.
- Alcoolismul – în urma unor halucinaţii specifice condiţiei
alcoolicului sau a unor fenomene onirice puternice, alcoolicii pot ajunge
la convingerea fermă că au săvârşit o crimă simţind apoi nevoia să se
autodenunţe.
- Psihozele – printre cei care recurg la autodenunţ se pot întâlni şi
suferinzii unor forme de schizofrenie, paranoicii sau cei cu psihoze de
involuţie (demenţele senile).
- Debilitatea mentală – cei cu diferite forme de debilitate mentală,
adesea sugestionabili şi uşor de manipulat, sub presiunea unor sugestii
interesante şi bine dirijate pot să se autodenunţe pentru fapte reale care le
aparţin sau nu, ori pentru fapte imaginare.
În privinţa conţinutului, autodenunţul poate cuprinde – fapte reale
sau imaginare. Cele reale pot fi imputabile autoacuzatorului,
neimputabile, şi imputabile dar amplificate şi agravante de către acesta.

17
 Dacă motivaţia autodenunţului în cazul persoanelor aflate într-o
stare de degenerescenţă mentală stă în însăşi condiţia lor psihică alterată
autodenunţurile persoanelor normale (circa 20% din total) au o motivaţie
cât se poate de raţională. Dacă faptele sunt reale şi imputabile celui în
cauză motivele autodenunţului pot fi dorinţa evitării unor circumstanţe
agravante, de remuşcări, sau de iminenţa condamnării unei persoane
inocente. În cazul în care faptele au fost premeditate motivele
autodenunţului pot izvorî din nevoia de adăpost şi hrană oferite de un
penitenciar în timpul sezonului rece, din dorinţa de a abate atenţia de la
alte fapte mai grave sau din nevoia de evidenţiere a pericolului unor
răfuieli din partea unor adversari.

Autodenunţurile false când faptele sunt reale dar nu sunt

imputabile celui în cauză) motivaţia poate sta de exemplu în dorinţa de
salvare a autorului real (cazul bărbatului care se autodenunţă pentru un
accident grav, eventual cu victime săvârşit în realitate de către fiul, fiica
sau soţia sa).

4. Aspecte privind psihologia delincventului juvenil

În zilele noastre există o considerabilă cantitate de lucrări destinate

studiului fenomenelor de devianţă la copii şi tineri. Fenomenul este
etichetat sub diferite denumiri: minori delincvenţi (termen de esenţă
juridică); tineri cu tulburări de comportament (termen medical); tineri
inadaptaţi, copii problemă (termen sociologic) etc. Toţi aceşti termeni se
referă la tineri care, într-un fel sau altul, au ajuns în conflict cu normele
disciplinare, morale sau juridice, valabile pentru comunitatea (cultura sau
subcultura) în care trăiesc, cu precizarea ca această situaţie conflictuală să
nu fi apărut în urma unei maladii (nevroză sau psihoză) şi nici în urma

18
unei deficienţe senzo-motorii sau intelectuale. Cu alte cuvinte, avem în
vedere orice deviere de comportament (a unui tânăr copil neafectat de
vreo boală sau deficienţă) faţă de ceea aşteaptă şi aprobă grupul uman în
care acesta trăieşte.
Concepţia asupra delicventului minor a evoluat, de la considerarea
lui ca un criminal adult „în miniatură”, apoi ca o fiinţă demnă de milă,
victimă a nedreptăţilor sociale, ulterior mulţi considerându-l copil
inadaptat, bolnav sau anormal (psihopat); mai nou însă, câştigă teren ideea
că e victima a unei familii bolnave (dezorganizate) şi, recent de tot, ea este
un produs al unei societăţi bolnave (Pinatel). Dar în linii generale, ceea ce
se cheamă delicvenţă juvenilă nu este un fenomen social.

Faptul că alături de formele „clasice" ale delincventei (minorilor

- vagabondaj, furt, prostituţie, complicitate cu adulţii –mai recent s-au
adăugat noi forme: furtul din marile magazine, furtul de auto vehicule,
violurile în grup, consumul de substanţe halucinogene etc, toate fiind
efecte ale unor mutaţii ce au loc în societatea actuală. Iată câteva din
aceste mutaţii care, pe lângă caracterul lor pozitiv, au şi un efect criminogen:
apariţia şomajului, noutatea şi varietatea bunurilor care se oferă în diverse
magazine, deficienţele în viaţa familială (absenţa fizică sau psihică a
părinţilor din mijlocul copiilor), relativitatea valorilor morale, timpul
liber comercializat, anonimatul oferit de traiul în aglomerările urbane,
uşurinţa deplasărilor, etc. Toţi aceşti factori generează sau facilitează
infracţionismul printre acei tineri a căror educaţie a fost deficitară, în
sensul că nu pot rezista la multiple tentaţii mereu prezente şi aleg „calea
scurtă”, infracţionismul, pentru a dobândi cele râvnite cât mai repede şi cu
cât mai mic efort.
Trecând în revistă seria de acte reprobabile săvârşite de copiii şi
tinerii consideraţi devianţi, ne surprinde gama extrem de variată a

19
acestora. Pe de o parte, întâlnim aici aşa-zisele „delincvente de
statut", adică fapte specifice vârstei şi statutului devianţilor, cum ar fi
fuga de acasă, chiulul de la şcoală, insubordonarea şcolară etc, iar pe
de altă parte, acţiuni deviante care intră în categoria infracţiunilor grave,
săvârşite nu o dată cu multă cruzime.
Din punct de vedere psihologic primează comiterea actelor şi nu
descoperirea lor de autorităţi. De aceea, statisticile oficiale în acest
domeniu - alcătuite în fiecare ţară pe criterii eterogene nu le lămuresc în
esenţă. în schimb, aplicând chestionare pe principii autoconfesive (self-
reporting), ne putem da seama de aspecte chiar inedite ale fenomenului.
Practica aplicării acestor chestionare este astăzi mult răspândită în lume.
Rezultatele obţinute de elveţianul B. Meili arată că cei chestionaţi
- cu o singură excepţie - au recunoscut că au comis d( repetate ori unul sau
mai multe din actele reprobabile menţionate în chestionar (furt din
buzunarele părinţilor, strecurarea fără bilet la cinema, consumarea de
droguri, însuşirea temporară de motorete etc). Autorul constată că în
privinţa comiterii actelor reprobabile, ca şi în privinţa frecvenţei
comiterii nu există nici o deosebire semnificativă între subiecţii
aparţinând diferitelor clase sociale. în schimb, există o corelaţie ridicată
între frecvenţa şi gravitatea actelor comise şi slabele performanţe
şcolare. De asemenea copiii provenind din familii dezorganizate sau având
ambii părinţi în producţie au la activul lor multe şi mai grave acte
reprobabile, tot aşa sunt reprezentaţi cu un număr mai mare de acte grave
şi acei subiecţi care frecventează prieteni din lumea interlopă.
J. Selosse, referindu-se la unele cercetări, atrage atenţia asupra
faptului că băieţii din categoria delincvenţilor recidivişti care în pofida
sancţiunilor suferite, persistă în activităţile lor deviante, se
caracterizează prin nivel intelectual scăzut, agresivitate mărită şi
provin din medii sociale defavorizate economic şi cultural,

20
majoritatea lor aparţinând unor familii disociate. Cu alte cuvinte, avem
de-a face cu interferenţa unor date socio-economice defavorabile, care
acţionează pe un fond deosebit de vulnerabil sub aspectul
particularităţilor psihice, toate acestea având drept rezultate formele
extreme de comportament deviant: infracţionalismul.
Cercetări aprofundate în domeniul devianţilor minori efectuate
în S.U.A. arată că: delincvenţii ca grup se disting de nedelicvenţi din
următoarele puncte de vedere:
1. din punct de vedere fizic, delincvenţii sunt cu precădere de
constituţie mezomorfică (solizi, bine legaţi, musculoşi);
2. ca temperament: sunt energici, neastâmpăraţi, impulsivi,
extravertiţi, agresivi, distructivi (adesea sadici);
3. au atitudini ostile, sfidătoare, sunt plini de resentimente, de
suspiciuni, sunt încăpăţânaţi, dornici să se afirme în grup, cu spirit
de aventură, neconvenţionali, nesupuşi autorităţilor;
4. psihologic: tind spre exprimări directe, iar socio-cultural provin în
proporţie mare din familii neafective, instabile, lipsite de ţinută
morală etc. Tendinţa lor de a-şi exprima energia fără nici o frână
este adânc ancorată atât somatic, cât şi psihic şi mai ales în
deformările caracteriale dobândite în primii ani ai vieţii.

J.S. Peters (după T. Bogdan, 1983), prelucrând statistic cazuri de

delincventă la tineri, găseşte o seamă de caracteristici (mai ales
atitudinale) şi factori psihodinamici la minori şi tinerii care au venit în
conflict cu normele legal-morale. Tinerii din aceasta categorie au atitudini
nefavorabile faţă de legi şi faţă de munca, la fel cum manifestă atitudini
necorespunzătoare atât faţă de ei înşişi, cât şi faţă de părinţi şi alte
persoane. Delincventul - spune J.P. Peters - e un individ care aparent are un
surplus de experienţe neplăcute şi care simte că trăieşte într-o lume

21
disconfortantă, ameninţătoare. Sentimentul lui de autoapreciere pare să
fii; subminat, de aceea el nu pierde nimic dacă este criticat sau chiai
încarcerat. Neavând vreun statut social de apărat, teama de a pierde nu-l
motivează să facă eforturi pentru a se conforma normelor sociale. Mai
mult încă: fie că a avut prea multe contacte; neplăcute cu alţi oameni, fie că
pe toţi îi consideră asemănători lui, el nu-i apreciază pe alţii şi din această
cauză nici nu pune prei pe opinia lor. Acest set de atitudini face să fie
extrem de dificila stabilirea de contacte cu el în vederea încercării de a-l
reeduca
Şi cercetători din ţara noastră au ajuns la stabilirea aceloraşi
caracteristici. Astfel, T. Bogdan arată că „mediul (do provenienţă) viciat
acţionează direct, hotărâtor asupra evoluţiei fizice şi psihice a minorului.
La rândul său, tânărul nu primeşte pasiv această influenţă, ci în mod activ,
măcar şi pentru faptul că, de obicei, foarte de timpuriu, minorul
delincvent trebuie să se descurce singur. Dar, mai mult decât atât,
minorul delincvent acţionează asupra mediului prin activitate vie,
infracţională, se adaptează activ mediului viciat şi contrazice activ
mediul social pozitiv. Factorul experienţei proprii, subiective, factorul
psihologic al achiziţiei specifice de influenţe negative, reuşita
infracţională, deprinderile şi obişnuinţele conflictuale contribuie
direct la structurarea personalităţii delincventului...
Ar fi greşit să considerăm că similitudinea factorilor
determinanţi generează un tip unitar de personalitate. în funcţie de
condiţiile specifice, fiecare copil şi tânăr aflat pe panta delincventei
este traumatizat şi depravat în alt grad, motiv pentru care cei care intră în
conflict cu ei trebuie să aibă în vedere necesitatea unui tratament
individual chiar din primele clipe ale anchetei şi trebuie să respecte un
vechi precept medical: “Primum non nocere, deinde curare”, adică să
acţioneze astfel încât să se asigure de la început ca nimic să nu fie nociv,

22
să nu adauge traume noi la cele vechi şi de-abia după aceea să-şi
desfăşoare munca prescrisă de lege.

5. Unele probleme ale delincvenţei feminine

Criminalitatea feminină a fost studiată intensiv încă de C.

Lombroso, care, împreună cu G. Ferrero a publicat o lucrare intitulată:
„Femeia criminală şi prostituţia". Ei au arătat existenţa unei criminalităţi
tipic feminine ce se manifestă prin infracţiuni care necesită mai puţină
forţă fizică şi calităţi intelectuale reduse. Acest fel de a vedea lucrurile
izvorăşte din poziţia de inferioritate socio-economică a femeilor dominantă
încă la sfârşitul veacului trecut, dar în egală măsură şi din concepţia
retrogradă a autorilor. Criminalitatea zilelor noastre arată o participare
feminină la toate formele de infracţiune, inclusiv la cele violente.
Un studiu criminologie efectuat de cercetătoarea elveţiană D.
Groman (1979) arată că deşi în materie de infracţiuni contra
patrimoniului femeile sunt aproape egal reprezentate cu bărbaţii, totuşi o
seamă de infracţiuni, cum ar fi: prostituţia, furtul din magazine,
otrăvirea soţului (a concubinului) constituie acte care în statistică arată
preponderenţă feminină. O analiză mai atentă însă ne relevă ca nici
prostituţia nu este o infracţiune comisă exclusiv de femei, deoarece
se cunoaşte azi şi prostituţie masculină, însă, din cauza prejudecăţilor
care încă mai persistă, prostituţia la femei este considerată moralmente
mai gravă. Contrazicerea aşteptării sociale faţă de femeie face ca rejectarea
femeii infractoare să fie mai accentuată.
Unul din cercetătorii moderni ai infracţionismului feminin D.
Pollak (1950), arată că nu este vorba de o proporţie mai mică de femei în
domeniul infracţional, ci de faptul că victimele tipice fiind soţul (amantul)

23
şi copiii, multe fapte reprobabile nu sunt aduse la cunoştinţa autorităţilor
Sursa psihologică a infracţionalismului feminin, susţine D. Pollak, este de
căutat în educaţia tipic feminină care cere ca femeia să ascundă cu grijă
instinctele agresive suferinţele menstruale şi activitatea sexuală, ceea
ce duce la formarea unui comportament duplicitar. În orice caz,
dependenţa socio-economică a femeii de bărbat, maternitatea, ca şi rolul
de „sex slab" atribuit femeilor, împrumută un specific infracţionismului
feminin, specific pe cale de dispariţie căci, o dată cu egalizarea reală a
femeii, infracţionismul feminin tinde să se apropie în proporţii şi
conţinut de infracţionismul masculin.

4. Tipologia infracţiunilor

Atât din considerente de ordin teoretic cât şi practic, operativ, o

sistematizare a infracţiunilor este necesară. În cele ce urmează vom
prezenta unul din demersurile mai cuprinzătoare făcute în acest sens care
distinge următoarele tipuri şi genuri de infracţiuni:
a. Infracţiuni primitive denumite astfel pentru că au la baza reacţii
psihice primare: furie, mânie, declanşate brusc de un anumit
stimul sau ca urmare a unor acumulări afective negative realizate
în decursul timpului. Acestea duc de regulă la reacţii explozive
spontane, necontrolate care relevă incapacitatea individului în
acel moment, de a reacţiona diferenţiat şi adecvat.
b. Infracţiunea (crima) utilitară sau profilactică al cărei specific
constă în faptul că cel ce o comite are convingerea că face un
bine victimei, că o fereşte în acest fel de o suferinţă mai mare.
Aşa sunt: uciderea unor persoane apropiate suferind de maladii

24
 incurabile, falsa denunţare a unei persoane pentru o infracţiune
imaginară pentru a o împiedica să săvârşească o faptă antisocială
mai gravă, agresiunea preventivă săvârşită în acelaşi scop, etc.
c. Infracţiunea pseudojudiciară prin care autorul consideră că
faptul săvârşit este de dreptate. Fac parte din această categorie de
infracţiuni omuciderile pasionale (soţul ce îşi ucide soţia
surprinsă în flagrant de adulter), atentatele, răpirile, uciderile
executate de terorişti (considerând că îndeplinesc o datorie şi un
act justiţiar) delictele revendicative, etc.
d. După un alt criteriu, cel al formei, se disting infracţiuni
executate cu violenţă (omorul, tâlhăria, violul, ultrajul, loviturile
cauzatoare de moarte, etc.) caracterizate pe plan acţional prin
folosirea forţei fizice şi a diferitelor arme şi instrumente, iar din
punct de vedere psihologic printr-o accentuată agresivitate şi
indiferenţă afectivă şi infraciuni a căror execuţie presupune în
principal şiretenia şi viclenia. Din această categorie fac parte: furtul
din buzunare care implică agilitatea manuală şi spirit de observaţie,
furtul prin efracţie care solicită agilitate şi supleţe
psihomotorie ridicată precum şi stabilitate emoţională şi curaj,
escrocheria care presupune inteligenţă verbală şi socială relativ
bine dezvoltată dar şi relativitate, inventivitate, spontaneitate ş.a.
Ion Oancea propune următoarea clasificare:
1) delicte după obiectul acestora, adică după valorile sociale care sunt
lezate. Principalele categorii de delicte: delicte contra persoanei
contra patrimoniului public, privat, contra autorităţii, contra
bunelor moravuri, contra siguranţei instituţiilor de stat, delicte
economice. Fiecare din aceste grupe mari de delicte se împarte în
subgrupe omogene. Grupa care include delicte contra persoanei se
divide în delicte contra vieţii (omor, viol, vătămări corporale),

25
 contra libertăţii (de privare de libertate) şi contra demnităţii
(insulta, calomnia);
În cercetările de criminologie s-a căutat să se cunoască proporţia
diferitelor grupe de crime după obiectul lor social. Statisticile arată că
cele mai multe crime se îndreaptă contra proprietăţii, aproape 65%, după
care urmează crimele persoanei, aproape 30% şi cu un procent de 6%
contra intereselor publice (S.T. Reid - Crime and Criminology, 1991).
Crimele contra proprietăţii sunt cele mai frecvente şi mai numeroase
mai cu seamă în perioadele istorice frământate. În această categorie intră:
furturi, distrugeri, tâlhării, înşelăciuni şi sunt legate de mijloacele
materiale de existenţă ale oamenilor, de starea economică a societăţii.
2) delicte după latura obiectivă (delicte comise prin acţiune, inacţiune,
delicte cu rezultat şi crime de pericol care conţin pericolul de a
produce un anumit rezultat).
3) delicte după latura subiectivă; în criminologie s-au identificat
crime după: vinovăţie, mobilurile ce au determina criminalul să
comită fapta şi scopul urmărit. Se disting:
 crima cu intenţie (infractorul prevede rezultatul propriei
fapte şi urmăreşte producerea lui prin săvârşirea faptei el
doreşte şi urmăreşte producerea ei).
 crima din culpă (infractorul prevede rezultatul faptei sale dar
nu-l acceptă, considerând că nu se va produce).
 crima cu premeditare (crima la care există pe lângă intenţie
şi premeditare, adică o pregătire materială sau morală; în
cazul acestei crime pericolul social este foarte mare).
 crima cu scopuri speciale (pe lângă intenţia directă se
suprapune şi un scop special, ca de exemplu un câştig
material).
 crima din mobiluri speciale (lăcomie, răzbunare, interes

26
 material).
În cadrul acestui criteriu de clasificare a crimelor este introdusă şi
tipologia crimelor după stările psihice în care se găseşte criminalul
distingându-se trei forme: crima de reacţie primitivă (explozivă), crima
comisă sub imperiul unei crize, crima pseudojustiţiară.
 Crima de reacţie primitivă (explozivă), cercetată de E.
Seeling, se caracterizează prin faptul că se produce ca o reacţie de
explozie emoţională, reprezentând o modalitate de descărcare nervoasă
apare într-o situaţie de conflict. Reacţia explozivă poate fi provocată subit
ca urmare a apariţiei unei stări de pericol, dar şi în urma unei acumulări
de tensiune nervoasă într-o perioadă mai lungă de timp. Di Tullio şi De
Greef au arătat că poate să apară în forma unui „scurt circuit nervos" la
persoane la care câmpul de toleranţă la o anumită frustrare e îngust. [...]
De cele mai multe ori e vorba de crima de răzbunare comisă într-un
moment de furie puternică, de disperare.
 Crima comisă sub imperiul unei crize este legată de o situaţie
critică în care ajunge o persoană şi din care nu poate ieşi decât prin
comiterea crimei. Fapta se produce, deci, pentru ca persoana să iasă din
criza psihică în care se află. Situaţia critică presupune o situaţie obiectivă
de criză, dar şi trăirea şi simţirea acesteia ca fiind foarte grea. Ideea
omorului apare după perioada de conflict şi ameninţări şi devine
persistentă şi de neînlăturat. .J. Pinatel denumeşte această formă de crimă,
crima utilitară sau necesară.
O astfel de situaţie este cea în care soţia mereu bătură şi jignită
de soţul ei, nemaiputând suporta îi aplică soţului lovituri grave,
provocându-i vătămare corporală sau chiar moartea.
E. Seeling menţionează câţiva factori care determină apariţia unei stări
de criză:

27
 a. stadiul de dezvoltare biologică produce starea de criză
postpubertală la băieţi şi criza menstruală la femei.

b) tendinţe achizitive exagerate.

c) instinctul de conservare dezvoltat exagerat.

 Crima pseudojustiţiară este văzută şi simţită de autorul ei ca

un act justiţiar, de facere de dreptate, de apărare a unui interes. J. Pinatel
ilustrează acest tip de crimă prin crima pasională, crima ideologică, delictul
revendicator, liberator
1) delicte după subiect (crime cu un participant sau mai mulţi,
crima în grup).
2) delicte după intensitate, după gravitatea prejudiciilor:
 crime uşoare, fără urmări sociale deosebite (insultă,
calomnie, furt);
 crime calificate cu urmări negative mai pronunţate (furtul
calificat);
 crime grave care pun în pericol viaţa şi sănătatea individului
(omor, trafic de droguri, etc).

1. Particularităţi ale personalităţii infractoare (delincvente)

Principala problemă care se ridică în legătură cu

personalitatea infractorului este aceea dacă între infractori şi
neinfractori există diferenţe esenţiale şi dacă există, prin ce se deosebesc
- sub aspect psihologic - unii de ceilalţi.
În legătură cu acest aspect s-au conturat două orientări generale.
Una mai apropiată de simţul comun, de percepţia omului obişnuit
conform căreia se apreciază că în general neadaptaţii, neintegraţii şi în
speţă infractorii se manifestă împotriva ordinii sociale pentru că „aşa sunt

28
ei”, „aşa sunt ei făcuţi”, „aşa le place lor să trăiască”, „aşa le este firea”
aşa le este felul” etc. Din toate aceste aprecieri transpare ideea unor
deosebiri certe dar fără precizări concrete între cei care încalcă (în mod
repetat) legea şi cei care, în principiu nu au probleme de acest gen.
Ideea unor deosebiri evidente între infractor şi noninfractor a fost
formulată pentru prima data într-un mod elaborat şi coerent dar apropiată
mai mult de simţul comun decât de rigoarea ştiinţifică, de către casare
Lombrozo (1835-1909) psihiatru şi antropolog italian, profesor de
medicină legală la Torino, apoi medic la Padova şi medic de penitenciar
în Calabria. În lucrările sale („teoria criminalului înnăscut”, „Omul
criminal”, „Femeia criminală” ş.a.). Lombrozo a susţinut că fenomenul
criminal este natural, el având o bază biologică iar infracţiunea este
legată de o construcţie anatomică specifică, mai precis de anumite
caracteristici somatice, de anumite particularităţi mai precis anomalii
corporale pe care le-a denumit „stigmate” şi care îl deosebesc pe cel în
cauză de restul semenilor. Iniţial Lombrozo a afirmat că până la 70% din
totalul infractorilor sunt reprezentanţi de astfel de persoane, ulterior
coborând procentul la aproximativ 35%.
Conform teoriei lui Lombrozo aceste stigmate se întâlnesc în
principal la nivelul anatomic (de exemplu asimetrii fizionomice şi
craniene, proeminenţe la nivelul sinusurilor frontale şi al mandibulei,
pavilioanele urechilor supradimensionate şi căzute, nas diform şi
disproporţionat, pilozitate accentuată sau inexistenţă disproporţii între
trunchi şi membre) dar se manifestă şi la nivel fiziologic (analgezie -
adică rezistenţa la durere şi suferinţă fizică, discromatopsii ş.a.) precum şi
la nivel psihologic (anomalii afective ca indiferenţă în faţa pericolelor
iminente şi chiar a morţii dar şi cruzime, cinism, ură şi poftă nestapânită
de răzbunare, înclinaţie spre obscen şi trivial, apoi nivel scăzut al
inteligenţei, incapacitate de efort fizic sau mental susţinut, înclinaţie spre

29
alcool şi tendinţă de a se asocia şi de a-şi petrece majoritatea timpului în
bandă.
În privinţa stigmatelor anatomice, cărora le-a acordat o atenţie
specială, acestea particularizează în opinia lui Lombrozo, diferitele
categorii de infractori. Astfel violatorul are urechile lungi, craniul
aplatizat, ochii oblici şi apropiaţi, nasul mare, bărbia excesiv de lungă şi,
desigur penisul supradimensionat; Ucigaşul ar avea un volum mic al
craniului, maxilarul alungit şi pomeţii proeminenţi în timp ce hoţul o
mobilitate accentuată a mimicii şi a membrelor superioare, ochii mici şi
cu o mobilitate permanentă, sprâncene dese şi lăsate pe ochi, nasul turtit,
barba rară, fruntea teşită, cu pielea groasă şi mobilă, pilozitate corporală
inexistentă.
Se poate aprecia că intuiţia lui Lombrozo a fost genială dar lui i-a
lipsit totuşi rigoarea ştiinţifică, eşantioanele pe care şi-a făcut studiile
fiind nereprezentative, constituite exclusiv din infractori calabrezi,
Calabria însăşi fiind o zonă în care particularităţi anatomice cum sunt
cele amintite întâlnindu-se la un procent ridicat din populaţie. Deşi teoria
sa a fost într-o oarecare vogă a fost şi aspru criticabilă încă de la apariţie,
ea adând şi uneele implicaţii în planul reacţiei sociale faţă de persoanele
cu particularităţile enumerate, Lombrozo rămâne totuşi întemeietorul
antropologiei criminologice.
O a doua orientare mai familiară specialiştilor aduce un element în
plus. Fără a ignora existenţa unor diferenţe individuale, semnificative dar
la nivelul conduitei, al comportamentului, în modul de a acţiona şi
reacţiona în spaţiul psihosocial şi implicit în modul de a rezolva situaţiile
conflictuale ce apar în acest spaţiu, la nivelul specialiştilor se consideră
că infractorii, în marea lor majoritate sunt totuşi oameni normali dar
neadaptaţi la sistemul de norme, reguli, principii etc. pe care societatea
îndeobşte îl instituie şi-îl impune tuturor membrilor săi. Din această

30
optică transpare ideea că şi societatea în sine ar putea fi responsabilă cel
puţin pentru o parte din actele infracţionale săvârşite, prin simplul fapt că
impune modele de conduită pe care nu toţi sunt dispuţi să le adopte.
Abordarea corect, ştiinţifică a personalităţii infractorului presupune
clarificarea unor aspecte de ordin metodologic. În principiu există trei
nivele de abordare. Un prim nivel ar fi cel individual – concret cunoscut
şi sub denumirea de studiu de caz. Analiza vizează trăsăturile şi
manifestările unui caz singular (infractorul x, z sau z) situaţie în care
concluziile vor avea valabilitatea limitată la cazul în speţă.
Un al doilea nivel, cel categorial presupune studiul şi analiza unei
categorii distincte de infractori (hoţi, tâlhari, ucigaşi etc.) situaţie în care
concluziile, mai puţin ample decât în primul caz, rar relevă ceea ce este
specific unui număr mai mare de indivizi respectiv întregii categorii.
Un al treilea nivel, cel general abordând categorii diverse de
infractori în vederea studiului, reţine un număr mai restrâns de trăsături –
doar câteva dar acestea vor avea valabilitatea generală, vor fi comune
adică, majorităţii infractorilor. Acest nivel de abordare a permis
conturarea unui profil general al personalităţii infractorului dacă nu pe
deplin satisfăcător şi complet cel puţin sugestiv prin particularităţile pe
care le identifică în prim-planul structurii personalităţii generice ale
acestuia.
Din păcate nici cele mai elaborate studii nu s-au soldat decât, cel
mult, cu inventare mai mult sau mai puţin complexe de caracteristici
şi trăsături stabile înregistrate la majoritatea celor ce încalcă în mod
frecvent legea.
Astfel, una dintre cele mai frecvente particularităţi psihice ale
delincvenţilor o constituie instabilitatea emotional - acţională. (T.
Bogdan, 1973). Accepţia termenului de instabilitate este foarte eterogenă şi
trebuie considerată cu prudenţă. Nu trebuie înţeles din acest context că

31
omul normal, nedelincvent are o stabilitate totală a atitudinilor şi
reacţiilor emotiv-afective pentru că acest fapt ar intra în contradicţie cu
principiul adaptării continue la multiplele şi variatele solicitări ale
ambianţei. La omul normal stabilitatea reacţiilor la mediu are totuşi un
caracter de relativitate realizându-se prin durata reacţiilor sale reglate voit
şi conştient, prin continuitatea lor, prin lipsa de oscilaţii excesive şi prin
constanţa lor care rămâne atât din puncte de vedere cantitativ cât şi
calitativ adecvate la stimulii care le-au declanşat.
În opoziţie cu aceasta, delincventul trădează în manifestările sale
discontinuitate, salturi nemotivate de la o extremă la alta, inconstanţă şi
imprevizibilitate în reacţiile sale faţă de stimuli.
O altă particularitate o constituie incapacitatea de a se conforma
cerinţelor sociale exprimate prin norme şi reguli care impun o anume
conduită. Inadaptabilii sunt refractari la orice influenţe social-educative
organizate, sunt greu educabili, creând permanent probleme în grupurile
lor de apartenenţă. Familia acestora ca grup de apartenenţă este şi ea, la
rândul ei, de cele mai multe ori o familie problemă, anamnezele
relevând fie deficienţele de structură (lipsa unui părinte ca urmare a
decesului, abandonului, condamnării sau divorţului) fie deficienţe
funcţionale, când familia este structural intactă dar lipseşte priceperea,
interesul sau preocuparea de a educa (socializa) corespunzător copilul, ca
urmare a nivelului socio-economic şi cultural scăzut, al alcoolismului unuia
sau ambilor părinţi, al preocupărilor cu tentă infracţională ş.a. Fără a
considera că situaţiile de acest gen constituie o fatalitate, astfel de
familii oferă totuşi un procent semnificativ de devianţi. Nu trebuie
excluse din acest context nici familiile bine structurate, cu nivel economic
şi cultural ridicat dar în care se consideră că educaţia copilului merge de
la sine eliminându-se orice grijă şi orice control asupra evoluţiei acestuia,
survenind cel mult eventuale corecţii şi sancţiuni sporadic, din timp în

32
timp şi numai când conduita depăşeşte anumite limite. Aproape unanim
se apreciază că acolo unde nu se acordă atenţia cuvenită normelor regimului
zilnic de viaţă a individului îndeosebi în etapele incipiente ale vârstei, se
pun pe nesimţite bazele unei inadaptări.
Deprinderea de a merge de timpuriu în consens, în contrasens
sau pe lângă linia impusă de normele sociale, este decisivă, deoarece
începând cu primii ani ai dezvoltării umane se fixează primele repere ale
conduitei. Dacă, spre exemplu, în perioada antepreşcolară şi cea şcolară
copilul are libertatea să vagabondeze, atunci prin natura lucrurilor i se
oferă posibilitatea de a parcurge evoluţia infracţională de la micile furturi
şi până la crimele agresive.
Vagabondajul, teren propice al evoluţiei criminale individuale,
constituie nu numai o formă concretă de inadaptare dar şi un mijloc şi o
cale sigură de fixare şi adâncire şi a altor deprinderi legate de inadaptare.
Lipsa aproape permanentă de la domiciliu înseamnă nu numai lipsa unor
influenţe pozitive ci, în primul rând, şi în mod necesar, o raliere la formele
organizate de activitate infracţională care o constituie bandele,
iniţial predelincvente iar mai târziu delincvente în toată regula. Atitudinile
rezultate din influenţele greşite în această perioadă nu sunt compatibile
cu ceea ce se numeşte conformare la norme şi, dacă nu sunt combătute
ferm cu forţa unei educaţii bine conduse, pot duce la înrădăcinarea unor
deprinderi negative care, ulterior, în condiţii şi ocazii favorabile se
reactualizează cu promptitudine, favorizând actele şi conduitele deviante,
infracţionale.
A treia caracteristică psihică a delincventului o constituie căutarea
satisfacţiei materiale sau morale prin infracţiune. Acţiunea
infracţională este, desigur, nocivă pentru societate, dar dincolo de acest
aspect, ea aduce sub toate formele ei, un anumit folos infractorului, îl
favorizează într-o anumită măsură, pe linte materială sau morală.

33
Rezultatul infracţiunii nu trebuie să fie numaidecât un beneficiu
material şi imediat, el poate fi un folos de ordin moral şi cu efecte mai
îndepărtate în timp. Mobiluri de interes imediat sau îndepărtat se pot
vedea la fel de bine şi în micile pungăşii şi în marile escrocherii şi
delapidări dar şi în crimele de mare violenţă. (T. Bogdan, 1973)
În fine, a patra trăsătură o reprezintă duplicitatea
delincventului. Pe deplin conştient de nocivitatea şi caracterul reprobabil
al actului său, infractorul observă, plănuieşte şi execută totul în taină, ferit
de ochii semenilor. Prudenţa sa permanentă, mina onestă pe care se
străduieşte mereu să o afişeze, strădania sa adesea obsesivă de a înlătura
orice eventuală suspiciune cu privire la persoana sa, devin cu timpul o
dominantă puternică a întregii lui activităţi psihice. Aceste eforturi
permanente conferă o notă de artificialitate întregii conduite a infractorului,
denaturându-i până şi actele şi faptele banale, cotidiene, fapt lesne de
sesizat pentru un observator avizat. Duplicitatea infractorului devine astfel
a doua lui natură.
Strădania sa de a evita să fie descoperit, creşterea tensiunii şi
concentrării psihice în momentul săvârşirii faptei pot acţiona adesea în
sensul pierderii controlului asupra unor gesturi mărunte, nesemnificative,
fapt ce se soldează cu greşeli adesea fatale pentru infractor, ele dând
posibilitatea organelor judiciare să-l identifice (urme lăsate neglijent la
locul faptei, obiecte uitate, etc). Cunoaşterea acestui fapt de către el
însuşi ca şi amnezia postinfracţională care îl supratensionează emoţional
îl determină să nu poată rezista impulsului imperativ de a se reîntoarce
la locul faptei, oferindu-se astfel de multe ori „pe tavă" poliţiei.
Interesante par în acest cadru şi unele concluzii rezultate din analiza
limbajului infractorilor. Studii făcute îndeosebi în S.U.A. arată că
gangsterii profesionişti nu folosesc în limbajul lor, decât cu mici

34
 excepţii, alt timp decât cel prezent, iar pluralul este, de regulă, înlocuit
cu singularul.

2. Teoria lui H.J. Eysenck privind personalitatea

delincventului

Unul dintre cei care au efectuat cercetări fundamentale în domeniul

personalităţii umane este profesorul londonez H.J. Eysenck. Adept al
concepţiei pavloviene a reflexelor condiţionate, Eysenck consideră omul ca
fiind o fiinţă care, în esenţă, învaţă, în sensul că achiziţionează în
permanenţă deprinderi şi cunoştinţe care îi modifică atât atitudinile cât şi
conduita generală.
Baza observabilă a comportamentului uman este condiţionabilitatea
sau - altfel spus - capacitatea acestuia de a-şi forma (mai greu sau mai
uşor) reflexe condiţionate. Acesta este un dat nativ. în funcţie de această
condiţionabilitate, individul - considera Eysenck - se amplasează de-a
lungul unui continuum ale cărui extreme sunt introversiunea şi
extroversiunea, pe o poziţie care poate fi mai apropiată sau mai
îndepărtată fie de o extremă, fie de cealaltă. Astfel indivizii nu vor putea
fi decât introvertiţi (mai mult sau mai puţin) extravertiţi, (de asemenea
mai mult sau mai puţin) şi ambivertiţi, adică situaţi la mijlocul distanţei
dintre cele două extreme, având caracteristici relativ egal preluate dintr-o
parte şi din cealaltă.
După constatările lui Eysenck, infractorii se recrutează prioritar
din rândurile extravertiţilor, a căror caracteristică fundamentală - pe
plan psihofiziologic - o constituie dificultatea de a fi condiţionaţi, adică
educaţi şi socializaţi.
Extravertitul tipic, descris de Eysenck, reflectă în linii mari imaginea
oarecum convenţională a celor mai mulţi dintre cei care intră în conflict cu

35
legea. Astfel, el apare ca un element sociabil, căruia îi plac petrecerile,
care are mulţi prieteni simţind mereu nevoia de a avea în jur pe cineva
căruia să i se adreseze; îi displac lectura solitară sau studiul de unul singur.
Caută mereu noutatea, senzaţionalul, e gata în orice moment să-şi asume
riscuri şi, în genere este impulsiv acţionând sub impresia de moment.
Amator de farse, este oricând gata de replică şi caută permanent
schimbare, varietate. Este optimist, lipsit de griji, se pierde uşor cu firea
devenind agresiv şi incapabil de autocontrol privind propriile fapte şi
acte.
Această teorie a formării personalităţii dezvoltată de Eysenck zdruncină
o serie de idei despre om şi raporturile sale cu mediul în procesul formării
personalităţii sale. Aşa de exemplu, ideea provenienţei infractorilor din
medii viciate este acceptată de foarte multă lume. Ea este însă contrazisă -
şi nu de puţine ori - de cei care provin dintr-un mediu moralmente perfect
sănătos sau de cei care, provenind totuşi dintr-un mediu viciat, nu ajung
niciodată în conflict cu normele morale sau cele legale. În acest sens,
Eysenck atrage atenţia asupra faptului că în aprecierea unor cazuri
particulare se impune studierea interacţiunii individ - mediu în deplina
cunoştinţă de cauză a tuturor particularităţilor celor doi factori Astfel,
consideră el, o educaţie chiar foarte bună nu va avea efectele dorite în
cazul în care cel supus procesului educativ este un extravertit excesiv (deci
greu condiţionabil). în acest caz trebuie căutate mijloace educative mult
mai complexe decât cele obişnuite.
În ce îi priveşte pe infractorii care posedă caracteristicile
introvertiţilor tipici, Eysenck consideră că aceştia provin de regulă din
familii viciate care îşi exercită influenţele negative extrem de uşor,
întrucât principala caracteristică a introvertiţilor este marea lor
condiţionabilitate, adică facilitatea de a-şi forma reflexe condiţionate

36
constând în însuşirea unor deprinderi negative, mentalităţi, concepţii şi
atitudini retrograde, imorale, etc, care predomină în mediul respectiv.
Teoria lui Eysenck se referă şi la fenomenul de recidivă. Privind
acest aspect, el evită concluzia facilă conform căreia, în virtutea legii
condiţionării, o pedeapsă ca stimul negativ condiţionat, ar urma să-l
oprească pe infractor de la comiterea unor noi fapte. Şi aceasta
deoarece, aşa cum însuşi Pavlov atenţiona, formarea unui reflex
condiţionat nu presupune numai repetiţii în timp a asocierii stimulului
condiţionat cu cel necondiţionat, ci şi coincidenţa sau măcar proximitatea
temporală a celor doi stimuli. În cazul concret al infractorului, pedeapsa
ca stimul condiţionat, ar trebui să succeadă imediat actul infracţional pe
care să se realizeze condiţionarea, fapt care însă, în realitate nu are loc
decât destul de rar.
În acest context Eysenck şi-a propus să lămurească şi psihologia a
ceea ce el a numit „paradoxul criminal" şi anume, care sunt
mecanismele care îl determină totuşi pe infractor să comită actele sale
când el ştie că în cele din urmă va fi pedepsit.
În explicarea acestui paradox, Eysenck apelează la „legea secvenţei
temporale" stabilită de psihologul american O.H. Mowrer.
După acesta, un anumit act uman este determinat nu numai de
consecinţele lui, ci şi de apariţia în timp a acestor consecinţe Cu alte
cuvinte, când o acţiune are două consecinţe, una pozitiva (premiu, laudă,
apreciere) şi alta negativă (sancţiune), ambele fiind egale ca pondere,
atunci situaţia de conflict creată se rezolva în funcţie de consecinţa
probabilă cea mai apropiată. În cazul unui act infracţional, consecinţa
imediată este pozitivă (satisfacţia morală a reuşitei, sau materială a
dobândirii unor bunuri) în timp ce consecinţa negativă (sancţiunea legală)
este mai îndepărtata în timp şi comportă şi un grad de incertitudine.

37
 3. Teoria lui J. Pinatel privind personalitatea criminală

Spre deosebire de Eysenck, care porneşte de la analiza

psihofiziologică în înţelegerea personalităţii infractorului, Jean Pinatel
se orientează spre analiza psihosocială.
Pornirile spre antisocialitate şi creşterea criminalităţii în genere,
ca fenomen social trebuie căutate, după Pinatel, în dezvoltarea
accelerată a societăţii şi a tehnicii, faţă de care credinţele, moravurile şi
ideile rămân în urmă. în aceste condiţii omul întâmpină dificultăţi de
adaptare; el nu poate intra în consonanţă cu o societate în care nimic nu
este stabil, totul este în mişcare şi schimbare. Accelerarea ritmului de viaţă,
tehnicizarea; stilului de viaţă, fac să dispară valorile fundamentale, acele
valori care răspund cel mai bine naturii fizice, intelectuale şi spirituale a
omului.
Plecând de la cadrul social care este prea puţin reconfortant şi optimist,
Pinatel vedea criminalitatea de azi ca o maladie morala a progresului. De
maladie morală nu poate suferi decât omul, iar cel atins de ea nu poate fi -
în concepţia lui Pinatel - decât ceea ce el numeşte o „personalitate
criminală". Aceasta nu este o variantă a speciei umane, un tip
antropologic ci, pur şi simplu, un model, un instrument, un concept
operaţional care permite cercetătorilor să se descurce în studiul
criminalilor şi să aprecieze gradul lor de periculozitate socială. Acest
model relevă faptul că delicvenţii deşi deosebiţi şi infinit variaţi, ca de altfel
toţi oamenii, au totuşi ceva comun, ceva care îi apropie şi îi aseamănă.
Continuând analiza, Pinatel constată că este inutil şi inoperant să
împărţim oamenii în buni şi răi, deoarece în circumstanţe speciale orice
om poate deveni delincvent.
Diferenţele dintre cei care comit totuşi fapte antisociale şi cei care nu
comit sunt diferenţele de grad ale unui prag delincvenţial.

38
 La unii, pragul este foarte coborât, ei având nevoie de puţine
incitaţii exterioare pentru a trece la act, în timp ce pentru alţii, actul
survine numai în cazul unor înclinaţii deosebit de puternice, pragul având
în cazul lor o valoare ridicată. în aceste condiţii, ceea ce ne permite să
distingem delincventul de nedelincvent şi chiar delincvenţii între ei este
aptitudinea lor mai mult sau mai puţin pronunţată de a trece la act.
Important - arată Pinatel - este studiul personalităţii în situaţia
dată. Există situaţii specifice sau periculoase când ocazia nu are nevoie să
fie căutată de către persoana cu aptitudini pronunţate de trecere la act,
dar şi situaţii nespecifice sau amorfe în care ocazia trebuie căutată.
În fine, rezumând cercetările efectuate asupra personalităţii
criminale, Pinatel arată că la majoritatea zdrobitoare a marilor delicvenţi
există un nucleu al personalităţii ale cărui elemente componente sunt:
egocentrismul, labilitatea, agresivitatea şi indiferenţa afectivă (J. Pinatel,
1971).
Egocentrismul reprezintă tendinţa individului de a raporta totul la
el însuşi; el şi numai el se află în centrul tuturor lucrurilor şi situaţiilor.
Atunci când nu-şi realizează scopurile propuse devine invidios şi
susceptibil. Se caracterizează printr-un permanent sentiment de suficienţă
prin acţiuni dominatoare şi chiar despotice. Egocentristul nu este capabil să
vadă dincolo de propriile dorinţe, scopuri, interese. Este un individ care
nu este capabil să recunoască superioritatea şi succesele celorlalţi, se
crede permanent persecutat, consideră că are întotdeauna şi în toate
domeniile dreptate. Egocentricul îşi minimalizează defectele şi
insuccesele, îşi maximizează calităţile şi succesele, iar atunci când greşeşte
în loc să-şi reconsidere poziţia, atacă cu virulenţă.

Labilitatea este trăsătura personalităţii care semnifica fluctuaţia

emotivităţii, capriciozitatea şi, ca atare, o accentuata deschidere spre

39
influenţe. Individul nu-şi poate inhiba, domina dorinţele, este imprevizibil
şi se angajează în acţiuni fără a reflecta la consecinţele acestora.
Instabilitatea emoţională semnifică o insuficientă maturizare afectivă,
individul fiind robul influenţelor şi sugestiilor, neputând să-şi inhibe
pornirile şi dorinţele nici în faţa pericolului public şi a sancţiunii penale.
Agresivitatea apare atunci când individul este împiedicat să-şi
satisfacă dorinţele şi se manifestă cu un comportament violent şi
distructiv. Agresivitatea presupune canalizarea violenţei spre alţii. Ea se
manifestă prin forme multiple, între care vătămările corporale,
tentativa de omor, omorul deţin ponderea semnificativă.
Pinatel mai distinge două forme ale agresivităţii: ocazională şi
profesională. Agresivitatea ocazională se caracterizează prin
spontaneitate şi violenţă; este întâlnită cu precădere în crimele pasionale.
Agresivitatea profesională se caracterizează printr-un comportament
violent durabil, care se relevă ca o constantă a personalităţii infractorului,
acesta manifestându-se agresiv în mod deliberat, constant.
Indiferenţa afectivă este strâns legată de egocentrism şi mai poartă
numele de insensibilitate morală. Ea se caracterizează prin incapacitatea de
a înţelege durerile şi nevoile celorlalţi prin satisfacţia resimţită faţă de
suferinţele altora. Indiferenţa afectivă reflectă în fond stările de inhibare
şi dezangajare emoţională Această latură a personalităţii infractorului se
formează de la vârste timpurii, fiind una dintre principalele carenţe ale
procesului socializării, un rol primordial deţinând în acest plan
funcţionarea defectuoasă a structurii familiale, stilul educaţional
deficitar. De obicei nu este conştient de propria-i stare de inhibare
emoţională, ceea ce explică calmul şi sângele rece cu care sunt comise o
serie de infracţiuni cu violenţă deosebită. Legătura strânsă dintre
indiferenţa emoţională şi egocentrism constă în faptul că infractorului
îi este străin sentimentul vinovăţiei, al culpabilităţii.

40
 Aceste comportamente ale personalităţii infractoare se întâlnesc şi
la neinfractori, însă la aceştia ele nu sunt elemente dominante ale
personalităţii, nu au consistenţa şi frecvenţa întâlnite la infractori, nu sunt
orientate spre infracţionalitate.

6. Clasificarea infractorilor; tipologii bazate pe criterii de ordin

psihologic şi psihosocial
NOTA: capitolul se va completa cu notele de curs

În mod constant, cei care s-au ocupat de problemele

criminalităţii au încercat, din motive practice, să sintetizeze, sa
ordoneze după diferite criterii infractorii. în domeniul criminalităţii au
fost elaborate o multitudine de tipologii şi, în general, aproape că nu
există criminolog remarcabil care să nu fi creat propria clasificare.
Aceste tipologii sunt instrumente de lucru pentru a sluji unor scopuri
practice, ele reprezintă ipoteze de lucru, mijloace ajutătoare care permit o
anumită direcţionare a activităţii do prevenire şi combatere a
comportamentelor infracţionale, precum şi individualizarea proceselor de
reeducare şi reintegrare socială.
Sub aspect normativ-juridic cele mai cunoscute clasificări sunt în
funcţie de vârstă, care îi împarte în minori şi majori, în funcţie de
repetabilitatea actelor infracţionale: în primari şi recidivişti etc.
Acestea sunt amplu descrise la disciplinele juridice.
Din punct de vedere criminologic şi psihologic, există un mare
număr de clasificări, dintre care vom trece în revistă pe cele mai
importante.

41
 Una dintre cele mai interesante şi utile clasificări, îndeosebi din
perspectiva prevenirii infracţionalităţii, este cea care corelează
adaptabilitatea socială cu capacitatea infracţională. Această tipologie
este mult mai operaţională, întrucât ţine seama de două dimensiuni
esenţiale pentru trecerea la actul infracţional, de posibile combinaţii
ale acestora. Adaptabilitatea socială relevă gradul de integrare socială
a individului, iar capacitatea infracţională denotă potenţialul
infracţional al personalităţii individului şi se referă la nucleul
central al personalităţii infractorului. După felul în care se pot
combina cele două dimensiuni, au fost elaborate patru tipuri de
infractori: (Margen, 1967)

a. Tipul infractorului cu adaptabilitatea socială ridicată şi

potenţialul infracţional crescut. Acest tip este considerat a fi
cel mai periculos prin faptul că indivizii din cadrul lui sunt aparent
bine integraţi, ocupă poziţii sociale prestigioase, pozează în oameni
cinstiţi, de ţinută morală, intelectuală etc. Prestigiul şi statutul social de
care se bucură în diferite structuri sociale şi priceperii cu care se
strecoară prin angrenajul relaţiilor interpersonale, îngreunează
adesea declanşarea cercetării şi urmăririi penale împotriva lor.

b. Tipul infractorului cu adaptabilitate socială redusă şi potenţial

infracţional ridicat este mai puţin periculos decât cel anterior,
datorită faptului că indivizii din cadrul acestui tip atrag uşor atenţia
asupra lor sau sunt permanent ţinuţi sub observaţie, supravegheaţi.
Este cazul recidiviştilor şi a complicilor lor.

c. Tipul infractorului cu adaptabilitate socială redusă şi cu

potenţialul infracţional scăzut prezintă un pericol social şi mai
redus în comparaţie cu cele anterioare. Aceştia deşi fac parte din
societate, trăiesc undeva la limita ei şi, cu toate că prezintă un

42
 potenţial infracţional scăzut, destul de mulţi din rândurile lor ajung
în conflict cu legea pentru fapte de regulă minore.

d. Tipul infractorului cu adaptabilitate socială ridicată şi potenţial

infracţional redus prezintă cel mai scăzut pericol social. În
general, aici este vorba de infractorii accidentali. În ciuda
potenţialului infracţional scăzut, asemenea indivizi pot comite
infracţiuni deosebit de grave, datorită reacţiilor emoţionale
explozive sau unor conjuncturi extrem de nefavorabile.

O altă perspectivă de clasificare – numită de către J. Pinatel

fenomenologică -, aduce în discuţie două categorii de infractori, respectiv
homotropi şi politropi.

Homotropii sunt cei care comit aceleaşi infracţiuni şi folosesc aceleaşi

moduri de operare. Aici se încadrează recidiviştii profesionişti pentru care
infracţiunea a devenit evident o sursă de existenţă, o „profesie", iar riscul de a
fi prins este considerat ca un risc profesional.
Politropii, nespecializaţi într-un gen anume, comit infracţiuni
diverse şi abordează moduri de operare diferite.
Una dintre tipologii (de fapt o sinteză a mai multor tipologii)
distinge următoarele categorii de infractori:

A. Cuprinşi în tipuri nedefinite:

a) caracteriali, a căror trăsătură esenţială o constituie
tulburările de conduită, de natură educaţionala psihopatică
sau neuropatică;

b) perverşii, caracterizaţi prin lipsa de afectivitate, de moralitate,

de intimidare cât şi prin nevoia de a face rău din plăcere, prin
egocentrism, orgoliu nelimitat, gelozie

c) debilii mintali care nu depăşesc din punct de vedere intelectual

43
 vârsta de 10 ani (idioţii 0 - 2 ani, imbecilii 3 - 6 ani, debilii 7 -
10 ani), indiferent de vârsta cronologică. Debilii se
caracterizează prin instabilitate a atenţiei, lipsa de
discernământ, credulitate, sugestibilitate, etc. Dintre debili cu
potenţial infracţional prezintă numai cei deosebit de activi sau
agresivi;

d) alcoolicii şi toxicomanii.

B. În categoria tipurilor definite:

a) profesioniştii, echilibraţi temperamental, cu o dotare

aptitudinală care le permite să facă faţă unor situaţii complexe
iar din punct de vedere afectiv caracterizaţi prin superstabilitate,
insensibilitate, egocentrism;

b) ocazionali, indivizi socialmente adaptaţi, nu ajung să aibă de a face

cu justiţia decât în situaţii deosebite, în general aceştia nu
recidivează. Acest grup se subdivide în pseudocriminali,
indivizi care comit delicte involuntare, din neglijenţă, ignoranţă
sau în mod fortuit şi criminali pasionali.

44
 2. Elemente de psihologie a mărturiei; psihologia
martorului

Nota: La acest material se adaugă în mod obligatoriu notiţele luate la

curs.

1.1.Mărturia veridică; premise psihologice ale mărturiei veridice

Sarcina principală a organelor de anchetă în cadrul demersului

judiciar o reprezintă reconstituirea sau restabilirea faptelor, în care un
rol de bază îl deţin relatările sau depoziţiile martorilor. Având deci în
vedere că de o mărturie depinde de regulă soarta unui om, problemele
care se ridică în acest context – „în principal în ce măsură relatarea este
obiectivă?" sau „este martorul de bună sau rea credinţă?” – devin
deosebit de delicate. Este, în acest sens, semnificativ faptul că, în
decursul istoriei toţi marii legislatori au fost călăuziţi de idea relativităţii
depoziţiei martorilor, idee care se menţine şi astăzi şi care se bazează pe
constatarea empirică, practică după care atât posibilităţile noastre de
recepţie senzorială cât şi cele intelectuale sunt adesea imperfecte,
limitate şi deci nu pot asigura o obiectivitate absolută a relatării cu
privire la un eveniment sau altul.
În general, relatarea unei persoane despre un eveniment oarecare
depinde de următorii factori:
1. de modul în care a perceput evenimentul;
2. de modul în care l-a păstrat în memorie;
3. de modul în care poate să şi-l amintească;
4. de modul în care poate să-l exprime;
5. de modul în care vrea sau este interesat să-l exprime.

45
 Fiecare persoană – se ştie – prezintă diferenţe individuale atât la
nivelul percepţiei cât şi la cel al memoriei, al gândirii, ori al posibilităţilor
de exprimare. Dacă la aceasta adăugăm şi condiţiile exterioare, fizice care
pot favoriza sau îngreuna perceperea unui eveniment vom ajunge la
concluzia că şi relatarea sau mărturia pe care o pot face diferite persoane
despre acelaşi eveniment va prezenta diferenţe notabile de la caz la caz.
Din aceste motive, de multe ori, îndeosebi în situaţiile mai complexe
şi de regulă când o cere instanţa de judecată, examinarea
psihofiziologică, prealabilă a celor ce urmează să depună mărturie devine
aproape o necesitate, aceasta pentru a stabili cât mai precis posibilităţile
şi limitele capacităţii lor de a depune o mărturie. Examenul oftalmologie
şi audiologic se impune în situaţia relatărilor unor evenimente bogate în
elemente vizuale sau (şi) auditive iar examenul psihologic la funcţionarea
corectă a gândirii, memoriei, imaginaţiei, afectivităţii ori a personalităţii
în ansamblu. Martorul trebuie să fie cunoscut de asemenea şi sub aspectul
conduitei sale morale, al raporturilor sale cu fapte sau cu persoanele
implicate, cât şi în privinţa modului personal de a se manifesta în faţa
organelor judiciare.

A. Influenţa factorilor şi condiţiilor de ordin perceptiv asupra

mărturiei

Sub aspect psihologic momentul perceptiv este momentul iniţial al

unei mărturii, condiţiile în care acesta se desfăşoară influenţând poate în
cea mai mare măsură veridicitatea mărturiei. Revenind la percepţie,
aceasta se defineşte ca proces psihic complex generat de stimulări
senzoriale simultane vizuale, auditive, tactile, olfactive, etc.

46
 Percepţia unui eveniment, fapte sau întâmplări este de regulă vizual
– auditivă putând să predomine de la caz la caz, fie factorul vizual fie
cel auditiv. Sunt situaţii în care ea poate fi completată şi de elemente
tactile, olfactive, gustative, termice sau dureroase după cum sunt şi
situaţii când aceasta este predominant gustativă, termică, dureroasă, etc.
Ne vom opri îndeosebi la factorii vizuali şi auditivi.
Mărturia bazată pe senzaţiile vizuale este cel mai frecvent întâlnită
şi de regulă preferată de cercetătorii penali. Posibilitatea reconstituirii
unor evenimente petrecute vizual este asigurată de însuşirile
analizorului, respectiv, capabil să perceapă o infinitate de aspecte din
mediul ambiant (forme, dimensiuni, poziţii, deplasări, culori, lumini,
umbre, etc.). Percepţia însuşirilor spaţiale şi cromatice ale stimulărilor
din mediu este condiţionată de nivelul parametrilor psihofiziologici ai
analizatorului sau ai organismului în ansamblu pe de o parte şi de
condiţiile în care are loc percepţia, pe de altă parte.
Raportându-ne la factorii psihofiziologici precizăm că percepţia
vizuală poate fi afectată de infecţii ale globului ocular, de starea de
oboseală a ochilor sau a întregului organism, de febră, de ingestia de
alcool sau unele tranchilizante puternice ca şi de unele tulburări ca
miopia, strabismul, etc., ori de viciile de cromorecepţie cum este, spre
exemplu, daltonismul.
În legătură cu condiţiile externe ale percepţiei menţionâm în primul
rând gradul şi calitatea iluminării mediului în care se desfăşoară
evenimentul. La lumina diurnă se percep corect formele, umbrele şi mai
ales nuanţele cromatice fie ale vestimentaţiei, fie ale pielii, părului sau
ochilor persoanelor. La lumina artificială îndeosebi cea de neon, dacă
formele şi umbrele se percep relativ corect, este afectată percepţia
cromatică. În condiţiile de intensitate scăzută a luminii (în zori sau

47
amurg) se perturbă de asemenea percepţia culorilor şi în plus cea a
spaţiului şi a mişcării.
Este de la sine înţeles că asemenea mărturii, bazate pe o percepţie în
lumină crepusculară şi în general într-un mediu slab luminat au o valoare
relativă. Acelaşi lucru se poate spune şi în legătură cu relatările despre
fapte percepute în momentul imediat următor trecerii bruşte de la un
mediu vizual la altul, între ele existând grade disproporţionate de
luminozitate când percepţia este afectată de intrarea în acţiune a
mecanismelor adaptării senzoriale.
O altă condiţie care influenţează percepţia vizuală o reprezintă
distanţa dintre stimul şi receptor. Trebuie ţinut cont în acest context şi de
condiţiile meteo existente în momentul percepţiei ca şi de eventualele
fenomene cunoscute sub numele de iluzii. Astfel, jocul şi efectele
culorilor obiectelor sau vestimentaţiei persoanelor implicate în
evenimentul perceput reprezintă un factor cu efecte importante asupra
percepţiei vizuale. De exemplu, obiectele viu colorate apar mai apropiate
şi mai mari spre deosebire de cele cu nuanţe şi tonuri închise. Persoanele
îmbrăcate în alb sau alte culori deschise, par mai înalte şi mai corpolente
decât cele îmbrăcate în negru sau alte culori sumbre. Dungile verticale de
pe îmbrăcăminte dau impresia că persoana respectivă este mai înaltă în
timp ce dungile orizontale o fac să pară mai scundă.
Mărturia bazată pe senzaţiile auditive, în legătură cu aceasta, se
disting cel mai frecvent următoarele situaţii:
a. când martorul trebuie să identifice pe baza vocii persoana care
vorbeşte;
b. când martorul trebuie să reproducă fidel numere, cuvinte,
expresii, termeni, etc., rostite de o persoană sau alta în diferite
împrejurări;
c. când martorul trebuie să reproducă nu termenii sau nuanţele

48
 unei conversaţii, ci sensul acesteia. (A. Ciopraga, 1979).
Fără îndoială că şi percepţia auditivă este influenţată de factori
interni, psihofiziologici şi de factori ce ţin de mediul extern în care are
loc percepţia, aspect de care organul de anchetă trebuie să ţină seama.
Factorii interni sunt în mare aceiaşi, integritatea analizatorului, starea de
sănătate, gradul de oboseală, etc. Un rol însemnat îl au – mai mult decât
în cazul percepţiei vizuale – gândirea şi inteligenţa, care asigură
înţelegerea semnificaţiei celor auzite şi apoi bineînţeles, memoria. O
memorie bună facilitează reţinerea unor termeni sau expresii al căror
sens nu este cunoscut, cum sunt de exemplu termenii argotici sau de
jargon. Important este gradul de cultură şi formaţia profesională.
Printre condiţiile externe se află, în principal distanţa dintre sursă
şi receptor, particularităţile meteo şi sonore ale ambianţei în care are loc
percepţia, intensitatea vocii celui care vorbeşte şi particularităţile
pronunţiei acestuia.
În aplicarea depoziţiei martorului auditiv trebuie să se ţină cont şi
de influenţele defavorabile datorate iluziilor. Iluziile acustice pot fi
cauzate, printre alte, îndeosebi de stările afectiv-emoţionale (nelinişte,
surescitare, frică, spaimă, etc.) declanşate de evenimentul la care asistă
persoana martor.

B. Influenţa factorilor socioprofesionali si socio-demografici

asupra mărturiei

O influenţă semnificativă asupra veridicităţii mărturiei o are

profesiunea sau preocupările extraprofesionale (hobby-urile) martorului.
Există profesii care presupun operaţii de măsurare a distanţelor sau a
dimensiunilor cum sunt cei ce lucrează în construcţii, transporturi, unii
sportivi, unii militari, etc.

49
 La aceste categorii socioprofesionale, aptitudinea de a aprecia
distanţe ori dimensiuni este net superioară în raport cu alte categorii.
Conducătorii auto profesionişti sau amatori cu experienţă, precum şi
anumiţi tehnicieni din domeniul transporturilor fac aprecieri de mare
exactitate în ceea ce priveşte viteza de deplasare a unor vehicule în cazul
că depun mărturie legată de un eveniment rutier.
De asemenea, un vânător sau armurier poate deosebi cu uşurinţă
zgomotul unei arme de foc de alte zgomote asemănătoare sau va putea
face aprecieri relativ exacte cu privire la calibrul armei cu care eventual
s-a tras.
Veridicitatea mărturiei este influenţată şi de sexul persoanei martor.
Bărbaţii sunt în general mai obiectivi, ei relatând descriptiv evenimentele
pe care le percep cu o relativ slabă participare emoţională. Sunt mai puţin
preocupaţi de semnificaţiile faptelor şi nu au tendinţa să le interpreteze.
Spre deosebire de aceştia, femeile participă intens la diferite fapte,
evenimente, etc., sunt uneori obsedate de aceştia şi sunt înclinate să le
dea diferite înterpretări căutându-le sensurile şi semnificaţiile. Din acest
motiv şi mărturiile lor poartă un grad mai mare de subiectivitate. Unele
cercetări au demonstrat că precizia mărturiilor masculine este, global, cu
cea 25% mai mare decât a mărturiilor feminine.
Trebuie precizat, de asemenea, faptul că bărbaţii au o mai mare
capacitate de a percepe o situaţie generală în raport cu femeile care
percep mai exact detaliile.
În legătură cu influenţa vârstei se apreciază că, atât copiii, cât şi
bătrânii nu pot fi martori demni de încredere. Copiii sunt extrem de
sugestionabili în timp ce vârstnicii (peste 70 de ani) au serios afectate
capacităţile perceptive şi cele de memorie.

50
 C. Influenţa formei mărturiei asupra veridicităţii sale

Depoziţiile martorilor pot fi obţinute în trei forme, respectiv în

forma relatării spontane, în forma interogatoriului şi în forma depoziţiei
scrise. Forma în care este obţinută o mărturie influenţează semnificativ
valoarea sa, aceasta afectându-i fie întinderea fie fidelitatea.
Analizând cele trei forme vom descoperi că relatarea spontană este
cea mai demnă de încredere, ea prezentând un grad ridicat de fidelitate.
Relatarea spontană protejează martorul de influenţa sugestiei, el
evocând nealterat doar acele fapte care s-au păstrat în memorie şi de care
îşi aminteşte fără eforturi. Lipsa de întindere, ca principalul neajuns al
mărturiei spontane, se poate datora nu neapărat dificultăţilor de
reproducere, ci în bună măsură faptului că martorul minimalizează
ponderea unor aspecte în soluţionarea cauzei.
Interogatoriul se utilizează în mod obişnuit pentru a completa şi
preciza unele aspecte ale relatării libere.
Mărturia obţinută prin interogatoriu câştigă în întindere, dar pierde
din fidelitate. Interogatoriul are efect stimulator asupra memoriei,
forţând evocarea evenimentelor minimalizate de către martor sau a celor
care păreau uitate. Martorul devine mai comunicativ şi mai volubil
„descoperind” că poate să vorbească şi despre alte aspecte ale
evenimentului trăit, motiv pentru care el comite şi un număr mai mare de
erori. Erorile pot fi determinate însă şi de unele întrebări greşit formulate
(ex. întrebările sugestive, în construcţia cărora intră fie parţial fie integral
şi răspunsul).
Pentru că cele două forme se completează reciproc sub aspectul
întinderii şi fidelităţii în practica judiciară depoziţiile se solicită în forma
combinată, interogatoriul succedând relatării spontane a faptelor.

51
 Depoziţia (declaraţia) scrisă se solicită când martorul are dificultăţi
în a expune oral faptele sau din considerente de ordin tactic, atunci când
există temeri că martorul ar putea, din diverse motive să retracteze
declaraţia iniţială, să nu o recunoască, în practica noastră juridică toate
depoziţiile se finalizează în formă scrisă.
Depoziţia scrisă are multe elemente asemănătoare cu depoziţia orală
spontană. Depoziţia scrisă are însă dezavantajul că este mai puţin
spontană decît cea orală şi uneori din cauza preocupării de a găsi
cuvintele cele mai potrivite sau de a scrie într-un stil cât mai elegant,
suferă pe latura fidelităţii.
Erorile sau denaturările posibile într-o depoziţie, indiferent de forma
ei, pot fi determinate de adiţie sau adăugire, de omisiune de transformare
şi de substituire sau înlocuire.
Oricare ar fi forma de depunere a unei mărturii, aceasta este în
ultimă instanţă o comunicare de informaţii necesare stabilirii unui adevăr.
O modalitate secundară, subsidiară de obţinere de informaţii în cadrul
anchetei o constituie recunoaşterea. Aceasta poate avea ca obiect
persoane, cadavre şi fotografii. Recunoaşterea persoanelor se face după
înfăţişare, voce, mers sau miros, acesta din urmă putând fi profesional
sau al săpunului, deodorantului, ori tutunului preferat.

1.2. Mărturia mincinoasă

În esenţă minciuna este o abatere de la adevăr, comisă conştient şi

cu o anumită intenţie.
Despre rolul şi ponderea minciunii în viaţa societăţii umane s-a scris
şi s-a vorbit mult. În orice caz, cert este că oamenii se mai folosesc uneori
de minciuni pentru că adevărurile pot adesea să provoace suferinţe, să
jignească, să descurajeze, să rupă prietenii, într-un cuvânt să perturbe

52
armonia relaţiilor interpersonale. Multe drame reale pot fi evitate printr-o
simplă acoperire, falsificare sau evitare a unor date, a unor adevăruri.
Din păcate însă, sunt şi oameni la care minciuna are cu totul altă
motivaţie şi alte scopuri. Aceştia îşi fac din minciună o adevărată armă; o
armă de atac, de apărare, de obţinere de servicii, de înlesniri, de învoiri,
amânări, scutiri – în principal de obţinere de avantaje. De la simpla
încercare de a evita un adversar prea dur pentru a menaja pe cineva, ori
pentru a evita uneori o tragedie care nu este necesar să se producă şi până
la obişnuinţa de a mistifica, dezinforma şi deruta pe ceilalţi în vederea
atingerii unor scopuri individuale înguste şi meschine este o mare
distanţă. La un capăt se află omenia, nobleţea, iar la celălalt infamia.
În mărturie minciuna poate avea cauze dintre cele mai diverse: -
dorinţa de răzbunare, - raportul de rudenie sau prietenie cu inculpatul, -
interesul material, - spiriritul de solidaritate cu inculpatul, - simpatia sau
antipatia faţă de acesta, - dorinţa de a se remarca în ochii auditoriului, -
teama de şantaj sau represalii din partea familiei inculpatului, - dispreţul
faţă de organul de anchetă.
A. Metode şi tehnici de depistare a minciunii

Abaterea constantă de la adevăr, efortul de a-l ascunde, dublat

permanent de teama de a fi demascată, provoacă la persoana care minte
stări emoţionale foarte puternice concretizate în manifestări şi modificări
viscerale şi somatice. Astfel, se accelerează bătăile inimii, creşte
presiunea sanguină, apar fenomene de vasoconstricţie sau vasodilataţie,
se intensifică respiraţia, se reduce salivaţia, etc. Această fenomenologie
se manifestă în exterior prin stare de agitaţie sau prin blocarea funcţiilor
motorii prin modificarea mimicii, a pantomimicii, prin dereglarea vocii,
prin „roşirea” feţei ori pălirea (paloarea) acesteia, prin transpiraţie,

53
mobilitate crescută a ochilor, uscăciunea buzelor, creşterea frecvenţei
clipitului, tremurul mâinilor ş.a.
La copilul care minte sau la o persoană mai emotivă aceste
fenomene sunt uşor de perceput. La persoanele pentru care minciuna a
devenit o obişnuită aceste manifestări sunt controlabile, deşi anumite
senzaţii lăuntrice de indispoziţie sau teamă se fac totuşi simţite,
îndeosebi dacă sunt cercetate pentru infracţiuni grave. În aceste condiţii a
apărut ideea posibilităţii de a stabili adevărul prin măsurarea variaţiilor –
în momentul mărturiei – a unor parametri fiziologici imperceptibili.
Astfel s-au născut o serie întregală de tehnici şi aparate care,
perfecţionându-se de-a lungul anilor, aduc astăzi servicii însemnate
organelor de cercetare de pretutindeni.
Printre tehnicile mai simple se înscriu observaţia, bateriile de
loialitate şi testul asociativ-verbal, incluse în majoritatea testelor de
personalitate, constau în întrebări care se referă la unele situaţii în care
majoritatea oamenilor sunt de acord că au comportament mai puţin
controlat. Cei care au tendinţa să mintă în general se desconspiră prin
modul în care răspund.
Testul asociativ-verbal conţine o listă de cuvinte între care unele au
o semnificaţie obişnuită, neutră, iar altele sunt profund semnificative din
punctul de vedere al infractorului. La fiecare cuvânt pronunţat de
anchetator, subiectul trebuie să dea contra cronometru o replică verbală.
La cuvintele neutre replicile vin prompt, în timp ce la cuvintele
afectogene care îi sugerează elemente legate de infracţiunea comisă (ex.:
„bani”, „sânge”, „topor” etc.) inculpatul se inhibă şi întârzie răspunsul,
dovedind astfel prezenţa unei tensiuni interne legată de evenimentul
investigat. Latenţa sau întârzierea răspunsului, asocierea pe care
anchetatul o face ca şi reacţiile ulterioare care apar la reluarea testului

54
sunt de natură să ofere anchetatorului indicii preţioase legate de
implicarea celui cercetat în fapta supusă cercetării.
Din rândul metodelor complexe de depistare a minciunii fac parte
tehnica poligrafului şi metodele bazate pe suprimarea cenzurii conştiente.
Poligraful sau „detectorul de minciuni" este un aparat complex
destinat înregistrării oscilaţiilor unor parametri fiziologici în condiţii de
„moment psihologic” creat în cursul unei anchetări.
În principal poligraful înregistrează modificările de tensiune
arterială, puls, respiraţie şi reflexul electrodermal. Persoana anchetată ia
loc pe un fotoliu, după care i se fixează un tub pneumograf în jurul
toracelui sau abdomenului, un manşon de tensiune arterială la unul din
braţe, iar la suprafeţele palmare şi dorsale ale mîinii un set de electrozi.
Tubul pneumograf se întinde la fiecare respiraţie, contractându-se la
expiraţii. Succesiunea de întinderi şi contracţii este înregistrată în forma
unei sinusoide înscrisă pe o panglică de hârtie de către o peniţă
inscriptoare.
Modificările tensiunii arteriale acţionează asupra manşonului din
jurul braţului care la rândul său va acţiona o altă peniţă.
Modificările conductanţei electrice a pielii palmare provocate de
transpiraţie vor permite trecerea prin electrozi a unui curent galvanic ce
va acţiona de asemenea o peniţă, în condiţii de echilibru, de confort
psihic toate peniţele au o evoluţie uniformă, aceasta modificându-se
brusc, atunci când apare o tensiune emoţională chiar minimă. Dacă
subiectul este vinovat, în momentul în care i se pune o „întrebare şoc” sau
i se prezintă un cuvânt afectogen legat de fapta comisă, înregistrarea
modificărilor parametrilor amintiţi va oferi unele indicii în legătură cu
vinovăţia. De menţionat că datele obţinute prin intermediul poligrafului
nu constituie elemente probatorii în instanţa de judecată, ele
coroborându-se întotdeauna cu rezultatele altor investigaţii.

55
 Suprimarea cenzurii conştiente asigură din partea anchetatorului
un automatism al tuturor reacţiilor solicitate, deci şi al răspunsurilor la
întrebări, acestuia fiindu-i practic paralizată voinţa de a ascunde sau
denatura informaţia pe care o poartă în memorie şi pe care, în aceste
condiţii o dă fără rezerve. Suprimarea cenzurii se realizează de regulă
prin hipnoza, prin privare de somn, prin utilizarea unor preparate
farmaceutice sau prin descărcări electrice în creier (electroşocuri).
Hipnoza este o stare asemănătoare cu somnul, ea fiind provocată în
mod artificial prin intermediul sugestiei. Starea hipnotică se realizează de
obicei într-o cameră liniştită, puţin luminată în care trebuie să existe un
fotoliu confortabil sau chiar un pat. Hipnotizatorul sugerează celui
anchetat elemente care caracterizează starea obişnuită de somn (greutatea
pleoapelor, senzaţie de moleşire etc.) cu o voce cât mai calmă şi mai
monotonă. Totodată el poate netezi fruntea subiectului cercetat care poate
fi pus – în cazul că starea hipnotică se instalează mai greu – să privească
un obiect strălucitor sau să asculte bătăile unui metronom. Adormită
parţial, persoana hipnotizată poate comunica între anumite limite cu
hipnotizatorul, fiind în măsură chiar să execute diverse comenzi ale
acestuia. Desigur că în această situaţie se pot obţine unele relatări sau
declaraţii care în condiţii normale sunt evitate.
Trebuie menţionat faptul că starea hipnotică nu poate fi indusă de
oricine, pentru aceasta fiind nevoie de unele calităţi speciale, de mult
exerciţiu. De asemenea, nu orice persoană – îndeosebi cele foarte
echilibrate, greu sugestionabile - se pretează la inducţia hipnotică.
Privarea de somn, reprezentând mai degrabă o metodă de
constrângere, are în ultima instanţă aceleaşi efecte asupra autocenzurii
persoanei cercetate ca şi starea hipnotică. Privarea de somn duce la stări
confuzionale, la halucinaţii, la lipsa controlului critic şi a
discernământului şi uneori chiar la stări delirante pe fondul cărora se pot,

56
de asemenea, recolta date şi informaţii la care, în condiţii obişnuite, este
mult mai greu dacă nu imposibil de ajuns.
O metodă mai simplă de a suprima controlul conştient o reprezintă
utilizarea unor preparate farmaceutice, care acţionează de regulă în
sensul inhibării sau blocării anumitor centri nervoşi din scoarţa cerebrală.
Aceste substanţe făcând parte din aşa-numita grupă „a hipnagogelor”
provoacă, după administrare, stări de somnolenţă, ameţeală, buimăceală,
stări care sunt – de regulă – propice obţinerii unor informaţii. O substanţă
des utilizată – îndeosebi în timpul războiului – pentru necesităţile de
anchetarea spionilor a fost scopolamina.
Descărcările electrice în creier obţinute prin tehnica electroşocului,
deşi folosit mai mult în tratarea unor boli mintale, pot fi utilizate – dacă
avem în vedere suprimarea stării de conştiinţă pe care o provoacă – şi în
cadrul unei anchete. Electroşocul se obţine prin aplicarea în regiunea
temporală a unor electrozi, prin care se lasă să treacă un curent cu o
intensitate de 200-250 mA. Convulsiile care apar pot fi fatale bolnavilor
cardiaci sau hipertensivilor, motiv pentru care se impune în prealabil un
control medical amănunţit.
Aspru criticate şi condamnate de către unii jurişti şi psihologi,
deoarece prin ele se încalcă dreptul de apărare a individului în faţa
organelor judiciare, metodele de suprimare a cenzurii conştiente sunt
interzise de către justiţia noastră cu atât mai mult cu cât ele au şi serioase
limite.

1.3. Psihologia martorului

Cu toate eforturile de discreţie din partea autorilor de acte

antisociale, acestea reuşesc să atragă şi atenţia altor persoane, cu alte
cuvinte să se desfăşoare în prezenţa unor martori.

57
 Martorul poate fi definit ca persoană fizică cu posibilităţi normale
de percepere, memorie şi redare a evenimentelor cu care vine în contact
şi care este solicitată de către justiţie ca prin relatările sale, să contribuie
la stabilirea adevărului într-o cauză penală.
Modul în care o persoană aflată în poziţie de martor percepe,
memorează şi redă un eveniment este în strânsă legătură cu însuşirile
stabile ale personalităţii. Astfel, legat de temperament se apreciază că
persoanele echilibrate (sanguinicii, flegmaticii) chemate să depună
mărturie reuşesc să redea un volum relativ mare de date. Faptul
demonstrează că echilibrul proceselor nervoase asigură nu doar o
percepţie amplă dar şi o memorizare eficientă. Dimpotrivă, persoanele
neechilibrate (colericii şi îndeosebi melancolicii) datorită sensibilităţii şi
implicit intensităţii trăsăturilor pot să nu-şi aibă atenţia concentrată
asupra unor evenimente, tocmai în momentele cele mai importante ale
desfăşurării lor. Aceasta duce la o percepţie defectuoasă şi ulterior la
includerea, în locul lacunelor din declaraţiile lor, a unor date inventate
care, desigur, nu vor corespunde adevărului. Melancolicii, sub influenţa
sentimentalismului care le este specific sunt înclinaţi să favorizeze peste
măsură prin declaraţiile lor victima sau chiar pe învinuit în cazul că
acesta le face o impresie deosebită.
Capacitatea unei persoane de a depune mărturie se află în strânsă
dependenţă şi cu aptitudinile sale. Inteligenţa generală a unui martor va
permite acestuia să facă o relatare clară şi s-o prezinte eventual şi în
câteva din implicaţiile şi efectele ei posibile. Aptitudinile verbale pot da
culoare, relief şi desigur, completitudine şi precizie depoziţiilor unei
persoane.
Dincolo de orice, utilizarea unei mărturii depinde, poate în cea mai
mare măsură, de modul în care martorul vrea să relateze despre un
eveniment. Răspunzătoare de unul sau altul dintre modurile de a voi sunt

58
 sistemele de motive, interese şi scopuri, în ultimă instanţă sistemul sau
structura caracterială. Atitudinea faţă de societate, semeni, muncă şi
propria persoană, va determina la persoanele care o posedă şi atitudini
juste faţă de infractori şi de manifestările antisociale, mărturiile unor
astfel de persoane fiind făcute de cele mai multe ori din proprie iniţiativă
şi constituind servicii deosebit de preţioase pentru organele de ancheta.
Dimpotrivă, persoanele cu formule caracteriale structurate negativ, sau
anumite tipuri de personalitate cum ar fi cea paranoidă, schizoidă,
mitomană sau isteroidă sunt cele mai susceptibile de a depune mărturii
false. Este interesant de menţionat, în acest context, că tipurile de
personalitate psihastenică, îndeosebi tipurile obsecţionale printre
caracteristicile cărora se înscrie în primul rând autocenzura, manifestă o
puternică dorinţă de a spune adevărul în situaţia când devin martori,
autocontrolul asigurând totodată şi mai multă veridicitate relatărilor lor.

A. Tipuri de martori

În general nu există o unitate de criterii în stabilirea unei tipologii a

martorilor, în cele ce urmează sunt descrise câteva dintre cele mai
frecvente tipuri întâlnite în practica muncii de anchetare. După criteriul
atitudinii faţă de adevăr martorii sunt de bună credinţă sau de rea-
credinţă.
Martorul de bună-credinţă, orientat către adevăr, relatează despre
faptele investigate conform modului în care le-a perceput şi le-a păstrat în
memorie. Este important de menţionat că declaraţiile martorului de bună-
credinţă pot conţine în afară de date exclusiv reale şi date susceptibile de
unele inexactităţi sau chiar unele total eronate. Trebuie ca plecând de la
acest aspect, anchetatorul să ştie să facă distincţia între posibilitatea ca
evenimentul să fi fost perceput parţial sau eronat sau aceea ca martorul să

59
intenţioneze a denatura adevărul. Aşa cum am văzut, sunt mulţi infractori
care pot influenţa negativ o depoziţie, majoritatea martorilor aflându-se în
situaţia de a nu putea reda fidel evenimentele cu care vin în contact. În
aceste condiţii nimic nu îndreptăţeşte pe un anchetator să se grăbească să
încadreze un martor în categoria celor rău intenţionaţi.
Martorul de rea-credinţă este persoana care face în mod intenţionat
declaraţii ireale, prezentând fapte mincinoase drept adevărate. Motivele
denaturării adevărului, cum s-a amintit deja pot fi multiple: interesul,
corupţia, afecţiunea, teama, răzbunarea etc.
Normele juridice încadrează mărturia făcută din rea-credinţă în
rândul infracţiunilor.
După criteriul calităţilor psiho-intelectuale ale celui care depune
mărturie distingem martorul inteligent şi martorul neinteligent.
Martorul inteligent face parte din categoria persoanelor care reuşesc
să se facă înţelese de la primele cuvinte, depoziţia acestuia distingându-
se prin claritate, coerenţă, concluziune şi logică. De regulă martorul
inteligent se rezumă doar la a prezenta faptele sau evenimentele şi se
abţine de la concluzii, lăsând acest aspect organului de anchetă.
Martorul neinteligent se prezintă într-o mare varietate de forme şi
profile. În general martorul lipsit de inteligenţă nu surprinde aspectele
semnificative ale unor fapte, evenimente etc., ci este atras în primul rând
de latura spectaculoasă a acestora. Depoziţiile sale sunt în mod obişnuit
un amalgam de amănunte lipsite de coerenţă şi mai degrabă se prezintă
ca un şir de opinii sau chiar sugestii şi indicaţii date organului de
cercetare (C. Nicola, 1970).
În altă ordine de idei se disting:
– martorii identificaţi la faţa locului, care sunt în măsură – în cazul
că sunt de bună-credinţă – să ofere datele cele mai apropiate de
adevăr;

60
 – martorii ce se prezintă de bunăvoie pentru a da declaraţii care,
pot fi bine intenţionate sau rău intenţionate, fapt ce impune
verificarea lor;
– martorii identificaţi ulterior declanşării cercetărilor, care
reprezintă cel mai mare procent întâlnit în practică şi care adesea
pot contribui la soluţionarea unor probleme care iniţial păreau
fără rezolvare;
–martorii indicaţi sau aduşi de una din părţile implicate în cauză,
care pot fi de rea-credinţă sau care fac declaraţii de complezenţă,
ireale;
– martorii taraţi (orb, surzi, infirmi, mutilaţi) ale căror declaraţii
trebuie reţinute cu rezervele cuvenite;
– martorii-victimă asupra cărora s-a produs infracţiunea,
accidentul, etc. Declaraţiile martorului - victimă se deosebesc, în
principiu, de cele ale altor categorii de martori, ele apărând de
regulă cu denaturări prin adiţie. Asemenea denaturări îşi au
explicaţia în condiţiile profund tensionate în care are loc
perceperea faptei. O persoană asupra căreia s-a comis o tâlhărie
spre exemplu, percepe infractorul ca fiind mult mai înalt şi mai
puternic decât este în realitate.
– În practica anchetării desigur că se întâlnesc o sumedenie de
tipuri de martori. Printre aceştia se pot aminti: martorul vanitos,
martorul timorat, martorul deschis, sincer, martorul laconic,
martorul superficial, martorul indiferent ş.a.

Fără îndoială că un anchetator nu poate fi conceput în afara unor

cunoştinţe temeinice privind psihologia unor situaţii şi contexte sociale
ori psihologia personalităţii. Omul cu manifestările şi faptele sale, mai

61
ales dacă acestea contravin normelor sociale nu poate fi înţeles şi ajutat
fără să fie cunoscut.
Poate nu este exagerat să apreciem că în multe situaţii de anchetă,
cunoaşterea psihologică se poate institui în chiar o metodă de anchetare
cu mai mari posibilităţi de stabilire a adevărului. Or, stabilirea adevărului
în situaţia în care sunt în balanţă destine umane, este o necesitate absolută
conformă celor mai elementare exigenţe ale oricărei democraţii.

ELEMENTE DE PSIHOPATOLOGIE JUDICIARĂ

Noţiunea de responsabilitate
Noţiunea de responsabilitate are sensuri diferite în funcţie de
criteriile utilizate. A fi responsabil de un act, semnifică faptul că trebuie
să justifici şi să-ţi asumi acest cat şi să suporţi consecinţele sale.
Responsabilitatea poate fi morală, juridică, socială sau medicală.
Omul normal este de regulă şi responsabil; conceptul de normalitate fiind
asociat cu cel de responsabilitate, este definit, într-o anumită privinţă, în
sens negativ, prin absenţa caracteristicilor care definesc
iresponsabilitatea. În sensul acesta, conceptul de iresponsabilitate se
asociază cu cel de anormalitate.
Responsabilitatea se defineşte pe baza a două criterii: liberul
arbitru şi determinismul.
Teoria liberului arbitru susţine că omul este intrinsec liber să alegă,
dintre diferite posibilităţi pe care le are la dispoziţie, pe cea pe care o
consideră cea mai adecvată pentru acţiunile sale care îi aparţin în
totalitate.

62
 Din perspectiva tezei determinismului, se apreciază că omul este în
mod necesar determinat, în actele pe care le îndeplineşte, de condiţiile
anterioare, care i-au fost impuse sau care i-au oferit, la fel cum în cazul
acţiunilor din natură fizică acestea sunt supuse principiului cauzalităţii.
Dacă teza liberului arbitru justifică legislaţia penală; teza
determinismului, dacă ca individul să fie absolvit de răspundere.
C.Lombroso, Feri şi Garofalo suprimă teza responsabilităţii,
stabilind de la bun început ideea de iresponsabilitate în cazul conduitei
criminale.
Majoritatea oamenilor normali se consideră în mod ferm, liberi de a
hotărî ei înşişi asupra diferitelor căi care li se oferă în a-şi exercita
acţiunile. De aici rezultă că ei pot enunţa şi aprecia motivele actelor lor.
Apar două situaţii: la oamenii normali, actele nu sunt decât puţin sau
chiar deloc previzibile; la bolnavii psihici, actele sunt previzibile atât la
modul general cât şi în detaliile lor. Actele alienaţilor, modul lor de a se
comporta în viaţă, apar drept consecinţe necesare, stereotipii anticipative
ale stării lor morbide (H.Verger).
Întrucât legea penală defineşte delictele ca fiind direct legate de
„faptul material” şi de „voinţa delictuală”, stările de alienaţie mintală sunt
exceptate de la incidenţa legii penale.
Pentru a putea fixa cât mai exact sfera culpabilităţii şi cea a
iresponsabilităţii, se impun stabilirea limitelor alienaţiei mintale, în raport
cu starea de normalitate. Responsabilitatea este, în mod necesar, legată de
integritatea funcţiilor mintale din punct de vedere medico-biologic, deci
de normalitate. Relaţia dintre motivaţie şi scop este realizată printr-o
acţiune. Legea stabileşte că exercitarea unei acţiuni sau desfăşurarea
unui comportament decurg în mod liber, subiectul deliberând anterior,
printr-o evaluare critică a raportului dintre motive şi scop sau dintre
intenţie şi consecinţele acţiunii sale. Fiind liber, el acţionează conform

63
propriei sale voinţe. Din acest motiv, individul răspunde permanent de
faptele sale şi de consecinţele acestor fapte.
Expertul trebuie să stabilească dacă, în momentul comiterii actului
sau faptei, subiectul era sau nu în deplinătatea facultăţilor sale mentale.
Expertiza trebuie să stabilească, deci, libertatea de decizie a subiectului şi
consecinţa acesteia privind caracterul delictual al urmăririlor acţiunii sale.
În această situaţie conceptul de demenţă sau de alienaţie mintală
are în primul rând o semnificaţie juridică şi nu se suprapune pe cel al
conceptelor nosologiei psihiatrice. Gradul de alienaţie mintală este cel din
care decurge şi stabilirea stării de responsabilitate a subiectului faţă de
acţiunea sa. Din acest motiv, trebuie făcute nişte precizări:
discernământul este capacitatea de a aprecia exact intenţia şi motivaţia
acţiunii; responsabilitatea este capacitatea de a răspunde de consecinţele
acţiunii sale.
Expertiza va face aprecieri şi asupra persoanei infractorului; în
această privinţă există două teorii:
a) C.Lombroso consideră că toţi criminalii sunt personalităţi
degenerate care reprezintă tare fizice caracteristice unei constituţii psihice
particulare corespunzătoare; absenţa milei şi a respectului faţă de alţii,
impulsivitate malignă, inadaptare socială.
b) Lacassagne şi Tarde, consideră că orice criminal este expresia
unei anumite forme de „boală socială”, care apare pe un anumit teren
constituţional (bio-psiho-tip), reproducând trăsăturile specifice
sociopatiei.
Expertiza psihiatrică
Conform prevederilor articolului 184 din Codul de procedură
penală „efectuarea unei expertize psihiatrice este obligatorie ori de câte
ori organul de urmărire penală sau instanţa de judecată au îndoieli asupra
stării psihice a învinuitului sau inculpatului”. În mod deosebit aceasta se

64
impune în cazul infracţiunii de omor calificat dar şi în cazul unor
tentative de omor.
Psihiatrul şi psihologul sunt cei chemaţi să-şi dea avizul asupra
stării de sănătate mintală a unei persoane în cadrul următoarelor forme de
expertiză. Expertiza capacităţii civile; expertiza răspunderii penale;
expertiza în vederea stabilirii daunelor; expertiza capacităţii profesionale.
Obiectivele expertizei psihiatrice se bazează pe câteva criterii:
a) punerea în evidenţă prin examenul psihiatric al subiectului, a
unor tulburări psihice ;
b) dacă actul antisocial este în raport cu acele tulburări psihice;
c) dacă subiectul prezintă un pericol social;
d) dacă se poate aplica subiectului o sancţiune penală;
e) dacă subiectul poate fi tratat şi recuperat;
Expertiza medico-legală psihiatrică pune câteva probleme, după
cum urmează:
a) examinează subiectul din punct de vedere medico-psihiatric şi
stabileşte dacă discernământul acestuia, legat de acţiunile sale, este
păstrat, diminuat sau pierdut;
b) stabileşte dacă subiectul este: responsabil de actele sale;
iresponsabil de actele comise; dacă este parţial responsabil şi în ce
măsură este el responsabil;
c) în cazul în care subiectul este iresponsabil stabileşte dacă el
trebuie internat şi tratat într-o instituţie psihiatrică cu regim de
supraveghere special.
Expertiza psihiatrică se efectuează în instituţii sanitare de
specialitate. În acest sens, organul de cercetare penală, cu aprobarea
reprezentantului Ministerului Public sau instanţa de judecată dispun
internarea învinuitului sau inculpatului pe timpul necesar. Această măsură

65
este executorie şi în caz de opunere se aduce la îndeplinire de către
organele de poliţie.
Examenul medical al unui bolnav sau presupus bolnav necesar
pentru expertiza psihiatrică se face fără excepţie în conformitate cu
normele medicale aplicabile oricărui bolnav psihic dintr-o clinică de
psihiatrie.
Psihopatologia judiciară (după diverşi autori sinonimă în psihiatria
judiciară) fiind o ramură integrantă a psihiatriei, examenul se face cu un
plus de atenţie întrucât medicul examinator nu se limitează doar la
stabilirea diagnosticului, a etiologiei şi patologiei tulburărilor psihice în
scopul indicării corecte a tratamentului necesar, ci mai mult decât atât el
trebuie să stabilească în ce măsură există o legătură între fapta comisă şi
tulburările psihice, în ce măsură aceste tulburări au putut determina sau
favoriza comiterea faptei.
O foaie de observaţie medicală, mai ales în psihiatrie şi în mod
deosebit cea întocmită de un serviciu de psihiatrie judiciară se prezintă cu
maximum de detaliere deoarece, pe lângă rolul de instrument ultim
medicului curant, ea urmează să fie folosită şi ca unul legal (medico-
legal) pentru stabilirea responsabilităţii penale sau civile a bolnavului.
Aşadar, deosebit de importantă pentru cerinţe medicale, judiciare şi
sociale, întrucât se pot cere şi stabilirea capacităţii de exercitare a
drepturilor civile sau punerea sub interdicţie – foaia de observaţie trebuie
să cuprinsă un vast ansamblu de date care merg până la cele mai aparent
nesemnificative detalii.
Nu este cazul să prezentăm structura unei astfel de foi, dar câteva
repere pe care le poate urmări orice poliţist implicat în munca de
cercetare penală şi care doreşte să se edifice rapid asupra condiţiei psihice
a unui inculpat suspect de dezordini mentale nu pot fi decât binevenite3.
3
După Dănescu, D. Şi Tomorug E. – Probleme judiciare în psihiatrie, Ed. Medicală, Bucureşti, 1973, p.
153 şi urm.

66
 - în primul rând fapta va fi descrisă amănunţit – apoi discuţia se ca
centra pe antecedentele ereditare şi personale ale inculpatului, precum şi
condiţiile în care acesta s-a dezvoltat, a trăit şi trăieşte, aceste date trebuie
reţinute detaliat în acest sens interesează dacă părinţii inculpatului sunt
sănătoşi, dacă au suferit cândva de o boală psihică sau în general de o
boală a sistemului nervos, dacă este în familie cineva care a suferit de
tuberculoză, sifilis sau alte boli infectocontagioase;
- se va acorda atenţie modului în care a decurs şcolaritatea: ce
înclinaţii a avut, a fost sociabil sau reticent, cum au fost relaţiile cu
colegii, a fost repetent, a fost o persoană ştearsă care nu a atras prin nimic
atenţie sau dimpotrivă, a manifestat anumite particularităţi sau curiozităţi
ale caracterului şi manifestărilor etc.;
- modul în care s-a realizat integrarea socială, profesională
familială după terminarea studiilor; i-a plăcut meseria pe care şi-a ales-o a
învăţat-o greu sau uşor, nu a învăţat nici una, a schimbat numeroase
locuri de muncă, a avut conflicte cu colegii, a avut numeroase relaţii cu
sexul opus sau a avut probleme pe această linie, a intenţionat să se
căsătorească, a fost respins, nu şi-a propus să se căsătorească cum îşi
cheltuieli banii, etc.
- plângerile sau destăinuirile persoanei merită o atenţie specială: se
simte urmărit, persecutat, ameninţat, are senzaţii anormale, dureri,
înţepături, furnicături, are halucinaţii vizuale, auditive sau tactile (vede,
aude sau simte pe corp atingerea unor persoane, animale sau insecte), are
coşmaruri etc. Desigur, nu se exclude ipoteza simulării.
- multe dintre datele observaţionale pot oferi indicii sau sugestii
semnificative privind existenţa unei tulburări sau afecţiuni psihice majore
răspunzătoare de eventualele implicaţii în fapte şi acte antisociale. Astfel,
un prim element de orientare îl reprezintă atitudinea generală a persoanei
cercetate: ţinuta, gesturile, mersul şi mimica. Faptul că este vesel sau trist,

67
agitat sau liniştit, indiferent sau atent, că ne priveşte binevoitor sau
rezervat ori ostil este în strânsă dependenţă de afecţiunea sau de starea
psihică pe care o pare în momentul respectiv.
Vestimentaţia persoanei este, de asemenea un indiciu al unor
eventuale tulburări psihice. Îmbrăcămintea corectă sau dezordonată,
murdară sau curată pieptănătura atent aranjată sau total neglijată,
îndeosebi la femei, veşmintele în culori stridente, aprinse, existenţa unor
însemne şi decoraţii, mai mult sau mai puţin improvizate pe piept pot să
orienteze către ideea unei stări patologice.
O serie întreagă de amănunte în aspectul sau manifestările
persoanei cercetate corect interpretate constituie indicii sau simptome ale
unor tulburări concrete precis delimitată simptomatologic.

TULBURARILE PSIHICE SI CONDUITA INFRACTIONALA

PRINCIPALELE CATEGORII DE TULBURARI (BOLI)

PSIHICE

Tulburari care afecteaza separat functii si procese psihice

Tulburarile mentale pot atinge punctual oricare dintre functiile si

procesele psihice. Functiile, procesele si insusirile reunite sub denumirea
de fenomene se impart in 3 categorii: procese, activitati si insusiri psihice.
Procesele la randul lor pot fi: cognitive, afective si volitive.
Cele cognitive se impart in: senzoriale (senzatii, perceptii,
reprezentari) si rationale (gandire, memorie, imaginatie).
Procesele afective cuprind: afecte, emotii, dispozitii sau stari
afective, sentimente, pasiuni (patimi, vicii).
Procese volitive includ: ambitia, tenacitatea, perseverenta.

68
 In randul activitatilor psihice, se inscriu: limbajul, invatarea si
creatia.
Categoria insusirilor, cuprinde temperamentul, aptitudinile si
caracterul.
Pe langa acestea exista o serie de mecanisme si conditii care
influanteaza fie in sens pozitiv, fie negativ procesele, activitatile si
insusirile. Acestea sunt: atentia, motivatia, deprinderile, obiceiurile,
convingerile, prejudecatile si superstitiile.

Perturbarile sau tulburarile psihice proeminente si cu o relativa

stabilitate pot atinge in grade diferite toata aceasta panoplie de fenomene
dupa cum urmeaza: senzatiile si implicit perceptia vizuala pot fi afectate
de diferite modificari anatomo-functionale (miopie, strabism,
hipermetropie) toate cu impact negativ asupra fluxului informational care
vine din exterior. Persoana nu mai percepe corect reperele apropiate,
indepartate, tridimensialitatea, etc. Detaliile se pierd iar informatia din
exterior, ca ,,materie prima” a psihicului, a constiintei, devine incompleta,
putand astfel sa perturbe orientarea, adaptarea, calitatea deciziilor, s.a.
Mecanisme similare functioneaza si in cazul pierderii auzului, gustului,
mirosului, etc. cu aceleasi consecinte.
Probleme mai grave creeaza tulburarile din sfera proceselor
cognitive rationale. Gandirea incoerenta, neclara, alambicata, lipsita de
rigoare si profunzime, indiferent ca este o caracteristica inascuta a
individului ori s-a degradat pe parcurs, reprezinta un handicap serios
pentru cei cu responsabilitati sociale ridicate. Aceasta transpare in limbaj
si, in modul cel mai pregnant, in calitatea deciziilor.
Memoria, poate cea mai vulnerabila si perisabila functie psihica,
creeaza si ea numeroase dificultati in cazul in care este afectata de
procesul numit uitare. A uita unde ai lasat lucrurile personale (chei,

69
geanta, documente, autoturism etc.), a uita aragazul sau un robinet
deschis, o intalnire importanta sau termenul unei sarcini de serviciu,
reprezinta tot atatea probleme intre care unele cu potential de-a dreptul
periculos.
Restrangerea sau blocarea efectiva a imaginatiei are ca efect
perpetuarea diferitelor situatii problematice, persoana nefiind apta sa
gaseasca solutii de depasire.Si acesasta este, in ultima instanta, o
problema de adaptare.
Tulburarile afective sau emotionale pot pune persoana in stuatii
mult mai delicate. Hiperemotivitatea, de exemplu, care dezorganizeaza
profund nivelul rational al psihicului, perturba evident si conduita,
comportamentul si, in final, optiunile si deciziile persoanelor.
Hiperemotivul poate avea reactii care ii pun sub semnul intrebarii uneori
chiar discernamantul.
Starile emotionale extreme (afectele) cum sunt furia, starea
euforica (indusa de regula de substante psihotrope sau de afectiuni
mentale mai profunde), ura patologica dar si atasamentul afectiv extreme
(dragostea oarba, patimasa, posesiva) pot induce conduite situate in cel
mai bun caz la extrema ridicolului iar in cel mai rau la cea a primejdiei.
Tulburarile volitive se pot manifesta in sensul accentuarii, acestea
constand in ambitie extrema, tenacitate si perseverenta in atingerea
scopurilor. Ele nu reprezinta un pericol pentru ceilalti daca scopul si
mijloacele sunt oneste. Pericolul il priveste pe cel in cauza intrucat
acestea il pot impinge in zona oboselii accentuate, a surmenajului si
epuizarii. Scopurile ascunse, mijloacele oculte, ilicite aduc atingere, de
regula principiilor, regulilor prejudiciind implicit un numar mai restrans
sau mai extins de persoane. Adica, in ultima instanta, societatea.
Diminuarea severa a resurselor fizice si psihice - abulia extrage
individul din orice implicare plasandu-l in perimetrul unei vieti

70
parazitare. Nu are ocupatie, nici nu-si doreste, nu se implica in niciun fel
de activitate, el traind practic pe spinarea familiei.
Perturbarea activitatii psihice (limbaj, invatare, creatie) este
antrenata de perturbarile proceselor cognitive rationale (gandirea,
memoria, imaginatia). Tulburarile de limbaj exprima tulburari de gandire;
dificultatile de invatare implica tulburari de memorie si/sau volitive, iar
creatia si inventivitatea deficitare au la baza perturbari si blocaje ale
imaginatiei.
Din categoria insusirilor personalitatii, cele mai deschise la
perturbari sunt cele caracteriale. Atitudinile, ca parti constitutive ale
caracterului, sunt cele mai labile. Dinamica accentuata a acestora fac
intreaga personalitate labila, schimbatoare, imprevizibila, nestatornica,
fara convingeri clare, adica o persoana pe care nu se poate conta.
Stabilizarea si stabilitatea unor atitudini total indezirabile si repudiabile
echivaleaza cu ceea ce, in limbaj curent, se numeste un caracter josnic,
murdar, mizerabil, infect, netrebnic, etc.

Tulburari care afecteaza sistemul psihic in ansamblu (tulburarile de

personalitate) – clasificare

Probleme importante in sfera conduitei infractionale ridica

tulburarile de sistem psihic, care antreneaza personalitatea in ansamblul
sau. Daca cele care afecteaza doar functii si procese psihice separate intra
doar partial si rareori sub incidenta psihiatriei, cele de sistem constituie
preocuparea principala a terapeutilor din domeniu si in buna masura a
specialistilor din serviciile de psihiatrie judiciara.
Tulburarile de personalitate sunt numeroase si diverse, majoritatea
psihiatrilor recunoscand trei categorii.

71
 Categoria NEVROZELOR, in care se inscriu: nevroza astenica
(neurastenia), nevroza obsesivo-fobica (psihastenia), nevroza isterica,
nevrozele mixte (motorii).

Categoria PSIHOZELOR care include: schizofrenia, paranoia,

parafrenia, psihoza maniaco- depresiva.

Categoria PSIHOPATIILOR care cuprinde mai multe variante:

psihopatia astenica, psihastenica, isterica, schizoida, paranoica,
impulsiva, exploziva, s.a.m.d. Unii autori includ in categoria psihopatiilor
si perversiunile sexuale (sadismul, masochismul, pedofilia, zoofilia,
necrofilia, s.a.)

Pe langa acestea exista o grupa larga de afectiuni

NEINCADRABILE intr-o categorie distincta. Acestea sunt: epilepsia,
tulburari psihice de involutie (dementele senile), encefalita, tulburari
legate de traumatisme cranio-cerebrale, tulburari legate de perioadele
critice la femei. Tot aici se mai insriu: alcoolismul (toxicomania),
oligofreniile, paralizia generala progresiva.

SPECIFICUL ACTELOR INFRACTIONALE IN UNELE

TULBURARI PSIHICE

In legatura cu acest aspect, intereseaza in primul rand in ce masura

este afectat discernamantul si se poate vorbi de circumstante atenuante.

72
 La NEVROZE, ca tulburari de intensitate redusa sau moderata, in
general se pastreaza nealterate discernamantul si luciditatea, functiile
intelectuale nefiind afectate decat in mica masura, spre deosebire de cele
emotionale care, in majoritatea cazurilor suporta agresiuni puternice.
Cauzele principale le reprezinta situatiile prelungite de conflict, stres si
frustrare. Simptomele de ansamblu constau in oboseala, surmenaj,
cefalee, insomnii, depresii, obsesii, tulburari de atentie de memorie s.a.
In acest context, contabilii dar si alte categorii profesionale care
opereaza cu cifre sau valori pot invoca oboseala, surmenj si
suprasolicitare pentru a justifica erori care in realitate mascheaza fraude.

In cazul concret al tipurilor de nevroza se impun cateva precizari:

In NEVROZA ASTENICA (neurastenia), pe fondul principalelor
simptome- astenie, cefalee, insomnie, nerabdare, depresie si anxietate, se
poate manifesta o irascibilitate crescuta care determina izbucniri si reactii
violente cu posibile consecinte dramatice.

Simptomele NEVROZEI OBSESIVO-FOBICE (psihastenia) -

timiditate in exces, hipercorectitudine, meticulozitate, pedanterie, scrupul,
analitism excesiv, diferite fobii ca teama de soareci, de insecte, de
persoane straine, de accidente, de foc, de boli incurabile, de abandon etc.,
pot genera adesea obsesii chinuitoare pentru bolnav, intre care unele au
semnificatie judiciara. Spre exemplu impulsul nestapanit, obsesiv de a
savarsi unele acte cum sunt cleptomania, piromania, dromomania
(vagabondajul), vandalismul s.a. Obsesia ca este inselat de partenerul de
viata sau de afaceri poate alimenta o suspiciune excesiva conducand la
interpretarea exagerata a unor acte, gesturi, intarzieri etc. Toate acestea il
pot impinge adesea pe bolnav la acte de violenta, uneori extrema.

73
 NEVROZA ISTERICA; dupa esecuri si neimpliniri repetate omul
poate ajunge in situatia de a nu se simti apreciat, valorizat, pretuit si va
dezvolta nevoia de a atrage atentia asupra sa in moduri dintre cele mai
diverse. Cel mai adesea manifesta tendinta de a prezenta cele mai banale
fapte intr-o maniera artificiala, teatrala plina de inflorituri si adaosuri
menita sa mentina cat mai mult atentia celorlalti concentrata asupra sa.
Uneori poate ajunge in situatia de a tulbura ordinea si linistea publica
doar pentru a se impune perceptiei celorlalti, pentru a epata, pentru a
impresiona. In cazul savarsirii unei infractiuni simuleaza la contactul cu
organele de ordine, uneori chiar foarte convingator, stari de rau, lesinuri,
atacuri de cord (a se vedea unele personaje cu ocazia retinerii sau aflate in
salile de judecata). In acest context, tot teatrala ca semn fie de nevroza
isterica, fie de structura de personalitate isterica este si ridicarea mainilor
incatusate. La unele persoane cu acest tip de nevroza apar si asa numitele
anestezii isterice cum sunt surditatea isterica, orbirea isterica, afonia
isterica, tremurul isteric s.a. Cel mai adesea acestea sunt bine regizate si
jucate si dispar daca nu li se acorda atentie de catre cei din jur.

NEVROZELE MIXTE, sunt fara importanta judiciara. Simptomele

constau in ticuri verbale sau gestuale, in spasme faciale, respectiv
contractii si relaxari successive (grimase), in balbaieli s.a. Totusi, faptul
ca apar pe fond de stres, emotie sau oboseala, ele pot ridica in anumite
imprejurari unele suspiciuni cu privire la o eventuala vinovatie a
persoanei in cauza.

In randul PSIHOZELOR, SCHIZOFRENIA reprezinta afectiunea

cea mai grava, ea fiind considerata echivalentul, in plan mental, al
cancerului in plan somatic. Este vindecabila in proportie de aproximativ

74
30% cu tratamente complexe si de durata. Etimologia termenului se
gaseste in limba greaca (skizein = impartire, divizare, ruptura si frenos =
minte, spirit) sugerand dezorganizare mentala severa, discordanta,
incoerenta, dezacord. Exista mai multe tipuri de schizofrenie.
Simptomul principal consta in autism, in absenta individului din
perimetrul lui “aici” si “acum”. De aici deriva si atitudinea rece,
indiferenta, lipsa umorului, a emotiilor, a sentimentelor, dar si a fricii. Cel
mai adesea individul este dezvoltat (mare, inalt), dar fragil, introvertit si
repliat spre sine. Este absurd si bizar in tot ceea ce face, are sentimente
contradictorii (iubire dar si ura) fata de unul si acelasi obiect, persoana
etc. Este incapabil sa actioneze, nu are reactii la stimuli exteriori, ramane
imobil vreme indelungata, refuza sa manance, sa vorbeasca, face gesturi
si acte infantile, repeta automat si fara motiv anumite gesturi si cuvinte.
Se teme de anumite culori, uneori nu se recunoaste in oglinda si are
deliruri fara o tema anume.
Schizofrenicii nu au o predispozitie speciala pentru un gen distinct
de acte infractionale. Totusi, cele mai frecvente sunt omorurile deosebit
de grave. Exista insa si un procent de infractiuni de furt, prostitutie,
vagabondaj si in rare cazuri escrocherii. Nu participa emotional la fapte,
aspect ce ar putea explica asa-numitul “sange rece” in mutilarile inutile
pe care le savarsesc asupra victimelor omorurilor.
Specificul actelor lor infractionale, indiferent care sunt acestea,
ramane caracterul lor absurd, bizar si irational motivat. Motivele
invocate, explicatiile si justificarile sunt cel mai adesea puerile, hilare,
fiind evident faptul ca nu le leaga mental de fapta in cauza.

PARANOIA

75
 Principalele simptome ale bolii se pot regasi in nivelele rational si
emotional al psihicului. Din punct de vedere al intelectului persoana ofera
o imagine aparent impecabila. Ratinamentele sale, demonstratiile, par
clare, precise, riguroase si ca atare, convingatoare. Cel mai adesea insa
premisele de la care pleaca sunt false. Ele nu vin din realitatea obiectiva
ci dintr-una subiectiva, din convingerile personale, pe cat de ferme pe atat
de lipsite de suport real. Inlantuirea judecatilor sale este pasionala,
exagerata, deliranta. Din punct de vedere emotional simptomatologia
graviteaza in jurul imaginii de sine. Omul este extrem de orgolios,
egocentric, egoist si neincrezator in bunele intentii ale celorlalti. Crede cu
tarie ca toata lumea il invidiaza, ii doreste raul si vrea sa-l anihileze. Este
motivul pentru care el dezvolta deliruri sistematizate pe persecutie, de
urmarire, etc. Buna imagine de sine ii alimenteaza si alte tipuri de
deliruri: erotoman (bazat pe convingerea ca este extrem de iubit si
pretuit), de filiatie (ca descinde din familii de vita nobila), mistic (ca este
iubit de Dumnezeu si trimis al sau pe pamant). Mai pot sa apara,
indeosebi la femei, si deliruri de gelozie cu interpretari si demonstratii
interminabile ca partenerul ar fi infidel, sau delirul hipocondriac vorbind,
de asemenea interminabil despre bolile si suferintele pe care le poarta.
Faptele predilecte ale paranoicilor, savarsite pe un fond de ura si
rautate patologica constau in insulte si jigniri grave, denunturi, scrisori
calomnioase sau de amenintare, memorii adresate unor foruri si
organisme ( uneori internationale), agresiuni fizice, tentative de omor si
omoruri propriu-zise. Indeosebi cei cu deliruri de urmarire si persecutie
pot avea asupra lor diferite arme (albe) invocand legitima aparare si
constituind astfel un real pericol public. Infractiuni ca inselaciunea, furtul,
falsul se intalnesc mai rar in conduita paranoicilor.

76
 PARAFRENIA este o forma de paranoia la care delirurile sunt
halucinante. Predispozitiile infractionale sunt similare cu cele ale
paranoiei. Bolnavul traieste mult timp in doua planuri, cel al bolii si cel al
vietii obisnuite astfel ca, rareori, trezeste suspiciuni privitoare la unele din
faptele sale.

PSIHOZA MANIACO- DEPRESIVA. Aceasta este o suferinta cu

evolutie ciclica, implicand deopotriva conduite hetero si autoagresive.
Are doua faze, cea a sindromului maniacal si cea a sindromului depresiv,
care se succed alternativ.
In sidromul maniacal persoana manifesta heteroagresivitate,
mergand de la obscenitati la injurii, de la jigniri si insulte la agresiuni
fizice.
In sidromul melancolic agresivitatea se intoarce catre sine
(autoagresivitate) si consta in automutilari, tentative suicidare si uneori
suicid altruist (isi curma viata pentru a nu fi povara pentru cei din jur, de
regula pentru proprii copii sau pentru a le putea oferi in acest fel averea.

PSIHOPATIILE nu sunt boli psihice propriu-zise, cu debut si

evolutie ci defecte de structura psihica. Tulburarile psihopatilor nu sunt
morbide si nu pot fi supuse vreunui tratament medical sau resocializarii.
Ei sunt structurati dizarmonic putand parea relativ normali din punct de
vedere intelectual, excedand normalitatea doar sub aspect emotional si
mai ales relational.
In general psihopatii nu au dezechilibre atat de profunde cat sa-i
duca la pierderea autocontrolului. Faptele lor sunt savarsite cu
discernamant, luciditate si cu un interes personal financiar, material sau

77
moral. Sunt considerati responsabili atat timp cat idea de sanctiune are
pentru ei un caracter inhibitor.
Infractiunile predilecte ale psihopatilor sunt escrocheriile,
inselaciunea, vagabondajul, furturile, falsurile, amenintarile, denunturile
calomnioase, perversiunile sexuale (sadismul, exhibitionismul, fetisismul,
pedofilia si, dupa unii autori, homosexualitatea).
Conform multor opinii ale specialistilor, recidivistii si mai ales
multirecidivistii sunt fara exceptie psihopati. Detentia nu face decat sa le
accentueze pedispozitiile si inclinatiile psihocomportamentale specifice
permitand clasificari si tipologii destul de nuantate. Astfel, in mediul
penitenciar pot fi intalnite urmatoarele tipuri:
Psihopatul astenic: emotiv, timid, las, instabil si influentabil. Este
predispus la infractiuni in grup iar cand este prins, se pierde cu firea,
marturiseste cu usurinta si isi tradeaza complicii. In practica judiciara,
sunt considerati veriga slaba. In detentie se acomodeaza greu cu regulile,
cu munca, solicita scutiri, internari, consult medical si tratamente
invocand diferite suferinte inexistente in fapt.
Psihopatul excitabil: este irascibil, nestapanit, indisciplinat,
provoaca tensiuni si scandaluri intre detinuti, devenind agresiv cu
usurinta. Aduce frecvent injurii personalului si are tendinta de a se
automutila, fie provocandu-si rani, fie inghitind diverse obiecte ca nasturi,
linguri, cuie sau pietre.
Psihopatul revendicativ: solicita in permanenta ceva, reclama, se
plange, este nemultumit de regimul carceral, de munca ce ii revine in
camera sau in exterior, refuza hrana ca semn de protest, cere sa iasa la
raport, sa dea telefoane, etc.
Psihopatul distimic: are in principal tulburari de echilibru
emotional ce se caracterizeaza prin modificari spontane si neadecvate ale
dispozitiei afective. Este labil si instabil. Vorbeste mult, este laudaros,

78
sfideaza regulile de disciplina, pozeaza in erou si nu se poate conta pe el
in activitati de durata. Da replici persiflante celor care il atentioneaza, fie
colegii de detentie, fie personalul institutiei, pentru ca la scurt timp dupa
astfel de manifestari sa faca crize depresive cu plans si vaicareli.
Psihopatul isteric: are atitudini, gesturi si acte demonstrative,
dorind sa atraga atentia, sa impresioneze, sa socheze. Ameninta ca se
sinucide urcandu-se pe cladiri, schele sau alte constructii inalte, dar nu
face niciodata acest lucru calculand bine riscurile si evitandu-le.
Simuleaza suferinte sau boli grave pentru a i se acorda atentie si ajutor.
Tot pentru a impresiona, a soca, se automutileaza taindu-se superficial pe
piept sau abdomen, batandu-si cuie in cap ori inghitind obiecte
periculoase.
Psihopatul pervers: perversiunea preponderenta in detentie este
homosexualitatea cunoscuta si in variantele de pederastie si uranism. Se
face distinctie intre homosexualitatea preexistenta detentiei si cea “de
necesitate”, dobandita in penitenciar. Homosexualii activi sunt adesea
deosebit de posesivi, gelosi, uneori sadici si de-a dreptul cruzi, in timp ce
pasivii sunt mai degraba victim.

TULBURARILE NEINCADRABILE IN CLASIFICARILE

TRADITIONALE

EPILEPSIA

79
 Epilepsia, a carei etiologie nu este pe deplin clarificata, se
caracterizeaza prin crize sau accese sub forma de convulsii insotite de
cele mai multe ori de o pierdere completa a cunostintei.
Caracteristicile epilepticului constau in ceea ce generic poarta
numele de tulburari de comportament: susceptibilitate exagerata,
irascibilitate, impulsivitate, sensibilitate exagerata la alcool, cu tendinte la
betie patologica si acte de violenta extrema la consum ridicat.
Infractiunile epilepticilor se desfasoara, de regula, pe un fond de
diminuare a constiintei, fapt ce explica si hipomnezia sau amnezia
completa ce survine ulterior. Ele sunt variate, predominand lovirile si
agresiunile de diverse tipuri, exhibitionismul, agitatia publica,
scandalurile, furturile, inselaciunile, delapidarea, falsul si uzul de fals.
Sunt situatii cand unii epileptici nedepistati sau neconfirmati la timp,
indeosebi cei cu crize rare, ajung in institutii militare (marina,
jandarmerie, trupe terestre etc.) unde pot comite acte de nesupunere, refuz
de executare a ordinelor, dezertare, acte de terorism individual s.a.
O nota distincta o prezinta omorurile savarsite de epileptici care au
adesea un caracter de cruzime si violenta iesite din comun, ei mutiland
exagerat si fara motiv cadavrele victimelor. De fapt, majoritatea actelor
legate de crizele epilepticului sunt lipsite de motive plauzibile si nu
concorda cu comportamentul obisnuit al bolnavului, in aceasta constand,
in fond si caracterul lor patologic.
In general, epilepticii nu sunt preocupati sa-si ascunda faptele
savarsite, chiar daca acestea sunt de mare gravitate si nici sa-si ia masuri
pentru a impiedica descoperirea lor ca autori. Descoperiti, declara
aproape fara exceptie ca in momentele care li se imputa se aflau sub
influenta alcoolului si nu-si aduc aminte nimic din cele petrecute. Rareori
recunosc acuzatiile – in deosebi daca acestea sunt mai putin grave

80
(exemplu: injurii, insulte, agresiuni fizice minore si altele) dar considera
ca nu si-au putut tine sub control pornirile.
In legatura cu responsabilitatea epilepticilor, trebuie precizat ca
simpla existenta a bolii, nu confera neresponsabilitate. Din acest punct de
vedere se opereaza o distinctie intre: a) epilepticii care beneficiaza de
neresponsabilitate totala; b) cei cu circumstante atenuante; c) cei integral
responsabili.
Anumite situatii in care se pune problema responsabilitatii
epilepticului, trebuie corelate si cu neglijentele privind incadrarea sa in
munca. Astfel, de actele unor epileptici care, contrar celor mai elementare
precautiuni, au fost incadrati ca soferi, educatoare, infirmieri, macelari,
paznici, lucratori la inaltime, lucratori cu publicul, lucratori cu valori sau
cu documente delicate ori admisi in randul cadrelor militare, sunt
responsabili, in primul rand, cei care la incadrare, au neglijat obligatia de
a se edifica pe deplin asupra starii psihice a solicitantului.

DEMENTELE SENILE

Dementele senile sunt practic tulburari de involutie cauzate de

imbatranire. Imbatranirea poate fi normala (la termen), sau patologica
(premature, precoce). In general, tulburarile de imbatranire sunt insotite
de modificari sensibile ale personalitatii. Cele mai severe (in cazul
imbatranirii patologice) sunt asa numitele psihoze de involutie. Acestea se
impart in psihoze presenile care pot aparea la 45-55 si psihoze senile, cu
debut dupa 60 de ani.
Cel mai adesea aceste persoane traiesc in trecut, refuza prezentul,
dusmanesc viitorul si sunt ostili fata de tot ce este nou, se erijeaza in
conducatori, in atoatestiutori. Devin moralizatori, isi ataca semenii prin
diferite mijloace, suspectandu-i de ilegalitati sau imoralitate

81
 Infractiunile varstnicilor sunt variate fara sa existe un gen preferat:
de la ultraj si huliganism pana la furturi, de la reclamatii si denunturi la
acte agresive. Se mai consemneaza delapidarea, abuzul de putere, scrisori
calomnioase, tentative de viol, violuri (inclusive pedofilie), crima pe fond
de delir mistic sau gelozie.

ENCEFALITA

Este o psihoza infectioasa, datorata unei boli infectioase cu

localizare somatica, cerebrala a agentului infectios. Tulburarile psihice in
encefalita sunt variate, cel mai adesea intalnindu-se starile confuzionale
insotite de halucinatii. Encefalita provoaca tulburari de comportament cu
irascibilitate exagerata si impulsivitate cu tendinte la agresivitate. Pe
fondul acestora se pot comite nesupuneri la norme si reguli, acte de
violenta, crime, perversiuni sexuale cu agresiuni.

TRAUMATISMELE CRANIOCEREBRALE

Traumatismele craniocerebrale pot fi provocate in mai multe feluri:

caderi de la inaltime, lovituri cu corpuri dure, accidente (de munca, de
circulatie, cu arme de foc, etc.). In cele mai multe cazuri nu exista semne
exterioare care au determinat traumatismele. Uneori insa se pot observa
cicatrici, lipsa substantei osoase, lipsa globului ocular, s.a., sau semne
neurologice (pareza faciala sau a membrelor, afazii –tulburari de vorbire-
sindrom vestibular, mers nesigur, gangaveala etc).
Marea majoritate a persoanelor cu traumatisme craniocerebrale
prezinta tulburari psihice : mitomanii, dromomanii (vagabondaj),
tulburari de memorie, indiferentism, suspiciuni nemotivate, interpretari
delirante ale faptelor, stari confuzionale si, in general, bizarerii

82
(ciudatenii) diferite. Au o mare sensibilitate la alcool si tendinte la betia
patologica. Aceste tulburari pot sa apara la scurt timp dupa traumatism,
sau la distanta mare in timp (1-5-10-20 ani). Infractiunile lor se datoreaza
unui acces de confuzie mentala, unei crize epileptice sau unei isterii
traumatice ( cel mai adesea insa dupa ingerare de alcool, chiar in cantitati
mici) si constau in atentate la bunele moravuri, furturi, agresiuni, scandal
si tulburarea linistii publice, escrocherii, fals, delapidare, incendieri,
accidente auto intentionate, tentative de omor, omoruri. Adesea prezinta
amnezie dupa savarsirea faptelor. Daca diagnosticul a fost pus corect, pot
beneficia de circumstante atenuante.

TULBURARI LEGATE DE PERIOADELE CRITICE LA FEMEI

(ciclul menstrual, menopauza, maternitate)

In faza premenstruala si menstruala a ciclului pot sa apara tulburari

nevrotice precum hipersensibilitate, irascibilitate, impulsivitate, cefalee,
insomnie care, uneori pot duce la acte antisociale cum ar fi hipererotism,
perversiuni intrand la categoria moravuri, furturi, violente (agresiuni).
La menopauza apar stari melancolice(depresive), anxioase,
interpretative (paranoice), schizoide. Pe acest fond, femeile pot comite
infractiuni ,, absurde” cum ar fi furturi de alimente din magazine (unt,
lapte, biscuiti, ciocolata, paine), dar si cosmetice (sapun, pasta de dinti),
desi adesea au conditii bune de viata si nu duc lipsa de astfel de bunuri.
Se pot comite insa si fapte mai grave: agitatie publica (vociferari,
scandaluri), vagabondaj, atentat la bunele moravuri, inversiuni sexuale,
tentative de omor.
Maternitatea este o alta perioada critica in viata femeii. Ea poate fi
insotita de tulburari numite generic psihozele maternitatii. Acestea sunt

83
legate de fazele maternitatii, respectiv ale gestatiei, ale nasterii si ale
lactatiei.
Formele clinice cele mai frecvente sunt fenomenele maniaco-
depresive (cu predominanta depresiei), confuziile mentale, psihastenia,
sindroamele paranoide si schizoide.
Pe fondul acestora se pot savarsi fapte ca insulte, jigniri, care pot
lua forma huliganismului, furtului, inselaciunii si agresiunii, mergand
pana la tentative de omor si omoruri , care cel mai adesea se
concretizeaza in pruncucidere. Problema in cazul pruncuciderii este una
delicata pentru justitie, intrucat intentia si premeditarea nu pot fi invocate.

ALCOOLISMUL

Alcoolismul constituie o problema medico-sanitara, in masura in

care aduce pagube mari economiei, contribuie la cresterea morbiditatii,
duce la neintelegere intre oameni, la invaliditate prematura si constituie
un factor criminogen, influentand sau chiar determinand fapte
infractionale.
Alcoolismul singur nu conduce in mod obligatoriu la infractiune,
numai anumite personalitati anormale, mai ales colericii, dezorientatii,
precum si inapoiatii mintal sunt inclinati intr-o masura mai mare sa
savarseasca infractiuni cand se afla sub influenta alcoolului.
Alcoolismul cronic, prin modificarile psihice, ca urmare a ingerarii
repetate si indelungate de alcool, duce de obicei la diferite psihoze
permanente, ca delirium tremens, deliruri sistematizate, halucinatii,
sindroame confuzive, epilepsii alcoolica si alte diferite forme psihotice
terminand cu dementa etilica.

84
 Actele infractionale cele mai frecvente la alcoolici sunt: furturi,
escrocherii, delapidari, insulte, loviri, violuri, agresiuni de diferite feluri
care ajung uneori pana la tentative crima sau chiar crima.
Dupa ingerarea alcoolului, chiar in doze mici, individul prezinta
tulburari psihosenzoriale caracterizate prin scaderea inhibitiei si cresterea
excitatiei; devine euforic, binedispus, logoreic, increzator in fortele lui
fizice; in acelasi timp, autocontrolul si inhibitia scad, anumite sentimente
si instincte devenind dominante si determinand comiterea diferitelor
infractiuni. La alcoolicii cronici, aparitia ideilor delirante, de gelozie, de
persecutie poate sa duca uneori la tentative de crime si desigur crime.
Una din cele mai importante infractiuni ale alcoolicului o constituie
accidentele de circulatie. Ca si in epilepsie un alcoolic nu are ce cauta in
meseria de sofer.

OLIGOFRENIILE

Oligofrenia nu este o boala ci o stagnare, un deficit de dezvoltare

psihica.
Privitor la gradul de stagnare a proceselor psihice, se deosebesc trei
forme clinice principale: idiotenia, imbecilitatea si debilitatea mintala.
Intre aceste trei forme clinice nu exista limite precise. Cele trei forme pot
fi cuantificate prin intermediul formulei de calcul al coeficientului de
inteligenta: Q.I. = V.m/V.c × 100
In care V.m = varsta mentala, V.c = varsta cronologica, Q.I normal
se situeaza intre valorile 90-110 (100 ± 10). Dupa unii autori limitele ar
putea fi extinse in prezent la 80 – 120 (100 ± 20).
De exemplu, o persoana de V.m = 25 de ani (V.m se stabileste prin
teste a caror rezultate se compara cu cele ale unui esantion reprezentativ
de persoane normale avand varsta cronologica de 25 de ani) si V.c = 20 de

85
ani va avea un Q.I. de 26/20 × 100 = 130, deci peste limita superioara a
normalitatii. Persoana, in acest caz, este supradotata. Daca, dimpotriva,
persoana are V.m = 20 si V.c = 26, Q.I. va fi 20/26 × 100 = 77, persoana
va fi subdotata.
Oligofrenii au Q.I. in permanenta involutie pe masura ce varsta
cronologica avanseaza. Idiotii se opresc la nivelul dezvoltarii psihice in
jurul varstei cronologice de doi ani, imbecilii in jurul varstei de sapte ani
iar debilii mintali in jurul varstei de sapte-zece ani in debilitatea
accentuata, zece-doisprezece ani in debilitatea medie si doisprezece-
cincisprezece in debilitatea usoara.
Oligofrenii pot sa comita acte antisociale si infractionale datorita
faptului ca nu au capacitatea necesara de discernamant pentru a evalua
gravitatea faptelor; le lipsesc judecata, autocontrolul, puterea de inhibitie
si de evaluare a motivelor si rezultatul actiunilor lor nu poate fi prevazut.
Adesea se observa acte care pot fi calificate drept rautate si care in fond
sunt datorate unei lipse a afectivitatii, a milei, a compasiunii.
Fiind usor sugestibili, pot sa comita diferite fapte penale, chiar si
crima sub influenta exterioara. Responsabilitatea lor se stabileste in
functie de starea de inapoiere psihica, de comportamentul lor in diferite
alte imprejurari, de activitatea dusa pana in momentul comiterii
infractiunii, uneori si in raport cu varsta. De asemenea trebuie sa se tina
cont si de faptul ca oligofrenii, din cauza deficitului lor mintal (lipsa
discernamantului, a autocontrolului) sunt creduli, ei fiind usor cooptati si
ajungand simple unelte in mainile escrocilor sau criminalilor.

PARALIZIA GENERALA PROGRESIVA

86
 Tulburarile din paralizia generala progresiva au o baza neurologica
cu cauze in boala sifilitica. In perioada de debut a bolii persoana prezinta
o excitabilitate exagerata care il face sa se certe, sa insulte, uneori pentru
lucruri de nimic, sa isi scada atentia si sa comita greseli in acte si
documente, sa incerce delapidari s.a. Infractiunile au adesea pecetea
dementei. Bolnavii fura, nu iau masuri de precautie si se mandresc daca
si-au insusit un obiect oarecare. In general, acesti bolnavi nu isi dau
seama de gravitatea faptelor, nu pot sa le dea nicio explicatie sau ofera
explicatii puerile si cu totul nepotrivite. Alte delicte sunt cele sexuale
(viol, exhibitionism) explicabile prin hipersexualitatea pe care o au
bolnavii la inceput precum si prin starea dementiala.

Unele indicii comportamentale in starile de boala psihica.

- atitudinea rezervată, bănuitoare, mimica ostilă, întrebările şi

revendicările de tot felul, mai mult sau mai puţin motivate mai ales dacă
fapta cercetată a constat în asasinat sau lovire pot sugera existenţa unui
delir sistematizat (paranoia) sau nesistematizat.
- proeminenţa globilor oculari - exoftalmia poate fi indiciu pentru
anumite stări afective dar şi pentru boala Baselow după cum poate trăda
şi o hipertensiune craniană, existenţa unor tumori cerebral, hidrocefalie
ş.a.;
- absenţa clipitului, pareza convergenţei sau diminuarea mişcărilor
de lateralitate ale globilor oculari sunt indicii clare pentru encefalită.
Lipsa reflexului pupilar de acomodaţie (contracţia pupilei când se
priveşte un obiect apropiate şi dilataţia când se priveşte unul îndepărtat)
este un element diagnostic care conformă existenţa leziunilor sifilitice ale
centrilor nervoşi iar inegalitatea pupilară este simptom al sifilisului
cronic.

87
 - strălucirea specială (plumburie) a ochilor se întâlneşte la
epileptici;
- incapacitatea de a distinge culori şi nuanţe care i se pot prezenta
la un moment dat în cursul anchetei indică desigur o discromatopsie dar
la fel de bine poate confirma şi suspiciunea unei forme de oligofrenie.
Există oligofreni care nu numai că nu disting culorile dar nici nu posedă
noţiunea de culoare.
Simptom al oligofreniei este şi lipsa de reacţie simplă sau
discriminare la stimulările gustative. Acestea se pot realiza cu uşurinţă,
chiar în condiţii minime, oferind, spre exemplu, persoanei cercetate
diferite soluţii sau substanţe alimentare – preferabil lichide în variantele
dulce, acru, sărat, amar, pe care le va degusta cerându-i-se să identifice
gustul
De mare importanţă diagnostică, pentru specialistul în psihiatrie
judiciară în primul rând dar şi pentru anchetator, este observarea şi
interpretarea mişcărilor, atitudinilor şi poziţiei persoanei cercetate, a
mimicii, a vorbirii şi în general a întregii comportări a acesteia. De
exemplu:
- mişcările lente, inhibate, încadrate sau tendinţa de a păstra timp
îndelungat aceeaşi poziţie la care se adaugă mimica exprimând suferinţă,
durere semnifică melancolie accentuată sau o stare intens depresivă;
- poziţiile incomode, izbitoare prin lipsa de naturaleţe, prin
extravaganţă sau caracter bizar, expresia feţei asemănătoare cu o mască
încremenită într-un fel de grimasă, mimica artificială şi stranie sau
neconcordanţa între expresia verbală şi cea mimică (paramimia) – sunt
simptome ale schizofreniei;
- faţa ca o mască, lipsită de orice expresie se poate datora parezei
musculaturii faciale care apare în paralizia generală;

88
 - rigiditatea musculaturii faciale şi implicit imobilitatea feţei al
cărei aspect nu este totuşi lipsit de sens, ochii păstrând o expresie vioaie
este caracteristică parkinsonismului.
O semnificaţie nu lipsită de interes prezintă şi studiul motilităţii
involuntare: ticuri, spasme, convulsii. Astfel:
- râsul şi plânsul involuntar (spasmodic) pot fi întâlnite în
arterioscleroză, tumori cerebrale şi uneori în paralizia generală. Bolnavii
rând sau plâng incapabili să invoce un motiv şi în imposibilitatea de a se
abţine. La bolnavii cu tumori cerebrale la care tulburările psihice sunt
semnificative se poate observa în expresia feţei o obnubilare profundă sau
somnolenţă.
- mimica şi gesturile extrem de animate şi variate sau de mare
amplitudine şi adesea cu elemente obscene, exprimând o bună dispoziţie
ce pare a depăşi limitele normalului, sunt expresia stării de excitaţie
maniacală din cadrul psihozei maniaco-depresive.
Multe alte tulburări psihice majore sunt diagnosticabile prin
interpretarea particularităţilor sau trăsăturilor de ansamblu ale feţei.
Astfel:
- în manie se observă un facies care exprimă satisfacţie, suficienţă,
o expresie de superioritate;
- la paranoia – un facies neîncrezător, dispreţuitor;
- la melancolicii depresivi – facies îndurerat şi trist;
- la deliranţii mistici – facies în extaz şi transă;
- în stările confuzionale - facies nedumerit şi obnubilat;
- la demenţi – facies stupid şi nătâng.
În multe cazuri4 psihiatrul expert ca şi anchetatorul se pot orienta
după aspectul general pe care îl are bolnavul:

4
Dănescu Gh., Tomorug E. – Probleme judiciare în psihiatrie, Editura medicală, Bucureşti, 1973, p.
166

89
 - aspectul de excitaţie: bolnavul este neliniştit, logoreic, prezintă
fugă de idei, râde sau plânge uşor, în general este vesel şi bine dispus;
- aspectul depresiv: bolnavul este trist, anxios, răspunde greu la
întrebările puse;
- aspectul confuzional, bolnav confuz, astenic;
- aspectul delirant: delirurile urmează o temă anume, putând fi de
natură religioasă, erotice, de persecuţie, ipohondrice ş.a. Bolnavul caută
să-l convingă pe examinator că are dreptate şi că cele susţinute de le sunt
reale;
- aspectul fobic: stări obsesive şi fobice;
- aspectul demenţial: înfăţişarea generală ca şi răspunsurile
pledează pentru demenţă sau oligofrenie.

ASPECTE PSIHOLOGICE ALE PRIVĂRII DE LIBERTATE

Elucidării aspectelor psihologice şi psihosociale ale infracţiunii,

anchetei şi mărturiei, precum şi relevării manifestărilor comportamentale
ale infractorului, victimei, martorului şi anchetatorului, li se adaugă, în
mod firesc, analiza şi clarificarea manifestărilor psihice şi psihosociale
ale personajelor pedepsite cu privare de libertate.
Abordarea interdisciplinară a proceselor, mecanismelor şi
aspectelor vieţii de penitenciar, ca şi a conţinutului, direcţiilor şi factorilor
reeducării şi reinserţiei sociale, constituie tendinţe actuale semnificative
ale criminologiei contemporane.
De contribuţia juriştilor, psihologilor, medicilor, pedagogilor şi
sociologilor în această direcţie se ţine tot mai mult seama în
fundamentarea ştiinţifică a legislaţiei penale, în asigurarea cadrului
organizatoric şi funcţional al locurilor de detenţie, în elaborarea celor mai
eficiente metode de tratament al deţinuţilor în scopul recuperării şi

90
reintegrării lor optime în viaţa socială, în acest context, unghiul de vedere
psihologic şi psihosociologic vine să întregească cunoştinţele în direcţiile
prevenirii, combaterii şi îndeosebi, ale resocializării celor care au încălcat
legile şi normele de convieţuire socială.

Stările de izolare şi aspectele lor psihologice; principalele forme ale

privării de libertate. Consecinţe psihologice şi psihosociale.

Din punct de vedere psihologic şi psihosocial, libertatea constituie

pentru om o necesitate fundamentală. Ca posibilitate de a alege conştient
între mai multe alternative, libertatea umană reprezintă o trebuinţă de
prim ordin, a cărei satisfacere condiţionează formarea şi manifestarea
echilibrată a personalităţii limitarea libertăţii perturbă evoluţia normală a
personalităţii si creează condiţii pentru apariţia şi amplificarea unor
tulburări psihice şi psihosociale. Afectând întreaga personalitate,
punându-şi amprenta asupra întregului comportament, lipsa libertăţii
marchează profund viaţa indivizilor şi relaţiile lor sociale.
În decursul existenţei individului pot apărea împrejurări în care
acesta să fie privat de libertate pentru un timp mai lung sau mai puţin
îndelungat.
Situaţiile care aduc atingere libertăţii umane sunt deosebit de
complexe şi îmbracă forme extrem de diversificate. Unele restrâng
temporar libertatea de mişcare – în cazul spitalizărilor –, altele ridică
serioase probleme de supravieţuire fizică – bombardamente, inundaţii,
cutremure, misiuni de luptă în condiţii speciale. Un alt grup de situaţii
sunt cele prin care libertatea individului se restrânge ca urmare a unor
misiuni de explorare a cosmosului, a fundului oceanelor, a deserturilor, a
zonelor înzăpezite etc. O altă categorie de împrejurări care aduc atingere
libertăţii umane se referă la sechestrările de persoane, luările de ostatici,

91
ambianţa geografică, etnică şi psihosocială străină – ca în cazul
imigranţilor şi transfugilor.
O formă aparte a restrângerii libertăţii o reprezintă reacţia socială
faţă de persoanele care încalcă legea penală şi se referă, îndeosebi, la
pedeapsa cu privare la libertate într-un loc de detenţie.
În acest cadru, pedeapsa privativă de libertate nu mai constituie nici
unicul şi nici cel puţin principalul mijloc de combatere a infracţionalităţii.
Principala preocupare trebuie să fie de a-i împiedica pe oameni să comită
abateri, iar atunci când o fac, de a-i ajuta să se îndrepte. Sancţiunile şi
pedepsele administrate celor care încalcă legea, precum şi modul lor de
executare, se realizează nu numai în funcţie de gravitatea faptelor, ci şi în
raport cu vârsta şi experienţa de viaţă a celor vinovaţi. Obiectivul
principal al sancţiunilor îl reprezintă îndreptarea celor care au încălcat
normele de convieţuire socială şi redarea lor societăţii.
În acest scop, alături de instituţiile specializate de reeducare, un rol
substanţial în procesul de resocializare revine familiei.
Între izolarea totală, fizică, psihică şi psihosocială pe de o parte şi
privarea de libertate prin executarea unei pedepse penale într-un loc de
detenţie pe de altă parte există o multitudine de forme ce reprezintă
aspecte specifice şi manifestări complexe. Între ele există deosebiri
profunde, atât cantitative cât şi calitative.
Ca urmare a experienţei avute de o serie de persoane în împrejurări
de izolare, dar mai ales, în urma studiilor ştiinţifice efectuate în condiţii
naturale si de laborator, s-au conturat un set de concluzii privitoare la
consecinţele psihice şi psihosociale ale izolării.
Sub aspect psihologic, cele mai frecvente reacţii psihice în situaţiile
de izolare severă şi îndelungată s-au dovedit a fi stările de nesiguranţă şi
anxietate, tulburări ale sistemului psihomotor, apariţia halucinaţiilor
auditive şi vizuale precum si o creştere substanţială a agresivităţii.

92
 Din punct de vedere psihosocial, s-au relevat elemente de alienare
şi disfuncţionalităţi socio-afective cu semenii, apărute în urma reducerii
sau închiderii fluxului informaţional cu exteriorul. La persoanele în cazul
cărora izolarea a fost îndelungată s-au constatat dificultăţi de readaptare
la mediul social în general şi la cel familial şi profesional în special.
Privarea de libertate, prin executarea pedepsei penale într-un loc de
detenţie, nu presupune izolarea totală a infractorului şi nu are ca scop
cauzarea de suferinţe fizice şi psihice, ci reprezintă o măsură de
constrângere şi un mjloc de reeducare, în scopul prevenirii săvârşirii de
noi infracţiuni. De altfel sistemul executării pedepsei privative de
libertate în ţara noastră are ca elemente esenţiale, regimul de detenţie în
comun şi reeducarea prin muncă a celor ce-au încălcat legile. Cu alte
cuvinte, prin privarea de libertate nu se urmăreşte dezumanizarea
infractorilor, ci recuperarea şi reintegrarea lor socială.

2. Aspecte psihosociale ale privării de libertate într-un loc de

detenţie

2.1. Manifestări comportamentale în situaţii de detenţie

Pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a

se împiedica sustragerea învinuitului de la urmărirea penală, de la
judecată sau de la executarea pedepsei se poate lua faţă de acesta măsura
arestării preventive. Cazurile în care o persoană poate fi arestată
preventiv sunt stipulate în mod expres de către legislaţia penală. Nu
aspectele tehnice şi procedurale ale acestor situaţii ne interesează ci cele
de ordin psihologic şi psihosocial.
Din această perspectivă persoanele care se găsesc în arestul
secţiilor de poliţie prezintă manifestări şi conduite specifice.

93
 În stare de arest presiunea psihică şi psihosocială este deosebit de
puternică. Controlul strict al comportamentului, impunerea unui regim de
viaţă sever, limitarea serioasă a fluxului comunicaţional cu exteriorul
generează la arestaţi stări tensionale accentuate. Acestea sunt în multe
situaţii amplificate de stările de incertitudine care-l cuprind pe arestat, el
neştiind care este stadiul urmăririi penale, cum se va derula procesul şi
care va fi pedeapsa.
Dacă în general cele arătate mai sus sunt valabile în cazul
persoanelor arestate pentru prima dată, în cazul recidiviştilor, care de
multe ori ştiu precis dacă vor fi condamnaţi sau nu, cunoscând uneori
până la detaliu încadrarea juridică a faptei lor, precum şi pedeapsa ce o
vor primi, frământările psihice sunt orientate spre efortul de a induce în
eroare organele de anchetă.
Cele mai frecvente reacţii comportamentale ale celor arestaţi sunt
de extremă. Astfel, arestatul fie că se închide în sine, se inhibă şi îşi
construieşte o carapace a tăcerii, fie că manifestă comportamente
agresive, acţionale sau de limbaj. Limitele dintre cele două forme de
reacţii comportamentale nu sunt rigide, arestatul trecând uşor de la o
extremă la alta. Se remarcă o frecvenţă crescută a comportamentelor
agresive, uneori chiar a celor autoagresive. De aceea, nu este de mirare că
tentativele de automutilare, de sinucidere (uneori reuşite) ale acestora au
o pondere crescută în cadrul reacţiilor comportamentale ale persoanelor
arestate. Trebuie, totuşi, subliniat că asemenea comportamente sunt
departe de a putea fi generalizate, fie şi numai pentru faptul că există
categorii de arestaţi care simulează comportamentele autoagresive, în
scopul de a impresiona şi deruta organele de urmărire penală.
Cunoaşterea manifestărilor comportamentale ale persoanelor aflate
în stare de arest constituie un factor important pentru fundamentarea
măsurilor optime de finalizare a urmăririi penale, precum şi premise

94
pentru conturarea procesului de reeducare şi reinserţie socială în cazul în
care arestatul este condamnat.

2.2. Trăsăturile generale ale regimului de penitenciar

Reacţia socială instituţionalizatăfaţă de infractori, infracţiune şi

infracţionalitate reprezintă un sistem coerent şi unitar de măsuri dozate în
funcţie de valorile care sunt ocrotite de normele de drept penal, de
dinamica fenomenului infracţional în ansamblu şi pe genuri de
infracţiuni; de etilogia criminalităţii; de eficacitatea controlului social
exercitat de organele specializate ale statului în activitatea de prevenire şi
combatere a infracţiunilor; de eficacitatea instituţiilor şi mijloacelor
extrapenale în prevenirea şi combaterea infracţionalităţii.
Principalele probleme privind pedepsirea cu privare de libertate a
persoanelor care au încălcat legile şi normele de convieţuire socială sunt
legate de instituţiile specializate în această direcţie, precum şi de terapia
administrată infractorilor în aceste instituţii.
Din punct de vedere istoric tratamentul aplicat infractorilor a
cunoscut o evoluţie ce a mers de la pedepsele corporale spre privarea de
libertate. Penitenciarul, ca instituţie de executare a pedepselor, este de
dată relativ recentă – a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, avea un
caracter administrativ şi un caracter preventiv prin asigurarea izolării
infractorului. Principalele funcţii ale închisorii erau considerate a fi
intimidarea colectivă, a celor ce ar fi fost tentaţi să comită fapte
asemănătoare, neutralizarea infractorului şi ispăşirea morală.
Regimurile penitenciare au suferit transformări succesive, fără a se
putea delimita, totuşi, etape istorice distincte, deoarece principalele forme
mai sunt întâlnite în sistemele represive contemporane. Se disting astfel
următoarele tipuri de regimuri penitenciare (Pinatel, 1963):

95
 Regimul de detenţie în comun, care face posibilă organizarea
activităţii de muncă şi permite acţiuni educative atât la nivelul grupurilor
de deţinuţi cât şi la nivelul indivizilor. Inconvenientele acestui tip de
regim constau în aceea că pot apărea „ucenicie a crimei” şi condiţii de
perversiuni sexuale.
Regimul de detenţie celular în care deţinuţii sunt izolaţi şi ziua şi
noaptea. Acest regim, deşi permite o bună supraveghere, are efecte
distructive puternice asupra personalităţii deţinuţilor.
Regimul de detenţie semicelular, în care deţinuţii sunt
izolaţi doar pe timpul nopţii, ziua ei lucrând în grupuri şi având
consemnul să păstreze tăcerea, încălcarea acestuia atrage aplicarea de
pedepse disciplinare foarte severe.
Regimul progresiv reprezintă o combinaţie a primelor trei şi constă
în trecerea progresivă de la detenţia celulară spre acordarea unor libertăţi
din ce în ce mai largi, în funcţie de dovezile de îndreptare. Se încearcă
astfel readaptarea treptată la viaţa liberă.
Una din tendinţele cele mai puternice care se manifestă în legislaţia
actuală consideră că principala funcţie a penitenciarului trebuie să fie
prevenirea recidivei şi resocializarea delincvenţilor (M. Voinea, 1996).
În noile condiţii ale societăţii româneşti legislaţia noastră penală
caută să facă din penitenciar o instituţie calitativ nouă în care
(reeducarea) să fie rezultatul combinării muncii utile, depuse de deţinuţi,
acţiunilor educative intense ce se exercită asupra lor şi al sistemului de
cointeresare în cadrul căreia un loc central revine eliberării condiţionate.
Pe de altă parte, sancţiunea cu închisoarea constituie o modalitate
extremă de resocializare, funcţia de neutralizare a infractorului
îmbinându-se cu cea reeducativă. În acest cadru, se consideră că procesul
de resocializare în medii închise nu reprezintă decât o etapă, reuşita lui

96
fiind în funcţie de capacitatea structurilor şi funcţionalităţilor extrapenale,
nerepresive, în reeducarea infractorilor.
Printre trăsăturile definitorii ale regimului penitenciar din ţara
noastră se numără obligaţia condamnaţilor de a presta o muncă utilă –
dacă sunt apţi pentru aceasta; respectarea de către deţinuţi a disciplinei
muncii şi a ordinii interioare a locurilor de deţinere; stimularea şi
recompensarea celor stăruitori în muncă, disciplinaţi şi care dau dovezi
temeinice de îndreptare.
La acestea se adaugă criteriile de separaţie a infractorilor după: sex,
vârstă, natura infracţiunii, starea de recidivă, durata pedepsei şi după
receptivitatea la munca de reeducare. Conform practicii penitenciare
actuale separarea deţinuţilor după criteriile amintite constituie baza
diferenţierii tratamentului aplicat şi premisa individualizării regimului de
detenţie.

2.3. Deţinutul primar

Pentru a avea o imagine cât mai fidelă a proceselor psihice şi

psihosociale care se manifestă în locurile de detenţie se impune tratarea
diferenţiată a deţinutului primar şi a celui recidivist.
Infractorul ajuns pentru prima dată în penitenciar poate fi
considerat traumatizat din punct de vedere psihologic. El vine în locul de
detenţie tensionat deja de contactul cu organele de ordine, de desfăşurarea
procesului, fiind frustrat de ambianţa obişnuită familială, profesională şi
de petrecere a timpului liber. La aceasta se adaugă o sumă de alte
elemente frustrante caracteristice noului mediu în care intră.
În general, locurilor de detenţie, ca şi altor medii închise, le sunt
specifice un set de particularităţi cu funcţionalitate stresantă asupra
integrităţii psihice şi psihosociale a deţinutului primar.

97
 O primă particularitate este legată de înlăturarea simbolurilor
exterioare ale personalităţii prin obligativitatea purtării uniformei de
deţinuţi, care standardizează modul de viaţă şi estompează diferenţierile
individuale caracteristice vieţii cotidiene.
Restrângerea modalităţii fizice, psihice şi psihosociale reprezintă o
altă particularitate a vieţii de penitenciar, cu implicaţii asupra capacităţii
individului de a-şi juca rolurile normale, reducând puternic posibilităţile
de interacţiune psihosocială cu semenii.
Lipsa de informaţii, relaţiile impersonale, regimul autoritar,
desfăşurarea monotonă a programului zilnic ca şi distanţa psihosocială
dintre deţinut şi cadrele penitenciarului constituie un alt grup de
particularităţi ale vieţii din penitenciare petrecute de cele mai multe ori de
către deţinutul primar ca o atingere a integrităţii sale.
Se consideră că particularităţile vieţii de penitenciar, precum şi
caracteristicile personalităţii deţinutului primar generează următoarele
forme posibile de „adaptare” ale acestuia la regimul de detenţie (C. Sasu,
1985):
„Adaptarea” prin agresiune se caracterizează prin rezistenţa
deschisă la regulile vieţii de penitenciar, reliefindu-se adevărate „crize ale
depunerii”, ce se caracterizează prin rezistenţă deschisă la regulile vieţii
de penitenciar, ce se manifestă prin comportamente agresive îndreptate
spre alţi deţinuţi sau chiar cadre, ca şi prin reacţii autoagresive –
automutilări şi tentativă de sinucidere.
„Adaptarea” prin retragere care semnifică închiderea în sine,
izolarea deţinutului primar de comunitatea celorlalţi deţinuţi şi de viaţa
din penitenciar, el construindu-şi o lume imaginară unde încearcă să se
refugieze de real.
„Adaptarea” prin consimţire, reprezintă conformarea pasivă a
comandantului la normele şi regulile din penitenciar, respectarea acestora

98
fiind făcută în manieră formală, astfel încât să nu atragă sancţiuni
suplimentare.
4. „Adaptarea" prin integrare este acea modalitate prin care
deţinutul primar se relaţionează activ cu ceilalţi deţinuţi şi cu mediul de
detenţie. Această formă de adaptare este vizibilă mai ales la deţinuţii
condamnaţi pe termene lungi.
Modalităţile adaptive nu sunt rigide, deţinutul putând trece
succesiv de la una la alta sau încercând să combine diferitele elemente ale
acestora. De obicei, se consideră că integrarea în viaţa de penitenciar nu
este niciodată totală, evoluţia adaptivă a deţinutului parcurgând câteva
etape semnificative (C. Sasu, 1985). În prima etapă deţinutul este şocat de
noua ambianţă şi trece prin stări tensionale deosebit de puternice; în etapa
următoare se evidenţiază cele mai acute reacţii la mediul de detenţie; în
cea de a treia etapă apare obişnuinţa cu mediul de penitenciar şi dorinţa
ca timpul să se scurgă cât mai repede; în etapa finală, deţinutul se întreabă
ce se va întâmpla după eliberare, îşi conturează proiecte pentru viitor.
Rezultă că integrarea deţinutului în mediul penitenciar este la început
forţată, la mijlocul detenţiei este aproape totală, iar cu puţin înainte de
eliberare apare o ataşare vizibilă faţă de ambianţa de penitenciar.
În cadrul acestor etape apar manifestări comportamentale
caracteristice vieţii în detenţie, numite „reacţii faţă de încarcerare”. În
ordinea frecvenţei pe primul loc se situează stările depresive, în care
deţinutul manifestă o puternică melancolie, disperare, agitaţie anxioasă,
halucinaţii auditive şi vizuale pe teme delirante de persecuţie sau graţiere.
Lor li se adaugă stări confuzionale, dezorientare temporaro-spaţială,
privire rătăcită, dureri de cap, somn agitat, coşmaruri. Printre cele mai
aberante comportamente care pot apărea în momentul carceral se numără
refuzul hranei, tatuajul, automutilarea.

99
 Refuzul hranei în mediul penitenciar are o valoare simbolică Prin
care deţinutul vrea să arate că este gata pentru sacrificiul suprem în caz că
nu i se satisfac anumite cereri. Aceste cereri – revizuirea pedepsei,
suplimentarea unor drepturi etc., i se par justificate, deşi regimul la care
este supus corespunde normelor în vigoare. Ca formă de comportament,
refuzul hranei reprezintă un element spectacular, prin care deţinutul vrea
să atragă atenţia şi admiraţia celor din jur. De obicei, el nu durează mult,
neavând suficiente raţiuni care să-l susţină.
Tatuajul are o frecvenţă destul de ridicată printre deţinuţi şi constă
în diverse inscripţii – nume, date, devize, ornamente, personaje etc. Unii
se tatuează din nevoia de afiliere – dorinţa de a fi ca ceilalţi, alţii pentru a
confirma forţa lor virală în faţa durerilor încercate cu ocazia tatuării. Din
punct de vedere psihologic, s-a constatat că personalitatea tatuatului se
distinge prin sărăcia exprimării verbale, imaturitate afectivă şi prin
egocentrism. S-au elaborat studii care au concluzionat că cu cât numărul
tatuajelor este mai mare cu atât inserţia socială este mai scăzută.
Automutilările apar la deţinuţii care trec prin stări de melancolie
anxioasă, la obsedaţii sexuali cu semnificaţie de autodepăşire şi în unele
deliruri cronice. Mai des, automutilarea apare la deţinuţii hiperemotivi pe
fondul unei slăbiciuni psihice şi la cei cu un nivel scăzut al inteligenţei.
De multe ori, se urmăreşte un tratament mai bun prin zilele de spitalizare
ce vor fi obţinute. Printre măsurile de combatere a unor asemenea
manifestări, adoptarea de atitudini indiferente faţă de cei care ameninţă cu
automutilarea se dovedeşte de cele mai multe ori eficientă.
O problemă de importanţă pentru succesul acţiunilor de reeducare
din penitenciar este aceea ca deţinutul, îndeosebi cel primar, să fie ferit de
contacte cu infractorii ce au un nivel moral mai scăzut decât al său.

2.4. Deţinutul recidivist

100
 Infractorii care vin în penitenciar pentru a doua, a treia sau chiar a
patra oară, sunt în temă cu drepturile şi îndatoririle lor, se integrează
repede în viaţa locului de detenţie, în relaţiile cu cadrele penitenciarului
par, de obicei, conformişti şi supuşi, în privinţa deţinuţilor recidivişti
există părerea că ei sunt greu reeducabili şi că cel mai mare contingent al
recidiviştilor este constituit din psihopaţi.
Psihopatiile trebuie deosebite de bolile psihice, ele fiind stări
limitrofe între normal şi patologie. Se exteriorizează sub forma unor
tulburări caracteriale, prin permanenta incapacitate de integrare
armonioasă în ambianţa familială şi profesională. În general, psihopatul
suferă de „orbire morală”, nu învaţă din propriile greşeli, se vede şi se
crede un alt om decât este în realitate.
Din paleta largă a psihopaţilor distingem câteva tipuri
semnificative pentru mediile criminogene şi pentru locurile de detenţie:
psihopatul astenic este un individ timid, laş, instabil şi uşor
influenţabil. De regulă, comite infracţiuni în grup, iar atunci când este
prins se pierde şi mărturiseşte uşor. în cadrul vieţii de penitenciar se
acomodează greu cu munca, solicitând des schimbarea locului de muncă,
scutiri medicale şi internări în infirmerie.
psihopatul excitabil nu-şi poate controla pornirile, putând deveni
agresiv în orice moment, în detenţie, provoacă tensiuni şi bătăi între
deţinuţi, este indisciplinat şi deseori aduce injurii personalului din
penitenciar. Unii dintre ei se automutilează înghiţind diferite obiecte;
psihopatul distimic se caracterizează prin modificări bruşte de
dispoziţie, primeşte sentinţe cu uşurinţă, vorbeşte mult şi este lăudăros. În
detenţie nu se poate conta pe el în munci susţinute, sfidează regulile de
disciplină, persiflându-i pe cei care-l atenţionează;

101
 - psihopatul isteric manifestă atitudini demonstrative
încercând să impresioneze anturajul, în penitenciar simulează boli, cade
pentru a fi dus la medic şi atunci când are ocazia încearcă demonstrativ
tentative de sinucidere.
Acestor categorii de indivizi le este caracteristic faptul că ei nu
suferă de tulburări psihice morbide, funcţiile psihice (gândirea, memoria
etc.) fiind normale uneori chiar ele având calităţi deosebite. Astfel,
asemenea indivizi au capacitatea şi posibilitatea de a discerne. De regulă,
în mediul penitenciar, psihopaţii sunt refractari la ordine, provoacă
scandaluri cu ceilalţi deţinuţi, mint cadrele şi medicii, manifestă tendinţa
de a obţine beneficii şi de a evada. Din aceste motive se şi evită investirea
lor în munci de răspundere în cadrul colectivităţii de deţinuţi.
Un alt aspect de care trebuie să se ţină seama în legătura cu
deţinuţii recidivişti este acela că la mulţi dintre ei apare fenomenul
dedublării prin simulare. Se manifestă astfel două tipuri de
comportamente: unul de simulare a supunerii şi a muncii, cu „valoare”
pentru cadrele penitenciarului, altul de dominare a celorlalţi deţinuţi prin
mijloace specifice grupurilor de detenţie.

2.5. Subcultura de penitenciar

Prin termenul „subcultură” se înţelege acea parte a unui grup social

care, deşi prezintă caracteristicile generale ale contextului în care
acţionează, şi-a dezvoltat la nivel de subgrupe, norme şi mentalităţi
proprii, specifice.
Subcultura de penitenciar este formată dintr-un sistem de norme şi
reguli creat şi aplicat de către deţinuţi pentru a-şi asigura condiţii de viaţă
cât mai acceptabile din punctul lor de vedere. Printre regulile generale ale
acestui sistem se numără: fiecare cu problemele sale, duritate faţă de cei

102
slabi, să se depună în toate cazurile un minimum de efort, convingerea că
nu sunt crezuţi de nimeni, obsesia denunţării de către alţi deţinuţi etc.
Se consideră că normele specifice subculturii de penitenciar au o
funcţionalitate negativă faţă de acţiunile reeducative exercitate asupra
deţinuţilor. Ele au ca efect solidaritatea deţinuţilor, crearea unei coeziuni
a grupului de detenţie şi constituie o barieră puternică în calea
influenţelor de natură educativă. Desigur, nu toţi deţinuţii aderă la acest
sistem de norme, dar neconformiştii sunt dispreţuiţi, dezaprobaţi şi ţinuţi
la periferia grupului. Unii deţinuţi respectă aceste reguli fără a avea un
real sentiment de solidaritate, păstrând secretul acestui dezacord, ştiind că
astfel nu şi-ar putea asigura o viaţă „liniştită” în locul de detenţie.
Cercetătorii fenomenelor din penitenciare sunt unanimi, în
aprecierea că grupul deţinuţilor are o structură ierarhică autoritară, rigidă
şi că poziţia fiecărui deţinut în cadrul sistemului depinde de „cariera” sa
infracţională, de durata condamnării şi de personalitatea sa.
Rolul subculturii de penitenciar se răsfrânge asupra vieţii
deţinutului şi a comportamentelor sale, el ajungând să adopte si să
împărtăşească punctul de vedere al încarceraţilor privind lumea din
penitenciar şi societatea în general.
Normele informale ale grupului de deţinuţi se concretizează de
obicei în manifestări ostile faţă de cadrele instituţiei de reeducare. De cele
mai multe ori asemenea manifestări sunt ascunse, nemărturisite în mod
deschis şi, aparent, deţinuţii par a respecta normele oficiale ale
penitenciarului.
Sub aspect psihosocial, în populaţia deţinuţilor dintr-un penitenciar
apar, ca şi în cadrul oricărui grup uman, relaţii interpersonale cu o
puternică încărcătură socio-afectivă. Din datele unor studii asupra
grupurilor a rezultat că penitenciarul, ca structură organizatorică relativ
închisă, nu înlătură necesitatea general umană de relaţii interpersonale şi

103
pe cea de apartenenţă de grup. Mai mult, tocmai datorită faptului că în
perioada detenţiei se reduc puternic posibilităţile de relaţionare socio-
umane specifice vieţii din afara penitenciarului, la deţinuţi se amplifică
necesităţile mai sus amintite, ca urmare a unui proces de compensare.
Deci, şi în grupul deţinuţilor întâlnim relaţii de simpatie, antipatie
şi indiferenţă, precum şi diverse statusuri informale: lideri, populari,
izolaţi, solidari, respinşi. Un element specific al structurii informale din
grupurile de deţinuţi îl reprezintă numărul mare de respingeri. O pondere
însemnată în cadrul respinşilor o au deţinuţii pedepsiţi pentru omor şi
tâlhărie. De asemenea, s-a constatat că cei care deţin statusul sociometric
de izolat au o vechime mică în penitenciar. Acest fapt confirmă concluzia
că primele luni ale detenţiei sunt deosebit de stresante pentru deţinuţi.
Un loc aparte îl ocupă solitarii care, de fapt, nu participă la viaţa
socio-afectivă a grupului şi de cele mai multe ori sunt conştienţi de acest
lucru. Pornind de la această constatare, este necesar să se acorde o atenţie
deosebită celor care ocupă asemenea poziţii din partea factorilor
educaţionali, în scopul evitării marginalizării, ruperii acestor indivizi de
viaţa afectivă a grupului.
Un alt element care poate facilita individualizarea acţiunilor
reeducative este legat de modul cum deţinuţii îşi percep propriul statut
sociometric. De pildă, izolaţii, în marea lor majoritate se consideră mult
mai preferaţi decât sunt în realitate, iar popularii, dimpotrivă, se consideră
mult mai puţin agreaţi.
De asemenea, datele studiilor sociometrice asupra populaţiilor de
deţinuţi relevă rolul pozitiv al relaţiilor de muncă asupra vieţii socio-
afective a grupului. Importanţa si rolul stimulator al muncii în comun
rezidă din faptul că în grupurile studiate criteriul „partener de muncă”
întruneşte numărul cel mai scăzut de respingeri. Pe de altă parte, criteriul

104
„partener în întâlnire după eliberare” conţine numărul cel mai mare de
respingeri.
Din cele prezentate se reţine că deţinutul nu este o fiinţă pasivă, ci
în continuă interacţiune cu cei din jur, dezvoltând comportamente faţă de
alţi deţinuţi şi faţă de autorităţi. Pe acest fond şi de la aceste realităţi
trebuie să pornească procesul reeducativ, elaborarea unei adevărate şi
eficiente strategii de resocializare.

3. Elemente psihosociale ale cunoaşterii şi resocializării

deţinuţilor

Ca mediu de reeducare, penitenciarul are ca obiectiv central

recuperarea celor care au comis acte antisociale şi pregătirea lor în
vederea reinserţiei în viaţa socială. Strategia recuperativă se poate
materializa doar dacă se dispune de un volum informaţional bogat în
legătură cu particularităţile psihoindividuale şi psihosociale ale
deţinuţilor.
Procesul de resocializare trebuie să pornească de la cunoaşterea în
profunzime a personalităţii deţinutului şi a condiţiilor care au determinat
trecerea la actul infracţional în scopul diagnosticării gradului de
periculozitate pe care îl prezintă şi a elaborării terapiei optime pentru
fiecare caz în parte.
Cunoaşterea deţinuţilor trebuie să fie un proces continuu care să se
realizeze pe tot parcursul detenţiei, urmând ca datele obţinute să fie
permanent controlate şi îmbogăţite, astfel ca terapia elaborată să poată fi
reorientată în funcţie de noile aspecte care intervin.
Informaţiile obţinute prin metodele psihologice şi psihosociologice
nu trebuie absolutizate, ci întregite prin metode medicale şi juridice, dar
mai ales ele să fie validate de comportamentul deţinutului.

105
 Datele culese în urma procesului de cunoaştere trebuie să fie de
asemenea natură încât să acopere întreaga problematică a evoluţiei
delincvenţionale a condamnatului, a comportamentului în detenţie si a
elementelor care conturează evoluţia sa ulterioară.
Cunoaşterea deţinutului se finalizează printr-un psihodiagnostic, în
care sunt evidenţiate cu claritate aspectele pozitive ale personalităţii sale,
se indică dominantele negative ce se impun a fi schimbate, precum şi
posibilităţile de participare a deţinutului la propria reeducare.
Informaţiile culese prin examenul psihologic şi psihosociologic se
structurează pe următoarele dimensiuni:
cognitivă - se urmăreşte stabilirea nivelului de inteligenţă, care se
compară, pe de o parte cu nivelul inteligenţei populaţiei din afara
penitenciarului, care prezintă aceleaşi caracteristici socio-demografice cu
ale deţinutului şi, pe de altă parte, cu nivelul inteligenţei populaţiei
delincvenţionale. De mare interes pentru elaborarea metodelor terapeutice
optime este evidenţierea modalităţii în care deţinutul îşi percepe vinovăţia
pentru fapta comisă şi pedeapsa primită.
afectivă - se evidenţiază disponibilităţile de această natură,
echilibrul psihoafectiv, maturitatea afectivă şi capacitatea de adaptare
emoţională la acţiunile cu caracter reeducativ.
volitiv-motivaţională - se sondează trăsăturile de caracter pe suport
volitiv, atât negative cât şi pozitive, urmărindu-se posibilităţile de
utilizare a celor pozitive în cadrul activităţilor de reeducare.
- relaţională - se relevă îndeosebi indicele de sociabilitate
influenţele pe care le exercită şi le primeşte de la grup sau de la anumiţi
membri ai grupului.
Sub aspect psihosociologic se va urmări reliefarea caracteristicilor
perioadei anterioare activităţii infracţionale; forţele conflictuale care au
acţionat în momentul trecerii la comiterea faptei; cum au funcţionat

106
structurile familiale, şcolare, profesionale şi de petrecere a timpului liber;
care este capacitatea deţinutului de a întreţine relaţii socioafective într-un
mediu închis.
În ultima instanţă, cunoaşterea psihologică şi psihosociologică a
deţinutului vizează reliefarea nucleului central al personalităţii
infractoare: egocentrism, indiferenţă afectivă, labilitate şi agresivitate.
Evidenţierea acestor trăsături şi a legăturii dintre ele sunt elemente
esenţiale pentru individualizarea acţiunilor de reeducare.
Fondul de informaţii despre deţinuţi şi activitatea sa se culeg printr-
un set de metode şi tehnici specifice psihologiei şi psihosociologiei.
Printre cele mai uzitate se numără testele de aptitudini şi de personalitate,
anamneză, diferite tipuri de interviu şi de chestionar, analiza de conţinut a
datelor de dosar şi a corespondenţei, tehnici sociometrice.

3.1. Conţinutul şi direcţiile resocializării

Resocializarea reprezintă un şir riguros de evenimente orientate

către reconstrucţia morală a deţinutului. Un element definitoriu pentru
procesul de reeducare îl constituie stabilirea precisă a obiectivelor
resocializării. Se consideră că obiectivul central al resocializării se referă
la acţiunile de dezintegrare a sistemului de valori al deţinutului
(infractorului), crearea unui dezechilibru existenţial la nivelul
personalităţii sale concomitent cu implantarea normelor şi valorilor
acceptate şi dezirabile pe plan social. Procesul nu este uşor ci sinuos, tot
mai mulţi autori vorbind de o adevărată tehnologie a reeducării, care
semnifică procesul complex explorării sistematice a resurselor de
reeducare în vederea eliminării factorilor responsabili de geneza
comportamentelor deviante.

107
 Pe plan mondial, reeducarea urmăreşte ameliorarea tendinţelor
reacţionale, perfecţionarea aptitudinilor pozitive, restructurarea
motivaţională si schimbarea atitudinilor infractorilor aflaţi în stare de
detenţie. În acest scop, pentru ameliorarea tendinţelor reacţionale se
utilizează metode chirurgicale şi psihochirurgicale; pentru perfecţionarea
aptitudinală se utilizează metode pedagogico-medicale; pentru
reconstrucţia motivaţională se utilizează psihoterapia raţională şi
psihanaliza; pentru modificarea atitudinilor – psihoterapia de grup şi
psihodrama. Chiar dacă unele dintre aceste metode prezintă importanţă şi
pentru procesul de reeducare de la noi, faţă de unele dintre ele – îndeosebi
cele medicale –, trebuie să ne raportăm critic. Pe de o parte, asemenea
metode – cum ar fi cele chirurgicale – ridică importante aspecte de ordin
moral şi pe de altă parte, ele sunt şi ineficiente din punct de vedere
practic, întrucât – aşa cum am văzut – cauzalitatea principală în apariţia
comportamentului infracţional nu este de natură biologică.
Metodele chirurgicale constau în intervenţii asupra unor centri
nervoşi şi organe, în scopul eliminării manifestărilor violente şi agresive.
Metodele pedagogico-medicale sunt folosite mai ales în cazurile
minorilor cu debilităţi motrice şi intelectuale, fiind orientate cu precădere
spre o educaţie normală.
Psihoterapia raţională utilizează sugestia şi persuasiunea, în scopul
forţării subiectului de a se autocontrola.
Psihanaliza urmăreşte să pună în lumină conflictele inconştiente ale
personalităţii deţinutului şi este folosită în tratarea persoanelor cu
manifestări nevrotice, isterice şi obsesive.
Psihoterapia de grup urmăreşte crearea unui climat afectiv propice
apariţiei elementelor de simpatie şi atracţie reciprocă între membrii
grupului şi între acesta şi educator.

108
 Psihodrama este şi ea o terapie de grup prin care subiecţi sunt puşi
să-şi asume şi să joace diverse roluri sociale.
În concepţia şi practica activităţii de reeducare de la noi din ţară
metodele terapeutice se fundamentează pe încrederea în posibilitatea
schimbării omului în decursul evoluţiei sale, întregul sistem având la bază
educaţia prin muncă. Educarea şi reeducarea în cadrul penitenciarelor se
realizează prin convergenţa diverselor activităţi: analfabeţii sunt
şcolarizaţi, cei care nu şi-au terminat unele clase sunt ajutaţi să le
finalizeze; cei fără nici o meserie sunt calificaţi; se organizează
convorbiri pe diferite teme de viaţă, familie, toate fiind direcţionale pe
laturile educaţiei intelectuale, profesionale.
Una din cerinţele prioritare în realizarea cu succes a procesului de
reeducare este individualizarea lui. Aceasta înseamnă adaptarea măsurilor
şi activităţilor reeducative la particularităţile personalităţii fiecărui deţinut
în parte. Acţiunile de individualizare înseamnă diversificarea
modalităţilor reeducative şi în funcţie de gradul de recuperabilitate al
deţinuţilor, ştiut fiind faptul că unii au un indice ridicat de
recuperabilitate, alţii suportă mai greu regimul de detenţie şi sunt mai
puţin receptivi la influenţele reeducative sau chiar le resping.

3.2. Factorii implicaţi în resocializare

Există o multitudine de factori care într-o măsură mai mare sau mai
mică, influenţează obiectivele procesului de reeducare, fundamentează
modalităţile de individualizare şi diferenţiere ale acţiunilor recuperative.

109
 În literatura de referinţă se vehiculează prejudecata că reeducarea
începe o dată cu intrarea infractorului pe poarta penitenciarului şi se
sfârşeşte atunci când acesta şi-a executat pedeapsa.
De fapt, debutul recuperării trebuie să fie localizat în desfăşurarea
procesului penal. Un rol de seamă sub acest aspect îl au organele de
urmărie penală şi instanţele de judecată, care pot şi trebuie să-l ajute pe
infractor să conştientizeze gravitatea faptei sale, gradul său de vinovăţie
şi justeţea pedepsei primite. Acest demers este fundamental pentru
acţiunile reeducative din penitenciar, întrucât mulţi dintre deţinuţi susţin
că fapta lor n-ar fi fost atât de gravă şi că pedeapsa ar fi mult prea mare
pentru ceea ce au făptuit.
În cadrul instituţiei de detenţie factorii cei mai pertinenţi în
reeducarea deţinuţilor sunt munca, sistemul de pedepse şi recompense,
educatorul şi celelalte cadre ale penitenciarului. De asemenea, prin
intermediul vorbitorului şi al scrisorilor, familia şi alte persoane apropiate
deţinutului au o pondere considerabilă în succesul activităţilor
recuperative.
Resocializarea şi reintegrarea socială trebuie să continue o anumită
perioadă si după eliberarea infractorului din locul de detenţie. Un loc
aparte îl deţin acţiunile ce trebuie întreprinse în vederea pregătirii
ambianţei familiale, socioprofesionale şi de petrecere a timpului liber, în
aşa fel încât deţinutul eliberat să fie ferit de elementele generatoare de
infracţionalitate.
Orice societate este interesată să promoveze respectarea normelor
şi legilor ce permit funcţionarea ei, să conserve valorile ei perene, în
legătura cu acest deziderat trebuie gândite şi măsurile de prevenire şi
combatere a infracţionalităţii, legislaţia penală şi procesul de resocializare
a infractorilor.

110
 Activitatea de combatere şi prevenire a crimei are un caracter dublu
şi anume:
general-sociai, vizând identificarea şi diminuarea treptată a
factorilor criminogeni şi a condiţiilor care favorizează componentele
delincvente în societate;
special-juridic, reprezentând sistemul de sancţiuni şi pedepse şi
instituţiile speciale în care se realizează tratamentul şi resocializarea
infractorilor.
Prin aceste două direcţii se urmăreşte realizarea unei apărări sociale
eficace precum şi asigurarea condiţiilor de reinserţie socială a
infractorilor. Ion Oancea vorbeşte de existenţa a două feluri de prevenire:
prevenire generală şi prevenire specială.
Prevenirea generală are un câmp larg de activitate, cuprinzând
sectoare întregi din viaţa socială, începând cu cele economico-
administrative, culturale şi altele unde pot fi şi sunt aspecte în care se pot
manifesta deficienţe ce pot fi cauze de criminalitate.
Criminalitatea crimei, în acest sens, înseamnă operă de profilaxie
criminală, de reducere a cauzelor majore ori măcar de slăbire a
fenomenului. Combaterea cauzelor se poate face diferenţiat ştiind că şi
cauzele fenomenului sunt diferite (cauze economice, morale, psihice,
sociale, etc.) folosind mijloace diferite, antrenând toate instituţiile cu rol
de socializare şi control social la acţiunile de identificare şi combatere a
surselor potenţiale de criminalitate.
Prevenirea specială priveşte o serie de măsuri prin care se previne
în mod direct comiterea de crime. Ea reprezintă tot o prevenire „ante
delictum”, însă nu mai este vorba de combaterea unor cauze generale, ci
de combatere specială a unor situaţii şi persoane care duc la comiterea de
crime. De exemplu, în marile magazine, mărfurile expuse constituie

111
tentaţii pentru cei care fură şi de aceea este necesar să se ia măsuri de
supraveghere şi pază.
Pe baza informaţiilor culese din teren, poliţia trebuie să ia măsuri
de prevenire a actelor infracţionale în curs de pregătire. În acest fel se pot
contracara acţiuni criminale organizate de grupuri de recidivişti care
pregătesc atacuri, sustrageri de mărfuri, etc., înainte de desfăşurarea în
fapt a acestora.
În prevenirea specială a crimei este vorba de fapte concrete, de
fapte criminale gata de a se comite şi care pot fi prevenite. Poliţia are un
rol important în acest gen de prevenire trebuind să exercite paza şi
supravegherea locurilor publice, a locurilor de mare circulaţie şi de
aglomerări umane, cum sunt oraşele, drumurile publice, pieţele, căile
ferate, fluviale, trecerile vamale, etc.
Printre alte mijloace de prevenire a criminalităţii sunt menţionate
măsurile eugenice. Eugenia este o ştiinţă biologică care se ocupă de
ameliorarea oamenilor prin măsuri genetice. Astfel, în cazul unor boli
psihice grave sau în cazul debilităţii mintale grave, se propun măsuri care
să interzică procrearea (sterilizarea este un exemplu).
În funcţie de momentul în care se desfăşoară acţiunile de prevenire
se face distincţie între măsurile adoptate înainte de producerea delictului
(ante delictum) care reprezintă adevărata prevenţie eficientă şi măsurile
luate în timpul producerii delictului întreprinse de organele de poliţie,
procuratură şi justiţie faţă de persoanele care au comis crime şi măsurile
adoptate după comiterea crimelor (post delictum) realizate, în principal,
de instanţele de judecată prin sistemul de sancţiuni şi pedepse aplicat
infractorilor şi prin reţeaua de instituţii în care se realizează internarea
acestora (centre de reeducare, penitenciare, etc).

112
 Mijloacele de represiune a crimei se folosesc după comiterea
acesteia (post delictum) când trebuie să se ia măsuri imediate şi eficiente
– descoperirea, reţinerea, judecarea şi condamnarea autorilor.
Orice crimă săvârşită atrage după sine pedeapsa, aceasta fiind
mijlocul principal şi imediat de luptă împotriva crimei.
Pedeapsa, prin natura ei, este o represiune, o suferinţă menită să-l
facă pe criminal să conştientizeze faptul că societatea îl dezaprobă pentru
fapta comisă, dar pedeapsa trebuie să producă anumite efecte pozitive
cum ar fi prevenirea sau abţinerea criminalului sau a altor persoane de la
comiterea de crime.
Înscrierea pedepsei în lege reprezintă o prevenire generală,
colectivă pentru persoanele care ar fi tentate să comită crime precum şi o
prevenire specială faţă de infractorul pedepsit care realizează gravitatea
faptelor sale şi învaţă ca în viitor să comită crime.
Scopul pedepsei este ca prin mijlocirea ei să se apere societatea,
instituţiile împotriva crimei.
Pedepsele trebuie să fie cât mai mult individualizate, astfel încât
atât alegerea, cât şi aplicarea lor să conducă la reducerea riscului reiterării
unor noi fapte antisociale de către individul condamnat şi la reabilitarea
lui normală după executarea pedepsei, oferind totodată, o protecţie
adecvată pentru societate.
În legea noastră penală – Codul Penal (articolul 53) sunt înscrise
următoarele tipuri de pedepse:
pedepse principale (cum ar fi detenţiunea pe viată închisoare,
amendă);
pedepse complementare (interzicerea unor drepturi);
măsuri de siguranţă (obligarea la tratament medical, confiscarea
specială, etc.).
După valoarea socială atinsă prin pedeapsă distingem:

113
 închisoare - pedeapsa privativă de libertate;
amenda - pedeapsă privativă de bani;
interdicţia unor drepturi - pedeapsă privativă de drepturi.
Sistemul de pedepse din Codul Penal în vigoare este unul restrâns,
care cuprinde numai trei pedepse principale (detenţiunea pe viaţă,
închisoare şi amendă) şi două complementare (interzicerea unor drepturi
şi degradarea civică) faţă de Codul Penal din anul 1936 al cărui sistem de
pedepse era mai bogat (mai multe pedepse principale precum munca
silnică, temniţa grea, etc.).
În acest sfârşit de secol cei preocupaţi de prevenirea crimelor şi de
tratamentul delincvenţilor se află în faţa unei mari dileme şi anume: este
mai eficient tratamentul delincvenţilor în închisori ori în afara lor?
Problemele pe care le pun recrudescenţa criminalităţii,
supraaglomerarea penitenciarelor şi incapacitatea aparentă a sistemelor de
justiţie de a face faţă formelor şi dimensiunilor noi ale criminalităţii, nu
fac decât să aţâţe controversa referitoare la recurgerea la întemniţare.
Faptul că închisoarea duce la dezumanizare, că ea nu a reuşit să
facă să scadă criminalitatea reprezintă argumente în favoarea posibilităţii
tratamentului delincvenţilor în afara închisorilor sau fără acestea.
Majoritatea sistemelor penale sunt de acord că detenţia şi privarea
de libertate trebuie folosite ca o ultimă soluţie, astfel încât „înainte ca
tribunalele să hotărască privarea de libertate, ele trebuie să ia în
considerare toate celelalte sancţiuni posibile mai puţin radicale”,
hotărârea privind pedeapsa cu închisoarea fiind luată „numai când cazul
în discuţie este de aşa natură încât pedepsele mai puţin radicale nu pot fi
acceptate”.
Regimul de tratament şi de resocializare a deţinuţilor diferă de la o
ţară la alta, începând de la internarea acestora în stabilimente deschise sau
semideschise ori închise şi până la închiderea lor totală în penitenciare şi

114
instituţii speciale de maximă siguranţă. Datorită acestui fapt chiar
noţiunea de tratament aplicat delincvenţilor nu este unanim acceptată
fiind utilizată uneori în sens restrâns, iar alteori în sens larg. În sens
restrâns, noţiunea de tratament, aşa cum a fost ea definită de către W.
Rentzman, se referă la „măsurile individuale şi terapeutice care sunt
folosite pentru a-i ajuta pe deţinuţi să îşi schimbe modul de viaţă şi să-i
îndepărteze de activităţile lor criminale”. În sens larg, noţiunea de
tratament trebuie să conţină măsuri şi soluţii care să-i asigure deţinutului
pregătirea şcolară şi profesională, libertatea religioasă, activităţi şi
exerciţii fizice, vizite, corespondenţă, lectură, etc.
Helmut Gonsa adaugă faptul că indiferent de accepţiunea dată
noţiunii de tratament, acesta trebuie să urmărească:
cultivarea obiceiului de a munci, incluzând aici şi pregătirea
şcolară şi profesională adecvată deţinuţilor, în ideea prevenirii deteriorării
personalităţii lor;
dobândirea unei vieţi adecvate şi a unor îndeletniciri sociale prin
educare socială şi pregătire în vederea readaptării lor potrivit vieţii din
afara penitenciarului;
asistenţa de specialitate şi îndrumarea expertă în scopul de a
soluţiona nevoile personale şi a rezolva problemele personale ale
deţinuţilor.
În executarea pedepselor este necesar să se ţină seama de diferitele
categorii de condamnaţi, mai ales în cazul pedepsei privative de libertate.
Populaţia penală a unei ţări care este deţinută în penitenciare este o
populaţie eterogenă, compusă din multe categorii de condamnaţi. Pentru
ca populaţia penală să fie mai uşor de cuprins şi cunoscut în ştiinţa
dreptului penal, în criminologie s-au alcătuit anumite categorii astfel:
în funcţie de natura crimelor săvârşite – condamnaţi pentru crime
contra persoanei, condamnaţi pentru crime contra activităţii statului etc;

115
 după durata pedepsei cu închisoarea - condamnaţi pe lungă durată
şi pe scurtă durată;
după numărul infracţiunilor comise - condamnaţi primari
condamnaţi recidivişti;
după sex – bărbaţi şi femei, etc.
De toate aceste categorii de condamnaţi depinde individualizarea
pedepselor, prognosticarea conduitei post-penitenciare.
Executarea pedepsei privative de libertate se face de obicei în
penitenciare. De felul penitenciarelor, de numărul şi capacitatea acestora
depinde dacă executarea pedepsei se face în condiţii adecvate, dacă se
poate asigura ordine internă şi o siguranţă externă eficace.
Regimul penitenciar impune o serie de obligaţii celor condamnaţi
şi anume obligaţia de a munci şi de a învăţa o meserie (o parte din venit
este folosirea pentru întreţinerea lor în penitenciar, iar cealaltă parte din
venit merge la stat). Obligaţia de a munci are rolul de a obişnui pe
condamnaţi cu munca, mai ales pe aceia care nu au muncit niciodată,
fiind infractori din obişnuinţă şi infractori recidivişti.
Cu excepţia condamnaţilor fără capacitate de muncă şi a celor
bolnavi, toţi trebuie să muncească. Munca condamnaţilor se plăteşte după
un tarif fixat de lege şi cu dreptul ca o parte a venitului muncii să revină
condamnatului. Îndeplinirea numai a obligaţiei de a munci în executarea
pedepsei nu este suficientă fiindcă o mare parte a condamnaţilor nu au o
calificare profesională şi nu cunosc o meserie. Ori, încadrarea în muncă
după eliberarea definitivă din penitenciar depinde de cunoaşterea unei
meserii, de calificarea profesională. De aceea în legea pentru executarea
pedepselor, se prevede obligaţia condamnatului de a se califica
profesional. Acest lucru se realizează sub forma uceniciei în atelierele
penitenciarului, sub forma urmării unor cursuri profesionale organizate de
conducerea penitenciarului sau de întreprinderea unde deţinuţii lucrează.

116
Cei care termină asemenea forme de învăţare profesională, conform legii,
au dreptul de a obţine certificatele sau adeverinţele care atestă calificarea
profesională.
O altă obligaţie a deţinuţilor este aceea de a-şi completa studiile
astfel încât ridicarea nivelului de cultură, reeducarea să contribuie la
evitarea recăderii în criminalitate. Astfel, în penitenciare există cursuri de
şcolarizare, după modelul şcolilor statului, cu material didactic şi cadre
calificate.
Mulţi condamnaţi au un nivel de educaţie foarte scăzut, o educaţie
negativă, cu tendinţe şi deprinderi antisociale, în astfel de cazuri este
necesară reeducarea condamnatului, înlăturarea educaţiei vechi şi
însuşirea uneia noi, dezirabile. Acest lucru este posibil în penitenciar prin
existenţa unor specialişti: asistenţi sociali, psihologi, medici, etc. în acest
proces este antrenat întreg personalul penitenciarului, de la director la
paznici fiind necesar să se creeze în unitate o atmosferă de moralitate şi
sprijin reciproc.
Deţinuţii mai au obligaţia să păstreze ordinea şi disciplina în
penitenciar, adică o viaţă ordonată (ora sculării, ora de masă, de muncă,
de somn, etc.); în cazul încălcării ordinii, se aplică sancţiuni disciplinare
sau, în caz de bună conduită, se acordă recompense.
Pe lângă obligaţii, deţinuţii au şi drepturi, în legea 23/1969 sunt
menţionate următoarele drepturi: dreptul la cazare şi hrană, odihnă şi
plimbare, dreptul la asistenţă medicală, dreptul la retribuirea muncii,
dreptul la vizite din partea familiei, dreptul la corespondenţă, la pachete,
bani şi cărţi, etc.
Resocializarea individului delincvent se realizează atât în timpul
executării sancţiunii penale (cu sau fără privare de libertate), când se
urmăreşte, prioritar, schimbarea şi transformarea vechiului sistem de
norme, valori şi convingeri ale individului delincvent, prin orientarea

117
comportamentului său spre scopuri dezirabile social, cât şi după
executarea sancţiunii penale, când se urmăreşte reinserţia postpenală a
fostului delincvent, încadrarea lui într-o activitate socială, dobândirea
unui nou status şi îndeplinirea de noi roluri, ca şi diminuarea efectelor
procesului de „stigmatizare” în viaţa socială.
Un obiectiv al procesului de resocializare desfăşurat în instituţia de
profil îl reprezintă normalizarea, care presupune apropierea pe cât posibil
a condiţiilor vieţii din penitenciar de cele ale lumii exterioare acestuia.
Realizarea unui astfel de obiectiv este necesară deoarece se ştie că
penitenciarul este încă o frontieră a civilizaţiei, că această instituţie
rămâne cronic în urma ambianţei generale din societate. Penitenciarul
este încă o instituţie patogenă, care depersonalizează individul şi-l face să
devalorizeze lumea şi pe sine însuşi şi, ceea ce este mai rău, permite
obişnuirea cu acest mediu. Efectele succesului sau eşecului tratamentului
penitenciar trebuie privite cu toată atenţia deoarece ele pot difuza şi în
anturajul celui abia eliberat din închisoare.
În urma cercetărilor efectuate în penitenciarele din ţară, reputatul
psiholog Gheorghe Florian formulează filozofia deţinutului astfel:
„Pedepsele scurte sunt un nonsens pentru că nu reprezintă o veritabilă
eliminare, iar pedepsele lungi sunt substitutul umanist al condamnării la
moarte”. În timpul şederii în penitenciar se instalează destul de rapid un
sentiment de derivă, de înstrăinare deoarece pedepsele scurte sunt trăite
ca un dezastru, iar cele lungi capătă aspectul unui mod de viaţă cu
multiple nuanţe patologice.
În vederea diminuării efectelor negative ale detenţiei cum ar fi
traumatizarea psihică, „stigmatizarea", „etichetarea” morală, lipsa de
contacte cu familia, destrămarea acesteia, normalizarea de care vorbeam
mai înalte presupune realizarea a două deziderate: deschiderea şi
diversificarea stabilimentelor deschise şi semideschise în care deţinutul

118
are dreptul la liberă mişcare internă, corespondenţă nelimitată, învoiri şi
ieşiri temporare din aceste instituţii, acces la radio, televizor, ziare, etc., şi
responsabilizarea prin permanenta încercare a personalului închisorii de a
întări simţul responsabilităţii la deţinuţi, respectul şi încrederea în sine
prin implicarea acestora în diferite activităţi sociale.

119