NOTIUNI DE PSIHOLOGIE JUDICIARĂ

EXAMEN AN II

2. Aspecte psihosociale ale săvârşirii infracţiunii

2.1.FACTORII (ENDOGENI ŞI EXOGENI) IMPLICAŢI ÎN SĂVÂRŞIREA INFRACŢIUNII:

În linii generale se poate afirma că după cum un infractor este un om ca toţi oamenii, tot astfel
activitatea infracţională este o formă a activităţii omeneşti, sau aşa cum remarca un autor “aceleaşi
mecanisme psihologice intervin în executarea actelor legale şi în executarea actelor infracţionale”. Ceea ce
deosebeşte şi particularizează activitatea şi comportamentul infracţional de celelalte activităţi şi
comportamente umane rezidă printre altele în faptul că reprezintă o încălcare a normelor şi regulamentelor
legale cât şi modul în care se face trecerea la acţiunea infracţională. Aceasta constituie de fapt deosebirea
esenţială, din punct de vedere psihosocial, dintre infractor şi noninfractor; în timp ce primul declanşează
această acţiune, cel de-al doilea o inhibă.
Trecerea la act, la săvârşirea sau nu a infracţiunii este în ultimă instanţă rezultatul interacţiunii dintre
factorii ce structurează personalitatea individului şi factorii externi lui.
În ce priveşte factorii interni, endogeni, aşa cum am văzut, individul poate prezenta în structura sa un
nucleu central mai mult sau mai puţin favorabil comportamentului infracţional conturând sau nu o
personalitate infracţională. împrejurările exterioare la rândul lor pot fi favorabile şi incitante la infracţiune
constituind o situaţie specifică, de pericol, sau pot fi nefavorabile acesteia desemnată cu termenul de
situaţie amorfă.
între cele două categorii de factori pot fi câteva tipuri do infracţiuni mai semnificative astfel:

a) structura de personalitate nefavorabilă infracţiunii şi situaţie nepericuloasă (amorfă), nu

avea loc trecerea la activitatea infracţională. Un exemplu îl poate constitui situaţia în care
un cetăţean cu o comportare corectă trece noaptea prin faţa magazinului închis şi asigurat;

b) structura de personalitate nefavorabilă infracţiunii situaţie periculoasă; este cazul

aceluiaşi cetăţean care trece prin faţa magazinului uitat deschis - în cazul în care
tentaţia este mai puternică decât inhibiţia, infracţiunea va avea loc, dacă raportul dintre
cei doi factori este invers, infracţiunea nu va avea loc;

c) structura de personalitate la infracţiune (nucleu infracţional central foarte

consistent şi activ), situaţie periculoasă, infracţiunea poate avea loc, este situaţia
cetăţeanului care intenţionează să comită o spargere şi întâmpină o situaţie favorabilă în
acest sens;

1
 d) personalitate predispusă la infracţiune şi situaţie nepericuloasă (amorfă) - este
situaţia persoanei care şl-a propus să comită o spargere dar găseşte magazinul închis,
încuiat şi bine păzit; în acest caz va crea el situaţia periculoasă forţând sistemul de închidere.

Aşadar, trecerea la săvârşirea actului infracţional depinde de rezultatul dintre factorii individuali
şi extraindividuali care exercită o anumită pulsiune spre un comportament antisocial pe de o parte şi factorii
individuali şi exteriori care dimpotrivă luptă împotriva acestei pulsiuni. Hotărârea este rezultanta factorilor
interni şi externi ce se opun incitaţiei de a trece la efectuarea actului antisocial.

2.2. DINAMICA TRECERII LA ACTUL INFRACŢIONAL

După cum s-a arătat, trecerea la act este momentul critic, nodal, care deosebeşte infractorul de
neinfractor. Această trecere reprezintă o procesualitate care cunoaşte însemnate variaţii în desfăşurarea ei.
Întrucât majoritatea infracţiunilor nu se desfăşoară nici total spontan şi impulsiv şi nici total premeditat şi
elaborat. Între aceşti doi poli există o multitudine de aspecte intermediare. În cele ce urmează vom prezenta
o schemă operaţională de principiu privitoare la modul în care se derulează prima fază a săvârşirii actului
infracţional, cea premergătoare infracţiunii (faza preinfracţională) care se încheie cu decizia individului sau
grupului de a efectua sau nu infracţiunea.
În cursul acestui proces trebuie depăşite o serie de bariere psihomorale şi sociale.
O primă barieră este de natură esenţial morală. Problema depăşirii ei apare într-o primă fază care începe cu
acceptarea atenuată a săvârşirii infracţiunii şi se încheie cu acceptarea clară, explicită a acesteia. Pentru a
ajunge aici, individul potenţial infractor trebuit să înfrângă bariere de ordin etic, să se împace cu ideea că
va fi etichetat ca infractor, cu toate consecinţele de moral ce decurg de aici. Principala forţă propulsoare
în această direcţie o constituie egocentrismul.
A doua barieră ce se opune săvârşirii infracţiunii este de natură juridică. Această fază se
caracterizează prin oscilaţia viitorului infractor între dorinţă şi teamă mai ales datorită faptului că se
prefigurează riscul pedepsei pe care ar urma sa o suporte Dar datorită speranţei optimiste că actul va fi executat
cu succes, viitorul infractor depăşeşte şi această bariera penala şi trece la acţiunea propriu-zisă.
Următoarea barieră ce se interpune săvârşirii actului, infracţional este de natură organizatorico-
materială, ea apare în perioada care se încheie cu acceptarea deplina a realizării acestuia. Aceasta este o fază
de criză deosebit de solicitata din punct de vedere psihic şi fiziologic.
În al patrulea rând trecerea la actul infracţional impun, depăşirea unei bariere de ordin afectiv.
Indiferent de natura infracţiunii, furt, delapidare, viol, asasinat, etc., pentru ca aceasta. să fie realizată este
fundamental necesar ca făptaşul să nu să lase impresionat de suferinţa fizică, morală, materiala, cât şi de
consecinţele de altă natură pe care victima le îndură.

2
 Prezentarea procesului de depăşire a diferitelor bariere ridicat în faţa individului ce trece la săvârşirea infracţiunii
evidenţiază încă o dată rolul hotărâtor al trăsăturilor ce constituie nucleul central al personalităţii infractorului,
rolul deosebit al indiferenţe, afective.
Cu toate acestea, indiferenţa afectivă nu este suficienta în sine pentru trecerea la actul infracţional „ea
nu îmbracă întreaga influenţă criminologică decât în funcţie de condiţiile egocentrismului, labilităţii şi
agresivităţi” (Pinatel).
Trecerea la actul infracţional implică, în afară de depăşirea barierelor amintite şi o serie de alte demersuri
de ordin psihologic care dau contur şi consistenţă mai multor faze ale etapei preinfracţionale şi anume:
1. înţelegerea sau gnoza, adică naşterea ideii infracţiunii;
2. transformarea ideii în tendinţă sau dorinţă;
3. deliberarea sau ezitarea, al cărei conţinut îl reprezint; lupta motivelor; este de fapt perioada crizei;
4. intenţia ocazia sau infracţiunea potenţială sau amânata, viitorul infractor îşi imaginează când
şi cum va acţiona, alege momentul, mijloacele, locul care să asigure succesul acţiunii;
5. decizia reprezintă ultima şi cea mai importantă etapă, reprezintă delimitarea dintre
infracţiunea reala şi cea potenţială, dintre idee şi infracţiunea propriu-zisa.

Procesul de depăşire a barierelor ce se ridica in faţa e x e c u t ă r i i acţiunii infracţionale

cât şi succesiunea fazelor intrapsihice ale acestuia prezintă interes criminologie şi operativ atât
pentru că permite înţelegerea cât şi pentru prevenirea şi împiedicarea comiterii acesteia deoarece
fiecare bariera şi fiecare etapă oferă posibilităţi în acest sens.

ETAPELE SĂVÂRŞIRII INFRACŢIUNII

Prima etapă a demersului infracţional o reprezintă cea preinfracţională al cărei conţinut

şi principale subetape au fost înfăţişate mai sus.
Cea de a doua etapă o constituie etapa executam practice a acţiunii ilicite în care are loc
transpunerea în practică, mai mult sau mai puţin reuşită sau adecvată a schemelor acţionale
elaborate pe plan psihic în etapa anterioară. Aceasta este etapa hotărâtoare în care se relevă în toată
plenitudinea şi modul cel mai pregnant caracterul antisocial al personalităţii infractorului, trăsăturile
şi atitudinile sale cele mai negative.
Este o etapă de activitate febrilă şi tensionată, caracterizată din punct de vedere psihologic şi
prin aceea că unele secvenţe acţionale se desfăşoară fără controlul scoarţei cerebrale, ci sub cel al
centrilor talamici (talamusul şi hipotalamusul), în mod automat deci fără ca infractorul să fie
conştient de ele. Aceasta explică în bună măsură, pe de o parte, de ce infractorul simte nevoia ca
după săvârşirea infracţiunii să se întoarcă la locul faptei pentru a verifica dacă nu au rămas urme şi

3
indicii, dacă nu a comis abateri de la planul iniţial care l-ar putea demasca iar, pe de altă parte,
explică de ce nu este posibilă crima perfectă.
Etapa postinfracţională are o configuraţie foarte variata conţinutul său fiind determinat în bună
măsură de modul în care s-a desfăşurat etapa anterioară.
În general există două alternative:
 prima - etapa infracţională este ratată, infractorul fiind împiedicat să o realizeze sau este prins
în flagrant;
 a doua - etapa executării infracţiunii, infracţiunea s-a desfăşurat cu succes şi, în acest caz, când
infractorul după o stare de satisfacţie şi „uşurare" regretă cele petrecute şi nu mai comite alte
infracţiuni sau, stimulat de acest „succes", se dedă în continuare la activităţi ilicite.
În cazul în care, în ambele situaţii, infractorii rămân nedescoperiţi, şi asemenea situaţii există, ei vin să
îngroaşe aşa-numita „cifră neagră" a criminalităţii reprezentată de totalitate; infracţiunilor care rămân
nedescoperite de organele de urmărire penală. În varianta în care infracţiunile devin cunoscute şi infractorii
sunt depistaţi, aceştia îşi primesc sancţiunea penală sau de alta natură după care o mare parte a lor îşi
încetează activitatea infracţională, în timp ce alţii recidivează.
Obsesia faptei săvârşite, ideea descoperirii lor iminente, gândul că poliţia este pe urmele lor, teama de
brutalităţile acesteia, de arestare, de judecată şi de severitatea sancţiunii instalează îndeosebi la nerecidivişti
o stare de anxietate care în unele cazuri se accentuează până la limita suportabilităţii, fapt ce poate aduce în
prim plan problema autodenunţului.
Autodenunţul, departe de a fi echivalent cu mărturisirea, cu recunoaşterea faptei în faţa organului de

cercetare penală, este un fapt liber, spontan, neprovocat decât de propria state de spirit. Întrucât vine în

contradicţie cu un elementar instinct de protecţie şi conservare, autodenunţul indică serioase suspiciuni

legate de veridicitatea sa. E.Altavilla apreciază că doar 20% dintre autodenunţuri se fac pe fond de

raţionalitate şi luciditate deplină, restul de 80% fiind determinate de o stare de morbiditate psihică, pot fi

legate de o serie de situaţii şi condiţii de patologie mintală între care menţionăm:

- Starea de degenerescenţă mentală: ex. psihopaţii egocentrici, animaţi de o vanitate patologică,

morbidă, se pot autoacuza de crime reale, eventual cu autori necunoscuţi sau de fapte imaginare, de regulă
grave din dorinţa de notorietate din dorinţa de a deveni eroul zilei, de a fi personajul principal al jurnalelor
de ştiri, al gazetelor, al tabloidelor etc.

Stare de degenerescenţă mentală prezintă şi personalităţile de tip obsesiv care îşi pot imagina o faptă
infracţională gravă, se gândesc apoi insistent (obsesiv) la ea – practic nu şi-o mai pot scoate din minte –
după care, treptat se autoconving de culpabilitate în raport cu tema obsesiei lor până ajung să simtă nevoia
imperioasă de autoacuzare şi autodenunţ. Cazurile sunt totuşi extrem de rare.
4
 - Melancolia (marea depresie): marii depresivi au în general tendinţa de a se autoînvinovăţii şi
autoacuza de tot ce se întâmplă rău în jurul lor. Se pot autodenunţa pentru fapte reale săvârşite de cei
apropiaţi lor sau în cel mai bun caz se autoacuză de culpă morală.
- Isteria – istericii au tendinţa de a se autoacuza (în fond ei se laudă) de infracţiuni predominant
sexuale. Prietenii sau cunoştinţele unui violator pot face acest lucru fie pentru a atenua vinovăţia
făptuitorului fie pentru a pune în evidenţă calitatea joasă a victimei.
- Alcoolismul – în urma unor halucinaţii specifice condiţiei alcoolicului sau a unor fenomene onirice
puternice, alcoolicii pot ajunge la convingerea fermă că au săvârşit o crimă simţind apoi nevoia să se
autodenunţe.
- Psihozele – printre cei care recurg la autodenunţ se pot întâlni şi suferinzii unor forme de schizofrenie,
paranoicii sau cei cu psihoze de involuţie (demenţele senile).
- Debilitatea mentală – cei cu diferite forme de debilitate mentală, adesea sugestionabili şi uşor de
manipulat, sub presiunea unor sugestii interesante şi bine dirijate pot să se autodenunţe pentru fapte reale
care le aparţin sau nu, ori pentru fapte imaginare.
În privinţa conţinutului, autodenunţul poate cuprinde – fapte reale sau imaginare. Cele reale pot fi
imputabile autoacuzatorului, neimputabile, şi imputabile dar amplificate şi agravante de către acesta.

Dacă motivaţia autodenunţului în cazul persoanelor aflate într-o stare de degenerescenţă mentală stă
în însăşi condiţia lor psihică alterată autodenunţurile persoanelor normale (circa 20% din total) au o
motivaţie cât se poate de raţională. Dacă faptele sunt reale şi imputabile celui în cauză motivele
autodenunţului pot fi dorinţa evitării unor circumstanţe agravante, de remuşcări, sau de iminenţa
condamnării unei persoane inocente. În cazul în care faptele au fost premeditate motivele autodenunţului pot
izvorî din nevoia de adăpost şi hrană oferite de un penitenciar în timpul sezonului rece, din dorinţa de a
abate atenţia de la alte fapte mai grave sau din nevoia de evidenţiere a pericolului unor răfuieli din partea
unor adversari.

Autodenunţurile false când faptele sunt reale dar nu sunt imputabile celui în cauză) motivaţia poate
sta de exemplu în dorinţa de salvare a autorului real (cazul bărbatului care se autodenunţă pentru un accident
grav, eventual cu victime săvârşit în realitate de către fiul, fiica sau soţia sa).

5. UNELE PROBLEME ALE DELINCVENŢEI FEMININE

Criminalitatea feminină a fost studiată intensiv încă de C. Lombroso, care, împreună cu G.

Ferrero a publicat o lucrare intitulată: „Femeia criminală şi prostituţia". Ei au arătat existenţa unei
criminalităţi tipic feminine ce se manifestă prin infracţiuni care necesită mai puţină forţă fizică şi calităţi
intelectuale reduse. Acest fel de a vedea lucrurile izvorăşte din poziţia de inferioritate socio-economică a
femeilor dominantă încă la sfârşitul veacului trecut, dar în egală măsură şi din concepţia retrogradă a
autorilor. Criminalitatea zilelor noastre arată o participare feminină la toate formele de infracţiune, inclusiv
la cele violente.
5
 Un studiu criminologie efectuat de cercetătoarea elveţiană D. Groman (1979) arată că deşi în materie
de infracţiuni contra patrimoniului femeile sunt aproape egal reprezentate cu bărbaţii, totuşi o seamă de
infracţiuni, cum ar fi: prostituţia, furtul din magazine, otrăvirea soţului (a concubinului) constituie acte
care în statistică arată preponderenţă feminină. O analiză mai atentă însă ne relevă ca nici prostituţia nu
este o infracţiune comisă exclusiv de femei, deoarece se cunoaşte azi şi prostituţie masculină, însă,
din cauza prejudecăţilor care încă mai persistă, prostituţia la femei este considerată moralmente mai gravă.
Contrazicerea aşteptării sociale faţă de femeie face ca rejectarea femeii infractoare să fie mai accentuată.
Unul din cercetătorii moderni ai infracţionismului feminin D. Pollak (1950), arată că nu este vorba
de o proporţie mai mică de femei în domeniul infracţional, ci de faptul că victimele tipice fiind soţul
(amantul) şi copiii, multe fapte reprobabile nu sunt aduse la cunoştinţa autorităţilor Sursa psihologică a
infracţionalismului feminin, susţine D. Pollak, este de căutat în educaţia tipic feminină care cere ca femeia să
ascundă cu grijă instinctele agresive suferinţele menstruale şi activitatea sexuală, ceea ce duce la
formarea unui comportament duplicitar. În orice caz, dependenţa socio-economică a femeii de bărbat,
maternitatea, ca şi rolul de „sex slab" atribuit femeilor, împrumută un specific infracţionismului feminin,
specific pe cale de dispariţie căci, o dată cu egalizarea reală a femeii, infracţionismul feminin tinde să se
apropie în proporţii şi conţinut de infracţionismul masculin.

4. TIPOLOGIA INFRACŢIUNILOR

Atât din considerente de ordin teoretic cât şi practic, operativ, o sistematizare a infracţiunilor este
necesară. În cele ce urmează vom prezenta unul din demersurile mai cuprinzătoare făcute în acest sens care
distinge următoarele tipuri şi genuri de infracţiuni:
a. Infracţiuni primitive denumite astfel pentru că au la baza reacţii psihice primare: furie, mânie,
declanşate brusc de un anumit stimul sau ca urmare a unor acumulări afective negative realizate în
decursul timpului. Acestea duc de regulă la reacţii explozive spontane, necontrolate care relevă
incapacitatea individului în acel moment, de a reacţiona diferenţiat şi adecvat.
b. Infracţiunea (crima) utilitară sau profilactică al cărei specific constă în faptul că cel ce o comite
are convingerea că face un bine victimei, că o fereşte în acest fel de o suferinţă mai mare. Aşa
sunt: uciderea unor persoane apropiate suferind de maladii incurabile, falsa denunţare a unei
persoane pentru o infracţiune imaginară pentru a o împiedica să săvârşească o faptă antisocială mai
gravă, agresiunea preventivă săvârşită în acelaşi scop, etc.
c. Infracţiunea pseudojudiciară prin care autorul consideră că faptul săvârşit este de dreptate. Fac
parte din această categorie de infracţiuni omuciderile pasionale (soţul ce îşi ucide soţia surprinsă
în flagrant de adulter), atentatele, răpirile, uciderile executate de terorişti (considerând că
îndeplinesc o datorie şi un act justiţiar) delictele revendicative, etc.
d. După un alt criteriu, cel al formei, se disting infracţiuni executate cu violenţă (omorul, tâlhăria,

6
 violul, ultrajul, loviturile cauzatoare de moarte, etc.) caracterizate pe plan acţional prin folosirea
forţei fizice şi a diferitelor arme şi instrumente, iar din punct de vedere psihologic printr-o
accentuată agresivitate şi indiferenţă afectivă şi infraciuni a căror execuţie presupune în principal
şiretenia şi viclenia. Din această categorie fac parte: furtul din buzunare care implică agilitatea
manuală şi spirit de observaţie, furtul prin efracţie care solicită agilitate şi supleţe psihomotorie
ridicată precum şi stabilitate emoţională şi curaj, escrocheria care presupune inteligenţă verbală şi
socială relativ bine dezvoltată dar şi relativitate, inventivitate, spontaneitate ş.a.
Ion Oancea propune următoarea clasificare:
1) delicte după obiectul acestora, adică după valorile sociale care sunt lezate. Principalele categorii de
delicte: delicte contra persoanei contra patrimoniului public, privat, contra autorităţii, contra bunelor
moravuri, contra siguranţei instituţiilor de stat, delicte economice. Fiecare din aceste grupe mari de
delicte se împarte în subgrupe omogene. Grupa care include delicte contra persoanei se divide în
delicte contra vieţii (omor, viol, vătămări corporale), contra libertăţii (de privare de libertate) şi
contra demnităţii (insulta, calomnia);
În cercetările de criminologie s-a căutat să se cunoască proporţia diferitelor grupe de crime după
obiectul lor social. Statisticile arată că cele mai multe crime se îndreaptă contra proprietăţii, aproape 65%,
după care urmează crimele persoanei, aproape 30% şi cu un procent de 6% contra intereselor publice (S.T.
Reid - Crime and Criminology, 1991).
Crimele contra proprietăţii sunt cele mai frecvente şi mai numeroase mai cu seamă în perioadele
istorice frământate. În această categorie intră: furturi, distrugeri, tâlhării, înşelăciuni şi sunt legate de
mijloacele materiale de existenţă ale oamenilor, de starea economică a societăţii.
2) delicte după latura obiectivă (delicte comise prin acţiune, inacţiune, delicte cu rezultat şi crime de
pericol care conţin pericolul de a produce un anumit rezultat).
3) delicte după latura subiectivă; în criminologie s-au identificat crime după: vinovăţie, mobilurile ce au
determina criminalul să comită fapta şi scopul urmărit. Se disting:
 crima cu intenţie (infractorul prevede rezultatul propriei fapte şi urmăreşte producerea lui
prin săvârşirea faptei el doreşte şi urmăreşte producerea ei).
 crima din culpă (infractorul prevede rezultatul faptei sale dar nu-l acceptă, considerând că nu
se va produce).
 crima cu premeditare (crima la care există pe lângă intenţie şi premeditare, adică o pregătire
materială sau morală; în cazul acestei crime pericolul social este foarte mare).
 crima cu scopuri speciale (pe lângă intenţia directă se suprapune şi un scop special, ca de
exemplu un câştig material).
 crima din mobiluri speciale (lăcomie, răzbunare, interes material).

În cadrul acestui criteriu de clasificare a crimelor este introdusă şi tipologia crimelor după stările psihice în
7
care se găseşte criminalul distingându-se trei forme: crima de reacţie primitivă (explozivă), crima comisă
sub imperiul unei crize, crima pseudojustiţiară.
 Crima de reacţie primitivă (explozivă), cercetată de E. Seeling, se caracterizează prin faptul
că se produce ca o reacţie de explozie emoţională, reprezentând o modalitate de descărcare nervoasă apare
într-o situaţie de conflict. Reacţia explozivă poate fi provocată subit ca urmare a apariţiei unei stări de
pericol, dar şi în urma unei acumulări de tensiune nervoasă într-o perioadă mai lungă de timp. Di Tullio şi
De Greef au arătat că poate să apară în forma unui „scurt circuit nervos" la persoane la care câmpul de
toleranţă la o anumită frustrare e îngust. [...] De cele mai multe ori e vorba de crima de răzbunare comisă
într-un moment de furie puternică, de disperare.
 Crima comisă sub imperiul unei crize este legată de o situaţie critică în care ajunge o persoană
şi din care nu poate ieşi decât prin comiterea crimei. Fapta se produce, deci, pentru ca persoana să iasă din
criza psihică în care se află. Situaţia critică presupune o situaţie obiectivă de criză, dar şi trăirea şi simţirea
acesteia ca fiind foarte grea. Ideea omorului apare după perioada de conflict şi ameninţări şi devine
persistentă şi de neînlăturat. .J. Pinatel denumeşte această formă de crimă, crima utilitară sau necesară.
O astfel de situaţie este cea în care soţia mereu bătură şi jignită de soţul ei, nemaiputând suporta îi
aplică soţului lovituri grave, provocându-i vătămare corporală sau chiar moartea.
E. Seeling menţionează câţiva factori care determină apariţia unei stări de criză:

a. stadiul de dezvoltare biologică produce starea de criză postpubertală la băieţi şi criza

menstruală la femei.

b) tendinţe achizitive exagerate.

c) instinctul de conservare dezvoltat exagerat.

 Crima pseudojustiţiară este văzută şi simţită de autorul ei ca un act justiţiar, de facere de

dreptate, de apărare a unui interes. J. Pinatel ilustrează acest tip de crimă prin crima pasională, crima ideologică,
delictul revendicator, liberator
1) delicte după subiect (crime cu un participant sau mai mulţi, crima în grup).
2) delicte după intensitate, după gravitatea prejudiciilor:
 crime uşoare, fără urmări sociale deosebite (insultă, calomnie, furt);
 crime calificate cu urmări negative mai pronunţate (furtul calificat);

 crime grave care pun în pericol viaţa şi sănătatea individului (omor, trafic de droguri, etc).

1. PARTICULARITĂŢI ALE PERSONALITĂŢII INFRACTOARE (DELINCVENTE)

Principala problemă care se ridică în legătură cu personalitatea infractorului este aceea dacă
între infractori şi neinfractori există diferenţe esenţiale şi dacă există, prin ce se deosebesc - sub aspect
psihologic - unii de ceilalţi.
8
 În legătură cu acest aspect s-au conturat două orientări generale. Una mai apropiată de simţul comun,
de percepţia omului obişnuit conform căreia se apreciază că în general neadaptaţii, neintegraţii şi în speţă
infractorii se manifestă împotriva ordinii sociale pentru că „aşa sunt ei”, „aşa sunt ei făcuţi”, „aşa le place
lor să trăiască”, „aşa le este firea” aşa le este felul” etc. Din toate aceste aprecieri transpare ideea unor
deosebiri certe dar fără precizări concrete între cei care încalcă (în mod repetat) legea şi cei care, în principiu
nu au probleme de acest gen.
Ideea unor deosebiri evidente între infractor şi noninfractor a fost formulată pentru prima data într-un
mod elaborat şi coerent dar apropiată mai mult de simţul comun decât de rigoarea ştiinţifică, de către casare
Lombrozo (1835-1909) psihiatru şi antropolog italian, profesor de medicină legală la Torino, apoi medic la
Padova şi medic de penitenciar în Calabria. În lucrările sale („teoria criminalului înnăscut”, „Omul
criminal”, „Femeia criminală” ş.a.). Lombrozo a susţinut că fenomenul criminal este natural, el având o
bază biologică iar infracţiunea este legată de o construcţie anatomică specifică, mai precis de anumite
caracteristici somatice, de anumite particularităţi mai precis anomalii corporale pe care le-a denumit
„stigmate” şi care îl deosebesc pe cel în cauză de restul semenilor. Iniţial Lombrozo a afirmat că până la
70% din totalul infractorilor sunt reprezentanţi de astfel de persoane, ulterior coborând procentul la
aproximativ 35%.
Conform teoriei lui Lombrozo aceste stigmate se întâlnesc în principal la nivelul anatomic (de
exemplu asimetrii fizionomice şi craniene, proeminenţe la nivelul sinusurilor frontale şi al mandibulei,
pavilioanele urechilor supradimensionate şi căzute, nas diform şi disproporţionat, pilozitate accentuată sau
inexistenţă disproporţii între trunchi şi membre) dar se manifestă şi la nivel fiziologic (analgezie - adică
rezistenţa la durere şi suferinţă fizică, discromatopsii ş.a.) precum şi la nivel psihologic (anomalii afective ca
indiferenţă în faţa pericolelor iminente şi chiar a morţii dar şi cruzime, cinism, ură şi poftă nestapânită de
răzbunare, înclinaţie spre obscen şi trivial, apoi nivel scăzut al inteligenţei, incapacitate de efort fizic sau
mental susţinut, înclinaţie spre alcool şi tendinţă de a se asocia şi de a-şi petrece majoritatea timpului în
bandă.
În privinţa stigmatelor anatomice, cărora le-a acordat o atenţie specială, acestea particularizează în
opinia lui Lombrozo, diferitele categorii de infractori. Astfel violatorul are urechile lungi, craniul aplatizat,
ochii oblici şi apropiaţi, nasul mare, bărbia excesiv de lungă şi, desigur penisul supradimensionat; Ucigaşul
ar avea un volum mic al craniului, maxilarul alungit şi pomeţii proeminenţi în timp ce hoţul o mobilitate
accentuată a mimicii şi a membrelor superioare, ochii mici şi cu o mobilitate permanentă, sprâncene dese şi
lăsate pe ochi, nasul turtit, barba rară, fruntea teşită, cu pielea groasă şi mobilă, pilozitate corporală
inexistentă.
Se poate aprecia că intuiţia lui Lombrozo a fost genială dar lui i-a lipsit totuşi rigoarea ştiinţifică,
eşantioanele pe care şi-a făcut studiile fiind nereprezentative, constituite exclusiv din infractori calabrezi,
Calabria însăşi fiind o zonă în care particularităţi anatomice cum sunt cele amintite întâlnindu-se la un
procent ridicat din populaţie. Deşi teoria sa a fost într-o oarecare vogă a fost şi aspru criticabilă încă de la

9
apariţie, ea adând şi unele implicaţii în planul reacţiei sociale faţă de persoanele cu particularităţile
enumerate, Lombrozo rămâne totuşi întemeietorul antropologiei criminologice.
O a doua orientare mai familiară specialiştilor aduce un element în plus. Fără a ignora existenţa unor
diferenţe individuale, semnificative dar la nivelul conduitei, al comportamentului, în modul de a acţiona şi
reacţiona în spaţiul psihosocial şi implicit în modul de a rezolva situaţiile conflictuale ce apar în acest spaţiu,
la nivelul specialiştilor se consideră că infractorii, în marea lor majoritate sunt totuşi oameni normali dar
neadaptaţi la sistemul de norme, reguli, principii etc. pe care societatea îndeobşte îl instituie şi-îl impune
tuturor membrilor săi. Din această optică transpare ideea că şi societatea în sine ar putea fi responsabilă cel
puţin pentru o parte din actele infracţionale săvârşite, prin simplul fapt că impune modele de conduită pe
care nu toţi sunt dispuși să le adopte.
Abordarea corectă, ştiinţifică a personalităţii infractorului presupune clarificarea unor aspecte de ordin
metodologic. În principiu există trei nivele de abordare. Un prim nivel ar fi cel individual – concret cunoscut
şi sub denumirea de studiu de caz. Analiza vizează trăsăturile şi manifestările unui caz singular (infractorul
x, z sau z) situaţie în care concluziile vor avea valabilitatea limitată la cazul în speţă.
Un al doilea nivel, cel categorial presupune studiul şi analiza unei categorii distincte de infractori
(hoţi, tâlhari, ucigaşi etc.) situaţie în care concluziile, mai puţin ample decât în primul caz, rar relevă ceea ce
este specific unui număr mai mare de indivizi respectiv întregii categorii.
Un al treilea nivel, cel general abordând categorii diverse de infractori în vederea studiului, reţine un
număr mai restrâns de trăsături – doar câteva dar acestea vor avea valabilitatea generală, vor fi comune
adică, majorităţii infractorilor. Acest nivel de abordare a permis conturarea unui profil general al
personalităţii infractorului dacă nu pe deplin satisfăcător şi complet cel puţin sugestiv prin particularităţile
pe care le identifică în prim-planul structurii personalităţii generice ale acestuia.
Din păcate nici cele mai elaborate studii nu s-au soldat decât, cel mult, cu inventare mai mult sau
mai puţin complexe de caracteristici şi trăsături stabile înregistrate la majoritatea celor ce încalcă în mod
frecvent legea.
Astfel, una dintre cele mai frecvente particularităţi psihice ale delincvenţilor o constituie
instabilitatea emotional - acţională. (T. Bogdan, 1973). Accepţia termenului de instabilitate este foarte
eterogenă şi trebuie considerată cu prudenţă. Nu trebuie înţeles din acest context că omul normal,
nedelincvent are o stabilitate totală a atitudinilor şi reacţiilor emotiv-afective pentru că acest fapt ar intra
în contradicţie cu principiul adaptării continue la multiplele şi variatele solicitări ale ambianţei. La omul
normal stabilitatea reacţiilor la mediu are totuşi un caracter de relativitate realizându-se prin durata reacţiilor
sale reglate voit şi conştient, prin continuitatea lor, prin lipsa de oscilaţii excesive şi prin constanţa lor
care rămâne atât din puncte de vedere cantitativ cât şi calitativ adecvate la stimulii care le-au declanşat.
În opoziţie cu aceasta, delincventul trădează în manifestările sale discontinuitate, salturi nemotivate
de la o extremă la alta, inconstanţă şi imprevizibilitate în reacţiile sale faţă de stimuli.

10
 O altă particularitate o constituie incapacitatea de a se conforma cerinţelor sociale exprimate prin
norme şi reguli care impun o anume conduită. Inadaptabilii sunt refractari la orice influenţe social-
educative organizate, sunt greu educabili, creând permanent probleme în grupurile lor de apartenenţă.
Familia acestora ca grup de apartenenţă este şi ea, la rândul ei, de cele mai multe ori o familie problemă,
anamnezele relevând fie deficienţele de structură (lipsa unui părinte ca urmare a decesului, abandonului,
condamnării sau divorţului) fie deficienţe funcţionale, când familia este structural intactă dar lipseşte
priceperea, interesul sau preocuparea de a educa (socializa) corespunzător copilul, ca urmare a nivelului socio-
economic şi cultural scăzut, al alcoolismului unuia sau ambilor părinţi, al preocupărilor cu tentă infracţională
ş.a. Fără a considera că situaţiile de acest gen constituie o fatalitate, astfel de familii oferă totuşi un
procent semnificativ de devianţi. Nu trebuie excluse din acest context nici familiile bine structurate, cu nivel
economic şi cultural ridicat dar în care se consideră că educaţia copilului merge de la sine eliminându-se
orice grijă şi orice control asupra evoluţiei acestuia, survenind cel mult eventuale corecţii şi sancţiuni
sporadic, din timp în timp şi numai când conduita depăşeşte anumite limite. Aproape unanim se apreciază că
acolo unde nu se acordă atenţia cuvenită normelor regimului zilnic de viaţă a individului îndeosebi în etapele
incipiente ale vârstei, se pun pe nesimţite bazele unei inadaptări.
Deprinderea de a merge de timpuriu în consens, în contrasens sau pe lângă linia impusă de
normele sociale, este decisivă, deoarece începând cu primii ani ai dezvoltării umane se fixează primele repere
ale conduitei. Dacă, spre exemplu, în perioada antepreşcolară şi cea şcolară copilul are libertatea să
vagabondeze, atunci prin natura lucrurilor i se oferă posibilitatea de a parcurge evoluţia infracţională de la
micile furturi şi până la crimele agresive.
Vagabondajul, teren propice al evoluţiei criminale individuale, constituie nu numai o formă
concretă de inadaptare dar şi un mijloc şi o cale sigură de fixare şi adâncire şi a altor deprinderi legate de
inadaptare. Lipsa aproape permanentă de la domiciliu înseamnă nu numai lipsa unor influenţe pozitive ci, în
primul rând, şi în mod necesar, o raliere la formele organizate de activitate infracţională care o constituie
bandele, iniţial predelincvente iar mai târziu delincvente în toată regula. Atitudinile rezultate din influenţele
greşite în această perioadă nu sunt compatibile cu ceea ce se numeşte conformare la norme şi, dacă nu sunt
combătute ferm cu forţa unei educaţii bine conduse, pot duce la înrădăcinarea unor deprinderi negative care,
ulterior, în condiţii şi ocazii favorabile se reactualizează cu promptitudine, favorizând actele şi conduitele
deviante, infracţionale.
A treia caracteristică psihică a delincventului o constituie căutarea satisfacţiei materiale sau
morale prin infracţiune. Acţiunea infracţională este, desigur, nocivă pentru societate, dar dincolo de acest
aspect, ea aduce sub toate formele ei, un anumit folos infractorului, îl favorizează într-o anumită măsură, pe
linte materială sau morală. Rezultatul infracţiunii nu trebuie să fie numaidecât un beneficiu material şi
imediat, el poate fi un folos de ordin moral şi cu efecte mai îndepărtate în timp. Mobiluri de interes imediat
sau îndepărtat se pot vedea la fel de bine şi în micile pungăşii şi în marile escrocherii şi delapidări dar şi în
crimele de mare violenţă. (T. Bogdan, 1973)

11
 În fine, a patra trăsătură o reprezintă duplicitatea delincventului. Pe deplin conştient de
nocivitatea şi caracterul reprobabil al actului său, infractorul observă, plănuieşte şi execută totul în taină, ferit de
ochii semenilor. Prudenţa sa permanentă, mina onestă pe care se străduieşte mereu să o afişeze, strădania sa
adesea obsesivă de a înlătura orice eventuală suspiciune cu privire la persoana sa, devin cu timpul o
dominantă puternică a întregii lui activităţi psihice. Aceste eforturi permanente conferă o notă de artificialitate
întregii conduite a infractorului, denaturându-i până şi actele şi faptele banale, cotidiene, fapt lesne de sesizat
pentru un observator avizat. Duplicitatea infractorului devine astfel a doua lui natură.
Strădania sa de a evita să fie descoperit, creşterea tensiunii şi concentrării psihice în momentul săvârşirii
faptei pot acţiona adesea în sensul pierderii controlului asupra unor gesturi mărunte, nesemnificative, fapt ce se
soldează cu greşeli adesea fatale pentru infractor, ele dând posibilitatea organelor judiciare să-l identifice
(urme lăsate neglijent la locul faptei, obiecte uitate, etc). Cunoaşterea acestui fapt de către el însuşi ca şi
amnezia postinfracţională care îl supratensionează emoţional îl determină să nu poată rezista impulsului
imperativ de a se reîntoarce la locul faptei, oferindu-se astfel de multe ori „pe tavă" poliţiei.
Interesante par în acest cadru şi unele concluzii rezultate din analiza limbajului infractorilor. Studii făcute
îndeosebi în S.U.A. arată că gangsterii profesionişti nu folosesc în limbajul lor, decât cu mici excepţii, alt
timp decât cel prezent, iar pluralul este, de regulă, înlocuit cu singularul.

2. TEORIA LUI H.J. EYSENCK PRIVIND PERSONALITATEA DELINCVENTULUI

Unul dintre cei care au efectuat cercetări fundamentale în domeniul personalităţii umane este
profesorul londonez H.J. Eysenck. Adept al concepţiei pavloviene a reflexelor condiţionate, Eysenck
consideră omul ca fiind o fiinţă care, în esenţă, învaţă, în sensul că achiziţionează în permanenţă deprinderi şi
cunoştinţe care îi modifică atât atitudinile cât şi conduita generală.
Baza observabilă a comportamentului uman este condiţionabilitatea sau - altfel spus - capacitatea
acestuia de a-şi forma (mai greu sau mai uşor) reflexe condiţionate. Acesta este un dat nativ. în funcţie de
această condiţionabilitate, individul - considera Eysenck - se amplasează de-a lungul unui continuum ale cărui
extreme sunt introversiunea şi extroversiunea, pe o poziţie care poate fi mai apropiată sau mai îndepărtată
fie de o extremă, fie de cealaltă. Astfel indivizii nu vor putea fi decât introvertiţi (mai mult sau mai puţin)
extravertiţi, (de asemenea mai mult sau mai puţin) şi ambivertiţi, adică situaţi la mijlocul distanţei dintre cele
două extreme, având caracteristici relativ egal preluate dintr-o parte şi din cealaltă.
După constatările lui Eysenck, infractorii se recrutează prioritar din rândurile extravertiţilor, a
căror caracteristică fundamentală - pe plan psihofiziologic - o constituie dificultatea de a fi condiţionaţi,
adică educaţi şi socializaţi.
Extravertitul tipic, descris de Eysenck, reflectă în linii mari imaginea oarecum convenţională a celor mai
mulţi dintre cei care intră în conflict cu legea. Astfel, el apare ca un element sociabil, căruia îi plac
petrecerile, care are mulţi prieteni simţind mereu nevoia de a avea în jur pe cineva căruia să i se adreseze; îi

12
displac lectura solitară sau studiul de unul singur. Caută mereu noutatea, senzaţionalul, e gata în orice moment
să-şi asume riscuri şi, în genere este impulsiv acţionând sub impresia de moment. Amator de farse, este
oricând gata de replică şi caută permanent schimbare, varietate. Este optimist, lipsit de griji, se pierde uşor
cu firea devenind agresiv şi incapabil de autocontrol privind propriile fapte şi acte.
Această teorie a formării personalităţii dezvoltată de Eysenck zdruncină o serie de idei despre om şi
raporturile sale cu mediul în procesul formării personalităţii sale. Aşa de exemplu, ideea provenienţei
infractorilor din medii viciate este acceptată de foarte multă lume. Ea este însă contrazisă - şi nu de puţine ori -
de cei care provin dintr-un mediu moralmente perfect sănătos sau de cei care, provenind totuşi dintr-un mediu
viciat, nu ajung niciodată în conflict cu normele morale sau cele legale. În acest sens, Eysenck atrage
atenţia asupra faptului că în aprecierea unor cazuri particulare se impune studierea interacţiunii individ -
mediu în deplina cunoştinţă de cauză a tuturor particularităţilor celor doi factori Astfel, consideră el, o
educaţie chiar foarte bună nu va avea efectele dorite în cazul în care cel supus procesului educativ este un
extravertit excesiv (deci greu condiţionabil). în acest caz trebuie căutate mijloace educative mult mai
complexe decât cele obişnuite.
În ce îi priveşte pe infractorii care posedă caracteristicile introvertiţilor tipici, Eysenck consideră că
aceştia provin de regulă din familii viciate care îşi exercită influenţele negative extrem de uşor, întrucât
principala caracteristică a introvertiţilor este marea lor condiţionabilitate, adică facilitatea de a-şi forma
reflexe condiţionate constând în însuşirea unor deprinderi negative, mentalităţi, concepţii şi atitudini
retrograde, imorale, etc, care predomină în mediul respectiv.
Teoria lui Eysenck se referă şi la fenomenul de recidivă. Privind acest aspect, el evită concluzia facilă
conform căreia, în virtutea legii condiţionării, o pedeapsă ca stimul negativ condiţionat, ar urma să-l
oprească pe infractor de la comiterea unor noi fapte. Şi aceasta deoarece, aşa cum însuşi Pavlov
atenţiona, formarea unui reflex condiţionat nu presupune numai repetiţii în timp a asocierii stimulului
condiţionat cu cel necondiţionat, ci şi coincidenţa sau măcar proximitatea temporală a celor doi stimuli. În cazul
concret al infractorului, pedeapsa ca stimul condiţionat, ar trebui să succeadă imediat actul infracţional pe
care să se realizeze condiţionarea, fapt care însă, în realitate nu are loc decât destul de rar.
În acest context Eysenck şi-a propus să lămurească şi psihologia a ceea ce el a numit „paradoxul
criminal" şi anume, care sunt mecanismele care îl determină totuşi pe infractor să comită actele sale când
el ştie că în cele din urmă va fi pedepsit.
În explicarea acestui paradox, Eysenck apelează la „legea secvenţei temporale" stabilită de psihologul
american O.H. Mowrer.
După acesta, un anumit act uman este determinat nu numai de consecinţele lui, ci şi de apariţia în timp a
acestor consecinţe Cu alte cuvinte, când o acţiune are două consecinţe, una pozitiva (premiu, laudă, apreciere)
şi alta negativă (sancţiune), ambele fiind egale ca pondere, atunci situaţia de conflict creată se rezolva în
funcţie de consecinţa probabilă cea mai apropiată. În cazul unui act infracţional, consecinţa imediată este

13
pozitivă (satisfacţia morală a reuşitei, sau materială a dobândirii unor bunuri) în timp ce consecinţa negativă
(sancţiunea legală) este mai îndepărtata în timp şi comportă şi un grad de incertitudine.

3. TEORIA LUI J. PINATEL PRIVIND PERSONALITATEA CRIMINALĂ

Spre deosebire de Eysenck, care porneşte de la analiza psihofiziologică în înţelegerea personalităţii

infractorului, Jean Pinatel se orientează spre analiza psihosocială.
Pornirile spre antisocialitate şi creşterea criminalităţii în genere, ca fenomen social trebuie căutate,
după Pinatel, în dezvoltarea accelerată a societăţii şi a tehnicii, faţă de care credinţele, moravurile şi ideile
rămân în urmă. în aceste condiţii omul întâmpină dificultăţi de adaptare; el nu poate intra în consonanţă
cu o societate în care nimic nu este stabil, totul este în mişcare şi schimbare. Accelerarea ritmului de viaţă,
tehnicizarea; stilului de viaţă, fac să dispară valorile fundamentale, acele valori care răspund cel mai bine
naturii fizice, intelectuale şi spirituale a omului.
Plecând de la cadrul social care este prea puţin reconfortant şi optimist, Pinatel vedea criminalitatea de azi
ca o maladie morala a progresului. De maladie morală nu poate suferi decât omul, iar cel atins de ea nu poate
fi - în concepţia lui Pinatel - decât ceea ce el numeşte o „personalitate criminală". Aceasta nu este o
variantă a speciei umane, un tip antropologic ci, pur şi simplu, un model, un instrument, un concept
operaţional care permite cercetătorilor să se descurce în studiul criminalilor şi să aprecieze gradul lor de
periculozitate socială. Acest model relevă faptul că delicvenţii deşi deosebiţi şi infinit variaţi, ca de altfel toţi
oamenii, au totuşi ceva comun, ceva care îi apropie şi îi aseamănă.
Continuând analiza, Pinatel constată că este inutil şi inoperant să împărţim oamenii în buni şi răi,
deoarece în circumstanţe speciale orice om poate deveni delincvent.
Diferenţele dintre cei care comit totuşi fapte antisociale şi cei care nu comit sunt diferenţele de grad ale
unui prag delincvenţial.
La unii, pragul este foarte coborât, ei având nevoie de puţine incitaţii exterioare pentru a trece la
act, în timp ce pentru alţii, actul survine numai în cazul unor înclinaţii deosebit de puternice, pragul având în
cazul lor o valoare ridicată. în aceste condiţii, ceea ce ne permite să distingem delincventul de
nedelincvent şi chiar delincvenţii între ei este aptitudinea lor mai mult sau mai puţin pronunţată de a trece
la act.
Important - arată Pinatel - este studiul personalităţii în situaţia dată. Există situaţii specifice sau
periculoase când ocazia nu are nevoie să fie căutată de către persoana cu aptitudini pronunţate de trecere la
act, dar şi situaţii nespecifice sau amorfe în care ocazia trebuie căutată.
În fine, rezumând cercetările efectuate asupra personalităţii criminale, Pinatel arată că la majoritatea
zdrobitoare a marilor delicvenţi există un nucleu al personalităţii ale cărui elemente componente sunt:
egocentrismul, labilitatea, agresivitatea şi indiferenţa afectivă (J. Pinatel, 1971).

14
 Egocentrismul reprezintă tendinţa individului de a raporta totul la el însuşi; el şi numai el se află în
centrul tuturor lucrurilor şi situaţiilor. Atunci când nu-şi realizează scopurile propuse devine invidios şi
susceptibil. Se caracterizează printr-un permanent sentiment de suficienţă prin acţiuni dominatoare şi chiar
despotice. Egocentristul nu este capabil să vadă dincolo de propriile dorinţe, scopuri, interese. Este un individ
care nu este capabil să recunoască superioritatea şi succesele celorlalţi, se crede permanent persecutat,
consideră că are întotdeauna şi în toate domeniile dreptate. Egocentricul îşi minimalizează defectele şi
insuccesele, îşi maximizează calităţile şi succesele, iar atunci când greşeşte în loc să-şi reconsidere poziţia, atacă
cu virulenţă.
Labilitatea este trăsătura personalităţii care semnifica fluctuaţia emotivităţii, capriciozitatea şi, ca
atare, o accentuata deschidere spre influenţe. Individul nu-şi poate inhiba, domina dorinţele, este imprevizibil
şi se angajează în acţiuni fără a reflecta la consecinţele acestora. Instabilitatea emoţională semnifică o
insuficientă maturizare afectivă, individul fiind robul influenţelor şi sugestiilor, neputând să-şi inhibe pornirile
şi dorinţele nici în faţa pericolului public şi a sancţiunii penale.
Agresivitatea apare atunci când individul este împiedicat să-şi satisfacă dorinţele şi se manifestă cu
un comportament violent şi distructiv. Agresivitatea presupune canalizarea violenţei spre alţii. Ea se
manifestă prin forme multiple, între care vătămările corporale, tentativa de omor, omorul deţin
ponderea semnificativă.
Pinatel mai distinge două forme ale agresivităţii: ocazională şi profesională. Agresivitatea ocazională se
caracterizează prin spontaneitate şi violenţă; este întâlnită cu precădere în crimele pasionale. Agresivitatea
profesională se caracterizează printr-un comportament violent durabil, care se relevă ca o constantă a
personalităţii infractorului, acesta manifestându-se agresiv în mod deliberat, constant.
Indiferenţa afectivă este strâns legată de egocentrism şi mai poartă numele de insensibilitate morală. Ea
se caracterizează prin incapacitatea de a înţelege durerile şi nevoile celorlalţi prin satisfacţia resimţită faţă de
suferinţele altora. Indiferenţa afectivă reflectă în fond stările de inhibare şi dezangajare emoţională Această
latură a personalităţii infractorului se formează de la vârste timpurii, fiind una dintre principalele carenţe ale
procesului socializării, un rol primordial deţinând în acest plan funcţionarea defectuoasă a structurii
familiale, stilul educaţional deficitar. De obicei nu este conştient de propria-i stare de inhibare emoţională,
ceea ce explică calmul şi sângele rece cu care sunt comise o serie de infracţiuni cu violenţă deosebită.
Legătura strânsă dintre indiferenţa emoţională şi egocentrism constă în faptul că infractorului îi este
străin sentimentul vinovăţiei, al culpabilităţii.
Aceste comportamente ale personalităţii infractoare se întâlnesc şi la neinfractori, însă la aceştia ele
nu sunt elemente dominante ale personalităţii, nu au consistenţa şi frecvenţa întâlnite la infractori, nu sunt
orientate spre infracţionalitate.

6. CLASIFICAREA INFRACTORILOR; TIPOLOGII BAZATE PE CRITERII DE ORDIN

PSIHOLOGIC ŞI PSIHOSOCIAL

15
 În mod constant, cei care s-au ocupat de problemele criminalităţii au încercat, din motive
practice, să sintetizeze, sa ordoneze după diferite criterii infractorii. în domeniul criminalităţii au fost
elaborate o multitudine de tipologii şi, în general, aproape că nu există criminolog remarcabil care să nu fi
creat propria clasificare. Aceste tipologii sunt instrumente de lucru pentru a sluji unor scopuri practice, ele
reprezintă ipoteze de lucru, mijloace ajutătoare care permit o anumită direcţionare a activităţii do
prevenire şi combatere a comportamentelor infracţionale, precum şi individualizarea proceselor de reeducare
şi reintegrare socială.
Sub aspect normativ-juridic cele mai cunoscute clasificări sunt în funcţie de vârstă, care îi împarte în
minori şi majori, în funcţie de repetabilitatea actelor infracţionale: în primari şi recidivişti etc. Acestea sunt
amplu descrise la disciplinele juridice.
Din punct de vedere criminologic şi psihologic, există un mare număr de clasificări, dintre care
vom trece în revistă pe cele mai importante.
Una dintre cele mai interesante şi utile clasificări, îndeosebi din perspectiva prevenirii
infracţionalităţii, este cea care corelează adaptabilitatea socială cu capacitatea infracţională. Această
tipologie este mult mai operaţională, întrucât ţine seama de două dimensiuni esenţiale pentru trecerea la
actul infracţional, de posibile combinaţii ale acestora. Adaptabilitatea socială relevă gradul de integrare
socială a individului, iar capacitatea infracţională denotă potenţialul infracţional al personalităţii
individului şi se referă la nucleul central al personalităţii infractorului. După felul în care se
pot combina cele două dimensiuni, au fost elaborate patru tipuri de infractori: (Margen, 1967)

a. Tipul infractorului cu adaptabilitatea socială ridicată şi potenţialul infracţional crescut. Acest

tip este considerat a fi cel mai periculos prin faptul că indivizii din cadrul lui sunt aparent bine
integraţi, ocupă poziţii sociale prestigioase, pozează în oameni cinstiţi, de ţinută morală, intelectuală etc.
Prestigiul şi statutul social de care se bucură în diferite structuri sociale şi priceperii cu care se strecoară
prin angrenajul relaţiilor interpersonale, îngreunează adesea declanşarea cercetării şi urmăririi penale
împotriva lor.

b. Tipul infractorului cu adaptabilitate socială redusă şi potenţial infracţional ridicat este mai
puţin periculos decât cel anterior, datorită faptului că indivizii din cadrul acestui tip atrag uşor atenţia
asupra lor sau sunt permanent ţinuţi sub observaţie, supravegheaţi. Este cazul recidiviştilor şi a
complicilor lor.

c. Tipul infractorului cu adaptabilitate socială redusă şi cu potenţialul infracţional scăzut prezintă

un pericol social şi mai redus în comparaţie cu cele anterioare. Aceştia deşi fac parte din societate, trăiesc
undeva la limita ei şi, cu toate că prezintă un potenţial infracţional scăzut, destul de mulţi din rândurile
lor ajung în conflict cu legea pentru fapte de regulă minore.

d. Tipul infractorului cu adaptabilitate socială ridicată şi potenţial infracţional redus prezintă cel

16
 mai scăzut pericol social. În general, aici este vorba de infractorii accidentali. În ciuda
potenţialului infracţional scăzut, asemenea indivizi pot comite infracţiuni deosebit de grave,
datorită reacţiilor emoţionale explozive sau unor conjuncturi extrem de nefavorabile.

O altă perspectivă de clasificare – numită de către J. Pinatel fenomenologică -, aduce în discuţie două
categorii de infractori, respectiv homotropi şi politropi.

Homotropii sunt cei care comit aceleaşi infracţiuni şi folosesc aceleaşi moduri de operare. Aici se
încadrează recidiviştii profesionişti pentru care infracţiunea a devenit evident o sursă de existenţă, o „profesie", iar
riscul de a fi prins este considerat ca un risc profesional.
Politropii, nespecializaţi într-un gen anume, comit infracţiuni diverse şi abordează moduri de operare
diferite.
Una dintre tipologii (de fapt o sinteză a mai multor tipologii) distinge următoarele categorii de
infractori:

A. Cuprinşi în tipuri nedefinite:

a) caracteriali, a căror trăsătură esenţială o constituie tulburările de conduită, de natură

educaţionala psihopatică sau neuropatică;

b) perverşii, caracterizaţi prin lipsa de afectivitate, de moralitate, de intimidare cât şi prin nevoia
de a face rău din plăcere, prin egocentrism, orgoliu nelimitat, gelozie

c) debilii mintali care nu depăşesc din punct de vedere intelectual vârsta de 10 ani (idioţii 0 - 2 ani,
imbecilii 3 - 6 ani, debilii 7 - 1 0 ani), indiferent de vârsta cronologică. Debilii se caracterizează
prin instabilitate a atenţiei, lipsa de discernământ, credulitate, sugestibilitate, etc. Dintre debili
cu potenţial infracţional prezintă numai cei deosebit de activi sau agresivi;

d) alcoolicii şi toxicomanii.

B. În categoria tipurilor definite:

a) profesioniştii, echilibraţi temperamental, cu o dotare aptitudinală care le permite să facă faţă

unor situaţii complexe iar din punct de vedere afectiv caracterizaţi prin superstabilitate,
insensibilitate, egocentrism;

b) ocazionali, indivizi socialmente adaptaţi, nu ajung să aibă de a face cu justiţia decât în situaţii
deosebite, în general aceştia nu recidivează. Acest grup se subdivide în pseudocriminali, indivizi
care comit delicte involuntare, din neglijenţă, ignoranţă sau în mod fortuit şi criminali pasionali.

2. ELEMENTE DE PSIHOLOGIE A MĂRTURIEI; PSIHOLOGIA MARTORULUI

1.1.Mărturia veridică; premise psihologice ale mărturiei veridice

17
 Sarcina principală a organelor de anchetă în cadrul demersului judiciar o reprezintă reconstituirea
sau restabilirea faptelor, în care un rol de bază îl deţin relatările sau depoziţiile martorilor. Având deci în
vedere că de o mărturie depinde de regulă soarta unui om, problemele care se ridică în acest context – „în
principal în ce măsură relatarea este obiectivă?" sau „este martorul de bună sau rea credinţă?” – devin
deosebit de delicate. Este, în acest sens, semnificativ faptul că, în decursul istoriei toţi marii legislatori au
fost călăuziţi de idea relativităţii depoziţiei martorilor, idee care se menţine şi astăzi şi care se bazează pe
constatarea empirică, practică după care atât posibilităţile noastre de recepţie senzorială cât şi cele
intelectuale sunt adesea imperfecte, limitate şi deci nu pot asigura o obiectivitate absolută a relatării cu
privire la un eveniment sau altul.
În general, relatarea unei persoane despre un eveniment oarecare depinde de următorii factori:
1. de modul în care a perceput evenimentul;
2. de modul în care l-a păstrat în memorie;
3. de modul în care poate să şi-l amintească;
4. de modul în care poate să-l exprime;
5. de modul în care vrea sau este interesat să-l exprime.

Fiecare persoană – se ştie – prezintă diferenţe individuale atât la nivelul percepţiei cât şi la cel al
memoriei, al gândirii, ori al posibilităţilor de exprimare. Dacă la aceasta adăugăm şi condiţiile exterioare,
fizice care pot favoriza sau îngreuna perceperea unui eveniment vom ajunge la concluzia că şi relatarea sau
mărturia pe care o pot face diferite persoane despre acelaşi eveniment va prezenta diferenţe notabile de la
caz la caz.
Din aceste motive, de multe ori, îndeosebi în situaţiile mai complexe şi de regulă când o cere instanţa
de judecată, examinarea psihofiziologică, prealabilă a celor ce urmează să depună mărturie devine aproape o
necesitate, aceasta pentru a stabili cât mai precis posibilităţile şi limitele capacităţii lor de a depune o
mărturie. Examenul oftalmologie şi audiologic se impune în situaţia relatărilor unor evenimente bogate în
elemente vizuale sau (şi) auditive iar examenul psihologic la funcţionarea corectă a gândirii, memoriei,
imaginaţiei, afectivităţii ori a personalităţii în ansamblu. Martorul trebuie să fie cunoscut de asemenea şi sub
aspectul conduitei sale morale, al raporturilor sale cu fapte sau cu persoanele implicate, cât şi în privinţa
modului personal de a se manifesta în faţa organelor judiciare.

A. Influenţa factorilor şi condiţiilor de ordin perceptiv asupra mărturiei

Sub aspect psihologic momentul perceptiv este momentul iniţial al unei mărturii, condiţiile în care
acesta se desfăşoară influenţând poate în cea mai mare măsură veridicitatea mărturiei. Revenind la
percepţie, aceasta se defineşte ca proces psihic complex generat de stimulări senzoriale simultane vizuale,
auditive, tactile, olfactive, etc.

18
 Percepţia unui eveniment, fapte sau întâmplări este de regulă vizual – auditivă putând să predomine
de la caz la caz, fie factorul vizual fie cel auditiv. Sunt situaţii în care ea poate fi completată şi de elemente
tactile, olfactive, gustative, termice sau dureroase după cum sunt şi situaţii când aceasta este predominant
gustativă, termică, dureroasă, etc. Ne vom opri îndeosebi la factorii vizuali şi auditivi.
Mărturia bazată pe senzaţiile vizuale este cel mai frecvent întâlnită şi de regulă preferată de
cercetătorii penali. Posibilitatea reconstituirii unor evenimente petrecute vizual este asigurată de însuşirile
analizorului, respectiv, capabil să perceapă o infinitate de aspecte din mediul ambiant (forme, dimensiuni,
poziţii, deplasări, culori, lumini, umbre, etc.). Percepţia însuşirilor spaţiale şi cromatice ale stimulărilor din
mediu este condiţionată de nivelul parametrilor psihofiziologici ai analizatorului sau ai organismului în
ansamblu pe de o parte şi de condiţiile în care are loc percepţia, pe de altă parte.
Raportându-ne la factorii psihofiziologici precizăm că percepţia vizuală poate fi afectată de infecţii
ale globului ocular, de starea de oboseală a ochilor sau a întregului organism, de febră, de ingestia de
alcool sau unele tranchilizante puternice ca şi de unele tulburări ca miopia, strabismul, etc., ori de viciile
de cromorecepţie cum este, spre exemplu, daltonismul.
În legătură cu condiţiile externe ale percepţiei menţionâm în primul rând gradul şi calitatea iluminării
mediului în care se desfăşoară evenimentul. La lumina diurnă se percep corect formele, umbrele şi mai ales
nuanţele cromatice fie ale vestimentaţiei, fie ale pielii, părului sau ochilor persoanelor. La lumina artificială
îndeosebi cea de neon, dacă formele şi umbrele se percep relativ corect, este afectată percepţia cromatică. În
condiţiile de intensitate scăzută a luminii (în zori sau amurg) se perturbă de asemenea percepţia culorilor şi
în plus cea a spaţiului şi a mişcării.
Este de la sine înţeles că asemenea mărturii, bazate pe o percepţie în lumină crepusculară şi în general
într-un mediu slab luminat au o valoare relativă. Acelaşi lucru se poate spune şi în legătură cu relatările
despre fapte percepute în momentul imediat următor trecerii bruşte de la un mediu vizual la altul, între ele
existând grade disproporţionate de luminozitate când percepţia este afectată de intrarea în acţiune a
mecanismelor adaptării senzoriale.
O altă condiţie care influenţează percepţia vizuală o reprezintă distanţa dintre stimul şi receptor.
Trebuie ţinut cont în acest context şi de condiţiile meteo existente în momentul percepţiei ca şi de
eventualele fenomene cunoscute sub numele de iluzii. Astfel, jocul şi efectele culorilor obiectelor sau
vestimentaţiei persoanelor implicate în evenimentul perceput reprezintă un factor cu efecte importante
asupra percepţiei vizuale. De exemplu, obiectele viu colorate apar mai apropiate şi mai mari spre deosebire
de cele cu nuanţe şi tonuri închise. Persoanele îmbrăcate în alb sau alte culori deschise, par mai înalte şi mai
corpolente decât cele îmbrăcate în negru sau alte culori sumbre. Dungile verticale de pe îmbrăcăminte dau
impresia că persoana respectivă este mai înaltă în timp ce dungile orizontale o fac să pară mai scundă.
Mărturia bazată pe senzaţiile auditive, în legătură cu aceasta, se disting cel mai frecvent următoarele
situaţii:
a. când martorul trebuie să identifice pe baza vocii persoana care vorbeşte;

19
 b. când martorul trebuie să reproducă fidel numere, cuvinte, expresii, termeni, etc., rostite de o
persoană sau alta în diferite împrejurări;
c. când martorul trebuie să reproducă nu termenii sau nuanţele unei conversaţii, ci sensul acesteia.
(A. Ciopraga, 1979).
Fără îndoială că şi percepţia auditivă este influenţată de factori interni, psihofiziologici şi de factori ce
ţin de mediul extern în care are loc percepţia, aspect de care organul de anchetă trebuie să ţină seama.
Factorii interni sunt în mare aceiaşi, integritatea analizatorului, starea de sănătate, gradul de oboseală, etc.
Un rol însemnat îl au – mai mult decât în cazul percepţiei vizuale – gândirea şi inteligenţa, care asigură
înţelegerea semnificaţiei celor auzite şi apoi bineînţeles, memoria. O memorie bună facilitează reţinerea
unor termeni sau expresii al căror sens nu este cunoscut, cum sunt de exemplu termenii argotici sau de
jargon. Important este gradul de cultură şi formaţia profesională.
Printre condiţiile externe se află, în principal distanţa dintre sursă şi receptor, particularităţile meteo
şi sonore ale ambianţei în care are loc percepţia, intensitatea vocii celui care vorbeşte şi particularităţile
pronunţiei acestuia.
În aplicarea depoziţiei martorului auditiv trebuie să se ţină cont şi de influenţele defavorabile
datorate iluziilor. Iluziile acustice pot fi cauzate, printre alte, îndeosebi de stările afectiv-emoţionale
(nelinişte, surescitare, frică, spaimă, etc.) declanşate de evenimentul la care asistă persoana martor.
B. Influenţa factorilor socioprofesionali si socio-demografici asupra mărturiei
O influenţă semnificativă asupra veridicităţii mărturiei o are profesiunea sau preocupările
extraprofesionale (hobby-urile) martorului. Există profesii care presupun operaţii de măsurare a distanţelor
sau a dimensiunilor cum sunt cei ce lucrează în construcţii, transporturi, unii sportivi, unii militari, etc.
La aceste categorii socioprofesionale, aptitudinea de a aprecia distanţe ori dimensiuni este net
superioară în raport cu alte categorii. Conducătorii auto profesionişti sau amatori cu experienţă, precum şi
anumiţi tehnicieni din domeniul transporturilor fac aprecieri de mare exactitate în ceea ce priveşte viteza de
deplasare a unor vehicule în cazul că depun mărturie legată de un eveniment rutier.
De asemenea, un vânător sau armurier poate deosebi cu uşurinţă zgomotul unei arme de foc de alte
zgomote asemănătoare sau va putea face aprecieri relativ exacte cu privire la calibrul armei cu care eventual
s-a tras.
Veridicitatea mărturiei este influenţată şi de sexul persoanei martor. Bărbaţii sunt în general mai
obiectivi, ei relatând descriptiv evenimentele pe care le percep cu o relativ slabă participare emoţională.
Sunt mai puţin preocupaţi de semnificaţiile faptelor şi nu au tendinţa să le interpreteze. Spre deosebire de
aceştia, femeile participă intens la diferite fapte, evenimente, etc., sunt uneori obsedate de aceştia şi sunt
înclinate să le dea diferite înterpretări căutându-le sensurile şi semnificaţiile. Din acest motiv şi mărturiile
lor poartă un grad mai mare de subiectivitate. Unele cercetări au demonstrat că precizia mărturiilor
masculine este, global, cu cea 25% mai mare decât a mărturiilor feminine.

20
 Trebuie precizat, de asemenea, faptul că bărbaţii au o mai mare capacitate de a percepe o situaţie
generală în raport cu femeile care percep mai exact detaliile.
În legătură cu influenţa vârstei se apreciază că, atât copiii, cât şi bătrânii nu pot fi martori demni de
încredere. Copiii sunt extrem de sugestionabili în timp ce vârstnicii (peste 70 de ani) au serios afectate
capacităţile perceptive şi cele de memorie.

C. Influenţa formei mărturiei asupra veridicităţii sale

Depoziţiile martorilor pot fi obţinute în trei forme, respectiv în forma relatării spontane, în forma
interogatoriului şi în forma depoziţiei scrise. Forma în care este obţinută o mărturie influenţează
semnificativ valoarea sa, aceasta afectându-i fie întinderea fie fidelitatea.
Analizând cele trei forme vom descoperi că relatarea spontană este cea mai demnă de încredere, ea
prezentând un grad ridicat de fidelitate.
Relatarea spontană protejează martorul de influenţa sugestiei, el evocând nealterat doar acele fapte
care s-au păstrat în memorie şi de care îşi aminteşte fără eforturi. Lipsa de întindere, ca principalul neajuns
al mărturiei spontane, se poate datora nu neapărat dificultăţilor de reproducere, ci în bună măsură faptului
că martorul minimalizează ponderea unor aspecte în soluţionarea cauzei.
Interogatoriul se utilizează în mod obişnuit pentru a completa şi preciza unele aspecte ale relatării
libere.
Mărturia obţinută prin interogatoriu câştigă în întindere, dar pierde din fidelitate. Interogatoriul are
efect stimulator asupra memoriei, forţând evocarea evenimentelor minimalizate de către martor sau a celor
care păreau uitate. Martorul devine mai comunicativ şi mai volubil „descoperind” că poate să vorbească şi
despre alte aspecte ale evenimentului trăit, motiv pentru care el comite şi un număr mai mare de erori.
Erorile pot fi determinate însă şi de unele întrebări greşit formulate (ex. întrebările sugestive, în construcţia
cărora intră fie parţial fie integral şi răspunsul).
Pentru că cele două forme se completează reciproc sub aspectul întinderii şi fidelităţii în practica
judiciară depoziţiile se solicită în forma combinată, interogatoriul succedând relatării spontane a faptelor.
Depoziţia (declaraţia) scrisă se solicită când martorul are dificultăţi în a expune oral faptele sau din
considerente de ordin tactic, atunci când există temeri că martorul ar putea, din diverse motive să retracteze
declaraţia iniţială, să nu o recunoască, în practica noastră juridică toate depoziţiile se finalizează în formă
scrisă.
Depoziţia scrisă are multe elemente asemănătoare cu depoziţia orală spontană. Depoziţia scrisă are
însă dezavantajul că este mai puţin spontană decît cea orală şi uneori din cauza preocupării de a găsi
cuvintele cele mai potrivite sau de a scrie într-un stil cât mai elegant, suferă pe latura fidelităţii.
Erorile sau denaturările posibile într-o depoziţie, indiferent de forma ei, pot fi determinate de adiţie
sau adăugire, de omisiune de transformare şi de substituire sau înlocuire.

21
 Oricare ar fi forma de depunere a unei mărturii, aceasta este în ultimă instanţă o comunicare de
informaţii necesare stabilirii unui adevăr. O modalitate secundară, subsidiară de obţinere de informaţii în
cadrul anchetei o constituie recunoaşterea. Aceasta poate avea ca obiect persoane, cadavre şi fotografii.
Recunoaşterea persoanelor se face după înfăţişare, voce, mers sau miros, acesta din urmă putând fi
profesional sau al săpunului, deodorantului, ori tutunului preferat.

1.2.Mărturia mincinoasă

În esenţă minciuna este o abatere de la adevăr, comisă conştient şi cu o anumită intenţie.

Despre rolul şi ponderea minciunii în viaţa societăţii umane s-a scris şi s-a vorbit mult. În orice caz,
cert este că oamenii se mai folosesc uneori de minciuni pentru că adevărurile pot adesea să provoace
suferinţe, să jignească, să descurajeze, să rupă prietenii, într-un cuvânt să perturbe armonia relaţiilor
interpersonale. Multe drame reale pot fi evitate printr-o simplă acoperire, falsificare sau evitare a unor date,
a unor adevăruri.
Din păcate însă, sunt şi oameni la care minciuna are cu totul altă motivaţie şi alte scopuri. Aceştia îşi
fac din minciună o adevărată armă; o armă de atac, de apărare, de obţinere de servicii, de înlesniri, de
învoiri, amânări, scutiri – în principal de obţinere de avantaje. De la simpla încercare de a evita un adversar
prea dur pentru a menaja pe cineva, ori pentru a evita uneori o tragedie care nu este necesar să se producă şi
până la obişnuinţa de a mistifica, dezinforma şi deruta pe ceilalţi în vederea atingerii unor scopuri
individuale înguste şi meschine este o mare distanţă. La un capăt se află omenia, nobleţea, iar la celălalt
infamia.
În mărturie minciuna poate avea cauze dintre cele mai diverse: - dorinţa de răzbunare, - raportul de
rudenie sau prietenie cu inculpatul, - interesul material, - spiriritul de solidaritate cu inculpatul, - simpatia
sau antipatia faţă de acesta, - dorinţa de a se remarca în ochii auditoriului, - teama de şantaj sau represalii
din partea familiei inculpatului, - dispreţul faţă de organul de anchetă.

1.3.Psihologia martorului

Cu toate eforturile de discreţie din partea autorilor de acte antisociale, acestea reuşesc să atragă şi
atenţia altor persoane, cu alte cuvinte să se desfăşoare în prezenţa unor martori.
Martorul poate fi definit ca persoană fizică cu posibilităţi normale de percepere, memorie şi redare
a evenimentelor cu care vine în contact şi care este solicitată de către justiţie ca prin relatările sale, să
contribuie la stabilirea adevărului într-o cauză penală.
Modul în care o persoană aflată în poziţie de martor percepe, memorează şi redă un eveniment este în
strânsă legătură cu însuşirile stabile ale personalităţii. Astfel, legat de temperament se apreciază că
persoanele echilibrate (sanguinicii, flegmaticii) chemate să depună mărturie reuşesc să redea un volum

22
relativ mare de date. Faptul demonstrează că echilibrul proceselor nervoase asigură nu doar o percepţie
amplă dar şi o memorizare eficientă. Dimpotrivă, persoanele neechilibrate (colericii şi îndeosebi
melancolicii) datorită sensibilităţii şi implicit intensităţii trăsăturilor pot să nu-şi aibă atenţia concentrată
asupra unor evenimente, tocmai în momentele cele mai importante ale desfăşurării lor. Aceasta duce la o
percepţie defectuoasă şi ulterior la includerea, în locul lacunelor din declaraţiile lor, a unor date inventate
care, desigur, nu vor corespunde adevărului. Melancolicii, sub influenţa sentimentalismului care le este
specific sunt înclinaţi să favorizeze peste măsură prin declaraţiile lor victima sau chiar pe învinuit în cazul că
acesta le face o impresie deosebită.
Capacitatea unei persoane de a depune mărturie se află în strânsă dependenţă şi cu aptitudinile sale.
Inteligenţa generală a unui martor va permite acestuia să facă o relatare clară şi s-o prezinte eventual şi în
câteva din implicaţiile şi efectele ei posibile. Aptitudinile verbale pot da culoare, relief şi desigur,
completitudine şi precizie depoziţiilor unei persoane.
Dincolo de orice, utilizarea unei mărturii depinde, poate în cea mai mare măsură, de modul în care
martorul vrea să relateze despre un eveniment. Răspunzătoare de unul sau altul dintre modurile de a voi
sunt sistemele de motive, interese şi scopuri, în ultimă instanţă sistemul sau structura caracterială.
Atitudinea faţă de societate, semeni, muncă şi propria persoană, va determina la persoanele care o posedă
şi atitudini juste faţă de infractori şi de manifestările antisociale, mărturiile unor astfel de persoane fiind
făcute de cele mai multe ori din proprie iniţiativă şi constituind servicii deosebit de preţioase pentru
organele de ancheta. Dimpotrivă, persoanele cu formule caracteriale structurate negativ, sau anumite tipuri
de personalitate cum ar fi cea paranoidă, schizoidă, mitomană sau isteroidă sunt cele mai susceptibile de a
depune mărturii false. Este interesant de menţionat, în acest context, că tipurile de personalitate
psihastenică, îndeosebi tipurile obsecţionale printre caracteristicile cărora se înscrie în primul rând
autocenzura, manifestă o puternică dorinţă de a spune adevărul în situaţia când devin martori, autocontrolul
asigurând totodată şi mai multă veridicitate relatărilor lor.

A. Tipuri de martori

În general nu există o unitate de criterii în stabilirea unei tipologii a martorilor, în cele ce urmează sunt
descrise câteva dintre cele mai frecvente tipuri întâlnite în practica muncii de anchetare. După criteriul
atitudinii faţă de adevăr martorii sunt de bună credinţă sau de rea-credinţă.
Martorul de bună-credinţă, orientat către adevăr, relatează despre faptele investigate conform modului
în care le-a perceput şi le-a păstrat în memorie. Este important de menţionat că declaraţiile martorului de
bună-credinţă pot conţine în afară de date exclusiv reale şi date susceptibile de unele inexactităţi sau chiar
unele total eronate. Trebuie ca plecând de la acest aspect, anchetatorul să ştie să facă distincţia între
posibilitatea ca evenimentul să fi fost perceput parţial sau eronat sau aceea ca martorul să intenţioneze a
denatura adevărul. Aşa cum am văzut, sunt mulţi infractori care pot influenţa negativ o depoziţie, majoritatea

23
martorilor aflându-se în situaţia de a nu putea reda fidel evenimentele cu care vin în contact. În aceste
condiţii nimic nu îndreptăţeşte pe un anchetator să se grăbească să încadreze un martor în categoria celor rău
intenţionaţi.
Martorul de rea-credinţă este persoana care face în mod intenţionat declaraţii ireale, prezentând fapte
mincinoase drept adevărate. Motivele denaturării adevărului, cum s-a amintit deja pot fi multiple:
interesul, corupţia, afecţiunea, teama, răzbunarea etc.
Normele juridice încadrează mărturia făcută din rea-credinţă în rândul infracţiunilor.
După criteriul calităţilor psiho-intelectuale ale celui care depune mărturie distingem martorul
inteligent şi martorul neinteligent.
Martorul inteligent face parte din categoria persoanelor care reuşesc să se facă înţelese de la primele
cuvinte, depoziţia acestuia distingându-se prin claritate, coerenţă, concluziune şi logică. De regulă martorul
inteligent se rezumă doar la a prezenta faptele sau evenimentele şi se abţine de la concluzii, lăsând acest
aspect organului de anchetă.
Martorul neinteligent se prezintă într-o mare varietate de forme şi profile. În general martorul lipsit de
inteligenţă nu surprinde aspectele semnificative ale unor fapte, evenimente etc., ci este atras în primul rând
de latura spectaculoasă a acestora. Depoziţiile sale sunt în mod obişnuit un amalgam de amănunte lipsite de
coerenţă şi mai degrabă se prezintă ca un şir de opinii sau chiar sugestii şi indicaţii date organului de
cercetare (C. Nicola, 1970).
În altă ordine de idei se disting:
– martorii identificaţi la faţa locului, care sunt în măsură – în cazul că sunt de bună-credinţă – să
ofere datele cele mai apropiate de adevăr;
– martorii ce se prezintă de bunăvoie pentru a da declaraţii care, pot fi bine intenţionate sau rău
intenţionate, fapt ce impune verificarea lor;
– martorii identificaţi ulterior declanşării cercetărilor, care reprezintă cel mai mare procent întâlnit
în practică şi care adesea pot contribui la soluţionarea unor probleme care iniţial păreau fără
rezolvare;
– martorii indicaţi sau aduşi de una din părţile implicate în cauză, care pot fi de rea-credinţă sau care
fac declaraţii de complezenţă, ireale;
– martorii taraţi (orb, surzi, infirmi, mutilaţi) ale căror declaraţii trebuie reţinute cu rezervele
cuvenite;
– martorii-victimă asupra cărora s-a produs infracţiunea, accidentul, etc. Declaraţiile martorului -
victimă se deosebesc, în principiu, de cele ale altor categorii de martori, ele apărând de regulă cu
denaturări prin adiţie. Asemenea denaturări îşi au explicaţia în condiţiile profund tensionate în
care are loc perceperea faptei. O persoană asupra căreia s-a comis o tâlhărie spre exemplu,
percepe infractorul ca fiind mult mai înalt şi mai puternic decât este în realitate.
– În practica anchetării desigur că se întâlnesc o sumedenie de tipuri de martori. Printre aceştia se

24
 pot aminti: martorul vanitos, martorul timorat, martorul deschis, sincer, martorul laconic, martorul
superficial, martorul indiferent ş.a.

Fără îndoială că un anchetator nu poate fi conceput în afara unor cunoştinţe temeinice privind
psihologia unor situaţii şi contexte sociale ori psihologia personalităţii. Omul cu manifestările şi faptele sale,
mai ales dacă acestea contravin normelor sociale nu poate fi înţeles şi ajutat fără să fie cunoscut.
Poate nu este exagerat să apreciem că în multe situaţii de anchetă, cunoaşterea psihologică se poate
institui în chiar o metodă de anchetare cu mai mari posibilităţi de stabilire a adevărului. Or, stabilirea
adevărului în situaţia în care sunt în balanţă destine umane, este o necesitate absolută conformă celor mai
elementare exigenţe ale oricărei democraţii.

TULBURARILE PSIHICE SI CONDUITA INFRACTIONALA

Categorii: Tulburari care afecteaza separat functii si procese psihice

Tulburarile mentale pot atinge punctual oricare dintre functiile si procesele psihice. Functiile,
procesele si insusirile reunite sub denumirea de fenomene se impart in 3 categorii: procese, activitati si
insusiri psihice.
Procesele la randul lor pot fi: cognitive, afective si volitive.
Cele cognitive se impart in: senzoriale (senzatii, perceptii, reprezentari) si rationale (gandire,
memorie, imaginatie).
Procesele afective cuprind: afecte, emotii, dispozitii sau stari afective, sentimente, pasiuni (patimi,
vicii).
Procese volitive includ: ambitia, tenacitatea, perseverenta.
In randul activitatilor psihice, se inscriu: limbajul, invatarea si creatia.
Categoria insusirilor, cuprinde temperamentul, aptitudinile si caracterul.
Pe langa acestea exista o serie de mecanisme si conditii care influanteaza fie in sens pozitiv, fie
negativ procesele, activitatile si insusirile. Acestea sunt: atentia, motivatia, deprinderile, obiceiurile,
convingerile, prejudecatile si superstitiile.

Perturbarile sau tulburarile psihice proeminente si cu o relativa stabilitate pot atinge in grade diferite
toata aceasta panoplie de fenomene dupa cum urmeaza: senzatiile si implicit perceptia vizuala pot fi afectate
de diferite modificari anatomo-functionale (miopie, strabism, hipermetropie) toate cu impact negativ asupra
fluxului informational care vine din exterior. Persoana nu mai percepe corect reperele apropiate, indepartate,
tridimensialitatea, etc. Detaliile se pierd iar informatia din exterior, ca ,,materie prima” a psihicului, a
constiintei, devine incompleta, putand astfel sa perturbe orientarea, adaptarea, calitatea deciziilor, s.a.

25
Mecanisme similare functioneaza si in cazul pierderii auzului, gustului, mirosului, etc. cu aceleasi
consecinte.
Probleme mai grave creeaza tulburarile din sfera proceselor cognitive rationale. Gandirea incoerenta,
neclara, alambicata, lipsita de rigoare si profunzime, indiferent ca este o caracteristica inascuta a individului
ori s-a degradat pe parcurs, reprezinta un handicap serios pentru cei cu responsabilitati sociale ridicate.
Aceasta transpare in limbaj si, in modul cel mai pregnant, in calitatea deciziilor.
Memoria, poate cea mai vulnerabila si perisabila functie psihica, creeaza si ea numeroase dificultati
in cazul in care este afectata de procesul numit uitare. A uita unde ai lasat lucrurile personale (chei, geanta,
documente, autoturism etc.), a uita aragazul sau un robinet deschis, o intalnire importanta sau termenul unei
sarcini de serviciu, reprezinta tot atatea probleme intre care unele cu potential de-a dreptul periculos.
Restrangerea sau blocarea efectiva a imaginatiei are ca efect perpetuarea diferitelor situatii
problematice, persoana nefiind apta sa gaseasca solutii de depasire.Si acesasta este, in ultima instanta, o
problema de adaptare.
Tulburarile afective sau emotionale pot pune persoana in stuatii mult mai delicate. Hiperemotivitatea,
de exemplu, care dezorganizeaza profund nivelul rational al psihicului, perturba evident si conduita,
comportamentul si, in final, optiunile si deciziile persoanelor. Hiperemotivul poate avea reactii care ii pun
sub semnul intrebarii uneori chiar discernamantul.
Starile emotionale extreme (afectele) cum sunt furia, starea euforica (indusa de regula de substante
psihotrope sau de afectiuni mentale mai profunde), ura patologica dar si atasamentul afectiv extreme
(dragostea oarba, patimasa, posesiva) pot induce conduite situate in cel mai bun caz la extrema ridicolului
iar in cel mai rau la cea a primejdiei.
Tulburarile volitive se pot manifesta in sensul accentuarii, acestea constand in ambitie extrema,
tenacitate si perseverenta in atingerea scopurilor. Ele nu reprezinta un pericol pentru ceilalti daca scopul si
mijloacele sunt oneste. Pericolul il priveste pe cel in cauza intrucat acestea il pot impinge in zona oboselii
accentuate, a surmenajului si epuizarii. Scopurile ascunse, mijloacele oculte, ilicite aduc atingere, de regula
principiilor, regulilor prejudiciind implicit un numar mai restrans sau mai extins de persoane. Adica, in
ultima instanta, societatea.
Diminuarea severa a resurselor fizice si psihice - abulia extrage individul din orice implicare
plasandu-l in perimetrul unei vieti parazitare. Nu are ocupatie, nici nu-si doreste, nu se implica in niciun fel
de activitate, el traind practic pe spinarea familiei.
Perturbarea activitatii psihice (limbaj, invatare, creatie) este antrenata de perturbarile proceselor
cognitive rationale (gandirea, memoria, imaginatia). Tulburarile de limbaj exprima tulburari de gandire;
dificultatile de invatare implica tulburari de memorie si/sau volitive, iar creatia si inventivitatea deficitare au
la baza perturbari si blocaje ale imaginatiei.
Din categoria insusirilor personalitatii, cele mai deschise la perturbari sunt cele caracteriale.
Atitudinile, ca parti constitutive ale caracterului, sunt cele mai labile. Dinamica accentuata a acestora fac

26
intreaga personalitate labila, schimbatoare, imprevizibila, nestatornica, fara convingeri clare, adica o
persoana pe care nu se poate conta. Stabilizarea si stabilitatea unor atitudini total indezirabile si repudiabile
echivaleaza cu ceea ce, in limbaj curent, se numeste un caracter josnic, murdar, mizerabil, infect, netrebnic,
etc.

Tulburari care afecteaza sistemul psihic in ansamblu (tulburarile de personalitate) – clasificare

Probleme importante in sfera conduitei infractionale ridica tulburarile de sistem psihic, care
antreneaza personalitatea in ansamblul sau. Daca cele care afecteaza doar functii si procese psihice separate
intra doar partial si rareori sub incidenta psihiatriei, cele de sistem constituie preocuparea principala a
terapeutilor din domeniu si in buna masura a specialistilor din serviciile de psihiatrie judiciara.
Tulburarile de personalitate sunt numeroase si diverse, majoritatea psihiatrilor recunoscand trei
categorii.

Categoria NEVROZELOR, in care se inscriu: nevroza astenica (neurastenia), nevroza obsesivo-

fobica (psihastenia), nevroza isterica, nevrozele mixte (motorii).

Categoria PSIHOZELOR care include: schizofrenia, paranoia, parafrenia, psihoza maniaco-

depresiva.

Categoria PSIHOPATIILOR care cuprinde mai multe variante: psihopatia astenica, psihastenica,
isterica, schizoida, paranoica, impulsiva, exploziva, s.a.m.d. Unii autori includ in categoria psihopatiilor si
perversiunile sexuale (sadismul, masochismul, pedofilia, zoofilia, necrofilia, s.a.)

Pe langa acestea exista o grupa larga de afectiuni NEINCADRABILE intr-o categorie distincta.
Acestea sunt: epilepsia, tulburari psihice de involutie (dementele senile), encefalita, tulburari legate de
traumatisme cranio-cerebrale, tulburari legate de perioadele critice la femei. Tot aici se mai insriu:
alcoolismul (toxicomania), oligofreniile, paralizia generala progresiva.

SPECIFICUL ACTELOR INFRACTIONALE IN UNELE TULBURARI PSIHICE

In legatura cu acest aspect, intereseaza in primul rand in ce masura este afectat discernamantul si se
poate vorbi de circumstante atenuante.

La NEVROZE, ca tulburari de intensitate redusa sau moderata, in general se pastreaza nealterate

discernamantul si luciditatea, functiile intelectuale nefiind afectate decat in mica masura, spre deosebire de
cele emotionale care, in majoritatea cazurilor suporta agresiuni puternice. Cauzele principale le reprezinta

27
situatiile prelungite de conflict, stres si frustrare. Simptomele de ansamblu constau in oboseala, surmenaj,
cefalee, insomnii, depresii, obsesii, tulburari de atentie de memorie s.a.
In acest context, contabilii dar si alte categorii profesionale care opereaza cu cifre sau valori pot
invoca oboseala, surmenj si suprasolicitare pentru a justifica erori care in realitate mascheaza fraude.

In cazul concret al tipurilor de nevroza se impun cateva precizari:

In NEVROZA ASTENICA (neurastenia), pe fondul principalelor simptome- astenie, cefalee,
insomnie, nerabdare, depresie si anxietate, se poate manifesta o irascibilitate crescuta care determina
izbucniri si reactii violente cu posibile consecinte dramatice.

Simptomele NEVROZEI OBSESIVO-FOBICE (psihastenia) - timiditate in exces, hipercorectitudine,

meticulozitate, pedanterie, scrupul, analitism excesiv, diferite fobii ca teama de soareci, de insecte, de
persoane straine, de accidente, de foc, de boli incurabile, de abandon etc., pot genera adesea obsesii
chinuitoare pentru bolnav, intre care unele au semnificatie judiciara. Spre exemplu impulsul nestapanit,
obsesiv de a savarsi unele acte cum sunt cleptomania, piromania, dromomania (vagabondajul), vandalismul
s.a. Obsesia ca este inselat de partenerul de viata sau de afaceri poate alimenta o suspiciune excesiva
conducand la interpretarea exagerata a unor acte, gesturi, intarzieri etc. Toate acestea il pot impinge adesea
pe bolnav la acte de violenta, uneori extrema.

NEVROZA ISTERICA; dupa esecuri si neimpliniri repetate omul poate ajunge in situatia de a nu se
simti apreciat, valorizat, pretuit si va dezvolta nevoia de a atrage atentia asupra sa in moduri dintre cele mai
diverse. Cel mai adesea manifesta tendinta de a prezenta cele mai banale fapte intr-o maniera artificiala,
teatrala plina de inflorituri si adaosuri menita sa mentina cat mai mult atentia celorlalti concentrata asupra
sa. Uneori poate ajunge in situatia de a tulbura ordinea si linistea publica doar pentru a se impune perceptiei
celorlalti, pentru a epata, pentru a impresiona. In cazul savarsirii unei infractiuni simuleaza la contactul cu
organele de ordine, uneori chiar foarte convingator, stari de rau, lesinuri, atacuri de cord (a se vedea unele
personaje cu ocazia retinerii sau aflate in salile de judecata). In acest context, tot teatrala ca semn fie de
nevroza isterica, fie de structura de personalitate isterica este si ridicarea mainilor incatusate. La unele
persoane cu acest tip de nevroza apar si asa numitele anestezii isterice cum sunt surditatea isterica, orbirea
isterica, afonia isterica, tremurul isteric s.a. Cel mai adesea acestea sunt bine regizate si jucate si dispar daca
nu li se acorda atentie de catre cei din jur.

NEVROZELE MIXTE, sunt fara importanta judiciara. Simptomele constau in ticuri verbale sau
gestuale, in spasme faciale, respectiv contractii si relaxari successive (grimase), in balbaieli s.a. Totusi,
faptul ca apar pe fond de stres, emotie sau oboseala, ele pot ridica in anumite imprejurari unele suspiciuni cu
privire la o eventuala vinovatie a persoanei in cauza.

28
 In randul PSIHOZELOR, SCHIZOFRENIA reprezinta afectiunea cea mai grava, ea fiind considerata
echivalentul, in plan mental, al cancerului in plan somatic. Este vindecabila in proportie de aproximativ 30%
cu tratamente complexe si de durata. Etimologia termenului se gaseste in limba greaca (skizein = impartire,
divizare, ruptura si frenos = minte, spirit) sugerand dezorganizare mentala severa, discordanta, incoerenta,
dezacord. Exista mai multe tipuri de schizofrenie.
Simptomul principal consta in autism, in absenta individului din perimetrul lui “aici” si “acum”. De
aici deriva si atitudinea rece, indiferenta, lipsa umorului, a emotiilor, a sentimentelor, dar si a fricii. Cel mai
adesea individul este dezvoltat (mare, inalt), dar fragil, introvertit si repliat spre sine. Este absurd si bizar in
tot ceea ce face, are sentimente contradictorii (iubire dar si ura) fata de unul si acelasi obiect, persoana etc.
Este incapabil sa actioneze, nu are reactii la stimuli exteriori, ramane imobil vreme indelungata, refuza sa
manance, sa vorbeasca, face gesturi si acte infantile, repeta automat si fara motiv anumite gesturi si cuvinte.
Se teme de anumite culori, uneori nu se recunoaste in oglinda si are deliruri fara o tema anume.
Schizofrenicii nu au o predispozitie speciala pentru un gen distinct de acte infractionale. Totusi, cele
mai frecvente sunt omorurile deosebit de grave. Exista insa si un procent de infractiuni de furt, prostitutie,
vagabondaj si in rare cazuri escrocherii. Nu participa emotional la fapte, aspect ce ar putea explica asa-
numitul “sange rece” in mutilarile inutile pe care le savarsesc asupra victimelor omorurilor.
Specificul actelor lor infractionale, indiferent care sunt acestea, ramane caracterul lor absurd, bizar si
irational motivat. Motivele invocate, explicatiile si justificarile sunt cel mai adesea puerile, hilare, fiind
evident faptul ca nu le leaga mental de fapta in cauza.

PARANOIA
Principalele simptome ale bolii se pot regasi in nivelele rational si emotional al psihicului. Din punct
de vedere al intelectului persoana ofera o imagine aparent impecabila. Ratinamentele sale, demonstratiile,
par clare, precise, riguroase si ca atare, convingatoare. Cel mai adesea insa premisele de la care pleaca sunt
false. Ele nu vin din realitatea obiectiva ci dintr-una subiectiva, din convingerile personale, pe cat de ferme
pe atat de lipsite de suport real. Inlantuirea judecatilor sale este pasionala, exagerata, deliranta. Din punct de
vedere emotional simptomatologia graviteaza in jurul imaginii de sine. Omul este extrem de orgolios,
egocentric, egoist si neincrezator in bunele intentii ale celorlalti. Crede cu tarie ca toata lumea il invidiaza, ii
doreste raul si vrea sa-l anihileze. Este motivul pentru care el dezvolta deliruri sistematizate pe persecutie, de
urmarire, etc. Buna imagine de sine ii alimenteaza si alte tipuri de deliruri: erotoman (bazat pe convingerea
ca este extrem de iubit si pretuit), de filiatie (ca descinde din familii de vita nobila), mistic (ca este iubit de
Dumnezeu si trimis al sau pe pamant). Mai pot sa apara, indeosebi la femei, si deliruri de gelozie cu
interpretari si demonstratii interminabile ca partenerul ar fi infidel, sau delirul hipocondriac vorbind, de
asemenea interminabil despre bolile si suferintele pe care le poarta.
Faptele predilecte ale paranoicilor, savarsite pe un fond de ura si rautate patologica constau in insulte
si jigniri grave, denunturi, scrisori calomnioase sau de amenintare, memorii adresate unor foruri si

29
organisme ( uneori internationale), agresiuni fizice, tentative de omor si omoruri propriu-zise. Indeosebi cei
cu deliruri de urmarire si persecutie pot avea asupra lor diferite arme (albe) invocand legitima aparare si
constituind astfel un real pericol public. Infractiuni ca inselaciunea, furtul, falsul se intalnesc mai rar in
conduita paranoicilor.

PARAFRENIA este o forma de paranoia la care delirurile sunt halucinante. Predispozitiile

infractionale sunt similare cu cele ale paranoiei. Bolnavul traieste mult timp in doua planuri, cel al bolii si
cel al vietii obisnuite astfel ca, rareori, trezeste suspiciuni privitoare la unele din faptele sale.

PSIHOZA MANIACO- DEPRESIVA. Aceasta este o suferinta cu evolutie ciclica, implicand

deopotriva conduite hetero si autoagresive. Are doua faze, cea a sindromului maniacal si cea a sindromului
depresiv, care se succed alternativ.
In sidromul maniacal persoana manifesta heteroagresivitate, mergand de la obscenitati la injurii, de la
jigniri si insulte la agresiuni fizice.
In sidromul melancolic agresivitatea se intoarce catre sine (autoagresivitate) si consta in
automutilari, tentative suicidare si uneori suicid altruist (isi curma viata pentru a nu fi povara pentru cei din
jur, de regula pentru proprii copii sau pentru a le putea oferi in acest fel averea.

PSIHOPATIILE nu sunt boli psihice propriu-zise, cu debut si evolutie ci defecte de structura

psihica. Tulburarile psihopatilor nu sunt morbide si nu pot fi supuse vreunui tratament medical sau
resocializarii. Ei sunt structurati dizarmonic putand parea relativ normali din punct de vedere intelectual,
excedand normalitatea doar sub aspect emotional si mai ales relational.
In general psihopatii nu au dezechilibre atat de profunde cat sa-i duca la pierderea autocontrolului.
Faptele lor sunt savarsite cu discernamant, luciditate si cu un interes personal financiar, material sau moral.
Sunt considerati responsabili atat timp cat idea de sanctiune are pentru ei un caracter inhibitor.
Infractiunile predilecte ale psihopatilor sunt escrocheriile, inselaciunea, vagabondajul, furturile,
falsurile, amenintarile, denunturile calomnioase, perversiunile sexuale (sadismul, exhibitionismul,
fetisismul, pedofilia si, dupa unii autori, homosexualitatea).
Conform multor opinii ale specialistilor, recidivistii si mai ales multirecidivistii sunt fara exceptie
psihopati. Detentia nu face decat sa le accentueze pedispozitiile si inclinatiile psihocomportamentale
specifice permitand clasificari si tipologii destul de nuantate. Astfel, in mediul penitenciar pot fi intalnite
urmatoarele tipuri:
Psihopatul astenic: emotiv, timid, las, instabil si influentabil. Este predispus la infractiuni in grup iar
cand este prins, se pierde cu firea, marturiseste cu usurinta si isi tradeaza complicii. In practica judiciara,
sunt considerati veriga slaba. In detentie se acomodeaza greu cu regulile, cu munca, solicita scutiri, internari,
consult medical si tratamente invocand diferite suferinte inexistente in fapt.

30
 Psihopatul excitabil: este irascibil, nestapanit, indisciplinat, provoaca tensiuni si scandaluri intre
detinuti, devenind agresiv cu usurinta. Aduce frecvent injurii personalului si are tendinta de a se automutila,
fie provocandu-si rani, fie inghitind diverse obiecte ca nasturi, linguri, cuie sau pietre.
Psihopatul revendicativ: solicita in permanenta ceva, reclama, se plange, este nemultumit de regimul
carceral, de munca ce ii revine in camera sau in exterior, refuza hrana ca semn de protest, cere sa iasa la
raport, sa dea telefoane, etc.
Psihopatul distimic: are in principal tulburari de echilibru emotional ce se caracterizeaza prin
modificari spontane si neadecvate ale dispozitiei afective. Este labil si instabil. Vorbeste mult, este laudaros,
sfideaza regulile de disciplina, pozeaza in erou si nu se poate conta pe el in activitati de durata. Da replici
persiflante celor care il atentioneaza, fie colegii de detentie, fie personalul institutiei, pentru ca la scurt timp
dupa astfel de manifestari sa faca crize depresive cu plans si vaicareli.
Psihopatul isteric: are atitudini, gesturi si acte demonstrative, dorind sa atraga atentia, sa
impresioneze, sa socheze. Ameninta ca se sinucide urcandu-se pe cladiri, schele sau alte constructii inalte,
dar nu face niciodata acest lucru calculand bine riscurile si evitandu-le. Simuleaza suferinte sau boli grave
pentru a i se acorda atentie si ajutor. Tot pentru a impresiona, a soca, se automutileaza taindu-se superficial
pe piept sau abdomen, batandu-si cuie in cap ori inghitind obiecte periculoase.
Psihopatul pervers: perversiunea preponderenta in detentie este homosexualitatea cunoscuta si in
variantele de pederastie si uranism. Se face distinctie intre homosexualitatea preexistenta detentiei si cea “de
necesitate”, dobandita in penitenciar. Homosexualii activi sunt adesea deosebit de posesivi, gelosi, uneori
sadici si de-a dreptul cruzi, in timp ce pasivii sunt mai degraba victim.

TULBURARILE NEINCADRABILE IN CLASIFICARILE TRADITIONALE

EPILEPSIA - Epilepsia, a carei etiologie nu este pe deplin clarificata, se caracterizeaza prin crize
sau accese sub forma de convulsii insotite de cele mai multe ori de o pierdere completa a cunostintei.
Caracteristicile epilepticului constau in ceea ce generic poarta numele de tulburari de comportament:
susceptibilitate exagerata, irascibilitate, impulsivitate, sensibilitate exagerata la alcool, cu tendinte la betie
patologica si acte de violenta extrema la consum ridicat.
Infractiunile epilepticilor se desfasoara, de regula, pe un fond de diminuare a constiintei, fapt ce
explica si hipomnezia sau amnezia completa ce survine ulterior. Ele sunt variate, predominand lovirile si
agresiunile de diverse tipuri, exhibitionismul, agitatia publica, scandalurile, furturile, inselaciunile,
delapidarea, falsul si uzul de fals. Sunt situatii cand unii epileptici nedepistati sau neconfirmati la timp,
indeosebi cei cu crize rare, ajung in institutii militare (marina, jandarmerie, trupe terestre etc.) unde pot
comite acte de nesupunere, refuz de executare a ordinelor, dezertare, acte de terorism individual s.a.
O nota distincta o prezinta omorurile savarsite de epileptici care au adesea un caracter de cruzime si
violenta iesite din comun, ei mutiland exagerat si fara motiv cadavrele victimelor. De fapt, majoritatea

31
actelor legate de crizele epilepticului sunt lipsite de motive plauzibile si nu concorda cu comportamentul
obisnuit al bolnavului, in aceasta constand, in fond si caracterul lor patologic.
In general, epilepticii nu sunt preocupati sa-si ascunda faptele savarsite, chiar daca acestea sunt de
mare gravitate si nici sa-si ia masuri pentru a impiedica descoperirea lor ca autori. Descoperiti, declara
aproape fara exceptie ca in momentele care li se imputa se aflau sub influenta alcoolului si nu-si aduc
aminte nimic din cele petrecute. Rareori recunosc acuzatiile – in deosebi daca acestea sunt mai putin grave
(exemplu: injurii, insulte, agresiuni fizice minore si altele) dar considera ca nu si-au putut tine sub control
pornirile.
In legatura cu responsabilitatea epilepticilor, trebuie precizat ca simpla existenta a bolii, nu confera
neresponsabilitate. Din acest punct de vedere se opereaza o distinctie intre: a) epilepticii care beneficiaza de
neresponsabilitate totala; b) cei cu circumstante atenuante; c) cei integral responsabili.
Anumite situatii in care se pune problema responsabilitatii epilepticului, trebuie corelate si cu
neglijentele privind incadrarea sa in munca. Astfel, de actele unor epileptici care, contrar celor mai
elementare precautiuni, au fost incadrati ca soferi, educatoare, infirmieri, macelari, paznici, lucratori la
inaltime, lucratori cu publicul, lucratori cu valori sau cu documente delicate ori admisi in randul cadrelor
militare, sunt responsabili, in primul rand, cei care la incadrare, au neglijat obligatia de a se edifica pe deplin
asupra starii psihice a solicitantului.

DEMENTELE SENILE - Dementele senile sunt practic tulburari de involutie cauzate de

imbatranire. Imbatranirea poate fi normala (la termen), sau patologica (premature, precoce). In general,
tulburarile de imbatranire sunt insotite de modificari sensibile ale personalitatii. Cele mai severe (in cazul
imbatranirii patologice) sunt asa numitele psihoze de involutie. Acestea se impart in psihoze presenile care
pot aparea la 45-55 si psihoze senile, cu debut dupa 60 de ani.
Cel mai adesea aceste persoane traiesc in trecut, refuza prezentul, dusmanesc viitorul si sunt ostili
fata de tot ce este nou, se erijeaza in conducatori, in atoatestiutori. Devin moralizatori, isi ataca semenii prin
diferite mijloace, suspectandu-i de ilegalitati sau imoralitate
Infractiunile varstnicilor sunt variate fara sa existe un gen preferat: de la ultraj si huliganism pana la
furturi, de la reclamatii si denunturi la acte agresive. Se mai consemneaza delapidarea, abuzul de putere,
scrisori calomnioase, tentative de viol, violuri (inclusive pedofilie), crima pe fond de delir mistic sau
gelozie.
ENCEFALITA - Este o psihoza infectioasa, datorata unei boli infectioase cu localizare somatica,
cerebrala a agentului infectios. Tulburarile psihice in encefalita sunt variate, cel mai adesea intalnindu-se
starile confuzionale insotite de halucinatii. Encefalita provoaca tulburari de comportament cu irascibilitate
exagerata si impulsivitate cu tendinte la agresivitate. Pe fondul acestora se pot comite nesupuneri la norme si
reguli, acte de violenta, crime, perversiuni sexuale cu agresiuni.

32
 TRAUMATISMELE CRANIOCEREBRALE - Traumatismele craniocerebrale pot fi provocate in
mai multe feluri: caderi de la inaltime, lovituri cu corpuri dure, accidente (de munca, de circulatie, cu arme
de foc, etc.). In cele mai multe cazuri nu exista semne exterioare care au determinat traumatismele. Uneori
insa se pot observa cicatrici, lipsa substantei osoase, lipsa globului ocular, s.a., sau semne neurologice
(pareza faciala sau a membrelor, afazii –tulburari de vorbire- sindrom vestibular, mers nesigur, gangaveala
etc).
Marea majoritate a persoanelor cu traumatisme craniocerebrale prezinta tulburari psihice :
mitomanii, dromomanii (vagabondaj), tulburari de memorie, indiferentism, suspiciuni nemotivate,
interpretari delirante ale faptelor, stari confuzionale si, in general, bizarerii (ciudatenii) diferite. Au o mare
sensibilitate la alcool si tendinte la betia patologica. Aceste tulburari pot sa apara la scurt timp dupa
traumatism, sau la distanta mare in timp (1-5-10-20 ani). Infractiunile lor se datoreaza unui acces de
confuzie mentala, unei crize epileptice sau unei isterii traumatice ( cel mai adesea insa dupa ingerare de
alcool, chiar in cantitati mici) si constau in atentate la bunele moravuri, furturi, agresiuni, scandal si
tulburarea linistii publice, escrocherii, fals, delapidare, incendieri, accidente auto intentionate, tentative de
omor, omoruri. Adesea prezinta amnezie dupa savarsirea faptelor. Daca diagnosticul a fost pus corect, pot
beneficia de circumstante atenuante.

TULBURARI LEGATE DE PERIOADELE CRITICE LA FEMEI (ciclul menstrual,

menopauza, maternitate)
In faza premenstruala si menstruala a ciclului pot sa apara tulburari nevrotice precum
hipersensibilitate, irascibilitate, impulsivitate, cefalee, insomnie care, uneori pot duce la acte antisociale cum
ar fi hipererotism, perversiuni intrand la categoria moravuri, furturi, violente (agresiuni).
La menopauza apar stari melancolice(depresive), anxioase, interpretative (paranoice), schizoide. Pe
acest fond, femeile pot comite infractiuni ,, absurde” cum ar fi furturi de alimente din magazine (unt, lapte,
biscuiti, ciocolata, paine), dar si cosmetice (sapun, pasta de dinti), desi adesea au conditii bune de viata si nu
duc lipsa de astfel de bunuri. Se pot comite insa si fapte mai grave: agitatie publica (vociferari, scandaluri),
vagabondaj, atentat la bunele moravuri, inversiuni sexuale, tentative de omor.
Maternitatea este o alta perioada critica in viata femeii. Ea poate fi insotita de tulburari numite
generic psihozele maternitatii. Acestea sunt legate de fazele maternitatii, respectiv ale gestatiei, ale nasterii si
ale lactatiei.
Formele clinice cele mai frecvente sunt fenomenele maniaco-depresive (cu predominanta depresiei),
confuziile mentale, psihastenia, sindroamele paranoide si schizoide.
Pe fondul acestora se pot savarsi fapte ca insulte, jigniri, care pot lua forma huliganismului, furtului,
inselaciunii si agresiunii, mergand pana la tentative de omor si omoruri , care cel mai adesea se
concretizeaza in pruncucidere. Problema in cazul pruncuciderii este una delicata pentru justitie, intrucat
intentia si premeditarea nu pot fi invocate.

33
 ALCOOLISMUL - Alcoolismul constituie o problema medico-sanitara, in masura in care aduce
pagube mari economiei, contribuie la cresterea morbiditatii, duce la neintelegere intre oameni, la invaliditate
prematura si constituie un factor criminogen, influentand sau chiar determinand fapte infractionale.
Alcoolismul singur nu conduce in mod obligatoriu la infractiune, numai anumite personalitati
anormale, mai ales colericii, dezorientatii, precum si inapoiatii mintal sunt inclinati intr-o masura mai mare
sa savarseasca infractiuni cand se afla sub influenta alcoolului.
Alcoolismul cronic, prin modificarile psihice, ca urmare a ingerarii repetate si indelungate de alcool,
duce de obicei la diferite psihoze permanente, ca delirium tremens, deliruri sistematizate, halucinatii,
sindroame confuzive, epilepsii alcoolica si alte diferite forme psihotice terminand cu dementa etilica.
Actele infractionale cele mai frecvente la alcoolici sunt: furturi, escrocherii, delapidari, insulte, loviri,
violuri, agresiuni de diferite feluri care ajung uneori pana la tentative crima sau chiar crima.
Dupa ingerarea alcoolului, chiar in doze mici, individul prezinta tulburari psihosenzoriale
caracterizate prin scaderea inhibitiei si cresterea excitatiei; devine euforic, binedispus, logoreic, increzator in
fortele lui fizice; in acelasi timp, autocontrolul si inhibitia scad, anumite sentimente si instincte devenind
dominante si determinand comiterea diferitelor infractiuni. La alcoolicii cronici, aparitia ideilor delirante, de
gelozie, de persecutie poate sa duca uneori la tentative de crime si desigur crime. Una din cele mai
importante infractiuni ale alcoolicului o constituie accidentele de circulatie. Ca si in epilepsie un alcoolic nu
are ce cauta in meseria de sofer.

OLIGOFRENIILE
Oligofrenia nu este o boala ci o stagnare, un deficit de dezvoltare psihica.
Privitor la gradul de stagnare a proceselor psihice, se deosebesc trei forme clinice principale:
idiotenia, imbecilitatea si debilitatea mintala. Intre aceste trei forme clinice nu exista limite precise. Cele trei
forme pot fi cuantificate prin intermediul formulei de calcul al coeficientului de inteligenta: Q.I. = V.m/V.c
× 100
In care V.m = varsta mentala, V.c = varsta cronologica, Q.I normal se situeaza intre valorile 90-110
(100 ± 10). Dupa unii autori limitele ar putea fi extinse in prezent la 80 – 120 (100 ± 20).
De exemplu, o persoana de V.m = 25 de ani (V.m se stabileste prin teste a caror rezultate se compara
cu cele ale unui esantion reprezentativ de persoane normale avand varsta cronologica de 25 de ani) si V.c =
20 de ani va avea un Q.I. de 26/20 × 100 = 130, deci peste limita superioara a normalitatii. Persoana, in acest
caz, este supradotata. Daca, dimpotriva, persoana are V.m = 20 si V.c = 26, Q.I. va fi 20/26 × 100 = 77,
persoana va fi subdotata.
Oligofrenii au Q.I. in permanenta involutie pe masura ce varsta cronologica avanseaza. Idiotii se
opresc la nivelul dezvoltarii psihice in jurul varstei cronologice de doi ani, imbecilii in jurul varstei de sapte

34
ani iar debilii mintali in jurul varstei de sapte-zece ani in debilitatea accentuata, zece-doisprezece ani in
debilitatea medie si doisprezece-cincisprezece in debilitatea usoara.
Oligofrenii pot sa comita acte antisociale si infractionale datorita faptului ca nu au capacitatea
necesara de discernamant pentru a evalua gravitatea faptelor; le lipsesc judecata, autocontrolul, puterea de
inhibitie si de evaluare a motivelor si rezultatul actiunilor lor nu poate fi prevazut. Adesea se observa acte
care pot fi calificate drept rautate si care in fond sunt datorate unei lipse a afectivitatii, a milei, a
compasiunii.
Fiind usor sugestibili, pot sa comita diferite fapte penale, chiar si crima sub influenta exterioara.
Responsabilitatea lor se stabileste in functie de starea de inapoiere psihica, de comportamentul lor in diferite
alte imprejurari, de activitatea dusa pana in momentul comiterii infractiunii, uneori si in raport cu varsta. De
asemenea trebuie sa se tina cont si de faptul ca oligofrenii, din cauza deficitului lor mintal (lipsa
discernamantului, a autocontrolului) sunt creduli, ei fiind usor cooptati si ajungand simple unelte in mainile
escrocilor sau criminalilor.

PARALIZIA GENERALA PROGRESIVA

Tulburarile din paralizia generala progresiva au o baza neurologica cu cauze in boala sifilitica. In
perioada de debut a bolii persoana prezinta o excitabilitate exagerata care il face sa se certe, sa insulte,
uneori pentru lucruri de nimic, sa isi scada atentia si sa comita greseli in acte si documente, sa incerce
delapidari s.a. Infractiunile au adesea pecetea dementei. Bolnavii fura, nu iau masuri de precautie si se
mandresc daca si-au insusit un obiect oarecare. In general, acesti bolnavi nu isi dau seama de gravitatea
faptelor, nu pot sa le dea nicio explicatie sau ofera explicatii puerile si cu totul nepotrivite. Alte delicte sunt
cele sexuale (viol, exhibitionism) explicabile prin hipersexualitatea pe care o au bolnavii la inceput precum
si prin starea dementiala.

Unele indicii comportamentale in starile de boala psihica.

- atitudinea rezervată, bănuitoare, mimica ostilă, întrebările şi revendicările de tot felul, mai mult sau
mai puţin motivate mai ales dacă fapta cercetată a constat în asasinat sau lovire pot sugera existenţa unui
delir sistematizat (paranoia) sau nesistematizat.
- proeminenţa globilor oculari - exoftalmia poate fi indiciu pentru anumite stări afective dar şi pentru
boala Baselow după cum poate trăda şi o hipertensiune craniană, existenţa unor tumori cerebral, hidrocefalie
ş.a.;
- absenţa clipitului, pareza convergenţei sau diminuarea mişcărilor de lateralitate ale globilor oculari
sunt indicii clare pentru encefalită. Lipsa reflexului pupilar de acomodaţie (contracţia pupilei când se
priveşte un obiect apropiate şi dilataţia când se priveşte unul îndepărtat) este un element diagnostic care
conformă existenţa leziunilor sifilitice ale centrilor nervoşi iar inegalitatea pupilară este simptom al
sifilisului cronic.
35
 - strălucirea specială (plumburie) a ochilor se întâlneşte la epileptici;
- incapacitatea de a distinge culori şi nuanţe care i se pot prezenta la un moment dat în cursul
anchetei indică desigur o discromatopsie dar la fel de bine poate confirma şi suspiciunea unei forme de
oligofrenie. Există oligofreni care nu numai că nu disting culorile dar nici nu posedă noţiunea de culoare.
Simptom al oligofreniei este şi lipsa de reacţie simplă sau discriminare la stimulările gustative.
Acestea se pot realiza cu uşurinţă, chiar în condiţii minime, oferind, spre exemplu, persoanei cercetate
diferite soluţii sau substanţe alimentare – preferabil lichide în variantele dulce, acru, sărat, amar, pe care le
va degusta cerându-i-se să identifice gustul
De mare importanţă diagnostică, pentru specialistul în psihiatrie judiciară în primul rând dar şi pentru
anchetator, este observarea şi interpretarea mişcărilor, atitudinilor şi poziţiei persoanei cercetate, a mimicii, a
vorbirii şi în general a întregii comportări a acesteia. De exemplu:
- mişcările lente, inhibate, încadrate sau tendinţa de a păstra timp îndelungat aceeaşi poziţie la care se
adaugă mimica exprimând suferinţă, durere semnifică melancolie accentuată sau o stare intens depresivă;
- poziţiile incomode, izbitoare prin lipsa de naturaleţe, prin extravaganţă sau caracter bizar, expresia
feţei asemănătoare cu o mască încremenită într-un fel de grimasă, mimica artificială şi stranie sau
neconcordanţa între expresia verbală şi cea mimică (paramimia) – sunt simptome ale schizofreniei;
- faţa ca o mască, lipsită de orice expresie se poate datora parezei musculaturii faciale care apare în
paralizia generală;
- rigiditatea musculaturii faciale şi implicit imobilitatea feţei al cărei aspect nu este totuşi lipsit de
sens, ochii păstrând o expresie vioaie este caracteristică parkinsonismului.
O semnificaţie nu lipsită de interes prezintă şi studiul motilităţii involuntare: ticuri, spasme,
convulsii. Astfel:
- râsul şi plânsul involuntar (spasmodic) pot fi întâlnite în arterioscleroză, tumori cerebrale şi uneori
în paralizia generală. Bolnavii rând sau plâng incapabili să invoce un motiv şi în imposibilitatea de a se
abţine. La bolnavii cu tumori cerebrale la care tulburările psihice sunt semnificative se poate observa în
expresia feţei o obnubilare profundă sau somnolenţă.
- mimica şi gesturile extrem de animate şi variate sau de mare amplitudine şi adesea cu elemente
obscene, exprimând o bună dispoziţie ce pare a depăşi limitele normalului, sunt expresia stării de excitaţie
maniacală din cadrul psihozei maniaco-depresive.
Multe alte tulburări psihice majore sunt diagnosticabile prin interpretarea particularităţilor sau
trăsăturilor de ansamblu ale feţei.
Astfel:
- în manie se observă un facies care exprimă satisfacţie, suficienţă, o expresie de superioritate;
- la paranoia – un facies neîncrezător, dispreţuitor;
- la melancolicii depresivi – facies îndurerat şi trist;
- la deliranţii mistici – facies în extaz şi transă;

36
 - în stările confuzionale - facies nedumerit şi obnubilat;
- la demenţi – facies stupid şi nătâng.
În multe cazuri1 psihiatrul expert ca şi anchetatorul se pot orienta după aspectul general pe care îl are
bolnavul:
- aspectul de excitaţie: bolnavul este neliniştit, logoreic, prezintă fugă de idei, râde sau plânge uşor,
în general este vesel şi bine dispus;
- aspectul depresiv: bolnavul este trist, anxios, răspunde greu la întrebările puse;
- aspectul confuzional, bolnav confuz, astenic;
- aspectul delirant: delirurile urmează o temă anume, putând fi de natură religioasă, erotice, de
persecuţie, ipohondrice ş.a. Bolnavul caută să-l convingă pe examinator că are dreptate şi că cele susţinute
de le sunt reale;
- aspectul fobic: stări obsesive şi fobice;
- aspectul demenţial: înfăţişarea generală ca şi răspunsurile pledează pentru demenţă sau oligofrenie.

ASPECTE PSIHOLOGICE ALE PRIVĂRII DE LIBERTATE

Elucidării aspectelor psihologice şi psihosociale ale infracţiunii, anchetei şi mărturiei, precum şi

relevării manifestărilor comportamentale ale infractorului, victimei, martorului şi anchetatorului, li se
adaugă, în mod firesc, analiza şi clarificarea manifestărilor psihice şi psihosociale ale personajelor pedepsite
cu privare de libertate.
Abordarea interdisciplinară a proceselor, mecanismelor şi aspectelor vieţii de penitenciar, ca şi a
conţinutului, direcţiilor şi factorilor reeducării şi reinserţiei sociale, constituie tendinţe actuale semnificative
ale criminologiei contemporane.
De contribuţia juriştilor, psihologilor, medicilor, pedagogilor şi sociologilor în această direcţie se ţine
tot mai mult seama în fundamentarea ştiinţifică a legislaţiei penale, în asigurarea cadrului organizatoric şi
funcţional al locurilor de detenţie, în elaborarea celor mai eficiente metode de tratament al deţinuţilor în
scopul recuperării şi reintegrării lor optime în viaţa socială, în acest context, unghiul de vedere psihologic şi
psihosociologic vine să întregească cunoştinţele în direcţiile prevenirii, combaterii şi îndeosebi, ale
resocializării celor care au încălcat legile şi normele de convieţuire socială.
Stările de izolare şi aspectele lor psihologice; principalele forme ale privării de libertate. Consecinţe
psihologice şi psihosociale.

Din punct de vedere psihologic şi psihosocial, libertatea constituie pentru om o necesitate

fundamentală. Ca posibilitate de a alege conştient între mai multe alternative, libertatea umană reprezintă o
trebuinţă de prim ordin, a cărei satisfacere condiţionează formarea şi manifestarea echilibrată a personalităţii
limitarea libertăţii perturbă evoluţia normală a personalităţii si creează condiţii pentru apariţia şi
1

37
amplificarea unor tulburări psihice şi psihosociale. Afectând întreaga personalitate, punându-şi amprenta
asupra întregului comportament, lipsa libertăţii marchează profund viaţa indivizilor şi relaţiile lor sociale.
În decursul existenţei individului pot apărea împrejurări în care acesta să fie privat de libertate pentru
un timp mai lung sau mai puţin îndelungat.
Situaţiile care aduc atingere libertăţii umane sunt deosebit de complexe şi îmbracă forme extrem de
diversificate. Unele restrâng temporar libertatea de mişcare – în cazul spitalizărilor –, altele ridică serioase
probleme de supravieţuire fizică – bombardamente, inundaţii, cutremure, misiuni de luptă în condiţii
speciale. Un alt grup de situaţii sunt cele prin care libertatea individului se restrânge ca urmare a unor
misiuni de explorare a cosmosului, a fundului oceanelor, a deserturilor, a zonelor înzăpezite etc. O altă
categorie de împrejurări care aduc atingere libertăţii umane se referă la sechestrările de persoane, luările de
ostatici, ambianţa geografică, etnică şi psihosocială străină – ca în cazul imigranţilor şi transfugilor.
O formă aparte a restrângerii libertăţii o reprezintă reacţia socială faţă de persoanele care încalcă
legea penală şi se referă, îndeosebi, la pedeapsa cu privare la libertate într-un loc de detenţie.
În acest cadru, pedeapsa privativă de libertate nu mai constituie nici unicul şi nici cel puţin
principalul mijloc de combatere a infracţionalităţii. Principala preocupare trebuie să fie de a-i împiedica pe
oameni să comită abateri, iar atunci când o fac, de a-i ajuta să se îndrepte. Sancţiunile şi pedepsele
administrate celor care încalcă legea, precum şi modul lor de executare, se realizează nu numai în funcţie de
gravitatea faptelor, ci şi în raport cu vârsta şi experienţa de viaţă a celor vinovaţi. Obiectivul principal al
sancţiunilor îl reprezintă îndreptarea celor care au încălcat normele de convieţuire socială şi redarea lor
societăţii.
În acest scop, alături de instituţiile specializate de reeducare, un rol substanţial în procesul de
resocializare revine familiei.
Între izolarea totală, fizică, psihică şi psihosocială pe de o parte şi privarea de libertate prin
executarea unei pedepse penale într-un loc de detenţie pe de altă parte există o multitudine de forme ce
reprezintă aspecte specifice şi manifestări complexe. Între ele există deosebiri profunde, atât cantitative cât
şi calitative.
Ca urmare a experienţei avute de o serie de persoane în împrejurări de izolare, dar mai ales, în urma
studiilor ştiinţifice efectuate în condiţii naturale si de laborator, s-au conturat un set de concluzii privitoare la
consecinţele psihice şi psihosociale ale izolării.
Sub aspect psihologic, cele mai frecvente reacţii psihice în situaţiile de izolare severă şi îndelungată
s-au dovedit a fi stările de nesiguranţă şi anxietate, tulburări ale sistemului psihomotor, apariţia halucinaţiilor
auditive şi vizuale precum si o creştere substanţială a agresivităţii.
Din punct de vedere psihosocial, s-au relevat elemente de alienare şi disfuncţionalităţi socio-afective
cu semenii, apărute în urma reducerii sau închiderii fluxului informaţional cu exteriorul. La persoanele în
cazul cărora izolarea a fost îndelungată s-au constatat dificultăţi de readaptare la mediul social în general şi
la cel familial şi profesional în special.

38
 Privarea de libertate, prin executarea pedepsei penale într-un loc de detenţie, nu presupune izolarea
totală a infractorului şi nu are ca scop cauzarea de suferinţe fizice şi psihice, ci reprezintă o măsură de
constrângere şi un mjloc de reeducare, în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni. De altfel sistemul
executării pedepsei privative de libertate în ţara noastră are ca elemente esenţiale, regimul de detenţie în
comun şi reeducarea prin muncă a celor ce-au încălcat legile. Cu alte cuvinte, prin privarea de libertate nu se
urmăreşte dezumanizarea infractorilor, ci recuperarea şi reintegrarea lor socială.

2. Aspecte psihosociale ale privării de libertate într-un loc de detenţie

2.1. Manifestări comportamentale în situaţii de detenţie

Pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea
învinuitului de la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei se poate lua faţă de acesta
măsura arestării preventive. Cazurile în care o persoană poate fi arestată preventiv sunt stipulate în mod
expres de către legislaţia penală. Nu aspectele tehnice şi procedurale ale acestor situaţii ne interesează ci cele
de ordin psihologic şi psihosocial.
Din această perspectivă persoanele care se găsesc în arestul secţiilor de poliţie prezintă manifestări şi
conduite specifice.
În stare de arest presiunea psihică şi psihosocială este deosebit de puternică. Controlul strict al
comportamentului, impunerea unui regim de viaţă sever, limitarea serioasă a fluxului comunicaţional cu
exteriorul generează la arestaţi stări tensionale accentuate. Acestea sunt în multe situaţii amplificate de
stările de incertitudine care-l cuprind pe arestat, el neştiind care este stadiul urmăririi penale, cum se va
derula procesul şi care va fi pedeapsa.
Dacă în general cele arătate mai sus sunt valabile în cazul persoanelor arestate pentru prima dată, în
cazul recidiviştilor, care de multe ori ştiu precis dacă vor fi condamnaţi sau nu, cunoscând uneori până la
detaliu încadrarea juridică a faptei lor, precum şi pedeapsa ce o vor primi, frământările psihice sunt orientate
spre efortul de a induce în eroare organele de anchetă.
Cele mai frecvente reacţii comportamentale ale celor arestaţi sunt de extremă. Astfel, arestatul fie că
se închide în sine, se inhibă şi îşi construieşte o carapace a tăcerii, fie că manifestă comportamente agresive,
acţionale sau de limbaj. Limitele dintre cele două forme de reacţii comportamentale nu sunt rigide, arestatul
trecând uşor de la o extremă la alta. Se remarcă o frecvenţă crescută a comportamentelor agresive, uneori
chiar a celor autoagresive. De aceea, nu este de mirare că tentativele de automutilare, de sinucidere (uneori
reuşite) ale acestora au o pondere crescută în cadrul reacţiilor comportamentale ale persoanelor arestate.
Trebuie, totuşi, subliniat că asemenea comportamente sunt departe de a putea fi generalizate, fie şi numai
pentru faptul că există categorii de arestaţi care simulează comportamentele autoagresive, în scopul de a
impresiona şi deruta organele de urmărire penală.

39
 Cunoaşterea manifestărilor comportamentale ale persoanelor aflate în stare de arest constituie un
factor important pentru fundamentarea măsurilor optime de finalizare a urmăririi penale, precum şi premise
pentru conturarea procesului de reeducare şi reinserţie socială în cazul în care arestatul este condamnat.

2.2. Trăsăturile generale ale regimului de penitenciar

Reacţia socială instituţionalizatăfaţă de infractori, infracţiune şi infracţionalitate reprezintă un sistem
coerent şi unitar de măsuri dozate în funcţie de valorile care sunt ocrotite de normele de drept penal, de
dinamica fenomenului infracţional în ansamblu şi pe genuri de infracţiuni; de etilogia criminalităţii; de
eficacitatea controlului social exercitat de organele specializate ale statului în activitatea de prevenire şi
combatere a infracţiunilor; de eficacitatea instituţiilor şi mijloacelor extrapenale în prevenirea şi combaterea
infracţionalităţii.
Principalele probleme privind pedepsirea cu privare de libertate a persoanelor care au încălcat legile
şi normele de convieţuire socială sunt legate de instituţiile specializate în această direcţie, precum şi de
terapia administrată infractorilor în aceste instituţii.
Din punct de vedere istoric tratamentul aplicat infractorilor a cunoscut o evoluţie ce a mers de la
pedepsele corporale spre privarea de libertate. Penitenciarul, ca instituţie de executare a pedepselor, este de
dată relativ recentă – a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, avea un caracter administrativ şi un caracter
preventiv prin asigurarea izolării infractorului. Principalele funcţii ale închisorii erau considerate a fi
intimidarea colectivă, a celor ce ar fi fost tentaţi să comită fapte asemănătoare, neutralizarea infractorului şi
ispăşirea morală.
Regimurile penitenciare au suferit transformări succesive, fără a se putea delimita, totuşi, etape
istorice distincte, deoarece principalele forme mai sunt întâlnite în sistemele represive contemporane. Se
disting astfel următoarele tipuri de regimuri penitenciare (Pinatel, 1963):
Regimul de detenţie în comun, care face posibilă organizarea activităţii de muncă şi permite acţiuni
educative atât la nivelul grupurilor de deţinuţi cât şi la nivelul indivizilor. Inconvenientele acestui tip de
regim constau în aceea că pot apărea „ucenicie a crimei” şi condiţii de perversiuni sexuale.
Regimul de detenţie celular în care deţinuţii sunt izolaţi şi ziua şi noaptea. Acest regim, deşi permite
o bună supraveghere, are efecte distructive puternice asupra personalităţii deţinuţilor.
Regimul de detenţie semicelular, în care deţinuţii sunt
izolaţi doar pe timpul nopţii, ziua ei lucrând în grupuri şi având consemnul să păstreze tăcerea, încălcarea
acestuia atrage aplicarea de pedepse disciplinare foarte severe.
Regimul progresiv reprezintă o combinaţie a primelor trei şi constă în trecerea progresivă de la
detenţia celulară spre acordarea unor libertăţi din ce în ce mai largi, în funcţie de dovezile de îndreptare. Se
încearcă astfel readaptarea treptată la viaţa liberă.
Una din tendinţele cele mai puternice care se manifestă în legislaţia actuală consideră că principala
funcţie a penitenciarului trebuie să fie prevenirea recidivei şi resocializarea delincvenţilor (M. Voinea, 1996).

40
 În noile condiţii ale societăţii româneşti legislaţia noastră penală caută să facă din penitenciar o
instituţie calitativ nouă în care (reeducarea) să fie rezultatul combinării muncii utile, depuse de deţinuţi,
acţiunilor educative intense ce se exercită asupra lor şi al sistemului de cointeresare în cadrul căreia un loc
central revine eliberării condiţionate. Pe de altă parte, sancţiunea cu închisoarea constituie o modalitate
extremă de resocializare, funcţia de neutralizare a infractorului îmbinându-se cu cea reeducativă. În acest
cadru, se consideră că procesul de resocializare în medii închise nu reprezintă decât o etapă, reuşita lui fiind
în funcţie de capacitatea structurilor şi funcţionalităţilor extrapenale, nerepresive, în reeducarea infractorilor.
Printre trăsăturile definitorii ale regimului penitenciar din ţara noastră se numără obligaţia
condamnaţilor de a presta o muncă utilă – dacă sunt apţi pentru aceasta; respectarea de către deţinuţi a
disciplinei muncii şi a ordinii interioare a locurilor de deţinere; stimularea şi recompensarea celor stăruitori
în muncă, disciplinaţi şi care dau dovezi temeinice de îndreptare.
La acestea se adaugă criteriile de separaţie a infractorilor după: sex, vârstă, natura infracţiunii, starea
de recidivă, durata pedepsei şi după receptivitatea la munca de reeducare. Conform practicii penitenciare
actuale separarea deţinuţilor după criteriile amintite constituie baza diferenţierii tratamentului aplicat şi
premisa individualizării regimului de detenţie.

2.3. Deţinutul primar

Pentru a avea o imagine cât mai fidelă a proceselor psihice şi psihosociale care se manifestă în
locurile de detenţie se impune tratarea diferenţiată a deţinutului primar şi a celui recidivist.
Infractorul ajuns pentru prima dată în penitenciar poate fi considerat traumatizat din punct de vedere
psihologic. El vine în locul de detenţie tensionat deja de contactul cu organele de ordine, de desfăşurarea
procesului, fiind frustrat de ambianţa obişnuită familială, profesională şi de petrecere a timpului liber. La
aceasta se adaugă o sumă de alte elemente frustrante caracteristice noului mediu în care intră.
În general, locurilor de detenţie, ca şi altor medii închise, le sunt specifice un set de particularităţi cu
funcţionalitate stresantă asupra integrităţii psihice şi psihosociale a deţinutului primar.
O primă particularitate este legată de înlăturarea simbolurilor exterioare ale personalităţii prin
obligativitatea purtării uniformei de deţinuţi, care standardizează modul de viaţă şi estompează diferenţierile
individuale caracteristice vieţii cotidiene.
Restrângerea modalităţii fizice, psihice şi psihosociale reprezintă o altă particularitate a vieţii de
penitenciar, cu implicaţii asupra capacităţii individului de a-şi juca rolurile normale, reducând puternic
posibilităţile de interacţiune psihosocială cu semenii.
Lipsa de informaţii, relaţiile impersonale, regimul autoritar, desfăşurarea monotonă a programului
zilnic ca şi distanţa psihosocială dintre deţinut şi cadrele penitenciarului constituie un alt grup de
particularităţi ale vieţii din penitenciare petrecute de cele mai multe ori de către deţinutul primar ca o
atingere a integrităţii sale.

41
 Se consideră că particularităţile vieţii de penitenciar, precum şi caracteristicile personalităţii
deţinutului primar generează următoarele forme posibile de „adaptare” ale acestuia la regimul de detenţie
(C. Sasu, 1985):
„Adaptarea” prin agresiune se caracterizează prin rezistenţa deschisă la regulile vieţii de penitenciar,
reliefindu-se adevărate „crize ale depunerii”, ce se caracterizează prin rezistenţă deschisă la regulile vieţii de
penitenciar, ce se manifestă prin comportamente agresive îndreptate spre alţi deţinuţi sau chiar cadre, ca şi
prin reacţii autoagresive – automutilări şi tentativă de sinucidere.
„Adaptarea” prin retragere care semnifică închiderea în sine, izolarea deţinutului primar de
comunitatea celorlalţi deţinuţi şi de viaţa din penitenciar, el construindu-şi o lume imaginară unde încearcă
să se refugieze de real.
„Adaptarea” prin consimţire, reprezintă conformarea pasivă a comandantului la normele şi regulile
din penitenciar, respectarea acestora fiind făcută în manieră formală, astfel încât să nu atragă sancţiuni
suplimentare.
4. „Adaptarea" prin integrare este acea modalitate prin care deţinutul primar se relaţionează activ cu
ceilalţi deţinuţi şi cu mediul de detenţie. Această formă de adaptare este vizibilă mai ales la deţinuţii
condamnaţi pe termene lungi.
Modalităţile adaptive nu sunt rigide, deţinutul putând trece succesiv de la una la alta sau încercând să
combine diferitele elemente ale acestora. De obicei, se consideră că integrarea în viaţa de penitenciar nu este
niciodată totală, evoluţia adaptivă a deţinutului parcurgând câteva etape semnificative (C. Sasu, 1985). În
prima etapă deţinutul este şocat de noua ambianţă şi trece prin stări tensionale deosebit de puternice; în etapa
următoare se evidenţiază cele mai acute reacţii la mediul de detenţie; în cea de a treia etapă apare obişnuinţa
cu mediul de penitenciar şi dorinţa ca timpul să se scurgă cât mai repede; în etapa finală, deţinutul se
întreabă ce se va întâmpla după eliberare, îşi conturează proiecte pentru viitor. Rezultă că integrarea
deţinutului în mediul penitenciar este la început forţată, la mijlocul detenţiei este aproape totală, iar cu puţin
înainte de eliberare apare o ataşare vizibilă faţă de ambianţa de penitenciar.
În cadrul acestor etape apar manifestări comportamentale caracteristice vieţii în detenţie, numite
„reacţii faţă de încarcerare”. În ordinea frecvenţei pe primul loc se situează stările depresive, în care
deţinutul manifestă o puternică melancolie, disperare, agitaţie anxioasă, halucinaţii auditive şi vizuale pe
teme delirante de persecuţie sau graţiere. Lor li se adaugă stări confuzionale, dezorientare temporaro-
spaţială, privire rătăcită, dureri de cap, somn agitat, coşmaruri. Printre cele mai aberante comportamente
care pot apărea în momentul carceral se numără refuzul hranei, tatuajul, automutilarea.
Refuzul hranei în mediul penitenciar are o valoare simbolică Prin care deţinutul vrea să arate că este
gata pentru sacrificiul suprem în caz că nu i se satisfac anumite cereri. Aceste cereri – revizuirea pedepsei,
suplimentarea unor drepturi etc., i se par justificate, deşi regimul la care este supus corespunde normelor în
vigoare. Ca formă de comportament, refuzul hranei reprezintă un element spectacular, prin care deţinutul

42
vrea să atragă atenţia şi admiraţia celor din jur. De obicei, el nu durează mult, neavând suficiente raţiuni care
să-l susţină.
Tatuajul are o frecvenţă destul de ridicată printre deţinuţi şi constă în diverse inscripţii – nume, date,
devize, ornamente, personaje etc. Unii se tatuează din nevoia de afiliere – dorinţa de a fi ca ceilalţi, alţii
pentru a confirma forţa lor virală în faţa durerilor încercate cu ocazia tatuării. Din punct de vedere
psihologic, s-a constatat că personalitatea tatuatului se distinge prin sărăcia exprimării verbale, imaturitate
afectivă şi prin egocentrism. S-au elaborat studii care au concluzionat că cu cât numărul tatuajelor este mai
mare cu atât inserţia socială este mai scăzută.
Automutilările apar la deţinuţii care trec prin stări de melancolie anxioasă, la obsedaţii sexuali cu
semnificaţie de autodepăşire şi în unele deliruri cronice. Mai des, automutilarea apare la deţinuţii
hiperemotivi pe fondul unei slăbiciuni psihice şi la cei cu un nivel scăzut al inteligenţei. De multe ori, se
urmăreşte un tratament mai bun prin zilele de spitalizare ce vor fi obţinute. Printre măsurile de combatere a
unor asemenea manifestări, adoptarea de atitudini indiferente faţă de cei care ameninţă cu automutilarea se
dovedeşte de cele mai multe ori eficientă.
O problemă de importanţă pentru succesul acţiunilor de reeducare din penitenciar este aceea ca
deţinutul, îndeosebi cel primar, să fie ferit de contacte cu infractorii ce au un nivel moral mai scăzut decât al
său.

2.4. Deţinutul recidivist

Infractorii care vin în penitenciar pentru a doua, a treia sau chiar a patra oară, sunt în temă cu
drepturile şi îndatoririle lor, se integrează repede în viaţa locului de detenţie, în relaţiile cu cadrele
penitenciarului par, de obicei, conformişti şi supuşi, în privinţa deţinuţilor recidivişti există părerea că ei sunt
greu reeducabili şi că cel mai mare contingent al recidiviştilor este constituit din psihopaţi.
Psihopatiile trebuie deosebite de bolile psihice, ele fiind stări limitrofe între normal şi patologie. Se
exteriorizează sub forma unor tulburări caracteriale, prin permanenta incapacitate de integrare armonioasă în
ambianţa familială şi profesională. În general, psihopatul suferă de „orbire morală”, nu învaţă din propriile
greşeli, se vede şi se crede un alt om decât este în realitate.
Din paleta largă a psihopaţilor distingem câteva tipuri semnificative pentru mediile criminogene şi
pentru locurile de detenţie:
psihopatul astenic este un individ timid, laş, instabil şi uşor influenţabil. De regulă, comite infracţiuni
în grup, iar atunci când este prins se pierde şi mărturiseşte uşor. în cadrul vieţii de penitenciar se acomodează
greu cu munca, solicitând des schimbarea locului de muncă, scutiri medicale şi internări în infirmerie.
psihopatul excitabil nu-şi poate controla pornirile, putând deveni agresiv în orice moment, în
detenţie, provoacă tensiuni şi bătăi între deţinuţi, este indisciplinat şi deseori aduce injurii personalului din
penitenciar. Unii dintre ei se automutilează înghiţind diferite obiecte;

43
 psihopatul distimic se caracterizează prin modificări bruşte de dispoziţie, primeşte sentinţe cu
uşurinţă, vorbeşte mult şi este lăudăros. În detenţie nu se poate conta pe el în munci susţinute, sfidează
regulile de disciplină, persiflându-i pe cei care-l atenţionează;
- psihopatul isteric manifestă atitudini demonstrative încercând să impresioneze anturajul, în
penitenciar simulează boli, cade pentru a fi dus la medic şi atunci când are ocazia încearcă demonstrativ
tentative de sinucidere.
Acestor categorii de indivizi le este caracteristic faptul că ei nu suferă de tulburări psihice morbide,
funcţiile psihice (gândirea, memoria etc.) fiind normale uneori chiar ele având calităţi deosebite. Astfel,
asemenea indivizi au capacitatea şi posibilitatea de a discerne. De regulă, în mediul penitenciar, psihopaţii
sunt refractari la ordine, provoacă scandaluri cu ceilalţi deţinuţi, mint cadrele şi medicii, manifestă tendinţa
de a obţine beneficii şi de a evada. Din aceste motive se şi evită investirea lor în munci de răspundere în
cadrul colectivităţii de deţinuţi.
Un alt aspect de care trebuie să se ţină seama în legătura cu deţinuţii recidivişti este acela că la mulţi
dintre ei apare fenomenul dedublării prin simulare. Se manifestă astfel două tipuri de comportamente: unul
de simulare a supunerii şi a muncii, cu „valoare” pentru cadrele penitenciarului, altul de dominare a
celorlalţi deţinuţi prin mijloace specifice grupurilor de detenţie.

2.5. Subcultura de penitenciar

Prin termenul „subcultură” se înţelege acea parte a unui grup social care, deşi prezintă caracteristicile
generale ale contextului în care acţionează, şi-a dezvoltat la nivel de subgrupe, norme şi mentalităţi proprii,
specifice.
Subcultura de penitenciar este formată dintr-un sistem de norme şi reguli creat şi aplicat de către
deţinuţi pentru a-şi asigura condiţii de viaţă cât mai acceptabile din punctul lor de vedere. Printre regulile
generale ale acestui sistem se numără: fiecare cu problemele sale, duritate faţă de cei slabi, să se depună în
toate cazurile un minimum de efort, convingerea că nu sunt crezuţi de nimeni, obsesia denunţării de către
alţi deţinuţi etc.
Se consideră că normele specifice subculturii de penitenciar au o funcţionalitate negativă faţă de
acţiunile reeducative exercitate asupra deţinuţilor. Ele au ca efect solidaritatea deţinuţilor, crearea unei
coeziuni a grupului de detenţie şi constituie o barieră puternică în calea influenţelor de natură educativă.
Desigur, nu toţi deţinuţii aderă la acest sistem de norme, dar neconformiştii sunt dispreţuiţi, dezaprobaţi şi
ţinuţi la periferia grupului. Unii deţinuţi respectă aceste reguli fără a avea un real sentiment de solidaritate,
păstrând secretul acestui dezacord, ştiind că astfel nu şi-ar putea asigura o viaţă „liniştită” în locul de
detenţie.
Cercetătorii fenomenelor din penitenciare sunt unanimi, în aprecierea că grupul deţinuţilor are o
structură ierarhică autoritară, rigidă şi că poziţia fiecărui deţinut în cadrul sistemului depinde de „cariera” sa
infracţională, de durata condamnării şi de personalitatea sa.

44
 Rolul subculturii de penitenciar se răsfrânge asupra vieţii deţinutului şi a comportamentelor sale, el
ajungând să adopte si să împărtăşească punctul de vedere al încarceraţilor privind lumea din penitenciar şi
societatea în general.
Normele informale ale grupului de deţinuţi se concretizează de obicei în manifestări ostile faţă de
cadrele instituţiei de reeducare. De cele mai multe ori asemenea manifestări sunt ascunse, nemărturisite în
mod deschis şi, aparent, deţinuţii par a respecta normele oficiale ale penitenciarului.
Sub aspect psihosocial, în populaţia deţinuţilor dintr-un penitenciar apar, ca şi în cadrul oricărui grup
uman, relaţii interpersonale cu o puternică încărcătură socio-afectivă. Din datele unor studii asupra
grupurilor a rezultat că penitenciarul, ca structură organizatorică relativ închisă, nu înlătură necesitatea
general umană de relaţii interpersonale şi pe cea de apartenenţă de grup. Mai mult, tocmai datorită faptului
că în perioada detenţiei se reduc puternic posibilităţile de relaţionare socio-umane specifice vieţii din afara
penitenciarului, la deţinuţi se amplifică necesităţile mai sus amintite, ca urmare a unui proces de
compensare.
Deci, şi în grupul deţinuţilor întâlnim relaţii de simpatie, antipatie şi indiferenţă, precum şi diverse
statusuri informale: lideri, populari, izolaţi, solidari, respinşi. Un element specific al structurii informale din
grupurile de deţinuţi îl reprezintă numărul mare de respingeri. O pondere însemnată în cadrul respinşilor o
au deţinuţii pedepsiţi pentru omor şi tâlhărie. De asemenea, s-a constatat că cei care deţin statusul
sociometric de izolat au o vechime mică în penitenciar. Acest fapt confirmă concluzia că primele luni ale
detenţiei sunt deosebit de stresante pentru deţinuţi.
Un loc aparte îl ocupă solitarii care, de fapt, nu participă la viaţa socio-afectivă a grupului şi de cele
mai multe ori sunt conştienţi de acest lucru. Pornind de la această constatare, este necesar să se acorde o
atenţie deosebită celor care ocupă asemenea poziţii din partea factorilor educaţionali, în scopul evitării
marginalizării, ruperii acestor indivizi de viaţa afectivă a grupului.
Un alt element care poate facilita individualizarea acţiunilor reeducative este legat de modul cum
deţinuţii îşi percep propriul statut sociometric. De pildă, izolaţii, în marea lor majoritate se consideră mult
mai preferaţi decât sunt în realitate, iar popularii, dimpotrivă, se consideră mult mai puţin agreaţi.
De asemenea, datele studiilor sociometrice asupra populaţiilor de deţinuţi relevă rolul pozitiv al
relaţiilor de muncă asupra vieţii socio-afective a grupului. Importanţa si rolul stimulator al muncii în comun
rezidă din faptul că în grupurile studiate criteriul „partener de muncă” întruneşte numărul cel mai scăzut de
respingeri. Pe de altă parte, criteriul „partener în întâlnire după eliberare” conţine numărul cel mai mare de
respingeri.
Din cele prezentate se reţine că deţinutul nu este o fiinţă pasivă, ci în continuă interacţiune cu cei din
jur, dezvoltând comportamente faţă de alţi deţinuţi şi faţă de autorităţi. Pe acest fond şi de la aceste realităţi
trebuie să pornească procesul reeducativ, elaborarea unei adevărate şi eficiente strategii de resocializare.

45