UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI,

FACULTATEA DE DREPT

VINOVĂŢIA ÎN DREPTUL
PENAL ROMÂN

STUDENT:CIOBESCU ANDREEA DENISA

 1. INTRODUCERE ÎN STUDIUL VINOVĂŢIEI- ELEMENT SUBIECTIV AL
INFRACŢIUNII

O definiţie generică a vinovăţiei ar fi atitudinea psihică a infractorului raportată la urmările

faptei sale. Elementul subiectiv este a doua trăsătură generală a infracţiunii, acoperind toate
elementele de factură subiectivă din conţinutul infracţiunii, jucând un rol esenţial în cadrul
individualizării judiciare. Vinovăţia reprezintă un element determinant în stabilirea tipului de
sancţiune penală aplicabilă în speţa respectivă 1, precum şi durata ori cuantumul acesteia,
făcând raportare întotdeauna la circumstanţele faptice, maniera în care a acţionat infractorul,
instrumentele folosite la săvârşirea actului ilicit etc.

Vinovăţia cunoaşte trei forme principale: intenţia, culpa şi praeterintenţia. Este foarte
important de stabilit dacă infractorul a comis fapta cu intenţie sau din culpă, diferenţele în
materie de sancţionare penală putând fi foarte mari în mod indubitabil 2. Un exemplu grăitor în
acest sens ar fi infracţiunea de omor. Astfel, în ipoteza în care infractorul a comis fapta cu
intenţie, el va fi sancţionat pentru infracţiunea de omor cu închisoarea de la 10 la 20 de ani.
Per a contrario, dacă infractorul a săvârşit fapta din culpă, el va primi pedeapsa cu închisoarea
între 1 şi 5 ani pentru comiterea infracţiunii de ucidere din culpă. Putem identifica însă mai
multe exemple elocvente, cel de mai sus fiind cel mai simplu şi comun care marchează
distincţia impresionantă între intenţie şi culpă pe tărâmul sancţionării penale.

Totodată, putem remarca că acest element al infracţiunii este cel mai dificil de stabilit, având
în vedere legătura cu latura psihică a infractorului şi atitudinea lui subiectivă din momentul
săvârşirii faptei tipice. Vinovăţia ca proces psihic nu poate fi tratată drept o caracteristică a
personalităţii autorului, ci trebuie analizată în strânsă legătură cu manifestarea exterioară, prin
care se dezvăluie procesul psihic şi care poate să nu fie neapărat expresia unei personalităţi
socialmente periculoase. În doctrina germană, pe lângă conceptul de vinovăţie în sens larg, se
foloseşte, de unii autori, şi conceptul de vinovăţie de autor . Vinovăţia, în acest caz, constituie
un reproş la adresa personalităţii individului - pentru predispoziția lui spre infracţiune, pentru
răutatea sa, pentru maniera in care a acţionat, cruzimea de care a dat dovada, deşi era în
puterea lui să aibă o stare psihică diferită.

1
M. Udroiu, Sinteze de drept penal. Partea generală, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2020, p. 167.
2
F. Streteanu, D. Niţu, Drept Penal, Partea generală, vol. 1, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 315.
Între latura subiectiva si obiectiva a infracţiunii există un strâns coraport. Astfel, orice
infracţiune presupune o conduită a subiectului activ - conduită care poate îmbrăca fie o formă
pozitivă – acţiune, fie o formă negativă – inacţiune (omisiune). Vom vedea in capitolul
următor cum elementele obiective ne ajută să facem distincţia între intenţia eventuală şi culpa
cu prevedere. Pentru a reţine culpa cu prevedere, autorul infracţiunii trebuie să nu fi acceptat
urmările faptei sale, bazându-şi această convingere pe anumite elemente de factură obiectivă.
Pe de altă parte, sub denumirea de vinovăţie se înţeleg nu procesele psihice care reflectă
legătura dintre agent şi fapta sa, ci reproşul pe care îl face instanţa pentru nesocotirea
posibilităţilor pe care le avea la îndemână pentru a-şi da seama de caracterul ilicit şi deosebit
de grav al faptei ori de lipsa oricărei circumstanţe care să-i constrângă voinţa să procedeze
altfel( reţinându-se o cauza justificativă sau de neimputabilitate).

2. INTENŢIA - FORMA ORIGINARĂ ŞI FUNDAMENTALĂ A VINOVĂŢIEI

Intenţia reflectă cea mai strânsă legătură dintre autor şi rezultatul faptei sale, lezând o valoare
socială ocrotită de norma de incriminare 1, infractorul primind un reproş social din partea
întregii comunităţi umane pentru conduita sa deviantă şi neconformă cu standardele morale.
Această formă de vinovăţie este regula, o faptă săvârşită din culpă fiind mereu o excepţie în
acea circumstanţă factuală. Pentru o analiză eficientă, trebuie să avem în vedere structura sau,
cum alţii o numesc, arhitectura intenţiei ca formă de vinovăţie.

Astfel, intenţia cuprinde în structura ei un element intelectiv, dar şi un element volitiv.

Elementul intelectiv se referă la cunoaşterea de către infractor a tuturor elementelor
constitutive ale infracţiunii. Trebuie însă să fie vorba despre o cunoaştere certă şi actuală 2, dar
nu este neapărat necesar ca autorul să cunoască toate detaliile speţei care nu prezintă o
importanţă deosebită. Spre exemplu, în cazul infracţiunii de viol, este suficient ca infractorul
să cunoască faptul că victima nu a împlinit 16 ani, chiar dacă nu ştie cu exactitate care este
vârsta reală a acesteia. De asemenea, elementul intelectiv trebuie să privească şi orice
conduită ori cerinţă negativă. Trebuie să ţinem cont cu rigurozitate despre situaţia personală a

1
F. Streteanu, D. Niţu, op. cit., 2014, p. 315.
2
G. Antoniu, Vinovăţia penală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1995, p. 121.

2
subiectului activ, cum ar fi experienţa de viaţă, mediul social în care îşi desfăşoară activităţile
cotidiene, pregătirea profesională, din ce familie provine, punctând şi abilităţile ori
competenţele sale într-un anumit domeniu1.

Elementul volitiv punctează atitudinea subiectivă a infractorului la momentul comiterii faptei

tipice, acesta dorind sau acceptând producerea urmării vătămătoare 2. Dorinţa autorului de a
săvârşi infracţiunea respectivă se deduce din ansamblul elementelor obiective, latura
subiectivă fiind analizată mereu în raport cu latura obiectivă. În genere, pentru a stabili
intenţia infractorului de a ucide subiectul pasiv, trebuie să analizăm instrumentele pe care
acesta le foloseşte pentru a acţiona în acel moment culminant, zona vizată de lovitură,
numărul loviturilor, raportul de forţe între infractor şi victimă, starea fizică şi psihică a celor
doi în momentul actului de executare3. Toate aceste circumstanţe obiective vor putea stabili
dacă subiectul activ a dorit ori a acceptat să ucidă victima, fiind sancţionat penal
corespunzător pentru fapta sa ilicită.

În doctrina română s-au evidenţiat mai multe forme ale intenţiei, însă cea mai importantă este
distincţia între intenţia directă şi indirectă. Există o intenţie directă atunci când infractorul
doreşte producerea rezultatului vătămător, elementul volitiv având un rol fundamental aici.
Intenţia directă este forma clasică şi cea mai des întâlnită în cazurile reale, dar care reflectă şi
cel mai mare grad de periculozitate. Intenţia directă presupune ca făptuitorul să-şi fi
manifestat voinţa de a urmări realizarea ţelurilor propuse, dar dacă numai unele din aceste
rezultate au fost urmărite, va exista intenţia directă numai în raport cu acestea, pentru celelalte
rezultate răspunderea sa va fi condiţionată de existenţa intenţiei eventuale sau a culpei cu
prevedere.

De altfel, intenţia eventuală este atunci când infractorul nu doreşte producerea rezultatului
final, dar acceptă o astfel de eventualitate, fiind indiferent faţă de soarta titularului valorii
sociale. Un exemplu edificator în care infractorul acţionează cu o intenţie indirectă ar fi
situaţia în care X doreşte să-i aplice o corecţie lui Y, dar din cauza intensităţii loviturilor
aplicate cel din urmă decedează, lui X nepăsându-i de producerea unei astfel de urmări
tragice. Regimul sancţionator privind cele două forme ale vinovăţiei este acelaşi, diferenţe
semnificative putându-se remarca în planul individualizării judiciare a pedepsei. Totodată, o
altă clasificare care merită a fi menţionată este intenţia spontană şi premeditată, criteriul de

1
M. Udroiu, op. cit., p. 170.
2
F. Streteanu, D. Niţu, op. cit., p. 318.
3
G. Antoniu, op. cit., p. 124.
distincţie fiind reprezentat de starea psihică a autorului la momentul luării hotărârii de a
comite fapta tipică.

3. CULPA - FORMA DE VINOVĂŢIE CU CARACTER SUBSIDIAR

Culpa este a doua formă principală a vinovăţiei, având un caracter excepţional şi făcând
trimitere la principiul minimei intervenţii a dreptului penal. Acest aspect relevă ideea că
dreptul penal protejează doar acele valori sociale fundamentale şi intervine în sfera
raporturilor umane doar atunci când mijloacele furnizate de celelalte ramuri de drept se
dovedesc a fi impracticabile1. Structura culpei este bipartită, fiind vorba despre încălcarea
unei obligaţii de diligenţă şi previzibilitatea ori predictibilitatea subiectivă a rezultatului 2.
Aceste elemente componente ale culpei le vom analiza cu sistematic în planul formelor
diverse ale culpei.

Cu alte cuvinte, se impune să distingem între culpa cu prevedere şi culpa fără prevedere,
regimul lor sancţionator fiind acelaşi, diferenţele fiind evidente însă în ceea ce priveşte
individualizarea judiciară. Culpa cu prevedere implică ideea că subiectul activ prevede
rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă sub nici o formă. Un exemplu de şcoală în acest sens ar
fi cel în care X se angajează într-o depăşire periculoasă, dar se produce o coliziune puternică
cu maşina care mergea pe sens opus. El a prevăzut posibilitatea de a face accident , dar nu a
acceptat-o, fiind sigur că v-a reuşi să evite impactul, luând în considerare experienţa sa de
peste 20 de ani ca şofer. Culpa cu prevedere se poate confunda foarte uşor cu intenţia
eventuală, însă judecătorul trebuie să dea dovadă de prudenţă, analizând fiecare detaliu
semnificativ al speţei respective şi delimitând aceste două forme de vinovăţie. Per a contrario,
sancţiunea penală aplicată infractorului ar putea să difere într-o manieră neaşteptată.

De altfel, trebuie să punctăm câteva informaţii esenţiale şi despre culpa fără prevedere
considerată cea mai uşoară formă de vinovăţie din dreptul penal român. Există culpă fără
prevedere în situaţia în care autorul nu prevede urmarea faptei sale, cu toate că ar fi putut să o
prevadă sau ar fi avut obligaţia să o prevadă. Trebuie constatată prezenţa a două elemente,
posibilitatea de prevedere prezentând mai multe chestiuni nuanţate 3. Un exemplu elocvent ar
1
G. Jakobs, Derecho penal, Parte general, Ed. Marcial Ponce, Madrid, 1997, p. 61.
2
F. Streteanu, D. Niţu, op. cit., p. 330.
3
C. Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român, Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, p. 109.
fi ipoteza în care X îi administrează un medicament puternic lui Y grav răcit, dar din cauza
unor alte probleme de sănătate decedează imediat după ce a primit medicamentul. X nu a
prevăzut o asemenea urmare( acest medicament având mereu efecte favorabile pentru el), dar
a avut posibilitatea să-l prevadă, analizând fişa medicală a lui Y. Pentru a identifica
posibilitatea de prevedere trebuie să ne raportăm la un etalon obiectiv-subiectiv 1, ţinând cont
de circumstanţele obiective în care s-a desfăşurat acţiunea propriu-zisă, pregătirea
profesională, experienţa de viaţă etc.

4. PRAETERINTENŢIA- CATEGORIE INTERMEDIARĂ

Intenţia depăşită constă într-o acţiune sau inacţiune intenţionată, în urma căreia se produce un
rezultat mai grav imputabil făptuitorului cu titlul de culpă. Un exemplu grăitor în acest sens
este reprezentat de situaţia în care X îl aleargă pe Y, aruncă cu pietre după el şi îl ameninţă cu
bătaia pentru că i-a furat fructele din livadă, dar victima, într-o clipă de neatenţie, cade într-o
prăpastie adâncă şi decedează. Avem la baza acestei fapte o intenţie (vătămare corporală+
ameninţare), peste care se suprapune un rezultat mai grav nedorit de subiectul activ, decesul
victimei (Y în cazul nostru).

În cuprinsul unei intenţii putem regăsi atât o intenţie directă, cât şi o intenţie indirectă 2. De
altfel, putem identifica o culpă cu prevedere ori fără prevedere, fiind esenţial de reţinut ideea
că peste acţiunea intenţionată se poate suprapune oricare dintre formele culpei. Nu de puţine
ori ajungem să analizăm cazurile relevante în care există o intenţie depăşită în acele situaţii în
care se comite o faptă din pură joacă. Spre exemplu, X , în glumă, leagă capătul unui lanţ de
care era priponit un cal de unul dintre picioarele fratelui său, Y, iar apoi sperie calul. Animalul
aleargă 2 km, târând victima după el care, în cele din urmă, decedează.

Uneori, pentru a identifica mai uşor o intenţie depăşită, legiuitorul foloseşte expresii
relevante, precum ‘ a avut ca urmare’. Intenţia depăşită este o formă mixtă a vinovăţiei sub
aspectul gradului de periculoziate al faptei comise, cel mai simplu exemplu fiind infracţiunea
de loviri şi vătămări cauzatoare de moarte, care se pedepseşte cu închisoarea de la 6 la 12 ani.

1
F. Streteanu , D. Niţu, op. cit., p. 338.
2
V. Paşca, Curs de drept penal, Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, p. 141.
 5. ELEMENTE SECUNDARE - SCOPUL ŞI MOBILUL INFRACŢIUNII

Este bine cunoscut faptul că orice infractor acţionează în vederea atingerii unui anumit scop
ori ţel propus. Acesta devine element constitutiv al infracţiunii când e menţionat expres în
norma de incriminare, purtând denumirea specifică de scop special 1. Scopul poate fi si
element de atenuare2 ori agravare a răspunderii penale, în funcţie de circumstanţele concrete.
Nu de puţine ori s-a menţionat în doctrina străină faptul că mobilul este cel care dă naştere
unui scop specific în virtutea căruia autorul acţionează.

Astfel, mobilul infracţiunii este elementul care îl determină pe autor să comită fapta tipică,
este vorba practic despre acel factor declanşator care îl transformă pe subiectul social într-un
infractor de temut. Acesta este element constitutiv al infracţiunii doar când este cuprins în
norma de incriminare, purtând şi denumirea specifică de mobil special. În rest, acesta poate fi
un element de agravare al răspunderii penale, un exemplu grăitor în acest sens fiind
reprezentat de situaţia în care omorul este comis din interes material. De altfel, mobilul
infracţiunii poate fi şi cauză de atenuare a răspunderii penale, însă în ipoteze excepţionale ori
rar întâlnite.

6. CONCLUZII RELEVANTE

Elementele principale şi secundare cu caracter subiectiv ale unei fapte tipice nu se confundă
între ele, fiecare element al laturii subiective având un set de particularităţi reprezentative şi
distingându-se într-o manieră semnificativă de celelalte tocmai datorită rolului vital pe care îl
deţine în identificarea formei de vinovăţie existente la momentul comiterii faptei prevăzute de
norma penală. Vinovăţia, a doua trăsătură generală a infracţiunii, reflectă importanţa
primordială de a recurge la o analiză minuţioasă în ceea ce priveşte procesul psihic al fiecărui
infractor, modul propriu de a percepe realitatea înconjurătoare, ajungând la rezultate
excepţionale în stabilirea corectă a formei de vinovăţie.

BIBLIOGRAFIE:

1. F. Streteanu, D. Niţu, Drept Penal, Partea generală, vol.1, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2014
2. M. Udroiu, Sinteze de drept penal. Partea generală, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2020
1
F. Streteanu , D. Niţu, op. cit., p. 347.
2
A. Bucur, Influenţa mobilului şi scopului asupra vinovăţiei penale, în Caiete de drept penal, nr 2/ 2006, p. 358.
3. G. Antoniu, Vinovăţia penală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1995
4. G. Jakobs, Derecho penal, Parte general, Ed. Marcial Ponce, Madrid, 1997
5. C. Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român, Partea generală, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti
6. V. Paşca, Curs de drept penal, Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti
7. A. Bucur, Influenţa mobilului şi scopului asupra vinovăţiei penale, în Caiete de drept
penal, nr 2/ 2006
8. I. A. Barbu, Drept penal, Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2022.