PSIHOLOGIA JUDICIARA (P.

J) - curs anul II Vointa inainte de a fi un element de drept este un element psihologic deoarece actele juridice din toate timpurile sunt rezultatul vointei juridice a agentilor de drept pers., fizice sau juridice. In literatura de specialitate straina placandu-se de la principiul libertatii contractuale in sencul ei cel mai larg. Vointa juridica s-a bazat pe conceptul pe conceptul de libertate individulala si initiativa a agentului juridic. Agentul juridica pentru a-si exprima libertatea contractuala are garantata exprimarea vointei libere manifestata prin producerea de efecte juridice care, evident, se bazeaza pe concpetul psihologic de vointa, in toata aptitudinea sa psihologica. Vointa este considerata in intreg sistemul de drept ca o categorie cardinala sau polara de care depinde evolutia intregii ordini juridice si include o corelare inte vointale private la nivelul domeniului privat si vointa colectiva la la novelul institutiei statale si al societatii civile. In cazul statului de dr., echilibrul intre individ si societate are la baza tot efectul vointei juridice in acceptiunea sa de consens. Vointa juridica exprimata in acte juridice consensulae de forma autentica scrisa, trebuie sa se manifeste in afara oricaror vicii de consimtamant. Problema consta in a sti daca, realmente, vointa exprimata in actele juridice este neviciata, daca vointa liber exprimata este conforma cu cea interna. In ultima instanta a decide daca un act este valabil d.p.d.v., al exprimarii vointei sale inseamna analiza psihologica introspectiva. Metodelel folosite : sistemul probator clasic neputand realiza intotdeauna acest obiectiv fundamental. Tema rezulta din existenta actelor juridice simulate, vanzari deghizate, care dupa expertienta ilicita, pot constitui conventii secrete si conventii aparente fata de terti. De aici rezulta faptul ca dimensiunea psihologica in dr. civil vizavi de categoria psihologica si juridica a vointei este o problema de esenta. Solutia este investigarea laturii subiective prin detectie cu mijloace moderne, a indicilor conduitelor simulate care acompaniaza declaratiile in cauzele civile, a partilor contractante in afaceri comerciale, de filiatie paternala. Numai asa partile contractante pot sa-si tatoneze reciproc acordul intre vointa liber exprimaat externa aparenta si vointa interna care este inaparenta. Vinovatia vinovatia exista cand fapta care prezinta pericol social social este savarsita cu intentie sau din culpa. 1. fapat este savarsita cu intentie cand infractorul : a). prevede rezultatul faptei sale, urmarind producerea lui prin savarsirea acelei fapte (intentie directa ) ; b). prevede rezultatul faptei salesi, desi nu-l urmareste, accepta posibilitatea proucerii lui intentie indirecta. 2. Fapta este savarsita din culpa cand infractorul : a). prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l accepta, socotind fara temei ca el nu se va produce (usurinta) ; b). nu prevede rezultatul faptei sale, desi putea si trebuia sa-l prevada (neglijenta) ; 3. Intentia depasita (praeteritentia) forma mixta : intentia si culpa reunite savarsirea unei fapte cu intentie si producerea unui rezultat mai grav decat cel urmarit si acceptat de faptuitor prin savarsirea faptei, rezultat ce I se imputa acestuia sub forma culpei, desi nu l-a prevazut, desi trebuia si putea sa-l prevada de ex. talhariea unei persoane cu moartea victimei. Vinovatia d.p.d.v. psihologic, este o atitudine rezultatat a interactiunii constiintei cu vointa (factorul cognitiv si volutiv). Vointa - pentru a exista - cere o atitudine constienta in sensul ca faptuitorul isi da seama, are reprezentarea actiunilor sau inactiunilor sale, al rezultatului lor ( ca urmare socialmente periculoase in raport cu valorile ocrotite de lege), actiuni savarsite cu vointa, acestea mobilizandu-I energia fizica si psihica in sensul realizarii rezultatelor urmarite. In esenta, vointa de a savarsi fapta este determinata numai dupa reprezentarea in constiinta faptuitorului a urmarilor socialmente periculoase ale faptei.

2. ACTUL INFRACTIONAL DIN PERSPECTIVA EXPLORATORIE SI ETIOLOGICA 1. ACTUL INFRACTIONAL DIN PERSEPCTIVA EXPLORATORIE - daca campul faptei - expresie consacrata in criminalistic aclasica conduce catre materialitatea obiectuala a urmelor clasice apte sa permita conturarea probatiunii si identificarea autorilor, noile concepte intre care : scena crimei, scena del crimen sau, in alt sens, profiler crime, constituie o reala provocare in directia acceptarii unei realitati dinamice in derulare, a secventelor comportamentale, fortand componenta psihologica a omului legii ( procuror, judecator de instructie, organ de urmarire penal etc), sa interpreteze motivatiile, intentiile, habitudinile , rationalmentele, logica, sensul, organizarea conduitelor criminogene, in ideea conturarii profilului psihologic; amorenta comportamentala apta schitarii unei galerii de potentiale portrete ale personalitatii pretabililor inclusi in cercurile de banuiti. Profesionistul investigator expert psiholog este chemat in virtutea celor sus-mentionate : 1. Sa reproduca prin propria-I imaginatie imprejurarile si actiunile derulate de faptuitor, oferind organelor de urmarire penala filmul crimei in dinamica sa; 2. Sa-si imagineze profilul faptuitorului, oferind organelor de urmarire penala amprenta sa psihocomportamentala . 3. Sa anticipeze comportamentul urmator pretabil contracarand pentru viitor miscarile autorului prin intuirea versiunilor optime cu grad rezonabil de credibilitate in identificarea acestuia. Toate acestea fac obiectul psihologiei judiciare din perspectiva impactului interdisciplinaritatii sale cu criminalistica clasica, pe coordonatele unei idei indraznete : psihocriminalistica . din aceste considerente, actul infractional ca expresie dinamica a comportamentelor criminogene sufera impactul interpretarii sale din perspectiva psihoexploratorie. 2. Infractorii organizati (cei care isi premediteaza actiunea ) si infractorii neorganizati ( cei care nusi premediteaza actiunea)- delimitarea intre organizat (premeditat) si neorganizat (nepremeditat) , elaborat de Grupul de Studii Compoertamentale din cadrul FBI, este o descriere a tipologiilor criminale. Informatia prezentata aici, asa cum este ea legata de fenomenul infractiunilor premeditate si nepremeditate, se bazeaza pe studii si cercetrai ale Grupului de Studii Comportamentale, interviuri personale cu agentul supervizor Robert K. Ressler si cu alti membrii implicati in acest proiect, precum si pe experientele personale de criminalist practician ale lui Vernon J. Geberth. 3. infractiunea premeditata - infratcorul care isi premediteaza crima, are de obicei, inteligenta peste medie, este metodic si viclean, iar crimele lui sunt bine gandite si cu atentie planuite. Este probabil, genul de persoana care are masina bine intretinuta. Crima este de obicei comisa in afara zonei und elocuiest e sau lucreaza, autorul dan ddovada de mobilitate si calatorind mai multi km., decat o persoana obisnuita. Fantezia si ritualul sunt importante pentru acest tip de personalitate. Victimele sunt oameni pe care el ii considera tipul corect , pe care el ii poate controla, de obicei straini cu care are anumite trasaturi comune. Infractorul este considerat sociabil si foloseste abilitati verbale pentru a-si manipula victimele si a prelua controlul asupra lor. El este pe deplin constient de gravitatea criminala a actului sau si este increzator in abilitatile sale in confruntarea cu ancheta politiei. Probabil urmareste reportajele de stiri privind crima si frecvent poate lua un obiect personal al victimei , pe care il poate folosi pentru a retrai evenimentul sau pentru a-si continua fantezia. El este excitat de cruzimea actului sau si poate declansa torturarea victimei. Controlul sexual asupra victimei joaca un rol important in scenariul sau. El evita sa lase dovezi in urma sa, si de obicei, isi aduce propria arma. Cadavrul este, de cele mai mult eori, mutat de la locul crimei. Autorul face probabil acest lucru pentru a lua peste picior politia sau pentru a preveni descoperirea lui prin transportarea intr-un loc unde poate fi bine ascuns. 3. infractiunea nepremeditata ( predilect finalizata de psihotici) - - infractorul care nu isi premediteaza crima, are de obicei, inteligenta sub medie, este singuratic, necasatorit, traieste fie singur, fie cu o ruda, in imdeiata vecinatate a locului crimei. El are dificultati in a stabili relatii interpersonale si este descris ca un inadaptat social. Infractorul actioneaza impulsiv sub stress si de obicei, va selecta o victima din propria lui zona geografica. El nu poseda un vehicul si evita oamenii in general. Este, de obicei descris ca un incompetent d.p.d.v. sexual si nu are relatii sexuale in adevaratul sens al cuvantului. Locul crimei va fi dezorganizat. Infractorul care nu premediteaza crima utilizeaza stilul de atac fulger, luandu-si victima

prin surprindere. In acesta actiune spontana, in care agresorul actioneaza brusc, in afara fanteziei sale, si nu are un plan de joc el nu se gandeste ca poate fi prins. Agresorul , dezorganizat de obicei, isi depersonalizeaza victima prin mutilare faciala sau o raneste in exces. Alte acte sexuale sadice sunt indeplinite dupa moartea victimei. Mutilarea organelor sexuale , a rectului, a sanilor femeilor, a gatului si a feselor este facuta deoarece aceste parti au o puternica semnificatie sexuala pentru el. Acolo poate fi o dovada a eviscerarii, amputarii si/sau vampirism. Locul mortii si locul crimei coincid, in general, si de obicei nu exista nici o incercare de a ascunde cadavrul. In cazul cand cadavruol a fost mutilat, este posibil ca el sa pozitioneze cadavrul intr-o maniera speciala care are semnificatie pentru el. Arama crimei este deseori lasata la locul faptei. Comportamentul uman , desi imprevizibil este de multe ori repetitiv. Anumite actiuni desfasurate la locul crimei de anumite tipuri de personalitati vor fi repetate si in alte cazuri de omor investigate. Un anchetator criminalist, prin experienta si analiza cazurilor similare, poate atinge un nivel de cunostinte pe care il poate aplica in fiecare investigare. Natura actului si tipul de persoana care ar fi putut sa comita un anumit tip de act sunt elemente importante in scenariul cine ar fi putut sa o faca. Nimeni nu actioneaza fara motivatie. Actul infractional din perspectiva etiologica - pe masura ce ne apropiem de sf. acestui secol, exterm de solicitat pentru cea mai mare parte din lume, asistam , din nefericire, la o crestere vertiginoasa a ratei criminalitatii. Cifrele sunt de-a dreptul impresionante si, in acelasi timp, alarmante. In SUA de exmplu, la fiecare 6 minute se comite un viol. Desi se cheltuiesc sume imense pentru asigurarea functionarii sistemului legal (cercetrarea penala, instante de judecta etc) si tot mai multi specialisti sunt solicitati sa participe , direct sau indirect la cresterea eficientei acestui sistem, se apreciaza ca, cel putin pana acu,, rezultatele sunt departe de asteptari. Intr-o maniera cvasispeculativa, unii autori au avansat chiar ideeea existentei unei iatrogenizari sociale datorate extinderii sistemului de activitati judiciare si datorita diversificarii tipurilor de publicitate asociate. Cercetatorii implicati in desfasurarea fenomenului nfractional sunt interesati, in primul rand, de explicarea cauzala a acestuia, de evidentierea factorilor determinanti, deoarece conceptiile si teoriile elaborate au un puternic rol reglator asupra diferitelor componente ale sistemului legal, dar, mai ales, asupra tipurilor de activitati corectionale si profilactice. ca sa inlaturi efectul , trebuie sa inlaturi cauza comanda principala cauzal generala, numai ca , in cadrul comportamentului infractional, accesul la adevarata cauza este, de cele mai multe ori greu de conturat. Chiar dac ponderile nu sunt aceleasi in cadrul diferitelor statistici , infractorii apartin tuturor categoriilor privind intreaga paleta a variabilelor : varsta, sex, pregatire socioprofesionala, , pregatire culturala, aptitudini intelectuale (IQ), tipul caracteriologic temperamental, rolstatus-ul social, rol-status-ul economic. Acesta situatie face practic imposibila sustinerea exclusiva a unui punct de vedere in ceea ce priveste conturarea factorilor determinanti ai comportamentului infractional, desi unii autori nu se opresc in a face afirmatii categorice de genul odata criminalul, intotdeauna criminalul. Incercariel de conturare a unor tipologii se lovesc de marea variabilitate a manifestarilor comportamentale implicate in comiterea unor infractiuni. Astfel, pe de o parte, exista mari diferente inceea ce priveste comportamentul asociat diferitelor categorii de infractiuni, pe de alta parte, exista mari diferente comportamentale in comiterea unor infractiuni ce fac parte din aceasi categorie.

OBIECTUL PSIHOLOGIEI JUDICIARE Psihologia judiciara se defineste ca aceea disciplina distincta formativ-aplicativa si de cultura profesionala a magistratului in statul de drept, avand ca obiect studierea nuantata si aprofundata a persoanei umane implicata in drama judiciara, in vederea obtinerii cunostintelor si a evidentierii legitatilor psihologice apte sa fundamenteze obiectivarea si interpretarea corecta a componentelor umane cu finalitate judiciara sau criminogena. Daca vrem sa intelegem omul, adica pe noi insine, va trebui sa-l privim nu ca pe un robot, egal cu sine si identic cu semenii sai, ci sa recunoastem inegalitatea inzestrarii sale native, faptul ca oamenii nu sunt la fel inca din faza conceptional genetica. In generozitatea abordarii personalitatii individului implicat in conflictul cu legea, acesta disciplina psihologica trateaza problematica complexa a marturiei judiciare, reliefand premisele psihologice ale marturiei, legile receptiei senzoriale in formarea depozitiilor testimoniale, limitele psihofiziologice ale sensibilitatii, influienta factorilor obiectivi si subiectivi in procesele perceptive, calitatile proceselor de memorare oglindite in potentialele de reproducere si recunoastere, aprecierea marturiei in raport cu personalitatea si interesele martorului in cauza, precum si problematica bunei credinte. Un loc predilect il detine tratarea problematicii psihologice a anchetei judiciare, in cadrul caruia ecuatia anchetat-anchetatorpleaca de la psihologia infractorului si ea va evidentia ample aspecte psihocomportamentale si de contact interpersonal oglindite in atitudini si forme de manifestare ale conduitei (sincere sau simulate) persoanei ce face obiectul anchetei juridiciare. Desi nu este arie problematica ce apartine exclusiv psihologiei judiciare, abordarea victimei, cel de-al doilea membru al diadei penale, intereseaza tot mai mult , deoarece, in esenta, cunoasterea psihologiei victimei poate deveni o cursa deosebit de importanata in descoperirea infractorilor. P.j. se intereseaza, de asemenea, de diferite aspecte legate de delicventa juvenila, cu intentia, pe de o parte, de a ajuta la evidentierea factorilor etiologici al comportamentului delicvential, si pe de alta parte de a formula recomandari pentru directia preventiva si pentru cea recuperatorie. Problematica psihologica a privarii de libertate, aspectele psihologice si psihosociale ale mediului penitenciar nici nu puteau sa lipseasca din sfera de interes a psihologiei judiciare. Ca ramura practica, aplicativa, psihologia judiciara isi structureaza un sistem metodologic propriu, adapatand o serie de metode de cercetare si diagnoza ale psihologiei, cum este cazul de exemplu, al testelor psihologice. Un loc aparte in ansamblul sau metodologic il ocupa utilizarea poligrafului. Obiectivele urmarite de catre p.j. pot fi impartite in doua categorii : a). obiective teoretice si b). obiective practic aplicative. In cadrul obiectivelor teoretice se impun a fi mai importante mai ales urmatoarele : - de a-si organiza si imbunatati aparatul teoretico-conceptual cu care opereaza, si pe de alta parte, de a asigura functionalitate acestui aparat teoretico- conceptual; - de a elabora metodele teoretico- explicative privind etiologia unor fenomene psihice de care se ocupa in mod preponderent; - de a urmari validarea unor modele conceptuale, teoretico-explicative, elaborate de psih. generala si psihologia sociala in urma testatii acestora in cadrul specific al activitatii judiciare; - de a oferi informatii in vederea sustinerii unor modele stiintifice elaborate de psihologia generala si psihologia sociala. In categoria obiectivelor practic aplicative pot fi incluse : - de a-si elabora o metodologie specifica de cercetare, investigare a realitatii psihice in domeniul judiciar; - de a surprinde si evidentia, prin intermediul cercetarii concrete legitati si regularitati specifice fenomenelor psihice din domeniul de studiu;

de a oferi organelor judiciare informatii pertinente si utile privitoare la prezenta psihicului in sistemul judiciar; de a ajuta efectiv organele judiciare in a stabili adevarul si a aplica legea dea contribui la elaborarea unor programe recuperative si de a testa eficienta acestor prigrame in cadrul institutiilor social specifice; de a contribui prin mijloace specifice la organizarea unor programe de actiune sociala preventiva; de a oferi asistenta psihologica in form aexpertizelor de specialitate organelor judiciare pe parcursul procesului penal si infractorilor atat pe perioada de detentie, cat si in perioada postdetentiala.

1.2. RAPORTURI INTERDISCIPLINARE 1.2.1. relatiile psihologiei judiciare cu psihologia generala si cu psihologia sociala a) relatiile cu psihologia generala studiind legile fenomenelor psihice, psihologia generala ofera o baza solida pentru rezolvarea problemelor practice, specifice din cadrul problemelor practice, specifice din cadrul sistemului activitatilor judiciare, si, invers, incercand sa ajute la solutionarea unopr probleme practice prin ramura sa aplicativa, psihologia judiciara, ea isi poate extrage si fundamenta, d.p.d.v. stiintific, adevarurile sale mai generale cu caracter de lege. Psihologia generala studiaza general umanul din psihic, ca reflectare in omul individual a planului general social, alcatuit din ceea ceest ecomun intregii istorii a existenteii umane. Psihologia judiciara verifica o serie de informatii asupra legitatilor evidentiate de psihologia generala intr-un compartiment disrtinct al existentei umane si, totodata , furnizeaza noi informatii, evidentiaza noi aspecte cu caracter de legitate specifice domeniului in urma cercetarilor si investigatiilor efectuate. b). Relatiile cu psihologia sociala legatura cu psihologia sociala este atat de stransa incat unii autori considera psihologia judiciara ca fiind una din ramurile aplicative ale psihologiei sociale. Astfel, pentru P> Golu, psihologia sociala se ocupa d estudiul aspectelor psihologice implicate in legaturile dintre legislatie si conduita vie a indivizilor, constientizarea si cunoasterea de catre cetateni a normelor social juridice, cauzele si consecintele abaterii de la ele, caile redresarii comportamentelor care vin in conflict cu normele social- juridice (comportamente infractionale), problemele psiho-sociale ale delicventei juvenile si al remedierii ei etc. Tot in acesta directie T. Bogdan considera psi. judiciara ca o parte aplicata a psi. sociale care urmareste sa descopere acele mijloace psih. care pot contribui la o mai adecvata stabilire stiintifica a adevarului material, deci la o mai echitabila administrare a justitiei. 1.2.2. Relatiile psihologiei cu ale ramuri ale psihologiei fara indoiala ca , in organizarea demerului sau teoretic si practic, psih. judiciara se va adresa si altor ramuri ale psih., cu ar fi, psihodiagnosticul si psihologia diferentiala, care ofera date asupra tipologiilor si diferentelor interindividulae. Relatiile psih. judiciare cu diferite ramuri ale stiintelor juridice cunostintele de psihologie judiciara contribuie in dreptul penal , la aprecierea elementelor de culpa, vinovatie, intentie, prevedere, stare emotionala, conduita similara , responsabilitate etc. si, in genere, prin transparenta catre subiectul existent sub invelisul normei juridice, ajuta la o buna dozare a pedepselor si o justa incadrare a faptelor. Legaturile procedurii penale cu psihologia judiciara se regasesc in aceea ca o serie intrega de activitati cum ar fi, confruntarea , perchezitia, prezentarea spre recunoastere, ascultarea etc., nu pot fi eficiente decat in masura in care organele de cercetare vor avea cunostintele psihologice necesare cunoasterii corecte a conduitelor umane, in raport cu a caror interpretare si obiectivare actul procedural sa aiba maximum de eficienta sub aspectul aflarii adevarului. Relatia cu criminalistica este biunivoca, regasindu-se atat in aspectele teoretice cat si in cele practice ale ambelor discipline. In acest sens, cercetarea la fata locului , reclamata de criminalistica, preilejuieste o risipa de elemente psihologice asupra interpretarii si obiectivarii in campul faptei a rezultatelor conduitei autorului. Numai cunoscand psih. judiciara criminaluistii vor putea trage concluzii juste cu privire la intentiile , motivatiile si actiunilor autorilor si victimele acestora, anticipandu-se conduitele de simulare,

disimulare, victimizare, eludare a identificarii, fabricare de alibiuri etc, toate acestea apte sa ofera indicii de descoperire a autorilor si probarii vinovatiei acestora. Psih. judiciara mentine, de asemenea, legaturi stranse cu criminologia, acesta din urma avand sub lupa in mod expres conduita infractogena d.p.d.v. al genezei si trecerii de la potential la act criminogen ca fenomen sociopsihologic. Psih. judiciara are legaturi de interdisciplinaritate si cu medicina legala, care-I ofera tabloul psihocomportamental si caracterial al personalitatii umane ca infractor, ilustrand in mod nuantat motivatiile, tendintele, potentialul intelectual, actional, coeficientul de agresivitate, structura temperamentala si echilibrul emotional in vederea circumstantierii conduitelor autorului d.p.d.v psihologic si ulterior psihiatric, in legatura cu necesitatea juridica a stabilirii gradului de responsabilitate penala. Aspecte etice si deontlogice pe care le ridica prezenta psihologiei in sistemul judiciar prezenta psihologiei in sistemul judiciar fundamenteaza urmatoarele deziderate si deontologice ; - umanizeaza norma juridica dandu-I viata si umpland-o de continut - dezvaluie magistratului pe omul real, concret, fiecare unic si irepetabil; - orienteaza justitia catre intelegerea fiintei umane d.p.d.v. al subiectului ei ( intentia, simulare, dol, culpa, marturisire, disimulare, recunoastere, regret, responsabilitate, prevedere, iresponsabilitate, provocare, consimtamant, stare emotionala etc), traducandu-I cele mai intime resorturi motivationale ale savarsirii faptei incriminate de lege cu scopul relevarii in intregime a adevarului, a unei corecte dozari a pedepsei,m si a unei solutionari sub just temei a cauzei; - orienteaza justitia catre realizarea procesului judiciar cu repsectarea demnitatii, libertatii de cunostinta si expresie, a integritatii psihomorale si fizice, a liberului consimtamant, a dreptului la preotectie si aparare ale fiintei umane implicate in drama judiciara; - afera justitiei date profunde si nuantate capabile sa ajute orietarile pozitive cu privire la reinsertia sociala si terapia fiintei umane private de libertate, recomandandu-I respectarea suferintei celui aflat in labirintul dramei judiciare si al blamului public; - avertizeaza asupra minusurilor generale umane, si de care nici magistratul nu ets escutit, recomandandu-I acestuia o conduita autocontrolata, profesionala si impartiala in raport cu individul aflat sub incidenta legii. Scurt istoric sc. Romaneasca de psihologie judiciara isi are inceputurile in eforturile deosebit de sserioase ale unor psihologi experimentalisti (Stefanescu Goanga; Alexandru Rosca psihologia martorului ; Zevedei Barbu pshi. Onestitatii ; Tiberiu Bogdan psih. martorului si problematica psihologica a detentiei, toate acestea in lumina si sub influienta rezultatelor experimentale obtinute de unii cercetratori din Europa si SUA. Din cercetarile lui A. Rosca. Cam in directia cercetarilor lui W. Stern si F. List merge si experimentele efectuate de A. Rosca de la Cluj, in 1933 Iata cum s-au petrecut faptele : in timp ce facea o serie de experimente cu studentii (medicina anul I), intra in sala de curs un individ (necunoscut studentilor) si cere microscopul care se gasea pe masa, pentru profesorul P. La riposta mea ca aveam si noi nevoie de microscop spune ca-l va aduce imediat. Ii dau miscroscopul si pleaca. Astept cateva minute. Vazand c aindividul in chestiune nu aduce microscopul , rog pe un coleg care ma asista la experienta sa merarga sa vada ce este. Dupa cateva minute colegul vine si ma anunta ca individul care a luat microscopul nu a fost trimis de nimeni si ca a disparut cu microscopul. Studentii audf acesta afirmatie si ii informez si eu ca miocroscopul a fost furat, ceea ce produce o surprindere generala. Ca o consecinta a a cestui fapt, anunt suspendarea acestui experiment si ii rog pe studenti sa nu plece, dat fiind ca s-a furat un bun public, pana ce nu v-a da fiecare o declaratie in care sa se inscrie faptul asa cum s-a intamplat si sa dea si semnalmentele celui care a furat microscopul pentru a I putea da mai usor de urma. Interogatoriul scriptic a celor 106 de subiecti a dat un procent de fidelitate de 82 86 %. Aplicand acelorasi suubiecti isa si metoda prezentarii unui tablou (metoda Stern), A. Rosca obtine un coeficient de fidelitate de 90 %, ceea ce il detrermina sa adopte in continuare in cercetare acesta metoda . A. Rosca, in opozitie cu W. Stern, constata ca cei ce

apreciaza bine marimile mari tind sa aprecieze la fel de bine si pe cele mici. In schimb, cercetarile lui Rosca converg cu cele ale lui W. Stern, aratand superficialitatea depozitiei prin relatarea libera fata de interogatoriu. Stadiul actual al psihologiei judiciare cu privire la psihologia judiciara putem mentiona ca aspecte pozitive urmatoarele : - data fiind absoluta necesitate a cunoasterii particularitatilor la activitatea judiciara, studiul disciplinei s-a impus in cadrul catedrelor de criminalistica ale fostelor sc. de militie si ale facultatilor de drept (tactica asculatrii invinuitului si inculpatului, a martorului, elementele psihologice ale anchetei judiciare etc) ; - interesul deosebit al unor cercetari din cadrul institutului de psihologie al Academiei pentru studiul asupra comportamentului simulat, detectia si evidentierea acestuia in parametrii psihofiziologici, a condus la studii experimentale finalizate cu concluzii interesante pentru psihologia judiciara ; - dat fiind interesul Institutului de Criminalistica de a soluytiona cauzele complexe ramase nesolutionate (crime comise in mod de operare deosebit, dispartii de persoane, talharii si violuri cu moartea victimelor etc) s-a apelat la investigarea comportamentelor simulate prin tehnicile de biodetectie, psihologii fiind specializati in acest sens. Stadiul psihologiei judciar in plan mondial Alfred Binet (1897) a atras atentia asupra dificultatilor pe care le intalnim atunci cand trebuie sa descriem exact un obiect si a dovedit experimental ca, de pilda, in cadrul unei interogari se pot strecura erori in relatare pe masura ce punem intrebari foarte exacte. Binet formuleaza doua legi, in aparenta paradoxale, aratand, ca :o amintire poate fi foarte precisa si totodata completamente falsa si exactitatea unei amintiri nu este proportionala cu forta ei de reactualizare. Intr-una din incercarile sale experimentale, Stern a expus in fata subiectilor 3 tablouri, timp de 45 de secunde. Dupa 14 zile, respectiv 21 zile, subioectii trebuiau sa relateze in scris asupra continutului celor vazute. Din analiza rezultatelor obtinute in acesta serie de experimente W. Stern trage urmatoarele concluzii : - exactitatea amintirilor nu este o regula ci o exceptie ; - uitarea la barbati este mai mare decat la femei ; - amintirile femeilor de cele mai multe ori sunt inexacte. Referitor la erorile ce pot fi cuprinse in cadrul marturiilor, Stern le imparte in doua categorii : a) Erori substantiale, care pot lua mai multe forme ce merg de la simple omisiuni de elemente si pana la negarea lor categorica. Eroarea omisiunii apare in cadrul relatarii spontane, iar in cazul interogarii omisiunea de negare. b) Erorile accidentale, nu se refera la existenta, pozitia sau negarea obiectelor sau persoanelor, ci la modificarea calitatilor (culoare , forma etc), a cantitatii si a relatiilor lor. Experimentul Asociatiei juristilor rusi se refera la o ancheta psihologica, aplicata spectatorilor la iesirea din sala dupa vizionarea piesei Iulius Cesar, in care erau incluse o serie de intrebari privind amanuntele asasinarii lui Cesar, de catre Brutus (unde a tinut arma Brutus etc), iar in urma analizei acestor raspunsuri sa constatat ca ele au excelat prin multimea de inexactitati si contradictii.

PROBLEMATICA PSIHOLOGICA A MARTURIEI JUDICIARE SI A MARTORULUI Marturia este un proces de cunoastere a realitatii obiective structurat pe 4 faze si anume : receptia informatiilor ; prelucrarea lor logica ; memorarea ; reproducerea /recunoasterea/ reactivitatea. Marturia - proces sau act de cunoastere a realitatii - depinde de capacitatea fiecarei persoane de a recepta faptele, de a le prelucra in functie de subiectivismul si selectivitatea sa psihica, de a le memora, de capacitatea sa de a retine si memora doar acele elemente necesare si importante, deci esentialul, si, nu, in ultimul rand de aptitudinea sa de a le reda. Nu poate exista marturie fara martor si nici martor fara evenimentul judiciar obiectiv, intersubiectiv testabil, care constituie obiectul marturiei (onus probiandi). Astfel, Enrico Altavilla, in prestigioasa sa lucrare Psicologia giudiziaria, in capitolul consacrat martorului, insista asupra faptului ca fenomenul psihologic al marturiei are un dublu aspect, pe care nu trebuie sa-l neglijam : subiectiv si obiectiv : capacitatea psihologica a individului de a depune marturie, proprietatea obiectului sau evenimentului de a forma obiectul marturiei. Astfel , cu privire la marturie si la martor, trebuie avute in vedere : - testimoniabilitatea, adica aceea trasatura a evenimentului judiciar de a putea forma, d.p.d.v. legal, obiect al probatiunii, cunoscand ca anumite chestiuni sunt exceptate de la probatiunea testimoniala; - memorabilitatea, constand in capacitatea obiectului de a fi memorat; - fidelitatea care, in opozitie cu memorabilitatea, consta in capacittaea individului de a -si aminti evenimentul judiciar si de a depune marturie; - sinceritatea care consta in disponibilitatea subiectiva a martorului de a spune adevarul. Aurel Ciopraga , cand subliniaza ca evaluarea probei testimoniale reclama necesitate reconstituirii drumului pe care il parcurge procesul de formare al marturiei- receptia informatiilor, stocarea memoriala a acestora, comunicarea informatiilor sub forma reproducerii si recunosterii - precum si luarea in considerare a multitudinii de factori obiectivi si subiectivi care intr-o masura sau alta au putut inrauri asupra intinderii si fidelitatii maruriei. Martorul, conform art. 78 din Codul de procedura penala arata ca acesta este persoana care are cunostinta despre vreo fapta penala sau despre vreo imprejurare de natura sa serveasca la afalarea adevarului in procesul penal. Momentul psihologic al depunerii juramantului indeplineste multiple functiuni intre care, consideram ca principale pe urmatoarele : a). o functiune informational - cognitiva, in sensul ca martorului I se transmite sa spuna adevarul si sa nu ascunda nimic din ceea ce stie, prin acesta indicandu-i-se limitele legale ale marturiei; b). o functiune de avertizare-prevenire, in sensul ca neindeplinirea obligatiei legalmente datorata este susceptibila de pedeapsa corespunzatoare savarsirii infractiunii de marturie mincinoasa; c). o functie axiologica, in sensul ca prin juramant martorului I se cere sa se refere la imprejurarile, cu valoare de adevar, pe care le stie; d). o functie juridica, in sensul ca juramantul leaga pe martor de cauza in care acesta a depus mnarturia; Problematica psihologica a marturiei judiciare de buna credinta Aspectele evidentiate de studiile criminologice pot insoti orice marturie judicira de buna credinta, adica aceea marturie care, depusa sub prestare de juramant, nu este mincinoasa, nu izvoraste din reaua credinta a martorului si prin urmare, nu intra sub incidenta legii penale. Receptia senzoriala - este prima faza a trecerii de la eveniment la constituirea marturiei care se caracterizeaza prin obitnerea de catre subiectul psihologic a informatiilor despre eveniment, devenit pentru acesta obiect de receptie senzoriala. Acesta se realizeaza prin procesele psihice : senzatii si perceptii.

Senzatia - este o impresie primita de un organ de simt in momentul in care este expus influientei direct a unei surse de informatii. Perceptia - este definita ca un act de organizare a senzatiilor prin care noi cunostem prezenta actuala a unui obiect din exterior, adica luam la cunostinta ca acel obiect este acolo, are o anumit aconsistenta si forma etc. in absorbtia corecta a informatiilor din mediul inconjurator, deci si a celor ce caracterizeaza evenimentul - obiect al marturiei - sunt implicati mai multi factori. Astfel : 1. Creierul, in procesul receptiei senzoriale, organizeaza si structureza orice informatie sosita la cortex. 2. Ochiul uman functioneaza ca o camera fotografica. 3. Receptia senzoriala este distorsionata in unele cazuri prin deformarea subiectiva a unui continut perceptiv obiectiv, fenomen cunoscut sub denumirea de iluzie. literatura de sepcialitate, referindu-se la formarea iluziilor, avertizeaza asupra limitelor naturale ale capacitatii umane senzoriale de a reflecta fidel realitatea din jur, evenimentele ce se petrec, obiectele si persoanele la locul evenimentuli - obiect al marturiei. 4. Receptia senzoriala nu este uniforma nici in intensitate si nici in calitate vreme indelungata. Concentrarea este acea insusire a atentiei care consta in urmarirea constienta si concomitenta a mai multor obiecte, persoane, activitati intr-un context spatio- temporal relatic restrans. Distributia atentiei nu este o calitate perceptorie. 5. In analiza cauzelor ce pot genera unghiul de deviere se inscrie si fenomenul expectantei (stare de veghe a constiintei orientate spre inregistrarea senzorial- perceptiva a unui anumit tip de informatii posibile si care, tocmai din acesta cauza, sunt asteptate de subiectul psihologic. 6. Receptarea evenimentului cu tot continutul informational este in mod firesc distorsionata de o seama de fenomene care tin de sfera afectiv- emotionala a functionarii psihicului. 7. Asa numitul efect halo poate genera distorsiuni ale perceptiei reale a evenimentului - obiect al marturiei. Prelucrarea (decodarea) informatiilor - aparatul nostru senzorial nu recepteaza imaginea lucrrilor si fenomenelor, ci doar lumini, sunete, mirosuri etc., care numai la nivel cortical, in scoarta cerebrala, vor fi sintetizate, integrate in ansambluri si, totodata, vor fi prelucrate si decodate. In psihologie diferentiem : timpul obiectiv ( masurabil prin cronometru) si timpul subiectiv (care se prelungeste cand participam la evenimente neplacute si fuge in clipele de fericire ); spatiul real (masurabil prin diferite metrii) si spatiul ideal (cosmic sau poetic), care nu poae fi decat gandit. Stocarea informatiilor - stocarea informatiilor prelucrate ( decodate ) se efectueaza prin procesele de intiparire ( memorare ) si pastrare a elementelor de informatie referitoare la continutul actiunii la care a paricipat martorul. Intiparirea nu este o actiune mecanica, exercitata asupra masei cerebrale, ci trebuie inteleasa ca formarea unor urme functionale, cam in genul acelora care se petrec prin imprimarea pe o banda de magnetofon unde, in opozitie cu placa de gramofon, nu apar sinuozitati pe suprafata. Faptele intiparite anterior - arata A. Chircev - nu raman neschimbate pe masura acumularii unor date noi, ci sufera insemnate modificari. Cele doua categorii de date (vechi si noi) nu raman izolate in memorie. Ele se organizeaza in unitati logice, cu o structura mai complexa decat aceea a grupelor componente. Pe buna dreptate, menorarea este conceputa ca un proces activ de organizare si reorganizare a materialului. In acelasi sens si pastrarea este un proces dinamic, ireductibil la conservarea pasiva a materialului. Capacitatea de intiparire (memorare) nu este egala la nivelul diferitelor categorii de informatii. In functie de particularitatile individuale : unii isi intiparesc si retin cu precadere informatiile vizuale, altii sunt mai receptivi pe plan auditiv- verbal. Alaturi de aceste calitati ale memoriei (apartenenta la tipul auditiv sau cel vizual) car etin de particularitatile individului, in psihologie se cunoste ca unele informatii se stocheaza doar cateva secunde, altele timp de mai multe ore sau zile ori vreme indelungata. In functie de durata stocarii, vorbim de memorie de scurta durata, de durata medie si de lunga durata. Reactivarea informatiilor - rectivarea continutului (informatiilor) receptionate, decodae si stocate anterior se refera fie la recunoasterea obiectelor, persoanelor sau a situatiilor receptate mai de mult de catre subiect, fie la reproducerea (descierea, evaluarea) verbala a lor. Memoria de recunostere (Clifford Morgan, Richard King) consta intr-o decizie de a da sa nu privitoare la faptul ca ceea ce I se arata sau I se spune

10

martorului este o informatie vechesau noua. A recunoaste deci un obiect aratat, o persoana sau un loc prezentat marorului, inseamna a decide. Memoria reproductiva nu functioneaza cu atata usurinta ca memoria de recunostere, caci in cazul reproducerii (al reconstituirii operatia nu este o simpla decizie da sau nu, ci o serie de stategii de cautare dintre cele mai complexe). Strans legat de reactivarea continuturilor stocate in memorie, intervine problema uitarii. Ambele forme ale reactivarii - recunosterea si reproducerea - se pot distorsiona si din cauza sugestibilitatii martorului. Exista si o alta forma de sugestibilitate pe care am putea sa o numim sugestibilitate de statut. Se intalneste mai ales la oamenii cu un nivel social scazut. Capacitatea de verbalizare este o calitate esentiala de care trebuie sa tinem seama. Este vorba aici de transpunerea in registrul verbal a unor evenimente ce se deruleaza, respectiv s-au derulat, in fata martorului care le-a receptat in mod intuitiv (prin organele senzoriale). Marturia este apoi influientata in mare masura si de atitudinea martorului fata de anchetator. Completarea depozitiei si drept consecinta aparitia unor noi forme sau ocazii de distorsionare mai pot surveni si in urma fenomenului de repetitie. Martorul ocular - isi exerseazadepozitia prin faptul ca o repeta : celui care vine primul la fata locului , curiosilor care se ingramadesc in jurul lui, colegilor de serviciu sau vecinilor, oranelor superioare judiciare etc. Cu fiecare repovestire, materialul initial se rotunjeste si intrebarile curiosilor, ale celorlalti, ajuta la structurarea mai logica a evenimentelor, la o completare a lor, a.i. marturia finala devine o simpla versiune a realitatii. Un interesant fenomen psihosocial numit schimbare de rol contribuie adesea la distorsionari regretabile. In unele cazuri, realitatea este distorsionata din cuza existntei unei presiuni din partea publicului, cum a fost in cazul Ramaru. Problema certitudinii sau incertitudinii subiective privind imaginile memoriale existente, considerand marea ei importanta pentru justitie, dar si importanta ei teoretica, a fost reluata in psihologia actuala. Domenii de aplicare practica a reactivarii informatiilor Recunosterea persoanelor - dupa infatisare se bazeaza pe conservarea in memoria martorului a ceea ce de regula intelegem prin semnalmentele individulale ale persoanei (semnalmentele persoanei se refera la talia persoanei, conformatia capului, trasaturile si expresia fetei, a privirii, culoarea parului, pigmentatia pielii, partcularitatile anatomice si functionale de genul : lipsa unui membru, ticuri, mers caracteristic, etc). Recunosterea cadavrelor - este una dintre cele mai frecvente activitati cu care se intalneste omul legii in calitate de magistrat, ofiter de politie judiciara, sau expert criminalist. De regula raspunsul stiintific este dat de expertul antropolog medic legist. Recunosterea dupa fotografii - este poae modalitatea cea mai frecvent intalnita in cadrul cercetarilor judiciare care pivesc identificarea unor persoane si mai ales a unor cadavre. Martorilor li se pun in fata fie fotografii artistice fie fotografii instantanee care prezinta avantajul surprinderii persoanei in atitudini tipice cu valoare de individualizare sau in atitudini care o fac pur si simplu de nerecunoscut, fie fotografii de identificare aflate in evidenta organelor operative ( fotografii care prezinta avantajul de a reda atat semnalmentele din fata cat si din profil, ceea ce permite confruntarea imaginii formate in momentul savarsirii infractiunii indiferent de pozitia in care a fost vazut infractoprul). Probelmatica psihologica a marturiei de rea credinta. Martorul mincinos. De obicei, retragerea marturiei mincinoase este provocata si, in rarisime cazuri, ea este rezultatul autodenuntarii celui care a depus mincinos, deci o initiativa voluntara. Din practica organelor judiciare in acesta materie rezulta ca promovarea retrgerii marturiei mincinoase este rezultatul unor activitati procesuale de analiza si de apreciere a marturiei incriminate, care pun in evidenta concluzii logice cu privire la faptul ca marturiei nu I se poate acorda credibilitate, fiind suspectata de neadevar.

11

Criteriul sursei marturiei a). marturie imediata (nemijlocita) in care martorul a fost prezent nemijlocit in contextul producedrii faptelor percepand prin stimuli adecvati evenimentul, derularea acestuia in timpul si spatiul corespunzator. b). marturia mijlocita in care martorul, indirect, furnizeaza informatii nu asupra unor fapte sau imprejurari percepute din sursa originala, ci dintr-o sursa deviata constand in late persoane, care intr-o calitate sau alta au perceput nemijlocit prin propriile simturi imprejurarile legate de infractiune sau de faptuitori putandu-se afla oricand provenienta punctului de plecare al informatiilor cu care acestea se pot compara si verifica; c). marturia din auzite, din zvonul public, in care martorul face referiri la fapte auzite, la zvonuri de o acuta notorietate, dar a caror sursa primara este imprecisa, indeterminata. Criteriul pozitiei martorului in raport cu partile din proces - existenta raporturilor martorilor cu pricina, pe de o parte, si pe de alta parte cu participantii in proces, pot zdruncina serios pozitia de imparialitate a martorului in procesul judiciar. In ceea ce priveste pozitia martorului in raport cu pricina trebuie de clarificat interesul moral sau material al acestuia pentru ca pricina sa fie solutionata intr-un anumit fel, deoarece o pozitie suspecta de un interes moral sau material poate ridica suspiciuni referotoare la partinire si nesinceritate. cu privire la raporturile dintre martor si ceilalti participanti este de clarificat raportul subiectiv al acestuia fata de invinuit sau inculpat, partea vatamata, partea civila, partea civilmente responsabila. O situatie aparte o prezinta victima, renuntand la calitatea de parte, la pretentiile civile si neparticiand in proces ca parte vatamata apare in proces ca martor si la o prima vedere dispozitiile sale ar trebui privite fara suspiciuni, deoarece nimeni mai bine decat ea nu poate sa redea mai ample si mai exacte informatiile cu privire la infractiunea a carei victima a fost. Foarte des, practica ne releva o oarecare retinere din partea martorului, motiv pentru care trebuie sa decelam daca nu cumva in spatele acestei atitudini se afla teama. Criteriul conditiei socio morale si psihotemperamentale - s-a ajuns la creearea unei adevarate tipologii a martorilor in functie de apartenenta lor la un tip psihologic sau altul. In acest sens se disting : - gruparea tipurilor intelectuale - gruprarea tipurilor caracterizate de orientarea particulara a inteligentei in marturie (superficial, ambitios) - gruparea tipurilor comportamentale (observatori pozitivi, interpretori, inventivi, emotivi) - tipurile psihotemperamentale (subiectivi si obeictivi, senzitivi si apatici, martorul care observa si martorul care descrie, incapatanatul si volibilul, timidul, vanitosul, mincinosul, mitomanul ). Exegeneza psihologica a acestor tipologii a stabilit doua categorii distincte si anume : - tipul obiectiv, care caracterizeaza martorul prin precizie, bun observator care descrie lucrurile dupa insusirea lor exerioara obiectivabile, nefiind preocupat de semnificatia scenei la care este martor si la care nu participa emotional - afectiv ; - tipul subiectiv, care este preocupat de semnificatiile si sensul scenelor pe care le percepe si carora le da continut interpretativ prin judecatile de valoare pe care le emite asupra lor sub influienta informatiei afectiv emotionale pe care, de regula, o resimte cu maxima intensitate. Criteriul interesului manifestat de martor fata de problematica probatiunii - modul in care cel caruia ii sunt recunoscute imprejurarile legate de savarsirea unei infractiuni apare in proces in calitate de martor poate furniza elemente semnificative pentru aprecierea asupra pozitiei pe care se va situa si asupra veridicitatii depozitiei ca atare. in acest sens, daca martorul este o persoana aflata cu totul intamplator in campul defapte, in trecere, grabita sau preocupata de cu totul alte probleme, in raport cu evenimentul perceput este posibil ca o serie de aspecte sa-i fie superficial fixate in campul atentiei si sa nu le fi perceput ca atare. Este de la sine inteles cat de utile sunt datele ce izvorasc de la persoana care a renuntat la calitatea de victima in favoarea celui de martor in proces, caci numai acesta poate reda cel mai fidel imprejurarile si derularea evenimentului. Criteriul bunei credinte in evaluarea marturiei - datorita contactului nemijlocit al magistratului cu participantii in procesul judiciar, acesta poate si este obligat sa intercepteze datele pe care I le ofera conduita, fizionomia si reactiile exerioare ale celor cu care se afla in intercomunicare psihologica in ancheta judiciara. Incercarea de substituire voluntara a depozitiei reale cu o depozitie imaginara sau falsa este insotita

12

intotdeauna de modificari fiziologice reflexe care se declanseaza automat si scapa posibilitatilor de cenzurare ale subiectului. Constituie indicatori fiziologici ai comportamentului emotional inaparent sporirea ritmului cardiac si a presiunii sanguine, schimbarea temperaturii tesutului, modificarile electrice ale pielii, intensificarea activitatii glandelor sudoripare, schimbarea ritmului respiratiei, dereglarea fonatiei, reducerea salivatiei etc. In plan somatic, la nivelul fizionomiei anchetatorul atent poate surprinde modificarile tributere comportamentului aparent al stresului emotional, schimbarea mimicii, a expresiei fetei obtinuta prin mobilitatea muschilor faciali, coboratul deosebit al fetei (paloare sau roseata aparuta brusc) tensiunea corpului crescuta manifestata in schimbarea pantomimicii (tremuratul mainilor si piciarelor), schimbari ale vocii datorita reducerii salivatiei si dereglarii respiratiei. Trebuie avuta in vedere ca omului ii este proprie capacitatea de disimulare, de contrafacere, de mascare a adevaratelor sentimente a rectiilor emotionale traite si ca martorul, in mod prefacut isi poate controla starile emotionale sau, dimpotriva, isi poate insoti expunerea cu un acompaniament de false stari emotionale ( simulate) ce nu concorda cu adevaratele stari psihice. In asemenea situatii, magistratul va putea verifica empiric suspiciunile aparute in legatura cu depozitiile martorilor. Aceasta este posibila in temeiul principiului nemijlocirii care guverneaza activitatea autoritatilor judiciare. Daca nimeni nu are voie sa-si faca dreptate singur, atunci nici martorii nu pot sa sprijine o dreptate privata, care incerca sa se legitimeze prin apelul formal la justitie, chiar daca partea interesata in aceasta ar fi puterea care, nu de putine ori in istorie, s-a slujit de justitie utilizand sloganul intereselor superioare de stat. Subiectivitatii martorului I se opune subiectivitatea magistratului. In acesta lupta va trebui sa triumfe adevarul. B. CARACTERISTICILE INTEROGATORILUI 1. Opozabilitatea intereselor anchetatorul est emotivat de standardele sale profesionale, afalarea adevarului cu privire la faptuitor si fapta, elucidarea comiterii faptei sub toate aspectele etc, pe cand infractorul este motivat de diminuarea responsabilitatii sale in cauza; pe primul il anima prestigiul profesional, pe celalat, miza apararii cu orice pret a libertatii sale. De fapt, opozabilitatea de interese dintre invinuit sau inculpat si organul judiciar este explicata de statutul diferit al celor doi participanti la proces. 2. Inelgalitatea statutului inculpatul sau invinuitul apare in pozitia celui ce a savarsit infractiunea, in pozitia celui care a nesocotit legea, iar in cazul confirmarii invinuirii ce I se aduce, urmeaza sa suporte consecintele faptei comise ; organul judiciar ocupa o pozitie opusa, el este investit cu autoritatea de catre stat, cu prerogative proprii functiei pe care o exercita in vederea tragerii la raspundere penala a invinuitului sau inculpatului. Aparent avantajul pozitiei este detinut de organul judiciar. Acesta are posibilitatea de a tine sub un permanent control pe cel interogat de a observa acele indici psihologici ale starii emotivate provocate de diverse tulburari neurovegetative, de a observa intreaga atitudine, modul de a se comporta al invinuitului sau inculpatului si pe acesta baza de a identifica momentele psihologice de alternare si diversificare a procedeelor tactice de ascultare. De asemenea, organul judiciar se poate folosi si de elementul surpriza, atunci cand se afla in posesia unor date verificate si pe care in cursul ascultarii le poate folosi nu o data, caracterul surprinzator al acestora, zdruncinand rezistenat opusa. Se intalnesc insa si cazuri in care organul judiciar este pus in situatia de a desfasura confruntarea in conditii ilegale. Este vorba de de faptul ca in timp ce organul judiciar foloseste in exclusivitate mijloace legale , invinuitul sau inculpatul poate uza de orice mijloace, chiar si ilegale, fara a fi sanctionat in mod expres. 3. Tensiunea comportamentului expresiv atitudinea invinuitului sau inculpatului in interogatoriu este una voluntara, in care persoana autoare a infractiunii isi dirijeaza comportarea in mod constient, tinand seama de situatia reala prezenta si prevazand si urmarirea actelor sale. Habitaturile lui sociale vor fi prezente in atitudinea infractorului, constituind unul dintre factorii determinanti. Atitudinea invinuitului sau inculpatului este rezultatul interactiunii dintre habitudinile sociale si dominanta defensiva, constand in prezenta si persistenta in scoarat cerebrala a invinuitului sau inculpatului, a unor puternici focare de excitatie cu caracter dominant, reprezentand pericolul care ii ameninta libertatea. Exista 4 categorii de manifestari, in cadrul interactiunii anchetator anchetat, care reprezinta elemente accesibile unei

13

observari psihologice in timpul interogarii : anumite trasarturi de comportament, ; expresiile emotionale ; gandirea invinuitului sau inculpatului ; atitudinea sociala a invinuitului sau inculpatului. ascultarea (interogatoriul) aduce pe pozitii opuse protagonistii acestei relatii interpersonale de tip special care nu colaboreaza ci se confrunta. 4. Demersul neuniform, contradictoriu, in zig-zag. Practica judiciara demonstreaza ca infractorii in special cei ocazionali, chiar daca nu imediat ajung sa marturiseasca din ce in ce mai mult din fapta comisa, iar in final, in functie de abilitatea anchetatorului, ajung la marturisi totale. In aceste cazuri, dominanta defensiva se manifesta prin anumite ajustari mai mari sau mai mici ale realitatii, aici avand de-a face cu o aptitudine lineara in cabinetul de ancheta. Insa, de cele mai mult eori infractorul merge in zig-zag, recunoscand o parte l ainceput, negand apoi cu inversunare, revenind cateodata asupra celo declarate, pentru ca in final sa faca marturisirea finala, dar si aceea de foaret multe ori incompleta. 5. Intimitatea, stresul si riscul sunt specifice derularii interogatorului. Marturisirea nu este o chestiune exclusiv tehnica, ci si psihologica. Pentru ca acesta sa se transpuna in realitate, relatia interpersonala devine speciala prin intimitate. In cabinetul de interogare nu trebuie sa patrunda alte persoane, camarele trebuie izolate fonic, sa aiba luminozitate si confort minim. Nu o data, invinuitul trebuie sa treaca peste sentimentul de rusine , peste starea de teama, stiut fiind ca este extrem de greu sa fie marturisite fapte reprobabile: viol, incest, crima etc., in prezenta unor persoane, altele decat anchetatorul. In acelasi timp, marturisirea nu este posibila decat o data cu castigarea increderii, cu trairea sentimentului de intelegere cel putin umana a dramei judiciare pe care invinuitul o traieste. Desigur, ramas singur cu invinuitul, in raporturi de confruntare nu o data tensionate, reprezentantul organului de urmarire penala poate avea in fata o personalitate cu un mental disfunctional, disperat, razbunator, simulant etc, capabil de gesturi heteroautoagresive. Riscul profesional este o realitate la care anchetatorul consimte liber si pe care si-o asuma din perspectiva profesionistului . Definitia interogatorului - contactul interpersonal verbal , relativ tensionat emotional desfasurat sistematic si organizat stiintific, pe care il poarta reprezentantul organului de stat cu persoana banuita in scopul culegerii de date si informatii despre o fapta infractionala in vederea prelucrarii si lamuririi imprejurarilor in care s-a comis fapta, a identifica faptu7itorii si in functie de adevar a stabili raspunderile ne apropiem cel mai mult de realitatea pe care urmarirea penala o reclama. PROBLEMATICA Interogatoriului - Ancheta judiciara din perspectiva psihologica Notiunea (def.) anchetei judiciare nu isi gaseste consacrarea in Codul de procedura penela. cu toate acestea in literatura de specialitate si in limbajul curent, termenul este vehiculat pentru a desemna ceea ce Codul de procedura penala denumeste urmarirea penala. In tratatele de procedura penala, urmarirea penala este considerata o faza distincta a procesului penal precizandu-se ca urmarirea penala se identifica cu un comportament procesual cu un rol bine definit in procesul penal, deoarece, in cadrul ei, se realizeaza anumite activitati specifice prin care se dovedeste existenta sau inexistenta infractiunilor, stiut fiind ca marea majoritate a faptelor penale nu pot fi dovedite prin probe preconstituite. De asemenea, in cadrul urmarii penale sunt desfasurate activitati petru identificarea autorilor infractiunilor, initial necunoscute. Dictionarul limbii romane defineste ancheta ca cercetarea ordonata de un organ de stat pentru strangerea dovezilor privitoare la o fapta ilegala si stabilirea raspunderii (ex. ancheta penala, judecatoreasca). Coordonatele (caracteristicile) psihologice ale activitatii de ancheta judiciara Din perspectiva psihologica ancheta judiciara (urmarirea penala si cercetarea judecatoreasca) este o suma e relatii interpersonale ale unui subiect constant - conducatorul anchetei judiciare in ipostazele mentionate - si ceilalti participanti la proces - parti sau subiecti ai procesului. Investigatia - ancheta, specifica anchetatorului, porneste, prin urmare, nu numai de la o problematic adificila, dar si de la diversitate careia anchetatorul trebuie sa I se adecveze pentru a reusi sa-si indeplineasca obiectivele referitoare la : - strangerea probelor - existenta infractiunilor, consumate sau ramase in stare de tentativa ;

14

- identificarea faptuitorilor si a pozitiei acestora fata de infractiune - autori, instigatori, complici, tainuitori ori favorizatori; - stabilirea raspunderii penale a faptuitorilor care comporta doua aspecte principale : a). existenta nexistenta starii de imputabilitate a faptuitorilor. b). existenta sau inexistenta starii de culpabilitate a faptuitorilor ca si formele specifice de culpabilitate. Profesiunea anchetatorului judiciar este, psihologic vorbind, o profesiune stresanta , de risc, de curaj si de spirit de sacrificiu. PLANURILE SITUATIONALE - in care se confrunta, nu fara tensiune psihica, anchetatorul si infractorul, Astfel : - un prim plan situational ar fi acela in care datele despre infractiune sunt cunscute atat de anchetator cat si deinfractor. Acesta este un plan situatioanal deschis, cand confruntarea anchetator - infractor are un punc de plecare o situatie pozitiva pentru cauza. - un al doilea plan situational ar fi acela in care unele date despre infractiune, de obicei probe materiale si informatii, sunt cunoscute nuai de anchetator, infractorul nestiind ca ele se afla la dispozitia anchetatorului. Acesta este un plan situational orb care ofera anchetatorului posibilitati si variante multiple de abordare a infractorului. - Un al treilea paln situational ar fi acela in care datele despre infractiune sunt cunoscute numai de infractor. Acesta este un plan situational ascuns, foarte frecvent in cauzele penale cu infractiuni grave si deosebit de grave in care autorii raman mult timp - uneori ani la rand neidentificati iar alteori cauzele intra in prescriptie. - Al patrulea plan situational ar fi acela in care nici infractorul si nici anchetatorul nu cunosc date despre infractiune, acestea fiind detinute de o terta persoana - eventual un martor intamplator, de care nu are cunostinta nici infractorul si nici anchetatorul. Aceta este un plan situational necunoscut. ETAPELE ASCULTARII INVINUITULUI SAU INCULPATULUI - atat in faza urmaririi penale cat si in faza cercetarii judecatoresti, audierea invinuitului sau inculpatului cuprinde trei etape distincte : - verificarea indentitatii civile a invinuitului, adica cunoasterea statutului de persoana fizica a invinuitului sau inculpatului, in sensul legii civile ; - ascultarea relatarii libere; - adresarea de intrebari, din partea anchetatorului in faza de urmarire penala, a procurorului si a partilor in faza cercetarii judecatoresti, prin intermediul presedintelui completului de judecata si de catre presedinte sau membrii completului, tot prin intermediul presedintelui de complet. a. verificarea identitatii civile a invinuitului sau inculpatului. Parcurgerea acestei etape este obligatorie pentru a nu fi invinuita o alta persoana decat cea care a savarsit infractiunea. Verficarea identitatii consta in intrebari cu privire la nume, prenume, porecla, data si locul nasterii, numele si prenumele parintilor, cetatenia, studii, situatia militara, loc de munca, ocupatia, domuciliul, antecedente penale, precum si alte date care pot contura situatia civila a invinuitului. Verificarea identitatii nu constituie doar un simplu act tehnic, ci un bun prilej de a studia comportamentul invinuitului fata de situatia in care se afla, modul cum reactioneaza la intrebari ce I se adreseaza, gesturile, starea de tensiune sau calm pe care le afiseaza. b. ascultarea relatarii libere. Aceasta etapa incepe prin adresarea unei intrebari cu caracter general, prin care invinuitului I se solicita sa declare tot ceea ce are de aratat in legatura cu invinuirea ce I se aduce. Relatarea libera este un bun prilej pentru anchetator de a cunoaste si de a analiza pozitia invinuitului , prin compararea celor prezentate cu materialul probator existent la dosarul cauzei. Toate observatiile facute in cursul acestei etape vor constitui temei pentru stabilirea procedeelor tactice care vor fi folosite in continuare. De aceea, chiar si atunci cand invinuitul neaga faptele, denatureaza adevarul, nu trebuie adoptata o pozitie rigida, ostila fata de acesta, deoarece exista posibilitatea ca, ulterior, sa I se demonstreze pozitia obstructionistra in ancheta. c. Adresarea de intrebari s ascultarea raspunsurilor invinuitului sau inculpatului. Dupa ce invinuitul a relatat liber referitor la invinuirea adusa, I se adreseaza intrebari cu privire la fapta ce formeaza obiectul cauzei si invinuirii. Intrebarile trebuie sa indeplineasca o serie de conditii : sa fie clare si precise; sa fie formulate la

15

nivel de intelegere al celui ascultat; sa nu sugereze raspunsul pe care-l asteapta organul deurmarire penala; sa oblige pe invinuit sa relateze si sa nu ofere un raspuns scurt de genul da sau nu sa nu puna in incurcatura pe invinuit, mai ales cand acesta este bine intentionat, interesat in a declara adevarul. Intrebarile folosite in timpul ascultarii pot fi clasificate in mai multe categorii, in raport cu scopul urmarit, cu natura si aria de cuprindere a aspectelor care urmeaza a fi lamurite : - intrebari tema ( cu caracter general), care vizeaza fapta-invinuirea in ansamblul sau; - intrebari problema prin care se urmareste lamurirea unor asepcte ale activitatii ilicite desfasurate, anumite aspecte ale cauzei; - intrebari detaliu, avand un caracter strict limitat la anumite amanunte prin care se urmareste obtinerea de explicatii ce pot fi verificate. PROCEDEEE PSIHOTACTICE DE INTEROGARE (ASCULTARE) A INVINUITULUI Ascultarea incrutisata - scopul acestui procedeu este de a infrange sistemul de aparare al invinuitului nesincer, care se situeaza pe pozitia negarii totale a faptelor savarsite. Este un procedeu ofensiv si consta in ascultarea aceluiasi invinuit de catre doi sau mai multi anchetatori, ce s-au pregatit in mod special in acest cop si cunosc problemele cauzei in care se face ascultarea. Procedeul prezinta un anumit avantaj dar si dezavantaje. Avanatajul consta in faptul ca invinuitului sau inculpatului nu I se da posibilitatea sa-si pregateasca raspunsurile mincinoase, intrebarile fiind adresate de fiecare anchetator alternativ, intr-un ritm sustinut, alert. Dezavanataje : derutarea persoanelor cu structura psihica slaba, incurcarea celui ascultat, anchetatorii insisi putandu-se incurca reciproc, mai ales atunci cand nu toti stapanesc perfect problema cauzei. Tactica complexului de vinovatie - o astfel de tactica conduce la rezultate deosebite in cazul persoanelor mai sensibile. Acest procedeu consta in adresrea alternativa a unor intrebari care contin cuvinte afectogene (critice) privitoare la fapta si la rezultatul ei si a unor intrebari ce nu au legatura directa cu cauza. Pentru realizarea scopului, obinerea unor declaratii sincere, trebuie observate atent reactiile invinuitului la diverse intrebari ce I se adreseza, intrucat reusita procedeului nu depinde numai de raspunsurile celui ascultat, ci si de observarea si aprecierea acestuia. - Procedeul ascularii unui participant despre activitatile celorlalti participanti - procedeul se aplica atunci cand in cauza exista mai multi invinuiti participanti la savarsirea acelei infractiuni. Cunosterea invinuitilor, inculpatilor implicati in cauza permite anchetatorului sa gaseasca veriga cea mai slaba in randul participantilor si cu acesta sa inceapa ascultarea. Se solicita celui ascultat sa declare ceea ce cunoste despre activitatea celorlalti participanti la infractiune, lasandu-i-se impresia ca persoana sa intereseaza mai putin organul de urmarire penala. In acest mod, invinuitul poate prezenta date valoroase in legatura cu infractiunea savarsita, date pe care ulterior, va trebui sa le explice, iar apoi sa faca declaratii despre propria activitate. Procedeul prezinta si dejavantaje pentru ca nu intodeauna cel ascultat este dispus sa divulge activitatea participantilor, avand in vedere intelegerile stabilite inainte, dar mai ales dupa savarsirea infractiunii, privitoare la modul de comportare in eventualitatea descoperirii faptelor. Nestiind daca si ce au declarat ceilalti participanti, fiecare va avea retineri, dar va manifesta , in schimb, un inters deosebit pentru a afala din ancheta care este pozitia celorlalti invinuiti. - Procedeul justificarii timpului critic sau al alibiului - timpul critic reprezinta suma duratei activitatilor ce au precedat savarsirea infractiunii, a actiunilor ce caracerizeaza savarsirea infractiunii si perioada imediat post-infractionala. Acest procedeu se foloseste atunci cand banuitul refuza sa faca declaratii. Cunoscindu-se activitatea banuitului, I se va solicita sa declare locul unde s-a aflat,cu cine a luat legatura, ce a intreprins inainte, in timpul si dupa savarsirea infractiunii. Explicatiile date vor fi verificate minutios pe zile, ore, minute si locuri. De asemenea, procedeul se foloseste in ascultarea infractorilor nesinceri, refractari, oscilanti in declaratii, care incearca sa ingreuneze aflarea adevarului. Acestora li se va cere sa arate ce au facut pe zile si ore, sa prezinte locurile unde s-au aflat si persoanele cu care au luat legatura. Pe baza rezultatelor

16

verificarilor, folosindu-se starea psihica a banuitului, acesta va putea fi determinat sa recunosca faptele cu ocazia unei noi asculari. Utilizarea procedeului de justificare a timpului critic permite extinderea anchetei judiciare asupra altor infractiuni si faptuitori mai ales ca, asa cum demonstreaza cazuistica judiciara, tacerea reprezinta, la fel ca si alibiul, incercarea de a ascunde si alte fapte, ca si pe participanti. Indiferent de metodele sau procedeele tactice utilizate, ancheta penala moderna este incompatibila cu tortura.