Tema: SENTIMENTUL DE

VINOVATIE DIN PERSPECTIVA PSIHOLOGIEI JUDICIARE

Plan:
1. Rolul şi importanta Psihologiei judiciare în detectarea vinovatiei ca atitudine psihica şi
realitate juridica
2. Investigarea sentimentului de vinovatie
3. Consideratii psihologice asupra aspectelor comportamentului post-infractional al delicventilor.
4. Stabilirea sentimentului de vinovatie din perspectiva elementelor psihologice ale marturisirii
infractorului.

1. Rolul şi importanta Psihologiei judiciare în detectarea vinovatiei ca atitudine psihica şi

realitate juridica

Fundamentarea psihologiei judiciare pe tărâmul dreptului este determinata de faptul ca

inainte de a fi existat raporturile de drept, în societate au existat raporturi interumane, cu continut
şi motivatie psihologica, bazate pe motivatiile şi scopurile partilor şi precedate de procese mai
mult sau mai putin complexe, de deliberare în ceea ce priveste prevederea şi anticiparea
urmarilor.
Conform legii, infracţiunea prezintă o trăsătura de natura morala, subiectiva, constând în
vinovatia faptuitorului, şi anume fapta sa fie expresia unei anumite atitudini psihice a
faptuitorului în ceea ce priveste vointa de a savarsi fapta şi constientizarea urmarilor acesteia.
Astfel, vointa constituie o facultate psihica prin care o persoana isi mobilizează
energiile de care dispune în vederea comiterii actului de conduita exterioara. Atunci cand
acesta prezinta caracter infractional, vointa reprezinta, alaturi de constiinta, factor obligatoriu al
vinovatiei.
În ceea ce priveste vinovatia, aceasta se refera la latura subiectiva a infractiunii, latura ce
cuprinde doua componente, doi factori: unul de conştiinţa şi altul de voinţa. Fapta şi urmările ei
sunt concepute, mediate şi orientate de conştiinţă: în conştiintă apare ideea de a se săvârşi o faptă
şi tot în conştiinţă apare reprezentarea urmărilor ei. Odată terminat procesul psihic de luare a
unei hotărâri, se produce o trecere de la manifestarea de conştiinţă la manifestarea de voinţă în
vederea punerii în executare a hotărârii luate.
Aceasta rasfrangere a factorului constiinta asupra factorului vointa şi, prin intermediul
acestuia din urma, asupra faptei, constituie aspectul caracteristic al laturii subiective care în cazul
faptelor penale, este vinovatia.
Vinovatia este, asadar, expresia sintetica a aspectului subiectiv, fiindca priveste
manifestarile psihice care sunt caracterizante pentru latura subiectiva a infractiunii.
Vinovatia implica un act de constiinta, o atitudine a constiintei în raport cu urmarile
faptei şi nu un act de vointa, sub impulsiunea caruia este realizata fapta. Constiinta creeaza
cauzalitatea psihica, iar vointa declanşează cauzalitatea fizică a faptei, astfel incat, intre factorul
de conştiinţă şi factorul de voinţă există o legătură de interdependenţă.
Potrivit celor mentionate, vinovatia consta în atitudinea psihica a faptuitorului fata de
fapta socialmente periculoasa savarsita de el şi fata de consecintele acelei fapte, adica
atitudinea psihica pe care autorul a avut-o la momentul savasirii faptei ilicite, mai exact, la
momentul imediat anterior savarsirii acesteia, fata de fapta şi urmarile ei.
Exista vinovatie cand fapta care prezinta pericol social este savarsita cu intentie sau din
culpa. Vor exista astfel fapte săvârşite cu intenţie, fapte săvârşite din culpă şi fapte savarsite cu
forma mixtă intenţie şi culpă.
Vinovatia priveste fapta în intregul ei (actiune sau inactiune şi urmari) şi se stabileste
prin raportarea manifestarii de constiinta la urmarile actiunii sau inactiunii.

1
 A). Intentia şi modalitatile ei. Potrivit legii fapta este savarsita cu intentie cand
infractorul a prevazut rezultatul faptei pe care şi-a propus sa o savarseasca şi a urmarit sau a
acceptat producerea lui. Vinovatia prezinta, deci, doua modalitati : una în care rezultatul faptei
este anume urmarit şi una în care rezultatul, fara a fi urmarit, eventualitatea producerii lui este
acceptata.

Conditii comune : Ambele modalitati ale intentiei au ca factor comun “prevederea

rezultatului”.
a) Prin a “prevedea rezultatul” se intelege, asadar, a avea reprezentarea
acestuia, a stabili ca rezultatul se va produce dacă va fi efectuata o anumita actiune sau inactiune.
Prevederea este, deci, o anticipare, a ceea ce se va intampla ulterior. Asadar, cel care pune cu
ştiinţa otrava în mâncarea altuia, din insasi aceasta actiune prevede care va fi urmarea actiunii
sale.
Cand faptuitorul nu cunoaşte sau cunoaşte greşit acţiunea sau inacţiunea pe care o
efectuează, implicit el nu mai prevede ceea ce va urma, deci, datorita erorii de fapt privind
actiunea sau inactiune nu va exista vinovatie în forma intentiei.
b) Ceea ce faptuitorul trebuie sa fi prevazut, pentru a exista vinovatia în
forma intentiei, este “rezultatul faptei”.
Prin “rezultatul faptei” se intelege urmarea imediata, adica modificarea
produsa în lumea externa de actiunea sau inactiunea efectuata de catre faptuitor. În exemplul
anterior (cu punerea otravii) rezultatul pe care faptuitorul l-a prevazut este moartea victimei.
Prin existenta vinovatiei în forma intentiei nu este suficient sa se prevada
un rezultat oarecare, ci acel rezultat socialmente periculos pe care fapta il prezinta intr-o atingere
concreta adusa valorilor sociale ocrotite de legea penala.
Cel care, din cauza cunoasterii gresite a imprejurarilor în care efectueaza
actiunea sau inactiunea (eroarea de fapt) sau din cauza survenirii unor intamplari ce nu puteau fi
cunoscute nu a prevazut rezultatul faptei ci un alt rezultat inofensiv, nu poate fi socotit ca a
lucrat cu intentie, putandu-i-se atribui cel mult o cupla.
Conditii speciale :
a) intentia directa prevede ca rezultatul faptei să fie însoţit de hotărârea
făptuitorului de a realiza acel rezultat.
Pentru existenta intentiei directe se cere ca rezultatul urmarit sa
corespunda rezultatului firesc al faptei care prezinta pericol social şi acel rezultat sa fi fost
prevazut de faptuitor, indiferent de particularitatile în care acesta l-a conceput. Astfel, exista
intentie directa chiar dacă faptuitorul a ucis pe o alta persoana decat cea vizata de el, sau cand a
furat un obiect care apartine altei persoane decat cea presupusa de el.
b) intentia indirecta, în care rezultatul desi nu a fost urmarit de faptuitor
prevede ca acesta totusi sa accepte eventuala lui producere.
Intentia indirecta este posibila numai în cazul actiunilor sau inactiunilor
care, datorita modului în care sunt efectuate, sunt susceptibile de a produce mai multe rezultate.
A accepta eventualitatea producerii unui rezultat prevazut, dar neurmarit,
inseamna adoptarea unei atitudini de indiferenta fata de eventualitatea producerii acelui rezultat.
Pentru stabilirea intentiei indirecte este necesar sa fie facute trei constatari:
cel care a savarsit o fapta ce prezinta pericol social a prevazut ca rezultat posibil al faptei sale şi
un alt rezultat decat cel urmarit de el, ca totusi a savarsit acea fapta, acceptand producerea
eventuala a rezultatului neurmarit şi ca acel rezultat prevazut ca posibil s-a produs efectiv.
Alte modalitati ale intentiei. Se face distinctie intre intentia simpla cand
faptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi urmareste producerea lui şi intentia calificata, cand
faptuitorul urmareste producerea rezultatului în vederea realizarii unui scop prevazut în norma
incriminatorie (la tradarea de patrie se indica scopul) sau intentia initiala cand infractorul a
prevazut rezultatul chiar în momentul savarsirii faptei şi intentia supravenita cand infractorul, în
timpul executarii faptei are reprezentarea unui alt rezultat decat cel prevazut initial şi se hotaraste

2
sa-l realizeze şi pe acesta (hotul care, fiind surprins, ucide). Se face deosebire intre intentia
spontana, când fapta a urmat imediat momentului luării hotărârii (cineva, aflandu-se intr-o casa,
se hotaraste sa fure un obiect şi executa hotărârea imediat) şi intenţia premeditata, când
infractorul a luat hotărârea de a savarsi infracţiunea mai înainte de începerea executării, luând
masurile necesare, sau intre intenţia unica, cand infractorul a luat hotărârea de a savarsi o singura
fapta şi intenţia complexa, când infractorul a hotărât să comită mai multe fapte.
B).Culpa şi modalităţile ei. Infracţiunea din culpă exista atunci când fapta care
prezintă pericol social a fost savarsită în vederea altui rezultat decât cel care s-a produs, dar care
ar fi putut fi evitat, dacă făptuitorul ar fi fost mai prevăzător.
Vinovatia sub forma culpei prezintă doua modalitati: una în care rezultatul neurmărit a
fost prevăzut dar în mod greşit şi alta în care acel rezultat nu a fost prevăzut deşi ar fi trebuit şi
putut sa fie prevăzut.
a) Culpa cu prevedere (uşurinţa) exista atunci când infractorul prevede rezultatul
faptei sale, dar nu urmăreşte producerea lui şi crede, fără temei, ca acest rezultat nu se va
produce.
Condiţii de existentă :
- făptuitorul să fi prevăzut rezultatul faptei sale, să fi avut reprezentarea
rezultatului. Exista astfel, sub raportul condiţiei privitoare la prevederea efectiva, o asemănare
intre intenţie şi culpa;
- făptuitorul să nu fi urmărit producerea rezultatului prevăzut. Din acest
punct de vedere, culpa cu prevedere se aseamănă cu intenţia indirecta, deoarece, în ambele cazuri
rezultatul este prevăzut dar nu se urmăreşte producerea lui. Deosebirea consta în atitudinea de
conştiinţa diferita pe care făptuitorul o are fata de rezultatul prevazut;
- făptuitorul să fi socotit fara temei că acel rezultat nu se va produce.
Ceea ce deosebeşte culpa cu prevedere de intenţia indirecta, este ca în primul caz
făptuitorul a crezut sincer, dar greşit, că rezultatul nu se va produce, pe când, în al doilea
făptuitorul şi-a dat seama că producerea rezultatului e posibilă, dar a acceptat riscul, acţionând la
întâmplare.
b) Culpa simpla (greşeala) exista când făptuitorul nu a prevăzut rezultatul faptei
sale, deşi el trebuia şi putea să-l prevadă.
Conditii de existenta :
- făptuitorul nu a prevăzut rezultatul faptei sale.
- făptuitorul trebuia şi putea sa prevadă rezultatul care s-a produs.
Posibilitatea de prevedere se verifică în raport cu felul activităţii în cadrul căreia s-a
săvîrşit fapta din culpa şi în raport cu persoana celui care a comis-o.
Dacă se constată că făptuitorul nu numai că nu a prevăzut, dar nici nu putea să prevadă
producerea rezultatului, nu mai există culpă şi prin urmare vinovăţie.
Alte modalităţi ale culpei :
În raport cu cauza care a determinat atitudinea culpabilă se face deosebire între
imprudenţă sau nesocotinta (comportare nechibzuita), nebagare de seama (neatentie), neglijenta
(comportare fara grija necesara), nepricepere (lipsa cunostintelor necesare efectuarii activitatii),
nedibacie (lipsa aptitudinilor sau deprinderilor necesare).
C). Intenţia depăşita (praeterintentia) este o forma mixta care reuneste atat
intentia cat şi culpa.
Consta în savarsirea unei fapte cu intentie şi producerea unui rezultat mai grav decat cel
urmarit şi acceptat de faptuitor prin savarsirea faptei, rezultat ce i se imputa acestuia sub forma
culpei, deoarece nu l-a prevazut, desi trebuia şi putea sa-l prevada. Esentiala este imprejurarea ca
faptuitorul savarseste o fapta urmarind un anumit rezultat, dar care rezultat se amplifica devenind
mai grav şi realizand continutul unei alte infractiuni (ex: lovituri cauzatoare de moarte, ) ori o
varianta agravanta a infractiunii initiale (ex: talharia cu moartea victimei).
Vinovatia ca atitudine a constiintei fata de rezultatul faptei nu se reduce la un proces
psihologic limitat ca obiect, la prevederea sau neprevederea şi urmarirea sau neurmarirea

3
rezultatului deoarece dovedesc ca este vorba de persoane care prezinta o anumita periculozitate
sociala. Din acest punct de vedere, vinovatia, devine o trasatura caracterizanta a conduitei
antisociale.
Teoria normativa a vinovatiei
Frank Reinhard a conceput vinovatia ca fiind o judecata de valoare asupra continutului
psihic al faptei şi exprimand un raport de contrarietate intre vointa subiectului şi norma de drept,
resimtit ca un sentiment de culpabilitate.
Cu privire la cele doua forme sub care se exprima vinovatia, intentia şi culpa, s-a
considerat ca faptul intentionat este un fapt involuntar ce nu trebuia produs, astfel incat se
reproseaza vointei ca nu a impiedicat producerea faptei.
Aceasta teorie evidentiaza dubla pozitie a intentiei : pe de o parte, intentia este un proces
psihic care exprima finalitatea şi caracterul actiunii volitive, iar pe de alta parte, este un factor
care subliniaza atitudinea interioara a agentului fata de ordinea juridica. Caracteristic acestei
teorii este faptul ca accentul analizei este pus pe procesele psihice care explica comportamentul
faptuitorului, atitudinea sa interna fata de ordinea de drept.
Teoria psihologica a vinovatiei
Conform acestei teorii, vinovatia nu poate fi analizata decat în raport cu o persoana
capabila sa-şi dea seama de conditiile în care actioneaza şi de consecintele faptei.
Potrivit prof.univ.dr.G. Antoniu, vinovatia are doua ipostaze : accea de element al
conceptului de infractiune şi aceea de proces psihic descris în norma de incriminare.

2. Investigarea sentimentului de vinovatie

În functie de caracteristicile cauzei şi de particularitatile psihice ale persoanelor aflate în

ancheta judiciara anchetatorul determina procedeele de audiere a banuitului, invinuitului sau
inculpatului.
Intotdeauna, anchetatorul trebuie sa tina seama de :
Problema de a sti ce sentimente se afla la originea simptomelor constatate.
Simptomele pun în evidenta acele urme lasate în psihicul nostru de faptul produs,
la faptuitor aceste simptome determina sentimentul de culpabilitate care desemneaza participarea
la comiterea infractiunii.
Dificultatile care apar :
- simptomele pot fi contrafacute;
- simptomele pot constitui expresia mai multor sentimente;
- simptomele pot fi mai mult sau mai putin exteriorizate;
- invinuitul sau inculpatul poate incerca un sentiment de culpabilitate
pentru o infractiune ce a fost savarsita anterior, ramasa nedescoperita, în timp ce în legatura cu
infractiunea pentru care e cercetat, el afirma adevarul.
Metoda :
Se refera la utilizarea simptomelor psihologice în scopul aflarii adevarului atunci
cand invinuitul sau inculpatul neaga savarsirea faptei.
Consta în determinarea simptomelor care pot releva sentimentele celui ascultat.
Finalitatea presupune manifestarea simptomelor
Pasi :
- un anumit interval de timp, invinuitul sau inculpatul este audiat cu privire
la fapta savarsita;
- interogatoriul e indreptat pe un alt plan;
- anchetatorul adopta fie o atitudine concilianta, fie o atitudine severa.
Scopul :

4
 - determinarea invinuitului sau inculpatului sa-şi exprime adevaratele
sentimente.
Solutii :
- adoptarea unor procedee în vederea interpretarii, investigarii simptomelor
de culpabilitate sau inocenta.
1. Interpretarea :
Este necesar : - sa se identifice cauza care determina simptomele.
Se recomanda : - incercarea de a se atenua simptomele manifestate.
Exemplu : - fata de cel care plange, anchetatorul va face o prima remarca de
natura a spori increderea şi a doua de natura a intensifica nelinistea.
Dacă : - intensitatea simptomelor se diminueaza în primul caz, rezulta un
sentiment de verocitate.
- continua în cel de-al doilea caz, rezulta un sentiment de culpabilitate.
2. Investigarea :
- se incearca sa se determine dacă simptomele manifestate au legatura cu obiectul
interogatoriului.
Se impune : - cunoasterea trasaturilor caracteriale ale subiectului.
Se recomanda : - modificarea obiectului interogatoriului prin adaptarea unui
subiect neutru pentru indepartarea sentimentului de culpabilitate.
Verificarea concluziei : - pe neasteptate, interogatoriul este readus la obiectul
cauzei, fiind analizate simptomele manifestate de invinuit sau inculpat.

3. Elucidarea :
- se utilizeaza pentru a pune în evidenta simptomele slab exprimate.
Precautii : - anchetatorul sa se abtina de la orice interventie, de la orice
intrerupere a invinuitului sau inculpatului;
- dupa depunerea juramantului, martorilor ce prezinta importanta
deosebita sa li se adreseze un avertisment de natura a da nastere unui conflict de constiinta dacă
ar avea intentia sa ascunda adevarul;
- eficienta interogatoriului este sporita de confruntarea
invinuitului sau inculpatului cu alti participanti la procesul penal.

3. Consideratii psihologice asupra aspectelor comportamentului post-infractional al

delicventilor.

Etapa post-infractionala se afla în legatura cu momentul ascultarii invinuitului sau

inculpatului şi se caracterizeaza prin aparitia procesului psihic determinat de teama, de
incercarea faptuitorului de a evita raspunderea penala.
Dacă în primele doua etape exista o succesiune de momente intrapsihice : reprezentarea şi
tendinta de infaptuire a actului, deliberarea şi ezitarea, continuarea intentiei, punerea în act a
rezolutiei infractionale, în ceea ce priveste psihologia infractorului dupa savarsirea faptei se
observa tendinta de aparare, de sustragere de la identificarea invinuirii sau sanctiunii.
Dupa comiterea actului infractional, delicventul se afla sub stapanirea dominantei
defensive. În orice manifestare, fie ca e vorba de infractor prin obisnuinta, fie ca e vorba de
infractor ocazional, comportamentul lui poarta amprenta unei continue preocupari de a se
disimula, de a se ascunde, spre a scapa de urmarire, de a scapa de consecintele actului.
Prima manifestare normala a infractorului, dupa savarsirea infractiunii, este de a parasi
cat mai repede locul infractiunii. În acest caz, fac exceptie doar acei infractori a caror
transgrediere a legii se consuma în timp mai indelungat, cum ar fi delapidatorii sau sabotorii
politici, care vor incerca sa fuga doar dupa actul final, considerat “ultimul” de ei.

5
 Indepartarea de la locul infractiunii şi aparitia intr-un loc indepartat în mod ostentativ, are
ca scop procurarea artificiala de “alibi” care il va ajuta pe infractor de a se eschiva de sub
urmarire.
Se stie ca oamenii doar în cazuri extrem de rare isi amintesc exact de ziua şi ora la care s-
a intamplat un anumit eveniment fara importanta pentru ei. Acest lucru e cunoscut şi de
infractori şi de aceea ei utilizeaza toate mijloacele posibile de a produce confuzie sub acest
aspect la toti cei care ar putea eventual servi drept martori în cauza lor.
Actiunea dominantei defensive determina o serie de manifestari : confuzii, uitarea unor
lucruri elementare, o stare de distrare, astfel ca infractorul în acesta perioada va comite greseli
fortate, care mai tarziu vor contribui la descoperirea lui.
Fuga de la locul unde s-a produs o infractiune şi procurarea unor alibi nu este intotdeauna
un indiciu al culpabilitatii. Exista cazuri cand cineva a asistat la o infractiune sau a descoperit o
infractiune şi incearca sa se salveze. Asemenea comportament este specific la fostii infractori
condamnati.
Dupa asigurarea alibiului, infractorul, de cele mai multe ori, face confesiuni
extrajudiciare directe sau indirecte, recunoaste sau povesteste intr-un anumit fel fapta unor
persoane pe care le considera de incredere, urmareste cu atentie presa pentru a-şi lua noi masuri
de precautie sau se lauda cu crima comisa pentru a obtine un loc superior în ierarhia criminalilor.
Uneori, recunoasterile extrajudiciare urmaresc derutarea justitiei prin furnizarea
indirecta de date false pentru ca adevaratii faptasi sa castige timp. Asa procedeaza infractorii
prin obisnuinta.
În ceea ce priveste infractorii ocazionali nedescoperiti, se remarca fenomene psihologice
complexe care, în baza unor procese fiziologice, provoaca deznodamantul extrajudiciar.
Asemenea procese au loc atunci cand infractorul nu poseda suficient curaj de a se prezenta
singur în fata justitiei şi alege o cale indirecta spre a se autodenunta.
Aceleasi procese au loc uneori cu ocazia anchetei, cand infractorul fiind în preventie este
supus interogatoriului pentru a se facilita rezolvarea situatiei conflictuale.
Situatia în care infractorul,reapare la locul desfasurarii anchetei, incercand sa obtina
informatii despre evolutia investigatiilor, se poate explica prin fenomenul de amnezie post-
infractionala. În stare de neliniste generala marita datorita lacunelor memoriale, infractorul nu se
simte în siguranta, nu-şi poate aminti dacă totul a fost pus la punct. Din acest motiv nu poate
rezista impulsului de a se intoarece la locul faptei, intoarcere fatala în cele mai multe cazuri.

4. Stabilirea sentimentului de vinovatie din perspectiva elementelor psihologice ale

marturisirii infractorului.

Atitudinea defensiva a infractorului este resimtita şi dupa arestare, în timpul cercetarilor,

a dezbaterilor şi chiar în timpul ispasirii pedepsei.
Interogatoriul de ancheta are ca scop stabilirea faptelor şi a relatiei existente intre fapte şi
invinuit.
Stabilirea faptelor se face cu ajutorul probelor materiale, cel mai important martor fiind
chiar infractorul. Relatarile lui în mod obiectiv desemneaza stabilirea exacta a faptelor, în mod
subiectiv desemneaza marturisirea comiterii faptelor.
Unii teoreticieni considera recunoasterea invinuitului drept “regina probelor” şi de aceea
marturisirea infractorului este considerata ca circumstanta atenuanta.
Insa, practica arata ca depozitia infractorului cuprinde elemente care doar în lumina unei
critici severe pot fi acceptate ca valabile.
Din punct de vedere psihologic, orice depozitie este relatarea verbala ce se refera la un
continut reflectoriu acumulat dinainte. În cazul infractorului sunt de considerat perceptiile şi
procesele sale memoriale şi posibilitatile de a fi transmise verbal.

6
 În primul rand, în conditiile unui interes marit pentru obiectele infractiunii şi pentru orice
amanunt legat de acestea, intreaga forta psihica se indreapta în acest sens.
În al doilea rand, în functie de tipul de activitate nervoasa infractorul va inregistra exact,
mai putin exact sau deloc amanuntele actelor. Acestea se pot intampla şi atunci cand infractorul,
de buna credinta relateaza complet fals faptele savarsite.
Asemenea cazuri de relatari eronate se intalnesc mai frecvent la infractorii ocazionali care
comit infractiuni grave (omor sau tentativa de omor) la care mobilul declansator este o puternica
stare emotiva (infractorii pasionali).
Relatarile perfecte se pot intalni la unii infractori politici (spioni, anarhisti) şi la unii
criminali din obisnuinta care povestesc actiunile lor cu multa precizie. Deoarece momentul
savarsirii infractiunii e bine studiat dinainte, nu mai provoaca o stare emotiva inhibanta.
Cu toate aceste, este important de mentionat teoria lui Stern, în conceptia caruia
exactitatea amintirilor nu este o regula, ci o exceptie.
Uneori, unele amanunte omise, altele atenuate sau exagerate fac ca relatarea sa aiba un
aspect favorabil pentru infractor, cu toate ca el e sincer în relatarea pe care o face.
Este rolul anchetatorului, bine informat de a confirma sau infirma elementele relatarii
infractorului cu alte probe valabile declaratiile lui.
Este necesar sa se faca distinctie intre emotiile soc şi starile emotive. În timp ce primele
caracterizeaza doar o parte din infractiuni, afectand uneori chiar şi responsibilitatea nu doar
memoria ulterioara, starile emotive insotesc în mod normal orice act, favorizand posibilitatile
perceptive prin marirea potentialului atentiei.
Pe langa aceste conditii care se refera la faptul infractional, inexactitatea memoriei şi a
relatarii este determinata şi de emotiile cauzate de arestare şi de cele pricinuite de situatia creata
din cabinetul de ancheta, avand un efect negativ asupra exactitatii şi valabilitatii depozitiilor. Din
acest motiv, trebuie privit cu precautie orice afirma infractorul şi în special ce afirma şi-i este
defavorabil.
Expresiile emotionale coroborate cu date şi fapte obiective pot sublinia, pot confirma sau
infirma un fapt, insa nu constituie în sine indicii, pentru ca se stie ca expresiile emotionale pot fi
stapanite.
Inexactitatea relatarilor infractorului mai poate avea şi alte surse. De exemplu, în cazul
delictelor contra pesoanei, raportul existent anterior dintre infractor şi victima denatureaza în
mod pozitiv sau negativ actele perceptive şi relatarea. Denaturarile mai provin, în cazul delictelor
contra proprietatii din modul subiectiv cum infractorul isi analizeaza situatia materiala din
perioada dinainte de comiterea faptului infractional.
Din punct de vedere juridic, marturisirea infractorului este cel mult o proba necesara, nu
insa şi suficienta.
De asemenea, este important ca cei care marturisesc foarte usor sa fie priviti cu mult
scepticism şi foarte sever verificati pe de o parte pentru a se afla mobilul unui asemenea
comportament şi pe de alta parte pentru a se evita eroarea judiciara.
Exista autori care contesta valoarea probatorie a marturisirii, aratand ca ea contine
elemente de autoacuzare, ceea ce este potrivnic instinctului de aparare. Insa, în opinia altor autori
marturisirea infractiunii este primul pas pe care-l face infractorul spre revenirea în societate, spre
reinceperea perioadei de reeducare.
Dintre infractori, delicventii pasionali sunt cei care marturisesc cel mai usor, în timp de
delicventii ocazionali se apara pana la un anumit punct şi cand se vad demascati, cedeaza şi
marturisesc. Totul depinde de abilitatea anchetatorului, de maiestria lui.
Delicventul ocazional, cand comite o infractiune datorita unei puternice tentatii nu poate
face o justa evaluare a actiunii datorita pierderii pentru moment a posibilitatii de critica. Aceasta
stare permite comiterea infractiunii cu o aparenta de sange rece (care poate duce pe anchetator la
concluzii false asupra personalitatii infractorului). Recastigandu-şi judecata, actul ii apare în
toata nuditatea lui criminala, fapta este judecata cu severitate. Memoria faptului revine cu

7
insistenta şi intregul proces asociativ nu face decat sa caute legaturi cu actul comis. De aici apare
necesitatea imperioasa de a vorbi, de a se descarca, de a recunoaste.
În concluzie :
- comportamentul post-infractional al delicventilor se caracterizeaza printr-o atitudine
defensiva neta, care merge de la micile “denaturari involuntare” pana la incercari sistematice de
a-şi imbunatati situatia procesuala, toate constituind manifestari ale dominantei defensive.
- aceasta atitudine defensiva, sub diverse aspecte, ramane caracteristica şi în faza ispasirii
pedepsei şi chiar dupa intoarcerea în societate. În raport de nivelul de constiinta sociala, avuta
sau dobandita în cursul incarcerarii, el va incerca sa-şi justifice actiunea trecuta, urmarind de
aceasta data o “reabilitare morala ulterioara”.