Psihologie Judiciara - v2 PDF

PSIHOLOGIE JUDICIARĂ
Introducere
Cursul are menirea de a aduce în atenția studenților de la drept modelul omului real,
cotidian, omul descris și studiat de psihologia ultimilor decenii pentru a-l compara și corobora
cu modelul omului rațional, normativ cel care predomină implicit în doctrina legală și
activitatea profesională a juristului.
În total sunt șapte teme sau unități de învățare, aceleași ca și la forma de studiu IF,
iar fiecare UI necesită patru ore pentru a fi parcursă. Pentru a sprijini unitatea parcurgerii
temelor am decis ca suporturile de curs ce tratau prima si a doua parte a fiecărei teme să fie
cuplate, și anume acest motiv explică numărul UI.
Prima temă (Psihologia, dreptul și psihologia judiciară) este dedicată analizei modului
în care disciplinele juridice și cele psihologice se întâlnesc pe spațiul psihologiei judiciare
stabilind conținuturi și teme dominante. O atenție deosebită se oferă diferențelor și
convergențelor dintre drept și psihologie, cu arătarea consecințelor pe care acestea le produc
în colaborarea dintre juriști și psihologi. A doua temă a cursului (Personalitate, situație și
criminalitate) are menirea de a arăta și demonstra faptul că deși oamenii sunt egali în fața
legii din punct de vedere juridic, ei sunt foarte inegali din punct de vedere psihologic.
Studenții vor afla că uneori factorii de personalitate situați în interiorul individului, iar
altădată, factorii situaționali specifici care au acționat în situații cu implicații legale sunt mult
mai utili pentru a fi considerați ”responsabili” de inițierea sau finalizarea unui comportament
considerat infracțiune. A treia temă (Sănătatea mentală și infracțiunea) adaugă și explică încă
o sursă puternică și internă persoanei care se face prezentă în conduite infracționale: pierderea
temporală sau cronică a echilibrului mintal și prezența unor tulburări ce sunt cuantificabile din
punct de vedere psihiatric. Studenții vor realiza parcurgând această temă că infractorii care
prezintă starea de recidivă și alcătuiesc în mod constant peste jumătate din populația
penitenciarelor, au foarte adeseori o stare mentală periclitată, fără ași pierde însă
discernământul. A patra temă (Criminalii ce comit mai multe omucideri) prezintă mai multe
abordări și modele psihologice pentru a înțelege crimele cele mai violente și cele mai
repugnante pentru societatea: crimele în masă și crimele în serie. A cincea temă (Alcătuirea
profilului infractorului). A șasea temă (Psihologia mărturiei judiciare) introduce o serie de
1
noțiuni și cunoștințe de psihologie care să ajute juristul să vadă multiplele limite și erori care
se pot strecura în declarațiile judiciare utilizate ca probe, mai ales în zona dreptului penal.
Juriștii ar trebui să fie uimiți cât de multă încredere acordă ei declarațiilor și, pe de altă parte,
cât de mult acestea pot fi eronate, chiar și în cazul celei mai sincere și intense bune credințe
din partea martorului sau victimei. Ultima temă (Credibilitatea și decepție judiciară) se leagă
de cea anterioară ca tematică dar presupune mai degrabă o concentrare asupra declarațiilor
învinuitului sau inculpatului și necesitatea pragmatică de a ne da seama când o persoană minte
deliberat sau spune adevărul. Psihologii pot sugera mai multe tehnici de identificare a
minciunii prin folosirea directă a observației comportamentului vizibil sau prin măsurarea cu
echipamente de tip poligraf si altele similare a comportamentelor neuro-fiziologice ascunse
observației directe. Evident, aceste tehnici și instrumente au limitele lor despre care juriștii
trebuie să știe.
Obiectivele cursului
Obiectivul principal al cursului este cunoașterea și înțelegerea limitelor și
posibilităților de aplicare a cunoștințelor psihologice în contexte cu implicații
legale sau judiciare și a principalelor solicitări pe care le presupune exersarea
rolului profesional de psiholog judiciar. Studenții sunt încurajați să-și dezvolte
abilități și deprinderi de a discerne și separa aspectele strict normative de aspectele
strict psihologice în activitatea de jurist și să-și formeze o atitudine de căutare a
colaborării cu psihologii pentru justa înțelegere și coroborare a acestor laturi
inerente exercițiului profesiei.
Competențe conferite
După parcurgerea materialului studentul va fi capabil să:
• Explice impactul contextelor legale și judiciare asupra vieții psihice și
comportamentului uman;
• Descrie principalele concepte și modele teoretice specifice psihologiei
judiciare;
• Analizeze situațiile cu implicații legale și judiciare din perspectiva
cunoștințelor acumulate disciplinele psihologice.
2
Resurse și mijloace de lucru
Recomandări didactico-metodologice pentru a înțelege, structura și
memora cele mai relevante informații, cunoștințe, atitudini ale suportului de curs:
• Faceți o primă lectură liberă, de cunoaștere și înțelegere pentru fiecare modul;
la modul ideal este să parcurgeți un modul de la început până la capăt într-o
singură ședință de lectură, ca să aveți o primă imagine asupra temei. Ignorați
cerințele unor secțiuni grafic marcate distinct cum ar fi teste de control sau de
autoevaluare: la această etapă nu vă sunt de folos
• La o a doua lectură puteți folosi sublinieri și adnotări; versiunile avansate din
Adobe Acrobat vă permit să faceți foarte multe notițe și sublinieri; dacă
preferați varianta clasică, puteți imprima suportul și lucra pe el cu
evidențiatoare și anexe de foi cu notițe. Încercați să vă construiți o hartă
mentală a temei / unității de curs: aici poate fi utila tehnica propusă de Tony
Buzan sau orice altă variantă o considerați ca fiind utilă
• La o a treia lectură scopul este să rețineți informațiile relevante ale temei și în
acest sens vă folosiți de celelalte două lecturi anterioare; la această etapă se
rezolvă și testele de evaluare sau autoevaluare
Structura cursului
Cursul are șase teme sau unități de învățare descrise discursiv în introducere.
Recomandarea este ca parcurgerea unităților să se facă în ordinea de mai jos, dar
fiecare unitate poate fi concepută drept relativ autonomă și de sine stătătoare.
1. Psihologia, dreptul și psihologia judiciară

2. Personalitate, situație și criminalitate
3. Sănătatea mentală și infracțiunea
4. Criminalii ce comit mai multe omucideri
5.
6. Aspecte psihologice ale declarațiilor judiciare
7. Credibilitatea și decepție judiciară
Cerințe preliminare
Așteptarea este că pentru cursanți sunt cunoscute noțiunile fundamentale de
psihologie de la nivelul ciclului liceal de studii
3
Discipline deservite
După cum apare inclusiv în clasificările pe care le regăsim în teoria
generală a dreptului, psihologia judiciară este o disciplină legală auxiliară. Ea
oferă un plus de înțelegere aprofundată mai ales pentru dreptul penal, dreptul
procesual penal precum și pentru dreptul execuțional sau corecțional.
Durata medie de studiu individual

Parcurgerea unei unități de învățare ocupă aproximativ 2 ore la o primă
lectură. Studiul mai aprofundat necesită un timp suplimentar care variază de la o
persoană la alta.
Evaluarea
Evaluarea se face pe parcurs și în final:

• Test de verificare pe parcurs (la mijlocul semestrului) = 40 % din nota finală
• Colocviu final = 50% din nota finală
• Punctul din oficiu = 10% din nota finală
4
Cuprins
Introducere ................................................................................................................................. 1
Chestionar evaluare prerechizite ............................................................................................... 7
Unitatea de învățare 1: Psihologia, dreptul și psihologia judiciară1 ...................................... 8
1.1. Introducere .......................................................................................................... 8
1.2. Competențe .......................................................................................................... 8
1.3. Ce este și ce nu este psihologia judiciară? .......................................................... 9
1.4. Preocupări sau arii tematice clasice pentru psihologia judiciară .................... 17
1.5. Contribuția disciplinelor legale ........................................................................ 19
1.6. Contribuția disciplinelor psihologice ............................................................... 25
1.7. Rezumat.............................................................................................................. 27
1.8. Test de evaluare a cunoștințelor ........................................................................ 27
Unitatea de învățare 2: Personalitate, situație și criminalitate ............................................. 28
2.1. Introducere ........................................................................................................ 28
2.2. Competențe ........................................................................................................ 28
2.3. Abordări posibile ale personalității infractorului ............................................. 29
2.4. Personalitatea criminală din perspectiva modelului de trăsături ..................... 32
2.5. Rezumat.............................................................................................................. 36
Unitatea de învățare 3: Sănătatea mintală și infracțiunea .................................................... 37
3.1. Introducere ........................................................................................................ 37
3.2. Competențe ........................................................................................................ 37
3.3. Personalitatea criminală din perspectiva medicilor psihiatri ........................... 38
3.4. Tulburarile de personalitate si comportamentul antisocial .............................. 39
3.5. Psihopatiile ........................................................................................................ 40
3.6. Rezumat.............................................................................................................. 46
1
Fiecare UI tratează o temă pentru care sunt necesare 4 ore de SI; la forma de studii IF suporturile de curs au tot timpul o
mențiune după cum tratează prima parte sau a doua parte a temei; am decis să nu folosim această segmentare a temelor
pentru forma de studii IFR pentru a facilita perceperea unității fiecărei teme în parte.
5
Unitatea de învățare 4: Criminalii ce comit mai multe omucideri ........................................ 48
4.1. Introducere ........................................................................................................ 48
4.2. Competențe ........................................................................................................ 48
4.3. Infractorii care omoară mai multe persoane ..................................................... 49
4.4. Criminali în masă .............................................................................................. 49
4.5. Criminali în serie ............................................................................................... 51
4.6. Clasificări și tipologii ........................................................................................ 53
4.7. Rezumat.............................................................................................................. 58
Unitatea de învățare 5: Alcătuirea profilului infractorului................................................... 59
5.1. Introducere ........................................................................................................ 59
5.2. Competențe ........................................................................................................ 59
5.3. Ce reprezintă alcătuirea profilului infractorului? ............................................ 59
5.4. Momente istorice în evoluția alcătuirii profilului infractorului ........................ 61
5.5. Analiza scenei crimei ......................................................................................... 68
5.6. Rezumat.............................................................................................................. 70
Unitatea de învățare 6: Psihologia mărturiei judiciare ......................................................... 71
6.1. Introducere ........................................................................................................ 71
6.2. Competențe ........................................................................................................ 71
6.3. Relevanța mărturiei judiciare ............................................................................ 72
6.4. Aspectele psihologice ale mărturiei judiciare ................................................... 72
6.5. Factori ce influențează mărturia ....................................................................... 76
6.6. Rezumat.............................................................................................................. 83
Unitatea de învățare 7: Credibilitate și decepție judiciară..................................................... 84
7.1. Introducere ........................................................................................................ 84
7.2. Competențe ........................................................................................................ 84
7.3. Cercetarea minciunii în psihologie .................................................................... 85
7.4. Teste de integritate şi onestitate ........................................................................ 85
7.5. Perspectiva psihologiei sociale ......................................................................... 88
7.6. Oamenii în calitate de detectori de minciună .................................................... 91
7.7. Indicatori fiziologici ai minciunii ...................................................................... 94
7.8. Rezumat.............................................................................................................. 99
Bibliografie............................................................................................................................. 100
6
Chestionar evaluare prerechizite
Acest mini-chestionar calitativ (un chestionar în acre scrii răspunsul nu îl alegi din mai
multe prestabilite) are menirea să obțină de la dumneavoastră răspunsuri la întrebări pe care le
considerăm esențiale pentru înțelegerea rolului psihologiei judiciare în cultura juridică a
profesionistului. Este bine să răspundeți pe o foaie de hârtie separată și să reveniți în final,
după parcurgerea tuturor modulelor de învățare, la răspunsurile voastre pentru a le aprecia din
nou, cu alți ochi și dintr-un alt punct de vedere.
1. Oamenii se prezintă egali în fața legii? Argumentați răspunsul.

2. Pot fi oamenii lipsiți de obediență în fața legii dincolo de voința și caracteristicile lor
personale? Argumentați răspunsul.
3. Personalitatea este un dat ereditar și educațional: am putea ține cont de asta în timpul
înfăptuirii justiției? Dacă da, cum anume? Dacă nu, de ce? Argumentați răspunsul.
4. Dacă recidiviștii au o sănătate mentală mult mai precară decât ceilalți cetățeni trebuie
oare să ținem cont de asta în timpul înfăptuirii justiției? Cum anume? De ce da, de ce
nu? Argumentați răspunsul.
5. Cum ne putem asigura cel mai bine că declarațiile părților în proces sunt fidele și
corespund celor întâmplate? Care ar fi cele mai bune soluții. Argumentați răspunsul.
7
Unitatea de învățare 1. Psihologia, dreptul și psihologia judiciară
Cuprins
1.1. Introducere .......................................................................................................... 8
1.2. Competențe .......................................................................................................... 8
1.3. Ce este și ce nu este psihologia judiciară? .......................................................... 9
1.4. Preocupări sau arii tematice clasice pentru psihologia judiciară .................... 17
1.5. Contribuția disciplinelor legale ........................................................................ 19
1.6. Contribuția disciplinelor psihologice ............................................................... 25
1.7. Rezumat.............................................................................................................. 27
1.8. Test de evaluare/autoevaluare ........................................................................... 27
1.1. INTRODUCERE
În această unitate de învățare intenţionăm să oferim, pentru început, o
scurtă prezentare a psihologiei judiciare sub aspectul caracteristicilor specifice care
o individualizează. Vom discuta despre obiectul de studiu al psihologiei sociale,
metodele de cercetare de care face uz, scopul şi obiectivele psihologiei judiciare,
beneficiarii direcţi şi indirecţi ai cunoştinţelor reunite sub titlul acestei discipline.
Va urma o trecere în revistă, foarte succintă, a unor teme sau probleme
principale de care se preocupă psihologia judiciară.
Având în vedere caracterul de sinteză interdisciplinară a psihologiei
judiciare, vom contura succint principalele discipline juridice şi psihologice care
contribuie la conturarea domeniului specific al disciplinei.
1.2. COMPETENŢELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE

• Definească aspectele esențiale ale psihologiei judiciare (obiectul, metoda,
scopul, beneficiari)
• Descrie care sunt principalele arii tematice de preocupări pentru psihologia
judiciară
• Identifice principalele roluri pe care le poate avea psihologul judiciar atunci
când participă la înfăptuirea justiției
• Explice cum diferitele discipline legale și psihologice contribuie la
organizarea conținuturilor și specificului psihologiei judiciare
8
Durata medie de parcurgere a acestei unități de învățare este de 2 ore.
ÎNTREBARE
Înainte de a începe lectura acestei unități răspundeți la următoarea întrebare: Care credeţi că
este procentul infracţiunilor cu violenţa din totalul infracţiunilor comise? Motivaţi estimarea
făcută.
1.3. CE ESTE ŞI CE NU ESTE PSIHOLOGIA JUDICIARĂ?
Psihologia judiciară este un domeniu de cunoaştere relativ tânăr, în plină expansiune şi

din ce în ce mai popular în toată lumea (Arrigo, 2000). Datorită impactului mass-media, artei
cinematografice şi romanelor poliţiste, disciplina propriu-zisă cât şi experţii-practicieni în
psihologie judiciară sunt înconjuraţi de o anume „aură a senzaţionalului şi misterului”:
identificarea şi captarea criminalilor în serie după indicii şi probe vagi, pătrunderea în
intimitatea minţii unor psihopaţi sexuali, duelul psihologic şi arta hărţuirii unor criminali
evadaţi – iată doar câteva subiecte care sunt reiterate la infinit în diferite combinaţii şi care
creionează pentru populaţie faţa psihologiei judiciare.
De facto, psihologia judiciară nici pe departe nu se reduce la studiul crimelor extreme şi
criminalilor senzaţionali, la fel cum nu toţi practicienii ce beneficiază de cunoştinţele acestei
discipline sunt criminalişti. În spatele preocupărilor spectaculoase, inoculate publicului larg,
se află multe subiecte de rutină, abordate în baza cunoştinţelor din cele mai diverse arii ale
ştiinţelor juridice şi ştiinţelor psihologice. La rândul lor practicienii care folosesc cunoştinţele
reunite sub cupola psihologiei judiciare sunt mult mai diverşi, implicaţi de cele mai multe ori
în activităţi de rutină.
În speranţa că „baia de remarci reci” nu a anihilat total interesul pentru psihologia
judiciară, să începem abordarea acestei materii. Este important să remarcăm faptul că acest
suport de curs nu este nici pe departe o prezentare exhaustivă a disciplinei, ci o încercare de
prezentare a unui număr infim de mic de probleme care constituie conţinutul psihologiei
judiciare.
TEMĂ DE REFLECŢIE
Care credeţi că sunt cauzele ce determină vizionarea filmelor ce au drept subiect crime
violente? Ce consecinţe produce vizionarea unor astfel de producţii cinematografice asupra
spectatorilor? Încercaţi să identificaţi ce efect au asupra dvs. vizionarea unor astfel de filme.
9
În mod normal, orice profesor are tendinţa să-şi prezinte „marfa” – disciplina academică
şi materia cursului - ca fiind importante, incitante şi eventual utile pentru cursanţi. În acest
scop, pentru început, studenţii sunt persuadaţi printr-o serie de construcţii ideatice, uneori
foarte abstracte şi sofisticate. Cu ce se începe în mod normal? Regula nescrisă spune că pentru
început este necesar a se sublinia importanţa teoretică şi autonomia ştiinţifică a disciplinei. În
acest sens, de regulă, se prezintă “argumentele autonomiei obiectului şi metodei ştiinţifice”:
se consideră, pe bună dreptate, că orice disciplină ştiinţifică autonomă există doar în virtutea
faptului că are un obiect de studiu propriu si o metodologie ştiinţifică distinctă.
Noi însă intenţionăm să facem tocmai contrariul: să dezminţim faptul că psihologia
judiciară este o ştiinţă autonomă. În opinia noastră, psihologia judiciară nu întruneşte pe
deplin criteriul unei discipline ştiinţifice autonome, nici sub aspectul obiectului de studiu şi
nici sub aspectul metodologiei de cercetare a obiectului său. Să analizăm pe rând obiectul
psihologiei judiciare şi metodologia acesteia.
1.3.1. Obiectul de studiu al psihologiei judiciare
Să ne reamintim / reținem … o definiție

Dacă e să analizăm obiectul de studiu al psihologiei judiciare, am putea să-l
definim, într-o manieră pretenţioasă, ca fiind studiul particularităţilor vieţii
intrapsihice şi al comportamentului persoanelor implicate în prevenirea, geneza,
producerea şi soluţionarea conflictului individului cu norma juridică (în special cu
normele penale şi civile).
Ar trebui să explicăm puţin definiţia propusă mai sus. Înţelegem prin viaţa intrapsihică
totalitatea proceselor psihice cognitive, afective şi motivaţionale inaccesibile observaţiei
directe. Pentru psihologi studiul proceselor psihice se realizează indirect ca rezultat al
observării comportamentului care poate fi urmărit nemijlocit.
Să examinăm acum ultima parte a definiţiei propuse. Conflictul individului cu norma
juridică se produce atunci când o persoană „încalcă legea”: face ceva ce este interzis de
conţinutul normelor juridice sau nu face ceea ce reglementările juridice îi cer expres să facă
(vezi şi Cadrul 1 pentru exemple). Deşi există o varietate foarte mare de norme juridice
investigate sistematic de diferite ramuri de drept (de exemplu, dreptul transporturilor, dreptul
internaţional, dreptul constituţional, dreptul muncii, dreptul administrativ, dreptul afacerilor
etc.), cele mai numeroase, importante şi omniprezente norme juridice sunt normele civile şi
normele penale. Aceste norme reglementează cele mai importante aspecte ale vieţii umane şi,
cu anumite excepţii, presupun o răspundere juridică personală (individuală) pentru
nerespectarea lor. Ţinând cont de aceste caracteristici, psihologia judiciară se ocupă cu
precădere de aspectele psihologice legate de încălcarea normelor penale, şi, într-o mai mică
măsură, de aspectele psihologice legate de încălcarea normelor civile.
În conflictul individului cu norma juridică participă, având diferite roluri în această
„dramă judiciară”, mai multe persoane: făptaşul propriu-zis (în termeni legali acestuia i se mai
10
spune pârât, în cazul unui proces civil, sau învinuit / inculpat, în cazul unui proces penal),
ocazional pot apărea complicele sau instigatorul, martori, gardieni publici, poliţişti,
anchetatori, procurorul, avocatul, completul de judecători, experţi, gardienii din instituţiile
penitenciare etc. Toate aceste categorii de persoane sunt implicate în mod diferit în
prevenirea, geneza, producerea şi soluţionarea conflictului individului cu norma juridică. De
facto, am putea să le numim personaje dintr-o dramă, drama individului care încalcă legea,
drama judiciară.

Desigur, am putea formula obiectul de studiu al psihologiei judiciare şi prin
frazări relativ mai simple, deşi, poate mai puţin exacte, de genul: studiul aspectelor
psihologice în procesul înfăptuirii justiţiei sau studiul aspectelor psihologice în
contexte legale, sau, mai metaforic, studiul aspectelor psihologice prezente în drama
judiciară.
După ce am oferit câteva posibile variante de definire a obiectului de studiu al

psihologiei judiciare (pentru completări urmăriţi şi analizaţi alte definiţii din Tabelul 1),
trebuie să precizăm că acesta nu este autonom. A analiza comportamentul şi viaţa intrapsihică
a unui individ în contexte legale presupune de fapt un obiect de studiu particularizat pentru …
psihologia socială. Să ne aducem aminte faptul că, psihologia socială se ocupă de viaţa
psihică şi comportamentul individului în contexte sociale. Cum contextele legale reprezintă
un caz particular de contexte sociale, obiectul de studiu al psihologiei judiciare se suprapune
peste cel al psihologiei sociale. Mai mult decât atât, dacă o să analizaţi manualele de
psihologie socială de limbă engleză, de cele mai multe ori o să remarcaţi că spre final, în
cadrul secţiunii consacrate psihologie sociale aplicate, veţi găsi frecvent un capitol care se
întitulează „Psihologia socială aplicată în contexte legale”.
EXEMPLU
Exemplu de delict civil prin acţiune

Dacă persoana A lasă drept amanet persoanei B, ca şi garanţie pentru creditul obţinut, un
autoturism, iar persoana B foloseşte autoturismul în interese personale, suntem în situaţia în care creditorul
(persoana B) încalcă prevederile Codului Civil care interzice folosirea bunului amanetat (vezi C. Civ., art.
1693). Această faptă a creditorului îi dă dreptul debitorului (persoanei A) să se adreseze instanţei de
judecată pentru ca bunul amanetat să fie pus sub sechestru judecătoresc şi ca, eventual, să-i fie restituite şi
daunele care le-a suferit din cauza uzurii la care a fost supus autoturismul.
În cazul de faţă persoana B comite un delict civil, adică încalcă legea civilă, prin faptul că face
ceva ce aceasta, prin intermediul prevederilor codului civil, îi interzice să facă.
Dacă, după ce executorul judecătoresc aplică, în baza hotărârii legale, sechestrul asupra
autoturismului şi persoana B sustrage de sub sechestru autoturismul şi îl foloseşte din nou în scopuri
personale, va comite un delict penal – o infracţiune. Infracţiunile, faţă de delictele civile, se pedepsesc: în
cazul dat, conform codului penal românesc infracţiunea se pedepseşte cu închisoarea de la o lună până la un
an sau cu amendă (vezi C. Pen., art. 244).
11
Exemplu de infracţiune penală prin non-acţiune / inacţiune
Dacă persoana C găseşte un telefon mobil şi în termen de 10 zile nu-l predă autorităţilor sau
persoanei care l-a pierdut comite o infracţiune penală care se regăseşte în Codul Penal cu titlul „însuşirea
bunului găsit” (vezi C. Pen., art. 216). De data aceasta delictul penal (infracţiunea) se comite prin omisiune
sau nesocotire a ordinului care se cuprinde în Codul Penal: lucrul găsit trebuie restituit proprietarului sau
predat autorităţilor. Persoana C riscă să fie pedepsită prin închisoare de la o lună la trei luni sau cu amendă.
Nr. Definiţii posibile pentru ceea ce este psihologia judiciară
1. „Psihologia judiciară este o ramură a psihologiei care cercetează implicaţiile psihologice ale
activităţii judiciare” (Prună, 1992, p. 3).
2. „Psihologia judiciară este o disciplină auxiliară care studiază implicaţiile psihologice în procesul
înfăptuirii justiţiei” (Ceterchi & Craiovan, 82).
3. „Psihologia judiciară, ca ştiinţă şi practică, se adresează tuturor categoriilor de specialişti care
participă la înfăptuirea justiţiei şi ale căror hotărâri produc un impact asupra destinului oamenilor
aflaţi sub incidenţa legii” (Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi, 1992, p. 5).
4. „Psihologia judiciară se defineşte ca acea disciplină distinctă formativ-aplicativă şi de cultură
profesională a magistratului în statul de drept, având ca obiect studierea nuanţată a persoanei umane
implicată în drama judiciară, în vederea obţinerii cunoştinţelor şi a evidenţei legităţilor psihologice
apte să fundamenteze obiectivarea şi interpretarea corectă a comportamentelor umane cu finalitate
judiciară sau criminogenă” (Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi, 1992, p. 5).
5. „Psihologia judiciară poate fi definită ca disciplină formativ-aplicativă şi de cultură profesională a
magistratului în statul de drept, al cărui obiect îl constituie studiul şi înţelegerea aprofundată şi
nuanţată a personalităţii individului uman implicat în procesul judiciar” (Mitrofan, Zdrenghea şi
Butoi, 1992, p. 9).
6. „Cunoştinţele de psihologie judiciară sunt adresate atât celor ce administrează justiţia şi care
beneficiază de serviciile psihologice, cât şi psihologilor care au mai puţină tangenţă cu instituţiile
judiciare” (Brodsky, 1973, p. 16).
7. „Ceea ce reuneşte diverşi practicieni ai psihologiei judiciare este interesul comun pentru studiul
violenţei de orice natură (fizică, psihică, sexuală, simbolică) şi impactul acesteia asupra diferitor
grupuri (criminali, victime, poliţişti, gardieni) în scopul identificării, reducerii şi, eventual, al
eliminării durerii intrapsihice, a conflictelor interpersonale şi dezordinii / tulburărilor sociale”
(Arrigo, 2000, p. xvi).
8. „Mulţi sunt de părere că domeniul psihologiei judiciare este cel al studiului elementelor legale şi
psihologice prezente în sistemul de înfăptuire a justiţiei penale / civile şi sistemul preocupat de
problema sănătăţii mentale. Am putea adăuga aici faptul că psihologia judiciară reprezintă studiul
ambelor discipline (dreptul şi psihologia) şi sisteme (înfăptuirea justiţiei şi sănătatea mentală) exact
în acel context în care ele converg. Fără îndoială, la intersecţia acestor discipline şi sisteme se află o
serie de probleme şi preocupări sociale care necesită o atenţie specială şi examinare detaliată din
parte unor practicieni formaţi în mod adecvat” (Arrigo, 2000, p. xvi).
9. „Psihologia judiciară este preocupată în egală măsură de investigarea modalităţilor de a face faţă
crimei şi victimizării cât şi de prevenirea acestor fenomene sau, şi mai bine, de promovarea bunei
înţelegeri între oameni în diferite contexte” (Arrigo, 2000, xvi).
10. „Psihologia judiciară este prezentă în orice activitate profesională şi demers de cercetare unde sunt
folosite simultan cunoştinţe juridice şi cunoştinţe psihologice” (Gudjonsson, 1995, p. 55).
11. „Psihologia judiciară este o ramură a psihologiei aplicate care se ocupă de colectarea, examinarea şi
prezentarea probelor pentru nevoile procesului judiciar” (Haward, 1981, p. 21).
Tabelul 1. Parada definiţiilor oferite pentru psihologia judiciară
E normal să ne întrebăm de ce atunci mai există psihologia judiciară? Ei bine, capitolele de

psihologie socială în contexte legale sunt limitate prin scopul lor: de regulă, ele nu urmăresc decât
demonstraţia valenţelor aplicative ale cunoştinţelor de psihologie socială fără o analiză detaliată a
elementelor legale, sau altfel spus, fără a ţine cont de contribuţia cunoştinţelor acumulate în
ştiinţele juridice.
12
Pentru anumite teme clasice pentru psihologia judiciară cum ar fi personalitatea
infractorului, personalitatea victimei, personalitatea anchetatorului, depunerea mărturiei etc.
obiectul de studiu central este personalitatea şi atunci asistăm la o particularizare a obiectului
de studiu specific psihologiei personalităţii. Iarăşi, suntem nevoiţi să constatăm că psihologia
judiciară nu are un obiect de studiu autonom.
Am putea aduce şi alte argumente pentru a arăta că obiectul de cercetare al psihologiei
judiciare se suprapune parţial peste anumite preocupări ce ţin de alte ramuri ale ştiinţelor
psihologice şi, chiar, de unele ramuri ale ştiinţelor juridice, dar credem că demonstraţia oferită
până acum este suficientă.
1.3.2. Metodologia psihologiei judiciare
Dacă obiectul de studiu al psihologiei judiciare, după cum am văzut anterior, nu este
perfect autonom, în momentul în care trecem la analiza metodologiei ne confruntăm, prin
consecinţă, cu eclectismul acesteia. După cum afirmă şi autorii celui mai cunoscut manual de
psihologie judiciară în limba română „ca ramură practică, aplicativă, psihologia judiciară îşi
structurează un sistem metodologic propriu, adaptând o serie de metode de cercetare şi
diagnoză ale psihologiei” (Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi, 1992, p. 7). Am putea completa că
psihologia judiciară apelează şi la metode specifice unor discipline juridice cu o pondere
semnificativă în elaborarea cunoştinţelor ce constituie conţinutul disciplinei.
ÎNTREBARE
Care sunt argumentele principale care justifică absenţa caracterului autonom al

psihologiei judiciare?
1.3.3. Scopul şi obiectivele psihologiei judiciare
Ca şi orice disciplină ştiinţifică, psihologia judiciară are drept scop descrierea,

explicarea şi predicţia obiectului său de studiu. Altfel spus, scopul psihologiei judiciare
constă în descrierea, explicarea şi predicţia vieţii psihice şi comportamentului persoanelor în
contexte legale.
Obiectivele psihologiei judiciare pot fi împărţite în două categorii: obiective teoretice şi
obiective practic-aplicative (Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi, 1992).
Printre obiectivele teoretice am putea enumera în special următoarele:

▪ organizarea şi îmbogăţirea aparatului teoretico-conceptual cu care operează;
▪ asigurarea funcţionalităţii aparatului teoretico-concepţional elaborat;
▪ elaborarea unor modele teoretico-explicative privind etiologia unor fenomene psihologice
şi a comportamentelor asociate acestora în contexte legale;
▪ validarea unor modele conceptuale, teoretico-explicative, elaborate de psihologia
13
generală, psihologia socială şi psihologia personalităţii în urma testării acestora în cadrul
specific al activităţii judiciare;
▪ oferirea unor date utile pentru susţinerea unor modele ştiinţifice elaborate de psihologia
generală, psihologia socială şi psihologia personalităţii.
În categoria obiectivelor practic-aplicative putem indica:

▪ elaborarea unei metodologii specifice de cercetare a realităţii psihice din domeniul
judiciar;
▪ identificarea legităţilor şi regularităţilor specifice fenomenelor psihice din domeniul
judiciar;
▪ oferirea pentru uzul organelor judiciare a unor cunoştinţe pertinente şi utile privitoare la
procesele psihologice în sistemul judiciar;
▪ ajutarea efectivă a organelor judiciare pentru stabilirea adevărului şi aplicării legii: în
acest sens psihologia judiciară are un rol important în evitarea comiterii unor erori
judiciare datorate unor cauze psihologice;
▪ contribuirea la elaborarea unor programe de recuperare a infractorilor şi verificarea
eficienţei unor astfel de programe aşa cum sunt aplicate de către instituţiile specializate;
▪ contribuirea prin mijloace specifice la elaborarea şi organizarea unor măsuri şi programe
de acţiune socială pentru preîntâmpinarea fenomenului infracţionar;
▪ oferirea asistenţei psihologice sub forma expertizelor de specialitate organelor judiciare pe
parcursul procesului penal;
▪ oferirea asistenţei psihologice infractorilor, atât pe perioada detenţiei, cât şi în perioada
postdetenţională.
ÎNTREBARE
Care este scopul psihologiei judiciare? Care dintre obiectivele psihologiei judiciare vi
se par cele mai importante?
1.3.4. Beneficiarii cunoştinţelor de psihologi judiciară
Cunoştinţele de psihologie judiciară sunt utile şi indispensabile în primul rând pentru

persoanele care au în atribuţiile lor directe păstrarea ordinii publice şi înfăptuirea justiţiei:
gardieni publici, poliţişti, procurori, anchetatori, judecători, executori judecătoreşti etc. (vezi
şi definiţiile 3, 5-6 din Tabelul 1). O serie de cunoştinţe psihologice acumulate de psihologia
judiciară sunt incorporate şi prezente implicit în însăşi doctrina juridică, în formularea
normelor de drept material şi, mai ales, în codurile de procedură penală şi civilă. Însă nu toate
cunoştinţele psihologice pot fi ancorate explicit în prevederi legale. Cunoaşterea
particularităţilor funcţionării psihologice a individului în contexte legale permite magistraţilor
să poată realiza o apreciere mai justă a unui caz particular pentru care norma juridică nu oferă
14
decât indicaţii şi soluţii arhetipale. Mai mult decât atât, credem că interesul manifestat de
magistrat (din păcate încă insuficient!) faţă de aspectele psihologice ale unui caz e o garanţie a
unei analize mult mai aprofundate şi atente a tuturor circumstanţelor care au determinat
comiterea unui delict şi, în final, a unei individualizări mai exacte a responsabilităţii şi,
respectiv, a pedepsei aplicate.
Cunoştinţele de psihologie judiciară sunt utile şi pentru acei psihologi care intenţionează
să ocupe posturi care, mai ales în ultimul timp, apar în sistemul judiciar: la ora actuală
psihologii pot să fie angajaţi în cadrul poliţiei, în calitate de asistenţi sociali pentru serviciul
de probaţiune acreditat pe lângă tribunale; tot mai multe posturi sunt oferite în cadrul
serviciului de reeducare prezent în cadrul instituţiilor penitenciare. Dacă pentru jurişti
psihologia judiciară presupune o redescoperire a importanţei abordării nuanţate a speţelor cu
care se confruntă, pentru psihologi ea oferă o primă nuanţare şi sistematizare a cunoştinţelor
deja acumulate, însă de data aceasta, considerate sub aspectul pragmatic al relevanţei
aplicative în contexte legale. Ne aşteptăm ca numărul posturilor în sistemul judiciar accesibile
psihologilor să crească în continuare şi, odată cu aceasta, să crească şi ponderea contribuţiilor
aduse de psihologi pentru prevenirea şi combaterea cât mai eficientă a comportamentelor
ilicite.
Haward (1981, 1990) propune un model al rolului psihologului în procesul judiciar.
Deşi acest model nu se suprapune exact peste realitatea românească, credem că surprinde
contribuţiile pe care ar trebui să le aibă un psiholog în justiţia noastră. El descrie în detaliu
patru roluri principale pe care le pot juca psihologii într-un proces judiciar: „experimentator”,
„clinician”, „statistician” sau „consilier”. Aceste roluri sunt relevante deopotrivă pentru
procesele penale şi procesele civile, sugerând psihologului genul de asistenţă pe care trebuie
să-l ofere.
În calitate de „experimentator” psihologul îndeplineşte sarcini care, de regulă, depăşesc
competenţele psihiatrului. Aflându-se în acest rol psihologul analizează comportamentul
uman preponderent prin intermediul metodei experimentale şi mai puţin prin interviul clinic,
fapt care cere ca psihologul să posede cunoştinţe şi abilităţi necesare pentru a aplica
cunoştinţele şi legităţile funcţionării psihice la necesităţile problemelor legale. Atunci când se
impune, psihologul trebuie să fie gata să realizeze experimente judiciare menite deopotrivă să
îmbogăţească cunoştinţele psihologice şi să rezolve probleme judiciare. Analizând rolul de
experimentator al psihologului, Howard (1991) face trimitere, în special, la o serie de
experimente asupra percepţiei şi memoriei. Autorul menţionat distinge două categorii de
experimente:
▪ cele realizate independent de necesităţile concrete ale unei speţe; de exemplu,
experimentele realizate asupra identificării infractorului de către martorii oculari
(Loftus, 1979) şi
▪ experimente realizate special pentru a soluţiona un caz particular (Gudjonsson &
Satori, 1983).
Rolul de „clinician”, de altfel şi cel mai frecvent, este îndeplinit, de regulă, de psihologi
clinicieni. În bună parte acest rol se suprapune cu rolul psihiatrilor judiciari. În acest rol
15
psihologul intervievează clientul şi realizează un psihodiagnostic care poate include, printre
altele, o evaluare psihometrică detaliată (aplicarea unor teste de inteligenţă, teste de
funcţionare neuropsihologică, teste de personalitate) şi culegerea datelor despre
comportamentul persoanei (Gudjonsson, 1985). Natura investigaţiilor depinde de necesităţile
cazului. Se poate întâmpla ca evaluarea psihologică a clienţilor să fie repetată de mai multe
ori. În plus, ori de câte ori este posibil, se caută informaţii suplimentare de la alte persoane
pentru a întregi examinarea psihologică propriu zisă. În evaluarea finală urmează a fi
consultate şi considerate rapoartele de examinare anterioare, inclusiv cele oferite de instituţiile
şcolare şi medicii psihiatri.
Rolul de „statistician” se referă la estimarea producerii unor anumite evenimente sau
comportamente. Acest rol este îndeplinit în comun de către statisticieni şi alţi specialişti,
printre care se regăsesc şi psihologi. În acest rol psihologii sunt rugaţi, de exemplu, să se
pronunţe asupra probabilităţii de recidivă, asupra şanselor ca o persoană ce suferă de un
anume deficit mintal să poată să se întreţină sau să locuiască independent în societate
(Howard, 1981).
Ultimul rol în modelul lui Howard (1981), rolul de „consilier”, constă în a oferi sfaturi
judecătorului asupra genului de întrebări pe care este bine să le adreseze atunci când, de
exemplu, examinează psihologii ce depun mărturie într-un proces. În general, în dreptul
anglo-american raporturile de expertiză psihologică prezentate de o parte în proces sunt
recenzate şi chestionate de psihologul-expert al părţii adverse, fapt care duce la o mai mare
prudenţă şi acurateţe în realizarea acestora. La noi încă nu s-a ajuns la o astfel de performanţă,
psihologii fiind foarte rar invitaţi în calitate de experţi în procese judiciare.
ÎNTREBARE
Care sunt principalele categorii de beneficiari ai cunoştinţelor de psihologie judiciară?

Care sunt rolurile pe care le poate juca un psiholog în cadrul procesului judiciar?
* * *
Ei bine, psihologia judiciară nu este o ştiinţă autonomă (din punct de vedere al
obiectului şi metodelor de cercetare), ci mai curând o disciplină sintetică / de sinteză, mai
exact, ea este situată la intersecţia a mai multor discipline, preponderent din domeniul
ştiinţelor juridice şi psihologice, beneficiind din plin de realizările acestora. Pe lingă
caracterul de disciplină sintetica (de sinteză) ea are şi un caracter pronunţat aplicativ. În ce
sens? Foarte simplu: sintezele pe care le face sunt orientate preponderent spre scopuri
pragmatice (dar, ca sa fim întru totul oneşti, ar trebui să precizăm că, cel puţin la noi în ţară,
pe moment, caracterul pragmatic, aplicativ al psihologiei judiciare este mai curând un
deziderat decât o stare de fapt).
Ca să concluzionam: psihologia judiciară este o disciplina de sinteză (nu o “ştiinţă
autonomă”), care poate şi trebuie să fie în primul rând aplicativă sau pragmatic orientată.
16
1.4. PREOCUPĂRI SAU ARII TEMATICE CLASICE PENTRU PSIHOLOGIA
JUDICIARĂ
De-a lungul timpului în psihologia judiciară s-au conturat o serie de domenii de

cercetare distincte. Bineînţeles că toate temele de psihologie judiciară îşi au originea în
nevoile pragmatice ale specialiştilor implicaţi în prevenirea infracţiunilor, înfăptuirea justiţiei,
recuperarea şi reinserţia socială a infractorilor.
Psihologia judiciară caută şi încearcă să ofere răspunsuri şi soluţii practice pentru o serie
de întrebări importante precum cele enumerate mai jos:
▪ Care sunt factorii determinanţi ai comportamentului infracţional?
▪ Care sunt mecanismele psihologice şi psihosociale implicate în pregătirea şi realizarea
activităţii infracţionale?
▪ Care sunt factorii determinanţi şi mecanismele psihologice ce duc la recidivarea activităţii
infracţionale?
▪ Care sunt caracteristicile personalităţii criminale şi în ce măsură se poate opera cu
tipologii de criminali?
▪ Cum şi în ce măsură se poate realiza un portret psihologic al infractorului în baza probelor
ce indică modalităţile de operare în timpul comiterii crimei?
▪ Care pot fi contribuţiile aduse de cunoştinţele de psihologie judiciară pentru a facilita
aflarea adevărului în procesul penal / civil (care este psihologia martorului, care sunt
limitele psihologice ale mărturiei, care sunt mijloacele şi strategiile psihologice eficiente
pentru ascultarea inculpatului şi martorilor etc.)?
▪ Care este structura şi mecanismele psihologice ale comportamentului disimulat?
▪ Care sunt limitele şi utilitatea psihodiagnosticului în prevenirea infracţiunilor şi
identificarea infractorului?
▪ Care este eficienţa diferitor modalităţi de pedepsire a infractorilor?
▪ Cum ar trebui tratate diferite categorii de infractori pentru a se obţine o recuperare cât mai
eficientă a acestora?
▪ Care sunt factorii care contribuie la adaptarea sau neadaptarea deţinuţilor la condiţiile
mediului penitenciar?
Printre cele mai frecvente teme de psihologie judiciară se numără următoarele:

▪ Cauzele fenomenului infracţional;
▪ Cauzele agresivităţii umane;
▪ Familii dezorganizate şi criminalitatea. Violenţa în familie;
▪ Opinia publică şi atitudinile diferitor grupuri faţă de poliţişti, infractori, justiţie;
▪ Exerciţiul autorităţii, luarea deciziilor şi folosirea forţei de către poliţişti în timpul
misiunilor de patrulare şi intervenţie;
▪ Formarea abilităţilor de comunicare şi rezolvare a conflictelor în rândul poliţiştilor;
▪ Interacţiunea poliţiei cu adolescenţii dificili şi găştile de adolescenţi;
▪ Interacţiunea poliţiştilor cu populaţii minoritare;
17
▪ Medierea conflictelor familiale de către poliţişti;
▪ Personalitatea infractorului / criminalului;
▪ Personalitatea infractorului recidivist;
▪ Personalitatea victimei. Procesul de victimizare;
▪ Programe de compensare şi reabilitare a victimelor;
▪ Medierea dintre victimă şi agresor;
▪ Personalitatea poliţistului. Personalitatea anchetatorilor;
▪ Stresul poliţiştilor. Stresul personalului din închisori;
▪ Constatarea la locul faptei şi refacerea crimei;
▪ Construirea profilului criminalului;
▪ Ancheta judiciară;
▪ Selectarea juraţilor;
▪ Instrumente de evaluare judiciară şi teste psihologice judiciare;
▪ Capacitatea de a fi parte în proces;
▪ Estimarea riscului recidivării;
▪ Definirea sănătăţii mentale. Expertiza psihiatrică a responsabilităţii;
▪ Responsabilitatea copiilor şi adolescenţilor;
▪ Mărturia judiciară. Fidelitatea mărturiilor depuse de copii / adolescenţi;
▪ Proba cu experţi psihologi;
▪ Reabilitarea diferitor categorii de infractori;
▪ Monitorizarea electronică a condamnaţilor;
▪ Violenţa în închisori;
▪ Viaţa sexuală a deţinuţilor;
▪ Economia subterană în închisori. Sindicatele de deţinuţi;
▪ Relaţiile deţinutului cu familia;
▪ Executarea pedepsei privative pentru diferite categorii de persoane. Regimul de detenţie;
▪ Comportamentul auto-agresiv şi suicidar printre infractorii încarceraţi;
▪ Executarea pedepselor în comunitate / alternative etc.
Având în vedere limitele acestui suport de curs, doar o parte infinit de mică din aceste
teme vor fi tratate în capitolele subsecvente.
ÎNTREBARE
Care dintre preocupările psihologiei judiciare vi se par deosebit de importante?
Ţinând cont de faptul că psihologia judiciară este o disciplină de sinteză, se impune în

continuare să examinăm succint care sunt acele discipline ştiinţifice care contribuie cel mai
mult la elaborarea corpului de cunoştinţe ce alcătuiesc conţinutul psihologiei judiciare.
18
1.5. CONTRIBUTIA DISCIPLINELOR LEGALE
Deoarece psihologia judiciară se ocupă, cu preponderenţă, de momentele psihologice

ale înfăptuirii justiţiei, mai ales a justiţiei penale, este firesc sa ne îndreptăm pentru început
atenţia în direcţia disciplinelor juridice. Mai întâi de toate am ales să analizăm setul de
discipline orientate spre înfăptuirea justiţiei penale.
1.5.1. Criminologia
Să ne reamintim / reținem ... o definiție

Conform opiniei părintelui criminologiei americane – E.H. Sutherland –
criminologia reprezintă “totalitatea cunoştinţelor ştiinţifice referitoare la
criminalitate ca fenomen social” şi se ocupă de „studiul proceselor elaborării legilor,
al încălcării acestora şi al reacţiei sociale împotriva acelora care încalcă legile”
(Sutherland & Cressey, 1966, p. 22). La fel ca şi psihologia judiciară, criminologia
este o ştiinţă de sinteză, interdisciplinară.
Nistoreanu şi Păun (1996) consideră că “obiectul de studiu al criminologiei
include: criminalitatea ca fenomen social, infracţiunea, infractorul, victima şi reacţia
socială împotriva criminalităţii” (p.23). În opinia lor criminologia este “ştiinţa care
studiază fenomenul social al criminalităţii, în scopul prevenirii şi combaterii
acestuia” (Nistoreanu şi Păun, 1996, p. 34).
Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi (1992) consideră criminologia ca ştiinţă care
studiază “conduita infractogenă din punct de vedere al genezei şi trecerii de la
potenţial la act criminogen ca fenomen sociopsihologic” (p. 11).
.
Obiectul acestei discipline a fost înţeles destul de diferit:

▪ la început (părintele criminologiei este considerat a fi medicul militar Cesare Lombroso,
celebru în special pentru tratatul “Omul criminal”) obiectul criminologiei a fost
infractorul, criminalul, deviantul (ceea ce implica o sinteză a cunoştinţelor despre
ereditate, psihologie şi psihiatrie);
▪ ulterior accentul s-a deplasat spre fapta antisocială / infracţiune (cu o accentuare a
analizei sociologice si din punct de vedere al psihologiei sociale);
▪ un alt accent a fost pus asupra criminalităţii ca fenomen social (cercetări de statistică
infracţională). Astăzi predomină o abordare multifactorială / pluridisciplinară asupra
criminalităţii, reflectată de altfel şi în definirea obiectului de studiu.
Criminologia, la ora actuală, este orientată spre o finalitate macrosocială: de a contribui

la elaborarea unei concepţii, a unei politici de prevenire şi combatere a fenomenului
infracţional la nivel social; psihologia judiciară însă urmăreşte scopul de a ajuta participanţii
implicaţi în drama judiciară concretă, aici şi acum: ea este orientată preponderent spre o
corectă stabilire a vinovăţiei şi justa încadrare a faptei, prin oferirea unor cunoştinţe ce ajută
magistraţii în individualizarea corectă a formei şi intensităţii pedepsei etc.
19
Ne vom referi la cunoştinţele de criminologie atunci când ne vom interesa mai
îndeaproape de cauzele criminalităţii în general. Aceste cunoştinţe ne pot ajuta în înţelegerea
unui caz concret, a unei drame judiciare prezente aici şi acum.
1.5.2. Criminalistica

Criminalistica reprezintă „ştiinţa care are ca obiect studiul metodelor
tehnico-ştiinţifice, a celor de tactică penală şi a mijloacelor necesare aplicării lor
pentru descoperirea, fixarea şi examinarea urmelor infracţiunii, urmăririi şi
identificării infractorilor, cercetării infracţiunii şi prevenirii lor” (Ciopraga, 1996,
p. 7).
Să analizăm puţin această definiţie. Cu ce se ocupă criminalistica? Comparativ cu

criminologia despre care tocmai am discutat, criminalistica este o disciplină mult mai puţin
generală (atenţie, datorită asemănărilor în denumiri, cele doua discipline sunt frecvent
confundate nejustificat).
La fel ca şi psihologia judiciară, criminalistica este o disciplină orientată pragmatic, cu
un obiect de preocupare mai restrâns decât cel al psihologiei judiciare. Criminalistica este
compusă dintr-o sumă de cunoştinţe acumulate pe parcursul descoperirii şi cercetării
infracţiunilor. Ea spune organelor de urmărire penală, pornind de la cunoştinţele practice
acumulate, cum să procedeze corect în cercetarea infracţiunilor descoperite. În concret, ea
conţine o serie de recomandări asupra modului în care se planifică activitatea de urmărire
penală, cum se face cercetarea la faţa locului, reconstituirea unei infracţiuni, cum se
realizează percheziţia personală şi a locuinţelor, cum, cu această ocazie trebuie să se facă
ridicarea de obiecte şi înscrisuri. Criminalistica conţine o serie de recomandări pentru tactica
ascultării persoanei vătămate, a efectuării confruntării, a prezentării pentru recunoaştere a
modului în care trebuie ascultat învinuitul sau inculpatul. De asemenea, criminalistica se
preocupă de modul în care se realizează constatarea tehnico-ştiinţifică şi expertiza
criminalistică.
Desigur, toate activităţile menţionate mai sus sunt activităţi pentru care dreptul penal, si
mai ales, dreptul procesul penal, alte legi, conţin norme juridice clare. Această disciplină vine
însă să explice cum activităţile prevăzute şi reglementate de legea penală se vor realiza în
concret, îmbinând respectul legii cu experienţa descoperirii şi cercetării infracţiunilor şi cu
acele cunoştinţe ştiinţifice necesare identificării infracţiunii şi reţinerii făptuitorului.
În final, am putea defini criminalistica ca fiind o disciplină juridică care studiază
modalităţile de organizare a activităţilor de urmărire penală necesare identificării
infracţiunilor şi infractorului.
20
ÎNTREBARE
Care sunt diferenţele dintre criminalistică şi criminologie?
1.5.3. Dreptul penal şi dreptul de procedură penală
Denumirea de „drept penal” (în engleză „criminal law”) este folosită de către jurişti şi
persoanele care au tangenţă cu mediul legal cel puţin sub două accepţiuni (Giurgiu, 1996):
▪ pentru a desemna o ramură specifică a dreptului, care reuneşte sistemul normelor
juridice penale în vigoare (care se aplică la ora actuală pe teritoriul unei ţări); uneori
pentru a se sublinia această accepţiune a denumirii se foloseşte precizarea că este
vorba despre un drept penal material;
▪ pentru a desemna o ştiinţă, mai exact, o ramură distinctă a ştiinţelor juridice care
studiază normele penale; uneori i se mai spune doctrina penală.

Dreptul penal pozitiv poate fi definit ca fiind „ansamblul normelor juridice
care reglementează relaţiile de apărare socială şi combatere a criminalităţii, prin
determinarea acţiunilor sau inacţiunilor care constituie infracţiuni şi a sancţiunilor ce
le sunt aplicabile” (Giurgiu, 1996, p. 7).
Dreptul penal exista pentru a oferi un mijloc organizat de luptă împotriva criminalităţii
la nivelul statului. Finalitatea normelor penale este de a proteja cele mai importante valori
sociale precum „suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana,
drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea şi întreaga ordine de drept” (C. Pen., art. 1).
Pentru a proteja valorile sociale, codul penal conţine principalele categorii de acţiuni şi
inacţiuni care sunt interzise, de regulă, oricărei persoane fizice care are capacitate penală.
Aceste acţiuni sau inacţiuni interzise mai sunt numite în limbajul juridic fapte penale. Ele
reprezintă conţinutul obiectiv al infracţiunilor.
Orice drept material, inclusiv dreptul penal român, se regăseşte în legi şi acte normative.
Codul penal este principala lege penală şi este alcătuit din două părţi: partea generală şi partea
specială. Partea generală cuprinde normele penale generale, „adică acele norme care
reglementează în general lupta împotriva criminalităţii prin intermediul mijloacelor de
represiune penală” (Loghin & Toader, 1997, p. 7). Aceste norme stabilesc scopul legii penale,
modul de aplicare a acesteia, reglementează aspectele generale legate de infracţiune, condiţiile
în care persoana îşi angajează răspunderea penală şi modul cum se stabileşte această
răspundere penală, genul de pedepse ce se pot aplica şi limitele generale ale acestora, etc.
Partea specială a codului penal cuprinde descrierea principalelor infracţiuni precum şi
pedepsele ce se aplică pentru comiterea acestora. Infracţiunile sunt definite ca acele fapte
21
(acţiuni sau inacţiuni) care constituie pericol social, sunt săvârşite cu vinovăţie şi sunt
prevăzute de legea penală (C. Pen., art. 17). Infracţiunile în partea specială a codului penal
sunt organizate pe categorii, în funcţie de atingerea adusă valorilor sociale sau pericolul pe
care îl creează pentru valorile apărate de legea penală. Prima categorie de infracţiuni este
alcătuită din infracţiuni contra siguranţei statului. Ele constituie cele mai grave fapte penale şi
respectiv sunt pedepsite cu o severitate maximă. Urmează în ordinea descreşterii importanţei
valorilor sociale protejate următoarele categorii de infracţiuni: infracţiuni contra persoanei
(ele includ infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii; infracţiuni contra
libertăţii personale; infracţiuni privitoare la viaţa sexuală; infracţiuni contra demnităţii),
infracţiuni contra proprietăţii, infracţiuni de fals etc.
Ori de câte ori conduita umană corespunde unei descrieri prezente în partea specială a
codului penal (corespunde unei infracţiuni), persoana în cauză intră în conflict cu legea penală
(comite efectiv sau este suspectată că a comis o infracţiune) şi se impune ca să se înfăptuiască
un act de justiţie socială. Persoana respectivă urmează să fie identificată, să se stabilească
responsabilitatea acestea, să fie supusă unui proces de judecată care îi va stabili vinovăţia sau
nevinovăţia, suportând eventual, în final, pedeapsa stabilită de instanţa de judecată.
Pentru a lăsa cât mai puţin loc subiectivismului în procesul de înfăptuire a justiţiei
penale şi a se evita erorile judiciare, fiecare etapă a acestui proces trebuie să se desfăşoare
după reguli clare. Pentru a însuma şi organiza toate normele de desfăşurare a unui proces
penal există o altă ramură de drept şi anume dreptul de procedură penală.

La fel ca şi în cazul dreptului penal denumirea „drept de procedură penală”
are două accepţiuni: cea de drept material şi cea de doctrină. Dacă e să ne referim la
dreptul de procedură penală în sens material, acesta poate fi definit ca reprezentând
ansamblul normelor juridice care reglementează modul în care se înfăptuieşte justiţia
în procesul penal. La rândul său procesul penal poate fi definit ca fiind „activitatea
reglementată de lege, desfăşurată de organele competente, cu participarea părţilor şi
a altor persoane, în scopul constatării la timp şi în mod complet a faptelor ce
constituie infracţiuni, astfel că orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie
pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la
răspundere penală” (Neagu, 1997, p. 2-3).
De ce sunt importante şi cu ce contribuie dreptul penal şi dreptul de procedură penală

pentru constituirea cunoştinţelor de psihologie judiciară? Dacă e să ne readucem aminte,
obiectul psihologiei judiciare presupune identificare şi cunoaşterea aspectelor psihologice
implicate în procesul înfăptuirii justiţiei (în special al justiţiei penale). Dreptul penal şi dreptul
procedural penal ne arată care sunt conduitele considerate infracţiuni şi modul în care
conflictul omului cu legea se rezolvă în cadrul procesului penal. Astfel, urmărind conţinutul
normelor de drept, ne putem da seama în care momente ale înfăptuirii justiţiei penale şi în ce
mod funcţionarea psihologică a individului şi comportamentul acestuia are o influenţă majoră
asupra procesului penal. În acelaşi timp normele penale în vigoare se reflectă şi influenţează
22
viaţa intrapsihică şi comportamentul individului. Psihologii judiciari sunt interesaţi şi de
clarificarea impactului acestor norme asupra cetăţenilor în sensul asigurării şi respectării
normelor şi prevenirii comportamentelor antisociale.
ÎNTREBARE
Care este diferenţa dintre dreptul penal şi dreptul de procedură penală?
1.5.4. Medicina legală
Unele infracţiuni presupun o atingere, o daună adusă integrităţii corporale sau sănătăţii
unei alte persoane. Pentru ca să se realizeze o justă încadrare juridică a faptei (pentru a se
stabili corect ce fel de infracţiune a fost comisă), este necesar ca să se pronunţe un medic
legist. Există şi alte situaţii în care medicul legist trebuie să se pronunţe, cum ar fi, de
exemplu, necesitatea constatării cauzei morţii. El intervine şi atunci când se impune
constatarea prezenţei urmelor unei agresiuni sexuale.
Expertiza psihiatrică a părţilor se realizează de o categorie specială de medici – medici
psihiatri – care, deşi nu funcţionează în cadrul institutelor de medicină legală, colaborează cu
acestea. Psihiatrii constată gradul de sănătate, de data aceasta, gradul de sănătate mintală, în
vederea stabilirii responsabilităţii şi vinovăţiei penale.
Medicina legală poate fi definită ca acea disciplină medicală care se ocupă cu

constatarea unor stări de fapt în legătură cu viaţa, integritatea corporală şi sănătatea
unei persoane, stări de natură să atragă după sine consecinţe legale.
1.5.5. Dreptul execuţional penal (penitenciar)
Dacă o persoană este găsită vinovată pentru comiterea unei infracţiuni şi decizia
instanţei de judecată rămâne definitivă, infractorul trebuie să suporte o pedeapsă penală. În
conformitate cu codul penal pedeapsa penală „este o măsură de constrângere şi un mijloc de
reeducare a condamnatului” şi are drept scop „prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni” (C.
Pen., art. 52).
La ora actuală există trei categorii de pedepse în dreptul penal românesc (C. Pen., Art.
53):
1. Pedepse principale (detenţia pe viaţă, închisoare şi amenda);
2. Pedepse complimentare (interzicerea unor drepturi cum ar fi dreptul de a alege şi a fi ales,
23
dreptul de a ocupa o funcţie în cadrul autorităţii de stat, dreptul de a exercita o profesie,
drepturi părinteşti, de tutore sau curator; de asemenea, pentru militari se aplică pedeapsa
de degradare militară);
3. Pedepse accesorii (interzicerea unor drepturi particulare, special prevăzute de lege).
Dacă aţi frunzărit codul penal, probabil că aţi remarcat faptul că majoritatea
infracţiunilor sunt pedepsite cu amendă sau închisoare, urmând ca instanţa de judecată, după
caz, să decidă şi aplicarea celorlalte categorii de pedepse.
Executarea pedepsei este o ultimă etapă a procesului penal şi la fel ca şi etapele
anterioare – urmărirea penală şi judecata – nu putea fi lăsată fără o reglementare detaliată
asupra modalităţilor şi particularităţilor de derulare. Bineînţeles, cele mai multe norme de
drept penal execuţional se referă la modul în care se execută pedeapsa cu închisoarea şi
detenţia pe viaţă. O parte din aceste norme se regăsesc în cuprinsul codului penal şi codului de
procedură penală, fiind completate de prevederile legii privind executarea pedepselor (Legea
23 din 1969 cu toate modificările ulterioare) şi regulamentul privind executarea pedepsei
privative de libertate.
Pedepsele sunt principalele sancţiuni penale. Însă pentru anumite situaţii deosebite sau
în cazul infractorilor minori se pot aplica şi alte sancţiuni penale: se pot aplica măsuri de
siguranţă sau măsuri educative.
Măsurile de siguranţă se iau împotriva persoanelor care au comis fapte prevăzute de
legea penală şi în situaţia în care aceste persoane prezintă pericol social. Ele sunt sancţiuni
penale ce se aplică postdelictum, adică după ce s-a comis fapta prevăzută de legea penală; au
un conţinut specific, anume sunt restrictive de drepturi, şi prin aceasta sunt măsuri de
constrângere, sancţiuni (de exemplu, obligarea la tratament medical, internarea medicală,
interzicerea dreptului de a se afla într-o anume localitate etc.). În raport cu pedepsele,
măsurile de siguranţă sunt mai uşoare. Scopul aplicării măsurilor de siguranţă constă în
„înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea
penală” (C. Pen., art. 111). Deşi uneori aceste măsuri se dispun şi cu privire la o persoană care
a săvârşit o infracţiune şi căreia, concomitent, i s-a aplicat o pedeapsă, de cele mai multe ori,
ele se iau împotriva unei persoane care nu a săvârşit o infracţiune, ci numai o faptă prevăzută
de legea penală.
Faţă de minorii care comit fapte penale codul penal a prevăzut o categorie specială de
sancţiuni penale – măsurile educative. Se consideră că infractorii minori sunt încă în perioada
de dezvoltare psihosomatică şi cunoaştere a vieţii sociale; altfel spus, nu sunt încă pe deplin
formaţi ca şi persoane. Mai mult decât atât, de multe ori condiţiile de dezvoltare pe care le au
în familie nu sunt de natură a le oferi o educaţie corespunzătoare. Pentru astfel de minori în
caz de comitere a infracţiunii, pedepsele nu sunt cel mai indicate. În concepţia legislaţiei
penale infractorul minor aflat în astfel de circumstanţe are nevoie, pentru îndreptare şi
corijare, mai mult de educaţie şi învăţământ. De altfel minorii sub vârsta de 14 ani nici nu
răspund penal, iar cei care au vârsta între 14 şi 16 ani împliniţi la data săvârşirii infracţiunii
răspund penal numai dacă se dovedeşte că au săvârşit fapta penală cu discernământ (C. Pen.,
art 99).
24
La fel ca şi în cazul măsurilor de siguranţă şi măsurile educative comportă un moment
coercitiv, un element sancţionar, în sensul în care implică, de cele mai multe ori, o privare de
un drept, o restrângere a libertăţii, o muncă impusă.
Măsurile educative sunt de două categorii: măsuri morale (mustrarea sau libertatea
supravegheată) şi măsuri privative de libertate (internarea într-un centru de reeducare,
internarea într-un centru medical-educativ).
Dreptul execuţional penal (penitenciar) se poate defini ca o ramură de drept

alcătuită dintr-o totalitate de norme juridice prin care se reglementează relaţiile
sociale privind executarea sancţiunilor de drept penal. Oancea (1996) defineşte
dreptul execuţional penal (penitenciar) ca fiind „ansamblul normelor juridice privind
modul şi mijloacele de executare a sancţiunilor de drept penal, în scopul asigurării
unei influenţe educative eficiente a celor care execută pedeapsa, a prevenirii
săvârşirii de noi infracţiuni şi a apărării ordinii de drept” (p. 7).
Pentru psihologia judiciară dreptul execuţional penal oferă informaţii pentru o analiză a
implicaţiilor psihologice ca urmare a modul în care sunt aplicate sancţiunile penale. La rândul
lor psihologii angajaţi în cadrul instituţiilor penitenciare pot propune programe de reeducare şi
sugestii de modificare a reglementărilor de executare a pedepselor privative, lucru care nu se
poate face fără o temeinică cunoaştere a dreptului execuţional penal.
TEMĂ DE REFLECŢIE
La ora actuală răspunderea penală începe odată cu împlinirea vârstei de 14 ani. Ce credeţi dvs.
despre acest prag de debut a răspunderea penală: de la ce vârstă credeţi că ar fi indicat să
înceapă răspunderea penală? Explicaţi şi motivaţi punctul dvs. de vedere.
***
Anterior am prezentat pe larg o serie de ramuri de drept (material) care contribuie
esenţial pentru informarea psihologilor asupra diversităţii universului juridic şi pentru
indicarea celor mai importante momente legale ce trebuie analizate sub aspectul implicaţiilor
psihologice.
În continuare o să ne oprim succint asupra principalelor ramuri ale psihologiei care
contribuie la constituirea domeniului psihologiei judiciare.
1.6. CONTRIBUȚIA DISCIPLINELOR PSIHOLOGICE
25
1.6.1. Psihologia generală
Psihologia generală oferă „materie primă” pentru toate ramurile psihologiei. Orice
ramură a psihologiei porneşte în discursul său de la noţiunile fundamentale de psihologie
generală. Specificul psihologiei generale rezidă în faptul că ea analizează „anatomic” viaţa
intrapsihică a individului, distingând trei categorii de procese psihologice: procese cognitive,
procese afective şi procese motivaţionale. Psihologia judiciară utilizează implicit noţiunile de
psihologie generală atunci când, de exemplu, analizează erorile în depunerea mărturiei de
către martorii oculari şi de bună credinţă (se discută despre limitele atenţiei, distorsiunea
memoriei etc.).
1.6.2. Psihologia socială
Psihologia socială este la fel de influentă şi prezentă în discursul psihologiei judiciare.

Să nu uităm că însăşi frazarea obiectului psihologiei judiciare – studiul proceselor psihologice
în context legal – ne sugerează importanţa psihologiei sociale. De altfel, conform opiniei unor
autori, majoritatea cercetărilor psiho-legale (autorul foloseşte acest termen pentru a se referi la
cercetările de psihologie judiciară) sunt realizate de psihologi sociali sau psihologi specializaţi
în psihologie generală (Kapardis, 1999). Astfel de domenii ale psihologiei sociale precum
comportamentul agresiv, comportamentul de ajutorare sau cel al atribuirii sociale sunt de o
relevanţă imediată pentru psihologia judiciară. Mai mult decât atât, interesul psihologilor
sociali pentru aplicarea cunoştinţelor sale în contexte legale este evident din simpla frecvenţa
cu care manualele de psihologie socială găzduiesc capitole special dedicate acestui subiect.
1.6.3. Psihodiagnosticul
Credem că e de la sine evidentă şi legătura dintre psihologia judiciară şi psihodiagnostic.

Cunoştinţele şi instrumentele de psihodiagnostic pot fi aplicate pentru o paletă largă de funcţii
psihice şi comportamente care sunt relevante pentru procesele penale şi civile: în măsurarea
inteligenţei, funcţionării sociale, a stării neuropsihologice, măsurarea personalităţii, în
estimarea nivelului judecăţii morale etc.
Pe parcursul anilor au fost elaborate şi o serie de instrumente destinate special nevoilor

psihodiagnosticului judiciar: teste de abilitate şi credibilitate a martorilor în cadrul procesului
penal, a gradului de sugestibilitate interogativă, teste de anticipare a gradului de pericol social,
tehnici pentru identificarea atitudinii criminalilor faţă de victime, teste de minciună.
***
Am indicat doar cele mai relevante ramuri ale psihologiei, care contribuie la dezvoltarea
psihologiei judiciare. Despre relaţiile psihologiei judiciare cu alte discipline psihologice, cum
ar fi psihologia personalităţii sau psihologia dezvoltării, vom discuta cu prilejul abordării altor
teme.
26
1.7. REZUMAT
Scopul acestei unități de învățare este de a explica ce este și ce nu este
psihologia judiciară și care ar trebi să fie așteptările unui jurist față de un psiholog
atunci când caută o colaborare pentru a soluționa un diferend juridic. Cursanții au
aflat detalii despre obiectul, metoda, scopurile și beneficiarii psihologiei judiciare
precum și despre principalele arii tematice de preocupare ale acesteia, unele dintre
ele fiind și obiectul preocupării unităților de învățare ce vor urma.
1.8. TEST DE EVALUARE A CUNOŞTINŢELOR

Cum poate fi de ajutor un psiholog procesului de înfăptuire a justiției?
Care sunt și în ce constau rolurile psihologului în procesul judiciar? Notați
răspunsul cât mai în detaliu și doar ulterior revedeți partea sau părțile din text
care sprijină cele consemnte de dumneavoastră.
27
Unitatea de învățare 2. Personalitate, situație și criminalitate (partea I + partea II)
Cuprins
2.1. Introducere ........................................................................................................ 28
2.2. Competențe ........................................................................................................ 28
2.3. Abordări posibile ale personalității infractorului ............................................. 29
2.4. Personalitatea criminală din perspectiva modelului de trăsături ..................... 32
2.5. Rezumat.............................................................................................................. 36
2.1. INTRODUCERE
În această unitate de învățare cursanții vor afla despre modul în care putem
conceptualiza personalitatea la modul general și, în particular, personalitatea
infractorilor precum și despre rolul pe carel joacă uneori situațiile în producerea
infracțiunilor. Partea a doua a unității este dedicată descrierii și explicării
trăsăturilor de personalitate cel mai adesea asociate cu o infracționalitate de carieră
sau recidiva judiciară.

• Explice conceptul de personalitate, inclusiv cel de personalitate criminală
• Descrie modul în care se asociază dinamic trăsăturile de personalitate din
nucleul criminalității asigurând un fundal intern propice infracționalității
• Identifice principalele trăsături de personalitate asociate cu recidiva
judiciară.
2.3. ABORDĂRI POSIBILE ALE PERSONALITĂȚII INFRACTORULUI
2.3.1. Personalitatea ca factor ce poate explica infracţiunea
Factorii care determină comiterea unei infracţiuni pot fi consideraţi, la un nivel de

maximă abstractizare, ca fiind de două categorii: factori interni şi factori externi. Dar oricare
28
nu ar fi natura influenţei factorilor externi în comiterea unei infracţiuni, hotărâtori sunt factorii
interni: responsabilitatea şi culpa penală sunt guvernate de principiul individualizării, adică,
acestea nu există în afara unei persoane concrete şi faptei acesteia, pedeapsa urmând a fi şi ea
individualizată. Nu pot fi pedepsite, de exemplu, persoanele ce constituie un factor extern de
lungă durată ce creşte riscul unui comportament ilicit, cum ar fi, o familie dezorganizată, ci
este pedepsit acel tânăr care s-a format în familia respectivă şi a acţionat liber şi cu
discernământ în momentul comiterii faptei penale. De fapt, factorii externi acţionează asupra
infracţiunii, fiind reflectaţi în interiorul subiectului, fiind mediaţi de factorii interni, uneori, ca
în exemplul de mai sus, modelându-i.
Putem discuta despre factorii interni, disecându-i şi analizându-i din mai multe puncte
de vedere. Atunci când, de exemplu, analizăm factorii psihologici (una din varietăţile
factorilor interni), putem să o facem discutând despre factori motivaţionali, factori cognitivi,
factori afectivi sau putem să discutăm despre structura personalităţii în ansamblu. În definitiv,
a analiza personalitatea ca factor ce exercită o influenţă directă sau indirectă asupra
comportamentului ilicit este o modalitate de a discuta despre cvasitotalitatea factorilor
psihologici aflaţi în interacţiune. Şi asta pentru faptul că personalitatea unui individ reprezintă
particularităţile caracteristice ale vieţii psihice şi comportamentului acestuia; dacă e să ne
folosim de o analogie, personalitatea reprezintă „amprenta psiho-comportamentală a unui
individ”.
2.3.2. Perspective asupra personalităţii: nomotetic vs. ideografic
Ne putem preocupa de personalitate la modul general şi, în particular, de personalitatea

infractorului în cel puţin două modalităţi diferite. Putem să ne concentrăm asupra
caracteristicilor ideografice specifice personalităţii inculpatului (să-i stabilim „amprenta
psiho-comportamentală” individualizantă) sau să abordăm o perspectivă nomotetică,
încercând o identificare a caracteristicilor tipice pentru majoritatea infractorilor (să elaborăm
un „portret-robot al calităţilor psiho-comportamentale” specifice infractorilor).
Să ne reamintim / reținem … o distincție

În psihologia judiciară ambele modalităţi de abordare a personalităţii sunt utile şi
justificate:
▪ Abordarea ideografică este necesară pentru o justă înţelegere a persoanei şi
faptei infractorului în ideea unei judicioase şi corecte individualizări a pedepsei;
▪ Abordarea nomotetică este utilă pentru identificarea acelor structuri de
personalitate care prezintă risc pentru comiterea infracţiunilor.
Sarcina de a se ocupa de aspectele personalităţii infractorului – atât nomotetic cât şi

ideografic – revine în special criminologiei, criminalisticii şi, bineînţeles, în special,
psihologiei judiciare.
Pentru procesul penal în derulare – pentru dreptul penal material şi dreptul de procedură
penală – interesul faţă de factorii psihologici implicaţi în comiterea infracţiunii este mult mai
29
limitat decât ar fi cazul. Analiza psihologică a actului infracţionar se reduce la determinarea
conţinutului juridic al infracţiunii. În concret, ea constă în a analiza „modul în care în
pregătirea, săvârşirea şi atitudinea post-infracţională se manifestă psihicul autorului [în]
elementele sale: inteligenţa, afectivitatea şi voinţa” (Mitrofan, Zdrenghea & Butoi, 1991, p.
47). În opinia aceloraşi autori, „dacă o asemenea analiză este indispensabilă pentru stabilirea
responsabilităţii penale (cu cele două elemente ale sale: discernământul şi libertatea) şi a
culpabilităţii în formele sale curente de manifestare (intenţia în variantele sale sau culpa, de
asemenea, în variantele sale), ea nu mai este suficientă pentru criminogeneză în funcţiile sale
principale: cunoaşterea cauzelor criminalităţii în general şi în mod individual pentru fiecare
infracţiune; organizarea socială a prevenirii infracţiunilor; individualizarea pedepselor;
tratamentul în penitenciar şi tratamentul post-execuţional” (p. 47).
Suntem de acord cu autorii manualului de psihologie judiciară atunci când afirmă că, la
modul ideal “personalitatea infractorului, determinată complet şi temeinic, este fondul pe care
trebuie să se încrucişeze, în cadrul duelului judiciar, funcţiile acuzării şi apărării pentru că, în
ultima analiză, pedeapsa este impusă infractorului, iar efectele sale sunt condiţionate de
această personalitate” (p. 48).
2.3.3. Perspective asupra personalităţii: trăsături vs. tipologii
La ora actuală în psihologia personalităţii încă nu s-a ajuns la un nivel al cunoaşterii în

care să se contureze o viziune unanim acceptată asupra modului în care ar trebui să definim
personalitatea şi asupra modului în care este cel mai indicat să organizăm cunoaşterea şi
investigarea acesteia. Această lipsă a unei viziuni unitare asupra personalităţii se reflectă şi în
faptul că mulţi autori, atunci când realizează un tratat de psihologie a personalităţii, preferă
să-l conceapă sub forma unor capitole care prezintă „versiunile” diferitor psihologi asupra
personalităţii. Datorită acestei situaţii uneori se discută mai degrabă despre „psihologii ale
personalităţii”, decât despre existenţa unei singure psihologii asupra personalităţii. E o situaţie
dificilă, uneori descurajantă, dar nu singulară pentru ştiinţele psihologice; există şi alte ramuri
ale psihologiei care nu sunt încă integrate în mod adecvat, cum ar fi, de exemplu,
psihoterapia.
Deşi abordările teoretice ale personalităţii sunt foarte diferite, uneori chiar contradictorii,
se pot desprinde anumite jaloane utile pentru construirea unei viziuni pragmatice asupra
personalităţii. Majoritatea teoriilor care se ocupă de personalitate, în funcţie de modul în care
abordează personalitatea, sunt considerate ca fiind clasificabile în doua mari clase: teorii sau
abordări tipologice şi teorii sau modele în baza trăsăturilor de personalitate.
1 Teoriile tipologice pornesc de la premiza că marea varietate de structuri de personalitate
pe care le au indivizii poate fi încadrată şi redusă la o clasificare tipologică astfel încât să
se poată discuta despre un număr relativ mic de tipare de personalitate; o astfel de
abordare presupune preponderent o cunoaştere nomotetică a personalităţii, de la general
la particular, de sus în jos; drept exemplu de instrument de măsurare a personalităţii care
ţine de abordarea tipologică, este chestionarul / inventarul de personalitate elaborat de
Eysenck (Eysenck Personality Inventory (EPI); Eysenck, 1964);
2 Modelele în baza trăsăturilor renunţă în a preciza o tipologie, negând eventual însăşi
30
valabilitatea acestora, şi se concentrează pe identificarea gradului de dezvoltare a unor
trăsături de personalitate considerate a fi deosebit de importante; o astfel de abordare
presupune preponderent o cunoaştere ideografică a personalităţii, de la particular la
general, de jos în sus; drept exemplu de instrument de măsurare a personalităţii care este
fondat pe un model de trăsături fundamentale ale personalităţii putem este chestionarul
celor 16 factori de personalitate elaborat de Cattell (16 Personality Factors (16 PF);
Cattell, 1950).
Nu avem acces direct la viaţa intrapsihică a individului, nici la personalitatea acestuia.

Singura modalitate de a ne face o impresie despre personalitatea cuiva este să-i examinăm
comportamentul în diferite situaţii şi pe o perioadă mai îndelungată de timp. În viaţa de zi cu
zi, după ce reuşim să observăm o persoană ceva timp, în baza reacţiilor pe care le-a avut în
diferite situaţii, ajungem să-i atribuim o trăsătură de personalitate. La fel procedează şi
cercetătorii în domeniul psihologiei personalităţii numai că într-o manieră riguroasă,
sistematică sau ştiinţifică. Definim trăsătura de personalitate ca fiind o predispoziţie de a
reacţiona într-un anume fel la o serie de situaţii similare.
Deşi adept al perspectivei tipologice asupra personalităţii, Eysenck a propus un model
de analiză a comportamentului individului care ne oferă o punte de legătură şi, în acelaşi timp,
de conciliere între cele două abordări: cea tipologică şi în termeni de trăsături de personalitate.
Eysenck sugerează că personalitatea poate fi privită ca fiind organizată ierarhic în cel

puţin patru nivele:
1. Nivelul reacţiilor specifice. La acest nivel inferior se plasează acele comportamente pe
care le afişează un individ în calitate de reacţii / răspunsuri aleatorii la o situaţie. Altfel
spus, dacă am confrunta de mai multe ori acelaşi individ cu aceiaşi situaţie am obţine tot
timpul reacţii diferite. Având în vedere că autorul a folosit metoda statistică a analizei
factoriale pentru identificarea structurii personalităţii, comportamentele aleatorii
reprezintă un factor de eroare pentru Eysenck: ele sunt, în termeni statistici, procentul
rezidual neexplicat din varianţa comportamentului unui individ. Reacţiile specifice nu ne
pot spune nimic despre natura persoanei sau impactul specific al situaţiei asupra
comportamentului acestuia.
2. Nivelul reacţiilor de deprindere (reacţiile habituale). La nivelul imediat superior reacţiilor
specifice se află reacţiile habituale. Ele reprezintă comportamente repetate în situaţii
similare. Urmărind deprinderile putem obţine primele informaţii asupra personalităţii
individului. Eysenck consideră deprinderile ca fiind un factor primar al personalităţii,
cărămizile de bază în construcţia arhitectonicii unei personalităţi.
3. Nivelul reacţiilor de trăsătură. Reacţiile de trăsătură reprezintă o coocurenţă observabilă
(prin inferenţă statistică sau „ochiometric”) între o serie de deprinderi sau acte repetate ale
subiectului. Trăsătura este o construcţie supraetajată deprinderilor habituale, dedusă ca
rezultat al analizei factoriale. Eysenck consideră trăsăturile ca fiind un factor de grup în
structura personalităţii. Ele reprezintă anumite tendinţe comportamentale (înclinaţii de a
reacţiona în mod similar) în situaţii diferite.
4. Nivelul superior de reacţie tipologică. Tipul reprezintă pentru Eysenck cel mai înalt nivel
în construcţia personalităţii, fiind rezultatul unor „constelaţii observabile de trăsături sau
31
sindroame de trăsături”. El are la bază consistenţa dintre trăsături. Reacţiile tipologice
reprezintă stiluri de comportament care se manifestă în cvasitotalitatea situaţiilor. Acest
nivel superior al reacţiilor, considerat responsabil de organizarea de ansamblu al
comportamentului individului, a fost numit de Eysenck ca fiind factor general (e uşor de
urmărit o analogie între „factorul G”, inteligenţa, în domeniul abilităţilor).
2.4. PERSONALITATEA CRIMINALĂ DIN PERSPECTIVA MODELULUI DE

TRĂSĂTURI
Modelul de gândire asupra construcţiei personalităţii propus de Eysenck este util şi

pentru încercarea noastră de a identifica maniera în care putem discuta despre personalitatea
criminală. În abordarea personalităţii criminale putem adopta unul din cele două modele care
există la ora actuală: cel tipologic sau modelul trăsăturilor.
Suntem de acord cu opinia exprimată de Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi (1991) că
abordarea tipologică nu reuşeşte să cuprindă toată varietatea personalităţilor umane: „tipul
intermediar în orice sistem tipologic ocupă un loc de frunte, ceea ce aparent ar invalida
tipologiile în general” (p. 54). Aceiaşi autori completează precizând că „nu vom găsi nicăieri
vreun ‚tip pur’ în nici un cadru de referinţă, în nici un sistem tipologic … ideea de tip este o
abstracţie, este un construct mintal, care corespunde mai degrabă necesităţilor noastre logice
de a ‚ordona’ fenomenele naturale care, prin esenţa lor, nu sunt ‚ordonate’ ” (p. 55). Pornind
de la aceste considerente Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi (1991) sugerează faptul că nu trebuie
căutate tipologii perfecte ci „jaloane, sindromuri, ale căror configuraţie ne pot orienta în
cunoaşterea măcar şi superficială a unor indivizi implicaţi poate în vreo infracţiune” (p. 55).
2.4.1. Nucleul personalităţii criminale
Cel mai cunoscut reprezentat al abordării personalităţii criminale din perspectiva

trăsăturilor este Jean Pinatel.
Dacă aţi urmărit în ultimul timp cu regularitate canalul „Discovery”, poate aţi remarcat
un mic fragment documentar din seria frescelor ce prezintă anumite „profesii exotice”. Mă
refer la fragmentul în care un criminalist specializat în alcătuirea profilului infractorului
(profiler) prezintă o serie de reflecţii în legătură cu activitatea sa profesională. Printre altele, el
menţionează faptul că „toţi avem porniri criminale, dar majoritatea dintre noi ni le inhibăm”.
Pinatel împărtăşeşte aceeaşi opinie: orice persoană, în anumite circumstanţe
excepţionale, poate deveni infractor. În opinia sa ceea ce distinge un infractor de o persoană
obişnuită este trecerea la act, mai exact uşurinţa cu care se trece la actul criminal. Nimeni nu
este pedepsit, cel puţin nu penal, pentru intenţii sau gânduri criminale; sunt pedepsiţi şi
etichetaţi criminali doar cei care trec la acţiune, punând în aplicare gândurile criminale.
32
Pentru Pinatel conceptul de „personalitate criminală” nu este altceva decât „un
instrument clinic, o unealtă de lucru, un concept operaţional … un sistem de
referinţe, o construcţie abstractă care se substituie unei realităţi subiective”
(Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi, 1991, p. 50).
În viziunea lui Pinatel trecerea la act este determinată de gradul de rezistenţă pe care îl
poate avea o persoană atunci când este asaltat de gândurile criminale sau / şi întâlneşte situaţii
prielnice pentru comiterea infracţiunii. El defineşte această rezistenţă în faţa actului criminal
ca fiind „pragul delincvenţional”. Oamenii obişnuiţi, numiţi „nedelincvenţi”, diferă de
delincvenţi prin faptul că deşi au un prag delincvenţional ridicat, rezistă tendinţelor criminale.
Delincvenţii trec cu uşurinţă dincolo de pragul delincvenţional, iar delincvenţii formaţi
(infractorii recidivişti sau „de carieră”) nu mai au reţineri, ci caută activ situaţii pentru a
comite infracţiuni.
După cum aţi remarcat deja, Pinatel pune foarte mare accent pe impactul situaţiei în
comiterea unei infracţiuni, mai ales în cazul infractorilor primari (a nedelincvenţilor care
comit prima infracţiune, trecând de pragul delincvenţional). În viziunea sa personalitatea
infractorului trebuie analizată, ţinându-se cont de situaţie, în situaţie. Pinatel distinge două
mari categorii de situaţii relevante pentru analiza personalităţii infractorului:
▪ Situaţii specifice sau periculoase. Sunt acele situaţii în care individului i se oferă ocazia de
a comite o infracţiune. Actul criminal care rezultă dintr-o astfel de situaţie, este reactiv,
constituie o reacţie a personalităţii care trece peste pragul delincvenţional ca urmare a
tentaţiei;
▪ Situaţii nespecifice sau amorfe. Sunt acele situaţii în care nimic nu incită din exterior o
persoană pentru comiterea unei infracţiuni. În astfel de situaţii rolul hotărâtor în comiterea
infracţiunii revine personalităţii. Actul criminal în astfel de situaţii este unul activ, el
constituie o manifestare a personalităţii.
Pentru Pinatel factorii de mediu determină deopotrivă natura situaţiilor cu care se
confruntă infractorul şi devenirea personalităţii sale. În viziunea autorului „mediul poate fi
criminogen nu numai prin multiplicarea ocaziilor de a comite crime, ci, în egală măsură, şi
prin faptul că uşurează structurarea personalităţii criminale” (p. 50).
Să ne reamintim / reținem … ceva important

Trecerea la act la delincvenţii care comit acte grave şi delincvenţii formaţi este
determinată de un „nucleu al personalităţii criminale”. Pinatel consideră că nucleul
personalităţii criminale este compus din următoarele trăsături de personalitate:
1. Egocentrism
2. Agresivitate
3. Labilitate afectivă
4. Indiferenţă afectivă
Pentru Pinatel nucleul personalităţii criminale nu este altceva decât „o asociere

dinamică dintre mai multe trăsături care nici una luată parte nu este criminală în sine” Ele
devin „criminogene” atunci când se întâlnesc în aceeaşi persoană producând, ca un efect de
coexistenţă, ceea ce identificăm ca fiind nucleul personalităţii criminale.
33
Analizând comportamentul infracţional, Pinatel arată modul în care trăsăturile nucleului
personalităţii criminale se întrepătrund, favorizând comiterea infracţiunii: „infractorul nu este
reţinut de oprobiul social deoarece este labil, incapabil să se organizeze pe termen lung, tot
aşa cum e în stare să depăşească obstacolele care apar în calea acţiunii lui criminale, întrucât
el este dinamic şi eminamente agresiv; în acelaşi timp, el reuşeşte să depăşească şi aversiunea
faţă de acte odioase, căci fiind indiferent afectiv nu-i pasă de nimeni, nu nutreşte sentimente
de simpatie faţă de nimeni şi, în consecinţă, poate comite orice crimă” (Mitrofan, Zdrenghea
şi Butoi, 1991, p. 50-51).
APLICAŢIE
Imaginaţi-vă că este o oră târzie şi tramvaiul cu care mergeţi spre casă este aproape
pustiu. La un moment dat sub scaunul din faţă aţi observat un obiect mic de culoare închisă.
Privindu-l cu atenţie realizaţi că este un portmoneu. Rotiţi ochii prin jur şi remarcaţi că puţinii
călători sunt departe de Dvs. şi nu vă urmăresc. Ce veţi face? Dacă ridicaţi portmoneul şi în el
găsiţi cartea de vizită sau buletinul proprietarului cum veţi proceda? Dacă înăuntru este o
sumă de 1000 lei… Încercaţi să vă imaginaţi efectiv într-o astfel de situaţie şi să intuiţi modul
în care aţi acţiona.
Are sau nu dreptate Pinatel?
2.4.2. Personalitatea infractorilor recidivişti
În continuare am dori să întregim viziunea asupra nucleului personalităţii criminale cu

date referitoare le trăsăturile de personalitate care au fost identificate în cazul persoanelor care
au comis de repetate ori infracţiuni.
Este important să precizăm că eticheta de „recidivist” nu se aplică automat oricărei
persoane care comite o nouă infracţiune. În conformitate cu codul penal recidiva există doar
în următoarele cazuri, expres limitate de lege (art. 37):
a) Când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai
mare de 6 luni, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, înainte de
începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare, iar
pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracţiune este închisoare mai mare de 1 an;
b) Când după executarea unei pedepse cu închisoare mai mare de 6 luni, după graţierea
totală, sau a restului de pedeapsă, ori după îndeplinirea termenului de prescripţie a
executării unei asemenea pedepse, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu
intenţie pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an;
c) Când după condamnarea la cel puţin trei pedepse cu închisoarea până la 6 luni sau după
executare, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescrierea executării
a cel puţin trei asemenea pedepse, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu
intenţie pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an.
34
Criteriile pentru considerarea unui infractor ca fiind recidivist ţin cont deopotrivă de
frecvenţa faptelor penale (litera c) cât şi de gravitatea faptelor (literele a-b). Nu se consideră
ca fiind relevante pentru stabilirea stării de recidivă infracţiunile:
a) săvârşite în timpul minorităţii;
b) săvârşite din culpă;
c) amnistiate;
d) pentru care a intervenit reabilitarea.
Este important să se precizeze cu exactitate care sunt criteriile de stabilire a stării de

recidivă pentru că există o serie de implicaţii a unei asemenea etichetări, atât în momentul
unei eventuale condamnări ulterioare, cât şi în momentul ispăşirii condamnării pentru o nouă
infracţiune.
Diverse cercetări indică o serie de trăsături de personalitate specifice infractorilor

recidivişti. Printre cele mai frecvente caracteristici menţionate se regăsesc următoarele:
1. Egocentrismul. Această trăsătură face parte şi din nucleul personalităţi criminale aşa cum
este văzut de Pinatel. Conform unor date statistice aproximativ 41% din infractorii
recidivişti prezintă această caracteristică în comportamentul lor (Canepa, 1970). Am putea
defini egocentrismul ca fiind incapacitatea de a ţine cont de sentimentele, gândurile şi
interesele celorlalţi (Chandler, 1977);
2. Imaturitate intelectivă. Imaturitatea intelectuală nu este identică cu inteligenţa.
Majoritatea infractorilor au un Q. I. comparabil cu cel al populaţiei normale. Imaturitatea
intelectivă presupune mai degrabă incapacitatea de a compara proporţiile câştigului
obţinut ca rezultat al infracţiunii şi pierderile ce survin în cazul descoperirii faptei;
imaturitatea intelectuală presupune o lipsă de perspicacitate, de a prevedea consecinţele de
lungă durată ale acţiunilor întreprinse;
3. Impulsivitate mărită. Conform unor date statistice se estimează faptul că 68 % din
recidivişti posedă această trăsătură (Canepa, 1970). Ea presupune un slab autocontrol
cognitiv-comportamental în faţa intervenţiei emoţiilor sau motivelor de moment.
Corelează cu trăsătura anterioară;
4. Agresivitate. Marea majoritate a infractorilor recidivişti – 72% (Canepa, 1970) – prezintă
un nivel exacerbat al agresivităţii;
5. Oportunism. Tendinţa de a se opune normelor sociale, de a contrazice alte persoane sau
autoritatea şi reprezentanţii autorităţii este prezentă la aproape jumătate din recidivişti
(46%);
6. Indiferenţă afectivă. O bună parte din recidivişti (27%) posedă o insensibilitate faţă de
durerea sau nevoile altor persoane. Această trăsătură corelează cu egocentrismul. Ea
explică şi motivul pentru care sunt posibile crimele cu un grad pronunţat de cruzime faţă
de victimă;
7. Sărăcie a eului. Cele mai multe persoane care au o carieră criminală întâmpină dificultăţi
de autoprezentare: reflecţia asupra modului în care sunt ca şi persoane este episodică ceea
ce face ca conştiinţa modului în care sunt – eul personal – să nu să se dezvolte. De cele
35
mai multe ori imaginea propriei persoane se reduce la ceea ce spun alţii despre infractor.
Consecinţele sunt multiple: absenţa unui eu conturat reduce conştientizarea propriei
persoane şi, în consecinţă, duce la un autocontrol limitat;
8. Devalorizarea muncii. Munca pentru o mare parte din recidivişti reprezintă o corvoadă
inutilă şi plictisitoare. Această atitudine reprezintă o denaturare gravă a unei motivaţii
umane fundamentale; o atare atitudine faţă de muncă este cauzată în special de modul
defectuos de socializare primară, dar şi de perpetuarea acestei atitudini în subculturile
delincvente unde are loc socializarea ulterioară a recidiviştilor.
2.5. REZUMAT
În această unitate de învățare am arătat cum poate fi înțeles constructul de
personalitate și mai ales cel de personalitate criminală. O serie de trăsături de
personalitate precum egocentrismul, agresivitatea, labilitatea afectivă și indiferența
afectivă sunt foarte frecvent asociate și se regăsesc la nivelul infractorilor. În același
timp situațiile în care oamenii comit infracțiuni sunt și ele foarte diferite, unele
dintre acestea oferind o provocare suficient de tentantă pentru ca linia de demarcare
dintre legal și ilegal să fie traversată. În următoarele unități de învățare vom vedea
cum o serie de caracteristici sau trăsături de personalitate se asociază cu etichete sau
diagnostice psihiatrice (unitatea 3) și infracțiuni deosebit de grave precum omorul
multiplu (unitatea 4).
2.6. TEST DE EVALUARE A CUNOŞTINŢELOR

Care dintre trăsăturile ce se regăsesc în personalitatea infractorilor recidiviști este
foarte răspândită și în rândul persoanelor care nu au comis infracțiuni?
Argumentați răspunsul. Explicații suplimentare se vor oferi în timpul
seminarului.
36
Unitatea de învățare 3. Sănătatea mintală și infracțiunea
Cuprins
3.1. Introducere ........................................................................................................ 37
3.2. Competențe ........................................................................................................ 37
3.3. Personalitatea criminală din perspectiva medicilor psihiatri ........................... 38
3.4. Tulburarile de personalitate si comportamentul antisocial .............................. 39
3.5. Psihopatiile ........................................................................................................ 40
3.6. Rezumat.............................................................................................................. 46
3.1. INTRODUCERE
În această unitate de învățare, după cum sugerează și titlul, sanatatea
mintală a infractorilor va fi subiectul primordial luat în consideratție ca una din
cauzele care conduc spre infracționalitate. Vom arăta în primul rând că segmentul
din populația cu cele mai antisociale comportamente - deținuții încarcerai și cu
antecedente penale multiple - este marcvat de o sănătate mintală mult mai precară
decât restul populației. Statisticile sugerează că tulburările de personalitate sunt
cele mai frecvente manifestări ale dezechilibrului mintal la deținuți, forma ce mai
antisocială a acestora fiind reprezentată de psihopatii, asupra descrierii cărora se va
inista cu precădere.

• Explice care este rolul sănătății mintale în infracționalitate
• Definească elementele esențiale ale psihopatiei
• Identifice caracteristicile comportamentale specifice psihopatiei
37
3.3. PERSONALITATEA CRIMINALĂ DIN PERSPECTIVA MEDICILOR
PSIHIATRI
Astăzi nimeni nu mai susţine, precum o făcea la sfârşitul secolului XIX-lea Cesare
Lombroso, că criminalii sunt înnăscuţi, posedând atavisme ca semne distincte şi, în bună
parte, bolnavi psihici. Unele date de statistică criminologică ne sugerează faptul că atunci
când discutăm despre personalitatea infractorilor este necesar să considerăm cu multă atenţie
ipoteza unor disfuncţionalităţi psihologice.
Să ne reamintim / reținem … o statistică alarmantă

De exemplu, un studiu efectuat pe un lot reprezentativ de 2738 de infractori
(Gheorghiu et al., 1982) a pus în evidenţă faptul că 60 % din infractorii deţinuţi în
penitenciare sunt recidivişti. Conform datelor unei alte cercetări efectuate, de data
aceasta pe un lot de 518 de infractori recidivişti (Dragomirescu, 1976) 76 % din
recidivişti prezintă tulburări psihice de natură diferită. Acelaşi studiu indică că din
numărul total de recidivişti 47 % (!) sunt psihopaţi.
Yablonski (1990) realizează o tipologie a criminalilor care ţine cont de sănătatea mintală
a acestora şi de impactul personalităţii asupra comiterii infracţiunilor. Autorul distinge patru
categorii de criminali:
1. Criminali socializaţi. Sunt persoanele care sunt sănătoase din punct de vede mintal. Astfel
de persoane devin infractori ca urmare a unui impact nefavorabil al contextului social.
Mediul nefavorabil la care sunt expuşi îi determină să înveţe valori şi norme specifice
unor subculturi deviante. Structura personalităţii acestor persoane practic nu diferă de cea
a oricărui cetăţean ce nu încalcă legea penală;
2. Criminali neurotici. Sunt acele persoane care suferă de tulburări nevrotice. Aceste
persoane ajung infractori ca rezultat al unor compulsiuni neurotice. De regulă. percepţia
realităţii în cazul acestor persoane nu este alterată: ei au percepţia semnificaţiei actelor
realizate şi a consecinţelor pe care le produc prin conduita antisocială. Principalul
simptom al nevrozei este anxietatea, ea fiind şi forţa care duce la anumite acte antisociale.
3. Criminali psihotici. Sunt persoane care suferă de dezordini severe ale vieţii psihice şi
personalităţii. Ei au o percepţie distorsionată asupra realităţii fapt care îi face, de cele mai
mute ori, iresponsabili penal.
4. Criminali sociopaţi. Sunt persoanele care suferă de tulburări de personalitate. Reprezintă o
bună parte, dacă nu chiar jumătate, din numărul total de infractori recidivişti. Autorul
identifică ca pilon fundamental al sociopatiei egocentrismul exacerbat de care dau dovadă
astfel de persoane.
După cum afirmă Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi (1991) „deşi cei mai mulţi dintre cei
care comit infracţiunile antisociale prezintă elementul sociopatic, nu poate fi susţinută
concluzia că toţi criminalii sau infractorii sunt sociopaţi” (p. 58). Nu este justificată nici
38
concluzia inversă: precum că toţi sociopaţii ar fi infractori. Totuşi, numărul mare de
infractori-sociopaţi ne-a determinat să examinăm mai îndeaproape această categorie de
persoane.
3.4. TULBURARILE DE PERSONALITATE SI COMPORTAMENTUL

ANTISOCIAL
Din punct de vedere psihiatric, al sănătăţii mintale, personalitatea individului se poate

încadra în mai multe categorii (Dragomirescu, 1976):
▪ Personalitate (normală) matură / imatură
▪ Personalitate nevrotică
▪ Personalitate psihopatică
▪ Personalitate psihotică
▪ Personalitate demenţială
Personalitatea indivizilor cu diagnostic de psihoză sau demenţă este profund afectată de

manifestări psihopatologice polimorfe. Acest fapt duce, de cele mai multe ori, la declararea
iresponsabilităţii penale a acestora.
Deşi entităţi distincte în nosologia psihiatrică, nevrozele şi psihopatiile sunt considerate
ca fiind la limită cu normalitatea. Nevrozele pot fi definite ca reprezentând „un grup de
afecţiuni reactive sau de dezvoltare patologică, determinate psihogen, exprimate clinic printr-
un complex de tulburări psihice cu răsunet somatic, care sunt trăite în mod conştient şi penibil
de bolnav” (Pirozynski, Chiriţă & Boişteanu, 1993, p. 211). Nevrozele sunt considerate ca
făcând parte din categoria tulburărilor psihogenice, tulburări care au drept factor etiologic
principal trauma psihică. Nevrozele nu duc la alterarea proceselor de cunoaştere şi a
discernământului critic. De asemenea, de regulă, ele nu afectează trăsăturile definitorii ale
persoanei şi personalitatea în ansamblul sau. Un aspect esenţial constă în faptul că nevroticul
păstrează o atitudine critică şi conştientă faţă de boală apelând, de regulă, la ajutor psihiatric şi
psihoterapeutic pentru a face faţă afecţiunii. Nevrozele sunt reversibile. Actele antisociale
comise de nevrotici sunt mai curând o excepţie decât o regulă pentru această categorie de
tulburări psihice.
În continuare vom insista mai mult asupra personalităţii psihopatice. O vom face din cel
puţin două motive:
1) o bună parte din infractori sunt persoane care suferă de psihopatii şi
2) psihopatiile reprezintă, de fapt, disfuncţiuni patologice ale personalităţii.
TEMĂ DE REFLECŢIE
Descifrarea genomului uman se realizează cu paşi rapizi astfel încât în doar câţiva ani
vom avea o hartă completă a acestuia. Printre unele dintre cele mai recente descoperiri se
39
numără şi identificarea segmentului genetic responsabil de alcoolismul persoanei. Având în
vedere că suficient de multe crime se comit în stare de ebrietate ne putem aştepta ca această
descoperire să producă o serie de consecinţe pentru practica judiciară. Care credeţi că ar fi
eventualele consecinţe legale? Motivaţi răspunsul Dvs.
3.5. PSIHOPATIILE
3.5.1. Ce reprezintă psihopatiile?

Psihopatiile reprezintă o „categorie polimorfă de dezvoltări patologice ale
personalităţii prin dizarmonii care se exprimă constant, dar cu intensitate diferită, în
atitudinile faţă de sine şi ambianţă” (Pirozynski, Chiriţă & Boişteanu, 1993, p. 228).
Psihopatiile mai sunt întâlnite în literatură sub diferite „etichete”, toate fiind variante
ale aceleaşi entităţi nosologice: psihopatiile mai sunt numite sociopatii, personalitate
patologică, structuri dizarmonice de personalitate.
De regulă, funcţiile de cunoaştere sunt intacte, cu o dezvoltare normală, dar ansamblul

trăsăturilor de personalitate ale psihopatului determină incapacitatea acestuia de a se integra
în relaţiile de viaţă şi activitate socială normală. Discernământul, de regulă, este intact.
Dizarmonia, care este caracteristica centrală a unei personalităţi patologice, se referă la
„caracterul de predispoziţie a unor procese instinctiv-emoţionale care în ontogeneza persoanei
structurează ca efect dominant aprecierea deformată a propriei persoane în sistemul ei de
relaţii cu ceilalţi (egofilie) şi cu realitatea; … predispoziţiile sau trăsăturile înnăscute
acţionează prin imaturizări sau dezvoltări inegale ale unor funcţii psihice, care în condiţii
specifice de mediu se exprimă prin modalităţi variate de devianţă comportamentală”
(Pirozynski, Chiriţă & Boişteanu, 1993, p. 228).
Diagnosticul de psihopatie este introdus pentru prima dată în psihiatrie de J. C.
Pritchard. El utilizează în 1835 termenul de “moral insanity” (maladie morală) pentru a
descrie manifestările care astăzi sunt diagnosticate drept psihopatie. Statisticile afirmă că
aproximativ 0,7 – 3 % din populaţie este afectată de psihopatie; majoritatea cazurilor sunt
remarcate în mediul urban.
Etiopatogeneza este greu de precizat: pentru producerea personalităţii dizarmonice
concurează deopotrivă factori genetici şi factori de mediu. În cazurile în care este posibil să se
facă distincţie între acţiunea celor doi factori în diagnostic se precizează că este vorba de:
1. Psihopatie “nucleară” / “vera”: psihopatie cu origine constituţională sau genetică;
2. Psihopatie “marginală”: determinată de condiţiile defavorabile de existenţă.
Trăsăturile de personalitate afectează modalităţile obişnuite în care o persoană percepe,
reacţionează la şi concepe mediul înconjurător şi propria persoană. Ele se exprimă într-o vastă
gamă de situaţii importante, sociale şi personale. Trăsăturile de personalitate nu constituie
tulburări de personalitate decât atunci când sunt rigide, inadaptate şi responsabile fie de o
alterare semnificativă a funcţionării fie de o suferinţă subiectivă. De fapt, dezvoltarea
40
dizarmonică a personalităţii psihopatului face ca anumite trăsături prezente la persoanele
normale, de exemplu, egocentrismul sau egofilia, să devină dezadaptative.
Să ne reamintim / reținem … o constatare

Manifestările tulburărilor de personalitate, adesea identificabile încă de la
adolescenţă sau chiar mai devreme, persistă pe durata vieţii adulte. Ele se
estompează adesea în a doua parte a vieţii la subiecţii vârstnici
3.5.2. Potenţialul criminogen al psihopatului
Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi (1991) apreciază că „personalitatea dizarmonică sau

psihotică reprezintă prototipul comportamentului deviant prin trăsături esenţiale care
realizează inadaptarea în mediul social de origine” (p. 60). În opinia autorilor,
comportamentul psihopatului se caracterizează prin:
a) un mare potenţial de anti- şi asocialitate;
b) un comportament delictual polivalent;
c) spontaneitatea acţiunilor deviante, nu prin insuficienţa capacităţii de deliberare, cât prin
necesitatea satisfacerii imediate a pulsiunilor instinctiv-emoţionale şi imaturităţii afective;
d) agresivitatea, exacerbată de tendinţele narcofilice;
e) rolul de inductor negativ, activ, sociopatic pe care-l desfăşoară;
f) tendinţe de bravare şi de simulare;
g) malignitatea conduitelor deviante atât prin efectele social-negative cât şi prin posibilităţile
de decompensare, în care tulburări majore, de intensitate psihotică, pot antrena
concomitent grave implicaţii pe plan social (Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi, 1991, p. 60).
Să ne reamintim / reținem … o nuanță conceptuală

Psihopatiile mai sunt numite şi sociopatii tocmai datorită contribuţiei
semnificative pe care o aduc factorii sociali în formarea defectuoasă a personalităţii
sau destructurarea acestea. Ne referim, în primul rând, la perioada de socializare
primară, la condiţiile de viaţă în familie. Psihopatiile „marginale” au o incidenţă
ridicată, în special în cazul copiilor care provin din grupuri şi medii sociale
defavorizate (familii destructurate, condiţii materiale precare, etc.).
Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi (1991, p. 58-59) prezintă o serie de trăsături caracteristice

sociopatului, identificate de psihiatrul Hervey Cleckley. Conform acestuia sociopatul se
caracterizează prin următoarele particularităţi distincte:
1. Farmec superficial şi o bună inteligenţă. Sociopatul tipic, când îl întâlneşti prima dată,
pare prietenos şi bine adaptat şi, de asemenea, dovedeşte că posedă o inteligenţă
superioară;
2. Absenţa iluziilor şi a altor semne de gândire iraţională. Sociopatul poate recunoaşte
realitatea fizică a mediului înconjurător, nu aude voci şi raţionează logic;
41
3. Absenţa „nervozităţii” sau a manifestărilor psihoneurotice. El este în mod tipic imun
la anxietate şi la neliniştea care pot fi considerate normale în situaţii perturbante;
4. Instabilitate. Sociopatul, după ce obţine o serie de câştiguri şi realizări, inclusiv
financiare, se va descotorosi de aceste bunuri şi venituri într-o manieră iresponsabilă,
fără nici un motiv predictibil;
5. Neadevărul, minciuna, nesinceritatea. Evitarea adevărului de către sociopat este
remarcabilă, o asemenea persoană părând de încredere când face o promisiune
solemnă, dar pe care nu o va respecta niciodată. Ei vor minţi cu o deplină convingere
pentru a evita orice acuzaţie la adresa lor;
6. Lipsa remuşcării sau ruşinii. Sociopatul nu acceptă nici o critică pentru necazurile pe
care le produce altora, afişând virtual sentimentul ruşinii, deşi viaţa lui este plină de
acte imorale;
7. Comportamentul social motivat inadecvat. Sociopatul urmează, în general, cursul
comportamentului care este antisocial, înşelând, minţind, jignind chiar dacă asemenea
acţiuni nu servesc niciunui scop personal;
8. Judecată săracă şi eşecul în a învăţa din experienţă. Nu există nici o evidenţă că o
asemenea persoană învaţă vreodată din experienţele negative, ele repetând în mod
compulsiv eşecurile, chiar şi în cazul în care comportamentul lui conduce la multiple
sancţiuni penale, inclusiv cu închisoarea;
9. Egocentrismul patologic şi incapacitatea de a iubi. Deşi el adesea oferă semne de
afectivitate şi dragoste, nu există nici un indiciu că este dominat în mod real de
asemenea sentimente sau stări. Este persoana care nu poate să formeze şi să menţină
relaţii interpersonale de durată;
10. Încărcătură emoţională foarte săracă a reacţiilor afective. Sociopatul poate arăta
duşmănie, suferinţă, afecţiune, etc., dar el este incapabil de a simţi adânc şi adevărat
emoţii precum: mândria, supărarea, bucuria etc.;
11. Pierderea specifică a înţelegerii. Sociopatul are capacităţi de înţelegere limitate,
aparent este neintrospectiv şi este mai ales incapabil de a înţelege punctele de vedere
ale altora;
12. Indiferenţa în relaţiile interpersonale. Este incapabil de sacrificiu sau de generozitate
reală şi nu demonstrează că apreciază actele altora de încredere şi amabilitate;
13. Comportamentul bizar şi neprevăzut asociat cu consum de băuturi alcoolice sau nu.
Deşi foloseşte uzual în exces băuturi alcoolice şi droguri, spre deosebire de mulţi alţi
alcoolici însă, sociopatul, chiar sub influenţa unei mici cantităţi de alcool poate deveni
extrem de agresiv şi distructiv. Comportamentul bizar şi iraţional poate apare şi atunci
când individul nu consumă băuturi alcoolice;
14. Tendinţele suicidare sunt foarte rare. Sociopatul ameninţă cu suicidul, dar foarte rar îl
aplică în practică. Lipsa ruşinii şi vinovăţiei reale în legătură cu comportamentul
personal nu produce o motivaţie adevărată pentru suicid. Ameninţarea este folosită
egocentric pentru obţinerea unui avantaj personal imediat;
15. Viaţa sexuală este defectuos integrată. Viaţa sexuală se caracterizează se
caracterizează prin promiscuitate şi este lipsită, în cea mai mare măsură, de încărcătură
emoţională. Partenerul sexual este văzut mai mult ca un obiect decât ca o persoană cu
sentimente;
42
16. Eşec în a urma o anumită cale sau drum în viaţă. Sociopatul nu face eforturi constante
în direcţia obţinerii unei palete largi de scopuri personale.
17. Pattern consistent al autoapărării. Sociopatul se apără consistent contra oricăror
acuzaţii care i se aduc; el nu este cel care este vinovat, ci mai curând cel care face
dreptate sau care este victimă.
3.5.3. Categorii de tulburări de personalitate
Criteriile diagnostice ale tulburărilor de personalitate privesc comportamente sau

trăsături care sunt caracteristice funcţionării recente (manifeste în timpul ultimului an) sau pe
termen lung, de la debutul vârstei adulte. Ansamblul comportamentelor sau trăsăturilor este
responsabil fie de o alterare semnificativă a funcţionării sociale sau profesionale, fie de o
suferinţă subiectivă.
Numeroase trăsături caracteristice diferitor tulburări de personalitate, cum ar fi
personalităţile dependente, paranoide, schizotipice sau limită (borderline), pot fi întâlnite în
cadrul unei alte tulburări mentale cum ar fi o depresie majoră sau o schizofrenie. Diagnosticul
de tulburare de personalitate nu trebuie pus decât atunci când manifestările caracteristice
corespund în mod tipic funcţionării de-a lungul vieţii unei persoane şi nu sunt limitate la
episoade patologice.
În general, în stabilirea diagnosticului clinic de psihopatie se ţine cont de o serie de
elemente definitorii ale personalităţii psihopatice, prezente în toate formele de tulburări de
personalitate. Cele mai importante caracteristici pentru ghidajul diagnosticului clinic al
psihopaţilor ar fi următoarele (Ouatu, 2000):
1. incapacitatea acestora de integrare armonioasă şi suplă la mediul ambiant;
2. insuficienţa controlului sferelor afectiv-volitive şi a instinctelor;
3. nerecunoaşterea de către aceste persoane a defecţiunii structurale (psihopaţii nu se
consideră ca fiind afectaţi din punct de vedre psihologic: ei se văd absolut normali din
punct de vedere al sănătăţii mintale);
4. defectivitatea sentimentelor moral-sociale în condiţiile păstrării discernământului
asupra conţinutului şi urmărilor acţiunilor întreprinse;
5. manifestările apar întotdeauna în copilărie sau adolescenţă şi se continuă în viaţa
adultă (cea mai mari frecvenţă de depistare şi diagnosticare a psihopatiilor este la
vârsta de 25-30 ani; foarte puţine persoane sunt diagnosticate ca psihopaţi după vârsta
de 35 de ani).
După stabilirea diagnosticului generic de psihopatie este indicat să se face o
discriminare mai fină a indivizilor. Diversele tulburări de personalitate au fost clasificate
conform manualului DSM-III-R în trei grupe. Primul grup, numit Grupul A, cuprinde
următoarele categorii de tulburări de personalitate:
▪ Personalitatea paranoidă;
▪ Personalitatea schizotipică;
▪ Personalitatea schizoidă.
Grupul B este compus din:
▪ Personalitatea antisocială;
▪ Personalitatea de limită (borderline);
43
▪ Personalitatea histrionică;
▪ Personalitatea narcisistă.
În Grupul C se încadrează:
▪ Personalitatea evitantă;
▪ Personalitatea dependentă;
▪ Personalitatea obsesiv-compulsivă;
▪ Personalitatea pasiv-agresivă.
Persoanele care au tulburări din categoria celor menţionate în Grupul A apar adesea ca
fiind bizari şi originali. Cei ce se încadrează în tulburările din Grupul B prezintă tendinţe spre
dramatizare, emotivitate sau conduite excentrice. Persoanele din Grupul C sunt anxioşi şi
temători.
Pentru că majoritatea psihopaţilor cu manifestări antisociale frecvente au fost grupaţi în
categoria „personalitate antisocială”, în continuare se impune să acordăm o atenţie sporită
doar acestei entităţi nosologice.
3.5.4. Diagnosticul psihiatric al personalităţii antisociale
Pentru ca o persoană să fie diagnosticată ca având o personalitate antisocială, psihiatrii

se folosesc de o serie de criterii şi indicatori. Analiza acestora ne va ajuta să ne dăm seama
mai bine ce reprezintă, din perspectiva psihiatrilor, un individ cu personalitate antisocială, atât
din punct de vedere al evoluţiei sale, cât şi în prezenţa actuală.
3.5.4.1. Criteriul de vârstâ
Mai întâi de toate diagnosticul de personalitate antisocială se poate pune, conform

normelor DSM-III-R, doar de la vârsta de 18 ani. D ce anume 18 ani? Majoritatea psihologilor
personalişti sunt de opinie că aceasta ar fi vârsta la care personalitatea individului este plenar
formată. Odată cu cristalizarea personalităţii se încheie şi acel proces de socializare primară.
Tocmai pornind de la identificarea unor indicatori comportamentali prezenţi în această
perioadă de socializare primară (vezi mai jos) se şi stabileşte dacă cineva posedă sau nu o
personalitate antisocială. Altfel spus, dovada „antisocialităţii” trebuie căutată pe tot parcursul
primei etape de socializare ca o manifestare repetată de inadaptare socială, insensibilitate la
valorile şi normele de convieţuire socială.
3.5.4.2. Diagnosticul în baza comportamentelor din perioada de copilărie şi

adolescenţă
Pentru a se putea stabili diagnosticul de personalitate antisocială în baza evoluţiei din
copilărie şi adolescenţă în timpul examenului psihiatric, se încearcă identificarea prezenţei
unor comportamente considerate ca fiind indicatori ai bolii.
Comportamentele, care sunt considerate cel mai frecvent indicatori ai structurării
antisociale a personalităţii, sunt următoarele:
1. Absenţa repetată de la şcoală;
2. Fuga de la domiciliul părinţilor sau a tutorelui pentru o întreagă noapte, cel puţin
de două ori (sau cel puţin odată dacă nu s-a mai întors acasă după aceea);
44
3. Era adesea cauza sau iniţiatorul unor bătăi;
4. A utilizat de mai multe ori arme pentru a se bate;
5. A constrâns pe cineva să aibă relaţii sexuale cu el / ea;
6. A dat dovadă de cruzime fizică faţă de animale;
7. A dat dovadă de cruzime fizică faţă de alte persoane;
8. Distrugere voluntară a proprietăţii altor persoane (cu excepţia incendiilor
voluntare);
9. A aprins intenţionat incendii;
10. Minţea adesea (cu excepţia cazului când făcea aceasta pentru a scăpa de abuzuri
fizice sau sexuale);
11. A furat, fără a fi confruntat direct cu victima, cel puţin o dată (de inclus aici
falsificările);
12. Furt în confruntare directă cu victima (de exemplu, agresiune în stradă, furtul
poşetei, extorcare, furt armat);
Dacă analizăm comportamentele menţionate în calitate de indicatori este uşor să

constatăm că majoritatea acestora fie reprezintă primii paşi spre a comite o infracţiune (vezi
comportamentele 2, 3, 4, 6, 7, 10) fie se pot constitui direct ca şi parte din conţinutul unei
infracţiuni (a se vedea în special comportamentele 5, 8, 9, 11, 12). Să nu uităm însă că, în
conformitate cu codul penal român, copilul şi adolescentul de până la 14 ani nu este
responsabil penal, fapt care îl scapă de o condamnare penală (unor astfel de adolescenţi li se
pot aplica totuşi sancţiuni penale sub forma măsurilor educative).
Dacă e să ţinem cont de faptul că o corectă socializare înseamnă, printre altele, şi
respectarea autorităţii şi formarea unei atitudini corecte faţă de muncă, premizele unei carenţe
în acest sens la putem vedea în indicatorii 1 şi 2: personalitatea antisocială se manifestă încă
de timpuriu prin sfidarea şi nesocotirea autorităţii (pentru copil şi adolescent, a autorităţii
părinţilor) şi prin eschivarea de la activitatea socială dominantă specifică vârstei (activitatea
dominantă pentru copil şi adolescent, echivalentul muncii pentru adult, este de a frecventa
şcoala). De asemenea este de remarcat faptul că indicatorii menţionaţi anterior sugerează
prezenţa unei agresivităţi pronunţate.
O condiţie de stabilire a diagnosticului de personalitate antisocială este ca individul
examinat să prezinte pe parcursul perioadei de copilărie şi, mai ales, de adolescenţă, cel puţin
trei dintre indicatorii comportamentali menţionaţi anterior.
3.5.4.3. Diagnosticul în baza comportamentelor din perioada matură

Atunci când nu se poate realiza un diagnostic în baza datelor din copilărie sau
tulburarea de personalitate se manifestă cu întârziere, după consolidarea bazei personalităţii
individului, intervenind ca o alterare a acesteia, se caută alţi indicatori ai disfuncţiei.
Bineînţeles, de data aceasta în calitate de indicatori se prezintă comportamente
dezadaptative, antisociale, specifice vieţii adultului. Cei mai importanţi indicatori pentru
persoanele ce depăşesc vârsta de 15 ani sunt următoarele comportamente:
1. Incapacitatea de a menţine o activitate profesională regulată, după cum reiese din prezenţa
a cel puţin unei manifestări de mai jos (aici se includ comportamentele similare în cadrul
şcolar, dacă subiectul este şcolarizat):
45
a) şomaj prelungit pe mai mult de 6 luni într-o perioadă de 5 ani, în condiţia în care
subiectul ar fi trebuit să lucreze şi locuri de muncă erau disponibile;
b) absenţe repetate de la locul de muncă, nemotivate de o boală a subiectului sau a unui
membru de familie;
c) abandonarea mai multor locuri de muncă, fără proiecte realiste privind alte activităţi
profesionale;
2. Nu reuşeşte să se conformeze prin comportamentul său la normele sociale, după cum
indică repetarea actelor antisociale pasibile de arestare (subiectul fiind arestat sau nu), de
exemplu, distrugerea de bunuri, molestare, furt, exercitarea de activităţi ilegale;
3. Iritabilitate sau agresivitate, indicată de bătăi sau agresiuni repetate (fără ca acestea să fie
cerute de profesie, de autoapărare sau de apărarea altcuiva); aici se include şi agresarea
soţului / soţiei;
4. Incapacitatea de a respecta obligaţiile financiare, indicată de datorii neplăcute sau de
incapacitatea de a asigura necesităţile copiilor sau a altor persoane aflate în îngrijire;
5. Incapacitatea de previziune sau manifestări de impulsivitate, indicată de una din
manifestările următoare:
a) călătoreşte dintr-un loc în altul fără loc de muncă stabil, fără proiect precis privind
călătoria sau fără idee privind durata călătoriei;
b) lipsa unei adrese fixe pentru mai mult de o lună;
6. Lipsa respectului pentru adevăr indicată de minciuni repetate, de utilizarea pseudonimelor
sau de abuz de încredere în scop personal;
7. Imprudenţă privind securitatea sa sau a celorlalţi, indicată de conducerea în stare de
ebrietate sau cu viteză excesivă în mod repetat;
8. Dacă subiectul este părinte sau tutore el se dovedeşte inapt să-şi asigure rolul de părinte
responsabil, după cum o indică una sau mai multe manifestări:
a) malnutriţia unui copil;
b) boala unui copil legată de lipsa igienei elementare;
c) neglijenţa privind tratarea unui copil grav bolnav;
d) copii lăsaţi în grija vecinilor sau a altor apropiaţi pentru a avea de mâncare;
e) lipsa supravegherii unui copil mic în condiţiile absenţei părinţilor de la domiciliu;
f) risipire repetată, în scopuri personale, a banilor necesari supravieţuirii;
9. Nu a fost niciodată exclusiv monogam mai mult de un an;
10. Lipsa remuşcărilor (consideră că a avut dreptate să rănească, să maltrateze sau să fure o
altă persoană).
Pentru ca o persoană să fie identificată ca având personalitate antisocială, ea trebuie să

prezinte cel puţin patru din comportamentele indicate mai sus.
3.6. REZUMAT
Personalitatea criminalului ca şi tip distinct nu există. A considera că există
un tip criminal de structurare a personalităţii umane este inacceptabil, şi asta din
cel puţin două puncte de vedere. Din punct de vedere etic nu putem realiza un
diagnostic a persoanei care nu a comis nici o infracţiune şi să ajungem la concluzia
46
că are … o personalitate criminală; eticheta de infractor este în măsură să o aplice
unei persoane doar instanţa de judecată şi chiar atunci când o face … există cazuri în
care instanţa se poate înşela şi comite erori judiciare. Din punct de vedere teoretic a
considera că există un tip de personalitate criminală ar însemna că o bună parte din
oameni (tipologiile rareori operează cu multe categorii sau tipuri), cu certitudine
peste limita indicelui de criminalitate, să fie consideraţi ca posedând o astfel de
structură a personalităţii.
Totuşi, continuăm să folosim termenul de „personalitate criminală” ca pe un

concept util în analiza carenţelor de structură a personalităţii umane care pot
influenţa, direct sau indirect, comiterea infracţiunilor.
Nu există trăsături de personalitate care să fie criminogene în sine. Este posibil
însă, după cum am văzut, ca o constelaţie de anume trăsături să producă o
personalitate predispusă să treacă mai uşor pragul delincvenţional. Pe de altă parte,
este inevitabil un anume proces de deconstrucţie-reconstrucţie a personalităţii celor
care ajung să recidiveze, transformându-se eventual în „criminali de carieră”.
O parte din cei care ajung să comită infracţiuni sunt ei înşişi „victime” ale unor
tulburări de personalitate, care îi plasează la limită dintre normalitate şi boală
mintală. Etiogenetic psihopaţii sunt produsul unor carenţe ereditare, dar şi a unor
influenţe nefaste exercitate de mediul de trai. Anume urmare a impactului, de multe
ori hotărâtor, al factorilor sociali asupra tulburărilor de personalitate psihopatiile mai
sunt denumite şi sociopatii.
În următoarea unitate de învățare (unitatea 4) vom discuta despre trăsăturile de
personalitate și probelemele psihiatric pe care le au criminalii ce comit mai multe
omucideri.
3.7. TEST DE EVALUARE A CUNOȘTINȚELOR

De ce psihopatia a fost etichetată la început drept maladie morală?
Argumentați răspunsul. În timpul seminarului vom discuta despre această
apreciere a psihopatiei.
47
Unitatea de învățare 4. Criminalii ce comit mai multe omucideri
Cuprins
4.1. Introducere ........................................................................................................ 48
4.2. Competențe ........................................................................................................ 48
4.3. Infractorii care omoară mai multe persoane ..................................................... 49
4.4. Criminali în masă .............................................................................................. 49
4.5. Criminali în serie ............................................................................................... 51
4.6. Clasificări și tipologii ........................................................................................ 53
4.7. Rezumat.............................................................................................................. 58
4.1. INTRODUCERE
În această unitate de învățare vor fi analizate profilurile psihologice și
psihiatrice pentru cei mai periculoși infractori, infractori care comit omucideri
repetate. Cursanții vor afla detalii despre crimele în masă și crimele în serie
precum și despre tiferitele tipuri de infractori care comit omucideri repetate.

• Descrie diferitele tipuri de criminali ce comit omucideri repetate
• Explice mecanismele psihologice care permit comiterea unor crime
multiple de omucidere
• Identifice caracteristicele probatorii de la locul faptei care sugerea cel mai
bine posibilitate ca crima este cel mai probabil comisă de un criminal în
serie
48
4.3. INFRACTORII CARE OMOARĂ MAI MULTE PERSOANE
Infractorii care au ucis mai multe persoane comit din punct de vere legal infracțiunea
„omor deosebit de grav” (art. 176 C. Pen.). Unii autori susţin ca fiind utilă o distincţie între
criminalii în serie şi criminalii în masă (Lunde, 1976). Spre deosebire de criminalii în serie
care omoară mai multe victime una câte una pe o perioadă mai lungă de timp, criminalul în
masă se caracterizează printr-un comportament violent exploziv ce duce la moartea mai
multor oameni „într-un singur loc şi într-un singur moment” (Lunde, 1976, p. 47).

Astfel distincţia dintre criminalii în masă şi criminalii în serie se face în
funcţie de modul de operare şi circumstanţele comiterii omuciderilor. Criteriile de
departajare a celor două categorii de criminali sunt legate de locul faptei şi intervalul
de timp în care sunt omorâte victimele.
4.4. CRIMINALII ÎN MASĂ
4.4.1. Când este o infracțiune o crimă în masă?

Există o crimă în masă atunci când un infractor (sau mai mulţi infractori)
omoară trei sau mai mute persoane în acelaşi loc şi într-un interval de timp relativ
mic (Bartol, 2004).
Conform unei clasificări FBI este util să se facă distincţie între două sub-categorii sau
forme ale crimei în masă: crima în masă clasică şi crima în masă familială (sau în familie;
criminalul fie este membru al familiei fie nu, victimele sunt însă tot timpul rude apropiate).
Am putea adăuga aici omuciderile din convingeri ideologice sau politice care pot fi etichetate
ca crime în masă teroriste (despre terorism şi formele de infracţionalitate legate de acest
fenomen intenţionăm să discutăm într-un curs separat).
Crimele în masă au câteva aspecte caracteristice:
1. Se produc pe neaşteptate, de cele mai multe ori fără avertizări;
2. Se consumă rapid;
3. Persoana criminalului (sau criminalilor) este de cele mai multe ori identificată
rapid şi fără dificultate;
4. De cele mai multe ori infractorul (sau infractorii) mor şi ei la locul crimei: fie se
sinucid fie sunt omorâţi în confruntare cu poliţia sau trupele speciale.
Particularităţile infractorilor ce comit crime în masă sunt foarte puţin studiate. Acest
lucru poate fi explicat deopotrivă prin dificultăţi obiective (moartea autorilor în timpul sau
după comiterea omorului în masă) sau subiective (crimele în masă sunt mai puţin misterioase
decât crimele în serie reprezentând subiecte de studiu mai puţin atractive).
Pentru că nu dispunem de date sistematice în legătură cu crimele în masă familiale sau
în familie în continuare ne vom concentra asupra a câteva aspecte legate de infractorii ce
comit crime în masă clasice.
49
4.4.2. Infractorii ce comit crime în masă clasice
Investigaţiile criminalistice arătă că indivizii care comit omucideri în masă sunt de

cele mai mult ori persoane care:
1. Frecvent resimt faptul că viaţa pe care o duc nu se ridica la înălţimea aşteptărilor
sau standardelor pe care le au;
2. Deseori şi-au pierdut speranţa că pot avea o viaţă mai bună (simt că viaţa nu le
aduce decât dezamăgiri şi nimic bun nu li se mai poate întâmpla);
3. Resimt un sentiment de neputinţă în a rezolva anumite probleme sau de a schimba
anumite lucruri cu care nu sunt categoric de acord apelând la mijloace normale;
4. Sunt persoane care au acumulat multe frustrări: sunt înrăiţi şi supăraţi;
5. De multe ori comitere infracţiunii este declanşată sau precipitată de o tragedie
personală (eşec legat de serviciu, despărţirea de persoane apropiate etc.);
6. În mare parte sunt persoane izolate social: frecvent locuiesc singure, sunt puţin
sociabili, nu au contate sociale stabile, nu au prieteni;
7. Au de regulă o vârstă între 35 şi 45 de ani.
Mai jos puteţi urmări exemple de crime în masă clasice.
Exemple
Cazul 1
În dimineaţa zile de 16 octombrie 1991 George Hennard în vârstă de 35 ani a
intrat cu maşina sa prin peretele de sticlă a unei cofetării din orăşelul Kyllin,
statul Texas. După ce a coborât din maşină a omorât mai mulţi vizitatori: el
mergea de la o victimă la alta, preferând în special femei, şi le omora cu câte un
glonţ în cap tras de la o distanţă mică. Atunci când victima era o femeie înainte
de a o împuşca ţipa: „târfo!”. Din cele 23 de victime 14 au fost femei. A fost ucis
în timpul confruntării cu poliţia. Ulterior s-a constatat că George Hennard ura
femeile în general. S-a aflat de asemenea că cu puţin timp înainte de comiterea
infracţiunii fusese concediat din flota comercială unde avea un post la care ţinea
foarte mult. Investigaţiile au demonstrat că George Hennard a planificat minuţios
crima studiind mai multe filme documentare despre omorurile în masă.
Cazul 2
Pe 1 noiembrie 1991 Gang Lu, un fost student al Universităţii din statul Iowa, a
intrat pe teritoriul universităţii căutând să omoare şase profesori pe care-i
considera responsabili pentru faptul că nu a primit un premiu prestigios pentru
lucrarea sa de doctorat. El a reuşit să omoare cinci dintre cei şase profesori vizaţi.
După comiterea crimei autorul s-a sinucis la locul faptei. Ancheta cazului a
relevat faptul că înainte de comiterea omuciderii în masă Lu a scris cinci scrisori
în care explica detaliat motivul crimei şi modul în care intenţionează să
acţioneze.
De cele mai multe ori criminalii în masă folosesc arme semiautomate care să le
permită tragerea mai multor focuri în vederea măririi şansei de omorâre a victimelor. În
general victimele sunt doar simbolic legate de sursa care le-a produs durere şi neplăceri în
viaţă.
50
După cum am menţionat deja, criminalii în masă sunt persoane care trăiesc într-o
izolare socială profundă iar crima pentru ei are frecvent o semnificaţie multiplă:
1. Este o răzbunarea îndreptată contra celorlalţi, contra societăţii;
2. Le oferă sentimentul că au putere asupra celorlalţi, exercită un control asupra vieţii
altora;
3. Este o modalitatea de a atrage atenţia asupra propriei persoane şi şansa de a deveni
o persoană cunoscută.
În continuarea vom acorda o atenţie sporită analizei crimelor şi criminalilor în serie şi

asta pentru că marea majoritatea a cercetărilor criminalistice s-au orientat anume spre această
categorie de infractori.
4.5. CRIMINALII ÎN SERIE
4.5.1. Când este o infracțiune crimă în serie?

Crima în serie există atunci când un infractor (sau mai mulţi infractori)
omoară trei sau mai mute persoane de regulă în locuri diferite şi într-un interval de
timp relativ mare (Bartol, 2004).
Perioadele de timp între omoruri pot fi de câteva zile sau săptămâni dar de cele mai
multe ori sunt de durata a câteva luni sau chiar ani. Aceste perioade mai sunt definite ca fiind
„perioade de răcire” (cooling-off) şi ele lipsesc în cazul crimei în masă.
Profesorul Steven Egger de la Universitatea din Sangamon, o autoritate în domeniul

studiului criminalilor în serie, ne oferă o amplă definiţie descriptivă a situaţiilor care ne
permit considerarea infractorului ca fiind un posibil criminal în serie:
Să ne reamintim / reținem … un citat

„O crimă în serie se constituie atunci când unul sau mai mulţi indivizi
(bărbaţi, în cea mai mare parte a cazurilor) comit o a doua omucidere şi / sau o altă
crimă ulterior; este fără predeterminare (nu există o relaţie prealabilă între autor şi
victimă); survine într-un moment distinct şi, aparent, nu are nici o legătură cu
omuciderea iniţială, fiind, în general, comisă într-o zonă geografică diferită. În plus,
mobilul nu este tentaţia câştigului material, ci pare să fie dorinţa de aşi exercita
puterea asupra victimelor. Acestea din urmă pot avea o valoare simbolică, sunt
percepute ca fiind nesemnificative şi se află, cel mai adesea, în imposibilitatea de a
se apăra singure sau de a-i alerta pe ceilalţi. De asemenea, ele sunt frecvent
percepute ca nefiind prea puternice, din pricina situaţiei lor în timp şi spaţiu sau a
statutului lor în mediul căruia îi aparţin (vagabonzi, prostituate, muncitorii imigranţi,
homosexuali, copii pierduţi, femei singure sau în vârstă)” (Egger, 1985, p. 136).
Într-un editorial apărut în volumul 27 al prestigioasei reviste Forensic Science

International se atrage atenţia anchetatorilor şi experţilor judiciari asupra criteriilor de care
este important să se ţină cont pentru a suspecta infracţiunea cercetată ca fiind o faptă a
51
criminalilor în serie. Conform opiniei exprimate în acest editorial este posibil să ne aflăm în
faţa unei crime în serie atunci când aceasta a fost:

„comisă asupra tinerilor sau tinerelor, care au fost brutalizaţi şi care au răni aparente
ante mortem, provocate prin legare, tortură în scopul producerii durerii şi a
suferinţei, abuz sexual, mutilare înainte şi după moarte, o motivaţie unică a rănilor, o
posibilă eventraţie, o castrare sau mutilări intenţionale, ardere cu acid sau o
distrugere a cadavrului, îngropat superficial, sub crengi sau pietre, azvârlit în
gunoaie, în containere sau apă”
4.5.2. Modele explicative
Nevoia de a înţelege cauzele comiteri crimelor în serie au determinat mai mulţi

cercetători-criminalişti să realizeze investigaţii sistematice asupra criminalilor în serie. Ca
rezultat al acestor cercetări au fost propuse mai multe modele explicative asupra conduitei
criminalilor în serie. Printre cele mai cunoscute se află modelul motivaţional al omuciderii
sexuale (propus de criminaliştii de la FBI; Burgess et al., 1986), modelul traumă-control
(Hickey, 2002) şi modelul psihanalitic al criminalului în serie (Pistorius, 1996).
Pentru că între cele trei modele există o foarte mare asemănare vom analiza doar cel
mai recent model: modelul traumă-control propus de Hickey (2002)
4.5.2.1 Modelul traumă-control (Hickey, 2002)
Modelul elaborat de Hickey (2002) consideră omuciderile comise de criminalii în serie

ca modalităţi de control a tulburărilor echilibrului interior provocate de evenimente
traumatizante ce intervin în perioada socializării primare.
Conform autorului în timpul socializării primare a criminalilor în serie pot fi distinse
două categorii de factori ce determină o structurare defectuoasă a personalităţii acestora:
factori predispozanţi şi factori traumatizanţi. În calitate de factori predispozanţi pot fi
identificate anomalii ereditare precum prezenţa unui cromozom Y suplimentar dar şi traume
fizice (de exemplu, o lovitură sau leziune la cap). Factorii traumatizanţi (mai corect
psihotrumatizanţi) sunt reprezentaţi în special prin abuzuri fizice şi / sau sexuale, neglijarea
copilului şi a nevoilor fundamentale ale acestuia legate de alimentare, afecţiune, comunicare
etc. Evenimentele traumatizante ce intervin pe fundalul factorilor predispozanţi determină
apariţia unei palete de trăiri şi reflecţii negative despre propria persoană: copilul se
culpabilizează pentru incapacitatea de a fi pe plac părinţilor, dezvoltă o atitudine de auto-
dispreţuire.
Pentru a se proteja de trăirile afective negative legate de relaţiile cu ceilalţi şi lipsa de
respect faţă de sine intervine un proces de disociere a personalităţii. În acelaşi timp are loc o
plonjare frecventă a copilului în lumea fantasmelor, are frecvente stări de absenteism şi
reverii cu ochii deschişi. Fantasmele şi reveriile îl ajută pe copil să-şi restabilească un anume
echilibru psihic. În timp, odată cu trecerea spre vârsta adolescenţei fantasmele devin tot mai
puternice şi capătă un conţinut puternic legat de control, violenţă şi dominaţie.
Autorul modelului consideră că stimulenţii externi precum consumul de stupefiante,
materialele pornografice sau filmele cu scene violente alimentează şi amplifică semnificativ
fantasmele unor astfel de adolescenţi. În acest sens Hickey face trimitere la datele unei
cercetări realizate de Straus şi Baron care indică faptul că statele americane care au cel mai
52
mare număr de cititori de publicaţii erotice sau pornografice (precum revistele Playboy sau
Hustler) au totodată şi cea mai ridicată rată a infracţiunilor violente. După cum menţionează
Montet (2003) explozia criminalilor în serie pe care au cunoscut-o SUA şi care datează din
anii 1950-1960 a coincis cu explozia producţiilor mediatice legate de violenţă şi sex. Dar,
după cum afirmă acelaşi autor, ar fi greşit să punem pe seama influenţelor mass-media
comiterea unor omoruri în serie: „chiar fără stimulenţi criminalul în serie face întotdeauna
ravagii” (p. 25).
Odată cu maturizarea disocierea personalităţii, incipientă în copilărie, duce la creare
unei măşti de faţadă („masca sănătăţii” specifică psihopatului), a unui om aparent echilibrat,
în spatele căreia se ascunde o structură dizarmonică care încearcă din răsputeri să-şi
compenseze traumele şi suferinţele. Refularea şi rezolvarea fantastică a traumelor din
copilărie poate dura o bună perioadă de timp (uneori zeci de ani) dar la un moment dat
satisfacţiile şi reechilibrarea prin reverii şi fantasme pot să nu mai fie suficiente pentru
restabilirea echilibrului psihic. În asemenea cazuri individul trece la acţiune, pune în aplicare
fantasmele sale săvârşind un prim omor. Omorul nu este un scop în sine, el se realizează
pentru materializarea fantasmelor: presupune un mod de operare care denotă o atitudine de
depersonalizare a victimei (ea nu este decât un obiect de satisfacere a dorinţelor criminalului)
şi exerciţiul controlului total asupra acesteia (frecvent victima este imobilizată). Victima este
umilită, agresată, mutilată ceea ce îi produce plăcere şi satisfacţie criminalului în serie.
Imediat după ce comite crima ucigaşul îşi redobândeşte pe moment echilibrul psihic şi, de
regulă, urmează acea perioadă de „răcire”, de pauză între crime. Frecvenţa crimelor este în
funcţie cu amploarea „refacerii şi uşurării” pe care o resimte criminalul în serie imediat după
comiterea unui omor. Dacă victima, de exemplu, moare mai înainte de consumarea
fantasmelor criminalului acesta se poate înfuria şi comite o nouă crimă la un interval de timp
foarte scurt pentru aşi epuiza fantasmele obsedante. Fantasmele chiar dacă sunt satisfăcute
revin cu o nouă intensitate pentru că „nu pot fi niciodată pe deplin satisfăcute, iar furia revine,
cu spirala-i nesfârşită de neîncredere şi de îndoială; experienţa homicidă poate genera din nou
fantasme violente” (Montet, 2003, p. 25).
În viziunea modelului traumă-control omorurile comise de criminalii în serie sunt
încercări disperate de restabilire a echilibrului psihic deteriorat ca rezultat al traumelor
psihologice infantile.
4.6. CLASIFICĂRI ŞI TIPOLOGII
4.6.1. Clasificarea folosită de FBI (1985)
Probabil cea mai cunoscută şi în acelaşi timp cea mai simplă modalitate de clasificare
a criminalilor în serie este cea realizată şi folosită de FBI. Membrii Grupului de Studii
Comportamentale (Behavioral Science Unit) condus de colonelul Robert Ressler au realizat o
cercetare sistematică asupra unui lot de 36 de criminali sexuali, dintre care cei mai mulţi erau
criminali în serie. După analiza detaliată a caracteristicilor personale şi comportamentului
infracţionar s-au conturat două portrete sau profiluri generale: tipul criminalului în serie
organizat şi tipul criminalului în serie dezorganizat.
53
4.6.1.1. Criminalul organizat

Ceea ce distinge radical criminalul în serie organizat de cel dezorganizat este
planificarea minuţioasă a crimelor (Butoi, 2003a).
De regulă, din punct de vedere psihiatric, criminalul în serie organizat este un psihopat
sexual. Infractorul ce se încadrează în acest tip are o inteligenţă bună, peste medie astfel încât
este capabil de o planificare minuţioasă a crimei. Victima în cazul infracţiunilor planificate
este de cele mai multe ori o persoană necunoscută selectată după anumite criterii personale.
Astfel, de exemplu, probabil cel mai cunoscut criminal în serie – Ted Bundy – îşi alegea
victime care aveau un fizic foarte asemănător (păr lung cu cărare la mijloc, faţă ovală).
Investigaţiile ulterioare au stabilit faptul că toate victimele sale semănau cu o fostă prietenă cu
care avusese o relaţie afectivă sinuoasă şi care l-a respins.
De regulă criminalul organizat are bune abilităţi de comunicare, poate fi chiar şarmant
şi cuceritor. El preferă să ademenească victima într-un loc stabilit dinainte unde să realizeze
crima sau să imobilizeze nestingherit victima spre a o transporta în altă parte. Odată victima
ajunsă în imposibilitatea de a se elibera sau apăra în mod frecvent îi cere să coopereze şi să i
se supună în realizarea fantasmelor sale. Este genul de criminal care de regulă nu comite acte
de agresiune sexuală după moarte victimei. Pentru a îngreuna prinderea sa încearcă să nu lase
urme ale activităţii criminale: transportă cadavrul în alt loc tăinuindu-l; ascunde sau scapă de
arma crimei; şterge urmele de la locul faptei.
Privit din exterior acest tip de criminal poartă acea „mască a sănătăţii mintale”
specifică psihopatului: pare a fi un tip de treabă, care este perfect adaptat, având de regulă o
slujbă bună şi o familie normală, este bine văzut şi apreciat de prieteni, colegi şi vecini (a se
vedea drept exemplul cazul lui Ted Bundy). De regulă comite crime la o anumită distanţă de
locul de muncă şi domiciliu său. Pentru a comite crimele uneori se deplasează la distanţe mari
cu maşina. Conform datelor oferite de Butoi (2003a) un aspect caracteristic pentru astfel de
infractori este faptul că au un autoturism menţinut în stare tehnică bună cu un rulaj mai mare
decât în mod normal.
4.6.1.2. Criminalul dezorganizat
Criminalul în serie dezorganizat în multe privinţe este opusul celui organizat. Ceea ce
îl face să se fie etichetat ca şi „neorganizat” constă în faptul că de regulă comite infracţiuni
impulsive, infracţiuni fără premeditare (Butoi, 2003a). Conform opiniei exprimate de Butoi
(2003a) criminalul dezorganizat este de cele mai multe ori o persoană cu tulburări mentale de
intensitate psihotică.
Un astfel de criminal de regulă îşi desfigurează (depersonalizează) frecvent victima
prin lovituri excesive sau prin mutilarea cadavrului. De regulă interacţiunile verbale sunt
minime: criminalul trece cât mai repede la act fiind deosebit de violent şi atacând victima prin
surprindere, pe neaşteptate. Comite infracţiune de regulă faţă de persoane cunoscute şi nu
departe de locul de muncă sau domiciliu. Modul de acţionare este brutal, lipsit de acte
preparatorii, foloseşte ca arme obiectele aflate la îndemână. Pleacă de la locul faptei lăsând
mai multe probe, cadavrul fiind fie lăsat la locul crimei fie ascuns în grabă şi în mod
superficial.
54
4.6.1.3. Prezentare comparativă
În figurile de mai jos se regăsesc sintetizate separat caracteristicile personale ale

criminalilor în serie ce comit omucideri sexuale repetate (Figura 1) și caracteristicile scenei
faptei unor astfel de infracțiuni (Figura 2):
Criminalul în serie organizat Criminalul în serie dezorganizat
Posedă o inteligenţă peste medie Inteligenţă sub medie
Are abilităţi de comunicare bune, este Social inadaptat, non-sociabil

sociabil
Locul de muncă presupune o muncă calificată Execută de regulă munci necalificate
Este apt sexual De cele mai multe ori este inapt sexual
Poate să fie bine văzut în societate; cu un Statut social scăzut

statut social şi material superior
Tatăl are un loc permanent de muncă Tatăl este fără un loc de muncă stabil
Educaţie inconsecventă în copilărie; lipsa Educaţie dură în copilărie; disciplină severă

unei discipline impuse de părinţi în copilărie
Auto-control ridicat în timpul comiterii faptei Manifestă anxietate în timpul comiterii faptei
Consumă alcool în timpul sau după comiteri Consumă foarte puţin alcool în timpul
infracţiunii comiterii infracţiunii
Manifestă stres situaţional (agitaţie) Stres situaţional minim
Locuieşte împreună cu un partener sau cu Locuieşte singur

familia
Pentru comiterea faptei se deplasează la Locuieşte sau munceşte nu departe de victime

distanţe mari
Îşi urmăreşte crimele în mass-media Interes minim faşă de reflectarea crimelor în

mass-media
Îşi poate schimba frecvent locul de muncă sau Duce un mod de viaţă sedentar
domiciliul
Are un stil comportamental specific, un mod Schimbare semnificativă de comportament ca

de operare caracteristic care se poate rezultat al consumului de droguri, alcool, a
perfecţiona în timp unor idei religioase
Figura 1: Caracteristicile personale ale criminalelor ce comit omucideri sexuale repetate
(sursa: FBI, 1985)
55
Criminalul în serie organizat Criminalul în serie dezorganizat
1. Planifică infracţiunea 1. Infracţiunea este spontană
2. Victima este o persoană necunoscută 2. Criminalul cunoaşte victima şi locul

selecţionată după criterii personale faptei
3. Victima nu este desfigurată sau 3. Victima este desfigurată prin mutilări
depersonalizată deşi poate să fie şi violenţă excesivă
torturată
4. Infractorul comunică activ cu victima 4. Interacţiunile verbale sunt minime;
infractorul trece cât mai repede la
acţiune
5. Scena crimei denotă planificare şi 5. Locul crimei nu este pregătit, este
selecţie minuţioasă a locului faptei unul ales din întâmplare
6. De cele mai multe ori cere de la 6. Surprinde victima prin manifestări de
victimă supunere şi cooperare violenţa neaşteptată
7. Foloseşte mijloace de imobilizare a 7. Foloseşte un minim de mijloace
victimei alese minuţios şi pregătite pentru a imobiliza victima
din timp
8. Actele agresive la adresa victimei se 8. Acte sexuale după moartea victimei
comit înaintea morţii acesteia
9. Cadavrul de cele mai multe ori este 9. Cadavrul este lăsat la vedere
ascuns
10. Are grijă ca la locul crimei să nu 10. La locul faptei sunt lăsate mai multe
rămână urme sau armele crimei probe, inclusiv armele crimei
11. Transportă cadavrul în altă parte 11. Cadavrul este lăsat la locul faptei
Figura 2: Caracteristicile scenei faptei

(sursa: FBI, 1985)
4.6.1.4 Perspectivă integrativă
Holmes şi DeBurger (1998) se referă la distincţia criminal organizat vs. criminal

dezorganizat precizând că criminalul organizat poate fi considerat un tip de „criminal
antisocial” în timp ce criminalul dezorganizat prezintă caracteristicile unui „criminal asocial”.
Dacă ţinem cont şi de distincţiile folosite de Butoi (2003a; 2003b) am putea distinge două
mari tipuri de criminali în serie în felul următor:
1. Criminalul psihopat organizat, ce comite cu precădere omucideri cu premeditare; el
posedă frecvent destructurări de personalitate care se încadrează în ceea ce am
prezentat în cursul anterior ca fiind „personalitatea antisocială”; în acelaşi timp acest
criminal este frecvent considerat din punct de vedere psihiatric ca fiind un psihopat
sexual cu înclinaţii sadice (Dietz, 1986; Rappaport, 1988; Lunde, 1976); de regulă
este responsabil penal şi prin fapta sa trădează o atitudine antisocială;
2. Criminalul psihotic dezorganizat, ce comite omucideri impulsive, fără premeditare; el
posedă frecvent destructurări de personalitate de intensitate psihotică astfel încât de
cele mai multe ori nu este responsabil penal situându-se în afara societăţii („criminal
56
asocial”); din punct de vedere psihiatric majoritatea sau cel puţin o bună parte din ei
pot fi diagnosticaţi ca având schizofrenie paranoidală (Lunde, 1976)
4.6.2. Clasificarea propusă de Holmes şi DeBurger (1998)
Relativ recent Holmes şi DeBurger (1998) au propus o clasificare ce prezintă patru

tipuri de infractori criminali în serie. Cercetătorii menţionaţi şi-au fondat tipologia pe studiul
sistematic a unui lot impresionant de criminali în serie: ei au investigat 110 criminali în serie
ce au comis crime în SUA. Pentru unele tipuri de infractori au fost precizate şi sub-tipuri.
4.6.2.1. Criminalul în serie vizionar (visionary type)

„Vizionarii” sunt acei infractori care afirmă că au acţionat ca şi cum ar fi fost
comandaţi de la distanţă, prin „voci şi viziuni”. În mod evident astfel de criminali de cele mai
multe ori sunt găsiţi iresponsabili penal prezentând destructurări mentale de intensitate
psihotică. De exemplu un astfel de criminal poate pretinde că a primit de la Dumnezeu
indicaţii să omoare femei pentru că acestea sunt unelte ale diavolului (cazul Carignan). Acest
tip de criminal corespunde psihoticului dezorganizat despre care am discutat anterior în cadrul
tipologiei propuse de FBI.
4.6.2.2. Criminalul în serie misionar (mission serial killer)

Criminalii în serie misionari se apropie de ceea ce în clasificare FBI este definit ca
fiind psihopatul organizat. Spre deosebire de tipul vizionar indivizii ce fac parte din această
categorie nu primesc ordine de la alte persoane sau fiinţe ci îşi auto-desemnează „o misiune
specială în această lume”. De regulă această misiune este sistematic motivată şi argumentată
la nivelul convingerilor ideologice personale şi constă în eliminarea fizică a unei categorii de
persoane: prostituate, catolici, tineri, copii, negri, evrei etc. După cum afirmă Montet (2003):
„De fiecare dată vecinii sunt uluiţi de arestarea lui, declarând: ‚Era un băiat atât de drăguţ’ ”
(p. 62).
4.6.2.3. Criminalul în serie hedonist (hedonistic serial killer)

Criminalii din această categorie sunt cei care urmăresc prin comiterea crimei
satisfacerea unor nevoi personale, satisfacere ce le procură plăcere frecvent asociată cu motive
sexuale. Autorii clasificării au ajuns la concluzia că este practic şi util să se distingă trei sub-
tipuri de criminali în serie motivaţi hedonist:
1. Criminalul libidinal (lust killer) este infractorul care doreşte în principal să
întreţină relaţii sexuale cu victima;
2. Criminalul în căutare de excitaţii (thrill killer) este un alt sub-tip de ucigaş motivat
sexual dar care nu manifestă semne de violenţă excesivă sau necrofilie;
3. Criminalul pentru profit (confort-oriented killer) este criminalul pentru care
motivaţia sexuală este secundară; de cele mai multe ori ucide pentru a obţine
beneficii materiale. Astfel de criminali pot să-şi omoare, de exemplu, persoanele
din apropiere pentru a le moşteni sau a le însuşi lucrurile
Dacă ar fi să comparăm aceste sub-tipuri cu alte clasificări criminalul libidinal ar

corespunde criminalului psihopat sexual cu înclinaţii sadice (Lunde, 1976) în timp ce
criminalul în căutare de excitaţii ar corespunde psihopatului sexual fără înclinaţii sadice sau
tipului de criminal orgiastic (Rappaport, 1988). Criminalul pentru profit se apropie de ceea ce
în clasificarea propusă de Rappaport (1988) ar fi criminalii plătiţi dar numai sub aspectul
motivaţiei dominante.
57
4.6.2.4. Criminalul în serie obsedat de putere şi control (power/control serial killer)
Criminalul obsedat de putere şi control resimte o excitare şi satisfacţie similară celei
sexuale sau asociată cu aceasta. El primeşte plăcere în special de la faptul că victima depinde
în totalitate de el şi manifestă supunere faţă de cererile sale. Variatele forme de exercitare a
controlului şi puterii asupra victimei îi procură satisfacţia maximă.
Ceea ce distinge clasificarea Lui Holmes şi DeBurger (1998) de clasificarea FBI
(1985) este faptul că face distincţia între criminalii în serie care sunt dominaţi de motive
sexuale şi criminalii în serie care sunt animaţi de alte motive (de credinţe şi convingeri, de
obţinerea profitului, de nevoia de a obţine senzaţii tari etc.). Conform unor autori (Bartol,
2004) este greşit să se considere că toate crimele în serie sunt legate de motive sexuale deşi
unii autori, chiar în publicaţii mai noi, perpetuează încă această viziune eronată (a se vedea,
de exemplu, Montet, 2003).
4.7. REZUMAT
Omorul mai multor persoane este una din formele cele mai antisociale de
manifestare a oamului. Profilul celor care comit crime în masă sau crime în serie
diferă însă în mod semnificativ. Elementele de patologie mintală și tulburări de
intensitate psihiatrică sunt apanajul aproape inevitabil al crimelor în serie. Această
unitate de învățare încheie seria de unități (2-4) care s-a centrat pe personalitatea
infractorului privită din perspectivă psihologică, psihiatrică și legală. Următoarele
două unități (5 și 6) se vor concentra asupra veridicității declarațiilor ca probe într-un
proces judiciar, mai ales de natură penală.

Care sunt principalele diferențe dintre crimele în masă și crimele în serie?
Care e măsura contribuției societale în existența și perpetuarea lor? O discutie
mai amplă asupra acestor interogații se va putea face la seminar.
58
Unitatea de învățare 5. Alcătuirea profilului infractorului
Cuprins
5.1. Introducere ........................................................................................................ 59
5.2. Competențe ........................................................................................................ 59
5.3. Ce reprezintă alcătuirea profilului infractorului? ............................................ 59
5.4. Momente istorice în evoluția alcătuirii profilului infractorului ........................ 61
5.5. Analiza scenei crimei ......................................................................................... 68
5.6. Rezumat.............................................................................................................. 70
5.1. INTRODUCERE
În această unitate de învățare cursanții vor afla infromații desprre istoricul
apariției și evoluția activității criminalistice de alcătuire a profilului infractorului.
Pe lângă exemlele care au avut un impact social și au devenit cunoscute publicului
larg studenții vor afla lucrurile mai puțin spectaculoase dar necesare și utile pentru
ca o astfel de activitate criminalistică să fie cu adevărat utilă în ghidarea
investihgațiilor necesare identificării infractorilor deosebit de periculoși.

• Explice care sunt etapele analizei scenei crimei
• Descrie prin ce diferă diferitele abordări în alcătuire profilului infractorului
• Identifice categoriile de informații deosebit de utile de a if incluse in
profilul infractorului.
5.3. CE REPREZINTĂ ALCĂTUIREA PROFILULUI INFRACTORULUI?
Alcătuirea profilului infractorului (API; în engleză criminal profiling sau offender

profiling) este probabil una din cele mai fascinante dar și extrem de dificile activități
profesionale care cel mai adesea cade în sarcina polițiștilor judiciari, anchetatorilor,
psihiatrilor sau psihologilor criminaliști. În același timp, API este și cea mai mediatizată
activitate a acestora. Mass-media a creat în legătură cu API un mit al „citirii minții criminale”
care se apropie pe alocuri de esoterism sau paranormal. În continuare ne propunem cel puțin
să distilăm, dacă nu chiar să volatilizăm acest mit, arătând cât de mult această activitate este
aproape de metode și tehnici de cercetare solide implicând raționamentul logic și psihologic,
inferență statistică, elaborarea și gestiunea unor baze de date complexe și chiar folosirea unor
59
soft-uri specializate. Bineînțeles, experiența profesională vastă care duce la intuiții
excepționale nu trebuie uitată, dar nici exagerată.
Vom începe prin a oferi o scurtă definire a ceea ce înțelegem prin „alcătuirea
profilului criminalului” încercând să delimităm această activitate de investigație criminalistică
de altele similare sau conexe.
5.3.1. Definiții și distincții
Elaborarea profilului infractorului este o activitate de investigație criminalistică ce

poate fi definită ca fiind „procesul de generare a inferențelor despre caracteristicile
suspectului pornind de la detaliile acțiunii din timpul crimei” (Cantor, 1995, p. 343).
5.3.1.1. Analiza scenei crimei și alcătuirea profilului infractorului
Unii autori afirmă că „alcătuirea profilului infractorului” este doar un nume mai
modern și atractiv pentru a face trimitere de fapt la o tehnica criminalistică clasică definită ca
fiind „analiza scenei crimei”. În opinia noastră cele două activități –„analiza scenei crimei” și
„alcătuirea profilului infractorului” – sunt părți sau etape în investigația criminalistică: odată
descoperit locul faptei se face analiza scenei crimei și, în baza acestei analize cuplate cu
bazele de date existente și alte probe relevante, ulterior se alcătuiește portretul sau profilul
infractorului. Mai mult decât atât, având în vedere că metoda de alcătuire a profilului
infractorului promovată de FBI poartă același nume – „analiza scenei crimei” – e important să
folosim această sintagmă preponderent pentru a ne referi la perspectiva americană.
5.3.1.2. Portretul robot și conținutul profilului infractorului
De asemenea este important să atenționăm că „profilul infractorului” nu se suprapune

peste un alt termen folosit frecvent: „portretul robot”. Acesta din urmă se referă la o parte din
ceea ce poate conține profilul infractorului și anume aspecte generale legate de aspectul fizic,
mai ales cu referire la trăsăturile generale ale fizionomiei. Termenul de „portret robot” își are
originea în tehnici automatizate de reconstrucție a aspectului fizic care implică folosirea unor
seturi de caracteristici triate pentru a construi, de cele mai multe împreună și cu ajutorul
martorilor oculari, o schiță sau o poză virtuală a infractorului.
Profilul infractorului conține mult mai multe elemente. În componența sa pot intra
virtual orice informaie sau elemente de individualizare a persoanei precum cele legate de
aspectul fizic (inclusiv „portretul robot”), statut social, ocupație profesională etc.
De cele mai multe ori însă profilul este grupat pe trei categorii de informații:
I. Psihologice. Aici se includ elemente de stil comportamental, modul de comunicare cu
potențialele victime, sugestii legate de experiențe şi antecedente criminale, abilități
generale și sau speciale, deprinderi particulare, atitudini, fantasme sau idei
compulsive, nivelul de agresivitate estimat, elemente de stil vestimentar care
exprimă anumite caracteristici psihologice
II. Sociale. Aici se regăsesc ocupația sau profesia, statutul marital, componența familiei
primare, domiciliu posibil, anturaj social, stilul de viață
60
III. Biologice. Includem aici genul, rasa, constituția / somatotipul, portretul / schița robot,
starea sănătății
5.3.2. Activitate, finalitate și aplicabilitate
API poate fi privită din mai multe perspective. Apreciată ca o activitate API
presupune analiza scenei crimei, a victimei şi a tuturor probelor pentru identificarea conduitei
probabile pe care a avut-o infractorul în timpul crimei și deducerea caracteristicilor acestuia.
Din perspectiva finalității sau ca un produs al activității, API este un raport
criminalistic ce conține inferențe cu privire la caracteristicile probabile ale infractorului
(“profilul ipotetic al infractorului”).
Când se folosește API? Virtual, API se poate face pentru orice crimă, mai ales cu
violență; în realitate însă, având în vedere lipsa de personal specializat și caracterul cronofag,
API se realizează în mod special în crime cu fundal sexual (viol, omucideri cu elemente
sexuale, crime în serie) și mai ales când pistele alternative de investigare se dovedesc
ineficiente sau s-a ajuns la un impas și ancheta nu mai progresează.
5.4. MOMENTE ISTORICE ÎN EVOLUȚIA ALCĂTUIRII PROFILULUI

INFRACTORULUI
Unii autori au tendința de a găsi originile API încă în perioade istorice îndepărtate, dar
având în vedere distanța mare în timp și imposibilitatea de a avea certitudine sau detalii cu
privire la multe aspecte, majoritatea surselor actuale consideră că începuturile acestei
activități pot fi localizate în a doua jumătate a secolului XIX. Primele momente în care API a
fost folosită, cu succes sau fără nici un rezultat semnificativ, corespund unor crime ce au
devenit, împreună cu infractorii care le-au comis, subiecte de dispute și momente de istorie.
5.4.1. Primele experiențe: crime si infractori cu impact puternic asupra societății
5.4.1.1. Crimele în serie din cartierul Whitechapel (1988)
Cel mai controversat și mediatizat caz de infracționalitate din istoria Angliei – crimele
din cartierul Whitechapel (1988) – marchează totodată și debutul formal al API. Despre
această serie de omucideri s-au scris sute de cărți și articole. Reluăm aici doar detaliile
descriptive necesare pentru a prezenta modul și forma în care API a ajuns să fie parte din
investigarea polițienească a infracțiunilor.
În 1888, în cartierul Whitechapel din estul Londrei, au fost omorâte cinci prostituate
într-un interval relativ scurt (31 august - 8 noiembrie). Se întâmplau destul de des omoruri ale
unor astfel de persoane în epocă, dar ceea ce a tras atenția anume față de aceste omucideri, a
fost modul în care s-au produs. Toate vădeau același mod de operare, unul care instalase
spaimă și oroare printre londonezi: infractorul folosea un cuțit cu lamă foarte lungă pentru a
desface abdomenul victimelor și a extragere sau elimina organele interne. Modul de operare
era similar de fiecare dată, dar avea și unele elemente de evoluție: cu fiecare noua crimă
creștea meticulozitatea cu care era realizată desfacerea abdomenului și aranjarea organelor
interne extrase (intestine, uter, ovare etc.); primele infracțiuni s-au realizat direct în stradă,
ulterior infractorul trece în încăperi unde disecarea victimelor se poate realiza fără grabă.
După primele trei victime poliția a primit și o scrisoare semnată “Jack Spintecătorul”
care anunța că alte prostituate vor fi omorâte în continuare. Întrucât veridicitatea scrisorii a
fost contestată în presă iar criminalii în serie pot fi foarte interesați și atenți la reflectarea
socială a crimelor sale, criminalul a trimis și o a doua scrisoare împreună cu o jumătate de
61
rinichi a celei de-a patra victime și afirmarea că cealaltă parte a rinichiului a fost mâncată.
Examinarea anatomică realizată a arătat faptul că rinichiul era afectat de boala Bright și astfel
reprezenta o dovadă puternică că realmente aparținea celei de-a patra victime despre care se
știa că era afectată de această boală. Autorul necunoscut se oferea să trimită şi cuțitul plin de
sânge. Finalul scrisorii conține și o provocare la adresa poliției londoneze: “Prindeți-mă dacă
puteți!”.
Raportul criminalistic realizat de Thomas Bond
Ancheta nu progresa de loc, nu existau piste noi și plauzibile care să ghideze căutarea și
identificarea suspectului. În disperare, în cazul ultimei victime, politia cere unui chirurg, Dr.
Thomas Bond, o descriere în detaliu a procedurilor de disecare și rănilor provocate de
infractor pentru a se putea afla dacă poate fi vorba despre un profesionist (chirurg sau
măcelar). Spre surprinderea poliției, Thomas Bond scrie un raport care e mult mai mult decât
o simplă descriere de autopsie clasică ci mai degrabă primul raport criminalistic al profilului
infractorului.
Exemplu de profil al infractorului
Iată ce afirmă în raportul său chirurgul devenit pentru moment, fără să știe
asta, un criminalist ce face un profil al infractorului necunoscut:
”Crimele sunt motivate sexual. Modul de operare denotă ură față de femei
și corpul feminin. Criminalul este un bărbat având o vârstă medie,
puternic, îndrăzneț, posedă calm. În mediu social sau în public este mai
curând un tip cuminte și retras, care trece neobservat. Hainele îi sunt tot
timpul perfect curate și bine aranjate; poartă o pelerină pe care o folosește
şi pentru a ascunde petele de sânge de la victimele decimate în stradă.
Locuiește singur, fără o ocupație anume. Este excentric, instabil mintal,
posibil suferă de o devianța sexuală numită Satyriasis (la ora actuală
aceasta corespunde diagnosticului de hipersexualitate). Cei care îl cunosc
mai de aproape pot confirma că nu este perfect sănătos din punct de
vedere psihic sau mintal. Criminalul nu posedă cunoștințe anatomice – nu
este măcelar sau chirurg. Oferirea unei recompense ar facilita prinderea
prin declarațiile vecinilor”.
.
Există și opinii precum că Thomas Bond a greșit în legătură cu absența unor

cunoștințe sau deprinderi speciale din partea infractorului, acesta putând fi identificat drept
chirurg.
Cine era totuși ”Jack Spintecătorul”?
Din punct de vedere oficial, cazul a rămas controversat și nesoluționat, seria de crime
cu același mod de operare întrerupându-se după cea de-a cincea și ultimă victimă pentru
totdeauna. Unii autori extind numărul victimelor și cazurilor și există o lungă listă de suspecți
precum că ar fi putut fi ”Jack Spintecătorul”. S-au scris sute de articole și cărți despre
infracțiuni și criminal. Când ajungi la Londra negreșit regăsești mai multe oferte de excursii
pe urmele infractorului care includ locurile crimelor, povești despre perioada istorică în care
s-au întâmplat și ororile detaliate comise de infractor. Dintr-un moment infracțional crimele
62
din Whitechapel au devenit, treptat, un fenomen mistic, artistic, istoric turistic și cultural și
astfel tot mai puține șanse sunt să aflăm un adevăr credibil despre infractor.
Proliferarea interesului pentru crime și criminali, mai ales în ultimele decenii și
apariția internetului, a favorizat o creștere exponențială a interesului publicului larg, dar nu
numai. Astfel, există chiar și o societate ce reunește persoane împătimite de povești cu
detectivi, mistere și istorie – The Whitechapel Society 1888 – care se declară interesată să
promoveze studiul crimelor din cartierul Whitechapel, atmosfera vieții victoriene din acele
timpuri, precum și impactul social și istoric pe care le-au avut aceste crime asupra Londrei de
Est. Societatea are un site online (accesibil la adresa: http://www.whitechapelsociety.com/) și
inclusiv, printre altele, realizează conferințe, publică cărți, toate centrate în jurul misteriosului
”Jack Spintecătorul”! Printre multiplele cărți, am găsit chiar una scrisă recent în baza unei
teze de doctorat, o teză de doctorat dedicată în totalitate modului în care infracțiunile de la
Whitechapel și criminalul care le-a comis sunt reflectate în cultură și arta cinematografică de-
a lungul timpului (Smith, 2016).
5.4.1.2. Predicții asupra comportamentului lui Adolf Hitler (1943)
Profilul infractorului se realizează în mod principal pentru a ghida anchetatorii în

determinarea și selectarea suspecților necunoscuți care pot fi cel mai probabil autorii unor
infracțiuni grave (vezi drept exemplu profilul realizat de Thomas Bond pentru autorul
necunoscut al crimelor din Whitechapel). În acest caz scopul profilului este identificarea
autorului.
Uneori, persoana pentru care se face profilul este însă deja cunoscută, și totuși este
nevoie de un profil care să ne producă o mai bună, complexă și corectă înțelegere a modului
în care gândește și acționează, mai ales cu privire la momentele care urmează. În acest caz
scopul profilului este înțelegerea modului de a fi a unei persoane și, mai ales, prospecția
gândurilor și acțiunilor viitoare ale persoanei.
Cel mai celebru profil de acest gen a fost realizat în 1942-1943 atunci când serviciile
secrete americane și-au propus să folosească expertiza unui grup de psihologi, psihiatri și
psihanaliști cu renume în scopul înțelegerii aprofundate a personalității li Adolf Hitler și al
acțiunilor sale posibile pentru viitorul imediat. Grupul a fost coordonat de psihanalistul
Walter Langer care, mai târziu, odată cu desecretizarea raportului redactat în 1943, a publicat
și o carte mai amplă despre experiența și concluziile la care s-a ajuns cu privire la persoana lui
Adolf Hitler și comportamentul său în viitorul imediat apropiat (Langer, 1972).
Lui Langer i s-a solicitat să înțeleagă cât mai clar persoana lui Hitler și, mai apoi, în
funcție de mai multe scenarii de evoluție istorică posibilă (inclusiv un scenariu în care
Germania ar fi câștigat cel de-al Doilea Război Mondial), să-și imagineze cum ar gândi Hitler
și ce acțiuni ar întreprinde.
Langer s-a folosit de mai multe surse de informare pentru a putea îndeplini cu succes
sarcina formulată. A studiat cu atenție lungile luări de cuvânt ale lui Hitler cu ocazia diferitor
momente și evenimente publice și istorice, i-a citit cartea autobiografică, Mein Kampf, a
realizat o serie de interviuri cu oameni care l-au cunoscut în mod nemijlocit pe Hitler și au
interacționat cu acesta. Bineînțeles, a folosit cunoștințele sale de psiholog și psihanalist pentru
a înțelege aceste date și a ”pătrunde în mintea” lui Hitler.
Langer ni-șl prezintă pe Hitler ca fiind o persoană foarte meticuloasă, totodată rigidă
cu o foarte mare atenție față de sănătatea sa și îngrijirea corpului. Se considera cu fermitate
drept vizionar și totodată perfect îndreptățit să conducă țara și lumea spre un alt mod de
organizare și existență în care credea cu fermitate. Deși nu făcea mișcare, avea o sănătate
fizică foarte bună, așa că era prea puțin probabil să sufere de neputință fizică sau să moară din
cauze medicale. Starea sa mintală însă se deteriora accentuat. Avea crize și episoade
63
maniacale tot mai dese. În cazul unei înfrângeri nu ar fi încercat să evadeze, ar fi rămas în
Germania. Avea deprinderea de mărșălui dintr-un colț în altul al camerei în diagonală,
fredonând în același timp un ritm de marș, reflectând la ceva anume și mergând în marș
cadențat. Îi era frică de sifilis și orice fel de infecție și de lumina lunii, adora însă să privească
capete tăiate. Îi detesta pe toți cei care aveau un nivel ridicat de educație sau instrucție,
inclusiv pe cei care aveau privilegii și statut social ridicat. Îi plăcea foarte mult muzica
clasică, opera, și, mai ales, muzica compusă de Richard Wagner. Îi producea plăcere să
urmărească cascadorii și trucuri acrobatice periculoase, care puneu realmente viața
gimnaștilor în pericol. Avea un nivel foarte ridicat de narcisism și sadism iar comunicarea cu
el adesea însemna să asculți lungi monologuri neîntrerupte de pauze sau opinia
interlocutorului. Nu prea avea abilități de comunicare astfel încât nu reușea să stabilească
relații apropiate cu ceilalți. Întrucât avea momente repetate când gândea sau expunea idei
bizare, iraționale, nefondate, în care credea însă cu fermitate, probabilitatea că avea să cedeze
definitiv din punct de vedere mintal în cazul în care războiul lua o turnură și mai defavorabilă
este foarte mare. Putea, practic, avea o cădere psihotică majoră oricând. Cel mai probabil
scenariu era că, în cazul în care devine evident ca va pierde războiul sau va avea un episod
psihotici major, se va sinucide sau va ruga un apropiat de-al său să-l execute. Faptul că în
trecut avusese experiența tentativei de sinucidere era cel mai bun predictor al unui astfel de
final (Langer, 1972; Ramsland, 2006).
Evoluția reală a evenimentelor din perioada 1943-1945 a confirmat multe dintre
predicțiile specifice cuplate cu scenarii posibile ce treptat s-au dovedit realitate, culminând cu
pierderea războiului și sinuciderea lui Hitler.
Cartea semnată de Walter Langer se găsește online și este o lectură interesantă pentru
cine este curios de a afla mai mult despre metoda de colectare, organizare și interpretare a
datelor, dar și despre interpretările psihologice și psihanalitice ale acțiunilor lui Hitler dinainte
și din timpul războiului.
5.4.1.3. Cazul „Genistul nebun din New York” (1940-1957)
Timp de mai bine de un deceniu și jumătate orașul New York a fost supus unei terori
variate ca intensitate dar constante de o persoană, numită de polițiști ”Genistul nebun”. De ce
astfel? Pentru că activitățile sale infracționale – 33 de bombe artizanate plantate și foarte
multe scrisori-amenințare trimise autorităților, ziarelor sau companiilor privare – păreau
lipsite de o logică și coerență prezumată prezentă în mintea unei persoane normale. Deși
dispozitivele explozive erau de o intensitate slabă și o construcție adeseori primitivă sau chiar
nereușită, totuși 22 dintre ele au explodat creând pagube materiale sau panică (inclusiv în
astfel de locații cunoscute precum Radio City Music Hall, Grand Central Station etc.).
Bilanțul final a constat și în 15 persoane rănite ce au avut nevoie de îngrijiri medicale; din
fericire nici o persoană nu a decedat.
Profilul realizat de James Brussel
Poliția, epuizată și lipsită de rezultate pentru o atât de lungă perioadă a solicitat

ajutorul unui psihiatru ce avea deja o experiență criminalistică, Dr. James Brussel, pentru a i
se furniza un profil al suspectului care să fie util în identificarea cât mai grabnică a acestuia de
pe o listă cu câteva mii de suspecți. James Brussel a analizat textul multiplelor mesaje și
petiții trimise de autor precum și construcția bombelor ce nu au explodat, locul amplasării
acestora etc. În final, Brussel a folosit cunoștințele psihiatrice, cele criminalistice și genul de
gândire logică și deductivă atât de puternic asociată cu personajul Sherlock Holmes și a
64
alcătuit un profil al infractorului care conținea următoarele elemente și detalii (fiecare în parte
avea o logică și o rațiune de ce se regăsea pe listă):
1. Ocupație: un bun mecanic, a lucrat cândva pentru compania de utilități Consolidated

Edison și consideră că a fost tratat injust de aceasta
2. Psihologic: resentimentele sale față de societate s-au accentuat în timp și nu pot fi
potolite
3. Comunicare: manifestă dispreț față de alte persoane
4. Domiciliu: posibil Connecticut, New Hampshire sau Maine;
5. Sexualitate: indiferent față de femei, posibilă absența vieții sexuale
6. Statut marital: este necăsătorit dar locuiește cu o soră sau o mătușă
7. Etnie: slav, emigrant din Europa
8. Religie: catolic
9. Sănătate mentală: un tip paranoid, cu multă atenție pentru detalii
10. Copilărie: şi-a urât tatăl şi a fost adorat de mama sa
11. Vârsta: între 40 şi 50
12. Aspect fizic: un bărbat solid
13. Vestimentație: “atunci când îl veți găsi e foarte probabil să poarte un costum dublu cu
toți nasturii încheiați”.
Folosirea cu succes a profilului și identificarea lui George Metesky
James Brussel a reușit să pornească un dialog prin intermediul presei scrise cu autorul
atentatelor cu bombe și a scrisorilor amenințătoare promițându-i spațiu de exprimare publică
(publicarea în ziar a mesajelor) și ajutor în re-petiționarea legală în legătură cu drepturile care
sale lezate. Această strategie a mers, iar detaliile pe care le-a oferit infractorul în cele trei
răspunsuri ale sale publicate în New York American Journal au ajutat la identificarea sa finală.
În ultima sa scrisoare către public autorul promitea că nu va mai fabrica și detona bombe
pentru că acum vocea sa s-a făcut auzită și mulțumea ziarului; la o zi după ultimul său mesaj
apărut în presă autorul – George Metesky – a fost reținut.
Cine era acest George Metesky? Un mecanic, emigrant din estul Europei, catolic, de
50 de ani, necăsătorit, locuia cu două surori necăsătorite, în Connecticut, avea constituție
solidă. La arestare purta salopeta de mecanic iar pentru a merge la poliție … a îmbrăcat un
costum dublu pe care-l purta frecvent … având toți nasturii încheiați!
Ce l-a făcut pe autor să scrie mesaje pline de furie și dorința de răzbunare, inclusiv să
planteze bombele artizanale pentru o perioadă atât de lungă? În 1931 George Metesky, pe
timpul în care lucra ca mecanic la o companie de utilități (Consolidated Edison), a suferit un
accident de muncă (inhalarea unor vapori foarte fierbinți ca urmare a exploziei unui cazan)
care ar fi cauzat, viziunea sa o, mai întâi, o pneumonie accentuată și, ulterior, chiar începutul
unei tuberculoze. În cele câteva procese pe care le-a intentat companiei pentru daune
provocate sănătății, Metesky a considerat că nu i se făcuse dreptate și nu primise o
compensație pe măsura daunelor suferite. Fiind marcat de starea de sănătate precară și de
faptul că petițiile sale adresate ziarelor, administrației locale sau companiei nu aveau nici un
răspuns și nici un efect a decis să atragă atenție asupra nedreptăților suferite prin scrisori
anonime și dispozitive explozive. Având în vedere că la momentul judecății Metesky a fost
diagnosticat cu schizofrenie paranoidă în stadiu avansat și, urmare a decizie judecătorești,
internat forțat pentru tratament pe o perioadă de 25 ani într-o clinică psihiatrică din sistemul
penitenciar, avem o explicație clară a persistenței și virulenței, precum și iraționalității
metodelor alese de a protesta și a cere dreptate sau, mai târziu, a căuta chiar răzbunare.
65
James Brussel a fost unanim recunoscut ca fiind cel ce a jucat rolul principal în
construirea profilului psihologic și folosirea lui activă în identificarea autorului. El devine
imediat celebru și este considerat de presă drept un adevărat avatar al lui Sherlock Holmes.
Brussel reușește să aducă și alte contribuții importante în identificarea unor infractori
periculoși iar în finalul acestor experiențe publică o carte despre experiența sa de psihiatru-
profiler (Casebook of a Crime Psychiatrist, 1968), o carte devenită clasică pentru domeniu. El
consideră că ceea ce a reușit să facă ar fi un fel de profil psihiatric al infractorului, având în
vedere că multe inferențe despre persoana presupusă a fi făptaș se bazau e stabilirea
diagnosticului și apoi căutarea unei persoane care să se comporte conform acestuia. În cazul
cu Metesky diagnosticul de paranoia pus de la distanță și prezent în profilul realizat – o
preocupare rigidă și nejustificată de idei precum că alte persoane sau autorități urmăresc
persecutarea și nedreptățirea sa – a rămas și ca parte din diagnosticul din timpul procesului.
Apropo, George Metesky, a stat încarcerat în spitalul psihiatric până în 1973, când i s-
a dat drumul acasă întrucât era un pacient exemplar și nu prezenta pericol public. El era vizitat
de foarte puține persoane. Unul din cei care-l vizitau însă cu regularitate … era chiar
psihiatrul James Brussel … infractorul și anchetatorul stabiliseră o relație amicală!
5.4.2. Adevăratul început: alcătuirea profilului infractorului din cadrul FBI
Exemplele anterioare – realizarea profilul autorului crimelor din Whitechapel,

înțelegerea aprofundată a minții și comportamentului lui Hitler sau identificarea și prinderea
lui George Metesky – sunt cazuri separate în timp și relativ singulare, prin care am
exemplificat primele și cele mai mediatizate încercări de API și folosire a acestuia. Ca și
activitate constantă și sistematică însă, API a început doar odată cu apariția în interiorul
Agenției Federale de Investigare din SUA (Federal Bureau of Investigation; FBI) a unui grup
mic de agenți pasionați de înțelegerea minții criminale și a comportamentului criminal și
folosirea acestor informații pentru a facilita identificarea și anchetarea infractorilor.
5.4.3. Înființarea Unității de Studii Comportamentale și primii ani de experiență (1972-

1985)
Intensificarea ratei omuciderilor în SUA in anii 50-70, inclusiv a omuciderilor în

circumstanțe și cu motive stranii (apanajul crimelor în serie) precum și necesitatea unor noi
maniere de abordare pentru această categorie aparte de infracțiuni a determinat conducerea
FBI să decidă înființarea și finanțarea unei structuri organizaționale specializate. Astfel, în
1972 Howard Teten și Patrick Mullany, doi agenți federali cu experiență de teren și de
predare (primul) și studii de psihologie (al doilea), sunt însărcinați să înființeze în cadrul
Academiei FBI (Quantico, Virginia) un birou specializat numit Unitatea pentru Studii
Comportamentale (USC; în engl. Behavioral Science Unit; BSU).
Deși titlul sună impunător, ”unitatea” era de fapt un mic biroul specializat compus
dintr-un grup restrâns de agenți cu experiență dar fără pregătire de specialitate, mai ales în
metodologie științifică. Toți erau practicieni, la început doar 11 agenți federali, având drept
sarcină expresă era consultanță agențiilor locale (la nivel de state) pentru orice fel de crima,
dar mai ales pentru crime în serie. Prin fișa postului agenții USC trebuiau să realizeze, în
principal, trei activități: (1) analiza scenei crimei; (2) alcătuirea portretului infractorului; (3)
analiza scrisorilor amenințătoare.
Howard Teten s-a inspirat din maniera de lucru a lui James Brussel dar a lăsat la o
parte multe din perspectivele psihanalitice pe care le considera inadecvate preferând să se
concentreze pe analiza scenei crimei și posibilului comportament al infractorului în timpul
crimei.
66
În 1978 Howard Teten părăsește USC iar rolul dominant în evoluția biroului revine
treptat lui John Douglas și Robert Hazelwood. În intervalul 1979-1983 cei doi, cu sprijinul
colegilor de birou, realizează mai multe interviuri aprofundate cu criminali în serie și alte
categorii de infractori violenți; au fost analizate de asemenea procesele verbale ale ședințelor
de judecată, rapoarte ale poliției și dosarele psihiatrice ale deținuților. John Douglas & Robert
Hazelwood (1980) propun și fundamentează concepția tipologică ce face distincție dintre
criminalul în serie organizat și criminalul în serie dezorganizat (am discutat despre ea într-un
curs anterior). Treptat se conturează și rafinează și mai mult tehnica numită “analiza scenei
crimei” (descrisă într-o secțiune ulterioară, mai jos în text) care este folosită în combinație cu
concepția tipologică (criminal organizat vs. criminal dezorganizat).
5.4.3.1. Cazul omuciderilor în serie din Atlanta (1979-1981)
Cel mai de răsunet caz soluționat cu ajutorul serviciilor oferite de USC este legat de
seria de omucideri a unor copii, adolescenți și tineri afro-americani ce s-a întâmplat în Atlanta
în intervalul 1979-1981. Un număr aproximativ de 25-31 de cazuri de omucideri descoperite
și dispariții neidentificate sunt asociate într-o singură serie de crime.
John Douglas & Robert Hazelwood sau deplasat în Atlanta și au realizat profilul
infractorului care a revoltat poliția locală, compusă în mare parte din polițiști afro-americani.
Agenții au presupus că infractorul este o persoană cunoscută și foarte sociabilă, poate chiar
populară, din comunitatea locală și, la fel ca și victimele, este un afro-american. În opinia
agenților infractorul cunoaște destul de bine procedurile polițienești și poate chiar folosește o
uniformă de poliție pentru a ademeni victimele. S-au făcut predicții cu privire la locul unde se
va realiza depozitarea următoarelor cadavre ale victimelor ceea ce a ași ajutat la prinderea
unui suspect, care s-a dovedit ulterior a fi chiar infractorul căutat.
Autorul crimelor, Wayne Williams, un fotograf și promotor de talente muzicale
cunoscut la nivel de comuniate, arestat anterior pentru infracțiunea de fals de identitate (se
prezentase drept polițist, purtând un costum ce imita uniforma poliției) a putut fi identificat ca
urmare a unui test de potrivire a fibrelor de păr și stofă de pe corpul unor victime. Wayne a
picat și trei testări cu poligraful, dar a susținut tot timpul că este nevinovat. În timpul
procesului a avut un comportament calm și a refuzat tot timpul orice implicare în seria de
omoruri. Anchetatorii au solicitat agenților să le ofere predicții cu privire la modul în care se
va comporta în timpul procesului și sugestii cu privire la tehnica de interogare din timpul
depunerii de declarație în fața judecătorului și juraților.
Predicțiile comportamentale s-au adeverit iar sugestiile oferite pentru interogare au
făcut ca pentru un moment inculpatul să-și piardă controlul și să ofere o replică care însemna
clar recunoașterea faptei, urmată imediat de o explozie de furie virulentă. Confruntați cu
declarațiile și comportamentul lui Wayne din timpul depozițiilor în fața instanței, jurații au dat
un verdict de condamnare, confirmat și de judecător prin condamnare la detenție pe viață.
În acest caz profilul infractorului a avut un dublu rol: în etapa de urmărire penală și în
cea de judecată. Profilul inițial a determinat organizarea activităților de investigare ce au
condus spre prinderea și identificarea infractorului. Profilul din timpul judecății a determinat
recunoașterea accidentală a faptei și condamnarea infractorului.
5.4.3.2. Validare internațională neașteptată și surprinzătoare: cazul lui Andrei

Chikatilo
În unele cazuri, profilului infractorului poate fi folosit într-un mod neașteptat și să

producă rezultate fascinante. Probabil unul din cele mai spectaculoase exemple de acest fel se
67
regăsește în procesul identificării și condamnării celui mai feroce criminal în serie rus -
Andrei Chikatilo.
În perioada 1978-1990 acest infractor a violat, brutalizat și omorât 53 de copii și
femei. Anchetatorul șef al cazului auzise despre metoda de alcătuire a profilului folosită de cei
de la FBI dar nu avea cunoștințe necesare. Totuși anchetatorul a apelat la mai mulți psihiatri
ruși, rugându-i să încerce să facă un profil util pentru trierea persoanelor aflate pe lista
suspecților. După ce a primit mai multe refuzuri un psihiatru, Dr. Alexandr Bukhanovsky, a
acceptat să analizeze datele din dosar pentru a încerca elaborarea unui profil.
Profilul realizat de Alexandr Bukhanovsky
Concluziile psihiatrului s-au concretizat în următorul profil. Autorul crimelor este un

bărbat ce suferă de abateri sexuale, are o vârstă între 25 și 50 ani, este o persoană scundă
(aprox. 155 cm.). Medicul a formulat și ipoteza că, foarte probabil, infractorul are anumite
defecte sau disfuncționalități sexuale de care se jenează, fapt care îl determină să-și orbească
victimele. Brutalizarea ulterioară a cadavrelor intervine parțial din frustrare, dar și, probabil,
pentru faptul că primește o plăcere sexuală suplimentară. Acest fapt mai indică și faptul că are
dificultăți în a se elibera de compulsiunea și tensiunea care pune stăpânire pe el și-l determină
să comită crimele.
Profilul a fost realizat în 1987 dar suspectul a putut fi identificat și reținut abia în
1990.
Efectul profilului asupra criminalului: trocul înțelegere pentru confesiune
După prinderea infractorului procurorii nu aveau suficiente dovezi la dosar pentru a

putea să-l trimită în judecată. Ei sperau să obțină o mărturisire din partea infractorului dar
acesta continua să insiste că este nevinovat. Când s-a constatat că există un pericol real că
infractorul va fi eliberat în absența unor probe incriminatorii ferme Dr. Bukhanovsky a fost
rugat să stea de vorbă cu inculpatul.
De la bun început psihiatrul și-a dat seama că omul din fața sa este cel pe care la
descris în profilul realizat cu trei ani în urmă și nu a ascuns acest lucru de inculpat. Sub
pretextul că vrea să înțeleagă mai bine cum este viața și intimitatea unei minți criminale,
Bukhanovsky a decis săi citească pe îndelete infractorului tot profilul realizat anterior,
rugându-l pe acesta să-i spună în ce măsură a intuit corect sau nu cum simte, cum gândește și
cum acționează o persoană ca el. Captivat de faptul că a găsit o persoană care-l poate înțelege
atât de bine, fascinat de detaliile atât de exacte despre ceea ce simte și cum gândește,
criminalul a devenit exaltat emoțional, a început să tremure și în final a confesat în detaliu tot,
relatând 56 de omucideri, inclusiv unele despre care anchetatorii nu știau nimic.
De remarcat aici o notă comună cu cazul lui George Metesky: înțelegerea felului de a
fi a criminalului pe care o poate oferi un specialist (psiholog, psihiatru, criminalist) conține
ceva irezistibil de reconfortant și important pentru un infractor și poate fi începutul
momentului de confesare și acceptare a vinovăției pentru faptele comise.
5.5. ANALIZA SCENEI CRIMEI
Tehnica analizei scenei crimei folosită de cei de la FBI implică 6 etape care, asamblate
împreună, constituie procesul de alcătuire, aplicare și verificare a profilului infractorului. Iată
care sunt aceste etape: (1) colectarea și examinarea probelor; (2) coroborarea și organizarea
probelor; (3) alcătuirea filmului crimei; (4) alcătuirea profilului infractorului; (5) folosirea
profilului în investigare; (6) aprecierea potrivirii profilului.
68
5.5.1. Colectarea și examinarea probelor
Virtual sunt utile toate probele din dosar care au potențial de a fi relevante pentru a
înțelege acțiunile de la locul faptei și genul de persoane care ar fi putut realiza aceste acțiuni.
Se urmărește colectarea și examinarea prioritară a următoarelor categorii de probe:
• Protocoale de examinare a locului faptei (ideală este participarea)
• Protocoalele de autopsie (ideală este participarea)
• Investigarea asupra persoanei victimei
• Orice alte probe la dosar (fotografii ale scenei, ale victimei)
Defectele în colectarea și examinarea probelor se pot răsfrânge asupra eficienței și reușitei
etapelor subsecvente
5.5.2. Coroborarea și organizarea probelor
La această etapă se caută potrivirea datelor într-un ansamblu coerent și logic. Pot
apărea deja primele intuiții care ulterior se înglobează în portretul infractorului. La această
etapă se verifică ipoteza unui criminal în serie, în special în baza analizei modului de operare
a criminalului.
5.5.3. Alcătuirea filmului crimei
Sunt imaginate, reconstruite secvențele crimei într-o ordine secvențială și cronologică.

Se precizează genul de comportamente și interacțiuni pe care le-au avut victima și agresorul;
se apreciază ce fel de “rol” au jucat fiecare în timpul crimei.
5.5.4. Alcătuirea profilului infractorului
La această etapă se stabilește dacă infractorul este un tip preponderent organizat sau
dezorganizat. Se alcătuiește o listă cu caracteristicile probabile ale infractorului, adică profilul
său. Dacă agenția care a cerut ajutor are un suspect în arest i se trimit recomandări despre
modul de interogare și o listă de întrebări speciale. Se dau instrucțiuni anchetatorilor asupra
modului în care poate fi identificat un suspect.
Din 1985 în SUA există o BD națională computerizată Violent Criminal Aprehension
Program (ViCAP) care este permanent completată cu date despre crime rezolvate, crime
nesoluționate, tentative, cadavre neidentificate, persoane dispărute. În versiunile sale mai
recente și avansate această BD dispune de opțiunea de a genera automat profiluri arhetip.
5.5.5. Folosirea profilului în investigare
La această etapă o variantă elaborată a profilului este trimisă anchetatorilor pentru a fi

inclusă în strategia de investigare a cazului. Probele noi ce apar pe parcursul investigației pot
duce la revizuirea profilului. Se urmărește eficiența profilului în realizarea investigației.
5.5.6. Aprecierea potrivirii profilului
Ultima etapă este una opțională. Ea se poate implementa după ce există un înalt grad
de certitudine că suspectul este autorul faptei ți, prin urmare, se poate verifica gradul de
suprapunere a profilului inițial cu persoana reală.
69
Conform statisticilor tehnica elaborării portretului infractorului a fost utilă în mai
puțin de jumătate din numărul total de cazuri în care s-a folosit (>50%). Evident, În cazurile
în care nu este găsit infractorul sau un suspect credibil, această etapă nu se poate realiza deloc.
5.6. REZUMAT
În această unitate de învățare am arătat cum a apărut și a evoluat concepția și
practica alcătuirii profilului infractorului. Deși există diferite abordări în alcătuirea
profilului scopul acestuia este, în primul rând, de a ghida ancheta judiciară în etapa
de urmărire penală, mai ales pentru identificarea și prinderea infractorului și, în mod
separat și în secundar, pentru a oferi sugestii utile în tactica ascultării și obținerea
declarațiilor de la suspecți sau autorii cerți ai infracțiunii.

De ce un psiholog, un psihiatru sau un criminalist poate ajunge mai reped
(comparativ cu un anchetator sau procuror) să obțină colaborarea și informații
relevante de la criminal sau chiar confesiunea infractorului?
70
Unitatea de învățare 6. Psihologia mărturiei judiciare
Cuprins
6.1. Introducere ........................................................................................................ 71
6.2. Competențe ........................................................................................................ 71
6.3. Relevanța mărturiei judiciare ............................................................................ 72
6.4. Aspectele psihologice ale mărturiei judiciare ................................................... 72
6.5. Factori ce influențează mărturia ....................................................................... 76
6.6. Rezumat.............................................................................................................. 83
6.1. INTRODUCERE
În această unitate de învățare vom arăta cum și în ce măsură o serie de
factori psihologici și ambientali pot influența mărturia judiciară. Focalizarea se va
face asupra martorului de bună credință care, indiferent de intenția sinceră de a
contribui la aflarea adevărului într-o cauză judiciară, rămâne supus unor multiple
influențe despre a căror impact nu suspectează că ar putea interveni, dei aceastea
se produc dincolo d voința și capacitatea sa de a le controla.

• Explica modul în care factorii psihologici și cei situaționali pot influența
mărturia judiciară
• Descrie limitele pe care le are sistemul psihic uman atunci când urmărește
pasiv sau implicat derularea unei infracțiuni
• Identifica soluții eficiente pentru prevenirea erorilor neintenționate ăn
declarațiile martorilor
71
6.3. RELEVANȚA MĂRTURIEI JUDICIARE

„Deşi mărturia judiciară este frecvent criticată, ea continuă să fie recunoscută
ca fiind mai fidelă în raport cu alte probe. Numeroase experimente au demonstrat
însă că mărturia este susceptibilă să fie distorsionată datorită diverselor erori”
(Buckhout, 1974, p. 23).
Problemele psihologice ale mărturiei judiciare reprezintă cel mai predilect domeniu de
cercetare pentru psihologia judiciară. De ce? Pentru simplul motiv că mărturia judiciară
reprezintă unul din cele mai frecvente mijloace de probă în cadrul procesului penal. În acelaşi
timp, solicitarea psihologică a persoanei care depune mărturie este susţinută şi diversă: este
normal ca martorul să resimtă un anume stres datorită aflării sale într-un rol neobişnuit, el este
nevoit simultan să fie atent la interacţiunea cu persoana care îi adresează întrebări, să caute
date relevante în memorie în legătură cu împrejurările legate de infracţiune, să fie atent ca nu
cumva să comită erori neintenţionate în timpul depunerii mărturiei. Astfel, o serie de procese
psihologice importante, preponderent cognitive dar şi afective, se suprapun în cazul depunerii
mărturiei.

Având în vedere remarcile de mai sus, Kapardis (1999) precizează că „în
cadrul cercetărilor psiho-legale, mărturia, în special mărturia martorilor oculari, a
atras atenţia mai multor cercetători pe parcursul anilor … astfel încât cele mai multe
cercetări empirice au fost realizate în acest domeniu al psihologiei judiciare” (p. 21).
6.4. ASPECTELE PSIHOLOGICE ALE MĂRTURIEI JUDICIARE
Într-un proces judiciar ne interesează veridicitatea mărturiei şi modul în care

cunoştinţele psihologice ne ajută în acest sens. Desigur un martor poate minţi. Ne vom ocupa
însă de problema detecţiei minciunii într-un alt capitol. În continuare ne vom concentra
atenţia asupra martorului de bună credinţă: un martor care cooperează deplin cu justiţia, care
vrea sincer să ajute organele de urmărire penală şi instanţa pentru a se stabili adevărul într-o
cauză legală. Ei bine, nenumărate cercetări permit să se ajungă la concluzia că până şi cel mai
respectabil, sincer, coerent şi convingător martor se poate înşela (Devlin, 1976).
6.4.1. Elementele principale ale cogniţiei umane

Folosim termenul de „cogniţie” pentru a ne referi la acele procese mentale prin care
ajungem să înţelegem, să conferim sens lucrurilor; cogniţia este un melanj de
72
procese cognitive printre care se află pe prim plan atenţia, percepţia, memoria,
inteligenţa
Atenţia poate fi definită ca „un canal de capacitate redusă pentru transferul datelor”
(Davenport, 1992). Atenţia reprezintă o serie de operaţii ce ne oferă posibilitatea de a avea
acces selectiv la stimulii interni sau externi.
Percepţia implică acele procese care asigură preluarea în interior, la nivelul cortexului
cerebral, a datelor ce provin de la simţurile noastre; ea este responsabilă şi de o primă
prelucrare semantică a datelor. Modul în care interpretăm input-ul senzorial este influenţat de
vârstă, cultură, aşteptări, emoţii, cunoştinţe speciale, etc.
În ultimii ani cercetătorii preocupaţi de studiul memoriei susţin tot mai des o viziune
mult mai nuanţată asupra acestui proces psihic: se face simţită o trecere de la o viziune
monolitică asupra acestui proces spre o concepţie a memoriei ca fiind alcătuită din mai multe
tipuri de memorie (Squire et al., 1993). Rezultatele obţinute sugerează că la nivelul memoriei
există o specializare în materie de modalităţi de stocare a informaţiei. Fiecărei categorii de
memorie, de fapt, îi corespunde un anume gen de proces de stocare şi, mai ales, de accesare a
informaţiei stocate.
În timp ce memoria de lungă durată pare să fie organizată în etape sau procese
diferenţiate, s-a stabilit că memoria de scurtă durată are o durată de retenţie a informaţiei de
20 secunde. Este timpul în care un nou input va elimina informaţia anterioară. În acelaşi timp
memoria de scurtă durată are şi o limită de capacitate: ea poate reţine simultan maximum 7
elemente. Ne putem imagina că memoria de scurtă durată reprezintă o dischetă pe care încap
doar 7 fişiere distincte, fiecare fişier aflându-se pe acea dischetă timp de maximum 20 de
secunde, după care este transferat pe discul dur al memoriei de lungă durată.
6.4.2. Percepția şi memoria umană ca procese active şi constructive
Poliţiştii, judecătorii şi alte persoane cer martorilor să-şi aducă aminte detalii despre
evenimente, să descrie faţa unei persoane, să anunţe durata derulării unui eveniment, etc.,
totul realizându-se pornind de la presupoziţia implicită că memoria umană este un soi de
videomagnetofon. O astfel de viziune statică, pasivă asupra atenţiei, percepţiei şi memoriei
umane nu corespunde realităţii. Atenţia, percepţia şi memoria umană sunt procese psihologice
active, care mai degrabă construiesc activ o lume decât o înregistrează pasiv.
Datele care s-au acumulat în psihologia cognitivă şi psihologia socială sugerează că
percepţia este direcţionată de structuri organizate de cunoştinţe anterioare numite scheme
(termenul a fost iniţial propus de Bartlett (1932) şi este astăzi un concept fundamental în
psihologie). Schemele determină nu numai o direcţionare a atenţiei şi percepţiei, ci
influenţează şi stocarea datelor în memorie şi reamintirea acestora. Atunci când o persoană
încearcă să-şi aducă aminte o întâmplare, ea încearcă de fapt să dea o coerenţă semantică
elementelor memorate, completând relatarea sa cu elemente care nu au fost prezente dar
73
trebuiau (în conformitatea cu schema respectivă) să fie prezente şi eventual omiţând elemente
care au fost prezente deşi nu se potrivesc schemei evenimentului.

Multe aspecte ale unor mărturii nu pot fi înţelese pe deplin corect decât dacă
încercăm să înţelegem ce fel de persoană este martorul, ce încearcă să facă, ce
valori, atitudini, expectanţe, motivaţii posedă, atât în momentul producerii
evenimentelor mărturisite (momente în care intervin atenţia şi percepţia) cât şi în
momentul păstrării informaţiei şi, în special, atunci când depune mărturia
(intervenţia memoriei).
Altfel spus:
▪ Percepţia nu este o reflectare fotografică; ea presupune o contribuţie activă din
partea martorului;
▪ Memoria umană este deopotrivă selectivă şi constructivă.
Este important să ţinem cont de faptul că „atunci când observăm ceva încercăm
să-i conferim un sens şi percepem totul prin prisma sensului conferit iniţial” (Llozd-
Bostock, 1988, p. 5).
6.4.3. Etapele funcționării memoriei în contextul mărturiei legale
Hollin (1989) precizează că cercetările psiho-legale ale mărturiei s-au ocupat de

diferitele categorii de variabile, analizând intervenţia acestora asupra diferitor funcţii sau
etape ale memoriei. Majoritatea autorilor sunt de acord că cele mai importante funcţii sau
etape ale funcţionării memoriei sunt achiziţia informaţiei, stocarea informaţiei şi
rememorarea informaţiei.
Aceste etape ale funcţionării memoriei au fost investigate sistematic în psihologie şi,
raportat la problematica mărturiei, corespund următoarelor etape:
a) urmărirea unui eveniment;
b) timpul care trece de la urmărirea evenimentului şi până la depunerea mărturiei;
c) depunerea mărturiei.
În realitate însă aceste etape nu sunt la fel de bine ordonate şi distincte. De exemplu, în
timp ce o persoană aşteaptă să depună mărturie, el sau ea poate urmări o emisiune TV care
speculează asupra circumstanţelor şi autorului infracţiunii sau poate să discute cu un alt
martor. Aşa cum vom vedea ulterior, în cursul unei astfel de expuneri sau interacţiuni un
martor achiziţionează anumite informaţii ce pot deveni parte a memoriei legate de
evenimentul propriu-zis.
6.4.4. Teorii asupra rememorării

Conform opiniei exprimate de Davis (1993) există cel puţin trei teorii majore asupra
rememorării care exercită o influenţă importantă asupra subiectelor controversate legate de
mărturie:
74
1. Teoria schemelor cognitive (Bartlett, 1932; Pitchert & Anderson, 1977);
2. Modelul memoriei modulare cu multiple intrări sau teoria monitorizării memoriei
(Johnson, 1983);
3. Teoria‚ înregistrărilor auzite (Morton et al, 1985).
Teoria constructivistă a schemelor afirmă faptul că odată cu trecerea timpului memoria
este alterată ca urmare a intervenţiei proceselor de asimilare şi distorsiune. Ca urmare a
acestor procese o accesare veridică a informaţiei originale nu mai e posibilă pentru că ea nu
mai există în forma stocată iniţial. Celelalte două teorii susţin însă că înregistrările memorate
ale evenimentelor nu pot fi alterate şi, în anumite condiţii, pot fi accesate veridic.
6.4.5. Erori în procesul de rememorare
Se crede că incapacitatea de a accesa informaţia din memorie poate să fie determinată

de mai multe cauze, printre care:
▪ eroarea ce intervine în procesul de stocare a informaţiei: e posibil ca informaţia să nu fi
fost stocată în mod corespunzător;
▪ informaţia a fost mutată;
▪ informaţia a fost eliminată;
▪ informaţia a pierdut din intensitate sau s-a disociat datorită trecerii timpului;
▪ se produce o interferenţă datorită similarităţii cu informaţia stocată ulterior care poate
avea un impact negativ asupra memoriei de scurtă durată;
▪ se produce o interferenţă datorită similarităţii semantice a informaţiei stocate în memoria
de lungă durată;
▪ uitarea informaţiei se poate datora faptului că o informaţie în legătură cu un eveniment
traumatizant este refulată în spaţiul inconştientului; deşi se fac încercări pentru a reuni
concepţia inconştientul cognitiv cu cel psihodinamic (Epstein, 1994) deocamdată nu există
o părere unanimă în legătură cu prezenţa sau absenţa unor informaţii refulate în legătură,
de exemplu, cu astfel de subiecte precum abuzul sexual suferit în copilărie (însuşi
conceptul de refulare este un subiect controversat; Cohler, 1994; Loftus, 1993).
Deşi se mai poartă discuţii în legătură cu arhitectura memoriei şi diferitele concepte

utilizate pentru a descrie funcţionarea acesteia, cercetătorii în domeniul psihologiei judiciare
împărtăşesc viziunea conform căreia memoria umană nu operează ca şi un videomagnetofon.
Prin urmare, este indispensabil ca organele de urmărire penală şi instanţa de judecată să
posede cunoştinţe temeinice asupra modului în care funcţionează memoria umană atunci când
realizează ascultarea victimelor sau martorilor.
6.4.6. Psihopatologia memoriei
Atunci când analizăm funcţionarea memoriei umane este important să ţinem cont şi de
aspectele psihopatologice în funcţionarea acesteia: amnezia, hipermnezia, şi paramnezia
(Kopelman, 1987; Yanagihara & Pitersen, 1991).
75
Amnezia reprezintă un anume defect al memoriei legat de procesele de înregistrare,
stocare şi reproducere a informaţiei. Amnezia poate fi totală sau parţială, temporară sau
permanentă; ca şi etiogeneză amnezia poate fi cerebrală (determinată, de exemplu, de
senilitate sau leziune cerebrală) sau cauzată de lipsa atenţiei voluntare sau involuntare.
Persoana acuzată, de exemplu, de comiterea unui omor, poate invoca amnezie în legătură cu
evenimentele petrecute. De regulă, în astfel de cazuri este invitat să se pronunţe medicul
psihiatru pentru a se stabili veridicitatea prezenţei amneziei (Gudjonsson, 1992; Taylor &
Kopelman, 1984).
Hipermnezia reprezintă o capacitate exacerbată de a memora şi reaminti un număr
impresionant de detalii (Ham, 1996; Hunter, 1957).
Paramnezia presupune o reamintire eronată care este determinată de tulburarea
proceselor mentale responsabile de aprecierea familiarităţii (Power, 1977). Cu toţii am avut
ocazia să resimţim ocazional sentimentul de deja vu. Dacă acest sentiment devine frecvent, el
duce la o perturbare a funcţionării psihice prin producerea unor „iluzii ale memoriei”.
Termenul de‚ confabulaţie’ este folosit de clinicieni pentru a descrie acele persoane care
„completează” golurile memoriei cu experienţe imaginare ca, de exemplu, persoanele care
suferă de psihoza Korsakoff (Davidson & Neale, 1974).
6.5. FACTORII CE INFLUENŢEAZĂ MĂRTURIA
6.5.1. Taxonomii ale factorilor ce influenţează mărturia
Wells (1978) face o clasificare a variabilelor sau factorilor care afectează mărturia. El
distinge două categorii majore de variabile: variabile ce ţin de sistem / „ale sistemului” şi
variabile ce ţin de persoană / „ale martorului”.
1 Variabilele sistemului sunt acei factori specifici sistemului judiciar, care pot fi modificaţi,
influenţaţi pentru a asigura o mărturie de calitate; aceşti factori pot fi controlaţi;
2 Variabilele martorului sunt caracteristicile specifice persoanei ce depune mărturia; aceşti
factori nu pot fi controlaţi.
Distincţia sugerată de Wells este importantă atunci când discutăm despre efectele
cercetărilor psiho-legale asupra sistemului judiciar. În situaţiile concrete însă, atunci când
victima sau martorul este audiat de organele de urmărire penală, distincţia dintre variabilele
‚de sistem’ şi ‚ale persoanei’ nu este întotdeauna la fel de evidentă şi, mai ales, utilă. De
exemplu, în unele sisteme judiciare momentul în care martorul voluntar urmează să fie
ascultat de organele de urmărire penală este, de regulă, rezultatul unei negocieri. În mod
similar, „reîmprospătarea memoriei” martorului pe parcursul anchetei şi judecăţii este un
fenomen care intervine inevitabil în timp ce martorul comunică cu avocatul, prietenii,
membrii familiei. Mai mult decât atât, nu de puţine ori se întâmplă ca părţile sau avocatul,
respectiv procurorul, să le amintească martorilor propuşi de ei ce au spus în timpul anchetei
pentru a se asigura de „fidelitatea mărturiei”. Se mai întâmplă ca însăşi judecătorul să înceapă
ascultarea martorului prin a-i pune întrebări sau prin a-i reaminti faptele relatate în timpul
76
anchetei (vă reamintim că o astfel de manieră de ascultare a martorului este interzisă de codul
de procedură penală).
O altă taxonomie a variabilelor ce afectează mărturia este propusă de Hollin (1989).
Autorul distinge patru categorii de factori sau variabile: factori sociali, factori situaţionali,
factori individuali, factori interogaţionali:
▪ Factorii sociali ar fi, mai curând, factori de apartenenţă socială. Autorul se referă la
atitudini, conformism, stereotipuri, prejudecăţi, statut. Toate acestea sunt caracteristici
specifice unor categorii sau clase de persoane;
▪ În calitate de factorii situaţionali sunt considerate diversele caracteristici ale contextului
infracţiunii şi particularităţilor faptei penale. Aici regăsim astfel de factori precum
complexitatea evenimentului, durata evenimentului, iluminarea, ora zilei, tipul crimei;
▪ Factorii individuali se referă la caracteristicile martorului: vârsta, stilul cognitiv,
personalitatea, rasa, genul, ocupaţia;
▪ Factorii interogaţionali se referă la caracteristicile şi particularităţile metodelor folosite
pentru a se obţine şi valorifica informaţia pe care o deţine martorul. În calitate de exemple
pentru astfel de factori autorul indică reconstituirea cursului infracţiunii cu ajutorul unor
artişti, utilizarea computerului, identificarea prin prezentarea mai multor persoane,
folosirea portretului robot.
Alţi autori au propus clasificări similare celor prezentate deja: Ellis (1975) distinge între
factorii ce ţin de stimul (de exemplu, durata evenimentului) şi factorii ce ţin de subiect (de
exemplu, genul subiectului); Loftus (1981) propune de asemenea o clasificare dihotomică a
factorilor în factori ce ţin de eveniment şi factori ce ţin de martor. Este uşor să se remarce
faptul că, în mare parte, clasificările factorilor se aseamănă foarte mult.
6.5.2. Variabile care influenţează fidelitatea mărturiei judiciare
Am sintetizat diferitele clasificări / taxonomii ale factorilor / variabilelor care intervin în

mărturia judiciară în tabelul de mai jos.
Categorie factori Exemple de variabile

Eveniment frecvenţa, timpul, durata, cantitatea de lumina, tipul de eveniment,
prezenţa armei, etc.
Martor oboseala, starea de excitaţie fiziologică, anxietate cronică, neuroticism,
extraversiune, reflexivitate-impulsivitate, nevoia de aprobare / afiliere,
tipul de dimineaţă („priveghetoare”) / seară („bufniţa”), auto-
monitorizarea, dependenţa de câmpul perceptiv, profunzimea
categorizării, starea afectivă, alcoolemia, vârsta, rasa, genul, scheme /
stereotipuri, gradul de atractivitate fizică, dacă a fost anterior victimă,
încrederea în sine, dacă este poliţist, martorul colaborează sau nu, etc.
Agresorul genul, talia, greutatea, etnia, maniera de a se mişca etc.
Interogare durata stocării informaţiei, tipul de rememorare, cât de mult efort este
necesar pentru a se rememora, întrebări directoare, terapie de
rememorare, interviu cognitiv, etc.
77
Pentru cele patru tipuri de categorii de factori – eveniment, martor, agresor, interogare –
am indicat drept exemple o serie de variabile particulare. Unele dintre acestea vor fi analizate
în continuare.
6.5.3. Caracteristicile evenimentului

Frecvenţa
Powel & Thomson (1994) au constatat că cu cât un eveniment se produce mai des cu
atât mai uşor oamenii îşi aduc aminte că el s-a produs indicând mai multe detalii. Totuşi, dacă
sunt întrebaţi despre o ocazie specifică, când a avut loc acel eveniment, acurateţea reamintirii
scade odată cu creşterea frecvenţei acelui eveniment.
Timpul
Curtea Supremă americană consideră că există o corelaţie între posibilitatea şi abilitatea
martorului de a observa şi acurateţea mărturiei (Williams et al., 1992), astfel încât de foarte
multe ori reamintirea cu exactitate a momentului în care a avut loc un eveniment dă un plus de
credibilitate martorului atunci când relatează alte detalii despre acel eveniment. Credibilitatea
unui astfel de martor (care-şi aduce aminte de detalii temporale) creşte şi în cazul în care el
participă subsecvent la procedura identificării infractorul în persoana suspectului.
Atât cercetările realizate în laborator cât şi studiile în teren au identificat existenţa unui
fenomen de „apropiere de viitor” (forward telescoping). Acest fenomen se referă la faptul că,
atunci când oamenii îşi aduc aminte de evenimentul critic asupra căruia sunt chestionaţi,
există tendinţa ca detaliile care sunt cele mai distante în timp să fie percepute ca fiind mult
mai apropiate în timp de detaliile subsecvente (Friedman, 1993). Acest fenomen presupune un
soi de comasare, compresie a timpului, compresie care „apropie de viitor” tocmai cele mai
îndepărtate evenimente.
De asemenea s-a demonstrat faptul că rememorarea aspectelor temporale este mult mai
bună în cazul în care activitatea desfăşurată de martor este structurată pe intervale temporale;
dacă activitatea desfăşurată de martor este omogenă, acurateţea estimărilor temporale ale
martorului descreşte semnificativ (Tzeng & Cotton, 1980).
Durata
Timpul necesar pentru a se produce o infracţiune poate varia de la câteva secunde până
la câteva minute sau chiar mai mult. Factorul timp este foarte important pentru a se putea
decide asupra fidelităţii mărturiei. În dreptul englez credibilitatea procedurii de identificare a
suspectului este determinată şi de timpul derulării evenimentului: se consideră, pe bună
dreptate, că un martor trebuie să dispună de timp pentru a fixa faţa infractorului în momentul
derulării crimei. Un sondaj realizat pe o populaţie de potenţiali juraţi americani a identificat
faptul că durata evenimentului este considerată ca fiind unul din cele mai importante criterii
(se afla pe locul 4 într-o listă de 25 de criterii) pentru a judeca fidelitatea mărturiei în
procedura identificării făptuitorului (Lindsay, 1994a).
Într-un experiment realizat de Clifford & Richards (1977) un grup de poliţişti a fost
rugat să descrie persoana care se apropiase recent de ei şi purtase o discuţie de 15 secunde sau
78
30 secunde. Memoria despre persoana necunoscută a fost mai bună în condiţia experimentală
în care interacţiunea a fost de 30 de secunde.
Totuşi, având în vedere şi faptul că atenţia este selectivă, pentru anumite categorii de
infracţiuni, creşterea duratei evenimentului sau expunerii nu determină o creştere
proporţională a acurateţei rememorării.
Lumina
Infracţiunile se petrec la orice oră, unele chiar mai frecvent odată cu scăderea intensităţii
luminii. În studiul pe care l-am amintit anterior potenţialii juraţi au considerat cantitatea de
lumină ca fiind pe locul 5 în lista celor mei importante caracteristici de natură să influenţeze
fidelitatea mărturiei (Lindsay, 1994a).
Kuehn (1974) a descoperit faptul că martorii rememorează mai dificil detaliile unui
incident care are loc în amurg decât atunci când acelaşi incident se petrece ziua sau noaptea.
Un alt autor confirmă acelaşi fenomen în legătură cu acurateţea identificării autorului
(Yarmey, 1986b). Faptul că infracţiunea se petrece noaptea nu influenţează încrederea
martorilor în declaraţiile sale. Adaptarea analizatorului optic la condiţiile de întuneric se
realizează în funcţie de durata expunerii la lumină şi intensitatea acesteia în faza anterioară;
adaptarea poate dura maximum 30 de minute (Loftus et al, 1989). În consecinţă, martorii care
au trecut rapid de la lumină puternică la întuneric pot avea mari dificultăţi în a vedea
desfăşurarea evenimentelor pe perioada de adaptare. Oboseala cumulată cu o slabă iluminare
de asemenea sunt responsabile pentru o calitate îndoielnică a memorării (Horne, 1992).
Wagenaar & van der Schrier (1994) au realizat un experiment în care au variat
sistematic lumina şi distanţa subiecţilor faţă de persoana pe care urma ulterior să o identifice.
Experimentatorii au ajuns la concluzia că identificarea unei persoane pe timp de noapte, cu un
maximum de iluminare naturală (noapte cu lună plină) este foarte dificilă dacă distanţa este
mai mare de 3 metri. În practica judiciară străină psihologii judiciari au fost invitaţi deseori să
realizeze experimente în teren pentru a stabili dacă martorul care afirma că a văzut ceva, la o
anume distanţă şi în anume condiţii de iluminare slabă, chiar a putut să facă acest lucru.
Buckhout (1974) menţionează un caz în care o instanţă americană a realizat un astfel de
experiment pentru a se convinge de faptul că declaraţia unui poliţist este veridică. Poliţistul
implicat în caz afirma că a văzut cum agresorul a împuşcat mortal victima care se afla la 70 de
metri de poliţist. Ghidându-se după locul şi ora petrecerii incidentului, psihologii judiciari au
organizat un experiment sub forma de reconstituire la faţa locului unde au fost invitaţi să
participe şi juraţii. Nimeni dintre cei prezenţi nu a putut distinge faţa persoanelor implicate în
accident în condiţiile în care întunericul era aproape deplin. Bineînţeles că, în lipsa de alte
probe, juraţii l-au achitat pe suspect în acest caz.
Tipul de eveniment
Infracţiunile diferă foarte mult între ele sub aspectul modului de desfăşurare. Cercetările
realizate nu au găsit diferenţe în reuşita identificării suspectului de către martor în funcţie de
natura penală a faptei. S-a remarcat totuşi că femeile martori sunt de aproape 7 ori mai bune
decât bărbaţii martori în a descrie suspectul unui atac violent sau a unui atac sexual. De
79
asemenea femeile sunt de 3 ori mai bune în a oferi indicii în legătură cu persoanele implicate
în răpirea copiilor.
Folosirea armei
Armele de foc, în special pistoalele, sunt foarte frecvent folosite în crimele din SUA şi
alte ţări occidentale. În general, pentru multe sisteme penale, inclusiv pentru sistemul penal
românesc, folosirea de arme în producerea crimei constituie o circumstanţă agravantă atunci
când instanţa decide mărimea pedepsei.
Desigur, în calitate de armă nu sunt considerate doar armele de foc sau armele albe.
Codul penal românesc defineşte ca fiind arme „instrumentele, piesele sau dispozitivele astfel
declarate prin dispoziţii legale (în sensul armelor de foc şi armelor albe, nota noastră); sunt
asimilate armelor orice alte obiecte de natură a putea fi folosite ca arme şi care au fost
întrebuinţate pentru atac” (C. Pen., art. 151). Astfel, de exemplu, o sticlă sau un scaun folosit
în timpul unei bătăi într-un bar, bătaie care se poate solda cu omorul unei persoane, sunt
considerate arme datorită faptului că obiectele respective au fost folosite pentru a ataca o
persoană sau mai multe persoane.
În codul penal românesc folosirea armei nu se numără expres printre circumstanţele
agravante legale (art. 75), însă, ori de câte ori instanţa găseşte de cuviinţă că folosirea armei a
folosit esenţial infractorului pentru a comite infracţiunea poate decide considerarea acestui
fapt ca o circumstanţă agravantă de natură judiciară.
Atunci când martorul asistă la comiterea unei infracţiuni în care sunt folosite arme, se
observă efectul „centrării asupra armei” (weapon focus): datorită faptului că atenţia
martorului este concentrată asupra armei, celelalte detalii legate de infracţiune se înregistrează
defectuos şi incomplet astfel încât martorul ulterior îşi reaminteşte incomplet şi cu dificultate
persoana agresorului sau alte circumstanţe relevante ale faptei.
Pentru a demonstra prezenţa acestui efect, Loftus (1987a) a condus un experiment de
laborator în care a prezentat unui grup de subiecţi o serie de imagini dintr-un fast-food.
Jumătate dintre subiecţi au urmărit imagini în care un client îndrepta un pistol asupra
casierului, în timp ce ceilalţi au urmărit aceeaşi persoană în calitate de client care însă, de data
aceasta, da bani casierului. Cercetătorii au folosit camere de vederi asistate de calculator
pentru a monitoriza mişcările oculare ale subiecţilor în timpul urmăririi imaginilor. S-a
observat că subiecţii au fixat mai des şi pentru mai mult timp ochii asupra armei decât asupra
banilor. Evident, ulterior, în testul de recunoaştere facială a clientului subiecţii din condiţia
„fără armă” au avut o performanţă mai bună în comparaţie cu cei din condiţia „cu armă”.
Eveniment violent / traumatic

Datele acumulate de cercetători în legătură cu impactul evenimentelor violente asupra
martorului sunt deseori contradictorii. Cercetările experimentale au demonstrat faptul că
evenimentele ce determină un stres puternic – inclusiv cele violente – au un impact negativ
asupra memoriei (Deffenbacher, 1983; Loftus, 1979). Aceste rezultate sunt similare opiniilor
împărtăşite de experţii americani în mărturie judiciară: 79 % din experţii anchetaţi consideră
că în cazul crimelor violente memoria martorilor oculari este afectată (Kasssin et al., 1989).
80
Alţi cercetători, însă, au raportat rezultate contrare conform cărora stresul contribuie la o
îmbunătăţire a memoriei (Yuille & Cutshall, 1986, 1989; Yuille & Tollestrup, 1992). Într-un
studiu realizat de Yuille & Cutshall (1986) martorul unui omor care avea şi cel mai înalt nivel
al stresului (în total au existat 13 martori) a avut o acurateţe de 93 % în relatările sale, fiind
intervievat de poliţie la două zile după accident. Acurateţea martorului a rămas ridicată şi la 5
luni după comiterea infracţiunii (s-a înregistrat o scădere a acurateţei detaliilor de la 93% la
88%).
Un alt studiu de teren realizat de Christinason & Hubinette (1993) a cercetat efectul
stresului asupra memoriei persoanelor care au fost martori la un număr de 22 jafuri armate
asupra băncilor. Lotul de participanţi a fost compus din casieri (victime), personal auxiliar
angajat, clienţi. Autorii au ales anume acest gen de infracţiune pentru că ea presupune implicit
folosirea armelor pentru intimidarea personalului şi clienţilor, se derulează aproximativ 3
minute (timp suficient ca fiecare persoană să resimtă stresul cauzat de frică), implică criminali
de temut, există un risc major ca persoanele prezente să fie rănite. Datele obţinute au indicat
faptul că activarea afectivă a victimelor nu diferă de stresul resimţit de martori. Pentru toţi cei
prezenţi la eveniment memoria celor petrecute a rămas vie mult timp după comiterea
infracţiunilor. Reamintirea detaliilor din timpul interviului cu cercetătorii a fost foarte
consistentă cu datele declarate la poliţie. Cel mai fidel au fost reamintite astfel de detalii
precum acţiunile întreprinse de atacatori, armele folosite, îmbrăcămintea acestora. În acelaşi
timp astfel de detalii precum data şi timpul producerii evenimentului sau prezenţa altor
persoane sunt reamintite cu inexactitate.
Într-un alt studiu realizat de Yuille et al. (1994) experimentatorii au lucrat cu 120 de
asistenţi în serviciul de probaţiune. Subiecţii au fost supuşi unor simulări realiste a unor
posibile circumstanţe profesionale. Cei care au participat la simulări stresante au rememorat
mai puţine elemente despre eveniment, dar amintirile despre aceste evenimente au fost mai
bine conservate în timp.
ÎNTREBARE
Care sunt caracteristicile evenimentului ce pot exercita influenţă asupra mărturiei?
6.5.4. Cât de veridice pot fi declarațiile martorilor?
Am enumerat deja o serie de limite ale funcţionării proceselor cognitive de bază, în

special ale memoriei. Este firesc să ne întrebăm cât de veridice sunt depoziţiile martorilor?
Iată câteva date în acest sens.
Experimentele realizate la începutul secolului trecut, care au investigat eficienţa
recunoaşterii persoanei după fotografii, indicau o rată foarte ridicată a succesului: 90 % din
subiecţi reuşesc o identificare corectă a persoanei în baza pozei, aceasta întâmplându-se chiar
81
şi la un interval de 35 de zile după eveniment (Chance, 1975). Pentru că aveau însă o
validitate ecologică scăzută, studiile experimentale timpurii au fost criticate, pe bună dreptate,
şi pe acest motiv au fost considerate puţin concludente pentru practica legală.
Studii mai recente, cu o mare validitate ecologică şi rigoare experimentală, indică cifre
mult mai modeste: acurateţea identificării după fotografii este de aproximativ 12-13 %
(Buckhout, 1974; Dent, 1977).
Alte cercetări au identificat faptul că memoria pentru detalii în sarcini şi situaţii relativ
simple este fidelă în 25% de cazuri atunci când subiecţii sunt simpli cetăţeni şi de 47, 5 % în
cazul subiecţilor poliţişti (Clifford & Richards, 1977).
6.5.5. Cât de influente pot fi uneori declaraţiile martorului?
Cercetările psiho-legale au vizat cu precădere impactul identificării agresorului de către

martor sau victimă asupra deciziei juraţilor sau judecătorilor. Un număr mic de studii au
analizat efectul non-identificării asupra deciziilor în procesul legal. Leippe (1985) a realizat
un experiment în care a manipulat identificarea într-un proces cu juraţi fictivi. Autorul
menţionat a constatat că atunci când unul din cei trei martori nu a recunoscut în persoana
inculpatului pe autorul faptei, procentul juraţilor care l-au considerat vinovat pe inculpat a
scăzut dramatic: de la 53% la 14%. Interesant este de remarcat faptul că în situaţia în care
martorul care nu a recunoscut agresorul refuză să depună mărturie, iar informaţia despre
faptul că martorul ce s-a retras nu l-a recunoscut pe inculpat este comunicată juriului de către
judecător, nu s-a observat o scădere semnificativă a procentului de verdicte defavorabile
inculpatului.
6.5.6. Impactul cercetărilor psiho-legale asupra mărturiei
Deşi cercetările asupra aspectelor psihologice ale mărturiei se realizează de aproape un

secol, este surprinzător că impactul acestor cunoştinţe asupra contextului legal al înfăptuirii
justiţiei este relativ mic.
De exemplu, atunci când McConkey şi Roche (1989) au administrat un chestionar
studenţilor în ani terminali (studenţi la drept şi la psihologie la universităţile din Australia)
pentru a testa gradul de cunoaştere a erorilor şi limitelor mărturiei judiciare, s-a constatat că ei
au doar idei vagi în legătură cu acest subiect. Rezultate similare au fost raportate şi pe
populaţii compuse din studenţi americani şi britanici. Mai mult decât atât, Bennett & Gibling
(1989) au identificat că publicul larg şi poliţiştii deţin la fel de puţine cunoştinţe în legătură cu
limitele mărturiei.
În ultimii ani se semnalează o creştere semnificativă a cazurilor în care psihologii
judiciari sunt chemaţi în instanţă în calitate de experţi pentru a oferi informaţii şi concluzii
inclusiv în legătură cu diferite aspecte ale mărturiei. Chiar şi în România au început să apară
cazuri în care psihologii sunt invitaţi în procese penale. Acest lucru este îmbucurător pentru
faptul că mărturia are un impact deosebit asupra judecătorilor şi juraţilor şi, în consecinţă,
asupra deciziilor legale, mai ales în cazul proceselor penale.
82
Părerea relativ unanimă a experţilor în psihologie judiciară este că prezenţa tot
mai frecventă a psihologilor în instanţă nu a reuşit deocamdată să convingă pe jurişti
şi poliţişti, şi, în ansamblu, publicul larg, că mărturia nu este mai convingătoare
decât alte mijloace de probă (Kapardis, 1999). În opinia autorului menţionat
„cercetările psiho-legale nu au reuşit deocamdată să-i convingă pe oameni că
percepţia şi memoria umană nu funcţionează precum un magnetofon sau o cameră
video” (p. 24).
6.6. REZUMAT
În această unitate de învățare am analizat limitele psihologice inerente
martorilor oculari precum și efectele pe care le au asupra acestora caracteristicile
evenimentelor. Prezumția acestei analize a fost buna credință a martorului și intenția
sinceră de a colabora pentru aflarea adevărului în cauză. Uneori însă declarațiile
trebuie așezate sub semnul necesității de a le trata cu precauție pentru a depista
eventualele tentative de disimulare. Despre aceasta va fi unitatea subsecventă
(unitatea 6).

Care ar fi cele mai bune soluții legale și psihologice pentru ca acuratețea
celor declarate de martori să fie maximă? Acest aspect va putea fi discutat si în
cadrul seminarului
83
Unitatea de învățare 7. Credibilitatea și decepție judiciară
Cuprins
7.1. Introducere ........................................................................................................ 84
7.2. Competențe ........................................................................................................ 84
7.3. Cercetarea minciunii în psihologie .................................................................... 85
7.4. Teste de integritate şi onestitate ........................................................................ 85
7.5. Perspectiva psihologiei sociale ......................................................................... 88
7.6. Oamenii în calitate de detectori de minciună .................................................... 91
7.7. Indicatori fiziologici ai minciunii ...................................................................... 94
7.8. Rezumat.............................................................................................................. 99
7.1. INTRODUCERE
În această unitate de învățare vom aborda problema complexă a depistării
disimulării sau minciunii în contexte judiciare. Putem identifica minciuna prin
două căi diferite. Prima cale presupune urmărirea și interpretarea
comportamentului observabil (gestica, mimica, vorbirea, elemente de paralimbaj).
A doua cale constă în măsurarea cu ajutorul unor aparate (poligraful, analizatorul
de stres vocal, scanerul mental) a comportamentelor neobservabile dar prezente la
nivelul corpului ca modificări ai parametrilor funcționării neuro-fiziologice.

• Explice modul în care indicii ale disimulării transpar la nivelul
comportamentului observabil și al comportamentului neobservabil
• Rezume principalele tehnici de folosire a poligrafului
• Descrie rolul și limitele testelor de integritate și onestitate
84
„Fiinţele umane nu suportă să fie minţite. Faptul de a fi minţiţi ne face să ne
simţim violaţi, abuzaţi şi stupizi … Tradiţia morală şi culturală a societăţilor
occidentale a fost modelată şi motivată de o teamă explicită şi consistentă de
minciună … dar … fără minciuni umanitatea nu poate supravieţui” (Rue, 1994, p. 4-
5).
7.3. CERCETAREA MINCIUNII ÎN PSIHOLOGIE

Am putea defini minciuna ca fiind acea situaţie sau stare de lucruri în care o
persoană spune sau face ceva în mod intenţionat pentru a produce o credinţă falsă
unei alte persoane (Ekman, 1985; Miller & Stiff, 1993). În opinia lui Miller & Stiff
(1993) o modalitate eficientă de a aborda teoretic şi empiric minciuna este de a o
conceptualiza ca o strategie de persuadare, adică, ca şi un mijloc de a produce o
schimbare prin persuasiune.
Psihologii au încercat abordarea minciunii încă în etapa de debut a psihologiei. Astfel de

autori precum Binet (1898), Dessoir (1893), Jastrow (1990), Triplett (1900) au abordat tema
minciunii, în special considerând aspectele psihologice prezente în scamatoriile iluzioniştilor.
Primele abordări ale problematicii minciunii însă nu au fost dezvoltate datorită ascensiunii şi
dominării behaviorismului care a exclus pentru o perioadă suficient de lungă preocuparea
psihologilor de procesele mentale. Ulterior intuiţiile clasicilor nu au fost nici până astăzi
dezvoltate într-un domeniu special de cunoaştere în psihologie. Din păcate la ora actuală nu
putem vorbi despre o veritabilă psihologie a minciunii de genul psihologiei memoriei.
Preocupările moderne legate de minciună, existente pe alocuri, s-au concentrat în special
asupra minciunii ca proces şi detectarea acesteia (Ekman, 1985). Pentru că nu există un
domeniu distinct al psihologiei minciunii pentru a ne contura discursul, vom vi nevoiţi pe
parcurs să facem trimitere la o serei de discipline psihologice precum psihofiziologia,
psihologia clinică, psihologia dezvoltării, psihologia cognitivă şi psihologia socială.
7.4. TESTE DE INTEGRITATE ŞI ONESTITATE
Criminologia ne arată că înşelăciunile comise de angajaţi cauzează mari probleme

financiare în sectorul public şi privat în toată lumea, uneori determinând chiar colapsul unor
companii. Din această cauză este foarte important pentru angajatori să poată identifica printre
persoanele candidate pentru a ocupa un loc de muncă pe potenţialii hoţi, delapidatori, etc.
Una din cele mai uşoare proceduri în acest scop este folosirea poligrafului sau, cum i se
mai spune în cotidian, a „detectorului de minciuni”. A folosi acest aparat la angajare nu este
tocmai etic: înseamnă să suspectezi candidaţii de la prima întâlnire. Pentru a proteja actualii şi
85
potenţialii angajaţi contra unui astfel de tratament nedemn şi abuziv din partea angajatorului
în SUA s-a emis un act normativ, Employee Polygraph Protection Act (datează din 1988).
Acest act normativ deşi nu elimină în totalitate testul poligrafului, limitează drastic
posibilitatea folosirii acestuia de către angajatori. Conform prevederilor actului, poligraful
este interzis în procesul de selectare a angajaţilor în sectorul privat; se admite însă folosirea
lui la angajarea personalului pentru administraţia locală, administraţia statului şi cea federală.
Poligraful este folosit şi pentru angajările din armată, serviciile secrete, personalul care
asigură paza unor obiective strategice, personalul serviciului de securitate financiară (Camara
& Schneider, 1994).
Odată cu introducerea acestor limitări în utilizarea poligrafului s-a făcut resimţită
necesitatea punerii la punct a unor modalităţi alternative pentru verificarea onestităţii la
angajare. S-a revenit asupra tradiţionalelor teste creion-hârtie care sunt numite teste de
integritate sau teste de onestitate. Aceste teste sunt foarte larg răspândite şi au drept scop de a
măsura gradul de încredere pe care îl poate avea angajatorul atunci când decide angajarea unei
persoane (Goldberg et al., 1991). De asemenea ele pot fi folosite şi atunci când compania are
probleme pentru a se stabili gradul de implicare a angajatului în cauzarea unor pagube
angajatorului.

La baza acestor teste se află convingerea precum că în personalitatea umană
există anumite caracteristici stabile care sunt responsabile de producerea sau
posibilitatea producerii unor comportamente nedemne (Sackett, 1985). Alţi autori
consideră însă că mai curând factorii situaţionali sunt cei care îi determină pe
oameni în mod hotărâtor să trişeze, să mintă, să înşele (Hartshorne & May, 1928).
7.4.1. Categorii de teste
La ora actuală există două mari categorii de teste de integritate:

1. Teste care măsoară integritatea direct, nemijlocit. Aceste teste vizează, de fapt, atitudinile
faţă de minciună şi înşelăciune;
2. Teste de integritate ca trăsătură de personalitate. Aceste teste sunt elaborate în baza
credinţei că există anumite componente ale personalităţii – trăsături – care pot fi
responsabile pentru apariţia unor comportamente nedemne. Ele pot măsura, de exemplu, o
astfel de trăsătură de personalitate precum conştienciozitatea (Wooley & Hakstian, 1992).
Bineînţeles că testele reprezintă doar o parte din mijloacele pe care le folosesc

angajatorii în căutarea personalului de încredere. În acest sens se foloseşte interviul, se face
verificarea datelor, eventual se apelează la grafologie (Ben-Shakhar, 1989; Murphy, 1994).
Goldberg et al. (1991) au realizat o cercetare având ca scop trecerea în revistă a
constructelor psihologice măsurate de testele de integritate existente la acea dată pe piaţă.
Autorii au analizat 24 de teste şi au identificat faptul că acestea măsurau următoarele
86
constructe psihologice (în paranteze este indicată frecvenţa apariţiei constructelor în lotul de
teste):
▪ contra-productivitate (construct prezent în 15 teste);
▪ onestitate (9);
▪ performanţa în lucru (9);
▪ atitudini (8);
▪ integritate (6);
▪ fidelitate (4);
▪ alte constructe (1): absenteism / întârziere repetată, acceptarea comportamentelor
nedemne, acceptarea folosirii drogurilor, credibilitatea, conştienciozitatea / gradul de
independeţă-dependenţă, stabilitate afectivă, potenţial managerial / în vânzări / pentru
lucrul în birou, probabilitatea demisionării rapide, rezistenţa la stres, rezistenţa în faţa
tentaţiilor de a consuma alcool.
Testele „directe” de integritate de regulă au la baza construcţiei lor cinci concepte
(Bernardin & Cooke, 1993):
▪ Frecvenţa gândurilor că ai putea fura ceva;
▪ Toleranţă pronunţată faţă de cei care fură de la alţi oameni;
▪ Credinţa în faptul că majoritatea oamenilor comit înşelăciuni în mod frecvent;
▪ Credinţa în loialitatea dintre hoţi (credinţa într-un „cod al bunelor maniere” în rândul
infractorilor);
▪ Acceptarea raţionalizărilor oferite pentru comiterea înşelăciunilor.
Bernardin & Cook (1993) susţin faptul că aceste constructe sunt prezente în toate testele
„directe”, fiecare dintre ele oferind informaţii suplimentare măsurării nemijlocite a onestităţii.
7.4.2. Utilitatea testelor şi aspectele etice
Utilizarea frecventă a acestor teste a impus o analiză detaliată a validităţii şi fidelităţii

acestora.
Cercetătorii au întâmpinat mari dificultăţi în privinţa estimării principalelor caracteristici
psihometrice ale testelor de integritate. Opiniile sunt diferite, însă, în general, majoritatea
consideră că, cel puţin la ora actuală, testele de integritate au o utilitate predictivă îndoielnică.
De exemplu, cercetările asupra fidelităţii testelor de integritate indică un coeficient de
fidelitate de la .03 la .62.
De asemenea se discută intens despre faptul dacă nu cumva aceste teste atacă drepturile
fundamentale ale omului, reprezentând o violare a dreptului persoanei la o viaţă privată.
Se fac auzite tot mai des opinii conform cărora ar fi cazul să se renunţe la aceste teste
atât din considerente etice cât şi din considerente psihometrice (Stone & Stone, 1990).
87
TEMĂ DE REFLECŢIE
Ce credeţi dvs. personal despre oportunitatea utilizării testelor de integritate în

România?
7.5. PERSPECTIVA PSIHOLOGIEI SOCIALE
Spre deosebire de abordarea psihometrică şi personalistă a problemelor legate de

minciună, psihologia socială s-a concentrat asupra investigării conduitei persoanelor în
contexte sociale. Pentru aceasta cercetările s-au orientat în special asupra investigării
caracteristicilor particulare ce apar în comportamentul verbal şi nonverbal atunci o persoană
minte.
7.5.1. Indicatori nonverbali şi para-verbali ai minciunii
Atunci când o persoană minte, de cele mai multe ori trăieşte anumite sentimente
neplăcute, printre care teama de a fi descoperit şi sentimentul de vină sunt cele mai frecvente.
Bineînţeles nu toţi oamenii care mint trăiesc astfel de sentimente. De exemplu, persoanele
care sunt diagnosticate ca având o „personalitate antisocială” nu au remuşcări şi nu trăiesc un
sentiment de ruşine atunci când mint (Hare, 1970). Mulţi diplomaţi sau criminali de carieră
sunt de asemenea impenetrabili pentru astfel de trăiri afective. Totuşi, pentru majoritatea
oamenilor este stresant să mintă. Sentimentul de vină determinat de intenţia de a minţi
subminează eficienţa minciunii în momentul producerii acesteia prin faptul că o dezvăluie
prin comportamente nonverbale sau alţi indicatori (Ekman & Friesen, 1972). Pentru ca să poţi
să alegi momentele în care trăieşti emoţii şi să controlezi posibilitatea detectării acestor trăiri
de către ceilalţi trebuie să fii un foarte bun actor, un actor profesionist.
Să ne reamintim / reținem … condiții de amplificare a fricii de a fi depistat

Astfel, minciuna, pentru marea majoritate a oamenilor, este cu certitudine
acompaniată de teama de a nu fi descoperit. Ekman şi O’Sullivan (1989) indică o
serie de condiţii sau circumstanţe care cresc teama de a nu fi descoperit:
▪ persoana căreia îi minciuneşti are o reputaţie de a fi greu de înşelat;
▪ persoana căreia îi minţi este de la bun început suspicioasă;
▪ persoana care minte nu prea are experienţă în a minţi şi, mai ales, nici nu prea a
avut succes anterior, ori de câte ori a încercat să o facă;
▪ persoanei care minte, din anumite considerente, îi este în mod special frică să nu-
i fie descoperită minciuna;
▪ persoana care minte nu prea are talent pentru aşa ceva;
▪ consecinţele unei eventuale descoperiri a minciunii sunt grave sau se aplică o
88
pedeapsă consistentă;
▪ cel care minte nu are raţiuni să spună adevărul pentru că pedeapsa pentru
lucrurile tăinuite este foarte mare;
▪ persoana care este minţită nu are nici un beneficiu de pe urma minciuni spuse de
interlocutor.
Pentru studiul experimental al indicatorilor verbali şi nonverbali care însoţesc şi indică

minciuna au fost propuse mai multe paradigme experimentale (Miller & Stiff, 1993). Printre
cele mai cunoscute se află paradigma „reacţiilor monitorizate” şi cea a „trişărilor induse”. În
cadrul experimentelor realizate în paradigma „reacţiilor monitorizate” subiecţii sunt rugaţi
ca în timp ce audiază un mesaj să ofere reacţii veridice sau false în legătură cu conţinutul
acestuia. În cazul experimentelor de „trişare indusă” subiecţilor li se creează motivaţia de a
trişa în timpul derulării experimentului, trişare pe care trebuie să o ascundă de experimentator
(Exline, 1970).
În opinia lui Ekman şi O’Sullivan (1989) experimentele de laborator realizate în
paradigmele menţionate au o foarte slabă validitate externă, aflându-se mult prea departe de
modul în care se produce minciuna în contextele legale. Criticile autorilor sunt foarte
pertinente dacă e să ţinem cont de faptul că majoritatea acestor cercetări au fost realizate pe
studenţi care trebuiau să spună minciuni uşoare, inofensive (de genul că îi plac pe colegii pe
care în realitate îi urau, etc.) sau să trişeze în sarcini fără relevanţă în viaţa cotidiană.
Să ne reamintim / reținem … indicatorii nonverbali și paraverbali ai minciunii

Analiza mai multor studii de acest gen, cu toate limitele pe care le au, a permis
să se ajungă la concluzia precum că există anumiţi parametri nonverbali şi para-
verbali care pot semnala prezenţa minciunii. Printre aceştia se numără următorii
indicatori ai minciunii:
▪ latenţă în a răspunde la o întrebare;
▪ rostirea unor replici mai scurte în timpul conversaţiei;
▪ încetinirea ritmului vorbirii;
▪ creşterea timpului în care se menţine contactul vizual cu interlocutorul (aceasta
este oarecum opus a ceea ce credem în cotidian că se întâmplă cu privirea celui
care minte: în mod normal credem că persoana care minte ar trebui să evite
contactul vizual);
▪ atunci când minte, omul zâmbeşte mai des: nu este un zâmbet care indică emoţii
pozitive, ci este un zâmbet forţat, care are drept scop ascunderea, mascarea
emoţiilor negative care însoţesc minciuna (Ekman şi O’Sullivan, 1989);
▪ creşte motricitatea mâinilor: în special se comit mişcări de atingere a corpului
(de cele mai multe ori, atingerea se realizează în zona feţei sau capului) sau
mişcări ritmice de lovire, de genul unor ciocăniri cu degetele, etc. (Ekman &
Friesen, 1972);
▪ o serie de mişcări care se produc simultan: reducerea mişcărilor capului,
89
schimbări în postură, schimbări a poziţiei picioarelor (DePaulo et al., 1985);
▪ există o tendinţă de a clipi mai des atunci când cineva resimte o stare afectivă
intensă şi acelaşi lucru se întâmplă de regulă când cineva minte (Zuckerman &
Driver, 1985).
Zuckerman şi Driver (1985) au stabilit că timpul pe care îl are la dispoziţie o persoană

pentru a-şi planifica minciuna nu influenţează asupra indicatorilor menţionaţi mai sus.
Bazându-se pe cunoştinţele de psihologie cognitivă, Cody et al. (1984) afirmă că producerea
şi emiterea unui mesaj mincinos este mult mai dificil de realizat decât un mesaj ce conţine
adevăr. Autorii astfel explică, de exemplu, de ce pentru o persoană ce minte sunt necesare
latenţele pentru a răspunde la întrebări şi pauzele din timpul discuţiei.
7.5.2. Indicatori verbali ai minciunii
În comparaţie cu cercetările asupra indicatorilor nonverbali şi para-verbali ai minciunii,

rezultatele investigaţiilor asupra caracteristicilor verbale ce însoţesc minciuna sunt uneori
contradictorii. Aceasta se datorează în parte utilizării diferitor paradigme de cercetare.
Să ne reamintim / reținem … indicatorii verbali ai minciunii

Astfel, conform rezultatelor unor cercetări, putem considera drept indicatori
verbali ai minciunii următoarele aspecte:
▪ prezenţa pauzelor în discurs: cu cât mai multe pauze sunt prezente cu atât este
mai mare probabilitatea că persoana minte (Yerkes & Berry, 1909; Alonso-
Quecuty, 1992);
▪ mesajele false sunt mai lungi, conţin mai multe cuvinte faţă de cele adevărate
(Harrison et al., 1978); opinia exprimată de Miller şi Stiff (1993) este însă opusă:
mesajele false sunt mai scurte decât cele veridice;
▪ mesajele false sunt mai generale, conţin mai puţine detalii cum ar fi referinţe la
persoane, locuri, la secvenţele de derulare a evenimentelor (Miller & Stiff,
1993);
▪ mesajele false conţin mai multe cuvinte de generalizare de genul „toţi”,
„oricine”, „fiecare”, ”niciunul”, „nimeni” (Stiff şi Miller, 1986).
Doi cercetători spanioli au propus recent o abordare experimentală foarte ingenioasă a

minciuni. Este important de remarcat că paradigma experimentală propusă are o validitate mai
mare a rezultatelor pentru înţelegerea minciunii în contextul procesului judiciar. Hernandez-
Fernaud şi Alonso-Quecuty (1995) au prezentat unor subiecţi o casetă video ce conţinea
înregistrarea unei infracţiuni simulate - o tentativă de furt a unui autoturism. Caseta conţinea
secvenţe în care hoţii încercau să fure autoturismul, urmând imagini cu scene de ameninţare
cu agresiune la adresa proprietarului care apare la faţa locului; pe casetă se regăseau şi
imagini care prezentau un martor care asistă la incident. Subiecţii sunt rugaţi, în funcţie de
condiţia experimentală, să dea declaraţii veridice în calitate de martori sau să dea declaraţii
90
mincinoase în care să protejeze pe unul din hoţi. O altă variabilă independentă utilizată în
acest experiment a fost tipul de interviu folosit de anchetator pentru a obţine mărturia: o parte
din subiecţi au fost anchetaţi prin tehnica interviului tradiţional utilizat de poliţia spaniolă, în
timp ce ceilalţi participanţi au fost interogaţi, folosindu-se tehnica interviului cognitiv (Fisher
& Geiselman, 1992). Conform ipotezelor emise de autori, depoziţiile veridice comparativ cu
cele false au conţinut mai multe informaţii contextuale, mai multe detalii senzoriale (am
văzut, am auzit, el a spus). În acelaşi timp, depoziţiile false au fost mai generale şi se făcea
mai mult trimitere la procese cognitive superioare. De asemenea, comparativ cu interviul
clasic folosit de poliţişti, interviul cognitiv s-a dovedit a fi mai eficient pentru departajarea
mărturiilor false de cele veridice.
7.6. OAMENII ÎN CALITATE DE DETECTORI DE MINCIUNĂ
Datele empirice acumulate sugerează că, în general, oamenii sunt mai iscusiţi în a-i
minţi pe ceilalţi decât a-i detecta pe cei care încearcă să-i mintă (DePaulo et al., 1980;
Kalbfleisch, 1985). De asemenea, se pare că nici profesioniştii special pregătiţi pentru a
detecta minciuna nu sunt cu mult mai buni decât oamenii obişnuiţi.
7.6.1. Detectarea minciunii la adulţi
Kraut şi Poe (1980) au realizat un experiment de teren în care au rugat 110 persoane de
origine americană, care urmau să plece cu avionul din Hancock spre New York, să joace rolul
de pasager „inocent” sau pasager „traficant”. Pasagerii „traficanţi” urmau să poarte asupra
corpului o marfă de contrabandă: o cameră video portabilă, o cutie mică ce conţinea pudră
albă (pudra simula drogul) etc. Cei care reuşeau să treacă de controlul vamal cu bine, fără a li
se descoperi marfa, urmau să câştige 100$. Chestionarea pasagerilor de către agentul vamal pe
aeroportul din New York a fost filmată cu o cameră ascunsă. Bineînţeles că vameşul nu ştia
nimic despre experimentul în derulare. Vameşul a dispus controlul personal în cazul
persoanelor care erau tineri, păreau să facă parte din clasa de jos, păreau nervoşi, ezitau
înainte de a răspunde, ofereau răspunsuri scurte, evitau contactul vizual, îşi schimbau mereu
postura. Altfel spus, decizia pentru un control personal se lua în baza comportamentului. Cel
mai interesant lucru însă a fost descoperit atunci când ulterior înregistrarea video de la punctul
de control vamal a fost arătată unor subiecţi care, urmărind înregistrarea trebuiau să decidă
dacă e cazul să facă un control personal a celui chestionat sau nu. Astfel s-a stabilit că
deciziile vameşului asupra oportunităţii controlului personal nu au fost semnificativ diferite de
deciziile unor persoane fără pregătire specială: atât vameşul cât şi persoanele neavizate au
folosit aceleaşi criterii.
Un alt studiu interesant a fost realizat de Ekman & O’Sullivan (1991). Cercetătorii şi-au
propus de asemenea să verifice cât de buni sunt în detectarea minciunii persoanele angajate în
serviciile secrete (CIA, FBI, agenţi în Serviciul Naţional de Securitate), persoane angajate în
armată, examinatorii ce lucrează cu poligraful, anchetatorii specializaţi în tâlhării, judecătorii,
psihiatrii. Pentru a avea un lot de comparaţie, au fost invitaţi în calitate de participanţi studenţi
91
şi persoane angajate în diferite domenii (toţi subiecţii din lotul de control nu aveau tangenţă
cu sistemul judiciar).
Datele obţinute au permis cercetătorilor să stabilească că nu există nici o legătură între
gradul de încredere în judecata emisă şi identificarea celor care mint. În acelaşi timp s-a
observat că agenţii sunt semnificativ mai buni în a detecta minciuna (agenţii au identificat 64
% din toate cazurile în care o persoană minte). Personalul angajat în sistemul judiciar a avut
aceeaşi performanţă ca şi persoanele fără pregătire specială.
Cercetătorii au găsit şi o serie de explicaţii pentru „incapacitatea” personalului din
sistemul judiciar. Analizând datele, fără a ţine cont de ocupaţia participanţilor, s-a observat că
cei mai buni „detectori” au fost acei subiecţi care s-au folosit deopotrivă de indicatorii verbali
şi nonverbali ai minciunii. Succesul agenţilor s-ar datora faptului că, de cele mai multe ori, ei
sunt nevoiţi să se bazeze în special pe indicatori nonverbali, indicatori consideraţi mai
importanţi pentru detectarea minciunii. Pe de altă parte, persoanele care lucrează în sistemul
judiciar interacţionează preponderent cu persoane care au suficiente motive să mintă, astfel
încât li se formează, datorită unui proces de „deformare profesională”, o tendinţă de a
suspecta pe toţi că ar spune minciuni. În cercetarea realizată personalul judiciar a pierdut din
eficienţă prin a suspecta prea multe persoane ca spunând minciuni.
Vrij şi Winkel (1993) au realizat un studiu similar în Olanda, folosind în calitate de
subiecţi un grup compus din 19 persoane (8 barbaţi şi 11 femei), toţi detectivi cu o experienţă
profesională considerabilă (media experienţei pentru tot grupul era de 17 ani). Toţi
participanţii au urmărit o înregistrare video care prezenta persoane ce au fost instruite să
mintă cu privire la faptul că erau în posesia unui obiect (o pereche de căşti pentru radio).
Bineînţeles că pe aceeaşi înregistrare erau şi persoane cărora efectiv li s-au dat căşti pentru
radio şi care nu minţeau. Detectivii au avut de fiecare dată la dispoziţie 15 secunde pentru a
decide dacă persoana care a fost urmărită pe banda video minte sau nu. Pe lângă verdictul
asupra faptului dacă cineva minte sau nu, subiecţii trebuiau să menţioneze şi gradul de
încredere pe care îl au în estimarea făcută. Având în vedere că majoritatea participanţilor au
indicat faptul că au foarte multă experienţă în a ancheta persoane rezultatele au indicat un
înalt grad de încredere în judecăţile emise.
Însă, cu toată încrederea pe care o aveau în abilitatea de a detecta minciuna, detectivii au
reuşit să identifice corect doar 49 % din cazurile în care persoanele depuneau mărturie
mincinoasă (procentul atribuit şansei este de 50 %, respectiv rezultatul indică faptul că
detectivii nu sunt mai buni decât persoanele care ar ghici pur şi simplu cine minte şi cine nu).
Autorii indică faptul că de cele mai multe ori participanţii au căzut de comun acord asupra
persoanelor care mint, folosind pentru identificarea acestora o serie de indicatori precum:
ţinută vestimentară neglijentă, zâmbeşte rar, anxietate socială ridicată, comportament puţin
cooperant, mişcări frecvente ale membrelor în timpul comunicării. Altfel spus, se pare că
judecata detectivilor avea la bază un stereotip al persoanei care minte.
Rezultatele obţinute de astfel de studii precum cele relatate de Vrij şi Winkel (1993) şi
Ekman şi O’Sullivan (1991) trebuie tratate cu prudenţă. Atunci când încercăm o generalizare
a rezultatelor, trebuie să ţinem cont de faptul că aceste studii au o slabă validitate ecologică.
Condiţiile de desfăşurare a acestor experimente nu reuşesc să reproducă cu veridicitate
92
situaţiile reale în care, de exemplu, detectivii ajung la concluzia corectă că persoana anchetată
minte. În realitatea activităţii profesionale această convingere nu se naşte în doar 15 secunde,
ci ca rezultat al unor interacţiuni dinamice şi prelungite cu persoana anchetată.
7.6.2. Detectarea minciunii la copii şi adolescenţi
Există situaţii în care în calitate de martori într-un proces penal apar minori: copii şi
adolescenţi. Se cunoaşte faptul că producţiile fantastice ale copiilor sunt abundente, astfel
încât este important să se poată identifica când un copil minte sau confabulează. Abilitatea de
a detecta minciuna spusă de copil este importantă nu neapărat doar pentru contextul legal: ea
este utilă în primul rând părinţilor, educatoarelor, învăţătorilor, asistenţilor sociali şi altor
persoane care interacţionează în mod frecvent cu copii în virtutea obligaţiilor profesionale.
Datele existente sugerează faptul că majoritatea adulţilor sunt ferm convinşi că sunt abili în a
detecta momentele în care copii mint. Adevărul însă este altul: rezultatele indică faptul că
abilitatea adulţilor pentru detectarea minciunii la copii depăşeşte doar cu puţin rata
probabilităţii de a ghici la întâmplare (ea reprezintă doar 59 % din cazuri; Westcott et al.,
1991).
Vrij şi Wijngaarden (1994) au realizat doua experimente în care au prezentat unor
studenţi înregistrări video cu copii cu vârsta de 5-6 ani şi 8-9 ani care spuneau lucruri
adevărate sau minciuni. Spre deosebire de cercetările anterioare, în acest caz copii erau filmaţi
în întregime, minciunile pe care le spuneau erau alese de copii (nu li se spunea să mintă şi,
bineînţeles nici nu li se dădeau instrucţiuni cu privire la conţinutul minciunilor), iar
cercetătorii au acordat o importanţă majoră estimării abilităţilor sociale a micuţilor.
Rezultatele obţinute au fost similare: deşi foarte încrezători că estimările pe care le fac sunt
corecte studenţii au reuşit să identifice doar 57 % din cazurile în care copiii minţeau în primul
experiment şi, respectiv 58 % în cel de-al doilea experiment (iarăşi, raportat la 50 % de succes
în cazul unor estimări aleatorii, rezultatul nu este semnificativ diferit). Vrij şi Wijngaarden
(1994) au remarcat faptul că participanţii au fost mai abili în a detecta minciuna copiilor de o
vârstă mai mică (rezultate explicabile datorită evoluţiei abilităţilor sociale la copii). Autorii
studiului au încercat să explice slaba performanţă în a detecta minciuna de care au dat dovadă
studenţii prin faptul că ei nu au beneficiat de o pregătire specială în acest sens.
Această explicaţie, plauzibilă de altfel, este combătută de rezultatele cercetării realizate
de Chahal şi Cassidy (1995). Autorii care au încercat să verifice cât de abili sunt în a detecta
minciunele copiilor persoanele care urmează o pregătire specială. Ei au lucrat cu subiecţi
studenţi aflaţi în ultimul an de pregătire şi care urmau să devină asistenţi sociali şi învăţători.
În calitate de grup de control au fost folosiţi studenţi din ani terminali dar care urmau
specializări ce nu presupunea în viitor interacţiuni repetate cu copiii. S-a folosit acelaşi
procedeu ca şi în experimentul relatat anterior – prezentarea înregistrărilor video.
Rezultatele au arătat că nici un grup de subiecţi nu a fost semnificativ mai abil în
detectarea minciunii. Analizând datele, ţinând cont doar de faptul dacă studenţii participanţi
erau sau nu şi părinţi, s-a descoperit o performanţă semnificativ mai bună în detectarea
93
minciunii în cazul studenţilor cu copii. Altfel spus, nu pregătirea teoretică, ci experienţa
efectivă de interacţiune cu copiii este importantă pentru detectarea minciunii.
O posibilă implicaţie şi recomandare pentru contextul legal este aceea de a realiza
ascultarea unui copil într-un proces cu ajutorul unui expert care, datorită obligaţiilor
profesionale, are experienţă în relaţionare cu aceştia.
7.6.3. Posibilităţile şi limitele „detectorului uman”
Stone (1991) consideră că efortul de a încerca să stabileşti dacă o persoană minte în

instanţă, bazându-te doar pe observarea comportamentului acestea sau, judecând doar după
calmul sau anxietatea manifestă, este inutilă şi lipsită de perspectivă. El afirmă expres că „nu
există fundamente pentru estimarea credibilităţii, urmărind comportamentul persoanei”
(Stone, 1991, p. 827-828). Wellborn III (1991) ajunge la aceeaşi concluzie după ce a analizat
contribuţiile ştiinţelor sociale în studiul minciunii.
Să ne reamintim / reținem … recomandări pentru a evita erorile în depistarea

minciunii
Totuşi, Ekman şi O’Sullivan (1989), nefiind la fel de pesimişti, consideră că

este util ca cei care încearcă identificarea minciunii prin observarea
comportamentului să ţină cont de câteva recomandări ce ar putea să-i protejeze de
comiterea unor erori:
1. Să nu uităm de existenţa diferenţelor interindividuale;
2. Să emitem judecăţi doar în baza comportamentelor observate;
3. Să ne străduim să identificăm propriile noastre preconcepţii în legătură cu
suspectul;
4. Să ţinem cont de faptul că o persoană poate să prezinte semnele unei stări
afective nu doar pentru faptul că îi este frică să nu-i fie descoperită minciuna, ci şi
pentru simplul fapt că … este supărată de însăşi faptul că nimeni n-o crede; autorii
menţionaţi consideră că persoanele care ţin cont de ultima recomandare au mai
puţine şanse să comită ceea ce numesc ei ca fiind „eroarea lui Othello”: o persoană
care spune adevărul în condiţii de stres poate să ne creeze impresia că vrea să ne
înşele.
7.7. INDICATORI FIZIOLOGICI AI MINCIUNII
Cea mai sigură modalitate de detectare a minciunii constă în identificarea acestea în

baza modificării unor parametri fiziologici. Fundamentul unei astfel de detecţii este simplu:
minciuna produce emoţii, iar emoţiile se manifestă fiziologic. După cum menţionează Ekman
& O’Sullivan (1989) „atunci când intervin emoţiile, modificările fiziologice se produc
automat, fără posibilitatea de a alege sau delibera” (p. 299).
94
7.7.1. Stresul şi caracteristicile vocii
Deja am indicat faptul că unii cercetători consideră variaţiile în intensitatea vocii ca

fiind indicatori ai minciunii. În occident se găseşte în vânzare un aparat numit The
Psychological Stress Evaluator (PSE) despre care, conform unor opinii, se crede că poate
indica dacă o persoană minte sau nu (Horvath, 1979). Acest aparat este capabil să identifice
mici variaţii a nivelului stresului resimţit de o persoană prin identificarea unor micro-vibraţii
ale vocii, cauzate de tremurul imperceptibil al muşchilor coardelor vocale. Mai întâi vocea
persoanei este înregistrată, urmând ca apoi să fie audiată la o viteză foarte mică, astfel încât să
se poată realiza un grafic al intensităţii vocii (Brenner et al., 1979).
Unul din avantajele nete pe care le are PSE faţă de clasicul poligraf este acela că, în
cazul în care metoda este în sine validă, cu acest aparat se poate detecta minciuna persoanei
fără să se realizeze o laborioasă conectare a omului la „detectorul de minciuni”. Mai mult
decât atât, acest aparat poate fi folosit şi în cazul unor mesaje telefonice înregistrate, în cazul
unor probe sub forma de înregistrări video sau audio. Acest aparat oferă şi avantajul de a
putea fi folosit pentru a analiza un discurs sau o frază şi nu doar răspunsuri scurte gen „da-nu”
folosite în cazul poligrafului.
Este adevărat că perspectivele folosirii PSE sunt ademenitoare, dar acurateţea
estimărilor oferite de acest aparat este deocamdată îndoielnică. Brenner et al. (1979) au
realizat un experiment în care au creat două condiţii de stres: una presupunea realizarea unui
calcul aritmetic complicat şi comunicarea rezultatului corect, iar cealaltă presupunea o sarcină
de cunoaştere tăinuită (subiecţii urmau să ascundă răspunsul corect de experimentator).
Acurateţea identificării celor care ascundeau adevărul prin utilizarea PSE nu a depăşit
semnificativ rata estimării aleatorii. Şi alte studii indică o eficienţă redusă a PSE în
identificarea minciunii (Horvath, 1979; Hollien, 1980). Desigur, cercetările realizate suferă de
o slabă validitate externă, însă, conform lui Podlesny şi Raskin (1977) rezultate negative au
fost obţinute şi atunci când au fost folosite crime simulate şi chiar în cazul evaluării unui lot
de criminali.
Să ne reamintim / reținem … o avertizare

Pentru că nu există suficiente date empirice, care să susţină eficienţa PSE la
ora aceasta, aparatul nu reprezintă o modalitate credibilă şi eficientă în identificarea
minciunii prin analiza stresului ce transpare în voce (Bartol & Bartol, 1994). De
asemenea, din punct de vedere etic, folosirea acestui aparat fără acordul persoanei
este discutabilă.
7.7.2. Poligraful sau „detectorul de minciuni”
7.7.2.1. Date generale despre poligraf
După cum ştim cu toţii din experienţa personală, anxietatea este acompaniată de o serie
de senzaţii şi manifestări neplăcute precum transpiraţia, senzaţia de uscăciune în gură,
palpitaţii cardiace, tremur, etc. Poligraful a apărut şi există datorită faptului că atunci când
mint majoritatea oamenilor devin anxioşi, lucru care se poate pune în evidenţă prin reacţii
95
fiziologice vizibile. Cunoştinţele despre reacţiile fiziologice ale minciunii au fost utilizate şi
înaintea apariţiei poligrafului. De exemplu, ştiind că persoanele cărora le este frică, inclusiv
pentru că spun minciuni, au gura uscată ca rezultat al întreruperii temporale a salivaţiei,
judecătorii hinduşi le cereau suspecţilor să ia o gură de orez, să-l umecteze şi să-l scuipe.
Dacă suspectul nu reuşea să facă acest lucru era considerat vinovat (Harnon, 1982). Cesare
Lombroso, părintele criminologiei, a remarcat în secolul al 19-lea faptul că atunci când o
persoană minte au loc modificări în presiunea arterială şi ritmul pulsului (Palmiotto, 1983).
Aşadar, poligraful este un aparat care măsoară, monitorizează modificările ce intervin
într-o serie de indicatori ai reacţiilor fiziologice. Printre indicatorii utilizaţi cel mai frecvent se
numără:
▪ presiunea arterială;
▪ activitatea electrică a pielii (reflexul galvanic al pielii) şi;
▪ respiraţia.
Reflexul galvanic al pielii (RGP) se referă la rezistenţa galvanică a pielii. Ea se măsoară
de regulă în zonele fără pilozitate precum palmele. Variaţii ale RGP sunt un indicator eficient
a modificărilor în activitatea sistemului nervos simpatic.
Să ne reamintim / reținem … o precizare

În mod tradiţional poligraful este utilizat pentru trei scopuri majore:
1. Investigaţii criminologice;
2. Selecţia candidaţilor la angajare;
3. În scopuri de securitate.
În SUA utilizarea poligrafului este reglementată şi de un act juridic, The Employee

Polygraph Act (1988) despre care am discutat deja. În anumite ţări, ca de exemplu, în Marea
Britanie, Germania, Franţa, utilizarea poligrafului este interzisă. O serie de ţări precum SUA,
Turcia, Israel, Canada, Coreea de Sud, Filipine, Japonia utilizează intens poligraful.
În România poligraful este utilizat din anul 1975. Conform informaţiilor oferite de
Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi (1992) utilizarea poligrafului se realizează în special în cazurile
de omor. Utilizarea poligrafului se face de către personalul specializat care funcţionează în
cadrul Institutului de Criminalistică.
În SUA există un Institut al Poligrafului acreditat pe lângă Departamentul de Stat al
Apărării unde sunt pregătiţi anual 100 de examinatori federali. Proba cu poligraful este
admisă în 32 din cele 50 de state (Honts & Perry, 1992).
Faptul că poligraful nu este utilizat pretutindeni indică indirect că există suficiente
controverse în legătură cu fidelitatea acestei metode în a detecta comportamentul simulat. De
asemenea utilizarea poligrafului prezintă şi o serie de probleme etice.
7.7.2.2 Tehnici de utilizare a poligrafului

Tehnica întrebărilor relevante-nonrelevante
Prima tehnică care a fost utilizată se numeşte tehnica întrebărilor relevante-
nonrelevante. Această tehnică se mai utilizează şi astăzi, în special în scopul de scanare
96
preliminară a candidaţilor la angajare. Folosirea acestei tehnici porneşte de la premiza că
persoana care minte va avea reacţii fiziologice accentuate la întrebările relevante. Se poate
întâmpla ca o persoană onestă, însă puternic anxioasă (chiar şi pentru simplul fapt că este
testată cu poligraful) şi care aspiră foarte mult la un anume post, să prezinte aceleaşi reacţii
fiziologice accentuate ca şi o persoană care efectiv minte. La ora actuală, datorită unei detecţii
pozitive excesive, această tehnică de utilizare a poligrafului nu mai este folosită în practica
judiciară decât foarte rar (Honts & Perry, 1992).
Tehnica întrebărilor de control

Ulterior, pentru a înlătura limitele tehnicii întrebărilor relevante-nonrelevante, a fost
propusă tehnica întrebărilor de control. La ora actuală anume această tehnică este folosită în
contextul procesului judiciar.
Această tehnică presupune ca în testarea subiectului să se folosească o paletă extinsă de
întrebări. Întrebările folosite se grupează în trei categorii (Raskin, 1989b):
1. Întrebări relevante, „fierbinţi” (de exemplu, „Este adevărat faptul că tu ai condus maşina
cu care s-a fugit de la locul crimei?”);
2. Întrebări nonrelevante, „reci” (de exemplu, „Este adevărat că te numeşti Ion Andrei
Asandei?”);
3. Întrebări de control, (de exemplu, „În primii tăi douăzeci de ani ai luat vreodată ceva care
nu-ţi aparţinea?”).
Introducerea întrebărilor de control are o anume raţiune: ele sunt plasate pentru a
distrage atenţia subiectului inocent de la întrebările relevante. Drept consecinţă subiectul
inocent, însă puternic anxios, reacţionează mult mai intens la întrebările de control decât
atunci când este confruntat cu întrebările relevante. Pentru persoana care minte situaţia este
inversă: ea reacţionează mai intens la întrebările relevante decât la cele de control.
Datele furnizate de unii cercetători indică o rată de succes în identificare a minciunii
care variază între 93% şi 97%. De asemenea s-a constat că atunci când în timpul anchetei este
folosit poligraful rata criminalilor care recunosc fapta este semnificativ mai ridicată (cifrele
variază între 30% şi 80%) (Raskin, 1989b).
Alţi cercetători indică pentru această metodă o rată de succes mai moderată, cuprinsă
între 80% şi 90%.
Tehnica întrebărilor de control directe

Pentru a contracara limitele tehnicii întrebărilor de control, s-a propus să se folosească
suplimentar întrebări de control directe în legătură cu onestitatea subiectului (Honts & Raskin,
1988). De exemplu, subiectului i se poate adresa următoarea întrebare: „Înainte de a fi
împlinit vârsta de 18 ani ai minţit vreo persoană?” Suspectul este instruit ca la orice întrebare
de acest gen să răspundă negativ. De asemenea subiectului i se comunică că, răspunzând
negativ la această întrebare, el sau ea de fapt minte.
Această tehnică se bazează pe considerentul că persoana care spune adevărul va avea
reacţii fiziologice mai amplificate atunci când i se pun întrebările de control directe decât în
cazul în care i se adresează întrebări relevante.
97
O cercetare în teren realizată de Honts şi Raskin (1988) a urmărit să verifice utilitatea
acestei tehnici. Cercetătorii au adunat timp de patru ani graficele mai multor examinări în
baza cărora au considerat subiectul nevinovat (ulterior, în proces, pentru fiecare subiect s-a
confirmat cu certitudine, prin probe suplimentare, nevinovăţia). Atunci când au realizat
examinările, cercetătorii au folosit tehnica clasică a întrebărilor de control însă, de fiecare
dată, au înserat în timpul examinării şi câte o întrebare de control directă. Ulterior au cerut
altor examinatori să se pronunţe asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei subiecţilor examinaţi doar
în baza graficelor. O parte din examinatori au primit graficele aşa cum au fost obţinute,
ceilalţi însă şi-au expus opinia pe baza aceloraşi grafice, însă de data aceasta puţin modificate:
din grafice au fost excluse reacţiile la întrebările de control directe. Honts şi Raskin indică
faptul că includerea unei singure întrebări de control directe a fost suficientă pentru a elimina
eroarea de identificare pozitivă excesivă, adică eroarea care cauza incorecta identificare a
persoanelor oneste ca fiind vinovate.
Raskin (1989b) consideră că tehnica întrebărilor de control directe are o serie de
avantaje în comparaţie cu tehnica întrebărilor de control:
1. Ca şi structură este mai standardizată;
2. Este mai uşor de administrat;
3. Necesită mai puţine manipulări ale subiectului şi este mai uşor de suportat pentru
acesta;
4. Este mai uşor să explici rezultatele obţinute acelor persoane care se ocupă de caz
(avocaţi, judecătorii, etc.) şi juraţilor;
5. Reduce drastic procentul de persoane inocente care sunt considerate eronat ca fiind
vinovate de mărturie mincinoasă.
7.7.2.3. Eficiența poligrafului în cazul infractorilor psihopaţi
Deja am menţionat faptul că, deşi marea majoritate a persoanelor, când mint trăiesc
emoţii intense, există şi persoane „imune” în acest sens. Ne referim în special la acele
persoane care sunt diagnosticate de către psihiatri ca având o tulburare a personalităţii. Printre
variatele forme pe care le poate îmbrăca o personalitate structurată patologic pentru practica
judiciară de un interes deosebit sunt indivizii cu „personalitate antisocială”. Ei se
caracterizează prin faptul că au tendinţa de a minţi (a minţi pentru aceste persoane este mai
firesc decât a spune adevărul). În general, infractorii psihopaţi mint „cu sânge rece”, fără să
resimtă anxietate sau remuşcări.
Să ne reamintim / reținem … o cercetare

Parrick & Iacono (1989) au oferit unor infractori încarceraţi câte 20$ dacă reuşeau să
păcălească poligraful. Au fost selectaţi în calitate de participanţi un număr de 48 de
deţinuţi. Jumătate dintre aceştia au fost diagnosticaţi ca fiind psihopaţi, astfel
constituindu-se două grupuri: infractori-psihopaţi şi infractori-normali. Fiecare din
cele două grupuri a fost împărţit aleatoriu în două subgrupuri: o parte urmau să joace
rolul de „infractori mincinoşi” în timp ce ceilalţi urmau să constituie un grup de
98
control, fiind „suspecţi nevinovaţi”. Cei care urmau să fie infractori mincinoşi au
fost instruiţi să fure nişte bani din haina doctorului care se găsea în cabinetul
acestuia. Testul cu poligraful a fost condus de un examinator experimentat: el avea o
experienţă de peste 30 de ani în utilizarea aparatului. Pe ansamblul lotului de
subiecţi s-au obţinut următoarele rezultate: 45 % din cei inocenţi au fost în mod
eronat depistaşi ca fiind vinovaţi, în timp ce persoanele care au comis furtul au fost
identificate în proporţie de 86 %. Infractorii-psihopaţi care au comis furtul au fost
semnificativ mai greu de depistat
Rezultatele prezentate anterior precum şi alte date similare sugerează faptul că tehnica
întrebărilor de control este ineficientă pentru discriminarea subiecţilor inocenţi: aproape
jumătate dintre persoanele nevinovate care au fost examinate prin această tehnică sunt
depistate incorect ca depunând mărturie mincinoasă. Utilizarea tehnicii întrebărilor de control
directe poate fi o modalitate de a reduce eficient depistarea pozitivă exagerată a persoanelor
inocente.
ÎNTREBARE
Care sunt tehnicile de testare cu poligraful? Prin ce diferă aceste tehnici?
7.8. REZUMAT
Depistarea disimulării sau minciunii în contexte judiciare este posibilă, dar
această depistare este foarte mult îngreunată de false alarme și un exces de
identificare greșită. Speranța este ca pentru viitor să se profucă o mai bună
convergență dintre metodele bazate pe expertul uman și cele care sunt oferite de
echipamentele speciale.

Care sunt modalitățile prin care ne dăm seama că cineva minte? Câtă
încredere putem avea că nu ne înșelăm?
99
Bibliografie suplimentară
▪ Arrigo, B.A., 2000, Introduction to Forensic Psychology, San Diego, Academic Press.
▪ Bogdan, T., 1973, Probleme de psihologie judiciară, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică.
▪ Ciopraga, A., 1996, Criminalistica. Tratat de tactică, Iaşi, Gama.
▪ Florian, G., 1996, Psihologie penitenciară, Bucureşti, Oscar Print
▪ Florian, G., 1998, Dinamică penitenciară. Reforma structurilor interne, Bucureşti, Oscar
Print.
▪ Gudjonsson, G.H., 1985, Psychological evidence in court: results from the BPS survey.
Bulletin of the British Psychological Society, 38, 327-330.
▪ Gudjonsson, G.H., 1995, Psychology and Assesment. În R. Bull, & D. Carson (coord.).
Handbook of Psychology in Legal Contexts, Chichester, John Wiley & Sons, 55-66.
▪ Gudjonsson, G.H., Sartory, G., 1983, Blood-injury phobia: a ‚reasonable excuse’ for
failing to give a specimen in a case of suspected drinken driving, Journal of the Forensic
Science Society, 23, 197-201.
▪ Haward, L.R.C., 1981, Forensic Psychology, London, Blatsford.
▪ Haward, L.R.C., 1990, A Dictionary of Forensic Psychology, Chichester, MediLaw /
Barry Rose.
▪ Kapardis, A., 1999, Psychology and Law, Cambridge, University Press.
▪ Loftus, E., 1979, Ewewitness Testimony, London, Harward University Press.
▪ Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T., 1992/1997, Psihologie judiciară, Bucureşti, Şansa.
▪ Păunescu, C., 1994, Agresivitatea şi conduita umană, Bucureşti, Ed. Tehnică.
▪ Petcu, M., 1999, Delincvenţa. Repere psihosociale, Cluj, Dacia.
▪ Prună, T., 1992, Prelegeri de psihologie judiciară. Note de curs, Iaşi, Chemarea.
▪ Roşca, A., 1934, Psihologia martorului, Cluj, Ed. Institutului de Psihologie a
Universităţtii din Cluj.
▪ Sutherland, E. H., Cressey, D., 1966, Principles of Criminology, N.Y., J.B. Lippincott
Comp.
▪ Wicklund, R.A., 1978, Objective Self-Awareness. In: L. Bercowitz (coord.). Cognitive
Theories in Social Psychology, 465-521.
100

Psihologie Judiciara - v2 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Psihologie Judiciara - v2 PDF

Titlu original:

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PSIHOLOGIE JUDICIARĂ

1. Psihologia, dreptul și psihologia judiciară

Durata medie de studiu individual

Evaluarea se face pe parcurs și în final:

1. Oamenii se prezintă egali în fața legii? Argumentați răspunsul.

1.2. COMPETENŢELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE

1.3. CE ESTE ŞI CE NU ESTE PSIHOLOGIA JUDICIARĂ?

Psihologia judiciară este un domeniu de cunoaştere relativ tânăr, în plină expansiune şi

1.3.1. Obiectul de studiu al psihologiei judiciare

Să ne reamintim / reținem … o definiție

Să ne reamintim / reținem … o definiție

După ce am oferit câteva posibile variante de definire a obiectului de studiu al

Exemplu de delict civil prin acţiune

Nr. Definiţii posibile pentru ceea ce este psihologia judiciară

E normal să ne întrebăm de ce atunci mai există psihologia judiciară? Ei bine, capitolele de

1.3.2. Metodologia psihologiei judiciare

Care sunt argumentele principale care justifică absenţa caracterului autonom al

1.3.3. Scopul şi obiectivele psihologiei judiciare

Ca şi orice disciplină ştiinţifică, psihologia judiciară are drept scop descrierea,

Printre obiectivele teoretice am putea enumera în special următoarele:

În categoria obiectivelor practic-aplicative putem indica:

1.3.4. Beneficiarii cunoştinţelor de psihologi judiciară

Cunoştinţele de psihologie judiciară sunt utile şi indispensabile în primul rând pentru

Care sunt principalele categorii de beneficiari ai cunoştinţelor de psihologie judiciară?

De-a lungul timpului în psihologia judiciară s-au conturat o serie de domenii de

Printre cele mai frecvente teme de psihologie judiciară se numără următoarele:

Care dintre preocupările psihologiei judiciare vi se par deosebit de importante?

Ţinând cont de faptul că psihologia judiciară este o disciplină de sinteză, se impune în

Deoarece psihologia judiciară se ocupă, cu preponderenţă, de momentele psihologice

Să ne reamintim / reținem ... o definiție

Obiectul acestei discipline a fost înţeles destul de diferit:

Criminologia, la ora actuală, este orientată spre o finalitate macrosocială: de a contribui

Să ne reamintim / reținem ... o definiție

Să analizăm puţin această definiţie. Cu ce se ocupă criminalistica? Comparativ cu

Care sunt diferenţele dintre criminalistică şi criminologie?

1.5.3. Dreptul penal şi dreptul de procedură penală

Să ne reamintim / reținem ... o definiție

Să ne reamintim / reținem ... o definiție

De ce sunt importante şi cu ce contribuie dreptul penal şi dreptul de procedură penală

Care este diferenţa dintre dreptul penal şi dreptul de procedură penală?

1.5.4. Medicina legală

Să ne reamintim / reținem ... o definiție

Medicina legală poate fi definită ca acea disciplină medicală care se ocupă cu

1.5.5. Dreptul execuţional penal (penitenciar)

Să ne reamintim / reținem ... o definiție

Dreptul execuţional penal (penitenciar) se poate defini ca o ramură de drept

1.6. CONTRIBUȚIA DISCIPLINELOR PSIHOLOGICE

1.6.2. Psihologia socială

Psihologia socială este la fel de influentă şi prezentă în discursul psihologiei judiciare.

Credem că e de la sine evidentă şi legătura dintre psihologia judiciară şi psihodiagnostic.

Pe parcursul anilor au fost elaborate şi o serie de instrumente destinate special nevoilor

1.8. TEST DE EVALUARE A CUNOŞTINŢELOR

2.2. COMPETENŢELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE

Durata medie de parcurgere a acestei unități de învățare este de 2 ore.

2.3. ABORDĂRI POSIBILE ALE PERSONALITĂȚII INFRACTORULUI

2.3.1. Personalitatea ca factor ce poate explica infracţiunea

Factorii care determină comiterea unei infracţiuni pot fi consideraţi, la un nivel de

2.3.2. Perspective asupra personalităţii: nomotetic vs. ideografic

Ne putem preocupa de personalitate la modul general şi, în particular, de personalitatea

Să ne reamintim / reținem … o distincție

Sarcina de a se ocupa de aspectele personalităţii infractorului – atât nomotetic cât şi

2.3.3. Perspective asupra personalităţii: trăsături vs. tipologii