Ministerul educației, culturii și cercetării al Republicii Moldova

Universitatea de Stat din Moldova, facultatea de drept

Lucru individual
Teză semestrială la tema: Mecanismul psihologic al vinovăției

Student: Usatîi Ion

Grupa: 2205

Coordonator: Daniel Martin, doctor în drept

Chișinău 2023
1
Contents
Capitolul I.......................................................................................................................................2
Vinovăția.....................................................................................................................................2
Mecanismul psihologic al vinovăției.........................................................................................4
Capitolul II...................................................................................................................................16
Concluzia......................................................................................................................................18
Bibliografia...................................................................................................................................19

2
Capitolul I

Vinovăția
Una dintre cele patru trăsături esenţiale ale infracţiunii, potrivit alin. (1) al art. 14 din CP al RM,
este vinovăţia. Pentru existenţa infracţiunii nu este suficientă numai săvârșirea unei fapte
prejudiciabile, chiar dacă s-a stabilit că aceasta este prevăzută de legea penală, ci este absolut
necesar să se constate și existenţa unei legături de cauzalitate psihică între făptuitor și fapta
prejudiciabilă săvârșită de el. Această legătură subiectivă dintre făptuitor și fapta prejudiciabilă
pe care el a săvârșit-o, ce reflectă în fond atitudinea conștiinţei și voinţei lui în raport cu fapta
săvârșită și cu urmările ei și stă la baza vinovăţiei ca trăsătură esenţială a infracţiunii. Trebuie să
se constate că atitudinea psihică a făptuitorului faţă de faptă şi de consecinţele ei îmbracă forma
vinovăţiei (actus non facit reus nisis mens sit rea). Săvârşirea faptei cu vinovăţie relevă cerinţa
culpabilităţii ca condiţie sine qua non pentru existenţa infracţiunii şi, ca urmare a constatării
existenţei acesteia, a angajării răspunderii penale a persoanei care a săvârşit-o. În ipoteza în care
fapta este comisă fără vinovăţie fapta nu poate fi reţinută în sarcina celui care a săvârşit fapta. În
lege nu se prevede o definiţie a vinovăţiei, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, dar în art. 17 și 18
din CP al RM se consacră formele vinovăţiei cu care se pot comite faptele incriminate, acestea
fiind intenţia și imprudenţa, cu modalităţile lor normative (intenţia directă și indirectă; încrederea
exagerată și neglijenţa penală).

De aceea, sarcina definiţiei vinovăţiei a revenit știinţei dreptului penal, care a definit vinovăţia ca
fiind atitudinea psihică a persoanei faţă de fapta prejudiciabilă săvârșită și urmările ei.

Vinovăţia reprezintă facultatea psihică prin care persoana devine conştientă de faptele sale, de
rezultatul acestora, de modul în care acestea ar putea fi săvârşite, de mijloacele necesare, de
acţiunea sau inacţiunea pe care ar urma să o îndeplinească în acest scop. Vinovăția (prin intenție
sau imprudenţă) este elementul esenţial al oricărei componenţe de infracţiune.

Această definiţie este necesară, în primul rând, pentru a determina natura vinovăţiei ca fenomen
psihic care se manifestă la comiterea infracţiunii; în al doilea rând, pentru a clarifica conţinutul şi
esenţa vinovăţiei; în al treilea rând, pentru a stabili cu ce se află în raport atitudinea vinovată - cu
fapta, cu urmările acesteia sau cu infracţiunea în întregime; în al patrulea rând, pentru a clarifica
dacă vinovăţia este o manifestare numai a conştientului ori a inconştientului psihic, sau vinovăţia
este un produs al interacţiunii acestor două procese psihice; în al cincilea rând, definiţia dată este
necesară pentru determinarea importanţei vinovăţiei în incriminarea subiectivă.

3
Vinovăţia este partea componentă principală a proceselor psihice care stau la baza relaţiei dintre
autor şi fapta infracţională comisă. Semnificaţia vinovăţiei este multiaspectuală, atât în raport
etimologic, cât şi funcţional. Analiza literaturii ştiinţifice în care sunt abordate problemele
vinovăţiei, a legislaţiei în vigoare denotă importanţa multifuncţională a acestui concept. Astfel,
în Codul penal al Republicii Moldova legiuitorul concepe vinovăţia ca instituţie a dreptului penal
(art. 17-20), ca condiţie necesară a răspunderii penale (art. 6 şi art. 51 alin. (2)), precum şi ca o
trăsătură esenţială a infracţiunii (art. 14 alin. (1)). Codul penal român prevede vinovăţia ca
instituţie a dreptului penal (art. 19) şi ca o trăsătură esenţială a infracţiunii (art. 17 alin. (1)), iar
potrivit Codului de procedură penală român, vinovăţia este o condiţie indispensabilă a
răspunderii penale (art. 1 alin. (1)).

Vinovăţia este trăsătura principală, obligatorie a laturii subiective a oricărei infracţiuni; prin
urmare, dacă lipseşte vinovăţia, atunci nu există nici componenţa infracţiunii. Ca fenomen
juridico-penal vinovăţia apare şi se manifestă doar în timpul comiterii infracţiunii.

Vinovăţia nu se reduce însă la o simplă reprezentare sau posibilitate a reprezentării faptei și

urmărilor. Ea reflectă atitudinea subiectului faţă de valorile sociale pe care le încalcă, conștiinţa
clară sau mai puţin clară a necesităţii respectării acestor valori, ţinuta morală a subiectului
infracţiunii. De aceea cunoașterea voinţei este necesară nu numai pentru stabilirea existenţei
infracţiunii, dar și pentru cunoașterea personalităţii infractorului și a necesităţii corectării lui.
Vinovăţia cuprinde două componente, doi factori: unul de conștiinţă și altul de voinţă. Dreptul
penal modern exclude răspunderea penală obiectivă bazată numai pe existenţa faptei, fără
vinovăţie. Legea a prevăzut o serie de cauze care exclud caracterul penal al faptei datorită
inexistenţei vinovăţiei (constrângerea fizică sau psihică etc.). În știinţa dreptului penal și în
legislaţia penală se face distincţie între două forme principale de vinovăţie, intenţia și
imprudenţa, la care se adaugă, pentru unele infracţiuni, o formă mixtă, care se conţine în art. 19
din CP al RM (infracţiunea săvârșită cu două forme de vinovăţie). În dreptul penal român această
formă poartă denumirea de intenţie depășită sau praeterintenţia.

Prezintă interes următoarea explicaţie: faptul că vinovăţia nu mai apare menţionată explicit în
cuprinsul definiţiei infracţiunii nu înseamnă însă că aceasta şi-a pierdut în vreun fel din
importanţă, ci doar că s-a dorit o clarificare a funcţiilor pe care ea le îndeplineşte în cadrul
infracţiunii. De altfel, în prezent este unanim admis că noţiunea de vinovăţie are o dublă
accepţiune: ea reprezintă în primul rând un subelement al laturii subiective a infracţiunii, context
în care se înfăţişează sub forma intenţiei, a intenţiei depăşite (praeterintenţiei) şi a culpei; într-o a

4
doua accepţiune, vinovăţia apare ca trăsătură generală a infracţiunii. În reglementarea actuală,
vinovăţia, în prima sa accepţiune, joacă acelaşi rol, ca element în structura internă a faptei
prevăzute de legea penală, prin prisma căruia se analizează concordanţa faptei concret comise cu
modelul descris de legiuitor în norma de incriminare. Cât priveşte a doua accepţiune, s-a
considerat preferabilă consacrarea unui termen distinct – imputabilitate – pentru a o defini.
Aceasta din mai multe raţiuni: a) evitarea unei confuzii terminologice cu vinovăţia ca subelement
al laturii subiective, confuzie nefericită în condiţiile în care vinovăţia, privită ca trăsătură
generală a infracţiunii, fie există, fie nu există, astfel încât nu prezintă nicio importanţă
delimitarea între intenţie şi culpă. Astfel, sub aspectul trăsăturii generale, o persoană, după cum
este sau nu responsabilă penal, va acţiona cu sau fără vinovăţie, nefiind posibilă o diferenţiere
între intenţie şi culpă pe acest plan. Distincţia intenţie/culpă prezintă relevanţă doar în planul
încadrării juridice, adică doar sub aspectul de subelement al laturii subiective; b) deplasarea
abordării vinovăţiei ca trăsătură generală a infracţiunii dinspre teoria psihologică înspre teoria
normativă, îmbrăţişată astăzi de majoritatea sistemelor penale europene (dreptul german,
austriac, elveţian, spaniol, portughez, olandez etc.). Aşa cum s-a mai menţionat, potrivit teoriei
normative, vinovăţia ca trăsătură generală este privită ca un reproş, ca o imputare făcută
infractorului pentru că a acţionat altfel decât îi cerea legea, deşi a avut reprezentarea clară a
faptei sale şi deplină libertate în manifestarea voinţei, ea neconfundându-se cu subelementul
laturii subiective.

Mecanismul psihologic al vinovăției

În dicționar, cuvântul mecanism este definit ca sistem tehnic, alcătuit din mai multe piese mobile
și fixe care sunt angrenate între ele, astfel încât unele elemente mobile, transmițând forțele de la
elementul conducător la elementele conduse, pot antrena mișcarea acestora.

În contextul psihologic, termenul „mecanism" se referă adesea la procese sau structuri mentale
care stau la baza funcționării minții umane. Un mecanism psihologic poate fi definit ca un proces
sau o strategie mentală utilizată pentru a face față emoțiilor, gândurilor sau situațiilor dificile.
Aceste mecanisme psihologice sunt adesea utilizate pentru a gestiona stresul sau pentru a face
față unor aspecte dificile ale vieții.

De exemplu, un mecanism psihologic comun este "negarea", în care o persoană refuză să

recunoască sau să accepte o realitate dureroasă sau tulburătoare. Alte mecanisme includ proiecția
(atribuirea propriilor sentimente sau calități altor persoane), sublimarea (canalizarea energiei
negative în activități constructive) sau reprimarea (reprimarea conștientă a unor gânduri sau
emoții neplăcute).

5
În general, mecanismele psihologice sunt modalități prin care individul gestionează presiunile și
conflictele interne pentru a menține un echilibru emoțional și psihologic.

În psihologie, vinovăția este descrisă ca un fenomen antisocial, un comportament deviant al

persoanei și este asociată cu comportamentul inconștient, dorința de a provoca durere, uneori
fără nici un motiv. Sigmund Freud, părintele psihanalizei, considera vinovăția ca un tip de
anxietate, „anxietate de conștiință”, care este capabilă de a diviza propriul „eu” în justiție și
jertfă. Freud acordă importanţă primordială complexului oedipian (Complexul Oedip este un
concept teoretic central în psihanaliză. Sigmund Freud a descris această noțiune, referindu-se la o
legendă a Greciei antice, în care Oedip, fiul regelui din Teba, fără să știe, își ucide propriul tată,
Laios, și se căsătorește cu mama lui, Iocasta). În psihanaliză, complexul Oedip simbolizează
legătura erotică inconștientă cu părintele de sex opus și rivalitatea față de părintele de același
sex, care se dezvoltă încă din copilărie și provoacă sentimente de vinovăție și teamă în cadrul
unei stări nevrotice şi complexului de culpabilitate (stare psihică complexa predominant afectiv-
intelectivă, resimţită de o persoană ca urmare a săvârşirii unei fapte nepermise de normele
sociale. Se manifesta prin mustrări de conştiinţă, conflicte morale şi poate duce la perturbări
patologice. Culpabilitatea poate să aibă caracter imaginar, limitându-se la gânduri, dorinţe, dar
poate fi generată şi de fapte reale (ex. victima unui incest), care sunt resimţite ca vinovăţie. După
S. Freud, sentimentul de culpabilitate se înrudeşte cu sentimentul de inferioritate. În concepţia lui
Freud, diferenţa dintre infractor şi nonifractor s-ar situa la nivelul Supraeului, întrucât în sfera
Sinelui şi a Eului nu există deosebiri semnificative. Pulsiunile organice antisociale, tendinţele
criminogene ar fi astfel prezente la toţi indivizii. Acestea rămân ascunse în pliurile cele mai
profunde ale personalităţii individului, fiind controlate şi stăpânite pe măsura dezvoltării acestuia
şi trecerii la faza adultă de către “Eu”, care se desăvârşeşte în permanenţă, datorită experienţelor
succesive trăite de individ în cursul procesului de maturizare, prin structura conştiinţei morale (a
Supraeului). Freud consideră ca structurarea Supraeului este marcată îndeosebi de procesul de
identificare, de amintirea tatălui asociată ideii de bine şi rău ca şi de regulile de morală proprii
grupului familial în care individul se dezvoltă. Supraeul este cel care dictează Eului, acesta din
urmă supunându-se sau nu ordinului de a controla şi stăpâni pulsiunile Sinelui. Diferenţa
specifică care separă infractorul de noninfractor s-ar situa la nivelul Supraeului şi s-ar datora
unei incapacităţi de a depăşi complexul oedipian. Un loc aparte îl ocupă criminalul care
săvârşeşte infracţiunea datorită complexului de vinovăţie.

Potrivit concepţiei freudiene, complexul de vinovăţie favorizează comiterea crimei, pentru că

unii indivizi ar suferi de un sentiment de vinovăţie atât de puternic, încât devenind insuportabil,

6
face ca pedeapsa să fie aşteptată ca o eliberare. Aceasta ar explica şi de ce unii infractori îşi
„semnează crima” pentru a fi cât mai repede descoperiţi, de ce mărturisesc foarte uşor fapte
comise sau îşi arogă fapte pe care nu le-au comis. Către sfârşitul vieţii sale, Freud lărgeşte,
întrucâtva, fundamentul pe care se sprijină teoria sa, explicând vinovăţia ca pe o expresie a unui
conflict ambivalent, a luptei eterne între Eros şi Thanatos, conflict care se naşte în familie şi care
se amplifică, ulterior în viaţa comunitară.

Potrivit teoriei lui Freud, sursa sentimentului de vinovăție este frica, care se transformă în
conștiință și apare în două forme - două surse de vinovăție: 1) frica față de autoritate - impune
abandonarea satisfacției dorințelor primare; 2) frica de „super-ego” - mai târzie - conduce la
abandonarea dorințelor interzise și pune în aplicare pedeapsa.

Același punct de vedere este împărtășit de un alt psihanalist - Gottfried Mandler, care susține că
vinovăția și anxietatea sunt nume diferite pentru același fenomen. În opinia lui vinovăția este
anxietatea ce ține de o gafă reală sau imaginară. Experiența acestei varietăți de anxietate
declanșează un mecanism de apărare special, prin care o persoană încearcă să compenseze sau să
neutralizeze prejudiciul cauzat prin acțiunile sale.

Behaviorismul este direcția principală a psihologiei americane, apărută la sfârșitul secolului XIX
– începutul secolului XX, - se bazează pe principiul, conform căruia psihologia trebuie să
studieze comportamentul, dar nu conștiința. Spre deosebire de psihanaliză, teoriile
behaviorismului indică condițiile, sursele de dezvoltare a sentimentului de vinovăție. Potrivit lui
B.F. Skinnerl, sentimentul de vinovăție este frica care apare într-un individ după comiterea
infracțiunii, dacă mai devreme pentru un comportament similar el a fost supus pedepsei.

Reprezentanții tendinței existențialiste consideră că vinovăția există în mod independent și nu are

legătură cu încălcarea interdicțiilor. Psihologul Rollo May a identificat trei forme de vinovăție
existențială: vinovăția pentru potențialul nerealizat, vinovăția pentru incapacitatea de a fuziona
complet cu o altă persoană, vinovăția pentru incapacitatea de a fuziona cu natura. Iar K. Izard
atribuie vinovăția la una dintre douăsprezece emoții fundamentale. Împreună cu emoțiile de
rușine și timiditate, emoția de vinovăție este un element inerent al naturii umane. Vinovăția joacă
un rol important în formarea conștiinței și formarea moralei umane. Temei pentru apariția
sentimentelor de vinovăție servește actul „greșit”, care este în conflict cu normele morale, etice
sau religioase. Vinovăția apare în situațiile care au legătură cu sentimentul de responsabilitate.
Cauza principală a vinovăției este un delict. K. Izard definește delictul, în primul rând, ca un act
imoral și, în al doilea rând, ca o încălcare a standardului personal intern, iar, în al treilea, ca o

7
trădare. Sentimentul de vinovăție este activat de senzația de păcat comis. Autorul definește
păcatul ca fiind cauzarea de daune unei ființe vii și menționează că, percepția păcatului este
determinată în mare măsură de religie, educație și cultură.

În studiile ulterioare celor ale lui S. Freud, cum sunt ale lui D.W. Winnicott (1896-1971),
pediatru şi psihanalist englez, care a fost deosebit de influent în domeniul teoriei relațiilor de
obiect; cunoscut pentru ideile sale cu privire la sinele adevărat și sinele fals, s-a pus problema
creşterii şi dezvoltării emoţionale a individului. D.W. Winnicott studiază sentimentul de
vinovăţie nu ca pe ceva inoculat religios, moral, ci ca pe un aspect al dezvoltării individului
uman.

Conform cu viziunea lui D.W. Winnicott, câmpul psihanalitic al sentimentului de vinovăţie sau
al lipsei lui poate fi mai uşor înţeles dacă analiza se pliază pe următoarele coordonate:

1. Sentimentul de vinovăţie la acei indivizi care şi-au dezvoltat şi stabilit capacitatea

sentimentului de vinovăţie.
2. Sentimentul de vinovăţie aflat la punctul său de origine în cadrul dezvoltării emoţionale a
individului.
3. Sentimentul de vinovăţie ca trăsătură evidenţiată prin absenţa sa la anumite persoane.

Teoria psihanalitică analizează sentimentul de vinovăţie ca o angoasă de o calitate particulară,

angoasă resimţită din cauza conflictului dintre iubire şi ură.

V.V. Stolin vede vinovăția ca un fenomen de remușcare, care face parte din procesul de
autoconștientizare, declanșat de sensul conflictual în rezultatul comiterii actului. Actul, în opinia
lui, este acțiunea asociată în mod obiectiv cu două motive, astfel încât este un pas în direcția
unuia dintre ele și, în același timp, un pas în direcția celuilalt, și din această cauză acțiunea are
sens conflictual. Conștientizarea sentimentului de vinovăție ține numai de situațiile în care, în
primul rând, omul a recunoscut în mod obiectiv actul, adică, s-a făcut alegerea între două motive,
și, pe de altă parte, se pocăiește de acest act, pentru că emoțiile, sentimentele îi sugerează omului
că alegerea făcută de el nu este corectă, că el a mers împotriva propriei persoane, că motivul
respins în realitate este mai important decât cel ales. Totodată, individul trăiește sentimentul de
sens conflictual și este gata să poarte răspundere pentru acesta.

Este foarte interesantă poziția omului de știință rus K. Muzdybaev, care este fondatorul teoriei
complexe a vinovăției pe plan intern. Conform acestei teorii, vinovăția este un sentiment negativ
asociat cu conștientizarea actului său și capacitatea de a face concluzii cauzale. „Vinovăția - scrie

8
Muzdybaev, - este un sentiment negativ asociat cu conștientizarea actului său”. Individul
conștientizează rezultatele acțiunilor sale, recunoaște că astfel de acțiuni sunt interzise. Anume
contradicția între norma prescrisă și acțiunea incorectă a individului este o premisă pentru
apariția sentimentului de vinovăție la individ. Condiția pentru apariția sentimentului de vinovăție
este capacitatea infractorului pentru autocritică. Sancțiunile pentru un comportament
condamnabil pot fi impuse cât de mediul înconjurător, atât și de însăși personalitatea. În ultimul
caz diapazonul de sancțiuni variază de la regret și pocăință până la remușcări de conștiință și
complexul de vinovăție. Trăirea sentimentului de vinovăție de către individ are loc în trei
dimensiuni: afectivă, cognitivă, motivațională. Componenta emoțională afectivă include
tensiunea internă a individului asociată cu riscul de pierdere a respectului de sine. În cazul în
care persoana se consideră pe sine vinovată, la ea apare intenția de a repara prejudiciul cauzat
(componenta motivațională a vinovăției). Dimensiunea cognitivă a vinovăției este cea mai
importantă, pentru că, în primul rând, individul trebuie să fie în măsură să înțeleagă consecințele
dăunătoare ale actului său.

Este demnă de remarcat abordarea problemei de vinovăție propusă de cercetătorul rus Yu. Orlov.
Gândurile care apar involuntar, în mod aleatoriu, de la sine pot porni mecanismul de activitate
care construiește sentimentul de vinovăție în situațiile cele mai nepotrivite. Sentimentul de
vinovăție apare în urma unei activități involuntare, obișnuite, rezultatele căreia autorul le descrie
după cum urmează. În primul rând, mintea umană construiește în mod automat un model care
arată cum ar trebui să fie subiectul din punctul de vedere al altui subiect. Acest model poate fi
real, adică să se potrivească cel puțin în momentele-cheie cu așteptările autentice ale celuilalt,
dar poate fi absolut diferit de așteptările celuilalt. În al doilea rând, subiectul percepe
comportamentul său, starea sa de aici și de acum. În al treilea rând, are loc compararea modelului
așteptării cu propriul său comportament, ca rezultat este depistată discordanța. Acest decalaj
între ceea cum ar trebui să fie omul aici și acum, și ceea cum el este se amplifică și se întărește
de manifestările exterioare ale sentimentului de supărare a celuilalt. Și dacă supărarea poate fi
încă depășită prin schimbarea atitudinii față de situație și fapta altuia, atunci sentimentul de
vinovăție nu poate fi modificat prin voința omului, el suferă de vinovăție. Astfel, cunoașterea
vinovăției constă în conștientizarea acestor trei grupe de operații efectuate de mintea noastră
(construirea modelului așteptărilor, ideea despre comportamentul și starea sa și actul de
comparare între el însuși și această imagine) și controlul lor.

În știința psihologică modernă, vinovăția este considerată, în primul rând, ca un sentiment care ia
naștere după comiterea actului. În psihologie sentimental este perceput ca un proces uman

9
emoțional, reflectând atitudinea evaluativă subiectivă a persoanei față de obiecte reale sau
abstracte.

Privirea de ansamblu asupra literaturii științifice psihologice, filosofice și religioase ne-au făcut
să concluzionăm că atât de diferite sunt abordările în aceste domenii, dar toate împreună au
contribuit esențial la studierea și investigarea naturii vinovăției, care bineînțeles au avut impact
pozitiv și asupra științelor juridice.

Respectiv, mecanismul psihologic al vinovăției implică o serie de procese mentale și emoționale

care apar atunci când cineva se simte responsabil sau regretă anumite acțiuni sau decizii. Acest
mecanism poate avea un impact semnificativ asupra comportamentului și stării emoționale a
individului.

Procesele psihice componente ale vinovăţiei se desfăşoară ca orice proces psihic, în forul lăuntric
al subiectului şi devin relevante prin manifestările exterioare ale acestuia. Aceste procese nu sunt
altele decât cele care constituie substratul psihic comun al oricărei acţiuni umane, ceea ce diferă
de o faptă morală, lăudabilă nu sunt aşadar “mecanismele” neuro-fiziologice care stau la baza
acţiunii, ci modul în care sunt ele dirijate, în vederea realizării finalităţii pentru care sunt puse în
mişcare. Aceste procesele psihice ale vinovăţiei nu prezintă un conţinut specific, ele merită să fie
cunoscute chiar într-o formă sumară, atât sub aspect neurofiziologic cât şi psihologic. Aceasta
fiind necesară pentru a avea o imagine completă asupra acestor procese şi a evalua mai corect
complexitatea vieţii psihice individuale, varietatea legăturilor şi a corelaţiilor care formează
substratul acestor procese şi care se pun în mişcare prin luarea deciziei agentului de a acţiona şi a
trece la executarea hotărârii.

Bazele neuro-fiziologice ale actului de voinţă în cazul fiinţei umane presupun analiza acţiunilor
motorii care sunt o rezultantă a contradicţiilor şi relaxărilor musculare care, reprezintă expresia
aspectului voliţional al actelor de comportament. Orice activitate umană afectează neuronul
motor central al scoarţei cerebrale şi până la măduva spinării sau neuronul motor periferic (de la
măduva spinării până la muşchi), care presupune a fi o forma elementară de punere în acţiune
muşchilor şi de a provoca o mişcare a corpului - actul reflex. Cele mai frecvente mişcări
corporale sunt însă cele voluntare. Acestea au loc printr-un mecanism coroplex care presupune
un răspuns conştient dat stimulului exterior ca răspuns.

Bazele psihologice ale actului de voinţă reprezentând acea activitate psihică îndreptată spre
atingerea unor scopuri proprii şi condusă conştient, depăşindu-se eventualele obstacole ţinând de
procesele interne, ori de factori exteriori organismului care de fapt s-ar opune realizării scopului.

10
Aşa încât, dacă n-ar exista această intervenţie a conştiinţei toate mişcările ar fi reflexe, iar voinţa
ar fi o liberă trecere de impulsuri. Iar în aşa fel scopul propus spre realizare nu organizează
mişcarea ci îi conferă o direcţie, un plan după care se desfăşoară mişcarea. Într-o viziune
asemănătoare se susţine că deşi individul reacţionează la mediul ambiant, între excitaţie şi
răspuns se interpune persoana acestuia cu scopuri proprii; ca urmare, n-ar putea fi echivalată
cauza cu efectul, deoarece în reacţia de răspuns ponderea o are subiectul şi nu mediul de unde
provine excitaţia. Pe lângă reacţia aşteptată, persoana poate să introducă şi acte “spontane”
consecinţa unei excitaţii interne.

Într-o concepţie actul voluntar exprimă nevoia individului de a acţiona când echilibrul dintre
organism şi mediu este rupt pentru moment, iar prin acţiune se încearcă restabilirea echilibrului
conduita devine prin aceasta un caz particular de schimb între lumea exterioară şi subiect. Iar în
acest fel, actul voluntar este regulat şi dinamizat de sentimente, acestea la rândul său conferă
conduitei umane scopul şi energia necesară, pe când inteligenţa îi conferă o structura şi
mijloacele de a realiza scopul.

Despre construcţia şi evoluţia oricărui act volitiv ne vom referi la un alt compartiment al tezei,
formarea sau etapele proceselor psihice ale vinovăţiei penale.

Referitor la bazele neuro-fiziologice ale proceselor intelective (de conştiinţă) se apreciază că

omul ia cunoştinţă de proprietăţile elementare ale materiei ca urmare a acţiunii obiectelor şi
fenomenelor lumii înconjurătoare asupra organelor de simţ ce creează excitaţia declanşatoare a
proceselor de contracţie (în celulele musculare) sau cele de secreţie (în neuroni şi celule
glandulare). Ceea ce se cunoaşte în mod cert este că excitaţia se produce numai la un anumit
grad de intensitate a stimulului. În cadrul proceselor de sinteză şi de integrare a tuturor
proceselor psihice (inclusiv cele de cunoaştere şi cele voliţionale) care au loc la nivelul scoarţei,
şi un rol important sub acest aspect îl are conştiinţa. Această teorie deşi a fost criticată, se
argumentează că deşi nu s-a dovedit existenţa unui sediu centrencefalic al conştiinţei, această
zonă trebuie să existe; ea are un rol important în întreţinerea tonusului de excitabilitate corticală.
La aceasta contribuie în formaţiunea reticulară prin excitaţiile nespecifice pe care le transmite
scoarţei cerebrale întreţinându-i un anumit tonus de activitate.

Iar în ceea ce priveşte bazele psihologice ale proceselor intelective (cognitive) se menţionează că
luând naştere anumite procese psihice, procesele de cunoaştere a lumii înconjurătoare şi a
propriului nostru corp, ca una din formele fundamentale sub care se prezintă activitatea
conştiinţei umane, actul voluntar este inseparabil de cunoaşterea obiectului asupra căruia se

11
acţionează: conduita conştientă este întotdeauna precedată şi orientată de un proces cognitiv; mai
mult, acest proces îşi subordonează şi fenomenele motivaţional-afective, trăirile, trebuinţele,
dorinţele conştientizate care stau la baza hotărârii de a acţiona. Spre deosebire de actul
inconştient în care răspunsul la excitaţie este spontan, automat, impulsiv, actul voluntar implică
întreruperea între stimuli şi răspuns a unor structuri specifice. În aşa fel, corelarea modelului
informaţional al lumii exterioare cu modelul informaţional al propriului eu, tot în aşa fel are loc
delimitarea dintre motiv, scop, mijloace şi corelarea lor nu numai prin prisma cerinţelor
subiective (de exemplu, o serie de automatisme). Iar, inconştientul nu se confundă cu
subconştientul care la rândul său reprezintă totalitatea fenomenelor psihice care se situează la un
moment dat în afara câmpului conştiinţei31.

Referitor la bazele neuro-fiziologice şi psihologice ale proceselor afective sub un aspect

fiziologic, motivaţia a fost definită ca acel factor intern care activează, direcţionează şi
integrează (energizează) un tip de comportament: motivaţia împinge organismul spre o anumită
acţiune, în sensul realizării vre-unui scop dat. Realizarea scopului determină diminuarea
impulsului, sediul activităţii emoţionale şi al motivaţiei. Cercetările efectuate asupra unor zone
aflate la baza creierului au relevat că prin excitare se declanşează răspunsuri afective32, aceste
anumite zone din creier au mai fost denumite „circuite afective”. Or în aşa fel, trăirile emoţionale
sunt cele mai complexe sentimentele, ele au caracter stabil, generalizat, influenţând în aşa fel
actele voliţionale şi capacitatea cognitivă a subiectului. Particularităţile psihice ale unei persoane
sunt determinate de îmbinarea caracteristică a diferitelor stări afective prin care se exprimă
temperamentul acelei persoane33. Într-un sens restrâns, noţiunea de caracter exprimă specificul
activităţii voliţionale a subiectului, modul cum acesta este capabil să-şi dirijeze voinţa şi să dea
un conţinut pozitiv actelor sale voliţionale. Tot sub acest aspect, caracterul mai apare şi ca „o
armonizare a funcţiilor personalităţii în vederea realizării unui scop conştient34. În acest sens se
mai remarcă faptul că esenţial este ca subiectul, cunoscând trăsăturile proprii temperamentale, să
înveţe să stăpânească acele trăsături care ar putea să-i conducă la unele acte voluntare nedorite.
Aceasta este una din preocupările principale; ale procedeului educativ.

Pasiunile însă, se caracterizează printr-o trăire mai puternică de natură să impulsioneze la un

nivel mai ridicat manifestările exterioare35.

Concepţia psihologică, a fost dominantă în gândirea juridică europeană în a doua jumătate a sec.
al XIX-lea. O contribuţie de seamă la acest proces întâmplător au avut-o penaliştii italieni de la
sfârşitul evului mediu ale căror idei preluate şi extinse în practica judiciară a vremii au generat

12
ample mişcări de reformă a legislaţiei din acea vreme (de exemplu, Constituţia Carolină). De
asemenea o influenţă hotărâtoare a avut-o teoria dreptului natural. Dintre reprezentanţii acestui
curent, S. Pufendorf a elaborat conceptul de imputatio (fapta agentului se atribuie acestuia dacă
reprezintă o acţiune liberă a făptuitorului, dacă aparţine acestuia ad ipso proprie partinens);
numai astfel acţiunea devenea cauza ce determina tragerea la răspundere penală. Întregul sistem
penal tinde să fie elaborat pe baza imputaţiei subiective, având ca premisă libertatea de voinţă a
individului; omul nu poate răspunde decât pentru consecinţele liber voite pe care le provoacă.

Conform acestei teorii în vinovăţie penală se vede o legătură psihică între autor şi fapta sa, iar
aceasta constituie ansamblul proceselor psihice (volitive, intelective şi afective). În esenţă,
aceasta relevă caracterul voit şi conştient al faptei prin reprezentarea de către subiect a condiţiilor
obiective în care acţionează, precum şi a consecinţelor faptelor, aceasta datorită capacităţii sale
de a-şi dirija în mod corect acţiunea. Pe baza analizei cunoaşteri şi reprezentări în vederea
producerii rezultatului, a devenit tot mai profund înrădăcinată ideea că nimeni nu poate fi tras la
răspundere penală, decât dacă a comis o faptă cu vinovăţie. Astfel că: „La fapta infracţională, pe
lângă o implicare materială, fizică trebuie să existe şi o participare psihică sau morală”, în care în
mod corespunzător: „Agentul a înţeles exigenţele sociale privitoare la comportamentul său.”

Or această viziune, vinovăţia apare ca un concept de gen, ce cuprinde intenţia şi culpa ca specii
ale sale, aşa încât: „Vinovăţia cuprinde în ansamblul ei procesele psihice care stau la baza relaţiei
dintre autor şi acţiunea (inacţiunea) care produce un rezultat, dorit, nedorit dar acceptat, prevăzut
sau previzibil”.

În această concepţie, privitor la răspunderea penală a făptuitorului unii autori discută faptul dacă
nu cumva numai intenţia ar reprezenta un proces psihic real, deoarece făptuitorul sau agentul
voieşte acţiunea şi rezultatul pe care îl are în reprezentarea sa, în timp ce culpa se apreciază că ar
reprezenta numai o realitate normativă. Şi în acest sens se constată că în locul unei teorii asupra
vinovăţiei ar putea fi vorba, cel mult, despre o teorie asupra intenţiei şi numai într-un mod
separat s-ar putea vorbi despre o teorie a culpei. În acest fel s-a mai menţionat că nevalorificarea
de către legiuitor a tuturor elementelor psihice individuale susceptibile să participe la luarea
deciziei şi a executării unui act ilicit nu trebuie înţeleasă într-un mod absolut.

În acelaşi sens se mai remarcă despre vinovăţie în cadrul acestei teorii că aceasta n-ar putea fi,
aşadar, evaluată în afara existenţei unui comportament exterior, ea n-ar putea fi redusă la o
simplă intuiţie sau impresie asupra gânditorilor agentului; existenţa şi evaluarea procesului psihic
trebuie să aibă la bază analiza faptei concrete ale cărei elemente corespund cerinţelor normei

13
penale de încriminare. Aceasta poate face obiectul analizei organului judiciar numai în măsura în
care s-a exteriorizat prin săvârşirea (sub forma unei fapte penale consumate sau tentative).

Astfel, anume acest mod exclusiv de a concepe vinovăţia a determinat adversarii concepţiei
psihologice să susţină că, acţiunea descrisă în cuprinsul normei de incriminare apare ca o
manifestare complet golită de orice proces psihic, fiind apreciată astfel: „... o mişcare pur
mecanică, cauzală, lipsită de orice participare a conştiinţei agentului”.

Tot acestei teorii i s-a reproşat şi incapacitatea de a furniza un concept superior de vinovăţie, care
cu adevărat ar fi în măsură să cuprindă procesele psihice caracteristice intenţiei şi culpei,
considerându-se astfel că în cazul culpei fără prevedere - nu se poate stabili cu adevărat o
legătură de factură psihică între autor şi un rezultat pe care persoana infractorului, de fapt nici nu
l-a prevăzut.

Pe de altă parte a acestei teorii, s-a mai obiectat că vinovăţia psihologică nu pune în valoare
potenţialul vinovăţiei ca element de individualizare a răspunderii, neţinând cont de motivele care
determină comiterea infracţiunii. Este adevărat că în teoria psihologică asupra vinovăţiei,
mobilul faptei, de pildă, nu constituie un element psihic care ar putea caracteriza intenţia, aceasta
subzistă indiferent de mobil.

De asemenea, un alt reproş adus acestei teorii a mai fost dat chiar de către doctrina penală
română, prin care a admis că: ”Deşi, în principal noţiunea de scop exprimă un proces subiectiv,
acesta se poate exprima şi în cuprinsul modelului legal nu numai într-o finalitate situată în afara
infracţiunii şi care atribuie intenţiei caracter calificat, dar şi ideea unui rezultat infracţional. Iar în
aceste ipoteze noţiunea de scop se va indica ca o cerinţă esenţială a laturii obiective a infracţiunii
fără ca să influenţeze la rândul său latura subiectivă”.

De asemenea într-o altă precizare care se dă, în situaţia după cum conduita incriminată constituie
o acţiune sau inacţiune, în primul caz, incriminarea faptei are ca suport subiectiv, de regulă,
intenţia, iar în cazuri de excepţie, culpa, pe când incriminarea unei fapte omisive are ca cerinţe
subiective concomitent intenţia şi culpa, în afară de cazurile când legiuitorul prevede, explicit, că
fapta omisivă are ca suport subiectiv numai intenţia.

În fine, s-a mai arătat că teoria psihologică nu poate tot timpul explica lipsa vinovăţiei în ipoteza
anumitor cauze de înlăturare a caracterului penal al faptei.

Aceste reproşuri, justificate pe de o parte, asupra concepţii psihologice, au fost parţial revăzute
sau reîntregite într-o variantă modernă a acestei teorii, unde se constată o anumită deschidere

14
spre o analiză mai profundă a proceselor psihice. Astfel că, într-o viziune mai modernă a acestei
doctrine: „Vinovăţia apare, în oricare din formele sale ca o trăsătură caracterizată a personalităţii
agentului, precum şi a conduitei acestuia. Astfel că, actus reus cuprinde şi elementele non-
psihice ale infracţiunii (activitatea fizică, rezultatul, circumstanţele faptei), iar mens rea este
parte componentă a infracţiunii, aflată într-un coraport cu celelalte elemente obiective ale ei”.

În această viziunea modernă a teoriei psihologice autorul faptei nu mai poate fi privit numai ca
un factor cauzal, producând orbeşte modificări în lumea exterioară ci şi ca o persoană
responsabilă, capabilă să-şi dea seama de ceea face şi să-şi dirijeze voinţa în cunoştinţă de cauză.
În acest mod, răspunderea penală se subiectivizează sau se umanizează, apare ca o consecinţă a
unei manifestări umane conştiente. Şi în acest mod societatea poate să acţioneze mai eficient şi
în cunoştinţă de cauză asupra acestuia, dacă nu spre a-l transforma complet, atunci cel puţin
pentru a obţine de la acesta o mai bună folosire a însuşirilor cu care a fost dotat, respectiv pentru
a evita repetarea răului produs societăţii. În acelaş mod şi o justificare raţională şi a pedepsei ce
s-ar aplica făptuitorului. Concepţia reîntregeşte şi edifică scopul pedepsei, prevenirea
infracţiunilor care ar putea duce la evitarea sancţiunilor exagerate, ceea ce ar duce la determina
infractorilor periculoşi să se abţină de la săvârşirea infracţiunii, ori să se adapteze cerinţei
societăţii. În acest mod s-ar mai evita şi intimidarea exagerată a unor membri a societăţii, s-ar
atenua în mod hotărâtor măsurile de pedeapsă aplicate doar în raport cu gravitatea faptei şi
vinovăţia agentului. Deoarece o persoană nevinovată nu poate fi pedepsită, în acelaşi timp,
pedeapsa nu poate depăşi măsura faptei şi a vinovăţie, în sens contrar sancţiunea penală nu poate
acţiona eficient asupra colectivităţii (prevenţie generală) sau asupra condamnatului (prevenţie
specială).

Aşa cum se poate observa conform acestei concepţii se poate constata exclusivismul vinovăţiei
care este apreciată într-adevăr în mod absolut. Şi numai în cadrul lui mens rea sunt analizate
procesele psihice individuale, fapta (actus reus) înseamnă toate elementele infracţiunii cu
excepţia lui mens rea.

Aşadar ceea ce este incontestabil, şi în practică nu s-ar putea înţelege altfel, este că orice
infracţiune presupune nu numai o activitate materială, ci şi o anumită atitudine psihică a
făptuitorului în raport cu fapta şi cu consecinţele acesteia. Această cerinţă, care s-a impus ca o
mare cucerire a civilizaţiei umane şi ca o renunţare la practica anterioară după care era suficient
raportul de cauzalitate, stabilit adesea pe bază de prejudecăţi, pentru tragerea la răspundere

15
penală a unei persoane, stă la baza activităţii represive moderne. Astfel, chiar dacă răspunderea
penală obiectivă, mai există şi astăzi in unele legislaţii, are caracter cu totul excepţional.

La fel de incontestabilă ar fi şi concluzia după care vinovăţia presupune două procese psihice de
bază, un proces intelectiv (subiectul îşi dă seama de ceea ce face, are reprezentarea consecinţelor
faptei, procedează în mod conştient când acţionează într-un mod sau altul) şi un proces volitiv
(acţiunea, inacţiunea este rodul voinţei agentului, îi aparţine acestuia, constituie o manifestare a
personalităţii sale, are loc prin intermediul voinţei agentului). Din modul extrem de diferit în care
se combină, se structurează aceste procese iau naştere formele şi modalităţile vinovăţiei.

Dincolo de aceste date incontestabile în ceea ce priveşte conceptul sau domeniul vinovăţiei
penale mai continuă şirul nesfârşitelor controverse.

Mai întâi aceste controverse se referă la conceptul global de vinovăţie, în această privinţă nu
există o unanimitate de păreri dacă în conţinutul vinovăţiei prioritatea trebui acordată procesului
intelectiv (teoria reprezentării) sau procesului volitiv (teoria voinţei).

S-a apreciat că teoria reprezentării explică mai corect formele şi modalităţile vinovăţiei.

Alţi autori, dimpotrivă, susţin că voinţei trebuie să i se acorde prioritatea deoarece numai
reprezentarea rezultatului n-ar putea atrage răspunderea penală dacă rezultatul n-a fost voit
(urmărit ori acceptat) de subiect acceptată integral nici concluzia după care vinovăţia ar
presupune un act de voinţă al autorului, deoarece într-o asemenea afirmaţie nu se relevă un
aspect esenţial şi anume caracterul voinţei agentului de a face ceva contrar preceptului normei
(contrar datoriei pe care o avea de a se comporta potrivit dispoziţiei din normă), în cazul in care
comportarea subiectului nu ar fi contrară datoriei prescrise de normă, ea nu ar putea fi
considerată ca având la bază intenţia sau culpa.

Într-una din aprecieri se remarcă faptul că factorul intenţiei este voinţa de a acţiona într-o
anumită direcţie (teoria voinţei limitată în acţiune). Unde se mai menţionează că dacă nu există o
asemenea voinţă, făptuitorul n-ar putea răspunde pentru o faptă intenţionată chiar dacă rezultatul
produs ar decurge, inevitabil din acela care asigură inevitabilitatea voinţei făptuitorului
aducându-se exemplu, făptuitorul care şi-a dat foc casei spre a incasa asigurarea n-ar putea fi tras
la răspundere şi pentru uciderea unei persoane paralizate aflate în casă şi care nu a putut să se
salveze singură, susţinându-se că în acţiunea volitivă nu s-a urmărit această finalitate.

16
Într-o altă concepţie (teoria reprezentării) voinţa acţiunii este considerată ca un simplu impuls dat
mişcării corporale) şi care se epuizează odată cu aceasta şi nu influenţează producerea
rezultatului. Astfel pentru răspunderea penală a făptuitorului este prevedea rezultatului.

Consecinţele negative ale teoriilor menţionate sunt înlăturate de teoria voinţei acţiunii şi a
rezultatului în care se menţionează că intenţia ar consta din voinţa acţiunii şi din prevederea
rezultatului şi care este aproape unanim admisă. În această concepţie, intenţia presupune în egală
măsură voinţa acţiunii şi voinţa rezultatului prevăzut de făptuitor.

În felul acesta, teoria voinţei acţiunii şi a rezultatului concepând actul intenţionat ca voit atât în
ce priveşte acţiunea (inacţiunea) cât şi rezultatul aflat în reprezentarea făptuitorului, restabileşte
egalitatea de influenţa a elementului volitiv şi intelectiv din conţinutul intenţiei.

Aşadar, chiar dacă concepţia modernă a teoriei psihologice a desprins unele concluzii
seducătoare, pe drept cuvânt, deschizând în acest mod unele orientări de natură teoretică şi
justificabile în plan practico-judiciar. Pe de altă parte se subliniază faptul că aceasta a şi deschis
sau au expus primele începuturi de apreciere obiectivă asupra vinovăţiei. Aşa încât, obiectivele
nesoluţionate de teoria psihologică vor fi totuşi preluate de o nouă teorie a vinovăţiei, aşa-numita
teorie normativă.

Capitolul II
Articolele 17-20 din Codul Penal al Republicii Moldova stabilesc criteriile și condițiile pentru
stabilirea vinovăției în cazul săvârșirii infracțiunilor. Voi analiza fiecare articol în parte:

Articolul 17. Infracțiunea săvârșită cu intenție

Acest articol definește infracțiunea săvârșită cu intenție. Se consideră că o infracțiune a fost

săvârșită cu intenție dacă persoana în cauză a înțeles caracterul prejudiciabil al acțiunii sau
inacțiunii sale, a prevăzut urmările prejudiciabile, le-a dorit sau a acceptat conștient survenirea
acestor urmări. Prin aceasta, se indică că vinovăția este prezentă în cazul în care infractorul
acționează conștient și cu intenție.

Articolul 18. Infracțiunea săvârșită din imprudență

Acest articol reglementează infracțiunea săvârșită din imprudență. Se consideră că o infracțiune

este săvârșită din imprudență dacă făptuitorul a conștientizat caracterul prejudiciabil al acțiunii
sau inacțiunii sale, a prevăzut urmările prejudiciabile, dar a considerat în mod ușuratic că acestea
pot fi evitate, sau dacă nu și-a dat seama de caracterul prejudiciabil al acțiunii sau inacțiunii sale,

17
neavând previziunea necesară. Acest articol stabilește diferența între intenție și imprudență în
săvârșirea infracțiunilor.

Articolul 19. Infracțiunea săvârșită cu două forme de vinovățieAcest articol se referă la situația
în care, în urma săvârșirii intenționate a unei infracțiuni, apar consecințe mai grave decât cele
preconizate inițial. Răspunderea penală pentru aceste consecințe survine numai dacă făptuitorul a
prevăzut consecințele prejudiciabile, dar le-a considerat în mod ușuratic evitabile, sau dacă nu a
prevăzut posibilitatea survenirii acestor consecințe, deși trebuia și putea să le prevadă. În acest
caz, infracțiunea se consideră intenționată, deși consecințele neașteptate sunt mai grave decât
intenția inițială.

Articolul 20. Fapta săvârșită fără vinovăție (cazul fortuit)

Acest articol se referă la situația în care fapta a fost săvârșită fără vinovăție, adică fără
conștientizarea caracterului prejudiciabil al acțiunii sau inacțiunii, fără previziunea posibilității
apariției urmărilor prejudiciabile și fără obligația sau capacitatea de a le prevedea. Se tratează de
cazul fortuit în care făptuitorul nu poate fi considerat responsabil din punct de vedere penal
pentru acțiunile sale.

Aceste articole oferă cadrul juridic necesar pentru a determina gradul de vinovăție în cazul
săvârșirii infracțiunilor în Republica Moldova.Analizând reglementările privind vinovăția în
Codul Penal al Republicii Moldova, se observă o diferențiere clară între infracțiunile săvârșite cu
intenție, cele săvârșite din imprudență și situațiile în care există două forme de vinovăție. De
asemenea, se acordă atenție faptelor săvârșite fără vinovăție în cazul fortuit. Iată câteva aspecte
notabile:

1. Distincția clară între intenție și imprudență: Articolele 17 și 18 definesc în mod clar

diferențele între infracțiunile săvârșite cu intenție și cele săvârșite din imprudență. Se subliniază
importanța conștientizării și previziunii consecințelor prejudiciabile în determinarea gradului de
vinovăție.

2. Responsabilitatea pentru consecințe neașteptate: Articolul 19 abordează situația în care, în

urma săvârșirii cu intenție a unei infracțiuni, se produc consecințe mai grave decât cele
preconizate inițial. Aici, se menționează clar că răspunderea penală poate apărea numai dacă
făptuitorul putea și trebuia să prevadă aceste consecințe.

3. Cazul fortuit: Articolul 20 tratează situația faptelor săvârșite fără vinovăție, denumite cazul
fortuit. Aceasta acoperă situațiile în care făptuitorul nu putea să-și dea seama de caracterul

18
prejudiciabil al acțiunii sau inacțiunii sale și nu putea sau nu trebuia să prevadă consecințele
prejudiciabile.

4. Protecția împotriva acuzațiilor injuste: Reglementările încearcă să ofere o bază legală

echitabilă și să protejeze persoanele de acuzații injuste, având în vedere circumstanțele și gradul
de previziune al făptuitorului.

În ansamblu, aceste reglementări creează un cadru coerent și detaliat pentru evaluarea vinovăției
în cazul infracțiunilor în Republica Moldova. Ele încearcă să atingă un echilibru între pedepsirea
adecvată a acțiunilor intenționate sau imprudențe grave și protejarea împotriva aplicării
nejustificate a răspunderii penale în cazurile fortuite sau în situații unde vinovăția nu este clară.

Concluzia
În concluzie, analiza detaliată a naturii vinovăției din perspectiva psihologiei, psihanalizei și
altor teorii psihologice dezvăluie complexitatea acestui fenomen în cadrul comportamentului
uman. De la perspectiva freudiană, care explorează rădăcinile vinovăției în complexul oedipian
și lupta dintre Eros și Thanatos, până la teoriile comportamentale care subliniază condițiile și
sursele dezvoltării sentimentului de vinovăție, fiecare abordare aduce contribuții semnificative în
înțelegerea acestui fenomen psihologic. Aspectele sociale, culturale și morale, precum și
influența religiei și educației, sunt, de asemenea, subliniate în influențarea și modelarea
vinovăției în psihicul uman.

Mai mult, studiile ulterioare ale lui D.W. Winnicott aduc o perspectivă nouă, analizând
sentimentul de vinovăție în contextul dezvoltării emoționale individuale, subliniind variații în
manifestarea acestui sentiment. Teoria complexă a vinovăției propusă de K. Muzdybaev adaugă
o dimensiune de autocritică și analiză cauzală, subliniind legătura dintre norme, acțiuni și
conștientizarea lor. În plus, abordările contemporane, precum cea a cercetătorului Yu. Orlov,
evidențiază mecanismele mentale implicate în construirea sentimentului de vinovăție.

În lumina acestor cercetări și teorii, se poate concluziona că vinovăția este un fenomen complex,
înglobând aspecte cognitive, emoționale și motivaționale, influențate de factori interni și externi.
Această analiză adâncită aduce contribuții semnificative la înțelegerea naturii vinovăției și poate
servi drept bază pentru abordări mai precise și eficiente în domeniul științelor juridice.

19
Bibliografia
COD Nr. 985 din 18-04-2002 CODUL PENAL AL REPUBLICII MOLDOVA* Publicat : 14-04-2009
în Monitorul Oficial Nr. 72-74 art. 195

Mihai Ştefănoaia, Drept penal: partea generală, Universul Juridic, 2020, Vol. 1

Stela Botnaru, Alina Șavga, Mariana Grama,..., Drept penal. Partea generală – Ch.: Cartier, 2005
(Combinatul Poligr.).

Alexandru MARIŢ, Dan GEORGIAN, TEORIA ŞI APRECIERI ALE CONCEPTELORR

PSIHOLOGICE ALE VINOVĂŢIEI PENALE, UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN
MOLDOVA, ANALELE ŞTIINŢIFICE

Ursu Viorica, Baltag Dmitrii, VINOVĂȚIA – CONDIȚIE INERENTĂ A RĂSPUNDERII JURIDICE,

UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAȚIONALĂ DIN MOLDOVA

Gheorghe Gladchi, Constantin Greu, Conceptul şi esenţa vinovăţiei penale, REVISTA NAŢIONALĂ DE
DREPT Nr. 2, februarie 2008

20