LATURA SUBIECTIVĂ A INFRACŢIUNII

1. Noţiunea şi importanţa laturii subiective a infracţiunii

Latura subiectivă, ca element al infracţiunii, cuprinde totalitatea condiţiilor cerute de lege cu privire
la atitudinea conştiinţei şi voinţei infractorului faţă de faptă şi urmările acesteia pentru caracterizarea
faptei ca infracţiune.
În literatura de specialitate cercetarea laturii subiective a infracţiunii se face prin prisma
elementelor sale componente:
– vinovăţia;
– mobilul;
– scopul.
Constatarea mobilului şi scopului nu este necesară în cele mai multe cazuri pentru realizarea
conţinutului legal al infracţiunii, cu toate că sunt prezente în latura subiectivă a fiecărei infracţiuni
concrete.
2. Vinovăţia
Vinovăţia ca trăsătură a infracţiunii reprezintă atitudinea psihică a făptuitorului faţă de fapta şi
urmările produse. Ea constă în săvârşirea cu voinţa liberă a faptei.
În prevederea condiţiilor ei de comitere, precum şi a urmărilor ei periculoase faţă de care adoptă o
anumită poziţie, iar în cazul neprevederii urmării, vinovăţia constă în neglijenţa făptuitorului faţă de
posibilitatea reprezentării lor.
În conţinutul vinovăţiei se constată existenţa a doi factori:
– intelectiv (de conştiinţă);
– volitiv (de voinţă).
Factorul intelectiv constă în reprezentarea conţinutului obiectiv al infracţiunii.
Factorul volitiv reprezintă capacitatea subiectului care are reprezentarea faptei sale de a-şi dirija în
mod liber voinţa de a fi stăpân pe acţiunile sale.
Este necesar ca factorul volitiv sa acţioneze liber, fără a fi influenţat şi determinat de o constrângere
exterioară, în caz contrar nu va fi antrenata răspunderea penală.
Factorul intelectiv are rol hotărâtor în conturarea vinovăţiei şi a formelor sale.
Formele vinovăţiei
Potrivit codului penal vinovăţia există când fapta care prezintă pericol social este săvârşită cu
intenţie sau din culpă. La aceste două forme de vinovăţie, teoria şi practica au adăugat o a treia formă:
praeterintenţia (intenţia depăşită).

3. Intenţia ca formă a vinovăţiei

„Intenţia constituie forma fundamentală, generală şi originară a vinovăţiei”, menţionează A.
Boroi, mai ales că majoritatea infracţiunilor se comit cu intenţie, şi doar în mod excepţional, din
imprudenţă sau cu două forme.

Potrivit art. 17 din Codul Penal al RM, „Se consideră că infracţiunea a fost comisă cu intenţie dacă
persoana care a săvîrşit-o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a
prevăzut urmările ei prejudiciabile, le-a dorit sau admitea, în mod conştieint, survenirea acestor urmări”.
Din această definiţie reies cele două modalităţi ale intenţiei: directă şi indirectă.

Intenţia directă.
 Potrivit art. 17 CP intenţia directă se caracterizează prin aceea că făptuitorul prevede rezultatul
faptei sale şi urmăreşte producerea lui prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii incriminate. Prin prevederea
rezultatului se înţelege reprezentarea urmărilor pe care le produce acţiunea sa, adică lezarea obiectului
sau punerea în pericol a acestuia.
În practica judiciară se poate dovedi cu destulă uşurinţă în majoritatea cazurilor ca făptuitorul a
prevăzut şi producerea rezultatului prin comiterea faptei sale. În această privinţa Curtea Supremă de
Justiţie a statuat ca lovirea victimei , având ca urmare fracturi de boltă şi de bază a craniului, constituie
tentativă la infracţiunea de omor şi impune concluzia că inculpatul a acţionat cu intenţia directă de a
ucide.
Intenţia indirectă
Această formă a vinovăţiei este a doua modalitate a intenţiei şi există atunci când făptuitorul
prevede rezultatul faptei sale şi deşi nu-l urmăreşte acceptă posibilitatea producerii lui.
Intenţia indirectă caracterizează, în general, acţiunile sale, care, datorită modului ori împrejurărilor
în care sunt săvârşite, pot produce două sau mai multe rezultate:
– unul a cărui producere este certă şi urmărită de făptuitor faţă de care se va reţine intenţia
directă şi,
– altele a căror producere este posibilă şi acceptată de făptuitor în raport cu care se reţine
intenţia indirectă.
Deşi intenţia în această modalitate este denumită indirectă sau eventuală, în realitate nu intenţia
este eventuală deoarece ea subzistă indiferent dacă rezultatul a fost voit şi urmărit sau a fost numai voit
şi acceptat, ceea ce este eventual rezultatul secundar pe care făptuitorul îl acceptă.
Este posibilă şi săvârşirea unei singure infracţiuni cu intenţie indirectă, aşa cum s-a reţinut de
Curtea Supremă de Justiţie în situaţia în care inculpatul a trecut cu maşina printr-un baraj organizat de
poliţişti pe şosea, ce a avut drept consecinţă accidentarea gravă a unuia dintre ei.
Alte modalităţi ale intenţiei:
– intenţia simplă;
– intenţia calificată.
Intenţia simplă este atunci când făptuitorul prevede rezultatul şi urmăreşte sau acceptă posibilitatea
producerii lui.
Intenţia calificată este atunci când făptuitorul urmăreşte producerea rezultatului în vederea
realizării unui scop prevăzut în norma incriminatoare:
– intenţia iniţială;
– intenţia supravenită.
Intenţia iniţială constă în prevederea rezultatului acţiunii într-un moment anterior începerii
acesteia.
Intenţia supravenită apare pe parcursul executării acţiunii iniţiale, când făptuitorul se hotărăşte sa-
si amplifice activitatea infracţională, urmărind şi alte rezultate.
Exemplu: făptuitorul pătrunde într-o locuinţă şi, văzând bunuri de valoare, le ia.
– intenţia spontană;
– intenţia premeditată.
Intenţia spontană apare sub impulsul unei stări de provocare când făptuitorul reacţionează şi comite
fapta.
Intenţia premeditată presupune însoţirea intenţiei de o pregătire prealabilă pentru a realiza reuşita
depăşită a faptei, în sensul ca între momentul luării hotărârii infracţionale şi cel al realizării ei se interpune
un interval de timp, în care făptuitorul chibzuieşte asupra săvârşirii faptei, îşi creează alibiuri pentru a
scăpa de răspunderea penală.
– intenţia unică;
– intenţia complexă.
Intenţia unica este atunci când făptuitorul a hotărât săvârşirea unei singure infracţiuni.
Intenţia complexă este atunci când făptuitorul a hotărât săvârşirea mai multor infracţiuni, cum ar fi
infracţiunea de tâlhărie.

4. Imprudenţa şi modalităţile sale

Potrivit art. 18 CP fapta este săvârşită din imprudenţă „dacă persoana care a săvîrşit-o îşi dădea
seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, dar
considera în mod uşuratic că ele vor putea fi evitate ori nu îşi dădea seama de de caracterul prejudiciabil
al acţiunii sau inacţiunii sale, nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor ei prejudiciabile, deşi trebuia
şi putea să le prevadă”.
Astfel, fapta este săvîrşită din imprudenţă când infractorul:
– Prevede rezultatul faptei dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce;
– Nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.
Culpa are doua forme:
– cu prevedere (cu uşurinţă);
– simplă (neglijenţă).
Culpa cu prevedere
Aceasta formă de vinovăţie există când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, pe care nu-l
acceptă socotind fără temei că nu se va produce.
Ea implică un anumit mod de corelarea proceselor volitive şi intelective în producerea rezultatului.
Făptuitorul acţionează pe baza unor anumite cunoaşteri a datelor realităţii, cunoaştere ce se
întregeşte cu prevederea rezultatului, ceea ce ar asemăna culpa cu prevedere cu intenţia. Deosebirea
constă în caracterul imperfect, denaturat al ambelor procese.
Cunoaşterea e superficială, de natură a-i crea făptuitorului convingerea că va putea evita rezultatul
aflat în reprezentarea sa, dar şi prevederea denaturată, întrucât rezultatul e prevăzut ca imposibil.
Avem culpă cu prevedere când un conducător auto se angajează într-o depăşire neregulamentară şi
deşi prevede posibilitatea producerii unui accident, speră că va evita rezultatul periculos1.
Neglijenţa ca formă a culpei se caracterizează prin:
– Făptuitorul nu are reprezentarea consecinţelor acţiunii pentru că nu foloseşte întreaga sa
capacitate intelectuală, pentru a prevedea urmările faptei săvârşite, deşi putea sa aibă aceasta
capacitate şi trebuia să depună toate diligenţele în conduita sa.
– Singura formă a vinovăţiei unde făptuitorul nu prevede rezultatul, iar pentru a fi vinovat de
producerea rezultatului s-a prevăzut obligaţia de a prevedea acest rezultat şi posibilitatea prevederii
acestuia.
Obligaţia de prevedere a rezultatului se deduce de cele mai multe ori din actele normative ce
reglementează exercitarea anumitei acţiuni; medic, farmacist, şofer ş.a.
În această privinţă, obligaţia conducătorului auto de a prevedea urmările periculoase în situaţia
circulării pe şosele cu viteză foarte mare, a staţionării neregulamentare ce au provocat accidentul decurge
din regulamentul circulaţiei pe drumurile publice ce trebuie cunoscut.

1
Comentariu la Codul penal al Republicii Moldova, pag. 67.
 Posibilitatea de prevedere constituie o condiţie subiectivă ce se verifică în raport cu persoana
făptuitorului, cu fiecare ins în parte, în funcţie de pregătirea lui.
Dar posibilitatea de prevedere nu se poate raporta la un etalon general, abstract, la un ins mediu, ci
diferă de la un ins la altul, în funcţie de vârstă, de instruire, de experienţă în muncă, de gradul de
inteligenţă ş.a.
În literatura de specialitate se reţin şi alte denumiri ale culpei:
– Nesocotinţa – o comportare nechibzuită, fără atenţia ce se impune în efectuarea unei acţiuni.
– Nebăgare de seamă – o comportare neatentă faţă de condiţiile în care s-a desfăşurat acţiunea.
– Neaprecierea – lipsa de cunoştinţe elementare necesare pentru îndeplinirea unei anumite
acţiuni.
– Nedibacie – lipsa de abilitate, de deprindere necesară pentru desăvârşirea unei acţiuni.

5. Infracţiunea săvîrşită cu două forme de vinovăţie

De regulă infracţiunile se săvârşesc cu o singură formă de vinovăţie .Există şi infracţiuni care
cuprind cumulativ în latura lor subiectiva,atît intenţia,cît şi imprudenţa,situaţia fiind cunoscută sub
denumirea de ,,praeterintenţie” sau, intenţie depăşită”, ”vinovăţie mixtă”, ”vinovăţie compusă”.

Atunci cînd făptuitorul săvîrșește cu intenţie o faptă prevăzută de legea penală, produce din
imprudenţă un rezultat mai grav sau un rezultat în plus faţă de cel prevăzut şi urmărit sau acceptat.
Astfel,pe lîngă urmările directe,survin şi urmări derivate,mult mai grave,care nu sunt cuprinse de
intenţia celui vinovat.

Conform prevederilor art. 19 CP RM, ,,Dacă, drept rezultat al săvîrşirii cu intenţie a infracţiunii,
se produc urmări mai grave care, conform legii, atrag înăsprirea pedepsei penale şi care nu erau
cuprinse de intenţia făptuitorului, răspunderea penală pentru atare urmări survine numai dacă
persoana a prevăzut urmările prejudiciabile, dar considera în mod uşuratic că ele vor putea fi evitate
sau dacă persoana nu a prevăzut posibilitatea survenirii acestor urmări, deşi trebuia şi putea să le
prevadă. În consecinţă, infracţiunea se consideră intenţionată”.
Infracţiunea săvîrşită cu două forme de vinovăţie se caracterizează prin următoarele aspecte:

– îmbinarea a două forme diferite de vinovăţie:intenţia şi imprudenţa;

– formele de vinovăţie privesc diferite semne ale laturii obiective(fapta prejudiciabilă şi urmarea
prejudiciabilă)ce au importanţă de fapt;
– atitudinea imprudentă se manifestă doar asupra urmărilor calificate;
– două forme ale vinovăţii există doar în cazul formelor agravante ale infracţiunii;
– infracţiunile săvîrşite cu două forme de vinovăţie,în integritate sunt considerate intenţionate.
Studiul infracţiunilor cu două forme de vinovăţie este necesar pentru delimitarea acestor
infracţiuni, pe de o parte, de cele săvîrşite intenţionat şi, pe de altă parte, de cele săvîrşite din
imprudenţă, care au multe în comun după semnele obiective.

În acest sens,organele judiciare trebuie să stabilească concret intenţia în raport cu fapta iniţială şi
imprudentă faţă de urmarea mai gravă,pentru a califica corect fapta şi a aplica o pedeapsă penală
echitabilă.

6. Motivul şi scopul infracţiunii

Motivul şi scopul infracţiunii sunt unele dintre semnele indispensabile,absolut necesare ale
actului volitiv,ce fac parte din componenţa laturii subiective a componenţe de infracţiune.
 Doctrina dreptului penal defineşte motivul infracţiunii ca fiind factorul psihic care-l determină pe
infractor să comită fapta prejudiciabilă.
Infracţiunile se comit din cauza unui impuls interior. Asemenea impulsuri interne sunt generate
de: dorinţa obţinerii unor foloase ilicite, de tendinţa îmbogăţirii fără muncă, de sentimentele de ură,
răzbunare, gelozie etc.
Existenţa motivului în cazul săvîrşirii oricărei infracţiuni este un indicator al normalităţii psihice
a făptuitorului. Este o sarcină permanentă a organelor de urmărire penale de a stabili şi demonstra,în
fiecare caz,motivul conduitei antisociale a infractorului.
Importanţa juridico-penală a motivului infracţiunii este diferită în funcţie de valoarea atribuită de
legiuitor acestuia în cadrul componenţelor infracţiunii concrete. Motivul poate avea următoarele
semnificaţii:
1. De regulă, motivul faptei nu constituie o condiţie pentru existenţa infracţiunii, considerându-se
că prezenţa vinovăţiei este suficientă pentru întregirea laturii subiective a infracţiunii. Doar în cazurile
excepţionale,legiuitorul consideră necesară existenţa unui motiv ca semn obligatoriu al laturii subiective
a componentei infracţiunii. Motivul infracţiunii poate fi indicat expres în conţinutul articolului
corespunzător sau poate fi subînţeles.
2. Există fapte penale al căror motiv, constituie un element circumstanţial, de ordin subiectiv, în
formele calificate ale infracţiunii. (De exemplu:omorul este calificat cînd este săvîrşit din interes
material).
3. Motivul infracţiunii poate fi prevăzut de lege ca circumstanţă agravantă sau atenuantă generală
la individualizarea răspunderii şi pedepsei penale. (De exemplu: drept circumstanţa agravantă serveşte
săvîrşirea infracţiunii din interes material sau alte intenţii josnice art. 77 CP RM).
Prin scop al infracţiunii se înţelege finalitatea urmărită prin săvîrşirea faptei penale.

În funcţie de conţinutul său,scopul infracţiunii poate fi divers: acapararea puterii, goana după
câştig uşor .Ca şi motivul (mobilul), scopul este o caracteristică a actului volitiv, dar nu este prevăzut
ca semn în componenţa infracţiunii decît în mod excepţional. Astfel, doar la unele infracţiuni scopul
reprezintă un semn constitutiv al laturii subiective. (De exemplu: pentru existenţa unei acţiuni de
tîlhărie este necesar ca atacul să fie săvîrşit asupra unei persoane, în scopul sustragerii bunurilor art.
188 CP RM).
Există un şir de norme din conţinutul cărora se poate subînţelege scopul ca semn necesar al
componenţei concrete de infracţiune. Sunt utilizate expresii precum: ,,s-a urmărit”, ”pentru a...”, ”în
vederea...”.
La alte infracţiuni scopul constituie o circumstanţă agravantă a infracţiunii. (De exemplu:omorul
unei persoane se pedepseşte mai aspru cînd fapta a fost săvîrşită ,,cu scopul de a preleva şi/sau utiliza
ori comercializa organele sau ţesuturile victimei” art. 145 CP RM).
În toate cazurile cunoaşterea scopului urmărit de făptuitor este necesară pentru determinarea
gradului de pericol social al faptei, pentru cunoaşterea pericolului infractorului şi pentru stabilirea
măsurii de apărare socială adecvată.

7. Noţiunea erorii şi importanţa ei

Pentru determinarea corectă a laturii subiective a componenţei infracţiunii, are o importanţă
deosebită stabilirea esenţei şi influenţei erorii asupra formei de vinovăţie. În doctrina penală, eroarea
este definită ca ,,reprezentarea greşită de către cel ce săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală a
realităţii din momentul săvîrşirii faptei, reprezentare determinată de necunoaşterea sau cunoaşterea
greşită a unor date ale realităţii, fie a unor dispoziţii legale”.

Eroarea poate avea ca sursă fie o completă necunoaştere a unei împrejurări de fapt, ori de drept,
în care a avut loc săvîrşirea faptei, fie o cunoaştere greşită, inexactă a unor astfel de date.
În raport cu obiectul său eroarea poate fi de fapt şi de drept.

Eroarea de drept reprezintă aprecierea greşită de către vinovat a esenţei de drept sau a
consecinţelor juridice a faptei săvîrşite. Se disting următoarele modalităţi ale erorii de drept:

1. Aprecierea greşită de către cel ce săvârşeşte fapta, ca avînd un caracter inofensiv, neincriminat
de legea penală, atunci cînd în realitate aceasta constituie o infracţiune. Această modalitate a erorii nu
exclude răspunderea penală, deoarece necunoaşterea legii nu poate fi identificată cu lipsa conştientizării
caracterului prejudiciabil al faptei şi nu constituie o justificare pentru cel vinovat.
2. Aprecierea greşită de către cel ce săvârşeşte fapta, ca avînd un caracter prejudiciabil, incriminat
de legea penală, atunci cînd în realitate aceasta nu constituie infracţiune.
3. Reprezentarea greşită a făptuitorului asupra consecinţelor juridice ale infracţiunii săvîrşite:
calificarea faptei, categoria şi cuantumul pedepsei ce poate fi stabilită pentru săvîrşirea infracţiunii.
Conştientizarea împrejurărilor menţionate nu face parte din conţinutul intenţiei şi nu influenţează forma
vinovăţiei, de aceea nu exclude răspunderea penală.
În cazul erorii de drept, regula generală este că răspunderea penală a persoanei, ce are o
reprezentare greşită asupra particularităţilor şi consecinţelor de drept ale faptei săvîrşite, survine în
corespundere cu aprecierea acestei fapte de legiuitor şi nu de către subiect. Astfel, eroarea de drept nu
influenţează forma vinovăţiei, calificarea faptei şi răspunderea penală a făptuitorului.
Eroarea de fapt este necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unor stări, situaţii sau împrejurări de
fapt în care a fost săvîrşită infracţiunea şi care, potrivit legii, reprezintă fie un element constitutiv al
infracţiunii, fie o circumstanţă agravantă.
În doctrina penală sunt cunoscute următoarele modalităţi ale erorii de fapt:
– eroare în obiectul infracţiunii;
– eroare în caracterul acţiunii sau inacţiunii;
– eroare în urmările infracţionale;
– eroare în legătura de cauzalitate;
– eroare în circumstanţele agravante ale infracţiunii.
Eroare în obiectul infracţiunii există în cazul reprezentării greşite a infractorului asupra naturii
sociale şi de drept a obiectului atentatului. Sunt 2 categorii ale acestei modalităţi de eroare:
– substituirea obiectului infracţiunii (subiectul infracţiunii consideră că atentează la un obiect, însă
în realitate, atentează la un alt obiect juridic generic ocrotit de legea penală);
– necunoaşterea circumstanţelor care schimbă aprecierea socială şi de drept a obiectului
infracţiunii.
Eroare în caracterul acţiunii sau inacţiunii se poate manifesta în două situaţii:
– persoana apreciază greşit fapta, fiind prejudiciabilă, în realitate, însă, aceasta neconstituind o
infracţiune. Această modalitate a erorii nu influenţează forma vinovăţiei, infracţiunea rămânând
intenţionată;
– persoana apreciază greşit fapta, fiind legală, în realitate însă aceasta fiind o infracţiune. Această
modalitate a erorii exclude intenţia infracţională, înlăturând răspunderea penală.
 Eroare în urmările infracţionale constă în reprezentarea greşită a făptuitorului asupra
particularităţilor calitative sau cantitative ale prejudiciului provocat prin săvîrşirea infracţiunii.
Eroare în calitatea urmărilor infracţionale, adică în caracterul prejudiciabil al acestora, poate
consta în:
– prevederea unor urmări care în realitate nu au survenit. Această eroare nu exclude răspunderea
penală, fapta fiind calificată corespunzător intenţiei făptuitorului;
– neprevederea unor urmări care de fapt au survenit. Această eroare exclude răspunderea penală
pentru provocarea intenţionată a urmărilor survenite de fapt, fapta subiectului fiind calificată ca fiind
săvîrşită din imprudenţă.
Eroare în cantitatea urmărilor infracţionale se referă la reprezentarea greşită a făptuitorului
privind gradul de prejudiciabilitate al urmărilor survenite. Urmările survenite pot fi mai grave, cît şi
mai uşoare în comparaţie cu cele preconizate de infractor.
Eroare în legătura de cauzalitate constă într-o reprezentare greşită a făptuitorului, privind
evoluţia adevărată a dependenţei cauzale dintre fapta săvîrşită şi urmarea survenită.
Eroare în circumstanţele agravante ale infracţiunii constă în reprezentarea greşită a infractorului
despre lipsa circumstanţelor agravante, atunci cînd ele există sau invers-prezenţa acestora atunci cînd ele
în realitate lipsesc.

SUBIECTUL INFRACŢIUNII

1. Noţiunea subiectului în dreptul penal

Subiecţii infracţiunii nu trebuie confundaţi cu subiecţii de drept penal, întrucât subiecţii de drept
penal au o sferă mult mai largă incluzând şi subiecţii infracţiunii, acest subiect este mai mult abordat în
doctrinele ce ţin de legislaţia la Română, la ei este făcută clasificarea în funcţie de subiect activ şi subiect
pasiv în timp ce la noi subiecţi ai infracţiunii pot fi atît persoanele fizice, cît şi cele juridice, ceea ce
stârneşte mai multe controverse între doctrinari.
Toţi subiecţii infracţiunii sunt subiecţi de drept penal, dar nu toţi subiecţii de drept penal sunt şi
subiecţi ai infracţiunii.
În literatura de specialitate subiectul infracţiunii este clasificat în:

– subiect activ;
– subiect pasiv.
1. Subiectul activ poate fi calificat (circumstanţiat), cînd autorul trebuie sa aibă anumite calităţi
cerute de lege în momentul săvîrşirii faptei (ex.: delapidarea nu poate fi săvîrşită decît de funcţionar,
absenţa nejustificată numai de militar etc.).

2. Subiectul pasiv, persoana care suferă o vătămare de pe urma unei infracţiuni. Subiectul pasiv
poate fi: subiect pasiv general (statul ca reprezentant al societăţii); subiect pasiv special, persoana
fizica sau juridica vătămată nemijlocit prin infracţiune.
Astfel subiecţii infracţiunii desemnează persoanele fizice sau juridice implicate în săvârşirea
unei infracţiuni fie prin săvârşirea faptei, fie prin suportarea consecinţelor acesteia.
Legea penală reglementează numai subiectul activ al infracţiunii.
Într-o accepţiune mai simplă, subiect al infracţiunii este cel ce a comis infracţiunea.
 Putem conchide că subiect al infracţiunii este recunoscută persoana care a comis o faptă
prevăzută de legea penală şi care, graţie faptului că posedă toate semnele prevăzute de lege pentru
această categorie de subiect, este pasibilă de răspundere penală.
Putem afirma că pot fi consideraţi subiecţi ai infracţiuni atît persoanele fizice, cît şi persoanele
juridice. Aceasta este reglementat de art. 21 CP „Subiectul Infracţiunii”.
Persoana fizica, subiect al infracţiunii
Aliniatul (1) art. 21 CP RM. Sunt pasibile de răspundere penală persoanele fizice responsabile
care, în momentul săvârşirii infracţiunii, au împlinit vârsta de 16 ani.
În alin. (1) art. 21 CP sunt indicate semnele ce caracterizează, în general, persoana fizică ca
subiect al infracţiunii. Acestea sunt: vârsta cerută de lege şi responsabilitatea.
Subiectul infracţiunii este persoana care săvârşeşte nemijlocit latura obiectivă a infracţiunii, prin
latura obiectivă a infracţiunii se înţelege totalitatea condiţiilor cerute de norma de încriminare
privitoare la actul de conduită pentru existenţa infracţiunii.
Subiect al infracţiunii poate fi atît persoana care săvârşeşte o infracţiune consumată, cît şi cea
care comite o tentativă de infracţiune.

2. Vîrsta ca o trăsătură a subiectului infracţiunii

În cadrul urmăririi penale şi judecării cauzei, trebuie să se dovedească vârsta precisă a minorului
(ziua, luna, anul naşterii). Această chestiune se soluţionează în conformitate cu cerinţele legii de
procedură penală. Se consideră că persoana a atins vârsta anumită nu în ziua naşterii, ci începând cu
ziua următoare. La constatarea vârstei de către expertiza medico-legală, ziua naşterii urmează să fie
considerată ultima zi a acelui an, care este numit de expert, iar în cazul constatării vârstei prin numărul
minimal sau maximal de ani, se deduce din vârsta minimală a acestei persoane presupusă de expertiză.
Pentru ca o persoană să poată fi subiect al infracţiunii, ea trebuie să fi atins, în momentul comiterii
infracţiunii, o anumită limită de vârstă. Or, numai la o anumită vârstă, şi nu de la naştere, omul
dobândeşte capacităţile psihice care-i dau posibilitate de a conştientiza acţiunile sale şi de a şi le putea
stăpâni.
Vârsta generală pentru tragerea la răspundere penală a persoanei fizice este de 16 ani.
Însă legiuitorul a inclus în lista infracţiunilor care pot fi imputate unei persoane începînd cu vîrsta
de 14 ani faptele de o periculozitate sporită (omor, tîlhărie), precum şi faptelor al căror pericol social
este accesibil a fi recepţionat.
Persoanele fizice care au vârsta între 14 şi 16 ani sunt pasibile de răspundere penală numai pentru
săvârşirea infracţiunilor prevăzute la art. 145, 147, 151, art. 152 alin. (2), art. 164, art. 166 alin. (2) şi (3),
art. 171, 172, 175, 186-188, art. 189 alin. (2)-(6), art. 190 alin. (2)-(5), art. 192 alin. (2)-(4), art. 192/1
alin. (2) şi (3), art. 196 alin. (4), art. 197 alin. (2), art. 212 alin. (3), art. 217 alin. (4) lit b), art. 217/1 alin.
(3) şi alin. (4) lit.b) şi d), art. 217/3 alin. (3) lit. a) şi b), art. 217/4, art. 217/6 alin. (2), art. 260, 268, 270,
271, art. 275, 280, 281, 283-286, art. 287 alin. (2) şi (3), art. 288 alin. (2), art. 290 alin. (2), art. 292 alin.
(2), art. 317 alin. (2), art. 342.
Codul Penal prevede nişte infracţiuni pentru care răspunderea penală survine, datorită unor condiţii
obiective, doar începînd cu vîrsta de 18 ani, referitor la aceasta la problema vârstei de la care este posibilă
răspunderea penală, trebuie să avem în vedere că o mare parte din infracţiunile prevăzute în partea
specială a CP pot fi săvârşite numai de persoane care au atins o anumită vârstă. De exemplu, infracţiunile
de atragere a minorilor în activitatea criminală sau la consumul ilegal de droguri pot fi săvârşite numai
de persoane care au atins vârsta de 18 ani (art. 208-209 CP). În alte cazuri, vârsta subiectului special în
norma incriminare nu este determinată, însă este indicat caracterul activităţii persoanei sau funcţiile pe
care le ocupă. De exemplu, persoana cu funcţii de răspundere (art. 327, 328 CP), persoana care efectuează
urmărirea penală (art. 306, 308 CP), judecătorul (art. 307 CP), medicul (art. 160 CP), lucrătorul
transportului feroviar, naval sau aerian (art. 263) etc. În aceste cazuri subiect al infracţiunii poate fi
persoana fizică care a împlinit 18 ani sau o altă vârstă stabilită de lege pentru a ocupa aceste funcţii sau
pentru a exercita aceste activităţi.

3. Noţiunea responsabilităţii
Noţiunea şi caracteristica responsabilităţii şi iresponsabilităţii sunt reglementate de art. 22-23 CP
al RM.
Responsabilitatea este starea psihologică a persoanei care are capacitatea de a înţelege caracterul
prejudiciabil al faptei, precum şi capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi a-şi dirija acţiunile.
În ceea ce priveşte persoana fizică, responsabilitatea este starea psihologică proprie omului
normal şi este opusă iresponsabilităţii prevăzute de art. 23 CP. În literatura juridică, responsabilitatea
este denumită şi capacitate penală sau imputabilitate.
Responsabilitatea presupune doi factori: un factor intelectiv şi unul volitiv.
Factorul intelectiv este determinat de capacitatea persoanei de a înţelege caracterul prejudiciabil al
faptei. Factorul volitiv constă în capacitatea persoanei de a-şi manifesta voinţa şi de a-şi dirija acţiunile.
Aceşti doi factori există în mod cumulativ. Lipsa unuia dintre aceştia duce la inexistenţa responsabilităţii
şi deci la starea de iresponsabilitate.
Între responsabilitate şi vinovăţie există o strânsă legătură. Responsabilitatea trebuie să existe în
momentul săvârşirii faptei. Dacă lipseşte responsabilitatea, nu se mai poate pune problema vinovăţiei ca
semn al infracţiunii, întrucât o persoană iresponsabilă nu poate acţiona cu vinovăţie (cu intenţie sau
imprudenţă). Prin urmare, responsabilitatea este premisa vinovăţiei.
Trebuie să facem distincţie între responsabilitate şi răspunderea penală. Responsabilitatea este
consecinţa existenţei capacităţii biopsihice a persoanei de a-şi da seama de caracterul prejudiciabil al
faptei şi de a-şi manifesta voinţa şi dirija acţiunile. Răspunderea penală reprezintă o condamnare publică,
care obligă infractorul să suporte consecinţele prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită. Numai o
persoană responsabilă, care a săvârşit o faptă cu vinovăţie, o infracţiune, este supusă răspunderii penale
(alin. (2) art. 51 CP). Astfel, responsabilitatea constituie şi o premisă a răspunderii penale.
Avînd capacitatea de a gândi, omul cu un psihic sănătos e în stare doar să aprecieze corect actele
sale, ci şi să aleagă cele mai diverse variante de comportament, în corespundere cu motivele, necesităţile,
scopurile şi sarcinile pe care şi le-a determinat.
Iresponsabilitatea. Nu este pasibilă de răspundere penală persoana care, în timpul săvârşirii unei
fapte prejudiciabile, se afla în stare de iresponsabilitate, adică nu putea să-şi dea seama de acţiunile ori
inacţiunile sale sau nu putea să le dirijeze din cauza unei boli psihice cronice, a unei tulburări psihice
temporare sau a altei stări patologice. Faţă de o asemenea persoană, în baza hotărârii instanţei de
judecată, pot fi aplicate măsuri de constrângere cu caracter medical, prevăzute de prezentul cod.
Nu este pasibilă de pedeapsă persoana care, deşi a săvârşit infracţiunea în stare de
responsabilitate, înainte de pronunţarea sentinţei de către instanţa de judecată s-a îmbolnăvit de o boală
psihică, care a lipsit-o de posibilitatea de a-şi da seama de acţiunile ori inacţiunile sale sau de a le dirija.
Faţă de o asemenea persoană, în baza hotărârii instanţei de judecată, pot fi aplicate măsuri de
constrângere cu caracter medical, iar după însănătoşire – ea poate fi supusă pedepsei.
Potrivit alin. (1) art. 22 CP, numai persoana responsabilă poate fi subiect al infracţiunii.
Responsabilitatea persoanei este prezumată şi nu trebuie dovedită. Însă în cazurile în care apar îndoieli
cu privire la starea de responsabilitate a bănuitului, învinuitului sau inculpatului, organele urmăririi
penale şi instanţele judecătoreşti sunt obligate să stabilească starea psihică a acestora, adică
responsabilitatea sau iresponsabilitatea lor.
Articolul 23 CP dă noţiunea de iresponsabilitate ca stare psihologică opusă responsabilităţii (art.
22 CP) şi caracterizează criteriile ce stau la bază ei. Reglementările art. 23 CP sunt de principiu, norma
dată exclude răspunderea penală a persoanei iresponsabile.
Din dispoziţiile cuprinse în art. 23 CP rezultă că la baza iresponsabilităţii stau două criterii: medical
şi juridic. Acesta din urmă este denumit şi psihologic. Ambele criterii determină numai în mod cumulativ
iresponsabilitatea persoanei.
Criteriul juridic (psihologic) al iresponsabilităţii are la bază doi factori: intelectiv şi volitiv, care
sunt expuşi în art. 23 CP prin expresia „nu putea să-şi dea seama de acţiunile şi inacţiunile sale sau nu
putea să le dirijeze”.
Factorul intelectiv al iresponsabilităţii se manifestă prin faptul că persoana „nu putea să-şi de seama
de acţiunile şi inacţiunile sale” în momentul săvârşirii faptei prejudiciabile. Această stare psihică
presupune lipsa capacităţii persoanei de a înţelege caracterul adevărat al faptei şi caracterul prejudiciabil
al acesteia.
De exemplu, persoana care suferă de o boală psihică cronică, din cauza stării psihice bolnăvicioase,
nu înţelege că prin acţiunile sale suprimă viaţa victimei, distruge sau îşi însuşeşte bunurile altei persoane
etc., şi nu îşi dă seama de caracterul prejudiciabil al acţiunilor întreprinse.
Factorul volitiv al iresponsabilităţii se caracterizează prin lipsa capacităţii persoanei de a-şi dirija
acţiunile sau inacţiunile în momentul săvârşirii infracţiunii şi este determinat de afectarea sferei volitive
a psihicului persoanei. Această stare psihică este strâns legată de incapacitatea intelectuală a persoanei
(factorul intelectiv), însă poate să se manifeste şi independent. De exemplu, în cazul unei astfel de
tulburări psihice cum este piromania, persoana simte impulsul de a da foc, de a distruge prin foc şi,
exceptând faptul că înţelege caracterul prejudiciabil al unei asemenea fapte, nu are capacitatea de a se
abţine de la impulsul de a incendia.
Numai prezenţa criteriului juridic (psihologic) nu dă temei pentru recunoaşterea persoanei
iresponsabile. Or, alin. (1) art. 23 CP cere ca incapacitatea persoanei de a-şi da seama de acţiunile şi
inacţiunile sale sau de a le dirija să fie determinată de anumite cauze care se referă la criteriul medical al
iresponsabilităţii.
Criteriul medical constă din faptul că lipsa capacităţii intelectuale şi volitive a persoanei este efectul
unor asemenea cauze cum sunt: a) bolile psihice cronice; b) tulburările psihice temporare; c) stările
patologice. Astfel, criteriul medical al iresponsabilităţii este exprimat în art. 23 CP printr-o enumerare
generalizatoare juridico-penală a tuturor tipurilor de boli psihice, tulburări psihice şi stări patologice
cunoscute de psihiatrie şi capabile de a afecta activitatea normală a psihicului persoanei (criteriul juridic,
psihologic).
Pentru ca persoana să fie recunoscută iresponsabilă se cere prezenţa ambelor criterii ale
iresponsabilităţii, cu condiţia ca la momentul săvârşirii faptei boala psihică a persoanei să fi atins un
asemenea grad, încât a lipsit-o de capacitatea de a-şi da seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori de a le
dirija. Recunoaşterea iresponsabilităţii persoanei este de competenţa instanţelor judecătoreşti, şi acest
fapt se soluţionează în baza tuturor materialelor cauzei, printre care şi în baza expertizei psihiatrice, a
cărei efectuare este obligatorie în cazurile în care apar îndoieli cu privire la starea de responsabilitate a
persoanei care a săvârşit o faptă prejudiciabilă.
Iresponsabilitatea persoanei se stabileşte la momentul săvârşirii infracţiunii. Persoana recunoscută
iresponsabilă la momentul săvârşirii faptei prejudiciabile nu poate fi subiect al infracţiunii şi nici nu poate
fi trasă la răspundere penală. Însă faţă de aceste persoane, în baza hotărârii instanţei judecătoreşti, pot fi
aplicate măsuri de constrângere cu caracter medical prevăzute de art. 98-102 CP.
Prevederile alin. (2) art. 23 CP interzic tragerea la răspundere penală a persoanei care, deşi a
săvârşit infracţiunea în stare de responsabilitate, înainte de pronunţarea sentinţei s-a îmbolnăvit de o
boală psihică.
Îmbolnăvirea de o boală psihică după săvârşirea infracţiunii, în principiu, nu serveşte drept temei
pentru liberarea făptuitorului de răspundere penală. Faţă de o asemenea persoană, în baza hotărârii
judecătoreşti, pot fi aplicate măsuri de constrângere cu caracter medical, iar după însănătoşire ea poate fi
supusă pedepsei, dacă nu a expirat termenul de prescripţie sau dacă nu există alte motive pentru liberarea
ei de răspundere penală şi de pedeapsă (art. 102 CP).
Legislaţia penală a unor ţări (Germania, Federaţia Rusă, Polonia etc.) recunoaşte o stare
intermediară între responsabilitate şi iresponsabilitate, o responsabilitate parţială, redusă. La baza acestei
responsabilităţi stă o tulburare psihică, ce nu-i permite persoanei să înţeleagă în deplină măsură caracterul
şi gradul prejudiciabil al acţiunilor (inacţiunilor) sale sau să şi le dirijeze. Aceste tulburări psihice nu
exclud responsabilitatea, însă pot servi drept temei pentru stabilirea unei pedepse mai blânde sau pentru
aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical, faţă de persoana care a săvârşit o faptă
prejudiciabilă prevăzută de legea penală.
CP nu recunoaşte o astfel de responsabilitate intermediară, însă tulburările psihice ale persoanei
care nu exclud responsabilitatea pot fi recunoscute drept circumstanţe atenuante la stabilirea pedepsei
(art. 76 CP).
Iresponsabilitatea trebuie deosebită de arieraţia (înapoierea mintală) minorilor, care îngreuiază
considerabil capacitatea lor de a înţelege sensul acţiunilor şi de a le dirija. Pentru stabilirea arieraţiei
învinuitului sau inculpatului minor, organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti sunt obligate
să dispună efectuarea expertizei de către specialişti în domeniul psihologiei (psiholog, asistent social,
pedagog) sau de către expertul-psihiatru (HP CSJ nr. 37 p. 7 din 12 noiembrie 1997 Despre practica
aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei în cadrul examinării cauzelor privind infracţiunile
săvârşite de minori). Ţinând cont de gradul de deficienţă mintală, precum şi de gravitatea infracţiunii
săvârşite, minorul, în baza art. 54 CP, poate fi liberat de răspunderea penală şi internat într-o instituţie
specială de învăţământ şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare ori faţă de el se pot
aplica alte măsuri de constrângere cu caracter educativ, prevăzute în art. 104 CP.

5. Persoana juridică – subiect al infracţiunii

Persoana juridică este cea de-a doua unitate socială care, pe lîngă persoana fizică, poate evalua în
calitate de subiect al infracţiunii.
Persoana juridică ca subiect al infracţiunii este reglementată de Codul penal în alin. (3) lit. a), b),
c) şi respectiv alin. (4) şi (5) art. 21.
Persoana juridică care desfăşoară activitate de întreprinzător este pasibilă de răspundere penală
pentru o faptă prevăzută de legea penală dacă există una din următoarele condiţii:
a) persoana juridică este vinovată de neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a
dispoziţiilor directe ale legii, ce stabilesc îndatoriri sau interdicţii pentru efectuarea unei anumite
activităţi;
b) persoana juridică este vinovată de efectuarea unei activităţi ce nu corespunde actelor de
constituire sau scopurilor declarate;
c) fapta care cauzează sau creează pericolul cauzării de daune în proporţii considerabile
persoanei, societăţii sau statului a fost săvârşită în interesul acestei persoane juridice sau a fost admisă,
sancţionată, aprobată, utilizată de organul sau persoana împuternicite cu funcţii de conducere a
persoanei juridice respective.
Persoanele juridice, cu excepţia autorităţilor publice, răspund penal pentru infracţiunile pentru
săvîrşirea cărora este prevăzută sancţiune pentru persoanele juridice în partea specială din prezentul
cod.
Răspunderea penală a persoanei juridice care desfăşoară activitate de întreprinzător nu exclude
răspunderea persoanei fizice pentru infracţiunea săvârşită.
În concepţia CP din 1961 persoana juridică nu putea fi subiect al infracţiunii. Actualul CP a mers
pe calea recomandată ţărilor-membre de Consiliul Europei – de a recunoaşte în legislaţia penală persoana
juridică drept subiect al răspunderii penale.
Codul penal nu dă noţiunea de persoană juridică. Conform art. 55 CC, persoană juridică este
organizaţia care posedă un patrimoniu distinct şi răspunde pentru obligaţiunile sale cu acest patrimoniu,
poate să dobândească şi să exercite în nume propriu drepturi patrimoniale şi personale nepatrimoniale,
să-şi asume obligaţiuni, poate fi reclamant şi pârât în instanţa de judecată.
Ea se consideră constituită în momentul înregistrării şi din acest moment are capacitatea de
folosinţă (alin. (1) art. 60 CC) şi de exerciţiu (alin. (1) art. 61 CC). Prin urmare, persoana juridică poate
fi subiect al infracţiunii de la data înregistrării ei de către stat.
Nu orice persoană juridică în sensul art. 55 CC poate fi subiect al infracţiunii. CP stabileşte în
alin. (4) art. 21 că poate fi subiect al infracţiunii numai acea persoană juridică, ce desfăşoară activitate
de întreprinzător.
Codul penal în art. 125 dă interpretarea legislativă a activităţii de întreprinzător desfăşurată ilegal.
Pe cale de deducţie, din această interpretare s-ar putea formula şi înţelesul activităţii legale de
întreprinzător. Însă această activitate este reglementată expres de CC în cap. XI, sec. 1 Dispoziţii
generale cu privire la antrepriză şi la prestări servicii şi sec. a 2-a Antrepriza, de Legea nr. 845 din 3
ianuarie 1992 Cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi (cu modificările corespunzătoare), de Legea
nr. 332 din 1999 Privind acordarea de licenţe pentru unele genuri de activitate. De aceea pot fi
subiecţi ai infracţiunii numai acele persoane juridice, care desfăşoară activitatea de întreprinzător ce
corespunde dispoziţiilor acestor acte legislative şi normative.
Persoanele juridice pot fi trase la răspundere penală numai pentru infracţiunile la care este
prevăzută pedeapsa şi pentru persoana juridică. Răspunderea penală a persoanelor juridice care
desfăşoară activitatea de întreprinzător nu exclude răspunderea persoanei fizice pentru infracţiunea
săvârşită. În această situaţie persoana fizică trebuie să posede semnele prevăzute în alin. (1) art. 21 CP
şi în articolul corespunzător din partea specială a CP.
În lipsa răspunderii penale a persoanei juridice, persoana fizică rămîne responsabilă, deoarece nu
există niciun motiv pentru ca să nu poată fi reţinută răspunderea ei în baza dispoziţiei de mai sus.
Sensul dispoziţiei date este ca răspunderea penală a persoanei juridice să nu o ascundă pe cea a
persoanei fizice, deşi persoana juridică este penalmente responsabilă, persoana fizică poate fi pedepsită
numai dacă este identificată.

6. Noţiunea subiectului special

Subiect special al infracţiunii este considerată persoana, care, în afară de particularităţile general
ale subiectului (vârsta, responsabilitatea), se caracterizează prin criterii specifice, prevăzute de normele
din partea generală a Codului penal. În calitate de particularităţi adăugătoare, uneori, se consideră
criteriile care depind de funcţiile de serviciu şi de profesie ale subiectului. Subiecţi ai infracţiunilor de
serviciu pot fi numai persoanele în funcţie; ai infracţiunilor militare – militarii şi persoanele egale cu
ele; înşelării cumpărătorilor – lucrătorii întreprinderilor de comerţ şi alimentare socială etc.
Particularităţile speciale, care transformă persoana în subiect special al infracţiunii pot fi şi calităţile
proprii ale subiectului. Un alt criteriu poate fi considerat şi cetăţenia subiectului infracţiunii.
Condiţiile indispensabile pentru subiectul infracţiunii sunt de două tipuri:
– unele dintre ele au un caracter general, propriu unei persoane pentru a putea fi subiect al oricărei
infracţiuni;
– altele sunt condiţii speciale, necesare pe lângă cele generale pentru ca o persoană să poată fi
subiect al anumitor infracţiuni.
Subiectul de la care legea cere să posede o anumită calitate sau calităţi prevăzute în componenţa
infracţiunii poartă denumirea de subiect special (calificat, propriu). El trebuie să aibă calitatea impusă
de lege în momentul săvârşirii infracţiunii. Calitatea este cerută numai pentru persoana autorului, dar
nu şi a celorlalţi participanţi, care pot să nu posede această calitate. După cum rezultă din cele
menţionate, subiect special al infracţiunii este persoana care pe lângă condiţiile subiectului general –
responsabilitate şi vârsta minimă cerută de lege – trebuie să mai întrunească cumulativ şi o condiţie
specială, o anumită calitate prevăzute în norma de drept sau nemijlocit să rezulte din ea, condiţie ce
restrânge cercul de persoane, ele putând fi trase la răspundere penală în conformitate cu legea dată.
Condiţiile subiectului special pot fi clasificate în următoarele categorii:
– după apartenenţă statală (cetăţean al RM, cetăţean străin, apatrid);
– conform condiţiei demografice (sex, vîrstă);
– după starea familiară (părinţi, tutelă, curatelă, rude etc.);
– în baza obligaţiilor militare (recrutat, obligat la slujbă militară etc.);
– după categorii de funcţii (funcţie de stat);
– după funcţia deţinută de persoană (lucrător în sistemul special de stat,anchetator, procuror,
judecător);
– după obligaţiile profesionale (medic, lucrători medicali şi farmaceutici);
– după caracterul muncii îndeplinite (persoane care au avut permis la întrebuinţarea diferitor
agenţi toxici pe linie de serviciu, persoane cărora le-au fost încredinţate informaţii ce prezintă secret de
stat, membrii comisiei de alegere, lucrătorii de cale ferată şi a aeronavelor, cetăţeanul ce se ocupă cu
antreprenoriatul în sfera vânzării, lucrătorii din sfera de deservire a populaţiei, persoana lucrul căreia este
legat de paza patrimoniul statului sau public);
– după caracterul obligaţional al cetăţeanului faţă de stat (martor, pătimaş,expert);
– după starea specială a persoanei faţă de pătimaş (persoana în subordonarea căreia se află
pătimaşul, persoana care este obligată să îngrijească de pătimaş);
– conform stării excepţionale a persoanei (recidiviştii, persoanele cu antecedente penale, persoane
private de libertate);
– conform altor împrejurări (persoana ce deţine dreptul de port-armă, persoana ce deţine permis
de conducere). Trăsăturile subiectului special în teoria dreptului penal au primit denumirea de condiţii
facultative, fiindcă ele nu sunt necesare tuturor componenţilor de infracţiuni concrete. Înţelesul acestor
condiţii se reflectă diferit.