Infracțiunea

Potrivit art 15 alin. (2) din Codul penal, "infracțiunea este singurul temei al
răspunderii penale". Prin urmare, în lipsa unei infracțiuni, o persoană nu poate fi
trasă la răspundere penală. Potrivit art. 15 alin. (1) din Codul penal, infracțiunea este
"fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă
persoanei care a săvârșit-o".
Trăsăturile esențiale ale infracțiunii:
Tipicitatea (sau prevederea în legea penală) – este prima dintre trăsăturile
infracțiunii și reprezintă etalonul, modelul abstract al faptei, calapod la care vor fi
ulterior raportate faptele concrete. O faptă nu poate fi infracțiune dacă legea nu o
prevede în mod expres. Dacă trăsătura tipicității lipsește, este zadarnică analiza
celorlalte trăsături.
Vinovăția – reprezintă elementul subiectiv din conținutul infracțiunii și
constă în forma de vinovăție cu care a fost săvârșită fapta, respectiv intenție, culpă
sau intenție depășită.
Chiar dacă o faptă prevăzută de legea penală pune în pericol anumite valori
sociale protejate de lege, ea nu va constitui infracțiune dacă nu este săvârșită cu
forma de vinovăție cerută de lege.
A se vedea art. 16 din Codul penal.
Caracterul nejustificat al faptei (antijuridicitatea) – presupune că fapta este
ilicită, contrară legii penale. Caracterul nejustificat al faptei se verifică, în concret,
prin raporatre la împrejurările care tind să îl excludă, și anume cauzele justificative
prevăzute la art. 18-22 din Codul penal.
Imputabilitatea- presupune ca fapta tipică, săvârșită cu vinovăție și
nejustificatăsă poată fi imputată persoanei care a săvârșit-o. Verificarea acestei
condiții se face prin raportare la împrejurările apte să o înlăture, și anume cauzele de
neimputabilitate, reglementate de art. 23-31 din Codul penal.

1
Elementele constitutive ale infracțiunii
I. OBIECTUL INFRACȚIUNII
1. Obiectul juridic- valoarea socială care este protejată prin norma de
incriminare și căreia i se aduce atingere prin săvârșirea infracțiunii.
NU există infracțiuni fără obiect juridic!

2. Obiectul material – lucrul sau ființa împotriva căreia infractorul își

îndreaptă nemijlocit activitatea infracțională.

II. SUBIECTUL INFRACȚIUNII

1. Subiectul activ – persoana fizică sau juridică care a săvârșit o
infracțiune.
2. Subiectul pasiv – este titularul valorii sociale ocrotite de legea
penală.

III. LATURA OBIECTIVĂ

1. Elementul material – actul interzis prin norma penală (acțiunea sau
inacțiunea).
2. Urmarea imediată – starea de pericol sau modificarea fizică a
realității înconjurătoare produsă prin activitatea infracțională.
În funcție de urmarea imediată, infracțiunile pot fi:
a) de pericol- produc o stare de pericol pentru valoarea protejată de
lege.
b) de rezultat - produc un rezultat material.

3. Legătura de cauzalitate – trebuie să existe între acțiunea sau

inacțiunea prevăzută de legea penală și urmarea imediată, în sensul
că rezultatul infracțiunii este consecința acțiunii sau inacțiunii.

2
IV. LATURA SUBIECTIVĂ

1. Intenția –este forma cea mai gravă a vinovăției datorită poziției pe

care autorul o adoptă față de urmările faptei sale. Potrivit art. 16
alin.(3) din Codul penal, fapta este săvârșită cu intenție cand
făptuitorul prevede rezultatul faptei sale și urmărește producerea lui
prin săvârșirea acelei fapte sau prevede rezultatul faptei sale și, deși
nu-l urmărește, acceptă posibiliattea producerii lui.
a) directă – este intenție directă atunci când făptuitorul
prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin
săvârșirea acelei fapte.
b) indirectă – este intenție indirectă când făptuitorul prevede
rezultatul faptei sale și, deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea
producerii lui.
2. Culpa – este acea formă a vinovăției reglementată în art. 16 alin. (4)
C.P., și se caracterizează prin aceea că făptuitorul fie prevede rezultatul
faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce,
fie nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să îl prevadă,
a) cu prevedere – este culpă cu prevedere atunci când
făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără
temei că el nu se va produc
b) fără prevedere – este culpă fără prevedere atunci când
făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să îl
prevadă
3. Praeterintenția (intenția depășită)- în structura intenției directă intră
atât intenția cât și culpa. Potrivit art. 16 alin. (5) din Codul penal, există
intenție depășită când fapta constând într-o acțiune sau inacțiune
intenționată produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei
făptuitorului.

Mobilul și scopul
Mobilul este acel element (este el.constitutiv dacă legea îl prevede în
mod expres) care l-a determinat pe făptuitor să comită infracțiunea. Mobilul

3
 mai poate fi prevăzut de legiuitor și ca element al formei agravate a infracțiunii
ori ca circumstanță agravantă generală.
Scopul reprezintă finalitatea urmărită prin comiterea faptei prevăzute de
legea penală. Poate fi prevăzut de legiuitor fie ca element constitutiv al
infracțiunii, fie ca element al formei agravate a infracțiunii.

Spor la învățat!