Penal Final

a dispus măsura de siguranţă a expulzării, îndepărtarea de pe teritoriul României se face prin punerea în
aplicare a prevederilor hotărârii instanţei prin care s-a dispus măsura respectivă.
De asemenea, în temeiul art. 52 din O.U.G. nr. 194/2002, dacă la data depunerii cererii de prelungire a
dreptului de şedere temporară în România nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile generale şi condiţiile
speciale în funcţie de scopul şederii, prevăzute în prezenta secţiune, străinului i se refuză prelungirea
dreptului de şedere temporară, iar decizia de refuz al prelungirii dreptului de şedere, precum şi motivele
care au stat la baza acesteia trebuie să se comunice solicitantului prin decizia de returnare.
Aceasta deoarece, întotdeauna, pentru ca nerespectarea obligaţiei de părăsire a ţării să aibă semnificaţie
penală, este obligatoriu să se constate că străinului i-a fost comunicată decizia. Comunicarea deciziei se
realizează de către Oficiul Român pentru Imigrări ori de către formaţiunile sale teritoriale prin remiterea
unui exemplar al acesteia. De la comunicarea deciziei încep să curgă anumite termene de graţie, în
interiorul cărora străinul este obligat să părăsească ţara neînsoţit (de exemplu, un termen de 15 zile pentru
străinul a cărui viză a fost anulată sau revocată).
b) Urmarea imediată în cazul infracţiunii de sustragere de la măsurile de îndepărtare de pe teritoriul
României constă în crearea unei stări de pericol pentru autoritatea statului, în componenta sa care priveşte
asigurarea respectării regimului străinilor.
c) Raportul de cauzalitate rezultă din simpla comitere a faptei de sustragere de la măsurile de
îndepărtare de pe teritoriul României.
B. Latura subiectivă
Forma de vinovăţie cu care se comite infracţiunea este intenţia, ceea ce presupune cunoaşterea de către
făptuitor a împrejurării că împotriva sa a fost luată decizia de returnare în care sunt stabilite obligaţiile pe
care le are datorită încălcării regimului juridic al străinilor în România.
Mobilul şi scopul nu au relevanţă în realizarea conţinutului infracţiunii, ci numai în procesul de
individualizare a pedepsei.
4. Forme. Sancţionare
A. Forme
Sustragere de la măsurile de îndepărtare de pe teritoriul României este susceptibilă de acte de pregătire şi
de tentativă, însă acestea nu sunt incriminate.
Consumarea infracţiunii are loc imediat ce expiră termenele de conformare stabilite în decizia
administrativă sau judiciară.
B. Sancţionare
Sustragere de la măsurile de îndepărtare de pe teritoriul României se pedepseşte cu închisoarea de la 3
luni la 2 ani sau cu amendă.
TITLUL IV
Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei
ART. 266
Nedenunţarea
COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)
1. Structura incriminării
Infracţiunea este prevăzută în art. 266 C. pen. într-o singură variantă normativă şi constă în fapta
persoanei care, luând cunoştinţă de comiterea unei fapte prevăzute de legea penală contra vieţii sau care a
avut ca urmare moartea unei persoane, nu înştiinţează de îndată autorităţile.
251
2. Condiţii preexistente
A. Obiectul infracţiunii
a) Obiectul juridic generic. Infracţiunile contra înfăptuirii justiţiei au ca obiect juridic generic
ansamblul relaţiilor sociale care se constituie şi se desfăşoară în legătură cu asigurarea legalităţii,
independenţei, imparţialităţii şi fermităţii în procesul de înfăptuire a actului de justiţie, prin sancţionarea
penală a faptelor de natură să influenţeze grav, să ignore ori să submineze autoritatea justiţiei*1).
b) Obiectul juridic special îl constituie, pe de o parte, relaţiile sociale cu privire la înfăptuirea rapidă şi
promptă a activităţii organelor judiciare, iar, pe de altă parte, relaţiile sociale care asigură drepturile
persoanelor protejate de lege împotriva omisiunii denunţării despre comiterea unor fapte penale grave
îndreptate împotriva vieţii persoanei.
Pentru înfăptuirea cu operativitate a activităţii justiţiei s-a simţit nevoia impunerii obligaţiei generale de
a denunţa comiterea unor astfel de infracţiuni cu grad ridicat de pericol social.
c) Obiectul material. Infracţiunea de nedenunţare a unor infracţiuni nu are obiect material propriu. În
literatura juridică s-a decis că se poate însă considera uneori că obiectul material al infracţiunii nedenunţate
este, în acelaşi timp, şi obiectul material al infracţiunii de nedenunţare*2), opinie pe care nu o îmbrăţişăm.
B. Subiecţii infracţiunii
a) Subiectul activ (autor) poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege şi comite
o asemenea faptă, bineînţeles cu excepţia participanţilor la infracţiunea nedenunţată, întrucât legiuitorul a
stabilit obligaţia denunţării, şi nu a autodenunţării unor infracţiuni. Datorită aceleiaşi raţiuni, autorul sau
participantul la infracţiune nu poate fi instigator sau complice la o infracţiune de nedenunţare privitoare la
persoana sa.
Dacă subiectul activ are calitatea de funcţionar public*3), iar fapta penală de a cărei comitere a luat
cunoştinţă este în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte atribuţiile profesionale, sunt
incidente prevederile art. 267 C. pen., care reglementează infracţiunea de omisiune a sesizării, şi nu cele
privind nedenunţarea.
Participaţia penală este posibilă numai sub forma instigării sau complicităţii morale, nu şi a
coautoratului, întrucât, obligaţia denunţării prevăzută de lege are caracter personal.
După alte opinii, participaţia este posibilă doar sub forma instigării*4).
În situaţia când mai multe persoane iau cunoştinţă de săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile prevăzute în
art. 266 C. pen. şi nu o denunţă de îndată, fiecare dintre aceste persoane comite în calitate de autor fapta de
nedenunţare.
Atunci când instigatorul sau complicele moral omite să denunţe de îndată săvârşirea vreuneia dintre
infracţiunile enumerate în art. 266 C. pen., ei sunt consideraţi ca autori ai infracţiunii de nedenunţare prin
propria lor omisiune de a denunţa şi instigator sau complice moral prin determinarea sau ajutorul moral dat
altei persoane la comiterea infracţiunii de nedenunţare – fiind vorba de un concurs de infracţiuni.
b) Subiectul pasiv al infracţiunii analizate este statul ca titular al valorii sociale ocrotite.
3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material. În cazul acestei infracţiuni, elementul material se realizează prin forma unei
atitudini pasive, respectiv subiectul activ omite (inacţiune) să înştiinţeze de îndată autorităţile despre
comiterea vreuneia dintre infracţiunile enumerate limitativ de text.
În majoritatea legislaţiilor penale de referinţă ale statelor europene este incriminată nedenunţarea unei
infracţiuni, dar numai când cel care, având cunoştinţă despre pregătirea comiterii acesteia, nu sesizează
autorităţile pentru a putea împiedica săvârşirea infracţiunii. Totodată, obligaţia de denunţare nu subzistă
252
decât în cazul unor infracţiuni de o gravitate deosebită pentru că numai în aceste condiţii poate fi justificată
aplicarea unei sancţiuni penale*5).
De altfel, proiectul noului Cod penal prevedea atât obligaţia de denunţare a pregătirii sau comiterii unei
infracţiuni grave (deci anterioară săvârşirii infracţiunii), cât şi obligaţia de denunţare după săvârşirea
acesteia*6).
Această prevedere a proiectului nu a fost însuşită în varianta finală a noului Cod penal, astfel că în noua
reglementare, pentru existenţa faptei pe care o analizăm, este necesară comiterea în prealabil a vreuneia
dintre infracţiunile enumerate în art. 266 C. pen., această cerinţă trebuind să fie întotdeauna constatată. În
situaţia în care o persoană ia cunoştinţă despre pregătirea unei infracţiuni contra vieţii, obligaţia de
denunţare va surveni, potrivit noii reglementări, numai după comiterea infracţiunii, iar nu şi înainte. Deşi
considerăm regretabilă opţiunea legiuitorului, nu vedem cum putem extinde, în actuala formă a textului de
lege, obligaţia de denunţare şi anterior comiterii faptei, atâta timp cât prevederea expresă a acestei obligaţii
a fost suprimată din formularea textului. Mai mult, obligaţia de denunţare priveşte „comiterea unei fapte
prevăzute de legea penală”; or, pentru a putea denunţa comiterea unei fapte, este necesar ca mai întâi acea
faptă să fie comisă.
Obligaţia de denunţare există pentru toate faptele prevăzute de legea penală contra vieţii sau care au avut
ca urmare moartea unei persoane, şi nu doar pentru faptele intenţionate contra vieţii. În consecinţă, va
exista obligaţia de denunţare atât a infracţiunilor contra vieţii prevăzute în Titlul I, Capitolul I din Partea
specială a Codului penal (art. 188–192 – omorul, omorul calificat, uciderea la cererea victimei,
determinarea sau înlesnirea sinuciderii, uciderea din culpă), cât şi a oricărei alte infracţiuni care are ca
urmare moartea unei persoane [spre exemplu, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte – art. 195 C.
pen., încăierarea – art. 198 alin. (3) C. pen., violenţa în familie – art. 199 teza I C. pen., uciderea nou-
născutului de către mamă – art. 200 alin. (1) C. pen., lipsirea de libertate în mod ilegal – art. 205 alin. (4) C.
pen., violul – art. 218 alin. (4) C. pen., agresiunea sexuală – art. 219 alin. (3) C. pen., tâlhăria sau pirateria
urmată de moartea victimei – art. 236 C. pen., distrugerea calificată – art. 254 C. pen., distrugerea din culpă
– art. 255 alin. (2) C. pen., tortura – art. 282 alin. (3) C. pen., nerespectarea atribuţiilor privind verificarea
tehnică ori efectuarea reparaţiilor – art. 340 alin. (2) teza a II-a C. pen., nerespectarea regimului
materialelor nucleare sau al altor materii radioactive – art. 345 alin. (4) C. pen., nerespectarea regimului
materiilor explozive – art. 346 alin. (4) C. pen., transmiterea sindromului imunodeficitar dobândit – art.
354 alin. (3) şi (4) C. pen. etc.).
Textul instituie obligaţia de denunţare atât atunci când faptele menţionate îmbracă forma autonomă a
unor fapte prevăzute de legea penală (de exemplu, omor sau omor calificat), dar şi când acestea intră ca
element constitutiv în conţinutul unei infracţiuni complexe (de pildă, ultrajul, ultrajul judiciar ori atentatul
care pune în pericol securitatea naţională în conţinutul căreia intră o faptă de omor).
Obligaţia de denunţare se referă la comiterea unei „fapte prevăzute de legea penală”, şi nu a unei
„infracţiuni”, raţiunea fiind aceea că pentru existenţa infracţiunii de nedenunţare interesează doar ţinerea
sub tăcere faţă de autorităţi a comiterii unei fapte periculoase interzise de legea penală împotriva unei
persoane, fiind fără relevanţă că nu s-ar putea angaja răspunderea penală ca urmare a existenţei unor cauze
de neimputabilitate (de exemplu, minoritatea sau iresponsabilitatea). Aceasta deoarece verificarea
condiţiilor de existenţă sau inexistenţă a responsabilităţii penale a unei persoane se face în cadrul unui
proces penal, şi nu în raport de aprecierea făcută de persoana care are obligaţia de denunţare.
În situaţia când omisiunea se referă la comiterea unei alte fapte decât cele stabilite prin textul
incriminator, nu există infracţiune şi nici răspundere penală.
Nedenunţarea altei fapte ar putea eventual atrage răspunderea penală pentru o infracţiune de
nedenunţare, diferită de aceea prevăzută în art. 266 C. pen.*7).
Omisiunea subiectului activ priveşte o faptă consumată, dar şi o tentativă la faptele sus-menţionate (în
situaţiile în care tentativa este incriminată).
În cazul când făptuitorul a luat cunoştinţă de comiterea mai multor fapte prevăzute de legea penală
enumerate în textul art. 266 C. pen., persoana în cauză trebuie să-şi îndeplinească obligaţia în raport cu
253
fiecare dintre acele fapte, în caz contrar existând tot atâtea infracţiuni de nedenunţare câte fapte care
trebuiau denunţate au fost comise.
Denunţarea poate fi făcută oral sau în scris, direct sau printr-o persoană interpusă, chiar în faţa unui organ
necompetent a începe urmărirea penală pentru infracţiunea respectivă. Acest organ are obligaţia să
înştiinţeze de îndată organul competent şi abilitat a lua măsurile legale.
Obligaţia de denunţare trebuie îndeplinită „de îndată”, adică neîntârziat. Verificarea măsurii în care
obligaţia de denunţare a fost îndeplinită, de îndată, se face în raport cu împrejurările concrete ale fiecărei
cauze, deoarece, numai în raport cu aceste împrejurări se poate stabili momentul în care făptuitorul a avut
posibilitatea reală de a încunoştinţa autorităţile. În practica judiciară s-a decis că obligaţia denunţării de
îndată nu a fost îndeplinită de către cei doi inculpaţi, deşi aceştia aveau posibilitatea reală de a încunoştinţa
autorităţile în acea noapte sau în dimineaţa zilei următoare comiterii infracţiunii*8). Organele de urmărire
penală, precum şi instanţele de judecată au obligaţia de a stabili în fiecare caz concret dacă denunţarea s-a
făcut sau nu „de îndată”.
Dacă în momentul când a luat cunoştinţă de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, persoana
respectivă ştia că se începuse urmărirea penală faţă de făptuitor, obligaţia de denunţare nu mai subzistă*9).
Infracţiunea de nedenunţare presupune întotdeauna săvârşirea anterioară a unei fapte prevăzute de legea
penală – fapta nedenunţată –, dar aceasta nu înseamnă nicidecum că ar fi o formă de participaţie la acea
infracţiune.
În cazul când nedenunţătorul a promis celui ce urma să comită vreuna dintre faptele enumerate în art.
266 C. pen. că nu o va denunţa, întărindu-i în acest mod hotărârea infracţională (complicitate morală), este
vorba de o participaţie la fapta săvârşită anterior, deci la infracţiunea nedenunţată (de exemplu, la o
infracţiune de omor), şi nu de infracţiunea prevăzută în art. 266 C. pen.
În practica judiciară s-a decis că în situaţia în care o persoană, luând cunoştinţă de săvârşirea unui omor,
omite a denunţa de îndată comiterea acestei infracţiuni şi, totodată, dă ajutor autorului pentru a îngreuna
sau zădărnici urmărirea penală (în speţă, ascunzând arma folosită de autor), ea comite atât infracţiunea de
nedenunţare a unor infracţiuni (art. 266 C. pen.), cât şi infracţiunea de favorizare a făptuitorului (art. 269 C.
pen.), în concurs*10). Argumentele invocate în decizia sus-menţionată sunt discutabile, din moment ce
imediat după săvârşirea unui omor persoana în cauză comite acte de favorizare a autorului, acesteia nu i se
mai poate imputa obligaţia de denunţare.
În raport cu faptele ce trebuie denunţate, fapta de nedenunţare apare ca o infracţiune subsecventă, dar
autonomă, iar reţinerea ei nu este condiţionată de judecarea autorului faptei nedenunţate*11).
b) Urmarea imediată. În cazul comiterii infracţiunii de nedenunţare se creează o stare de pericol pentru
înfăptuirea justiţiei, producându-se întârzierea descoperirii faptelor prevăzute de legea penală, a
făptuitorilor, precum şi a tragerii la răspundere penală a acestora.
Infracţiunea subzistă indiferent dacă s-a produs sau nu o întârziere sau împiedicare a urmăririi şi
judecării faptei comise, întrucât textul incriminator nu face nicio precizare în acest sens.
Dacă fapta ar fi fost adusă la cunoştinţa autorităţilor, starea de pericol n-ar fi existat*12).
c) Raportul de cauzalitate. Între inacţiunea făptuitorului şi urmarea imediată există în mod firesc o
legătură de cauzalitate, aceasta rezultând din materialitatea faptei.
Sub aspect subiectiv, infracţiunea se poate săvârşi cu intenţie, care poate fi directă sau indirectă.
Nu are relevanţă scopul sau mobilul pentru care s-a omis denunţarea ori că făptuitorul nu cunoştea în
totalitate elementele necesare în legătură cu săvârşirea infracţiunii, fiind doar necesar ca acestea să fi
cunoscut atâtea date încât să fi avut reprezentarea că este vorba de o faptă prevăzută de legea penală pentru
care legea stabileşte obligaţia denunţării.
254
A. Forme
Nedenunţarea, comiţându-se prin omisiune, nu este susceptibilă de tentativă.
Consumarea faptei are loc în momentul când a trecut intervalul de timp în care subiectul activ, deşi
avea posibilitatea de a denunţa fapta autorităţilor, nu şi-a îndeplinit această obligaţie.
B. Sancţionare
Infracţiunea de nedenunţare, prevăzută de art. 266 C. pen., se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2
ani sau cu amendă.
5. Cauze de nepedepsire
În alin. (2) al art. 266 C. pen. este prevăzută o cauză de nepedepsire pentru membrul de familie al
făptuitorului, raţiunea acestei prevederi constând în afecţiunea ce se presupune că există între aceste
persoane şi cel ce a comis infracţiunea.
Astfel, nedenunţarea nu va fi pedepsită dacă a fost comisă de un membru de familie (înţelesul dat acestei
expresii fiind cel arătat în art. 177 C. pen.). Extinderea cauzei de nepedepsire la membrii de familie se
explică prin însăşi raţiunea care a determinat introducerea în legea penală a acestei categorii de persoane,
respectiv recunoaşterea de către legiuitor a existenţei unor legături speciale (afective, de încredere, de
susţinere etc.) între anumite categorii de persoane care convieţuiesc (concubini, părinte sau fiu vitreg etc.),
legături la fel de importante cu cele determinate de rudenie sau căsătorie. Din această perspectivă, întrucât
argumentele care justifică nepedepsirea soţului sunt la fel de valabile şi în cazul concubinului cu care
convieţuieşte făptuitorul, extinderea efectelor cauzei de nepedepsire este una logică*13).
De asemenea, potrivit alin. (3) al art. 266 C. pen., nu se pedepseşte persoana care, înainte de punerea în
mişcare a acţiunii penale împotriva unei persoane pentru săvârşirea faptei nedenunţate, încunoştinţează
autorităţile competente despre aceasta sau care, chiar după punerea în mişcare a acţiunii penale, a înlesnit
tragerea la răspundere penală a autorului sau a participanţilor.
Autorul nu va fi pedepsit dacă din culpa organelor de urmărire penală ajutorul dat de el a rămas
ineficient*14).
*1) Obiectul juridic generic este comun tuturor infracţiunilor contra înfăptuirii justiţiei şi, în ideea de a
nu ne repeta, nu-l vom mai arăta la fiecare infracţiune în parte.
*2) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, p. 199.
*3) În legătură cu noţiunea de funcţionar public, a se vedea art. 175 C. pen.
*4) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 199.
*5) În sensul celor arătate sunt dispoziţiile § 138 C. pen. german (care sancţionează nedenunţarea unor
infracţiuni precum pregătirea unui război de agresiune, înalta trădare, falsificarea de bani, traficul agravat
de persoane, omorul, genocidul etc.), art. 450 alin. (2) C. pen. spaniol (care sancţionează nedenunţarea unor
infracţiuni contra vieţii, integrităţii sau sănătăţii, libertăţii ori libertăţii sexuale), art. 364 C. pen. italian
(care sancţionează nedenunţarea unor infracţiuni privind securitatea statului), art. 434-1–434-3 C. pen.
francez.
*6) Proiectul noului Cod penal, în forma din data de 24 ianuarie 2008, prevedea în art. 255 infracţiunea
de nedenunţare:
„Fapta persoanei care, luând cunoştinţă despre pregătirea sau comiterea unei fapte de omor, lipsire de
libertate în mod ilegal, viol sau agresiune sexuală, nu înştiinţează de îndată autorităţile în vederea
împiedicării comiterii faptei ori a înlesnirii identificării sau prinderii făptuitorilor, se pedepseşte cu
închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendă.
Fapta persoanei care, luând cunoştinţă de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală contra vieţii
sau care a avut ca urmare moartea unei persoane, după săvârşirea acesteia, nu înştiinţează de îndată
autorităţile, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.
Nedenunţarea săvârşită din culpă se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
255
sesizat organele de urmărire penală, întrucât aceasta ar echivala cu o autodenunţare, pe care legea penală nu
o impune.
Participaţia penală este posibilă numai sub forma instigării sau a complicităţii morale, nu şi a
coautoratului, deoarece obligaţia sesizării organelor judiciare are caracter personal, fapta săvârşindu-se în
persoana proprie.
În cazul când mai mulţi funcţionari publici nu-şi îndeplinesc această obligaţie, fiecare dintre ei comite
distinct infracţiunea în calitate de autor.
Textul legal prevede o condiţie de timp, respectiv ca sesizarea să se facă de îndată.
b) Subiectul pasiv al infracţiunii este statul ca titular al valorilor sociale protejate.
a) Elementul material. Sub aspectul elementului material, fapta se realizează printr-o inacţiune,
respectiv omisiunea de a sesiza organele de urmărire penală.
Omisiunea la care se referă textul incriminator trebuie să privească comiterea unei fapte prevăzute de
legea penală în legătură cu serviciul în cadrul căruia subiectul activ îşi îndeplineşte sarcinile.
În sensul legii penale, poate fi vorba de o faptă penală comisă de un funcţionar public din acelaşi
serviciu cu făptuitorul ori de o infracţiune săvârşită de o persoană din afară, care are consecinţe asupra
activităţii serviciului respectiv (de pildă, o faptă de trafic de influenţă).
Săvârşeşte, de exemplu, infracţiunea de omisiune a sesizării pădurarul care, în exerciţiul funcţiei, luând
cunoştinţă de fapta de luare de mită săvârşită de un agent silvic, omite să o aducă la cunoştinţa organelor
judiciare.
Fapta prevăzută de legea penală la care se referă omisiunea subiectului activ poate fi, potrivit
prevederilor art. 174 C. pen., o faptă consumată, o tentativă (bineînţeles, în cazul în care este incriminată)
sau o activitate de participare la săvârşirea acestora (de exemplu, o instigare la o infracţiune de luare de
mită). Nu este necesar ca fapta prevăzută de legea penală să constituie infracţiune. Această apreciere nu
este lăsată la latitudinea funcţionarului public, ci este un atribut al organelor judiciare în cursul procesului
penal.
În cazul când fapta penală, despre a cărei comitere a avut cunoştinţă făptuitorul (funcţionarul public), nu
este în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile profesionale, omisiunea acestuia de a
sesiza de îndată organele judiciare nu constituie infracţiunea reglementată de art. 267 C. pen.
De aici nu trebuie însă trasă concluzia că obligarea de sesizare ar privi numai infracţiunile prevăzute în
Titlul V, „Infracţiuni de corupţie şi de serviciu” (art. 289–309 C. pen.), ci obligaţia impusă prin art. 267 C.
pen. se referă şi la orice altă infracţiune comisă în legătură cu serviciul (spre exemplu, furt cu complicitatea
organelor de pază)*2).
Fapta ar putea constitui în alte situaţii, după caz, infracţiunea de nedenunţare (art. 266 C. pen.) sau
nedenunţare a unor infracţiuni contra securităţii naţionale (art. 410 C. pen.).
Infracţiunea de omisiune a sesizării subzistă numai atunci când făptuitorul a avut cunoştinţe certe, nu
simple bănuieli, despre fapta prevăzută de legea penală comisă în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi
îndeplinea sarcinile, deoarece numai în acest caz există obligaţia sa de a sesiza organele judiciare.
Textul incriminator nu cere ca făptuitorul să fi cunoscut pe acela ce a comis fapta prevăzută de legea
penală, fiind vorba numai de sesizarea organelor judiciare cu referire la fapta săvârşită, nu şi cu privire la
autorul acesteia. O sesizare însă incompletă în conţinut, cu omisiuni esenţiale, cu reticenţe sau cu informaţii
false, echivalează cu o lipsă de sesizare.
Obligaţia de sesizare a organelor judiciare trebuie făcută de îndată, adică neîntârziat, întrucât o sesizare
tardiv făcută nu înlătură răspunderea penală, ţinându-se cont însă şi de posibilitatea pe care a avut-o acesta
de a-şi îndeplini obligaţia prevăzută de textul legal.
257
Potrivit art. 267 alin. (1) C. pen., sesizarea trebuie făcută organelor de urmărire penală. Aşadar, dacă
sesizarea e făcută unui alt organ, nu înseamnă că făptuitorul şi-a îndeplinit obligaţia impusă de lege şi, în
acest caz, el va răspunde penal, în conformitate cu prevederile art. 267 C. pen.
Din cele relatate rezultă că omisiunea sesizării organelor judiciare este o infracţiune subsecventă în
raport cu o faptă penală în legătură cu serviciul, care a fost în prealabil comisă şi în raport cu care
făptuitorul (funcţionarul public) avea obligaţia de sesizare.
În situaţia când un funcţionar public, luând cunoştinţă de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală
în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi desfăşoară activitatea, pretinde sume de bani de la cel care a
săvârşit-o pentru a nu-l denunţa, vor exista două infracţiuni în concurs, respectiv infracţiunea de şantaj,
prevăzută în art. 207 alin. (2) şi (3) C. pen., şi infracţiunea de omisiune a sesizării organelor judiciare,
prevăzută de art. 267 alin. (1) C. pen. În acest caz, este vorba de două infracţiuni distincte care s-au
consumat în momente diferite.
b) Urmarea imediată a infracţiunii de omisiune a sesizării constă în crearea unei stări de pericol pentru
desfăşurarea normală a activităţii de înfăptuire a justiţiei, iar, în secundar, în împiedicarea realizării în
condiţii legale a activităţii unităţilor prevăzute în art. 176 C. pen. (autorităţi publice, instituţii publice etc.),
neavând relevanţă dacă s-a produs sau nu o împiedicare ori o întârziere a urmăririi infracţiunii comise, fiind
necesar doar să fie creată posibilitatea de care am menţionat.
c) Raportul de cauzalitate. Nu trebuie să se constate legătura de cauzalitate între starea de pericol şi
comiterea faptei incriminate; aceasta rezultă, de regulă, din materialitatea faptei.
În cazul infracţiunii de omisiune a sesizării, elementul subiectiv constă, la varianta tip, în vinovăţie, care
se manifestă sub forma intenţiei (directe sau indirecte), iar la varianta atenuată, sub forma culpei (simplă
sau cu previziune).
Subiectul activ trebuie să cunoască despre comiterea unei infracţiuni pe care cu intenţie ori din culpă
omite să o denunţe şi că această faptă este în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile.
Pentru existenţa infracţiunii nu prezintă importanţă mobilul şi scopul, însă de aceste împrejurări se va
ţine cont la individualizarea judiciară a pedepsei.
Într-o opinie, când omisiunea sesizării a fost făcută în scopul de a da ajutor celui ce a comis infracţiunea
pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală împotriva lui ori pentru a asigura acestuia folosul sau
produsul infracţiunii, va exista concurs între infracţiunea de omisiune a sesizării prevăzută de art. 267 şi
infracţiunile de favorizare a făptuitorului ori tăinuire, după caz, opinie pe care nu o împărtăşim*3).
Dacă făptuitorul urmăreşte prin omisiunea sesizării să împiedice activitatea justiţiei, realizând în acelaşi
scop şi acte materiale de ajutor, ne vom afla în prezenţa infracţiunii de favorizare a făptuitorului. Această
ultimă infracţiune presupune şi absoarbe în conţinutul său atât omisiunea sesizării, cât şi nedenunţarea.
A. Forme
Actele de pregătire şi tentativa nu sunt posibile, întrucât este vorba de o infracţiune omisivă.
În literatura juridică se arată că, deşi omisiunea sesizării poate fi realizată şi prin acţiune, dat fiind însă
că, în raport cu conceptul său, ea este o infracţiune de inacţiune, de regulă, este exclusă posibilitatea
parcurgerii fazelor obişnuite ale unei activităţi infracţionale. Se susţine în continuare că sunt posibile acte
preparatorii la această infracţiune în cazurile (rar întâlnite) în care omisiunea se realizează prin acţiune (de
exemplu, pregătirea unei sesizări scrise care conţine informaţii false sau reticente ori din care lipsesc
elementele esenţiale pentru identificarea faptei). Dar şi în aceste cazuri, actele preparatorii, deşi posibile, nu
sunt incriminate ca formă a infracţiunii şi deci nu sunt sancţionate penal*4).
258
Consumarea infracţiunii de omisiune a sesizării are loc în momentul în care făptuitorul, având
posibilitatea de a sesiza organele judiciare, nu-şi îndeplineşte această obligaţie impusă de lege. Este vorba
deci de expirarea intervalului de timp obiectiv necesar pentru efectuarea sesizării.
B. Sancţionare
Pedeapsa prevăzută de lege pentru varianta tip este închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau amenda, iar
pentru varianta atenuată (când fapta se săvârşeşte din culpă), pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la un an
sau amenda.

*2) T. Vasiliu, D. Pavel, op. cit., vol. II, p. 127.
*4) Ibidem.
ART. 268
Inducerea în eroare a organelor judiciare
Infracţiunea este prevăzută în art. 268 C. pen. într-o variantă tip şi o variantă agravată. Constituie
varianta tip, potrivit alin. (1), sesizarea penală, făcută prin denunţ sau plângere, cu privire la existenţa
unei fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârşirea unei asemenea fapte de către o anumită
persoană, cunoscând că aceasta este nereală.
Se pedepseşte mai grav, conform art. 268 alin. (2) C. pen., producerea ori ticluirea de probe nereale, în
scopul de a dovedi existenţa unei fapte prevăzute de legea penală ori săvârşirea acesteia de către o
anumită persoană.
a) Obiectul juridic special. Obiectul juridic special principal constă în relaţiile sociale referitoare la
îndeplinirea în bune condiţiuni a activităţii de înfăptuire a justiţiei. Obiectul juridic secundar (adiacent)
constă în relaţiile sociale cu privire la apărarea cinstei, onoarei, demnităţii şi libertăţii persoanei. Prezenţa
celor două obiecte juridice speciale, principal şi secundar sau adiacent, imprimă infracţiunii un grad de
pericol social mai mare, mai pronunţat.
Din cele expuse rezultă că în cazul infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare este vorba de
un obiect juridic care are caracter complex.
b) Obiect material. În cazul infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare nu avem obiect
material. Probele mincinoase produse sau ticluite în sprijinul unei învinuiri nedrepte, ca şi plângerea sau
denunţul cu privire la săvârşirea unei infracţiuni sunt mijloace prin care se comite fapta.
a) Subiectul activ. În cazul infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare subiectul activ nu este
circumstanţiat. Poate fi subiect activ (autor) orice persoană, chiar şi o persoană cu capacitate de exerciţiu
restrânsă (minorul între 14–18 ani); de asemenea, şi persoana care acţionează în calitate de reprezentant al
unei persoane juridice, indiferent dacă aceasta este o instituţie publică sau privată*1).
Infracţiunea subzistă chiar şi în situaţia în care cineva se autoînvinuieşte mincinos sau produce ori
ticluieşte probe mincinoase împotriva sa, deoarece în această situaţie obiectul juridic principal subzistă în
259
continuare, fiind lezate relaţiile sociale privind înfăptuirea justiţiei, lipsind doar obiectul juridic secundar,
privind apărarea cinstei, onoarei, demnităţii şi libertăţii persoanei, de care aceasta poate dispune, în această
situaţie. În situaţia când inducerea în eroare a organelor judiciare prin autodenunţ se face pentru a ajuta o
altă persoană să se sustragă de la urmărire penală, fapta va constitui favorizarea făptuitorului*2).
În literatura juridică*3) se arată că, în cazul în care o persoană face plângere pentru o altă persoană [de
exemplu, soţul pentru celălalt soţ sau copilul major pentru părinţi, potrivit art. 289 alin. (7) C. pr. pen.], vor
fi amândouă sau numai una dintre ele autor, după cum amândouă sau numai una cunoaşte că învinuirea este
mincinoasă.
În cazul variantei agravate a infracţiunii, subiectul activ poate fi, de asemenea, orice persoană, mai puţin
organul judiciar care instrumentează cauza (organ de cercetare penală, procuror sau judecător). În cazul în
care fapta este săvârşită de aceste persoane, nu va exista infracţiunea de inducere în eroare a organelor
judiciare, ci infracţiunea de cercetare abuzivă [art. 280 alin. (2) C. pen.].
În cazul acestei infracţiuni, participaţia penală este posibilă sub toate formele (coautorat, instigare,
complicitate).
La infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare există, de pildă, coautorat prin prisma celor
arătate mai sus, când cineva care face un denunţ sau o plângere mincinoasă se înţelege cu o altă persoană
care, pentru a susţine învinuirea mincinoasă cuprinsă în denunţ sau plângere, produce ori ticluieşte probe
mincinoase. Tot astfel, există coautorat în situaţia când mai multe persoane semnează un denunţ calomnios,
neinteresând faptul că acestea acţionează fiecare în nume propriu sau ca reprezentanţi ai unor persoane
juridice.
b) Subiectul pasiv. Referitor la subiecţii pasivi ai infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare,
deosebim un subiect pasiv principal (general şi imediat) şi un subiect pasiv secundar (adiacent).
Subiectul pasiv principal (general şi imediat) este statul, ca administrator al justiţiei, reprezentant al
organelor judiciare a căror activitate a fost pusă în pericol prin săvârşirea infracţiunii de inducere în eroare
a organelor judiciare, în esenţă justiţia fiind atributul statului.
Subiectul pasiv secundar (adiacent) poate fi orice persoană fizică sau juridică*4) ce, prin activitatea
infracţională a subiectului activ, este învinuită pe nedrept de comiterea unei fapte penale, legea necerând
vreo calitate sau condiţie specială referitoare la subiectul pasiv secundar.
a) Elementul material. În cazul infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare propriu-zisă, ca
variantă tip [art. 268 alin. (1) C. pen.], elementul material constă într-o acţiune de a sesiza organele
judiciare prin denunţ sau plângere, cu privire la existenţa unei fapte prevăzute de legea penală ori în
legătură cu săvârşirea unei asemenea fapte de către o anumită persoană.
Infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare reglementează deci atât sesizarea neadevărată cu
privire la o faptă prevăzută de legea penală, cât şi atribuirea pe nedrept a comiterii unei fapte reale unei
persoane nevinovate.
Sesizările mincinoase care invocă săvârşirea unor fapte inexistente reprezintă mijloace insidioase prin care
organele judiciare sunt determinate să efectueze investigaţii ori să desfăşoare anumite proceduri de
verificare a veridicităţii acestora, ceea ce presupune o risipă de timp, energie, personal şi resurse în
instrumentarea unor cauze sortite din start eşecului (spre exemplu, se reclamă uciderea unei persoane aflate
în viaţă, sustragerea ori distrugerea unui bun inexistent etc. – fapte care în legislaţia anterioară nu erau
incriminate). Mai mult, ele pot determina chiar efectuarea unor acte procedurale care presupun restrângerea
exercitării unor drepturi (de pildă, o sesizare care reclamă în mod neadevărat existenţa unui cadavru într-o
locuinţă, fără a imputa vreo faptă penală unei anume persoane, poate duce la efectuarea unei percheziţii în
acea locuinţă – faptă, de asemenea, neincriminată în legislaţia anterioară).
260
Sesizarea nereală privind săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală de către o anumită persoană
presupune a-i pune ceva în sarcină, a afirma că aceasta s-a făcut vinovată de ceva. Deci este vorba de o
afirmaţie acuzatoare falsă, neadevărată, care nu corespunde realităţii.
Infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare subzistă în ipoteza în care fapta imputată nu s-a
comis, dar şi în situaţia în care fapta s-a săvârşit, dar nu a fost comisă de cel învinuit pe nedrept.
O învinuire este mincinoasă şi în acele situaţii în care o comportare reală a celui învinuit este denaturată
pentru a se crea, în mod artificial, impresia că respectiva comportare ar întruni elementele constitutive ale
unei infracţiuni. Nu orice învinuire denaturată, mincinoasă, realizează elementul material al laturii
obiective a infracţiunii de inducere în eroare a unei persoane, ci numai acele învinuiri care se referă la fapte
care sunt prevăzute de legea penală. Nu are importanţă pentru existenţa infracţiunii dacă fapta imputată pe
nedrept unei persoane este prevăzută în Codul penal sau într-o altă lege şi nici gradul de pericol social al
acesteia. Denunţarea săvârşirii unei alte fapte decât a unei fapte prevăzute de legea penală, de exemplu, a
unei abateri, fapt civil, contravenţie, chiar dacă are caracter mincinos, nu realizează conţinutul infracţiunii
de inducere în eroare a organelor judiciare. Astfel, în practica judiciară s-a reţinut că nu constituie
infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare fapta persoanei care sesizează Garda Financiară şi
organele de poliţie că partea vătămată confecţionează şi repară fără autorizaţie de executare a meseriei,
hamuri, deoarece denunţurile făptuitorului nu au ca obiect infracţiunea prevăzută în art. 348 C. pen., şi
anume exercitarea fără drept a unei profesii sau a altei activităţi pentru care legea cere autorizaţie, întrucât,
potrivit prevederilor Decretului-lege nr. 54/1990 şi ale Legii nr. 12/1990, activitatea de confecţionare de
hamuri nu constituie infracţiune*5).
În practica judiciară s-a reţinut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni în cazul
inculpaţilor, redactor şi redactor şef ai unui cotidian, reţinându-se că primul a scris un articol în care a
afirmat că avocatul U. a primit pentru asistenţa juridică prestată un imobil pe care nu l-a trecut prin actele
contabile ale biroului de avocatură, prejudiciind bugetul de stat cu suma ce ar fi fost datorată drept impozit
pe venit, iar al doilea a făcut o adresă la Ministerul Justiţiei şi a cerut informaţii despre acest caz, respectiv
dacă s-au întreprins cercetări împotriva avocatului sub aspectul săvârşirii vreunei fapte penale. În speţă,
inculpaţii nu s-au adresat vreunui organ de urmărire penală dintre cele enumerate la art. 30 C. pr. pen. şi
nici nu au redactat vreun denunţ sau vreo plângere, în formele prevăzute de art. 289 şi art. 290 C. pr.
pen.*6).
De asemenea, s-a stabilit că fapta inspectorilor din cadrul Inspecţiei Generale şi Audit Intern de a
propune ministrului justiţiei luarea măsurii de a solicita Parchetului să efectueze acte premergătoare pentru
a se stabili dacă a fost săvârşită vreo infracţiune de către magistraţi, în legătură cu anumite dosare
examinate, nu constituie o învinuire mincinoasă adusă vreunui magistrat, astfel că în cauză nu a fost comisă
nicio faptă prevăzută de legea penală*7).
S-a reţinut infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare în cazul inculpatei B.E., care, deşi
cunoştea că faptele relatate nu sunt adevărate, a formulat o plângere către organele de poliţie, susţinând că
vecinul ei, pe nume C.I., deţinea la domiciliul său arme şi muniţie militară aduse de cetăţenii sârbi*8).
În literatura juridică şi în practica judiciară s-a ridicat problema dacă infracţiunea de inducere în eroare a
organelor judiciare subzistă în situaţia când învinuirea se referă la o faptă penală pentru care acţiunea
penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, bineînţeles, în ipoteza în care
învinuirea este făcută de o altă persoană decât cea pretins lezată prin comiterea respectivei fapte prevăzute
de legea penală.
Se susţine că, într-o astfel de situaţie, infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare nu poate fi
reţinută, deoarece acţiunea penală, neputând fi pusă în mişcare şi urmărirea penală neputând începe, prin
săvârşirea faptei nu se aduce atingere relaţiilor sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei*9). Nu împărtăşim
această opinie, deoarece fapta constituie infracţiune chiar şi când denunţul sau plângerea priveşte o faptă
prevăzută de legea penală pentru care a intervenit deja o cauză de împiedicare a punerii în mişcare a
acţiunii penale (art. 16 C. pr. pen.), legea necerând ca fapta prevăzută de legea penală să întrunească toate
trăsăturile esenţiale ale infracţiunii.
261
Pentru existenţa infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare se mai cere ca sesizarea nereală
să se facă prin denunţ sau plângere. Potrivit art. 288 C. pr. pen., denunţul, ca şi plângerea sunt moduri de
sesizare a organelor judiciare. Plângerea este încunoştinţarea făcută de o persoană fizică sau de o persoană
juridică referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracţiune; iar denunţul, potrivit art. 290 alin. (1) C.
pr. pen., este încunoştinţarea făcută de către o persoană fizică sau de către o persoană juridică despre
săvârşirea unei infracţiuni.
Cerinţa legii, referitoare la săvârşirea infracţiunii prin plângere sau denunţ, este îndeplinită chiar dacă
plângerea sau denunţul nu s-au făcut cu respectarea condiţiilor prevăzute de Codul de procedură penală.
Este necesar doar ca denunţul sau plângerea să cuprindă suficiente elemente de natură a se putea începe
urmărirea penală. A condiţiona existenţa infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare de
îndeplinirea cerinţelor prevăzute în Codul de procedură penală cu privire la plângere sau denunţ presupune
a se restrânge conţinutul infracţiunii, prevăzând condiţii pe care legiuitorul nu le-a dorit.
În acelaşi timp, relaţiile sociale privind înfăptuirea justiţiei sunt lezate nu numai atunci când plângerea
sau denunţul îndeplinesc cerinţele prevăzute în Codul de procedură penală, dar şi atunci când aceste cerinţe
nu sunt îndeplinite, întrucât, şi în această din urmă situaţie, organul judiciar, fiind sesizat de comiterea unei
fapte prevăzute de legea penală, va lua măsurile legale pentru stabilirea vinovăţiei şi, în mod automat,
pentru stabilirea răspunderii penale.
Ca atare, condiţia privitoare la existenţa infracţiunii este, aşadar, îndeplinită atât în cazul unui denunţ
semnat, cât şi în cazul unui denunţ nesemnat (anonim sau semnat fictiv), atât în cazul în care plângerea sau
denunţul oral a fost consemnat într-un proces-verbal constatator, cât şi în cazul când nu a fost consemnat
într-un asemenea proces-verbal*10).
Din analiza textului incriminator se trage concluzia că infracţiunea de inducere în eroare a organelor
judiciare există atât în situaţia când plângerea sau denunţul au fost adresate unui organ judiciar (poliţie,
parchet etc.), cât şi în situaţia în care ele au fost adresate altor autorităţi (de exemplu, Parlament, Guvern,
ministere etc.), care, bineînţeles, potrivit reglementărilor legale, trebuie să le trimită organelor competente,
singurele organe care au calitatea legală să verifice dacă s-a săvârşit sau nu o faptă prevăzută de legea
penală, aşa cum se prevede în conţinutul denunţului sau plângerii şi, în raport cu aceasta, să ia măsurile
legale.
Pentru existenţa infracţiunii în varianta tip nu este necesar, spre deosebire de reglementarea anterioară,
ca sesizarea nereală să se refere la o persoană determinată individual (nominal sau prin elemente de
identificare certă) care există în realitate şi este în viaţă. Infracţiunea subzistă chiar dacă sesizarea nu se
referă la nicio persoană ori se referă la o persoană imaginară.
Atunci când învinuirea priveşte mai multe persoane, ne aflăm în faţa unui concurs omogen de
infracţiuni, situaţia fiind similară şi atunci când învinuirea se face succesiv contra mai multor persoane.
Infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare presupune neapărat stabilirea, în prealabil, de
către organele abilitate a caracterului mincinos, adică necorespunzător realităţii, al sesizării. Instanţa de
judecată nu poate socoti ca dovedit caracterul mincinos al sesizării, dacă faptul denunţat nu a fost cercetat
în fond, nedovedindu-se săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală.
În varianta normativă mai gravă a infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare, prevăzută de
art. 268 alin. (2) C. pen., elementul material constă într-o acţiune de producere sau ticluire de probe nereale
în scopul de a dovedi existenţa unei fapte prevăzute de legea penală ori săvârşirea acesteia de către o
anumită persoană.
Pentru existenţa infracţiunii reglementate de art. 268 alin. (2) C. pen. se cere deci să fie îndeplinite două
condiţii prevăzute în textul incriminator, şi anume: ca probele produse sau ticluite să fie „nereale”; iar, în al
doilea rând, să fie făcute pentru a dovedi ori existenţa unei fapte prevăzute de legea penală, ori săvârşirea
acesteia de către o anumită persoană.
Activitatea de producere de probe nereale presupune prezentarea în faţa unor organe judiciare (de
urmărire penală sau judecată) a unor probe mincinoase, neadevărate, în vederea susţinerii unei sesizări
mincinoase.
262
Ticluirea de probe nereale înseamnă născocirea, crearea, inventarea, aranjarea într-un mod abil a unor
probe neadevărate cu privire la existenţa sau comiterea unei fapte prevăzute de legea penală (ca, de
exemplu, urme ale făptuitorului, fotografii etc.), probe inexistente în realitate.
Atunci când acelaşi făptuitor este autorul atât al sesizării mincinoase, cât şi al ticluirii şi producerii de
probe nereale menite să susţină sesizarea, se reţine o singură infracţiune de inducere în eroare a organelor
judiciare. În acest caz, se va reţine infracţiunea prevăzută de art. 268 alin. (2) C. pen., chiar dacă autorul a
fost de bună-credinţă în momentul iniţial al sesizării organului judiciar, dar mai târziu, dându-şi seama de
netemeinicia afirmaţiilor, recurge la producerea ori ticluirea unor probe nereale pentru a-şi susţine în
continuare afirmaţiile.
Când producerea de probe sau ticluirea lor constituie prin ea însăşi o infracţiune, se aplică regulile
referitoare la concursul de infracţiuni.
b) Urmarea imediată. În cazul infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare în ambele
variante, urmarea imediată constă, în principal, în crearea unei stări de pericol pentru buna desfăşurare a
activităţii de înfăptuire a justiţiei.
În situaţia când, din cauza sesizării sau a producerii ori ticluirii de probe nereale, au fost lezate unele
atribute ale persoanei, cum ar fi onoarea, demnitatea sau chiar libertatea acesteia, la starea de pericol
menţionată mai sus (urmarea imediată principală) se adaugă vătămarea efectivă adusă persoanei nevinovate
(urmare periculoasă secundară).
Aşa cum am mai arătat, în cazul inducerii în eroare a organelor judiciare, mijloacele insidioase prin care
organele judiciare sunt determinate să efectueze investigaţii ori să desfăşoare anumite proceduri de
verificare a veridicităţii acestora presupun o risipă de timp, energie, personal şi resurse în instrumentarea
unor cauze sortite din start eşecului. Mai mult, ele pot determina chiar efectuarea unor acte procedurale
care presupun restrângerea exercitării unor drepturi.
c) Raportul de cauzalitate. Inducerea în eroare a organelor judiciare este comisă numai dacă între
activitatea subiectului activ şi rezultatul la care am făcut referire există o legătură de cauzalitate. Existenţa
legăturii este implicită, astfel încât constatarea că acţiunea de sesizare nereală sau de producere ori de
ticluire de probe nereale fiind comisă, înseamnă implicit şi constatarea legăturii de cauzalitate, creându-se
astfel starea de pericol.
Infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare în varianta tip se comite fie cu intenţie directă,
fie indirectă. Subiectul activ trebuie să cunoască, să ştie că sesizarea este nereală şi urmăreşte prin aceasta
să pună în pericol înfăptuirea justiţiei ori, chiar dacă nu urmăreşte acest lucru, acceptă şi această
eventualitate.
Din analiza textului legal rezultă că incriminarea în varianta tip nu este condiţionată de un anumit mobil
(câştig, ură, răzbunare etc.) sau de vreun scop anume (acoperirea unei fapte penale comise de denunţător
ori lipsirea de libertate a unei persoane nevinovate), dar aceste elemente servesc la individualizarea
judiciară a pedepsei.
Varianta agravată a infracţiunii necesită urmărirea unui scop expres prevăzut în norma de incriminare,
respectiv ca producerea sau ticluirea de probe nereale să se facă în scopul de a dovedi existenţa unei fapte
prevăzute de legea penală ori săvârşirea acesteia de către o anumită persoană.
A. Forme
Actele preparatorii sunt posibile la infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare, însă acestea
nu sunt incriminate. Atunci când fapta a fost comisă, actele preparatorii constând în culegerea de
informaţii, pregătirea mijloacelor sau crearea de condiţii favorabile săvârşirii infracţiunii, dacă au fost
realizate de o altă persoană decât autorul, vor constitui acte de complicitate anterioară.
263
Tentativa în cazul inducerii în eroare a organelor judiciare nu este incriminată şi, ca atare, nu este
pedepsită.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care denunţul, plângerea, respectiv probele nereale sunt
aduse la cunoştinţa autorităţilor (poliţie, parchet etc.), fiind vorba de o infracţiune momentană.
Epuizarea are loc în momentul comiterii ultimului act de sesizare nereală sau, respectiv, al producerii
sau ticluirii de probe nereale. Cu privire la acest aspect, trebuie subliniat că activitatea subiectului activ
poate continua şi după consumarea infracţiunii, când se persistă în sesizarea nereală sau se produc ori
ticluiesc în continuare alte probe nereale, situaţie în care fapta va fi considerată continuată, potrivit art. 35
alin. (1) C. pen.
B. Sancţionare
Inducerea în eroare a organelor judiciare este sancţionată în varianta prevăzută în art. 268 alin. (1) C.
pen. cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, iar în varianta agravată prevăzută de art. 268 alin. (2)
C. pen., cu închisoare de la unu la 5 ani.
În vederea revenirii asupra inducerii în eroare a organelor judiciare şi pentru a se evita în acest fel luarea
unor măsuri nedrepte împotriva unor persoane nevinovate, legiuitorul a prevăzut şi o cauză de nepedepsire.
Astfel, potrivit art. 268 alin. (3) C. pen., dacă cel care a săvârşit fapta declară, înainte de reţinerea,
arestarea sau de punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva celui faţă de care s-a făcut denunţul sau
plângerea ori s-au produs probele, că denunţul, plângerea sau probele sunt nereale, acesta nu se pedepseşte.
Această cauză de nepedepsire a fost reglementată în scopul de a încuraja persoanele care comit această
infracţiune să comunice organelor judiciare dacă denunţul, plângerea sau probele produse sunt neadevărate
pentru a nu mai continua investigaţiile şi a nu se produce vreo vătămare drepturilor ori intereselor unor
persoane inocente, cauza de impunitate putând interveni numai până la reţinerea, arestarea sau punerea în
mişcare a acţiunii penale împotriva celui faţă de care s-a făcut denunţul sau plângerea ori s-au produs
probele.
Atitudinea autorului nu exclude existenţa infracţiunii, fiind vorba numai de o cauză de nepedepsire.
Cauza de nepedepsire are caracter personal şi beneficiază de ea numai cel care a făcut declaraţia de
retragere.
*1) În acelaşi sens, a se vedea A. Filipaş, op. cit., p. 17.

*2) C. Ap. Bucureşti, s. pen., Dec. nr. 216/1996, în RDP nr. 4/1996, p. 146.
*4) Ca urmare a instituirii răspunderii penale a persoanei juridice, aceasta poate fi acuzată de comiterea
unei infracţiuni şi pe cale de consecinţă poate constitui subiect pasiv secundar al infracţiunii de inducere în
eroare a organelor judiciare. Astfel, spre exemplu, adresarea unui denunţ calomnios referitor la spălare de
bani proveniţi din evaziune fiscală săvârşit de firma X, care prin firma Y, firmă fantomă, derulează
tranzacţii comerciale suspecte, urmărindu-se în realitate împiedicarea firmei X, firmă concurentă, să se
dezvolte pe piaţă aduce atingere în secundar firmei X, iar nu conducătorilor firmei, persoane fizice sau
patronilor acesteia.
*5) CSJ, s. pen., Dec. nr. 2153/1995, pe www.ctce.ro.
*6) C. Ap. Suceava, s. pen., Dec. nr. 304/2002, pe www.ctce.ro.
*7) ICCJ, completul de 9 judecători, Dec. nr. 121/2005, pe www.ctce.ro.
*8) Jud. Drobeta Turnu-Severin, Sent. pen. nr. 1172/1999 (nepublicată).
*9) O. Loghin, Infracţiunea de denunţare calomnioasă, în RRD nr. 8/1972, p. 36.
*10) G. Antoniu ş.a., op. cit., vol. III, p. 227. În acelaşi sens, a se vedea: A. Filipaş, op. cit., p. 23 şi urm.;
O. Loghin, Infracţiunea de denunţare calomnioasă, în RRD nr. 8/1972, p. 34.
264
ART. 269
Favorizarea făptuitorului
Infracţiunea de favorizare a făptuitorului este reglementată în art. 269 C. pen. într-o singură variantă tip
şi constă în ajutorul dat făptuitorului în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză
penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate*1).
Atunci când ajutorul se dă după săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, fără a exista o înţelegere
prealabilă, nu ne aflăm în prezenţa vreunei forme de participaţie penală, ci în prezenţa unei activităţi
autonome prin care se aduce atingere relaţiilor sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei.
Aşa cum s-a arătat, în art. 269 C. pen. se incriminează favorizarea făptuitorului, adică ajutorul dat
făptuitorului după săvârşirea faptei prevăzute de legea penală.
Aşadar, favorizarea făptuitorului are caracterul de infracţiune autonomă, de sine stătătoare, şi nu un act
de participaţie, neexistând o înţelegere prealabilă între cel care a comis fapta prevăzută de legea penală şi
cel care îi dă ajutor.
a) Obiectul juridic special. Favorizarea făptuitorului are ca obiect juridic special relaţiile sociale
referitoare la înfăptuirea justiţiei penale prin asigurarea descoperirii, cercetării şi judecării celor care au
comis fapte prevăzute de legea penală şi a executării sancţiunilor penale aplicate, în cazul în care aceste
fapte constituie infracţiuni.
b) Obiectul material. Favorizarea făptuitorului nu are obiect material.
a) Subiectul activ. În cazul acestei infracţiuni, subiect activ poate fi orice persoană care îndeplineşte
condiţiile cerute de lege şi comite o asemenea faptă, textul necerând existenţa infracţiunii de vreo calitate
specială.
Legea penală se referă la ajutorul dat „unui făptuitor”. În consecinţă, ajutorul nu trebuie acordat neapărat
unui infractor, întrucât activitatea de înfăptuire a justiţiei este împiedicată inclusiv prin sprijinirea unei
persoane care a comis o faptă interzisă de legea penală, dar care ar putea în concret să nu angajeze
răspunderea penală datorită unor cauze care fac imposibilă întrunirea trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii
(de pildă, minoritatea sau eroarea de fapt). Aceasta deoarece verificarea condiţiilor de existenţă sau
inexistenţă a responsabilităţii penale a unei persoane se face în cadrul unui proces penal, şi nu în raport de
aprecierea făcută de favorizator.
Favorizarea făptuitorului presupune o activitate de favorizare a altuia, şi nu o activitate de
autofavorizare, subiectul favorizării neputând fi deci nici autorul şi nici participantul la fapta în legătură cu
care s-a comis activitatea de favorizare.
Datorită aceleiaşi raţiuni, autorul sau participantul la fapta în legătură cu care s-a comis activitatea de
favorizare nu poate fi instigator sau complice la o infracţiune de favorizare privitoare la persoana sa. Deşi
actele de autofavorizare nu cad sub incidenţa legii penale, totuşi, dacă un astfel de act realizează prin el
însuşi conţinutul altei infracţiuni (de exemplu, sustragerea sau distrugerea de înscrisuri), autorul actului de
autofavorizare răspunde pentru această infracţiune. În practica judiciară s-a decis că fapta inculpatului care,
după ce a comis furtul împreună cu fiul său minor, i-a acordat acestuia ajutor în sensul de a ascunde bunul
furat, urmărind să protejeze pe fiul său, participant la furt (deşi nu avea vârsta de a răspunde penal),
constituie infracţiunea de favorizare, dar făptuitorul beneficiază de cauza de nepedepsire prevăzută în alin.
265
(3) al aceluiaşi articol (favorizarea săvârşită de un soţ sau rudă apropiată)*2). Considerăm soluţia instanţei
criticabilă din considerentele arătate mai sus. Făptuitorul, fiind participant la infracţiune, a favorizat un alt
participant la fapta prevăzută de legea penală, astfel că fapta sa nu întruneşte elementele constitutive ale
infracţiunii de favorizare a făptuitorului.
Persoana vătămată printr-o infracţiune care îndeplineşte acte de favorizare a făptuitorului poate fi subiect
activ al infracţiunii de favorizare când acţiunea penală pentru infracţiunea anterioară (săvârşită de
făptuitorul favorizat) se pune în mişcare din oficiu, iar în cazul infracţiunilor urmărite la plângerea
prealabilă, numai după intervenirea unei condamnări definitive, până atunci actele de favorizare echivalând
cu o retragere a plângerii*3).
Infracţiunea poate fi săvârşită şi de apărătorul făptuitorului, în măsura în care se dă ajutor acestuia pentru
a împiedica sau îngreuna cercetările într-o cauză penală, tragerea la răspundere penală, executarea unei
pedepse sau măsuri privative de libertate, bineînţeles, în măsura în care activităţile desfăşurate nu sunt
permise prin lege pentru exercitarea dreptului la apărare.
În acest sens, apărătorul are dreptul şi chiar obligaţia de a susţine interesele personale ale făptuitorului,
însă numai în limitele legale şi în vederea bunei desfăşurări a activităţii judiciare.
De asemenea, poate săvârşi fapta de favorizare şi membrul de familie al făptuitorului, dar aceasta, în
conformitate cu prevederile legale, nu se pedepseşte [art. 269 alin. (3) C. pen.].
Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale: coautorat, instigare sau complicitate.
b) Subiectul pasiv. Pe de o parte, subiectul pasiv principal este statul, ca titular al dreptului de înfăptuire
a activităţii judiciare, iar, pe de altă parte, în secundar, ca subiect pasiv (adiacent) poate fi orice persoană
ale cărei interese au fost prejudiciate prin comiterea faptei.
În cazul infracţiunii de favorizare a făptuitorului, textul incriminator nu cere nicio condiţie de loc, dar
prevede o condiţie de timp, în ideea că infractorul este ajutat după ce a comis fapta penală (de exemplu,
după ce a săvârşit un furt). Rezultă deci, în mod indubitabil, că fapta comisă de cel favorizat (de exemplu,
de autorul unei tâlhării) trebuie obligatoriu să se plaseze, în timp, anterior activităţii de favorizare.
a) Elementul material. În cazul infracţiunii de favorizare a făptuitorului, elementul material constă în
activitatea de a da ajutor unui făptuitor pentru a împiedica sau îngreuna cercetările într-o cauză penală,
tragerea la răspundere penală, executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate, fără o înţelegere
stabilită înainte sau în timpul comiterii infracţiunii.
Ca atare, pentru existenţa faptei de favorizare se cere, în primul rând, să se acorde un ajutor, neavând
relevanţă dacă cel favorizat este autor, complice sau instigator ori dacă fapta favorizată se prezintă sub
formă consumată sau sub forma tentativei pedepsibile ori chiar în situaţia în care aceasta nu constituie
infracţiune. Condiţia esenţială este însă ca fapta să fie prevăzută de legea penală, adică să îndeplinească cel
puţin condiţiile tipicităţii obiective. De asemenea, nu prezintă importanţă natura faptei săvârşite. Întrucât
legea nu face nicio precizare, fapta prevăzută de legea penală săvârşită de făptuitorul favorizat poate fi
oricare dintre faptele prevăzute în legislaţia noastră penală, indiferent de forma de vinovăţie în care se
săvârşeşte.
Nu interesează dacă ajutorul dat făptuitorului se referă la toate actele infracţionale comise de acesta sau
numai la o parte din ele. Fapta constituie infracţiunea de favorizare a făptuitorului, chiar dacă făptuitorul
favorizat este ulterior achitat.
Favorizarea făptuitorului fiind o faptă autonomă, distinctă de cea comisă de făptuitorul favorizat,
favorizatorul poate fi condamnat chiar dacă cel căruia i-a dat ajutor nu a fost trimis în judecată pentru fapta
săvârşită.
Ajutorul poate fi acordat prin acte comisive sau prin acte omisive şi poate fi material sau moral. De
asemenea, ajutorul poate fi dat direct sau indirect, prin intermediul unei alte persoane.
266
În practica judiciară s-a statuat că există favorizare atunci când făptuitorul, aflându-se în executarea unei
pedepse privative de libertate cu durată mare, sesizează organele de urmărire penală, afirmând că el este
autorul unei anumite infracţiuni, pe care nu o comisese, pentru a împiedica urmărirea penală împotriva
adevăraţilor vinovaţi, pe care îi cunoştea*4) sau când făptuitorul a întocmit în mod nereal o declaraţie în
numele tatălui părţii vătămate din care rezultă că acesta şi-ar fi retras plângerea prealabilă împotriva
persoanei favorizate, dispunând ulterior, în baza acestei declaraţii, clasarea*5).
Nu interesează mijloacele folosite de persoana care a favorizat. Atunci când mijlocul folosit de
favorizator constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile referitoare la concursul de infracţiuni.
Nu există însă infracţiunea de favorizare a făptuitorului dacă favorizatorul nu a comis acte concrete de
ajutorare, ci a dat numai declaraţii mincinoase la organul de urmărire penală, afirmând că nu a avut
cunoştinţă de săvârşirea infracţiunii. În acest caz, se va reţine numai infracţiunea de mărturie
mincinoasă*6).
Pentru existenţa faptei pe care o analizăm se mai cere ca ajutorul să se dea unei persoane care a săvârşit
anterior o faptă prevăzută de legea penală.
Aşa cum am precizat, ajutorul trebuie dat făptuitorului fără o înţelegere stabilită înainte sau în timpul
comiterii faptei. În cazul când ajutorul este acordat făptuitorului după comiterea faptei, dar pe baza unei
înţelegeri stabilite înainte sau în timpul comiterii faptei, sunt aplicabile prevederile art. 48 sau art. 52 C.
pen. privind complicitatea sau participaţia improprie.
A da ajutor unui făptuitor pentru a împiedica sau îngreuna cercetările într-o cauză penală, tragerea la
răspundere penală, executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate înseamnă a da orice sprijin
acestuia pentru a întârzia sau a împiedica cercetările într-o cauză penală, urmărirea penală, judecata sau
executarea pedepsei ori a unei alte măsuri privative de libertate. Aceasta este o favorizare personală, in
personam.
Ajutorul pentru a îngreuna sau zădărnici cercetarea penală sau tragerea la răspundere penală poate fi dat
infractorului în intervalul de la săvârşirea infracţiunii şi până la rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei, de achitare sau de încetare
a procesului penal. Nu interesează dacă urmărirea penală a început sau nu ori dacă acţiunea penală a fost
sau nu pusă în mişcare contra infractorului. Ajutorul mai poate fi dat făptuitorului pe tot parcursul judecăţii
şi poate viza împiedicarea sau îngreunarea oricărui act de procedură care se efectuează în cursul acestei
faze a procesului penal. Ajutorul dat făptuitorului pentru a împiedica sau îngreuna executarea pedepsei sau
a unei măsuri privative de libertate, după ce hotărârea de condamnare este definitivă sau executorie, poate
privi întârzierea executării sau sustragerea infractorului de la executarea pedepsei principale sau a pedepsei
complementare ori a măsurii internării medicale sau a internării într-un centru educativ sau de detenţie (de
exemplu, ascunderea sau înlesnirea ascunderii condamnatului sau a evadatului).
În practica judiciară s-a considerat că nu s-a săvârşit infracţiunea de favorizare a făptuitorului, întrucât
nu se realizează latura obiectivă, nefiind întrunite condiţiile concrete de ajutorare, în cazul inculpatului care
a dat două declaraţii în cursul urmăririi penale, în care relatează că autorul infracţiunii i-a povestit că a dat
victimei o palmă, ulterior recunoscând (în momentul punerii sub acuzare pentru infracţiunea de favorizare
a făptuitorului) că a ştiut că inculpatul G.M. a lovit victima cu bâta, întrucât acesta i-a povestit, dar s-au
înţeles să declare că i-a dat doar o palmă, în cazul în care aceasta va sesiza organele judiciare. Se mai
argumentează că, în temeiul dispoziţiilor art. 103 C. pr. pen., probele nu au valoare dinainte stabilită, iar
aprecierea fiecărei probe se face de organul judiciar în urma examinării tuturor probelor administrate, în
scopul aflării adevărului. Or, declaraţia dată de inculpat nu se coroborează cu restul probelor administrate
în cauză*7). Considerăm soluţia instanţei discutabilă sub aspectul motivării, deoarece declaraţiile
făptuitorului date în faţa organului de urmărire penală constituie acte de ajutor faţă de autorul infracţiunii,
în condiţiile unei înţelegeri stabilite după săvârşirea faptei. Favorizarea făptuitorului este o infracţiune de
pericol, astfel încât nu se cere ca ajutorul dat infractorului să împiedice sau să îngreuneze efectiv urmărirea
penală, ci doar să urmărească acest obiectiv. Pentru acelaşi motiv, faptul că declaraţia inculpatului nu se
coroborează cu restul probelor administrate în cauză este lipsit de relevanţă sub aspectul existenţei
267
infracţiunii de favorizare a făptuitorului. Considerăm că în speţa de faţă nu sunt întrunite elementele
constitutive ale infracţiunii de favorizare a făptuitorului pe alte considerente, şi anume că fapta constituie
infracţiunea de mărturie mincinoasă.
Cu privire la elementul material al favorizării mai trebuie precizat că fapta se poate comite şi prin
omisiune: de exemplu, poliţistul care nu împiedică cu intenţie pe cei care, după ce au sustras anumite
bunuri, încearcă să fugă de la locul faptei.
De asemenea, ajutorul dat unei persoane reţinute sau deţinute pentru a evada, deşi urmăreşte să înlăture
executarea pedepsei, nu se încadrează în textul art. 269 C. pen., ci în prevederile art. 286 C. pen., care
incriminează infracţiunea de înlesnire a evadării, acest text din urmă aplicându-se, deoarece are caracter
special în raport cu prevederile art. 269 C. pen.
În alte cazuri, dacă mijlocul utilizat în favorizarea făptuitorului constituie prin el însuşi o infracţiune, se
vor aplica regulile privitoare la concursul de infracţiuni. Astfel, fapta inculpatului, şeful poliţiei judiciare,
de a încerca zădărnicirea urmării penale împotriva unui informator al său pentru tentativă de omor, prin
întocmirea unei adrese către institutul medico-legal cu număr fals şi prin înregistrarea unui denunţ privind
o altă persoană decât făptuitorul, în pofida menţiunii din registrul de evenimente, constituie atât
infracţiunea de favorizare a făptuitorului, cât şi infracţiunea de fals intelectual*8).
b) Urmarea imediată. În cazul infracţiunii de favorizare a făptuitorului, urmarea imediată constă în
crearea unei stări de pericol pentru înfăptuirea justiţiei penale. Această stare de pericol subzistă şi în
situaţia în care ajutorul dat făptuitorului este apt să aibă ca rezultat sustragerea de la răspunderea penală,
însă acest rezultat nu se realizează în mod concret, existând doar posibilitatea de a se produce vreunul
dintre rezultatele amintite.
c) Raportul de cauzalitate. Legătura de cauzalitate rezultă implicit din comiterea faptei, mai precis,
constatarea că a fost săvârşită activitatea de dare de ajutor unui participant la săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală înseamnă implicit şi constatarea legăturii de cauzalitate.
Elementul subiectiv constă în vinovăţie, care se manifestă sub forma intenţiei directe. Este de esenţa
acestei infracţiuni lipsa unei înţelegeri anterioare sau concomitente comiterii faptei prevăzute de legea
penală între favorizator şi făptuitorul favorizat, în caz contrar fiind vorba de o complicitate la săvârşirea
infracţiunii sau de participaţie improprie.
Favorizarea făptuitorului subzistă deci numai atunci când favorizatorul a ştiut că cel căruia îi dă ajutor a
săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, neinteresând dacă a ştiut sau nu ce fel de faptă a săvârşit cel
favorizat sau în ce calitate a participat la fapta respectivă (autor, instigator sau complice).
Fapta comisă din culpă nu este prevăzută de lege ca infracţiune, întrucât ajutorul este dat în vederea unui
anumit obiectiv prevăzut în text (împiedicarea sau îngreunarea cercetării penale etc.).
Mobilul nu interesează pentru existenţa infracţiunii, ci numai ca element de individualizare a pedepsei.
Pentru existenţa infracţiunii legea prevede realizarea unui anumit scop, respectiv ca activitatea de
favorizare să se facă în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la
răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate.
A. Forme
Infracţiunea de favorizare a făptuitorului este susceptibilă de a fi realizată printr-o activitate ilicită de
durată şi cu o derulare în toate formele obişnuite: acte pregătitoare, tentativă, consumare, epuizare.
Actele pregătitoare şi tentativa, deşi posibile, nu sunt incriminate. În acelaşi timp, actele pregătitoare pot
fi însă sancţionate ca activităţi de complicitate anterioară, în situaţia în care s-a comis infracţiunea, iar acele
acte au fost făcute de altcineva decât autorul infracţiunii de favorizare.
268
Consumarea infracţiunii de favorizare a făptuitorului are loc în momentul când activitatea de ajutor a
fost realizată şi s-a produs urmarea imediată, în sensul că ajutorul dat avea ca obiectiv, aptitudinea de a
împiedica sau îngreuna cercetările într-o cauză penală, tragerea la răspundere penală, executarea unei
pedepse sau măsuri privative de libertate.
Consumarea favorizării este realizată indiferent dacă urmărirea penală, judecata ori executarea pedepsei
sau a măsurii privative de libertate a fost sau nu împiedicată sau îngreunată.
Infracţiunea de favorizare a făptuitorului poate fi comisă şi în formă continuă (de pildă, ascunderea
făptuitorului) şi, de asemenea, poate îmbrăca forma infracţiunii continuate (de exemplu, efectuarea în mod
repetat a unor acte de ajutor în realizarea aceleiaşi rezoluţii), activitatea ilicită putându-se prelungi astfel şi
după consumarea infracţiunii, fapta epuizându-se în momentul încetării ajutorului ori a ultimului act de
ajutor dat infractorului.
B. Sancţionare
Potrivit art. 269 alin. (1) C. pen., pedeapsa pentru infracţiunea de favorizare a făptuitorului este
închisoarea de la unu la 5 ani sau amenda.
În conformitate cu prevederile art. 269 alin. (2) C. pen., pedeapsa aplicată favorizatorului nu poate fi mai
mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru autorul faptei prevăzute de legea penală a cărui favorizare a
avut loc, prin aceasta înţelegându-se maximul pedepsei prevăzute în dispoziţia care prevede infracţiunea
comisă.
Potrivit art. 269 alin. (3) C. pen., favorizarea săvârşită de un membru de familie nu se pedepseşte.
Interpretarea legală a noţiunii de „membru de familie” este făcută în art. 177 C. pen. Calitatea de membru
de familie, ca motiv care justifică nesancţionarea sau reducerea pedepsei, trebuie să existe în momentul
comiterii faptei. De asemenea, în cazul în care există mai mulţi participanţi la săvârşirea faptei prevăzute de
legea penală a cărei favorizare a avut loc, cauza de nepedepsire se aplică dacă favorizatorul are calitatea de
membru de familie în raport cu toate persoanele favorizate.
Unele cauze care înlătură răspunderea penală sau care înlătură executarea pedepsei (amnistie, graţierea),
în măsura în care sunt incidente în raport cu fapta comisă de cel favorizat, nu produc automat efecte în
raport cu aplicarea sau executarea pedepselor pentru favorizator. Soluţia se fundamentează pe ideea că
favorizarea este o infracţiune autonomă, distinctă şi, ca atare, pentru a beneficia de amnistie sau graţiere în
actele pe care amnistia sau graţierea le acordă, trebuie să fie cuprinse prevederi explicite din care să reiasă
care fapte de favorizare sunt amnistiate şi care favorizatori sunt graţiaţi.
*1) Şi în legislaţiile altor state se folosesc noţiunile de „faptă prevăzută de legea penală” şi de
„făptuitor”. În acest sens sunt şi art. 378 alin. (4) C. pen. italian şi art. 453 C. pen. spaniol. De asemenea, în
legislaţia străină se vorbeşte de împiedicarea sau îngreunarea tragerii la răspundere penală sau a executării
pedepsei, urmărind în acest fel să aducă sub incidenţă penală şi ajutorul dat făptuitorului înainte de
începerea unei urmăriri penale precum cel prin care se asigură scăparea de la locul săvârşirii faptei. În acest
sens sunt şi § 258 alin. (1) şi (2) C. pen. german şi art. 367 alin. (1) şi (2) C. pen. portughez.
*2) C. Ap. Suceava, s. pen., Dec. nr. 40/1998, în Codul penal şi legile speciale 2007, p. 423.
*4) C. Ap. Bucureşti, s. pen., Dec. nr. 216/1996, în RDP nr. 4/1996, p. 146.
*5) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 1431/2005, pe www.ctce.ro.
*6) H. Diaconescu, Posibilitatea comiterii infracţiunii de favorizare a infractorului de către persoana
vătămată prin infracţiune, în Dreptul nr. 5/2001, p. 177–185. Într-o altă opinie se consideră că partea
vătămată care face declaraţii mincinoase în faţa organelor judiciare comite infracţiunea de favorizare a
făptuitorului. A se vedea, în acest sens, C. Turianu, Posibilitatea comiterii infracţiunii de favorizarea
infractorului de către persoana vătămată prin infracţiunea, în Dreptul nr. 5/2001, p. 185–189.
269
ART. 270
Tăinuirea
Infracţiunea este prevăzută în art. 270 alin. (1) C. pen. într-o singură variantă tip şi constă în primirea,
dobândirea, transformarea ori înlesnirea valorificării unui bun, de către o persoană care fie a cunoscut,
fie a prevăzut din împrejurările concrete că acesta provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală, chiar fără a cunoaşte natura acesteia.
a) Obiectul juridic special este complex şi constă, pe de o parte, în relaţiile sociale referitoare la
înfăptuirea justiţiei care sunt lezate prin comiterea faptei de tăinuire, iar, pe de altă parte, din relaţiile
sociale de ordin patrimonial.
Infracţiunea nu a mai fost reglementată în cadrul infracţiunilor contra patrimoniului întrucât prin
conţinutul său această faptă afectează în primul rând desfăşurarea actului de justiţie prin îngreunarea sau
împiedicarea identificării ori a recuperării bunurilor tăinuite şi, în plus, nu toate bunurile care formează
obiectul tăinuirii provin din comiterea unor infracţiuni contra patrimoniului ceea ce face dificil de explicat
cum poate fi considerată tăinuirea infracţiune contra patrimoniului în cazul în care aceasta ar privi, de
exemplu, o sumă de bani primită de tăinuitor în schimbul ascunderii unor acte de identitate false ori a unor
mari sume de bani provenite din traficul de droguri sau de persoane.
b) Obiectul material. Infracţiunea de tăinuire are ca obiect material bunul tăinuit, respectiv bunul care
provine dintr-o faptă prevăzută de legea penală pe care tăinuitorul l-a primit, dobândit, transformat sau a
cărei valorificare a înlesnit-o.
a) Subiectul activ al infracţiunii de tăinuire poate fi orice persoană care răspunde penal.
Participaţia este posibilă sub oricare dintre formele sale. Tăinuitorul nu poate fi autor sau participant la
comiterea faptei prevăzute de legea penală din care provine bunul. De aceea, în practica judiciară s-a decis
că nu constituie infracţiunea de tăinuire, ci aceea de complicitate morală la infracţiunea de furt fapta
aceluia care primeşte în mod obişnuit pentru a ascunde sau valorifica bunuri dobândite prin furturi repetate
săvârşite de aceeaşi persoană*1). În acest sens, pronunţându-se printr-un recurs în interesul legii*2),
instanţa supremă a decis că în situaţia existenţei unui prim act de tăinuire, urmat de o altă acţiune a
aceluiaşi tăinuitor, care promite că va asigura valorificarea în continuare şi a altor bunuri sustrase, sunt
întrunite elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de furt în formă simplă sau continuată,
după caz, în concurs real cu infracţiunea de tăinuire, chiar dacă promisiunea anticipată de tăinuire a
bunurilor nu a fost îndeplinită.
b) Subiectul pasiv. În cazul infracţiunii de tăinuire, subiectul pasiv principal este statul, ca titular al
valorii sociale ocrotite, iar secundar este persoana fizică sau juridică privată sau publică faţă de care s-a
săvârşit fapta prevăzută de legea penală din care provine bunul tăinuit.
270
a) Elementul material în cazul acestei infracţiuni constă în una dintre următoarele acţiuni: primirea,
dobândirea sau transformarea unui bun ori înlesnirea valorificării lui.
„Primirea” presupune că făptuitorul (tăinuitorul) acceptă cu orice titlu să deţină bunul ce provine din
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală (de exemplu, îl primeşte în gaj, depozit etc.).
Prin „dobândire” se înţelege situaţia când tăinuitorul devine proprietarul bunului în cauză prin
cumpărare, donaţie, dare în plată, schimb etc.
„Transformarea” presupune o modificare a substanţei bunului sau a formei sale, tăinuitorul folosindu-
se de o serie de mijloace, cum ar fi: topire, montare, vopsire, turnare în forme etc.
„Înlesnirea valorificării” înseamnă a ajuta la înstrăinarea bunului în vederea obţinerii unor foloase.
Săvârşirea oricăreia dintre acţiunile enumerate duce la realizarea infracţiunii de tăinuire.
În practica judiciară s-a decis că săvârşeşte infracţiunea de tăinuire acela care s-a înţeles cu autorul unui
furt, după săvârşirea de către acesta a infracţiunii, de a-l ajuta să vândă bunurile sustrase şi de a împărţi
preţul obţinut*3).
Tot astfel, săvârşeşte infracţiunea de tăinuire acela care, fiind de faţă la comiterea unei tâlhării, primeşte
de la unul dintre făptuitori un bun al victimei. Dimpotrivă, în măsura în care inculpatul nu a săvârşit nici
una dintre faptele prevăzute în art. 270 alin. (1) C. pen. (primirea, dobândirea sau transformarea unui bun
ori înlesnirea valorificării acestuia), ci a profitat doar de băutura şi ţigările cumpărate de un alt inculpat cu
banii rezultaţi din vânzarea unui bun sustras de acesta, o astfel de faptă nu întruneşte elementele
constitutive ale infracţiunii de tăinuire, lipsind latura obiectivă a acesteia*4).
Pentru existenţa infracţiunii de tăinuire este necesar ca bunul să provină din săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală, indiferent dacă aceasta este infracţiune sau nu ori dacă cel care a săvârşit fapta
din care provine bunul tăinuit răspunde penal sau nu.
b) Urmarea imediată. În cazul infracţiunii de tăinuire, urmarea imediată constă într-o stare de pericol
pentru buna înfăptuire a justiţiei. În secundar, se realizează şi trecerea bunului ce provine dintr-o faptă
prevăzută de legea penală în altă sferă patrimonială ori modificarea substanţei şi formei sale, prin aceasta
reducându-se posibilitatea de recuperare a acelui bun de către cei cărora le aparţinea.
c) Raportul de cauzalitate dintre acţiune şi consecinţe rezultă, în principiu, din însăşi materialitatea
faptei, adică din chiar acţiunea de primire, transformare etc. a bunului.
Elementul subiectiv constă în intenţie directă sau indirectă.
Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca făptuitorul să cunoască faptul că bunul provine dintr-o faptă
prevăzută de legea penală. Tăinuirea este exclusă atunci când subiectul se află în eroare cu privire la bunul
ce formează obiectul tăinuirii. În privinţa conţinutului subiectiv, s-a subliniat în mod explicit că fapta
constituie infracţiune nu numai în cazul în care tăinuitorul a cunoscut provenienţa ilicită a bunurilor, dar şi
atunci când din împrejurările concrete acesta a prevăzut în mod rezonabil că bunurile provin dintr-o faptă
prevăzută de legea penală. De altfel, doctrina este unanimă în susţinerea acestei soluţii*5).
În plus, este suficientă reprezentarea că bunul provine din comiterea unei fapte interzise de legea penală
fără să fie necesară cunoaşterea naturii acesteia (furt, tâlhărie, înşelăciune etc.).
În raport de reglementarea anterioară a infracţiunii de tăinuire, s-a renunţat la condiţia ca făptuitorul să
urmărească prin săvârşirea faptei obţinerea unui folos material. Ajutorul dat infractorului pentru a asigura
acestuia folosul sau produsul infracţiunii, care în reglementarea anterioară constituia infracţiunea de
favorizare (aşa numita favorizare reală), constituie, în noua reglementare, infracţiunea de tăinuire, fiind fără
relevanţă dacă tăinuitorul urmăreşte sau nu obţinerea unui folos material prin săvârşirea faptei. În acest
sens, încadrarea juridică dată în practica judiciară potrivit reglementării anterioare a înţelegerii între o
persoană şi autorii furtului de a transporta bunurile furate cu autoturismul, survenită într-un moment când
bunurile fuseseră scoase din depozit şi erau duse spre a fi aruncate peste gardul unităţii în infracţiunea de
favorizare a făptuitorului pentru cel dintâi*6), constituie, potrivit noii reglementări, infracţiunea de tăinuire.
În acelaşi timp trebuie subliniat că în speţa de faţă ajutorul nu a fost dat autorilor înainte sau în timpul
săvârşirii infracţiunii, ci a survenit după consumarea acesteia, fără existenţa unei înţelegeri anterioare.
271
Săvârşeşte infracţiunea de tăinuire cu intenţie şi cel care nu cunoştea în momentul primirii bunului că
acesta provine dintr-o infracţiune, dar, ulterior, cunoscând provenienţa lucrului, a continuat să-l păstreze.
A. Forme
Infracţiunea de tăinuire este susceptibilă atât de acte pregătitoare, cât şi de tentativă, dar acestea nu se
pedepsesc. Astfel, în practica judiciară s-a decis că este greşită condamnarea inculpatului pentru săvârşirea
infracţiunii de tăinuire, în condiţiile în care, în baza unei înţelegeri ulterioare cu autorul furtului privind
valorificarea bunurilor furate, acesta a căutat un cumpărător pentru bunurile furate şi a luat contact cu
acesta, întrucât acestea constituie doar acte de pregătire, fapte rămase fără rezultat. Atâta timp cât
făptuitorul nu a avut niciun fel de contact cu bunurile furate şi nici nu a reuşit înlesnirea valorificării
acestora, fapta nu s-a consumat*7).
Consumarea infracţiunii are loc în momentul executării oricăreia dintre acţiunile specifice: primirea,
dobândirea, transformarea, înlesnirea valorificării bunului provenit din săvârşirea unei fapte prevăzute de
legea penală, făptuitorul cunoscând sau prevăzând din împrejurările concrete sursa provenienţei acelui bun.
Faptul că tăinuitorul deţine în continuare bunul tăinuit nu are nicio relevanţă sub aspectul existenţei
infracţiunii. De altfel, şi în cazul furtului, infractorul deţine în continuare bunul sustras, dar aceasta nu
atribuie furtului caracterul unei infracţiuni continue.
Tăinuirea se poate comite în forma infracţiunii continuate atunci când ea vizează un complex de bunuri
provenite din aceeaşi faptă prevăzută de legea penală sau din diferite fapte sau în varianta în care acţiunea
de transformare a bunului tăinuit presupune mai multe activităţi ce pot fi executate la diferite intervale de
timp.
În astfel de cazuri, tăinuirea se epuizează odată cu efectuarea ultimului act din componenţa activităţii
făptuitorului, iar pedepsirea acesteia se va face prin raportarea la acest moment.
B. Sancţionare
Textul incriminator prevede pentru tăinuitor o pedeapsă cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă,
fără ca sancţiunea aplicată să poată depăşi pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea din care provine
bunul tăinuit. Este vorba de maximul prevăzut de lege pentru infracţiunea corespunzătoare faptei prevăzute
de legea penală din săvârşirea căreia a provenit bunul, iar nu pedeapsa concretă aplicată celui care a comis
această faptă.
Potrivit art. 270 alin. (3) C. pen., tăinuirea săvârşită de un membru de familie nu se pedepseşte.
Interpretarea legală a noţiunii de „membru de familie” este făcută în art. 177 C. pen.
Cu privire la despăgubirile civile, subliniem faptul că tăinuitorul nu va fi obligat la plata despăgubirilor
civile alături de cel care a săvârşit fapta prevăzută de legea penală, decât pentru valoarea bunurilor tăinuite
sau a pagubei rezultate din fapta sa*8).
*1) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 569/1970, în RRD nr. 11/1970, p. 170. În acelaşi sens, a se vedea
Trib. Vaslui, s. pen., Dec. nr. 30/A/2008, pe www.jurisprudenta.com.
*2) ICCJ, Secţiile Unite, Dec. nr. II din 21 ianuarie 2008, recurs în interesul legii privind încadrarea
juridică a primului act de tăinuire şi a celor ulterioare dacă, după primul act, tăinuitorul a lăsat să se
înţeleagă că va asigura mai departe valorificarea bunurilor sustrase, M. Of. nr. 859 din 19 decembrie 2008.
*3) CSJ, s. pen., Dec. nr. 2332 din 23 octombrie 1996, în Al. Boroi, V. Radu-Sultănescu, N. Neagu, op.
cit., p. 220.
*4) C. Ap. Bacău, Dec. pen. nr. 84/A/1996, în RDP nr. 3/1998.
*5) Expunere de motive privind Proiectul Legii privind Codul penal, pe www.just.ro, accesat la data de 2
martie 2009. În acelaşi sens este reglementat şi art. 231 C. pen. portughez.
*6) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1072/2002, în Codul penal şi legile speciale 2007, p. 423.
272
*7) C. Ap. Bacău, s. pen., Dec. nr. 330/1998, în Al. Boroi, V. Radu-Sultănescu, N. Neagu, op. cit., p.
221.
*8) CSJ, s. pen., Dec. nr. 2846/1997, în A. Stoica, Infracţiuni contra patrimoniului, practică judiciară,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 313.
ART. 271
Obstrucţionarea justiţiei
COMENTARIU (Conf. univ. dr. Norel Neagu)
Infracţiunea este prevăzută, în două variante alternative de comitere, în art. 271 alin. (1) lit. a), respectiv
lit. b) C. pen. Astfel, săvârşeşte infracţiunea de obstrucţionare a justiţiei persoana care, fiind avertizată
asupra consecinţelor faptei sale:
a) împiedică, fără drept, organul de urmărire sau instanţa să efectueze, în condiţiile legii, un act
procedural;
b) refuză să pună la dispoziţia organului de urmărire penală, instanţei sau judecătorului sindic, în tot
sau în parte, datele, informaţiile, înscrisurile sau bunurile deţinute, care i-au fost solicitate în mod explicit,
în condiţiile legii, în vederea soluţionării unei cauze*1).
a) Obiectul juridic special. Obstrucţionarea justiţiei are ca obiect juridic special relaţiile sociale
referitoare la buna înfăptuire a activităţii justiţiei, activitate care este incompatibilă cu lipsa de cooperare
din partea persoanelor cărora li se solicită sprijinul de către autorităţile judiciare.
b) Obiectul material. Infracţiunea de obstrucţionare a justiţiei este lipsită, de regulă, de obiect material.
Totuşi, în varianta alternativă de la lit. b), obiectul material poate consta în înscrisurile sau bunurile
deţinute, pe care făptuitorul refuză să le pună la dispoziţia organelor judiciare, la solicitarea expresă a
acestora.
a) Subiectul activ al infracţiunii pe care o analizăm poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile
prevăzute de lege. De la această regulă generală există însă şi o excepţie expres prevăzută de lege. Astfel,
potrivit art. 271 alin. (2), dispoziţiile alin. (1) nu se aplică în cazul persoanei urmărite sau judecate pentru
infracţiunea care formează obiectul procesului penal. Deci, dacă activitatea de înfăptuire a justiţiei se
desfăşoară în cadrul unui proces penal (şi numai în această ipoteză), nu pot săvârşi infracţiunea de
obstrucţionare a justiţiei persoanele care au calitatea de suspect sau inculpat, deoarece nu se poate impune
acestora obligaţia de autoacuzare.
Participaţia penală este posibilă în toate formele sale: coautorat, instigare sau complicitate. Suspectul sau
inculpatul în procesul penal în care se săvârşeşte fapta de obstrucţionare a justiţiei, neputând avea calitatea
de autor, datorită aceleiaşi raţiuni, nu poate fi instigator sau complice la o infracţiune de obstrucţionarea
justiţiei.
b) Subiect pasiv. În cazul infracţiunii prevăzute de art. 271 C. pen., subiect pasiv nu poate fi decât statul,
întrucât prin obstrucţionarea justiţiei pericolul creat vizează statul ca titular al dreptului de a înfăptui
justiţia.
273
a) Elementul material. Fapta se realizează din punctul de vedere al elementului material printr-o
acţiune alternativă a făptuitorului de a împiedica, fără drept, organul de urmărire sau instanţa să efectueze,
în condiţiile legii, un act procedural ori de a refuza să pună la dispoziţia organului de urmărire penală,
instanţei sau judecătorului-sindic, în tot sau în parte, datele, informaţiile, înscrisurile sau bunurile deţinute,
care i-au fost solicitate în mod explicit, în condiţiile legii, în vederea soluţionării unei cauze.
Împiedicarea efectuării unui act procedural presupune oprirea, interzicerea efectuării actului, având ca
efect neîndeplinirea acestuia de către organele judiciare sau instanţa de judecată. Un astfel de act
procedural ar putea consta în audierea martorilor, a persoanei vătămate, efectuarea confruntării,
identificarea de obiecte şi înscrisuri, identificarea persoanelor, interceptarea convorbirilor sau
comunicărilor, accesul la un sistem informatic, supravegherea video, audio sau prin fotografiere,
localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice, obţinerea listei convorbirilor telefonice, reţinerea, predarea
sau percheziţionarea trimiterilor poştale, obţinerea, potrivit legii, a datelor referitoare la tranzacţiile
financiare, precum şi a datelor financiare ale unei persoane, livrarea supravegheată, efectuarea percheziţiei
domiciliare, corporale, a unui vehicul sau informatice, efectuarea unei expertize, efectuarea cercetării la
faţa locului ori a reconstituirii etc. Pentru a exista infracţiunea în această variantă de comitere, trebuie ca
împiedicarea să se săvârşească fără drept (spre exemplu, nu constituie obstrucţionarea justiţiei refuzul
Parlamentului de a aviza începerea urmăririi penale împotriva unui membru al său, deoarece, potrivit legii,
are acest drept), iar actul procedural să fie îndeplinit în mod legal (spre exemplu, refuzul de a permite o
percheziţie nu constituie infracţiune, atâta timp cât organele judiciare nu dispun de mandatul de percheziţie
domiciliară).
Refuzul de a pune la dispoziţie datele, informaţiile, înscrisurile sau bunurile deţinute presupune acţiunea
sau inacţiunea făptuitorului care nu dă curs cererii explicite a organelor de urmărire penală, instanţei sau
judecătorului-sindic, fie printr-o atitudine activă de respingere, de neacceptare a cererii, fie printr-o
atitudine pasivă, de refuz al cooperării. Esenţial pentru existenţa infracţiunii în această variantă de comitere
este o cerere explicită a organelor arătate mai sus (organ de urmărire penală, instanţă sau judecător-sindic).
În lipsa unei cereri explicite, fapta nu constituie infracţiune. Constituie infracţiune şi o acceptare parţială a
cererii (spre exemplu, se pune la dispoziţia instanţei numai o parte din documentele cerute), deoarece
refuzul îndeplineşte elementele constitutive ale infracţiunii dacă se realizează în tot sau în parte. Refuzul
trebuie să privească însă numai acele date, informaţii, înscrisuri sau bunuri deţinute care sunt necesare
soluţionării unei cauze. Aprecierea privind utilitatea datelor, informaţiilor, înscrisurilor sau bunurilor
pentru soluţionarea cauzei se face însă de către organul judiciar, iar nu de persoana căreia îi sunt cerute,
care altfel ar putea invoca lipsa relevanţei datelor cerute şi implicit lipsa unui element constitutiv al
infracţiunii.
Esenţial pentru existenţa infracţiunii în ambele variante de comitere este avertizarea prealabilă a
persoanei de către organul de urmărire penală, instanţă ori judecătorul-sindic asupra consecinţelor faptei
sale. Astfel, persoana trebuie avertizată că prin împiedicarea efectuării actului procedural sau prin refuzul
de cooperare va săvârşi infracţiunea de obstrucţionare a justiţiei şi abia din acest moment, dacă persoana
persistă în atitudinea lipsită de cooperare cu organele judiciare, se vor întruni elementele constitutive ale
acestei infracţiuni.
Deşi infracţiunea de obstrucţionare a justiţiei este susceptibilă să se realizeze în principal în procesul
penal, nu este exclusă apariţia acesteia nici în cursul altor proceduri judiciare, cu condiţia ca împiedicarea
să se refere la un act procedural al instanţei de judecată (spre exemplu, un protest paşnic al mai multor
persoane care formează un cordon uman şi împiedică pătrunderea judecătorilor în clădirea instanţei, în
scopul de a împiedica desfăşurarea unui proces privind un conflict de muncă) ori al judecătorului-sindic.
Infracţiunea de obstrucţionare a justiţiei constituie o incriminare cu caracter subsidiar, elementele
constitutive ale infracţiunii realizându-se în condiţiile în care nu se săvârşeşte o infracţiune mai gravă
(ultrajul judiciar, favorizarea făptuitorului, mărturia mincinoasă, sustragerea sau distrugerea de probe ori de
înscrisuri).
274
b) Urmarea imediată. În cazul acestei infracţiuni, se creează o stare de pericol pentru desfăşurarea
normală şi legală a activităţii de înfăptuire a justiţiei.
Nu este necesar ca fapta de obstrucţionare a justiţiei să conducă la imposibilitatea terminării procedurii
ori la o soluţie contrară intereselor justiţiei şi aflării adevărului, ci doar ca fapta să pună în pericol
înfăptuirea justiţiei.
c) Raportul de cauzalitate. Între starea de pericol şi activitatea subiectului activ trebuie să existe o
legătură de cauzalitate. Aceasta rezultă, de regulă, din însăşi săvârşirea acţiunii incriminate.
Sub aspectul subiectiv, infracţiunea se săvârşeşte atât cu intenţie directă, cât şi indirectă. Făptuitorul,
fiind avertizat asupra consecinţelor faptelor sale, împiedică efectuarea unui act procedural ori refuză să
pună la dispoziţia organului judiciar datele, informaţiile, înscrisurile sau obiectele deţinute, urmărind sau
acceptând că prin activitatea sa se va periclita înfăptuirea actului de justiţie.
Mobilul şi scopul nu prezintă importanţă pentru existenţa infracţiunii, însă de acestea se va ţine cont la
individualizarea judiciară a pedepsei.
A. Forme
În cazul infracţiunii de obstrucţionare a justiţiei, actele de pregătire şi tentativa, deşi posibile, nu sunt
incriminate.
Infracţiunea se consumă în momentul în care s-a realizat activitatea de împiedicare a efectuării unui act
procedural ori în momentul refuzului punerii la dispoziţie a datelor, informaţiilor, înscrisurilor sau
bunurilor deţinute, periclitându-se astfel înfăptuirea justiţiei.
B. Sancţionare
Pedeapsa prevăzută în textul incriminator este închisoare de la 3 luni la un an sau amendă.
*1) Preocuparea pentru asigurarea autorităţii justiţiei şi a desfăşurării în cele mai bune condiţii a
procedurilor judiciare, inclusiv prin mijloace penale, este întâlnită şi în diferite legislaţii penale europene,
precum art. 366 C. pen. italian, art. 463 C. pen. spaniol, art. 434-15-1 C. pen. francez, art. 192–193 C. pen.
olandez şi în Capitolul 17, Secţiunea 13 alin. (2) din Codul penal suedez, care conţin reglementări similare.
ART. 272
Influenţarea declaraţiilor
Infracţiunea este prevăzută în art. 272 alin. (1) C. pen. într-o singură variantă tip şi constă în încercarea
de a determina sau determinarea unei persoane, indiferent de calitatea acesteia, prin corupere, prin
constrângere ori prin altă faptă cu efect vădit intimidant, săvârşită asupra sa ori asupra unui membru de
familie al acesteia, să nu sesizeze organele de urmărire penală, să nu dea declaraţii, să îşi retragă
declaraţiile, să dea declaraţii mincinoase ori să nu prezinte probe, într-o cauză penală, civilă sau în orice
altă procedură judiciară.
275
a) Obiectul juridic special. Influenţarea declaraţiilor are ca obiect juridic special relaţiile sociale
referitoare la buna înfăptuire a activităţii justiţiei, prin garantarea accesului liber la justiţie, prin protejarea
libertăţii oricărei persoane de a se adresa justiţiei şi de a da declaraţiile ori de a înfăţişa probele pe care le
consideră necesare în raport de interesele sale, independent de orice formă de presiune exercitată din partea
vreunui terţ fie asupra sa, fie asupra membrilor de familie.
Prin incriminarea faptei se urmăreşte protejarea oricărei persoane, indiferent de calitatea acesteia,
împotriva unor activităţi de constrângere, de corupere ori a oricăror alte activităţi cu efect intimidant asupra
acestora. În acelaşi timp, această incriminare constituie o garanţie legală a stabilirii adevărului în cauzele
aflate spre soluţionare. Importanţa şi necesitatea incriminării unor asemenea fapte sunt pe deplin justificate
de fenomenul actual al criminalităţii şi de presiunile asupra celor care pot contribui la înfăptuirea
justiţiei*1).
b) Obiectul material. Infracţiunea de influenţare a declaraţiilor este lipsită de obiect material, întrucât
banii sau alte foloase oferite în cadrul acţiunii de corupere constituie mijlocul folosit, nu obiectul material
al infracţiunii.
În literatura juridică se susţinea, potrivit reglementării anterioare a infracţiunii, că există totuşi obiect
material numai atunci când infracţiunea se realizează prin constrângerea fizică asupra subiectului pasiv. În
această ipoteză, corpul persoanei împotriva căreia se îndreaptă fapta constituie obiectul material al
infracţiunii*2). Potrivit noii reglementări însă, dacă actul de intimidare sau corupere constituie prin el
însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni [art. 272 alin. (1) teza a II-a]. În
această situaţie, dacă fapta se realizează prin constrângere fizică asupra subiectului pasiv, corpul persoanei
va constitui obiect material al infracţiunii concurente îndreptate împotriva persoanei, iar nu al infracţiunii
de influenţare a declaraţiilor. De aceea, considerăm că nici în această situaţie infracţiunea de influenţare a
declaraţiilor nu are obiect material.
a) Subiectul activ al infracţiunii pe care o analizăm poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile
prevăzute de lege, necerându-se vreo calitate specială sau vreo limitare în acest sens. Participaţia penală
este posibilă în toate formele sale: coautorat, instigare sau complicitate.
În activitatea practică se întâlnesc frecvent cazuri când fapta este comisă de o persoană care este parte în
cauza ce urmează a fi soluţionată. După cum am menţionat la infracţiunile de nedenunţare, favorizarea
făptuitorului sau tăinuire, autorul faptei iniţiale nu poate fi participant la infracţiunile subsecvente. Spre
exemplu, autorul unei infracţiuni de omor nu poate deveni instigator la infracţiunea de nedenunţare, dacă
determină o altă persoană să nu încunoştinţeze autorităţile despre infracţiunea săvârşită. Dacă în schimb
acţiunea de determinare se realizează prin corupere, constrângere sau altă faptă cu efect vădit intimidant,
acesta va săvârşi infracţiunea de influenţare a declaraţiilor. De asemenea, infracţiunea de influenţare a
declaraţiilor poate fi săvârşită chiar şi de victima infracţiunii iniţiale, în favoarea sau în defavoarea
făptuitorului.
Cel care a determinat pe altul să încerce să determine o persoană să săvârşească infracţiunile de
nedenunţare, favorizarea făptuitorului ori mărturie mincinoasă este instigator la infracţiunea prevăzută de
art. 272 C. pen. (de exemplu, persoana interpusă, care oferă bani pentru a determina un martor să declare
mincinos, este autorul infracţiunii, iar cel care l-a pus să facă aceasta este instigator)*3).
Dacă cel care influenţează declaraţiile prin constrângere sau corupere este un organ de cercetare penală,
procuror sau judecător, iar activitatea se desfăşoară asupra suspectului sau inculpatului într-o cauză penală,
nu se va reţine infracţiunea de influenţare a declaraţiilor, ci infracţiunea de cercetare abuzivă, care are un
caracter special şi agravat în raport cu aceasta.
b) Subiect pasiv. În cazul infracţiunii prevăzute de art. 272 C. pen., subiect pasiv nu poate fi decât statul,
întrucât prin influenţarea declaraţiilor pericolul creat vizează statul ca titular al dreptului de a înfăptui
justiţia.
276
În secundar, se aduce atingere şi persoanei constrânse sau asupra căreia se exercită o altă faptă cu efect
vădit intimidant. Nu are relevanţă calitatea subiectului pasiv secundar (spre exemplu, persoana vătămată,
martor, expert, interpret, persoana care a luat cunoştinţă despre săvârşirea unei fapte prevăzută de legea
penală etc.). Nu există condiţii speciale de loc sau timp cerute de textul legal.
a) Elementul material. Fapta se realizează din punctul de vedere al elementului material printr-o
acţiune a făptuitorului care încearcă să determine sau determină o persoană prin constrângere sau corupere
ori prin altă faptă cu efect vădit intimidant să nu sesizeze organele de urmărire penală, să nu dea declaraţii,
să îşi retragă declaraţiile, să dea declaraţii mincinoase ori să nu prezinte probe, într-o cauză penală, civilă
sau în orice altă procedură judiciară.
Încercarea de a determina presupune încercarea de a convinge o persoană să acţioneze într-un anumit fel
ori să rămână în pasivitate. Determinarea presupune că acţiunea făptuitorului a reuşit să trezească ecou în
mintea persoanei determinate, care a luat hotărârea să îndeplinească cerinţa făptuitorului.
Din analiza textului incriminator rezultă că activitatea de influenţare a declaraţiilor constituie
infracţiunea analizată atât atunci când rezultatul nu s-a produs, fiind vorba în realitate de o tentativă de
instigare la nedenunţare, favorizarea făptuitorului ori mărturie mincinoasă, întrucât persoana nu a fost de
acord şi nu a îmbrăţişat intenţia celui ce a încercat determinarea, cât şi în situaţia în care persoana a fost
determinată să nu sesizeze organele de urmărire penală, să nu dea declaraţii, să îşi retragă declaraţiile, să
dea declaraţii mincinoase ori să nu prezinte probe prin mijloace intimidante sau corupătoare.
Astfel, există infracţiunea prevăzută de art. 272 C. pen. dacă făptuitorul a cerut martorului să facă
declaraţii neadevărate în faţa organelor judiciare în condiţiile textului, dar martorul a spus adevărul.
Este fără relevanţă dacă influenţarea declaraţiilor urma să fie făcută în favoarea sau în defavoarea unei
părţi.
Pentru existenţa infracţiunii este necesară îndeplinirea mai multor cerinţe esenţiale.
O primă cerinţă se referă la modalitatea săvârşirii acţiunii ce reprezintă elementul material. Astfel,
încercarea de determinare sau determinarea trebuie comise prin corupere, constrângere sau altă faptă cu
efect vădit intimidant.
Coruperea presupune oferirea sau promisiunea de bani sau alte foloase pentru a determina comiterea
faptei, neavând importanţă dacă oferirea sau promisiunea a fost acceptată sau respinsă.
Prin constrângere se înţelege atât constrângerea fizică (acte de violenţă materială exercitate asupra
subiectului pasiv, indiferent de calitatea acestuia – persoana vătămată, martor, expert, interpret, persoana
care a luat cunoştinţă despre săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală etc.), cât şi constrângerea
morală, psihică (ameninţarea exercitată asupra vreuneia dintre persoanele arătate mai sus), ambele trebuind
să fie de natură a inspira celui asupra căruia se execută un sentiment de temere, din cauza căruia el nu mai
are deplina libertate psihică. Aşadar, persoana în cauză este obligată, silită, forţată să acţioneze în
concordanţă cu cerinţele făptuitorului şi împotriva obiectivului de aflare a adevărului şi înfăptuire a
justiţiei.
Nu este neapărat necesar ca activitatea de constrângere să îndeplinească cerinţele art. 24 sau art. 25 C.
pen. (referitoare la constrângerea fizică sau morală) şi nici ca aceasta să creeze o stare de temere pentru
persoana constrânsă ori să determine respectiva persoană să îndeplinească cererea făptuitorului. Esenţial
pentru existenţa infracţiunii în această variantă de comitere este o acţiune de încercare de determinare a
subiectului pasiv secundar prin constrângere.
Activitatea de determinare a persoanei se mai poate realiza prin altă faptă cu efect vădit intimidant.
Fapta poate să nu constituie infracţiune, poate fi chiar licită, dar în acelaşi timp trebuie să creeze o presiune
asupra victimei, fiind susceptibilă să o determine să ia în considerare cererea făptuitorului (spre exemplu,
277
concedierea acestuia de către angajator, urmată de promisiunea reangajării în cazul în care îndeplineşte
cerinţele acestuia).
Dacă activitatea de constrângere ori corupere realizează elementele constitutive ale unei alte infracţiuni
(ameninţare, lovire, vătămare corporală, lipsire de libertate în mod ilegal etc.), potrivit art. 272 alin. (1) teza
a II-a, se vor aplica regulile privind concursul de infracţiuni (spre exemplu, ameninţarea victimei în scopul
influenţării declaraţiilor acesteia va constitui atât infracţiunea de ameninţare, cât şi infracţiunea de
influenţarea declaraţiilor, aflate în concurs).
Nu are importanţă pentru existenţa infracţiunii comportamentul ulterior al persoanei asupra căreia se
exercită activitatea de constrângere sau corupere). Astfel, infracţiunea subzistă şi încadrarea juridică nu se
schimbă, indiferent dacă persoana respectivă beneficiază de o cauză justificativă (art. 24–25 C. pen.) ori
săvârşeşte o infracţiune contra înfăptuirii justiţiei ca urmare a instigării făptuitorului (spre exemplu,
nedenunţare, favorizarea făptuitorului, mărturie mincinoasă). În acest caz, activitatea de determinare a
făptuitorului îşi menţine autonomia, nedevenind o instigare la infracţiunea săvârşită de persoana
determinată.
Din cele arătate, rezultă că alte eventuale modalităţi, cum ar fi rugămintea, îndemnul sau sugestia făcute
cu scopul de a influenţa declaraţiile nu duc la subzistenţa infracţiunii prevăzute în art. 272 C. pen. În acest
caz, în funcţie de fapta săvârşită, aceasta ar putea fi încadrată (în cazul în care determinarea este urmată de
executare) la instigare la nedenunţare, favorizarea făptuitorului, mărturie mincinoasă ori sustragerea sau
distrugerea de probe sau înscrisuri, în funcţie de calitatea făptuitorului şi de îndeplinirea elementelor
constitutive ale acestor infracţiuni. Dacă încercarea de determinare este neizbutită, fapta nu prezintă, în
această situaţie, relevanţă penală. Încercarea de a determina o persoană prin alte mijloace (de exemplu, prin
rugăminţi, recomandări) nu poate îndeplini cerinţa esenţială prevăzută în art. 272 alin. (1) C. pen., întrucât
lipseşte unul dintre elementele constitutive ale acestei infracţiuni*4).
O altă condiţie se referă la sfera persoanelor asupra cărora se poate desfăşura determinarea sau
încercarea de determinare. Astfel, infracţiunea subzistă atât în cazul în care acţiunea se îndreaptă asupra
subiectului pasiv secundar, cât şi asupra unui membru de familie al acestui, în înţelesul art. 177 C. pen.
(ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin adopţie,
potrivit legii, astfel de rude, soţul, persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau
dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc). Este de la sine înţeles că o activitate de constrângere,
corupere sau altă activitate cu efect intimidant îndreptată asupra unui membru de familie este de natură să
influenţeze decizia subiectului pasiv, astfel că legiuitorul a dorit protejarea şi a acestei categorii de
persoane şi incriminarea faptei de influenţarea declaraţiilor indiferent dacă încercarea de determinare se
realizează, direct, împotriva subiectului pasiv, sau, indirect, asupra unui membru de familie al acestuia.
Ultima cerinţă esenţială se referă la conţinutul determinării. Astfel, încercarea de determinare vizează
atât omisiunea sesizării organelor de urmărire penală, cât şi împiedicarea dării ori retragerea declaraţiilor
sau darea de declaraţii mincinoase, precum şi omisiunea prezentării probelor într-o cauză penală, civilă sau
în orice altă procedură judiciară.
În primul rând, activitatea de determinare vizează sesizarea organelor de urmărire penală. Situaţia
premisă constă în săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, indiferent dacă persoana a cărei
influenţare se încearcă avea obligaţia de denunţare, infracţiunea de influenţare a declaraţiilor subzistând
indiferent de natura infracţiunii iniţiale săvârşite (spre exemplu, se încearcă influenţarea declaraţiilor pentru
a ascunde comiterea unei infracţiuni de furt).
Încercarea de a determina sau determinarea unei persoane să nu dea declaraţii vizează atât situaţia când
aceasta, fără a i se îngrădi libertatea de mişcare, este supusă acţiunii de constrângere sau corupere a
făptuitorului ori unei alte acţiuni cu efect intimidant, cât şi situaţia în care libertatea de mişcare a acesteia
este îngrădită (faptă încadrată, în reglementarea anterioară, sub denumirea de împiedicarea participării în
proces). În această ipoteză nu are relevanţă dacă anterior s-a săvârşit ori nu o infracţiune, cauza în care se
încearcă împiedicarea declaraţiilor putând fi atât penală, cât şi civilă ori altă procedură judiciară.
278
Determinarea persoanei mai vizează şi retragerea declaraţiilor persoanei (în acest caz, aceasta din urmă
având o calitate specială de parte, martor ori expert în proces) ori darea de către aceasta de declaraţii
mincinoase, indiferent de cauza sau procedura judiciară în care aceasta este implicată.
În sfârşit, determinarea persoanei mai poate viza neprezentarea unor probe într-o cauză penală, civilă ori
în orice altă procedură judiciară. Dacă activitatea de determinare este urmată de executare de către
persoana determinată, aceasta săvârşeşte, după caz, infracţiunea de favorizare a făptuitorului (dacă probele
vizează o cauză penală) ori sustragerea sau distrugerea de probe sau înscrisuri dacă neprezentarea unor
probe se realizează prin vreuna dintre modalităţile de incriminare prevăzute în art. 275 C. pen. (sustragerea,
distrugerea, reţinerea, ascunderea sau alterarea probelor), indiferent de natura cauzei sau procedurii
judiciare în care trebuie prezentate probele.
Pentru existenţa acestei infracţiuni este necesar ca activitatea de determinare a făptuitorului să se refere la o
împrejurare esenţială care are importanţă în justa soluţionare a cauzei. Dacă nesesizarea organelor de
urmărire penală, omisiunea dării de declaraţii, retragerea acestora ori declararea mincinoasă, precum şi
neprezentarea probelor vizează împrejurări care nu sunt esenţiale pentru judecată, fapta nu constituie
infracţiune*5).
b) Urmarea imediată. În cazul acestei infracţiuni, se creează o stare de pericol pentru desfăşurarea
normală şi legală a activităţii de înfăptuire a justiţiei, săvârşirea infracţiunii putând duce la denaturarea
adevărului, a probelor.
c) Raportul de cauzalitate. Între starea de pericol şi activitatea subiectului activ trebuie să existe o
legătură de cauzalitate. Aceasta rezultă, de regulă, din materialitatea faptei.
Sub aspectul subiectiv, infracţiunea se săvârşeşte numai cu intenţie directă. Făptuitorul constrânge sau
corupe o persoană ori efectuează alte activităţi cu efect intimidant asupra acesteia în scopul special de a o
determina să nu sesizeze organele de urmărire penală, să nu dea declaraţii, să retragă declaraţiile, să dea
declaraţii mincinoase ori să nu prezinte probe într-o cauză penală, civilă ori altă procedură judiciară. Pentru
realizarea elementului subiectiv este necesar ca făptuitorul să fi prevăzut că prin acţiunea sa s-ar putea pune
în pericol înfăptuirea justiţiei şi să fi urmărit anume acest rezultat.
Fapta prevăzută în art. 272 C. pen. se comite numai cu intenţie directă, deoarece aceasta se deduce cu
claritate şi din aceea că ea nu este altceva decât o tentativă special incriminată pentru împiedicarea unui
anume rezultat.
În literatura juridică s-a susţinut şi ideea la care nu aderăm, că în cazul infracţiunii analizate intenţia
poate fi şi indirectă*6).
Mobilul şi scopul nu prezintă importanţă pentru existenţa infracţiunii, însă de acestea se va ţine cont la
A. Forme
În cazul infracţiunii de influenţare a declaraţiilor, actele de pregătire şi tentativa sunt lăsate în afara
incriminării de către legiuitor.
Infracţiunea se consumă în momentul în care s-a realizat activitatea de încercare prin corupere,
constrângere sau altă activitate cu efect intimidant de a nu sesiza organele de urmărire penală, a nu da
declaraţii, a retrage declaraţiile, a da declaraţii mincinoase ori a nu prezenta probe într-o cauză penală,
civilă ori altă procedură judiciară.
Atunci când subiectul activ repetă încercarea sa la diferite intervale de timp prin constrângere sau
corupere asupra aceleiaşi persoane şi în executarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, fapta îmbracă forma
continuată de comitere, epuizarea având loc în momentul săvârşirii ultimei încercări.
279
B. Sancţionare
Pedeapsa prevăzută în textul incriminator este închisoare de la unu la 5 ani.
5. Cauze justificative
Potrivit art. 272 alin. (2), nu constituie infracţiune înţelegerea patrimonială dintre infractor şi persoana
vătămată, intervenită în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângere
prealabilă sau pentru care intervine împăcarea. Este normal aceasta în astfel de situaţii, aplicându-se
excepţia disponibilităţii acţiunii penale, pentru punerea în mişcare a acesteia fiind necesar acordul de voinţă
al victimei. Or, în situaţia în care aceasta doreşte împăcarea cu făptuitorul în schimbul unor avantaje
patrimoniale ori solicită sau i se oferă de către acesta sume de bani sau alte bunuri pentru a nu introduce
plângere prealabilă, fapta de oferire de bani sau alte bunuri, deşi întruneşte cerinţele tipice ale existenţei
infracţiunii, este licită (justificată), potrivit art. 272 alin. (2) C. pen.
*1) Legislaţiile europene au introdus, unele destul de recent, reglementări similare în codurile lor penale.
Aici avem în vedere § 160 C. pen. german, art. 464 C. pen. spaniol, art. 377bis C. pen. italian (introdus prin
Legea nr. 63 din 1 martie 2001 privind corectitudinea procesuală), art. 434-5, art. 434-8, art. 434-15 C. pen.
francez (texte introduse prin Ordonanţa nr. 2000-916 din 19 septembrie 2000 în vigoare de la 1 ianuarie
2002) şi Capitolul 15, Secţiunea 9 din Codul penal finlandez (introdus prin Legea nr. 563 din 1998).
*3) Ibidem.
*5) C. Ap. Iaşi, s. pen., Dec. nr. 312/2000, în RDP nr. 3/2001, p. 144.
*6) A. Filipaş, op. cit., p. 78.
ART. 273
Mărturia mincinoasă
Infracţiunea este prevăzută în art. 273 C. pen. într-o variantă tip şi o variantă agravată.
Potrivit art. 273 alin. (1) C. pen., constituie mărturie mincinoasă în varianta tip fapta martorului care
într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă martori, face afirmaţii
mincinoase ori nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care este
întrebat.
Constituie variantă agravată, potrivit alin. (2), mărturia mincinoasă săvârşită:
a) de un martor cu identitate protejată ori aflat în Programul de protecţie a martorilor;
b) de un investigator sub acoperire;
c) de o persoană care întocmeşte un raport de expertiză ori de un interpret;
d) în legătură cu o faptă pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă ori închisoarea de 10
ani sau mai mare.
a) Obiectul juridic special. Infracţiunea de mărturie mincinoasă are ca obiect juridic special relaţiile
sociale privitoare la buna înfăptuire a justiţiei. Infracţiunea poate avea şi un obiect juridic secundar,
constând în relaţiile sociale privitoare la anumite atribute esenţiale ale persoanei (demnitatea, libertatea)
280
sau în relaţiile sociale cu caracter patrimonial, deoarece prin săvârşirea faptei pot fi încălcate şi aceste
relaţii sociale.
Este de remarcat faptul că persoanele care participă în calitate de martori, experţi sau interpreţi la
soluţionarea unei cauze de natură judiciară au o contribuţie foarte importantă la aflarea adevărului şi la
pronunţarea unor soluţii temeinice şi legale, motiv pentru care denaturarea adevărului de către martori,
experţi ori interpreţi prezintă un evident pericol social pentru buna înfăptuire a activităţii justiţiei şi pentru
apărarea unor drepturi şi interese ale cetăţenilor.
b) Obiectul material. Infracţiunea de mărturie mincinoasă nu are un obiect material, întrucât acţiunea
care constituie elementul material al infracţiunii nu se îndreaptă asupra unei entităţi materiale.
a) Subiectul activ (autor) al infracţiunii de mărturie mincinoasă este calificat, în sensul că acesta nu
poate fi decât cel care are calitatea de martor (în varianta tip), martor cu identitate protejată ori aflat în
Programul de protecţie a martorilor, investigator sub acoperire, expert sau interpret (variantele agravate).
În conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare, martorul este persoana care, având cunoştinţă
despre anumite fapte, date sau împrejurări care constituie probă într-un proces judiciar, este chemată pentru
a fi ascultată.
Nu dobândesc calitatea de martor şi, ca atare, nu pot fi subiecţi activi ai faptei de mărturie mincinoasă
persoanele care sunt părţi în proces*1), precum şi subiecţii procesuali principali [art. 115 alin. (1) C. pr.
pen.]. Legiuitorul a instituit incompatibilitatea între calitatea de parte sau subiect procesual principal în
proces şi calitatea de martor, considerând că, din moment ce părţile sau subiecţii procesuali principali pot fi
ascultate în această calitate, iar declaraţiile lor constituie mijloace de probă, cumularea calităţii de parte sau
subiect procesual principal în proces cu cea de martor nu-şi poate găsi justificarea*2). Dacă o persoană
pierde calitatea de parte sau subiect procesual principal în proces, ea poate fi ascultată ca martor.
Potrivit art. 114 alin. (3) C. pr. pen., calitatea de martor are întâietate faţă de calitatea de expert sau de
avocat, de mediator ori de reprezentant al uneia dintre părţi sau al unui subiect procesual principal, cu
privire la faptele şi împrejurările de fapt pe care persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi această
calitate.
Poate fi ascultat ca martor în condiţiile legale şi minorul, acesta putând comite şi el infracţiunea de
mărturie mincinoasă, bineînţeles, când, potrivit legii, poate răspunde penal.
Poate fi subiect al infracţiunii menţionate şi martorul ascultat prin prestarea jurământului, soţul sau ruda
apropiată a învinuitului sau inculpatului.
Potrivit art. 117 C. pr. pen., au dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor soţul, ascendenţii şi
descendenţii în linie directă, precum şi fraţii şi surorile suspectului sau inculpatului, precum şi persoanele
care au avut calitatea de soţ al suspectului sau al inculpatului. În schimb, dacă persoanele menţionate
anterior sunt de acord să dea declaraţii, în privinţa acestora sunt aplicabile dispoziţiile privitoare la
drepturile şi obligaţiile martorilor.
Potrivit art. 116 alin. (3) C. pr. pen., nu pot face obiectul declaraţiei martorului acele fapte sau
împrejurări al căror secret sau confidenţialitate poate fi opus prin lege organelor judiciare. Este vorba de
fapte sau împrejurări de care martorul a luat cunoştinţă în exerciţiul profesiei. Prin excepţie, acestea pot
face obiectul declaraţiei martorului atunci când autoritatea competentă sau persoana îndreptăţită îşi exprimă
acordul în acest sens sau atunci când există o altă cauză legală de înlăturare a obligaţiei de a păstra secretul
sau confidenţialitatea (spre exemplu, obligaţia de denunţare).
Mărturia mincinoasă se pedepseşte mai grav dacă este săvârşită de un martor cu identitate protejată ori
aflat în Programul de protecţie a martorilor, de un investigator sub acoperire, de o persoană care întocmeşte
un raport de expertiză ori de un interpret. Raţiunea agravării în raport de calitatea subiectului activ se referă
la poziţia specială a acestuia în procesul penal, bazată pe raporturi de încredere (în cazul investigatorului
sub acoperire, expertului sau interpretului, care sunt specialişti în anumite domenii şi trebuie să ajute
instanţa în procesul aflării adevărului şi înfăptuirii justiţiei). În cazul martorilor protejaţi, efortul
281
suplimentar al organelor judiciare pentru asigurarea protecţiei acestora în schimbul mărturiei justifică
agravarea sancţiunii în cazul încălcării încrederii în buna-credinţă a acestora.
Martorul cu identitate protejată este martorul ameninţat, potrivit art. 125 C. pr. pen., faţă de care s-a luat
vreuna dintre măsurile de protecţie prevăzute în art. 126 alin. (1) lit. c) şi d) C. pr. pen. Astfel, în cazul în
care există o suspiciune rezonabilă că viaţa, integritatea corporală, libertatea, bunurile sau activitatea
profesională a martorului ori a unui membru de familie al acestuia ar putea fi puse în pericol ca urmare a
datelor pe care le furnizează organelor judiciare sau a declaraţiilor sale, faţă de acesta se dispune măsura
protecţiei datelor de identitate, prin acordarea unui pseudonim cu care martorul va semna declaraţia sa, ori
audierii martorului fără ca acesta să fie prezent, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu
vocea şi imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente.
Martorul aflat în Programul de protecţie a martorilor este supus reglementărilor Legii privind protecţia
martorilor*3). Programul de protecţie a martorilor reprezintă activităţile specifice desfăşurate de Oficiul
Naţional pentru Protecţia Martorilor, cu sprijinul autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, în
scopul apărării vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii persoanelor care au dobândit calitatea de martori
protejaţi, în condiţiile prevăzute de lege. Martorul protejat este martorul, membrii familiei sale şi
persoanele apropiate acestuia incluse în Programul de protecţie a martorilor, conform prevederilor legii.
Potrivit art. 148 C. pr. pen., investigatorii sub acoperire sunt lucrători operativi în cadrul poliţiei
judiciare. În cazul investigării infracţiunilor contra securităţii naţionale şi infracţiunilor de terorism, pot fi
folosiţi ca investigatori sub acoperire şi lucrători operativi din cadrul organelor de stat care desfăşoară,
potrivit legii, activităţi de informaţii în vederea asigurării securităţii naţionale. Autorizarea folosirii
investigatorilor sub acoperire se poate dispune de procuror în condiţiile art. 148 alin. (1) C. pr. pen.
Investigatorii sub acoperire pot fi audiaţi ca martori în cadrul procesului penal în aceleaşi condiţii ca şi
martorii ameninţaţi.
Expertul este un specialist într-un anumit domeniu de activitate, calitate în care este solicitat într-o cauză
civilă, penală, administrativă etc., pentru a contribui prin cunoştinţele sale de specialitate la lămurirea
anumitor aspecte care ţin de cauza ce face obiectul judecăţii, sarcină care decurge din existenţa unui raport
special în care acesta (expertul) se află faţă de organul judiciar.
Subiect al infracţiunii de mărturie mincinoasă poate fi atât expertul numit de organul de urmărire penală
sau de instanţa de judecată, cât şi persoana care efectuează o expertiză, în cadrul unui serviciu medico-
legal, laborator de expertiză criminalistică sau orice institut de specialitate către care s-a adresat organul
judiciar pentru efectuarea expertizei.
În fine, interpretul, în sensul art. 105 C. pr. pen., este persoana chemată sau numită de organele abilitate
pentru a contribui la comunicarea între participanţi. În mod frecvent, intervenţia interpretului este necesară
în situaţia când nu se cunoaşte limba folosită în desfăşurarea procedurilor judiciare (este vorba deci de o
activitate de traducere), dar folosirea unui interpret poate fi justificată şi din cauza altor motive în
comunicarea dintre părţi (de pildă, surdomuţenia).
Infracţiunea de mărturie mincinoasă, prin natura ei, exclude participaţia penală sub forma
coautoratului*4). La comiterea faptei pot participa însă alte persoane în calitate de instigatori sau complici.
Pentru instigator şi complice nu se cere vreo calitate specială. În practica judiciară s-a decis că întruneşte
elementele constitutive ale instigării la infracţiunea de mărturie mincinoasă determinarea unei persoane să
se prezinte din proprie iniţiativă la poliţie şi să dea o declaraţie neadevărată – în sensul că s-a aflat la locul
unui accident de circulaţie care s-a produs în condiţii ce exclud culpa conducătorului auto. Împrejurarea că
în momentul când inculpatul a săvârşit fapta, persoana determinată să declare mincinos nu avea calitatea de
martor, nefiind citată în această calitate de organul de urmărire penală, nu exclude existenţa instigării la
infracţiunea sus-menţionată*5). Dacă determinarea la mărturie mincinoasă se face prin constrângere sau
corupere ori prin altă faptă cu efect vădit intimidant, această activitate nu va constitui instigare la mărturie
mincinoasă, ci o infracţiune distinctă (în funcţie de natura faptei săvârşite şi de calitatea instigatorului şi
instigatului, fapta va constitui, după caz, infracţiunea de influenţare a declaraţiilor ori infracţiunea de
cercetare abuzivă).
282
În cazul infracţiunii de mărturie mincinoasă, coautoratul este posibil însă în situaţia experţilor, care, în
comun, pot redacta un raport de expertiză, necesar în activitatea organelor de urmărire penală sau a
instanţelor de judecată.
b) Subiectul pasiv. Subiect pasiv principal este statul, pentru că, în esenţă, justiţia este atributul statului.
Alături de stat ca subiect pasiv secundar este persoana fizică sau juridică parte sau subiect procesual
principal în proces, ale cărei interese şi drepturi sunt lezate sau vătămate prin săvârşirea infracţiunii. În
cazul infracţiunii de mărturie mincinoasă nu sunt prevăzute condiţii speciale referitoare la timpul şi locul
comiterii faptei.
a) Elementul material. Latura obiectivă se realizează sub aspectul elementului material prin două
modalităţi alternative: fie se fac afirmaţii mincinoase, fie nu se spune tot ce se ştie asupra împrejurărilor
esenţiale într-o cauză în care se ascultă martori, fiind vorba de o manifestare de natură a induce în eroare
organele judiciare.
Deci, în primul rând, este vorba de o acţiune, situaţie în care martorul, expertul ori interpretul face
afirmaţii mincinoase, iar, în al doilea rând, avem de-a face cu situaţia când nu se spune tot ce se ştie
privitor la împrejurările esenţiale pentru cauza judiciară.
Prin cauză în care se ascultă martori înţelegem orice cauză penală, civilă sau orice altă procedură în care
se ascultă martori, aflată în curs de soluţionare în faţa unui organ de urmărire penală, instanţă de judecată
etc.
„Cauza penală” presupune un proces penal ce se desfăşoară în faţa organelor de urmărire penală
(poliţie, parchet) sau a instanţelor de judecată (judecătorii, tribunale etc.).
În sensul art. 273 C. pen., „cauza civilă” are înţelesul restrâns de proces civil ce are loc în faţa
instanţelor judecătoreşti civile (de exemplu, un proces de divorţ).
Prin „orice altă procedură în care se ascultă martori” înţelegem alte cauze decât cele penale ori civile
care se desfăşoară în faţa unor organe de jurisdicţie şi în cadrul cărora pot fi ascultaţi martori, experţi sau
interpreţi (cauze administrative, disciplinare etc.).
Acţiunea de a face afirmaţii mincinoase, într-una dintre cauzele arătate mai sus, înseamnă a se face
relatări nesincere, respectiv în neconcordanţă cu cele ştiute de martor. Infracţiunea de mărturie mincinoasă
nu subzistă în situaţia când martorul redă sincer, corect împrejurările şi faptele pe care le cunoaşte, însă dă
acestora o semnificaţie eronată, deoarece sarcina aprecierii probelor revine organelor abilitate de lege
(poliţie, parchet etc.).
În literatura juridică există opinia potrivit căreia infracţiunea de mărturie mincinoasă nu există când
martorul relatează că a văzut sau a auzit anumite lucruri, care au avut loc în realitate, dar pe care nici nu le-
a văzut, nici nu le-a auzit, ci doar le-a cunoscut indirect, pentru că declaraţia făcută nu conţine o probă
mincinoasă în raport cu obiectul de probat, lipsind astfel posibilitatea de a aduce un prejudiciu înfăptuirii
justiţiei*6). Considerăm că o astfel de mărturie, fiind de natură să contribuie la formarea convingerii intime
a judecătorului dincolo de orice îndoială rezonabilă, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de
mărturie mincinoasă.
Dacă prin afirmaţiile mincinoase martorul urmăreşte să evite tragerea sa la răspundere penală, fapta nu
mai constituie infracţiune (potrivit art. 118 C. pr. pen., acesta are dreptul de a nu se acuza). O soluţie
contrară ar duce la concluzia că în sarcina celor ce au săvârşit o infracţiune există obligaţia de
autodenunţare, concluzie ce nu poate fi acceptată atât timp cât nici obligaţia denunţării unor infracţiuni
săvârşite de alte persoane nu există decât în cazurile în care legea prevede expres acest lucru.
Cele relatate mai sus se referă, în principiu, la afirmaţiile mincinoase cu conţinut pozitiv. Afirmaţia
mincinoasă poate însă să aibă şi un conţinut negativ, adică afirmarea că ceva nu ar fi existat, dar despre
283
care ştie că există în realitate (martorul afirmă că nu ştie, nu cunoaşte nimic despre o anumită faptă, că ea
nu a avut loc, deşi în realitate a avut loc).
A nu spune tot ce ştie înseamnă a avea reticenţă în cele declarate, a trece sub tăcere, a ascunde totul sau
parte din ceea ce martorul ştie. Tăcerea trebuie să privească ceva ce martorul ştia, iar nu ceea ce ar fi putut
cunoaşte*7).
Are semnificaţie penală numai acea omisiune care este de natură să inducă în eroare organul judiciar.
Refuzul unei persoane de a depune mărturie nu echivalează cu omisiunea ca atitudine sub care se poate
înfăţişa elementul material al mărturiei mincinoase. În literatura juridică s-a exprimat opinia, la care ne
raliem, că nici refuzul explicit al unei persoane care a acceptat să depună mărturie de a răspunde la anumite
întrebări nu are semnificaţia penală, în sensul prevederilor art. 273 C. pen.*8). Acest refuz explicit,
exprimat clar, nu este, aşa cum s-a afirmat, de natură să inducă în eroare organul judiciar, ci atenţionează
cu privire la necesitatea administrării de noi probe pentru aflarea adevărului. Acest refuz de a furniza
informaţiile cerute însă, în condiţiile avertizării persoanei asupra consecinţelor faptelor sale, întruneşte
elementele constitutive ale infracţiunii de obstrucţionare a justiţiei [art. 271 alin. (1) lit. b) C. pen.].
Afirmaţiile sau omisiunile martorului trebuie să se refere la împrejurări esenţiale.
Considerăm că prin împrejurări esenţiale trebuie să se înţeleagă situaţii şi împrejurări care se referă la
faptul principal al cauzei, şi nu la aspecte adiacente ce nu au legătură cu aceasta. Aşa, de exemplu, pot fi
considerate împrejurări esenţiale pentru cauză: elementele constitutive şi circumstanţele atenuante sau
agravante într-un proces penal; temeiurile de fapt în cazul unui proces de divorţ în materie civilă; precum şi
celelalte fapte probatorii care pot servi la soluţionarea cauzei şi la aflarea adevărului.
Caracterul esenţial trebuie determinat în funcţie de obiectul probei, în sensul că este concludentă în
raport cu învinuirea adusă inculpatului sau cu orice alt aspect de natură să influenţeze răspunderea penală a
acestuia.
Mărturia mincinoasă care se referă la împrejurările neesenţiale nu constituie infracţiune. În acest sens, în
practica judiciară s-a decis, de exemplu, că nu constituie infracţiunea de mărturie mincinoasă fapta
martorului care a făcut afirmaţie inexactă în legătură cu identificarea poziţiei camerei în care s-a purtat
discuţia relatată de ceilalţi martori ca fiind purtată de el, atât timp cât nu s-a stabilit că martorul a declarat
fals asupra conţinutului însuşi al acestei discuţii, care a fost esenţială pentru soluţionarea cauzei*9). De
asemenea, se arată că dacă petenta nu şi-a dovedit susţinerile, iar afirmaţiile martorului deveneau relevante
numai în condiţiile administrării probelor propuse de petentă, nu sunt întrunite elementele constitutive ale
infracţiunii de mărturie mincinoasă, întrucât aspectele învederate de martor nu constituie împrejurări
esenţiale în cauză*10).
Cerinţa referitoare la caracterul esenţial al împrejurărilor priveşte nu numai situaţia când mărturia
mincinoasă se realizează prin omisiunea martorului de a spune tot ce ştie, ci şi în situaţia în care martorul
alterează adevărul prin afirmaţiile mincinoase.
Pentru realizarea elementului material al infracţiunii este necesar ca martorul să fi fost întrebat de către
organul abilitat (parchet, instanţă de judecată etc.) sau de către părţi ori de către subiecţii procesuali
principali privind împrejurările esenţiale. Astfel, s-a decis în practica judiciară că nu constituie infracţiunea
de mărturie mincinoasă fapta inculpatei de a declara că se afla în altă localitate pentru o anumită perioadă
de timp împreună cu soţul său, acuzat de săvârşirea unei infracţiuni în aceeaşi perioadă, din moment ce nu
a fost întrebată în mod expres dacă inculpatul se afla în aceeaşi localitate cu ea la data săvârşirii infracţiunii
şi nici nu a afirmat că inculpatul nu ar fi lipsit din localitate în perioada menţionată*11).
Pentru existenţa infracţiunii se cere ca fapta (mărturia mincinoasă) să fie comisă cu ocazia audierii
martorului într-una dintre cauzele prevăzute de textul incriminator, neinteresând dacă martorul a depus
mărturie în favoarea sau defavoarea unei persoane.
Atunci când fapta s-a comis atât prin afirmaţii mincinoase, cât şi prin omisiuni, este vorba de o singură
infracţiune cu caracter unitar, întrucât afirmaţiile ori omisiunile constituie modalităţi alternative de
săvârşire a faptei incriminate.
284
Simpla contradicţie între ceea ce relatează martorul şi ceea ce s-a întâmplat nu este o dovadă că
afirmaţiile acestuia au caracter mincinos, deoarece uneori realitatea se poate percepe în mod deformat, în
sensul că se pot uita anumite aspecte care sunt esenţiale.
În varianta agravată [art. 273 alin. (2) C. pen.], mărturia mincinoasă se săvârşeşte, ca şi în forma sa
tipică, tot printr-o denaturare a adevărului, bineînţeles, cu anumite particularităţi specifice activităţii
desfăşurate de expert sau interpret.
Astfel, în cazul expertului este vorba de o acţiune prin care se efectuează o expertiză mincinoasă (de pildă,
se întocmeşte un raport de expertiză fals, fără a fi în concordanţă cu împrejurările în care s-a comis fapta
sau se omite să se treacă în respectivul raport o serie de aspecte esenţiale, privitoare la săvârşirea
infracţiunii).
În cazul interpretului, se alterează adevărul în conţinutul unor traduceri ori se omite a se traduce tot ceea
ce trebuia tradus sau a reda tot ce a înţeles (de exemplu, în cazul surdomuţeniei).
Se sancţionează mai grav mărturia mincinoasă într-o cauză penală, dacă este în legătură cu o faptă pentru
care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă ori închisoarea de 10 ani sau mai mare [alin. (2) lit. d)].
Termenul de 10 ani se referă în această situaţie la maximul special al pedepsei. Raţiunea agravării se
justifică în consecinţele grave pe care le-ar putea produce o astfel de faptă (respectiv condamnarea la o
pedeapsă privativă de libertate într-un cuantum ridicat a unei persoane nevinovate ori achitarea unui
infractor deosebit de periculos).
b) Urmarea imediată. În cazul infracţiunii de mărturie mincinoasă se creează o stare de pericol pentru
buna desfăşurare a activităţii de înfăptuire a justiţiei, întrucât s-ar putea ajunge la pronunţarea unor soluţii
netemeinice şi nelegale prin săvârşirea faptei, vătămându-se o serie de valori ce privesc persoana,
drepturile şi interesele acesteia. Este vorba deci de periclitarea desfăşurării în bune condiţiuni a operei de
înfăptuire a justiţiei.
Pentru existenţa infracţiunii de mărturie mincinoasă este suficient ca afirmaţiile neadevărate să privească
împrejurări esenţiale pentru cauză; nu se cere ca, apreciate în raport de celelalte probe administrate, acele
afirmaţii să fi fost de natură a schimba soluţia procesului*12). În concluzie, fapta constituie infracţiunea de
mărturie mincinoasă chiar dacă soluţia dată în cauză a fost justă*13).
În situaţia când s-a pronunţat o soluţie netemeinică şi nelegală, această împrejurare va fi avută în vedere
la individualizarea judiciară a pedepsei.
c) Raportul de cauzalitate. Între fapta comisă şi urmarea imediată, concretizată într-o stare de pericol,
trebuie să existe totdeauna o legătură de cauzalitate, această legătură rezultând din însăşi materialitatea
faptei săvârşite în condiţiile prevăzute de art. 273 C. pen.
În cazul infracţiunii de mărturie mincinoasă, forma de vinovăţie necesară pentru existenţa faptei
analizate este intenţia, care poate fi directă sau indirectă (eventuală). Existenţa intenţiei (directe sau
indirecte) presupune ca martorul, expertul sau interpretul, dându-şi seama de semnificaţia împrejurărilor, a
situaţiilor pe care trebuie să le explice, cu bună ştiinţă le denaturează, urmărind sau acceptând un act de
injustiţie.
Dacă martorul este întrebat cu privire la o împrejurare esenţială şi el omite să spună tot ce ştie în legătură
cu acea împrejurare, forma de vinovăţie nu se poate manifesta decât sub forma intenţiei, deoarece,
atrăgându-i-se în mod special atenţia asupra împrejurării şi a caracterului ei esenţial, martorul îşi dă seama
că nespunând întregul adevăr, creează o stare de pericol pentru înfăptuirea justiţiei, urmare pe care poate să
o dorească sau numai să o accepte*14).
Organele judiciare trebuie să analizeze cu toată grija şi răspunderea afirmaţiile martorului (expertului,
interpretului), întrucât neconcordanţa depoziţiilor acestora cu realitatea îşi poate găsi explicaţia nu în reaua-
credinţă, ci în anumite erori de percepere sau de memorie datorită unor cauze (de pildă, deficienţe psihice),
aspecte ce duc la înlăturarea caracterului penal al faptei.
285
Pentru existenţa infracţiunii de mărturie mincinoasă nu interesează mobilul şi scopul, de acestea însă
ţinându-se cont cu ocazia individualizării judiciare a pedepsei.
A. Forme
Actele preparatorii şi tentativa, deşi posibile, nu cad sub incidenţa legii penale, nefiind incriminate.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care făptuitorul a realizat una dintre modalităţile
alternative prevăzute în textul incriminator. Fiind o infracţiune formală, de pericol, nu se cere un rezultat.
Astfel, chiar dacă neadevărurile n-au fost luate în considerare la soluţionarea cauzei, tot se va reţine
infracţiunea de mărturie mincinoasă*15).
În cazul martorului, infracţiunea se consumă în momentul în care acesta semnează declaraţia după ce
audierea s-a terminat*16).
Infracţiunea se consumă în cazul expertului nu după întocmirea raportului de expertiză şi semnarea lui,
ci în momentul în care acest raport a fost depus la organul judiciar care a cerut efectuarea expertizei,
întrucât numai din acest moment el poate să influenţeze măsura într-o cauză penală, civilă etc.
În cazul unei traduceri scrise, infracţiunea se consumă în momentul când traducerea a fost depusă la
organul judiciar.
Infracţiunea subzistă, nefiind necesar să se fi pronunţat o hotărâre ilegală sau să se fi dat o soluţie
nedreaptă, fiind suficientă existenţa pericolului de producere a unor asemenea consecinţe.
Infracţiunea de mărturie mincinoasă poate îmbrăca forma continuată, potrivit art. 35 alin. (1) C. pen.,
care se epuizează odată cu săvârşirea ultimului act în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale.
B. Sancţionare
Pedeapsa prevăzută de lege pentru varianta tip este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda, iar
varianta agravată se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
În conformitate cu prevederile art. 273 alin. (3) C. pen., autorul nu se pedepseşte dacă îşi retrage
mărturia, în cauzele penale înainte de reţinere, arestare sau de punerea în mişcare a acţiunii penale ori în
alte cauze înainte de a se fi pronunţat o hotărâre sau de a se fi dat o altă soluţie, ca urmare a mărturiei
mincinoase.
Prima situaţie are în vedere cauzele penale. Din analiza textului rezultă că dacă retragerea mărturiei
mincinoase intervine în cauzele penale după momentul reţinerii, arestării sau punerii în mişcare a acţiunii
penale, nu va fi incidentă cauza de nepedepsire, făptuitorul fiind tras la răspundere.
A doua situaţie are în vedere celelalte cauze. În acest caz, retragerea mărturiei mincinoase are ca efect
exonerarea de pedeapsă, dacă are loc până la unul dintre cele două momente stabilite de legiuitor:
pronunţarea unei hotărâri sau luarea unei alte soluţii, ca urmare a acelei mărturii*17). Deşi legea nu
prevede expres, considerăm că va opera cauza de nepedepsire până la pronunţarea unei hotărâri sau luarea
unei alte soluţii şi în cauzele penale, indiferent dacă a intervenit reţinerea, arestarea sau punerea în mişcare
a acţiunii penale, dacă mărturia mincinoasă este făcută în favoarea suspectului sau inculpatului şi, în
consecinţă, nu are influenţă asupra măsurii luate. Astfel, în practica judiciară s-a decis că dacă făptuitorul a
făcut afirmaţii mincinoase în favoarea inculpatului, aşa încât arestarea acestuia nu s-a dispus ca urmare a
mărturiei mincinoase, pentru a beneficia de cauza de nepedepsire, inculpatul nu trebuia să-şi retragă
mărturia înainte de arestarea inculpatului M.A., beneficiind de cauza de nepedepsire chiar şi după arestarea
acestuia*18).
De subliniat este faptul că primul moment se referă la pronunţarea unui act jurisdicţional în vreo cauză
dintre cele prevăzute în text în care se ascultă martori. Al doilea moment se referă la darea unei alte soluţii
de către organul competent, ca urmare a mărturiei mincinoase (de exemplu, clasarea).
286
Cauza de nepedepsire nu este însă aplicabilă în cazul în care împotriva martorului mincinos a fost pornit
procesul penal pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, chiar dacă retragerea mărturiei
mincinoase a avut loc anterior soluţionării definitive a cauzei în care această mărturie a fost făcută.
Cauza specială de nepedepsire are un caracter personal şi nu operează în beneficiul eventualilor
participanţi. De altfel, textul de lege este foarte clar în această privinţă, specificând faptul că de această
cauză de nepedepsire beneficiază doar autorul. Eventualii participanţi la comiterea faptei (instigatori,
complici) beneficiază de dispoziţiile dreptului comun în materie, trebuind să împiedice săvârşirea
infracţiunii, potrivit art. 51 C. pen.
*1) C. Ap. Braşov, s. pen., Dec. nr. 198/A/2000, pe www.ctce.ro.

*2) Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 371.
*3) Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, publicată în M. Of. nr. 964 din 28 decembrie 2002,
cu modificările şi completările ulterioare.
*5) C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 236/1997.
*6) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 182–183.
*7) Ibidem, p. 183.
*9) Trib. Suprem, col. pen., Dec. nr. 2563/1958, în Leg. Pop. nr. 3/1959, p. 88.
*10) Trib. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 1732/R/2004, în Culegere 2000–2004 Tribunalul Bucureşti, p.
538.
*11) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 5430/2004, în RDP nr. 4/2005, p. 147.
*12) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 1319/2006, în Jurisprudenţa Secţiei Penale 2006, p. 59.
*13) Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 758/A/2004, în Culegere 2000–2004 Tribunalul Bucureşti,
p. 542.
*14) O. Loghin, Forma de vinovăţie cu care trebuie săvârşite faptele prevăzute de legea penală pentru a
constitui infracţiuni, în Analele Universităţii din Iaşi, 1990, p. 74.
*15) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 5377/2006, pe www.scj.ro.
*16) G. Antoniu ş.a., op. cit., vol. III, p. 227.
*17) Trib. Suceava, s. pen., Dec. nr. 1388/1999, în RDP nr. 1/2001, p. 144.
ART. 274
Răzbunarea pentru ajutorul dat justiţiei
Infracţiunea este prevăzută în art. 274 C. pen. într-o singură variantă tip şi constă în săvârşirea unei
infracţiuni împotriva unei persoane ori a unui membru de familie al acesteia, pe motiv că a sesizat
organele de urmărire penală, a dat declaraţii ori a prezentat probe într-o cauză penală, civilă sau în orice
altă procedură dintre cele prevăzute în art. 273.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale privitoare la buna înfăptuire a activităţii
judiciare, referitoare la protejarea libertăţii de voinţă a persoanelor care sprijină activitatea de înfăptuire a
justiţiei prin sancţionarea mai severă a actelor de răzbunare comise prin săvârşirea unor infracţiuni
287
împotriva unei persoane ori a unui membru de familie al acesteia pe motiv că a sesizat organele de urmărire
penală, a dat declaraţii ori a prezentat probe într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură judiciară.
Obiectul juridic secundar constă în relaţiile sociale afectate prin săvârşirea infracţiunii absorbite. Acestea
pot consta, după caz, în relaţiile sociale privind atribute ale persoanei, inclusiv patrimoniul acesteia, dar
chiar şi relaţii sociale care privesc alte categorii de valori sociale, protejate în alte titluri ale Părţii speciale a
Codului penal, cum ar fi înfăptuirea justiţiei, serviciul, încrederea publică, sănătatea publică, convieţuirea
socială etc.
b) Obiectul material. În principiu, obiectul material al infracţiunii de răzbunare pentru ajutorul dat
justiţiei este identic cu obiectul material al infracţiunii absorbite, depinzând de natura acestuia (spre
exemplu, corpul persoanei în cazul unei infracţiuni de omor, bunul distrus în cazul unei infracţiuni de
distrugere etc.).
a) Subiectul activ. În cazul acestei infracţiuni, subiect activ poate fi orice persoană care îndeplineşte
condiţiile prevăzute de lege şi care comite o asemenea faptă.
b) Subiectul pasiv principal al infracţiunii este statul, care administrează şi răspunde de buna înfăptuire
a activităţii justiţiei, iar subiectul pasiv secundar este persoana care a sesizat organele de urmărire penală, a
dat declaraţii ori a prezentat probe într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă
martori, împotriva căreia s-a săvârşit infracţiunea în scop de răzbunare.
Nu constituie această infracţiune, ci infracţiunea de ultraj [art. 257 alin. (2) C. pen.] ori ultraj judiciar
[art. 279 alin. (2) C. pen.] fapta săvârşită împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce
implică exerciţiul autorităţii de stat, judecător sau procuror ori asupra bunurilor acestuia, în scop de
intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu. Dacă, în schimb, sesizarea
instanţei, darea declaraţiilor ori prezentarea probelor se face de către funcţionarul public, judecător sau
procuror, în calitate de persoană particulară, iar nu în legătură cu atribuţiile de serviciu, se va reţine
infracţiunea de răzbunare a pentru ajutorul dat justiţiei (spre exemplu, un judecător martor la săvârşirea
unei infracţiuni de omor denunţă fapta şi este bătut ulterior de către criminal în scop de răzbunare).
a) Elementul material. Infracţiunea se realizează sub aspectul elementului material printr-o acţiune de
săvârşire a unei infracţiuni împotriva unei persoane ori a unui membru de familie al acesteia.
În ceea ce priveşte sfera de cuprindere a infracţiunilor care pot fi săvârşite în realizarea elementului
material al prezentei infracţiuni, în principiu, este vorba de orice infracţiune care este comisă datorită
mobilului explicit şi în realizarea scopului implicit prevăzut în norma de incriminare. Aceasta poate consta
într-o infracţiune contra persoanei (omor, lovire, lipsire de libertate în mod ilegal, şantaj, ameninţare,
violare de domiciliu etc.), dar nu este exclusă nici o infracţiune contra patrimoniului (furt, tâlhărie, abuz de
încredere, distrugere etc.) ori o altă infracţiune (spre exemplu, o infracţiune contra înfăptuirii justiţiei –
inducerea în eroare a organelor judiciare, represiunea nedreaptă – ori o infracţiune de serviciu – abuz în
serviciu, purtare abuzivă –, o infracţiune contra încrederii publice – fals material în înscrisuri oficiale, fals
intelectual –, o infracţiune contra sănătăţii publice – contaminarea venerică sau transmiterea sindromului
imunodeficitar dobândit etc.).
Infracţiunea poate fi săvârşită atât direct, împotriva persoanei care a sesizat organele de urmărire penală,
a dat declaraţii ori a prezentat probe într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură, cât şi împotriva
unui membru de familie al acesteia, în sensul prevăzut în art. 177 C. pen.
Considerăm că elementele constitutive ale acestei infracţiuni sunt întrunite chiar dacă activitatea
infracţională concepută de făptuitor constă nu într-o singură infracţiune, ci într-un concurs de infracţiuni
288
conceput pentru răzbunarea pe victimă datorită ajutorului acordat organelor judiciare (spre exemplu,
considerăm că întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de răzbunare pentru ajutorul dat justiţiei
fapta de deraiere a unui tren de către un angajat al companiei feroviare, în care acesta ştia că se găseşte
persoana care a depus mărturie împotriva sa într-un proces, făptuitorul dorind prin aceasta vătămarea
corporală gravă sau moartea persoanei respective). În această situaţie, toate infracţiunile concurente care au
realizat scopul urmărit de făptuitor vor fi încadrate ca infracţiuni de răzbunare pentru ajutorul dat justiţiei
aflate în concurs, ceea ce diferă fiind limitele sancţiunii aplicate fiecăreia, în raport de limitele de pedeapsă
ale fiecărei infracţiuni absorbite în parte (în exemplul anterior, dacă prin deraierea trenului se vatămă
integritatea corporală sau sănătatea persoanei care a ajutat justiţia, vor exista două infracţiuni de răzbunare
pentru ajutorul dat justiţiei în concurs, care vor absorbi infracţiunile de distrugere sau semnalizare falsă,
respectiv vătămare corporală).
De asemenea, considerăm că există această infracţiune numai în cazul în care victima infracţiunii a fost
de bună-credinţă în ajutorul acordat justiţiei. Nu credem că va beneficia de ocrotirea prevăzută în norma de
incriminare cel care sesizează în mod nereal, cel care induce în eroare organele judiciare ori cel care
declară mincinos, orice faptă îndreptată împotriva acestuia constituind o infracţiune de drept comun, iar nu
infracţiunea de răzbunare pentru ajutorul dat justiţiei.
b) Urmarea imediată constă în perturbarea activităţii de înfăptuire a justiţiei în condiţii legale şi în
încălcarea unor drepturi ale persoanelor care ajută la înfăptuirea justiţiei.
c) Raportul de cauzalitate. Infracţiunea de răzbunare pentru ajutorul dat justiţiei este o faptă de pericol
în raport cu valoarea socială ocrotită. Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.
În cazul acestei infracţiuni, există vinovăţie care se manifestă sub forma intenţiei directe, prin fapta
comisă subiectul activ urmărind să pună în pericol înfăptuirea justiţiei prin răzbunarea pe persoana care
ajută la înfăptuirea acesteia. Textul de lege prevede în mod expres existenţa unui mobil, respectiv ca
victima sau un membru de familie al acesteia să fi sesizat organele de urmărire penală, să fi dat declaraţii
ori să fi prezentat probe într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă martori.
Deşi nu este prevăzut expres în norma de incriminare, considerăm că există un scop care face parte din
elementele constitutive ale infracţiunii, şi care rezultă implicit atât din mobilul care îl determină pe
făptuitor să acţioneze, cât şi din denumirea marginală a infracţiunii. Astfel, considerăm că făptuitorul
săvârşeşte infracţiunea urmărind răzbunarea pentru ajutorul dat justiţiei de victimă sau de un membru de
familie al acesteia.
A. Forme
Actele pregătitoare şi tentativa, deşi posibile, sunt lăsate în afara incriminării de către legiuitor. Fapta se
consumă în momentul săvârşirii unei infracţiuni (indiferent de forma acesteia – acte de pregătire
incriminate, tentativă pedepsibilă, faptă consumată sau epuizată) împotriva unei persoane ori a unui
membru de familie al acesteia, datorită mobilului şi urmărind scopul descris la latura subiectivă.
Este deci vorba de o infracţiune complexă, care absoarbe în conţinutul ei o infracţiune contra persoanei
(şi nu numai) şi este caracterizată printr-un mobil şi scop special.
Există posibilitatea, în baza aceluiaşi mobil şi scop, ca fapta să fie săvârşită în mod repetat la diferite
intervale de timp, îmbrăcând astfel forma continuată şi epuizându-se la data săvârşirii ultimului act.
B. Sancţionare
Pedeapsa pentru această infracţiune este cea prevăzută de lege pentru infracţiunea absorbită, ale cărei
limite speciale se majorează cu o treime. Aceasta nu înseamnă că în toate cazurile se vor aplica limitele de
pedeapsă prevăzute pentru infracţiunea consumată, care se vor majora cu o treime, ci este vorba de limitele
289
speciale ale infracţiunii în forma săvârşită în cazul concret (spre exemplu, în cazul unei tentative de omor,
majorarea cu o treime se va face la limitele de pedeapsă aplicabile pentru tentativă, iar nu pentru forma
consumată).
ART. 275
Sustragerea sau distrugerea de probe ori de înscrisuri
Infracţiunea este reglementată, în art. 275 C. pen., într-o variantă tip şi o variantă asimilată.
Este infracţiune în varianta tip, potrivit art. 275 alin. (1) C. pen., sustragerea, distrugerea, reţinerea,
ascunderea ori alterarea de mijloace materiale de probă sau de înscrisuri, în scopul de a împiedica
aflarea adevărului într-o procedură judiciară*1).
Constituie variantă asimilată, potrivit art. 275 alin. (2) C. pen., împiedicarea, în orice alt mod, ca un
înscris necesar soluţionării unei cauze, emis de către un organ judiciar sau adresat acestuia, să ajungă la
destinatar.
a) Obiectul juridic special. În cazul infracţiunii de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri,
obiectul juridic special îl formează relaţiile sociale privitoare la înfăptuirea justiţiei, care implică
respectarea tuturor măsurilor referitoare la securitatea şi integritatea mijloacelor materiale de probă sau a
înscrisurilor prin a căror sustragere, distrugere, reţinere, ascundere sau alterare este împiedicată aflarea
adevărului într-o cauză penală ori a mijloacelor de probă sau a înscrisurilor aflate dintr-un dosar penal.
b) Obiectul material al infracţiunii analizate îl constituie mijloacele materiale de probă şi înscrisurile

necesare aflării adevărului şi soluţionării unei cauze.
Mijloacele materiale de probă sunt obiectele care conţin sau poartă o urmă a faptei săvârşite (spre
exemplu, yala pe care au rămas imprimate urme ale intrării prin efracţie, obiecte care poartă impresiuni
digitale) sau care pot servi la aflarea adevărului (spre exemplu, un act de identitate al făptuitorului uitat la
locul săvârşirii infracţiunii), precum şi obiectele care reprezintă mijloace de săvârşire a infracţiunii (spre
exemplu, cheile false folosite pentru pătrunderea fără drept în locuinţă în vederea sustragerii unor bunuri,
cuţitul sau toporul folosit la comiterea infracţiunii de omor) ori obiectele care sunt produsul acesteia
(monede false, bilete la ordin contrafăcute, băuturi falsificate).
În sens larg, prin înscris se înţelege orice act scris, inclusiv formele scrise în care se consemnează
celelalte mijloace de probă (de exemplu, declaraţiile părţilor sau ale subiecţilor procesuali principali ori ale
martorilor, rapoarte de expertiză etc.).
În sens restrâns, prin înscris se înţelege numai actul care, prin conţinutul său, contribuie la aflarea
adevărului în cauză, fără să reprezinte forma scrisă de exprimare a celorlalte mijloace de probă
(corespondenţa, chitanţele, registrele, actele sub semnătură privată sau emanând de la diverse instituţii
etc.). Considerăm că noţiunea de „înscris”, care formează obiectul material al acestei infracţiuni, trebuie
interpretată în sens larg, acoperind atât înscrisurile ca mijloace de probă în sine, cât şi înscrisurile care
reprezintă forma scrisă de exprimare a celorlalte mijloace de probă.
Obiectul material al variantei asimilate a infracţiunii îl constituie înscrisurile emise de un organ de
urmărire penală, de o instanţă de judecată sau de un alt organ de jurisdicţie, ca şi înscrisurile destinate
unuia dintre aceste organe, fiind considerate înscrisuri în sensul prevederilor art. 275 C. pen., nu numai
înscrisurile originale, ci şi copiile acestora. Înscrisurile ce formează obiectul material al acestei infracţiuni
290
pot fi emise de o autoritate judiciară sau pot fi alte înscrisuri oficiale sau chiar sub semnătură privată sau
orice alt înscris care este emis ori aparţine oricărei persoane fizice sau juridice, esenţial fiind ca un astfel de
înscris să fie destinat unui organ judiciar.
Trebuie reţinut faptul că obiect material al acestei infracţiuni îl constituie numai înscrisul necesar
soluţionării unei cauze (de pildă, actul prin care s-a dispus măsura arestării preventive sau luarea unor
măsuri de siguranţă ori a unei măsuri asigurătorii, citarea unor martori, dispunerea unei expertize etc.), nu
şi orice alt înscris folosit de organele judiciare.
În practica judiciară s-a constatat că nu există infracţiunea de sustragere sau distrugere de probe ori de
înscrisuri dacă inculpatul nu a prezentat un înscris sub semnătură privată necesar soluţionării unei cauze în
care era acuzat de falsificare prin adăugare a respectivului înscris sub semnătură privată, atâta timp cât
săvârşirea infracţiunii nu poate fi concepută fără preexistenţa unei cauze în curs de soluţionare şi a unui
înscris care să fie necesar la soluţionarea acesteia. Or, pentru infracţiunea de fals a intervenit atât
prescripţia, cât şi amnistia, neîndeplinindu-se condiţia existenţei unei cauze pe rol*2).
Atunci când distrugerea, alterarea sau ascunderea de înscrisuri se referă la un înscris în care sunt stabilite
drepturi ale statului român în raport cu o putere străină, dacă prin aceasta sunt puse în pericol sau vătămate
interesele de stat, sunt incidente prevederile art. 406 C. pen. (compromiterea unor interese de stat).
a) Subiectul activ nemijlocit (autor) poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile cerute de lege
pentru subiectul infracţiunii şi comite o asemenea faptă, textul incriminator necerând subiectului activ vreo
calitate specială.
Considerăm că atunci când făptuitorul este o persoană cu atribuţii de organ de urmărire penală sau o altă
persoană cu atribuţii de jurisdicţie ori funcţionar, iar fapta este săvârşită în exerciţiul atribuţiilor sale de
serviciu, alături de infracţiunea de reţinere sau distrugere de înscrisuri există şi o infracţiune de serviciu
(art. 297 C. pen.)*3).
În principiu, nu poate avea calitatea de subiect activ al infracţiunii de sustragere sau distrugere de probe
ori de înscrisuri participantul la infracţiunea care a declanşat procedura judiciară în care acesta sustrage sau
distruge mijloace materiale de probă sau înscrisuri, atâta timp cât acestea se află în posesia făptuitorului
(spre exemplu, autorul unei infracţiuni de omor care ulterior ascunde sau distruge arma crimei nu va
săvârşi şi infracţiunea de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri). Dacă însă probele se află în
posesia organului judiciar sau sunt destinate acestuia, iar făptuitorul le sustrage sau le interceptează, fapta
sa va constitui infracţiune (spre exemplu, dacă autorul unei infracţiuni de omor sustrage arma crimei din
camera de corpuri delicte a poliţiei, fapta constituie sustragerea sau distrugerea de probe ori de înscrisuri).
Participaţia penală este posibilă în toate formele sale: coautorat, instigare, complicitate.
b) Subiect pasiv. În cazul infracţiunii prevăzute în art. 275 C. pen., subiect pasiv principal este statul, ca
titular al valorii social ocrotite (buna desfăşurare a activităţii de înfăptuire a justiţiei).
Putem întâlni şi un subiect pasiv secundar (adiacent), respectiv o persoană fizică sau juridică ale căror
interese sunt lezate, fie prin aceea că este lipsită de un obiect care constituie mijloc material de probă ori un
act cu valoare materială probatorie deosebită, fie pentru că organul de jurisdicţie, lipsit de înscrisul reţinut
sau distrus, a dat o hotărâre nedreaptă cauzatoare de prejudicii.
a) Elementul material. În cazul infracţiunii de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri,
elementul material constă în sustragerea, distrugerea, reţinerea, alterarea ori ascunderea de mijloace
materiale de probă sau de înscrisuri.
În varianta asimilată elementul material constă în acţiunea de împiedicare, în orice alt mod, ca un înscris
necesar soluţionării unei cauze, emis de către un organ judiciar sau adresat acestuia, să ajungă la destinatar.
291
Sustragerea presupune însuşirea, prin fraudă sau viclenie, de mijloace materiale de probă sau înscrisuri,
scoţându-le din sfera de dispoziţie a organelor judiciare sau împiedicând în acest fel ca acestea să mai
ajungă în sfera de dispoziţie a acestor organe. În practica judiciară s-a decis că s-a săvârşit infracţiunea în
această variantă în cazul inculpaţilor care au sustras dintr-un dosar aflat pe rolul instanţei de judecată două
procese-verbale de îndeplinire a procedurii de citare, fiind surprinşi de judecătorul de serviciu*4).
Distrugerea probei presupune nimicirea fizică a acesteia, care poate fi totală sau parţială, în acest din
urmă caz mijlocul material de probă sau înscrisul devenind inapt a fi folosit şi utilizat conform scopului în
vederea căruia a fost întocmit, nemaiputând să servească ca instrument probator (ca, de exemplu, arderea,
ruperea, dizolvarea sau ştergerea cu cerneală a unor clauze sau a unor cifre care nu mai pot fi citite într-un
document ori topirea unei săbii care a servit la săvârşirea unui omor). În unele situaţii, infracţiunea de
sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri se poate afla în concurs cu diverse infracţiuni de fals. A
fost considerată ca infracţiune de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri fapta inculpatului,
adjunct al şefului unei secţii de poliţie, care a preluat de la subordonaţii ce au încheiat actele de constatare
ale unui accident rutier procese-verbale şi flacoane cu probe biologice recoltate în vederea analizelor,
cerându-le să întocmească un alt proces-verbal mai favorabil celor răspunzători de producerea accidentului.
Probele biologice şi procesele-verbale însoţitoare au rămas la inculpat, care, ulterior, le-a sustras şi
distrus*5).
Acţiunea de reţinere a mijlocului material de probă ori a înscrisului presupune oprirea, neremiterea,
neexpedierea mijlocului material de probă ori a înscrisului, nedepunerea lui la locul stabilit, păstrarea,
activitate prin care se împiedică ajungerea acestuia la organele abilitate care sunt competente să soluţioneze
o cauză.
Din cele arătate rezultă că reţinerea se realizează cel mai frecvent sub forma acţiunii, însă poate consta şi
într-o inacţiune atunci când persoana care a primit în condiţii legale înscrisul, omite să-l transmită la
destinatar.
Ascunderea presupune punerea, aşezarea mijlocului material de probă ori a înscrisului într-un loc unde
nu poate fi găsit de către organele judiciare (spre exemplu, ascunderea testamentului care stabileşte alt
succesor decât în cazul succesiunii legale ori îngroparea armei cu care s-a comis crima sau transferarea
unor date informatice privind operaţiunile contabile ale unei firme pe un alt server decât cel pe care se
regăsesc în mod obişnuit, în vederea zădărnicirii cercetărilor referitoare la o infracţiune de evaziune fiscală
etc.)
Alterarea presupune o atingere adusă mijlocului material de probă ori înscrisului în aşa fel încât acesta îşi
pierde unele dintre calităţile sale, ceea ce atrage o reducere sau anulare a potenţialului său probator (spre
exemplu, spălarea unei haine care purta urmele infracţiunii – sângele victimei).
Dacă mijlocul de probă sau înscrisul nu este susceptibil de a conduce la aflarea adevărului într-o
procedură judiciară, nu se poate reţine infracţiunea prevăzută de art. 275 C. pen., ci, eventual, vor fi
incidente prevederile art. 228 alin. (3) C. pen. (furtul unor înscrisuri) sau ale art. 253 C. pen. (distrugerea)
ori ale art. 259 C. pen. (sustragerea sau distrugerea de înscrisuri).
Împiedicarea în orice mod a unui înscris să ajungă la destinaţie reprezintă varianta asimilată de comitere
a infracţiunii, care constă în orice acte care fac ca înscrisul să nu ajungă la destinatar, fiind indiferent dacă
acel înscris este emis de autorităţile judiciare (organ de urmărire penală, instanţă judecătorească sau alt
organ de jurisdicţie), de un alt organ de stat sau de o persoană fizică sau juridică particulară (de exemplu,
raporturi de expertiză), atâta timp cât acesta este emis sau se adresează autorităţilor judiciare.
Împiedicarea poate fi comisă în orice mod şi prin orice mijloace: de pildă, se scrie o adresă greşită pe
plicul de expediţie, se interceptează înscrisul pe drum, se sustrage de la registratura organului destinatar
(acţiuni) sau se întârzie în mod voit expedierea înscrisului sau predarea lui ori înregistrarea lui (inacţiuni).
Esenţial pentru existenţa infracţiunii în această variantă de comitere este ca înscrisul să fie necesar
soluţionării cauzei.
292
Pentru existenţa infracţiunii prevăzute de art. 275 C. pen., este suficientă comiterea uneia dintre aceste
activităţi: dacă subiectul activ a folosit ambele variante de comitere (de pildă, întâi a împiedicat ca înscrisul
să ajungă la destinaţie şi apoi l-a distrus), există o singură infracţiune.
b) Urmarea imediată. În cazul acestei fapte penale, urmarea imediată constă în crearea unei stări de
pericol pentru desfăşurarea normală şi în condiţii legale a activităţii de înfăptuire a justiţiei.
c) Raportul de cauzalitate. Între fapta comisă şi urmarea imediată există în mod firesc o legătură de
cauzalitate, nefiind nevoie să fie special dovedită, legea necerând să se producă un rezultat determinat.
Elementul subiectiv al variantei tip constă în intenţie directă calificată prin scop. Fapta se comite,
potrivit textului incriminator, în scopul de a împiedica aflarea adevărului într-o procedură judiciară.
Varianta asimilată se caracterizează sub aspectul elementului subiectiv prin intenţie directă sau indirectă,
după cum făptuitorul doreşte sau acceptă survenirea urmării periculoase a faptei sale.
Mobilul şi scopul nu interesează pentru existenţa infracţiunii în varianta asimilată, însă ele vor fi avute
în vedere cu ocazia individualizării judiciare a pedepsei.
A. Forme
Actele pregătitoare şi tentativa, deşi sunt posibile, nu sunt incriminate şi deci nu se pedepsesc. Actele
pregătitoare efectuate de altă persoană decât autorul faptei pot constitui eventual acte de complicitate
anterioară la comiterea faptei.
Consumarea are loc în momentul realizării activităţii de sustragere, distrugere, reţinere, ascundere sau
alterare de mijloace materiale de probă sau de înscrisuri ori de împiedicare ca un înscris să ajungă la
destinaţie, producându-se urmarea imediată, respectiv starea de pericol.
Dacă fapta se realizează prin reţinerea unui mijloc material de probă sau înscris, sustragerea sau
distrugerea de probe ori de înscrisuri este o infracţiune continuă.
Epuizarea are loc în momentul încetării acţiunii de reţinere*6) ori în momentul în care acel înscris nu
mai este necesar soluţionării cauzei.
B. Sancţionare
Pedeapsa pentru această infracţiune este închisoare de la 6 luni la 5 ani.
*1) Dispoziţii similare conţin art. 434-4 C. pen. francez şi art. 189 alin. (1) pct. 2 C. pen. olandez.
*2) C. Ap. Bacău, s. pen., Dec. nr. 25/1998, pe www.ctce.ro.
*4) C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 1086/1998, în RDP nr. 1/1998, p. 145.
*6) O. Loghin, T. Toader, op. cit., p. 425.
ART. 276
Notă CIN:
Art. 276 din Codul penal a fost abrogat prin articolul unic din Legea nr. 159/2014.
293
Infracţiunea este prevăzută în art. 276 C. pen. într-o singură variantă tip şi constă în fapta persoanei
care, pe durata unei proceduri judiciare în curs, face declaraţii publice nereale referitoare la săvârşirea,
de către judecător sau de organele de urmărire penală, a unei infracţiuni sau a unei abateri disciplinare
grave legate de instrumentarea respectivei cauze, în scopul de a le influenţa sau intimida*1).
a) Obiectul juridic special. Infracţiunea de presiuni asupra justiţiei are ca obiect juridic special relaţiile
sociale privitoare la înfăptuirea justiţiei, care presupun şi reclamă asigurarea şi protejarea imparţialităţii şi
libertăţii judecătorilor şi organelor de urmărire penală în exercitarea atribuţiilor judiciare conferite de lege
faţă de încercările de intimidare sau influenţare a acestora.
Pe de altă parte, în cazul comiterii acestei fapte, sunt lezate şi relaţiile sociale privitoare la onoarea sau
demnitatea persoanei, relaţii care formează obiectul juridic secundar.
b) Obiectul material. Infracţiunea pe care o analizăm este lipsită de obiect material.
a) Subiectul activ (autor) al acestei infracţiuni poate fi orice persoană, textul incriminator neprevăzând o
calitate specială pentru acesta.
Participaţia este posibilă în toate formele sale (coautorat, instigare, complicitate).
b) Subiect pasiv. În cazul acestei infracţiuni, subiect pasiv principal este statul ca titular al valorii
sociale ocrotite, înfăptuirea normală a justiţiei, iar ca subiect pasiv secundar (adiacent) apare organul de
urmărire penală sau judecătorul a cărui probitate este pusă la îndoială prin declaraţiile publice nereale.
a) Elementul material. Infracţiunea de presiuni asupra justiţiei se realizează, sub aspectul elementului
material, prin efectuarea de declaraţii publice nereale referitoare la săvârşirea, de către judecător sau de
organele de urmărire penală, a unei infracţiuni sau a unei abateri disciplinare grave legate de
instrumentarea respectivei cauze.
A face declaraţii publice presupune a anunţa, a spune, a face cunoscut publicului anumite informaţii
referitoare la săvârşirea de către un judecător sau organ de urmărire penală a unei infracţiuni sau abateri
disciplinare grave în legătură cu instrumentarea unei cauze. Aceasta nu presupune acuzarea directă a
judecătorului sau organului de urmărire penală de săvârşirea unei infracţiuni sau abateri disciplinare,
elementele constitutive ale infracţiunii putându-se realiza şi prin inducerea în mod indirect a acestui lucru
din declaraţia făcută (spre exemplu, declaraţia publică relativ la instrumentarea la comandă politică a unei
anumite cauze referitoare la o anumită persoană, fără să individualizeze niciun judecător sau organ de
urmărire penală, presupune cu necesitate că ori judecătorul ori organul de urmărire penală a instrumentat
cauza la comandă politică, cu încălcarea gravă a normelor de deontologie profesională referitoare la
imparţialitate, independenţă şi aflarea adevărului).
Pentru existenţa infracţiunii, declaraţia făcută de făptuitor trebuie să fie publică. Aceasta semnifică faptul
că se doreşte ca declaraţia să fie diseminată şi să ajungă la organele de urmărire penală sau la instanţa de
judecată, creând presiune asupra acesteia. Aceasta se poate realiza prin declaraţiile făcute în orice loc
accesibil publicului, dacă sunt de faţă două sau mai multe persoane, într-un loc neaccesibil publicului, însă
cu intenţia ca fapta să fie auzită sau văzută şi dacă acest rezultat s-a produs faţă de două sau mai multe
persoane (spre exemplu, într-un studio de televiziune sau radio ori într-o postare pe internet), într-o adunare
sau reuniune de mai multe persoane, cu excepţia reuniunilor, care pot fi considerate că au caracter de
familie.
294
De asemenea, declaraţia trebuie să se refere la săvârşirea unei infracţiuni sau a unei abateri disciplinare
grave de către organul de urmărire penală sau judecător, legate de instrumentarea unei cauze. Infracţiunea
se poate referi, spre exemplu, la înfăptuirea justiţiei (represiune nedreaptă, cercetare abuzivă, favorizarea
făptuitorului, omisiunea sesizării, sustragerea ori distrugerea de probe ori de înscrisuri, compromiterea
intereselor justiţiei etc.) sau la o infracţiune de serviciu (abuz în serviciu, purtare abuzivă etc.) ori de
corupţie (luare de mită, trafic de influenţă).
Declaraţia se poate referi la săvârşirea unei abateri disciplinare grave de către judecător sau organul de
urmărire penală (spre exemplu, intervenţiile pentru soluţionarea unor cereri, pretinderea sau acceptarea
rezolvării intereselor personale sau ale membrilor familiei ori ale altor persoane, altfel decât în limita
cadrului legal reglementat pentru toţi cetăţenii, precum şi imixtiunea în activitatea altui judecător sau
procuror, nerespectarea secretului deliberării sau a confidenţialităţii lucrărilor care au acest caracter, refuzul
nejustificat de a primi la dosar cererile, concluziile, memoriile sau actele depuse de părţile din proces,
exercitarea funcţiei, inclusiv nerespectarea normelor de procedură, cu rea-credinţă sau din gravă neglijenţă,
dacă fapta nu constituie infracţiune, efectuarea cu întârziere a lucrărilor, din motive imputabile, atitudinea
nedemnă în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu fata de colegi, avocaţi, experţi, martori sau justiţiabili,
nerespectarea dispoziţiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor etc.*2).
Pentru ca fapta să constituie infracţiune, declaraţia publică trebuie să fie nereală, adică
necorespunzătoare adevărului. În acelaşi timp, fapta trebuie săvârşită pe durata unei proceduri judiciare în
curs. Este îndeplinită această condiţie, în cauzele penale, între momentul începerii urmăririi penale şi
momentul rămânerii definitive a unei hotărâri judecătoreşti în respectiva cauză, iar în alte cauze, între
momentul declanşării procedurii şi momentul soluţionării definitive în faţa instanţei.
Considerăm că, deşi, în principal, presiunile asupra justiţiei se desfăşoară în cauze penale, nu este
exclusă desfăşurarea de astfel de presiuni şi în alte tipuri de cauze (spre exemplu, într-un proces privind
retrocedarea unui teren de o valoare foarte mare, una dintre părţi face declaraţii publice privind mituirea
instanţei de către partea adversă în vederea obţinerii unei soluţii favorabile).
O declaraţie nereală săvârşită anterior declanşării procedurii judiciare sau ulterior unei hotărâri definitive
în cauză nu este de natură să creeze presiuni asupra justiţiei şi nu va constitui, în principiu, infracţiune.
b) Urmarea imediată. În cazul infracţiunii analizate, urmarea imediată constă în starea de pericol care
se creează pentru înfăptuirea justiţiei penale şi deci pentru relaţiile sociale a căror ocrotire este asigurată
prin această activitate. În acelaşi timp se produce şi o urmare imediată adiacentă (secundară), constând într-
o atingere adusă reputaţiei profesionale a persoanei împotriva căreia se fac declaraţiile nereale (organ de
urmărire penală sau judecător).
c) Raportul de cauzalitate. Pentru ca starea de pericol să realizeze urmarea imediată a faptei, este
necesar să existe o legătură de cauzalitate între această stare şi declaraţia publică nereală. Aceasta rezultă
din materialitatea faptei.
Elementul subiectiv constă în vinovăţie, care se manifestă sub forma intenţiei directe.
Subiectul activ cunoaşte că declaraţia publică este nereală şi urmăreşte ca prin această declaraţie să
influenţeze sau să intimideze organul de urmărire penală sau judecătorul într-o anumită cauză (scop expres
cerut de norma de incriminare).
În schimb, dacă făptuitorul crede sincer că declaraţia publică este reală şi că judecătorul sau organul de
urmărire penală a săvârşit o infracţiune sau o abatere disciplinară, fapta nu constituie infracţiune, chiar dacă
declaraţia se dovedeşte ulterior nereală. Pentru a fi exonerat însă de răspundere penală, făptuitorul trebuie
să se bazeze în formarea convingerii sale pe anumite probe. Nu poate invoca în apărarea sa sentimentul
general că justiţia nu funcţionează şi că deci organele judiciare înfăptuiesc justiţia în funcţie de interese, iar
nu în scopul aflării adevărului.
295
A. Forme
Actele pregătitoare şi tentativa sunt lăsate în afara incriminării de către legiuitor. Consumarea
infracţiunii are loc în momentul efectuării declaraţiilor publice nereale. Fapta este susceptibilă să îmbrace
forma continuată, în cazul declaraţiilor repetate, efectuate la diferite intervale de timp, în baza aceleiaşi
rezoluţii infracţionale şi îndreptate împotriva aceluiaşi organ de urmărire penală sau judecător. În acest caz,
va exista un moment al epuizării, la data efectuării ultimei declaraţii publice nereale.
B. Sancţionare
Pedeapsa prevăzută de lege este închisoare de la 3 luni la un an sau amendă.
*1) Incriminări asemănătoare se găsesc în art. 434-16 şi art. 434-25 C. pen. francez.
*2) Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată în M. Of. nr. 826 din 13
septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare.
ART. 277
Compromiterea intereselor justiţiei
Infracţiunea de compromitere a intereselor justiţiei este incriminată, în art. 277 C. pen., într-o variantă tip
şi două variante atenuate.
Constituie varianta tip, potrivit art. 277 alin. (1) C. pen., divulgarea, fără drept, de informaţii
confidenţiale privind data, timpul, locul, modul sau mijloacele prin care urmează să se administreze o
probă, de către un magistrat sau un alt funcţionar public care a luat cunoştinţă de acestea în virtutea
funcţiei, dacă prin aceasta poate fi îngreunată sau împiedicată urmărirea penală.
Prima variantă atenuată este prevăzută în alin. (2) al art. 277 C. pen. şi constă în dezvăluirea, fără drept,
de mijloace de probă sau de înscrisuri oficiale dintr-o cauză penală, înainte de a se dispune o soluţie de
netrimitere în judecată ori de soluţionare definitivă a cauzei, de către un funcţionar public care a luat
cunoştinţă de acestea în virtutea funcţiei.
A doua variantă atenuată, prevăzută în alin. (3) al art. 277 C. pen., constă în dezvăluirea, fără drept, de
informaţii dintr-o cauză penală, de către un martor, expert sau interpret, atunci când această interdicţie
este impusă de legea de procedură penală.
a) Obiectul juridic special. Compromiterea intereselor justiţiei are ca obiect juridic special relaţiile
sociale privitoare la înfăptuirea justiţiei penale, care presupun şi reclamă ocrotirea secretului administrării
probelor într-o cauză şi într-o fază în care cercetarea penală este secretă, de pericolul care poate rezulta din
faptul divulgării sau dezvăluirii de informaţii confidenţiale, mijloace de probă sau înscrisuri într-o cauză
penală, precum şi cele care presupun întărirea garanţiilor privind dreptul la un proces echitabil şi prezumţia
de nevinovăţie a persoanei cercetate*1).
Pe de altă parte, în cazul comiterii acestei fapte, pot fi lezate şi relaţiile sociale privitoare la libertatea sau
demnitatea ori patrimoniul persoanei care este vizată în informaţiile confidenţiale, mijloacele de probă sau
înscrisurile privind cauza penală respectivă divulgate sau dezvăluite, relaţii care formează obiectul juridic
secundar.
296
b) Obiectul material. Infracţiunea pe care o analizăm este lipsită, în principiu, de obiect material. Dacă
informaţiile confidenţiale, mijloacele de probă ori înscrisurile îmbracă forma unor documente sau obiecte
care sunt transmise unui terţ prin acţiunea de divulgare sau dezvăluire, atunci documentul sau obiectul
respectiv care încorporează informaţia, mijlocul de probă sau înscrisul va constitui obiect material al
infracţiunii.
a) Subiectul activ (autor) al acestei infracţiuni este calificat în toate variantele de incriminare.
Astfel, potrivit variantei tip, subiect activ poate fi un magistrat sau un alt funcţionar public care a luat
cunoştinţă de informaţiile confidenţiale în virtutea funcţiei. Deci nu este vorba de orice funcţionar public,
ci numai de cel care desfăşoară atribuţii în legătură cu soluţionarea unei cauze penale şi care dobândeşte
informaţiile în virtutea funcţiei desfăşurate (judecător, procuror, organ de cercetare al poliţiei judiciare,
organ de cercetare penală special etc.).
Prima variantă atenuată impune aceeaşi sferă de cuprindere ca şi varianta tip, dar cu o formulare uşor
diferită: funcţionar public care a luat cunoştinţă de mijloace de probă sau de înscrisuri oficiale dintr-o cauză
penală în virtutea funcţiei.
Subiectul activ al infracţiunii poate fi, în a doua variantă atenuată, martorul, expertul sau interpretul,
căruia i se interzice dezvăluirea de informaţii dintr-o cauză penală. Pentru explicarea noţiunilor de
„martor”, „expert” sau „interpret”, trimitem la infracţiunea de mărturie mincinoasă.
Participaţia penală în forma coautoratului este posibilă, cu condiţia ca toţi coautorii să aibă calitatea
cerută de norma de incriminare. Instigarea sau complicitatea sunt posibile, nefiind nevoie de îndeplinirea
vreunei condiţii speciale privind calitatea participantului.
b) Subiect pasiv. În cazul acestei infracţiuni, subiect pasiv principal este statul, ca titular al valorii
sociale ocrotite, înfăptuirea normală a justiţiei, iar ca subiect pasiv secundar (adiacent) apare persoana
afectată prin activitatea de divulgare sau dezvăluire a informaţiilor, mijloacelor de probă sau înscrisurilor.
a) Elementul material. În varianta tip, elementul material constă în divulgarea, fără drept, de informaţii
confidenţiale privind data, timpul, locul, modul sau mijloacele prin care urmează să se administreze o
probă.
Divulgarea presupune darea în vileag, destăinuirea, dezvăluirea, transmiterea prin orice mijloace de
informaţii confidenţiale prin care urmează să se administreze o probă. Informaţiile confidenţiale presupun
numai acele informaţii care pot împiedica sau îngreuna administrarea unei probe (de pildă, divulgarea
identităţii unui suspect ale cărui mijloace de comunicaţie sunt interceptate, dezvăluirea unei operaţiuni sub
acoperire preconizată ori aflată în desfăşurare, divulgarea datelor din conţinutul unei autorizaţii de
percheziţie care nu a fost încă efectuată, dezvăluirea de informaţii privind data şi locul în care urmează să
se realizeze o prindere în flagrant etc.). Într-o altă opinie*2), pe care nu o împărtăşim, nu numai că este
necesar ca informaţiile divulgate să fie susceptibile de a împiedica sau îngreuna administrarea unei probe,
dar este esenţial pentru realizarea elementului material al infracţiunii ca prin divulgarea informaţiilor să se
fi îngreunat sau împiedicat efectiv urmărirea penală.
De asemenea, informaţiile trebuie să privească data, timpul (spre exemplu, ziua şi ora administrării
probei), locul, modul sau mijloacele prin care urmează să să se administreze o probă (prin percheziţie
domiciliară sau în sistem informatic, folosind interceptări, investigatori sub acoperire etc.).
Pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii în această variantă de comitere, este necesar ca
fapta să fie comisă fără drept, adică în absenţa autorizării legii sau autorităţii competente. Dacă cel care
transmite informaţiile confidenţiale acţionează în temeiul unui drept, fapta nu va constitui infracţiune (spre
297
exemplu, purtătorul de cuvânt al organului judiciar furnizează informaţii în limitele mandatului conferit în
cadrul unei conferinţe de presă)*3).
De asemenea, este necesară îndeplinirea unei condiţii explicite şi implicite de timp. Condiţia explicită,
prevăzută în norma de incriminare, este ca divulgarea să se săvârşească în timpul urmării penale, adică de
la începerea urmăririi penale şi până la terminarea acesteia. Este inclusă aici şi situaţia când, după
terminarea urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară dispune restituirea cauzei la parchet în
vederea reluării urmăririi penale. Condiţia implicită presupune ca activitatea de divulgare să aibă loc
înainte de administrarea probei. Dacă divulgarea are loc după administrarea probei, nu se mai realizează
elementele constitutive ale infracţiunii în varianta tip, fapta putând constitui o variantă atenuată sau chiar
putând să nu aibă relevanţă penală.
Dacă divulgarea informaţiilor confidenţiale se face în vederea ajutării făptuitorului să se sustragă de la
urmărire penală sau judecată, fapta constituie infracţiunea de favorizare a făptuitorului, iar nu
compromiterea intereselor justiţiei.
Elementul material al infracţiunii în prima variantă atenuată constă în dezvăluirea, fără drept, de
mijloace de probă sau de înscrisuri oficiale dintr-o cauză penală, înainte de a se dispune o soluţie de
netrimitere în judecată ori de soluţionare definitivă a cauzei.
Dezvăluirea presupune destăinuirea, deconspirarea, darea la iveală a unui mijloc de probă sau înscris
oficial. Constituie o astfel infracţiune fapta funcţionarului public care prezintă public mijloace de probă
(declaraţii de martori, expertize, înregistrări audio-video, procese-verbale de redare a conţinutului unor
convorbiri înregistrate etc.) dintr-un proces penal în curs de desfăşurare.
Aprecierea unei probe, indiferent de conţinutul acesteia, poate duce adesea la concluzii eronate atâta
timp cât nu este evaluată în raport de întregul probator al dosarului pentru a-i stabili astfel legalitatea,
relevanţa şi forţa probatorie (de pildă, o interceptare telefonică din conţinutul căreia rezultă cu certitudine
comiterea unei infracţiuni poate fi declarată nelegală dacă pe parcursul procesului se dovedeşte că nu a fost
autorizată sau că este falsificată; o mărturie care ulterior este dovedită ca fiind mincinoasă etc.), dar odată
adusă la cunoştinţa publicului, o probă aparent incriminatoare va induce în mod inevitabil ideea de
vinovăţie, iar uneori aceasta nu mai poate fi schimbată nici măcar prin prezentarea verdictului oficial de
nevinovăţie constatat de autorităţile judiciare.
Fapta constituie infracţiune atunci când este săvârşită fără drept de către un funcţionar public care a luat
cunoştinţă despre mijloacele de probă sau înscrisuri în virtutea funcţiei sale.
Şi în această variantă de comitere este necesară îndeplinirea unei condiţii de timp, şi anume ca
dezvăluirea să aibă loc înainte de a se dispune o soluţie de netrimitere în judecată ori de soluţionare
definitivă a cauzei. Considerăm că şi în această variantă de comitere fapta se săvârşeşte cu precădere în
timpul urmăririi penale, care este guvernată de păstrarea confidenţialităţii. Într-adevăr, în cele mai multe
situaţii, judecata este publică, astfel că nu se mai poate vorbi despre divulgarea unor mijloace de probă sau
înscrisuri oficiale, din moment ce acestea au fost prezentate public şi dezbătute în faţa instanţei. În cazul
însă în care şedinţa de judecată este nepublică, iar preşedintele completului a încunoştinţat persoanele care
participă la judecata desfăşurată în şedinţă nepublică obligaţia de a păstra confidenţialitatea informaţiilor
obţinute pe parcursul procesului [art. 352 alin. (8) C. pr. pen.], fapta de compromitere a intereselor justiţiei
se poate realiza chiar şi după începerea judecăţii, până la soluţionarea definitivă a cauzei.
Elementul material în cazul celei de-a doua variante atenuate constă în dezvăluirea, fără drept, de
informaţii dintr-o cauză penală, de către un martor, expert sau interpret, atunci când această interdicţie este
impusă de legea de procedură penală. Această variantă este identică cu cea de la alin. (2) în ceea ce priveşte
elementul material, diferind doar subiectul activ nemijlocit (martor, expert sau interpret, în această situaţie,
iar nu funcţionar public care a luat cunoştinţă de informaţie în virtutea atribuţiilor sale). Dezvăluirea
informaţiilor constituie infracţiune, în această variantă de comitere, atunci când interdicţia este impusă de
legea de procedură penală [spre exemplu, art. 352 alin. (8) C. pr. pen.].
O cerinţă comună tuturor variantelor de comitere a infracţiunii o constituie ca divulgarea sau dezvăluirea să
privească informaţii, mijloace de probă sau înscrisuri necesare soluţionării unei cauze penale, referitoare la
298
investigarea faptelor prevăzute de legea penală şi tragerea la răspundere penală a persoanelor care au
săvârşit infracţiuni. Dacă divulgarea sau dezvăluirea priveşte altă procedură judiciară şi nu are în vedere
desfăşurarea unui proces penal, fapta nu constituie infracţiunea de compromitere a intereselor justiţiei.
se creează pentru înfăptuirea justiţiei penale şi deci pentru relaţiile sociale a căror ocrotire este asigurată
prin această activitate. În acelaşi timp se produce şi o urmare imediată adiacentă (secundară), constând într-
o vătămare adusă persoanei despre care se divulgă sau dezvăluie informaţiile, mijloacele de probă sau
înscrisurile.
necesar să existe o legătură de cauzalitate între această stare şi comiterea omisiunii. Aceasta rezultă din
materialitatea faptei.
Elementul subiectiv constă în vinovăţie care se manifestă sub forma intenţiei (directă sau indirectă).
Subiectul activ cunoaşte că divulgarea sau dezvăluirea informaţiilor, mijloacelor de probă sau
înscrisurilor oficiale dintr-o cauză penală este de natură să pună în pericol înfăptuirea justiţiei, urmare pe
care o doreşte sau a cărei producere o acceptă.
A. Forme
Actele pregătitoare şi tentativa sunt lăsate în afara incriminării de către legiuitor.
Infracţiunea se consumă în momentul divulgării sau dezvăluirii informaţiilor, mijloacelor de probă sau
înscrisurilor oficiale. Fapta este susceptibilă de săvârşire în forma continuată, caz în care va exista şi un
moment al epuizării, care constă în momentul săvârşirii ultimei divulgări sau dezvăluiri.
B. Sancţionare
Pedeapsa prevăzută de lege este pentru varianta tip este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda.
Variantele atenuate se sancţionează identic, cu închisoare de la o lună la un an sau amendă.
5. Cauze justificative
Potrivit art. 277 alin. (4) C. pen., nu constituie infracţiune fapta prin care sunt divulgate ori dezvăluite
acte sau activităţi vădit ilegale comise de autorităţi într-o cauză penală.
Prin introducerea acestei cauze justificative s-a urmărit să nu se permită ascunderea sub motivarea
protejării intereselor justiţiei a unor manifestări contrare acestor interese comise de autorităţi, considerent
pentru care divulgarea ori dezvăluirea de acte sau activităţi ilegale comise de autorităţi într-o cauză penală
nu intră în sfera ilicitului penal. Condiţia pentru incidenţa acestei cauze justificative este ca ilegalitatea să
fie vădită, evidentă pentru toată lumea. O astfel de faptă nu numai că nu compromite interesele justiţiei, ci
chiar serveşte la realizarea acesteia şi în consecinţă nu poate constitui infracţiune.
*1) P. Dungan, O nouă incriminare – compromiterea intereselor justiţiei, în Dreptul nr. 8/2010, p. 77–
78.
*2) P. Dungan, op. cit., p. 83.
*3) Ibidem, p. 83.
ART. 278
Încălcarea solemnităţii şedinţei

299
Infracţiune este prevăzută în art. 278 C. pen. într-o singură variantă tip şi constă în întrebuinţarea de
cuvinte ori gesturi jignitoare sau obscene, de natură să perturbe activitatea instanţei, de către o persoană
care participă sau asistă la o procedură care se desfăşoară în faţa instanţei*1).
a) Obiectul juridic special. Încălcarea solemnităţii şedinţei are ca obiect juridic special relaţiile sociale
privitoare la înfăptuirea justiţiei, care presupun protejarea solemnităţii şi buna desfăşurare a procedurilor
judiciare în faţa instanţei de judecată.
În secundar, sunt lezate şi relaţiile sociale privitoare la demnitatea persoanei, indiferent de calitatea
acesteia (judecător, procuror, avocat, parte, subiect procesual principal, martor, expert, interpret ori altă
persoană prezentă în sala de judecată).
b) Obiectul material. Infracţiunea pe care o analizăm este lipsită de obiect material.
a) Subiectul activ (autor) al acestei infracţiuni poate fi orice persoană, textul incriminator neprevăzând o
calitate specială pentru acesta.
Nu poate fi subiect activ judecătorul care prezidează ori participă la şedinţa de judecată, întrucât acesta
are calitatea de subiect pasiv secundar în raport de conţinutul faptelor incriminate, însă, în cazul comiterii
unor asemenea fapte de către judecător în timpul procedurii, acesta va răspunde pentru săvârşirea
infracţiunii de purtare abuzivă.
Participaţia penală este posibilă în toate formele sale (coautorat, instigare, complicitate).
b) Subiect pasiv. În cazul acestei infracţiuni, subiect pasiv principal este statul ca titular al valorii
sociale ocrotite, înfăptuirea normală a justiţiei, iar ca subiect pasiv secundar (adiacent) apare persoana a
cărei demnitate este lezată prin întrebuinţarea de cuvinte sau expresii jignitoare. Prin incriminarea faptei se
doreşte a se proteja solemnitatea şi buna desfăşurare a procedurilor judiciare în faţa instanţei de judecată, şi
nu neapărat onoarea sau reputaţia reprezentanţilor autorităţii judiciare. Tocmai datorită acestei abordări
sunt sancţionate manifestările jignitoare îndreptate împotriva oricărei persoane aflate în sala de judecată,
indiferent că aceasta participă sau nu la desfăşurarea procedurii (de pildă, jignirile adresate publicului din
sală) ori când acestea sunt adresate judecătorului, procurorului sau avocatului pe durata procedurii.
a) Elementul material constă în întrebuinţarea de cuvinte sau gesturi jignitoare sau obscene, de natură
să perturbe activitatea instanţei.
Cuvintele sau gesturile jignitoare ori obscene se referă la orice atingere adusă onoarei sau reputaţiei unei
persoane.
Atingerea onoarei constă în comiterea de acte prin care se lezează, se loveşte în sentimentul de respect
faţă de sine al persoanei. Atingerea onoarei (a demnităţii) constă deci într-o acţiune (de exemplu, se spune
despre un individ că este o „canalie”, chiar dacă toţi cei care îl cunosc îl consideră ca atare – pentru că
legea urmăreşte curmarea, şi nu amplificarea unor astfel de comportări potrivnice dreptului persoanei de a-i
fi ocrotite atributele personale) sau într-o inacţiune (de exemplu, a lăsa pe cineva care salută cu mâna
întinsă, în semn de dispreţ şi de dezonoare). Atingerea reputaţiei constă în comiterea unui act prin care se
loveşte în bunul renume câştigat de persoane în societate.
300
Prin întrebuinţarea de cuvinte sau gesturi jignitoare se înţelege insultarea unei persoane, folosirea de
cuvinte sau gesturi care exprimă o desconsiderare şi sunt de natură să atingă demnitatea unei persoane, cum
sunt cuvintele de ocară sau gesturile umilitoare*2). Se înscrie în categoria cuvintelor jignitoare insultarea
unei persoane prin folosirea unor apelative din regnul animal (măgar, porc etc.), a unor epitete cu referire la
aspectul fizic (piticanie, huidumă etc.) ori moralitatea persoanei (ticălos, canalie, hoţ etc.). Constituie
gesturi jignitoare, spre exemplu, arătarea tâmplei cu degetul, schimonosirea feţei (strâmbăturile), scoaterea
limbii etc.
Cuvintele sau gesturile obscene sunt acele acţiuni care cuprind reprezentări sau exprimări cu caracter
trivial sau indecent ale unor organe, acte sau scene de viaţă sexuală, ale unor atitudini, practici sau
manifestări ale imoralităţii sexuale, forme de exprimare care prezintă explicit sau sugerează o activitate
sexuală (spre exemplu, înjurături cu tentă sexuală, arătarea degetului mijlociu ridicat ori mimarea unui act
sexual etc.).
În practica judiciară corespunzătoare Codului penal anterior s-a decis – deşi soluţia este discutabilă – că
nu constituie infracţiune fapta avocatului care a folosit expresii jignitoare la adresa părţii adverse în
concluziile orale în faţa instanţei. S-a motivat că, deşi avocatul are obligaţia profesională să folosească o
exprimare adecvată în faţa instanţei ori în notele scrise cu concluzii adresate instanţei şi să nu jignească
partea adversă, dacă totuşi încalcă îndatorirea menţionată, el ar putea fi cel mult sancţionat disciplinar;
situaţia specifică în care se găsesc părţile în litigiu, fiecare urmând să-şi argumenteze cât mai convingător
poziţia, chiar abătându-se de la preocuparea de a găsi cele mai potrivite expresii, ar justifica soluţia
înfăţişată*3).
Pentru întregirea elementului material se cere ca întrebuinţarea de cuvinte sau gesturi jignitoare să fie de
natură să perturbe activitatea instanţei. Aceasta se va întâmpla dacă acestea sunt auzite sau văzute de către
completul care compune instanţă în sala de judecată sau, fără a fi văzute sau auzite de către membrii
completului, sunt de natură să creeze rumoare ori scandal în sala de judecată între participanţi, care
determină o trecere în derizoriu a şedinţei de judecată, contribuind astfel la încălcarea solemnităţii şedinţei
(spre exemplu, comentarii făcute cu voce joasă la adresa judecătorului, care, fără a fi auzite de către acesta,
declanşează accese de ilaritate în partea sălii unde se pot auzi comentariile).
De asemenea, pentru existenţa infracţiunii se impune o condiţie de loc, şi anume ca fapta să se
săvârşească într-o procedură în faţa instanţei. În consecinţă, fapta va constitui infracţiune numai dacă se
săvârşeşte la locul unde are loc şedinţa de judecată, iar nu în altă parte (nu va constitui această infracţiune,
spre exemplu, insultarea judecătorului pe holurile tribunalului, chiar dacă fapta este văzută şi auzită de mai
multe persoane şi chiar în timpul desfăşurării şedinţei de judecată, atâta timp cât această activitate nu a
influenţat în niciun fel desfăşurarea şedinţei).
se creează pentru înfăptuirea justiţiei şi deci pentru relaţiile sociale a căror ocrotire este asigurată prin
această activitate. În acelaşi timp se produce şi o urmare imediată adiacentă (secundară), constând într-o
atingere adusă onoarei sau reputaţiei unei persoane.
necesar să existe o legătură de cauzalitate între această stare şi acţiunea făptuitorului. Aceasta rezultă din
Elementul subiectiv constă în intenţie directă sau indirectă.
Subiectul activ prevede faptul că prin întrebuinţarea de cuvinte sau gesturi jignitoare sau obscene într-o
procedură care se desfăşoară în faţa instanţei este de natură să perturbe activitatea acesteia, punând astfel în
pericol înfăptuirea justiţiei, urmare pe care o doreşte sau a cărei producere o acceptă.
301
A. Forme
Infracţiunea de încălcare a solemnităţii şedinţei este susceptibilă de acte pregătitoare sau tentativă, dar
acestea nu sunt incriminate.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul întrebuinţării de cuvinte sau gesturi jignitoare sau
obscene, de natură să perturbe activitatea instanţei.
B. Sancţionare
Pedeapsa prevăzută de lege este închisoare de la o lună la 3 luni sau amendă.
*1) O incriminare asemănătoare se regăseşte în art. 434-24 C. pen. francez.

*3) G. Antoniu ş.a., op. cit., vol. III, p. 96. În sens contrar, a se vedea Gh. Diaconescu, op. cit., vol. I, p.
245.
ART. 279
Ultrajul judiciar
Ultrajul judiciar este incriminat într-o variantă tip, două variante asimilate şi o variantă asimilată comună
tuturor celorlalte trei variante anterioare.
Constituie varianta tip a infracţiunii de ultraj judiciar, potrivit art. 279 alin. (1) C. pen., ameninţarea,
lovirea sau alte violenţe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte ori omorul,
săvârşite împotriva unui judecător sau procuror aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
Constituie variantă asimilată, potrivit alin. (2), săvârşirea unei infracţiuni împotriva unui judecător sau
procuror ori împotriva bunurilor acestuia, în scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură cu
exercitarea atribuţiilor de serviciu.
A doua variantă asimilată este prevăzută în alin. (3) al art. 279 C. pen. şi constă în comiterea faptelor în
condiţiile alin. (2), dacă privesc un membru de familie al judecătorului sau procurorului.
Varianta asimilată comună este prevăzută în alin. (4) şi constă în faptele prevăzute în alin. (1)–(3),
comise asupra unui avocat în legătură cu exercitarea profesiei.
2. Analiza infracţiunii
Prin prisma obiectului juridic generic şi special, a subiecţilor, precum şi a elementelor de bază ale
conţinutului constitutiv, ultrajul judiciar este, în linii mari, identic cu ultrajul, fapt ce ne determină să
analizăm numai unele elemente suplimentare referitoare la împrejurările care particularizează această
infracţiune. Pentru celelalte aspecte referitoare la analiza infracţiunii trimitem la infracţiunea de ultraj.
Obiectul juridic special îl formează relaţiile sociale privitoare la respectul datorat înfăptuirii justiţiei,
care presupune stimă şi respect faţă de judecătorul sau procurorul care exercită o funcţie ce implică
exerciţiul autorităţii statului, precum şi faţă de avocatul care participă la procesul de înfăptuire a justiţiei.
Considerăm că prin incriminarea separată a infracţiunii de ultraj judiciar nu se schimbă, în esenţă, obiectul
juridic al infracţiunii, ci doar se particularizează autoritatea de stat căreia i se aduce atingere prin săvârşirea
acestei infracţiuni (în acest caz, justiţia).
302
Subiectul pasiv. În cazul acestei infracţiuni, subiect pasiv principal este statul ca garant al înfăptuirii
justiţiei. În secundar se aduce atingere unui judecător, procuror, avocat sau membru de familie al acestora.
Nu are relevanţă natura cauzei în care este implicat judecătorul, procurorul sau avocatul (penală, civilă
etc.), nici calitatea pe care aceştia o au (judecător de drepturi şi libertăţi, judecător de cameră preliminară,
judecător în completul care compune instanţa, avocat ales sau din oficiu etc.). Esenţial este ca fapta să aibă
legătură cu atribuţiile de serviciu ale acestora sau să se comită în timpul când aceşti sunt în exercitarea
atribuţiilor de serviciu. Dacă fapta nu are legătură cu atribuţiile de serviciu, va constitui o infracţiune de
drept comun ori o altă infracţiune contra înfăptuirii justiţiei (spre exemplu, dacă un judecător este bătut în
legătură cu anumite declaraţii pe care le dă într-o cauză penală în calitate de martor, se va săvârşi
infracţiunea de influenţare a declaraţiilor sau răzbunarea pentru ajutorul dat justiţiei, iar nu ultrajul
judiciar).
Spre deosebire de ultraj, care are două variante asimilate şi o variantă agravată, ultrajul judiciar prezintă,
pe lângă cele două variante asimilate specifice ultrajului (referitoare la săvârşirea unei infracţiuni îndreptate
împotriva subiectului pasiv secundar sau a unui membru de familie al acestuia, în scop de intimidare sau de
răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu) o a treia variantă, comună tuturor celorlalte, şi
anume atunci când faptele prevăzute în alin. (1)–(3) se săvârşesc împotriva unui avocat în legătură cu
exercitarea profesiei.
C. Latura obiectivă
a) Elementul material. În cazul variantei tip [art. 279 alin. (1) C. pen.], elementul material se realizează
printr-o acţiune corespunzătoare uneia dintre următoarele infracţiuni contra persoanei: ameninţare, lovire
sau alte violenţe, vătămare corporală, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte sau omor. În consecinţă,
pentru explicaţii privind elementul material al infracţiunii de ultraj judiciar în varianta tip trimitem la
explicaţiile date cu ocazia analizei infracţiunilor mai sus menţionate.
Elementul material al infracţiunii de ultraj judiciar presupune două elemente de diferenţiere în raport cu
infracţiunea de ultraj (art. 257 C. pen.).
În primul rând, nu se cere ca ameninţarea să fie comisă nemijlocit sau prin mijloace de comunicare
directă. În accepţiunea art. 279, ameninţarea poate fi comisă şi prin alte mijloace de transmitere, esenţial
fiind ca aceasta să ajungă la cunoştinţa judecătorului, procurorului sau avocatului şi să fie de natură să
alarmeze.
O altă diferenţă în ceea ce priveşte varianta tip se referă la cerinţa privind legătura între infracţiunile
comise şi atribuţiile de serviciu ale persoanei ultragiate. Astfel, dacă la ultraj o condiţie esenţială pentru
întrunirea elementelor constitutive ale variantei tip o constituia ca fapta să fie comisă împotriva unui
funcţionar public aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii, pentru
existenţa infracţiunii de ultraj judiciar în varianta tip este necesar ca fapta să fie comisă împotriva unui
judecător sau procuror aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
Pe cale de consecinţă, dacă fapta este săvârşită în timpul cât procurorul sau judecătorul nu se află în
exercitarea atribuţiilor de serviciu, dar are legătură cu exercitarea acestora, nu se va reţine varianta tip
[prevăzută în alin. (1) al art. 279 C. pen.], ci varianta asimilată [alin. (2)]. A comis această infracţiune
inculpatul care, întâlnind un procuror din întâmplare şi amintindu-şi că acesta l-a arestat, l-a ameninţat cu
moartea*1).
b) Urmarea imediată. Prin săvârşirea infracţiunii de ultraj judiciar se creează o stare de pericol pentru
autoritatea cu care este învestit organul din care face parte subiectul pasiv al ultrajului, şi implicit pentru
înfăptuirea justiţiei, iar ca urmare adiacentă, o lezare a libertăţii, integrităţii corporale, sănătăţii sau vieţii
judecătorului, procurorului, avocatului sau membrului de familie al acestuia.
D. Sancţionare
Infracţiunea de ultraj judiciar, în toate variantele de comitere, este sancţionată cu pedeapsa prevăzută de
lege pentru infracţiunea absorbită, ale cărei limite speciale se majorează cu jumătate.
303
Spre deosebire de ultraj, unde se face deosebirea, în ceea ce priveşte sancţionarea, între funcţionarul
public, în general, care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat şi anumite categorii de
funcţionari publici expres arătaţi în alin. (4) al art. 257 (poliţist sau jandarm), în toate variantele de
săvârşire ale infracţiunii de ultraj judiciar, indiferent de calitatea subiectului pasiv secundar (judecător,
procuror, avocat), regimul sancţionator este acelaşi. Este de remarcat şi faptul că regimul sancţionator al
infracţiunii de ultraj judiciar este identic cu regimul sancţionator al ultrajului în varianta agravată,
legiuitorul punând pe acelaşi palier al gravităţii atingerea adusă poliţistului sau jandarmului cu atingerea
adusă judecătorului, procurorului sau avocatului în timpul sau în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de
serviciu.
Potrivit art. II din Legea nr. 27/2012, publicată în M. Of. nr. 180 din 20 martie 2012, această infracţiune,
dacă are ca urmare moartea victimei, este imprescriptibilă atât în ceea ce priveşte răspunderea penală, cât şi
executarea pedepsei.
*1) Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 260/1991, în Culegere şi practică judiciară penală pe anul
1991, Casa de editură şi presă „Şansa”, Bucureşti, p. 265.
ART. 280
Cercetarea abuzivă
În art. 280 C. pen. este incriminată infracţiunea de cercetare abuzivă într-o variantă tip şi o variantă
asimilată.
Constituie cercetare abuzivă în varianta tip [alin. (1)] întrebuinţarea de promisiuni, ameninţări sau
violenţe împotriva unei persoane urmărite sau judecate într-o cauză penală, de către un organ de
cercetare penală, un procuror sau un judecător, pentru a o determina să dea ori să nu dea declaraţii, să
dea declaraţii mincinoase ori să îşi retragă declaraţiile.
Constituie varianta asimilată a acestei infracţiuni, potrivit alin. (2), producerea, falsificarea ori ticluirea
de probe nereale de către un organ de cercetare penală, un procuror sau un judecător.
a) Obiectul juridic special. Infracţiunea de cercetare abuzivă are ca obiect juridic special relaţiile
sociale privitoare la activitatea de înfăptuire a justiţiei, activitate a cărei desfăşurare normală este
incompatibilă cu folosirea mijloacelor ilegale (promisiuni, ameninţări etc.) împotriva persoanelor urmărite
sau judecate într-o cauză penală.
Cercetarea abuzivă are şi un obiect juridic special secundar (adiacent), care constă în relaţiile sociale
privitoare la libertatea psihică, morală sau integritatea corporală, întrucât, prin comiterea faptei, se poate
aduce atingere şi acestor relaţii sociale.
b) Obiectul material. Infracţiunile analizate au de cele mai multe ori un obiect material (în varianta
întrebuinţării de violenţe), care este corpul persoanei împotriva căreia se săvârşesc aceste fapte. Astfel,
constituie obiect material corpul persoanei aflate în curs de urmărire penală sau de judecată*1).
a) Subiectul activ. Infracţiunea de cercetare abuzivă poate fi comisă numai de către un funcţionar public
care, potrivit atribuţiilor sale, desfăşoară activităţi de cercetare sau urmărire penală ori judecată. Acesta este
expres indicat în norma de incriminare: organ de cercetare penală, procuror sau judecător. Organele de
304
cercetare penală se împart în organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare (lucrători specializaţi din
Ministerul Administraţiei şi Internelor anume desemnaţi în condiţiile legii speciale, care au primit avizul
conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori avizul
procurorului desemnat în acest sens) şi organele de cercetare penală speciale (ofiţeri anume desemnaţi în
condiţiile legii, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie). Judecătorul poate fi atât judecătorul de cameră preliminară, cât şi judecătorul
de drepturi şi libertăţi ori judecătorul din compunerea instanţei de judecată.
Participaţia penală în cazul infracţiunii de cercetare abuzivă este posibilă sub toate formele sale
(coautorat, instigare, complicitate). Coautoratul însă subzistă numai atunci când făptuitorii au calitatea
specială cerută de text (sunt toţi poliţişti, procurori etc.). Instigator sau complice poate fi însă orice
persoană, deoarece pentru aceştia nu este cerută o calitate specială.
b) Subiectul pasiv principal al faptei de cercetare abuzivă este statul, ca titular al valorii sociale, al
înfăptuirii justiţiei penale apărată prin incriminarea din text.
În cazul infracţiunii de cercetare abuzivă, subiectul pasiv secundar este cel care se află în curs de
urmărire penală sau de judecată. În funcţie de faptul dacă s-a pus în mişcare sau nu acţiunea penală
împotriva acestuia, acesta are calitatea de suspect sau inculpat. Dacă fapta se îndreaptă asupra altei
persoane decât suspectul sau inculpatul (spre exemplu, martor, expert, interpret, parte vătămată etc.), fapta
nu va constitui infracţiunea de cercetare abuzivă, ci, eventual, infracţiunea de influenţare a declaraţiilor
(art. 272 C. pen.).
a) Elementul material. În varianta tip, cercetarea abuzivă se realizează sub aspectul elementului
material prin următoarele trei acţiuni alternative: promisiuni, ameninţări sau violenţe exercitate faţă de o
persoană aflată în curs de urmărire ori de judecată, în scopul determinării acesteia să dea ori să nu dea
declaraţii, să dea declaraţii mincinoase ori să îşi retragă declaraţiile.
Prin promisiuni înţelegem unele avantaje materiale sau morale de care, ulterior, ar putea beneficia cel
implicat într-o cauză penală în situaţia că ar fi de acord să dea declaraţii în sensul solicitat de făptuitor (de
exemplu, îi promite o sumă de bani sau că nu va fi pedepsit ori că i se va reduce pedeapsa). Infracţiunea de
cercetare abuzivă nu subzistă sub aspectul elementului material atunci când se promite celui în cauză că i
se vor acorda circumstanţe atenuante dacă va fi sincer, această solicitare având un caracter legal. Aşadar,
promisiunea, pentru a avea semnificaţia unei cercetări abuzive, trebuie să fie ilegală.
Prin întrebuinţarea de ameninţări înţelegem folosirea de mijloace de constrângere psihică susceptibilă
de a produce o stare de temere, de panică, sub impulsul căreia libertatea psihică a celui supus ameninţării
este atinsă, această ameninţare având semnificaţia dată acestui termen în art. 206 C. pen. Acţiunea de
ameninţare cu producerea răului, a faptei păgubitoare se poate referi în mod direct la persoana faţă de care
s-a declanşat urmărirea ori judecata, dar poate privi şi un membru de familie al acesteia.
Prin întrebuinţarea de violenţe înţelegem folosirea de mijloace de constrângere fizică, folosirea forţei
sub presiunea căreia persoana faţă de care acţionează această forţă cu greu ar putea să se împotrivească.
În noţiunea de „violenţe” intră şi relele tratamente (de exemplu, privarea persoanei de hrană ori de
odihnă, supunerea la munci istovitoare sau alte acte cauzatoare de suferinţe fizice); în acest caz,
infracţiunea prevăzută în art. 280 C. pen. va intra în concurs cu cea prevăzută în art. 281 C. pen.*2)
(supunerea la rele tratamente).
Întrucât art. 280 C. pen. conţine o enumerare limitativă a procedeelor întrebuinţate, folosirea altor
procedee (de exemplu, manevre frauduloase sau violente, întrebări înşelătoare sau insidioase, ca şi
interogatorii prelungite) nu va constitui elementul material al cercetării abuzive. Întrebuinţarea unor astfel
de mijloace poate constitui, după caz, infracţiunea de abuz în serviciu sau o abatere disciplinară*3).
305
Infracţiunea de cercetare abuzivă subzistă, nefiind necesar să se fi atins scopul de a da ori a nu da
declaraţii, a da declaraţii mincinoase ori a retrage declaraţiile, fiind necesar doar să se fi acţionat în acest
scop.
În situaţia când se întrebuinţează procedeele (promisiuni, ameninţări etc.) prevăzute în textul legal,
având alt scop decât obţinerea de declaraţii etc. (de pildă, pentru a nu prezenta probe), fapta nu constituie
cercetare abuzivă, ci poate fi, eventual, vorba de infracţiunea de influenţare a declaraţiilor (art. 272 C.
pen.).
Atunci când persoana faţă de care au fost folosite promisiunile, ameninţările sau violenţele a dat o
declaraţie, nu interesează dacă aceasta corespunde sau nu adevărului. Modalităţile de comitere a faptei fiind
prevăzute alternativ, este suficient ca făptuitorul să fi întrebuinţat numai promisiuni sau numai ameninţări
ori violenţe.
Pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de cercetare abuzivă în varianta tip există o
cerinţă implicită referitoare la timpul comiterii faptei*4). Aceasta rezultă din calitatea subiectului pasiv
secundar (persoană urmărită sau judecată într-o cauză penală). Aceasta semnifică faptul că în cauză trebuie
să fi început deja urmărirea penală la momentul săvârşirii infracţiunii, iar fapta trebuie comisă până la
rămânerea definitivă a hotărârii instanţei, cu una dintre soluţiile prevăzute în art. 396 C. pr. pen.
(condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea
procesului penal). O faptă săvârşită anterior începerii urmăririi penale, chiar dacă se înfăptuieşte împotriva
unei persoane care dobândeşte ulterior calitatea de învinuit sau inculpat, va constitui infracţiunea de
influenţare a declaraţiilor (art. 272 C. pen.), iar o faptă săvârşită ulterior rămânerii definitive a hotărârii
instanţei va constitui, după caz, o infracţiune contra persoanei ori infracţiunea de supunere la rele
tratamente (art. 281 C. pen.).
Elementul material al variantei asimilate constă în producerea, falsificarea ori ticluirea de probe nereale
de către un organ de cercetare penală, un procuror sau un judecător. Nu se cere, în cazul variantei asimilate,
ca acţiunea să se desfăşoare asupra, în favoarea sau defavoarea suspectului sau inculpatului, fapta
constituind infracţiune independent de aceste variabile.
Prin prisma elementului material, această infracţiune constituie o variantă specială şi agravată a
infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare [art. 268 alin. (2)]. Prin prisma subiectului activ însă
se observă că fapta este comisă de însăşi organele judiciare, astfel că această faptă n-ar fi putut constitui o
variantă agravată a infracţiunii prevăzută în art. 268 alin. (2) C. pen. (deşi posibil în fapt ca organele
judiciare să se inducă în eroare între ele), legiuitorul optând astfel pentru includerea acestei variante de
comitere în conţinutul infracţiunii de cercetare abuzivă. Pentru explicaţii privind elementul material al
infracţiunii în această variantă de comitere trimitem la analiza infracţiunii de inducere în eroare a organelor
judiciare.
În cazul în care, ulterior producerii, falsificării sau ticluirii de probe nereale de către organul de cercetare
penală, acesta le foloseşte în favoarea sau defavoarea suspectului sau inculpatului, se va reţine în concurs,
pe lângă infracţiunea de cercetare abuzivă, şi infracţiunea de favorizare a făptuitorului sau represiune
nedreaptă, după caz.
b) Urmarea imediată. În cazul infracţiunii analizate, urmarea imediată constă în crearea unei stări de
pericol pentru desfăşurarea normală a activităţii de înfăptuire a justiţiei.
Cercetarea abuzivă are şi o urmare imediată adiacentă, în sensul că se pot aduce prejudicii persoanei faţă
de care s-a declanşat activitatea ilegală, fiind vorba deci de provocarea unor suferinţe morale sau fizice
(privarea de libertate, suferinţele fizice sau psihice determinate de acţiunea violentă a subiectului activ
etc.).
c) Raportul de cauzalitate. În cazul infracţiunii de cercetare abuzivă există o inerentă legătură de
cauzalitate între activitatea declanşată de făptuitor şi urmarea ei imediată, care, provenind dintr-o stare de
pericol, rezultă în mod indubitabil din acţiunile realizate.
306
În varianta tip, infracţiunea de cercetare abuzivă se comite cu intenţie directă calificată prin scop. Astfel,
fapta se comite pentru a determina persoana urmărită sau judecată într-o cauză penală să dea ori să nu dea
declaraţii, să dea declaraţii mincinoase ori să îşi retragă declaraţiile.
Într-o altă opinie, la care nu subscriem, cercetarea abuzivă se comite sub aspectul vinovăţiei cu intenţie,
care poate fi atât directă, cât şi indirectă. Împrejurarea că legea penală prevede că promisiunile,
ameninţările ori violenţele sunt exercitate pentru obţinerea de declaraţii nu califică intenţia şi, ca atare, nu
exclude ca din punctul de vedere al vinovăţiei, cercetarea abuzivă să fie comisă şi cu intenţie indirectă*5).
În acest caz, scopul nu are semnificaţia de finalitate, ci de destinaţie, constituind o cerinţă esenţială a laturii
obiective a infracţiunii.
Infracţiunea de cercetare abuzivă în varianta asimilată există numai când făptuitorul a acţionat cu intenţie
directă sau indirectă.
A. Forme
Fiind faptă comisă cu intenţie, infracţiunea este susceptibilă de a îmbrăca şi forma actelor pregătitoare şi
a tentativei, care nu sunt însă incriminate.
Consumarea infracţiunii de cercetare abuzivă are loc în momentul în care promisiunile, ameninţările ori
violenţele au avut loc faţă de subiectul pasiv. Nu este necesar ca scopul urmărit (ca suspectul sau inculpatul
să dea, să nu dea, să dea declaraţii mincinoase ori să-şi retragă declaraţiile) să fie şi atins pentru
consumarea infracţiunii.
Atunci când asemenea mijloace ilegale (promisiuni, ameninţări etc.) sunt exercitate în mod repetat în
scopul prevăzut de textul incriminator, fapta de cercetare abuzivă îmbracă forma continuată dacă,
bineînţeles, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 35 alin. (1) C. pen., în acest caz fapta epuizându-se
în momentul îndeplinirii ultimului act de promisiuni, de ameninţări ori de violenţe.
În varianta asimilată, fapta se consumă în momentul producerii, falsificării ori ticluirii probelor nereale.
B. Sancţionare
În cazul cercetării abuzive, în ambele variante de comitere, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani. Pe
lângă această pedeapsă, instanţa de judecată este obligată să aplice şi pedeapsa complementară a interzicerii
exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.

*3) Ibidem.
*4) Se modifică astfel elementele constitutive ale infracţiunii, care în reglementarea anterioară putea fi
săvârşită şi anterior începerii urmăririi penale. A se vedea, în acest sens, CSJ, s. milit., Dec. nr. 23/1997, în
Dreptul nr. 9/1998, p. 143.
ART. 281
Supunerea la rele tratamente
Infracţiunea este prevăzută de art. 281 C. pen. într-o variantă tip şi o variantă agravată.
307
Constituie infracţiunea de supunere la rele tratamente în varianta tip, potrivit art. 281 alin. (1) C. pen.,
supunerea unei persoane la executarea unei pedepse, măsuri de siguranţă sau educative în alt mod decât
cel prevăzut de dispoziţiile legale.
Constituie varianta agravată a acestei infracţiuni, potrivit art. 281 alin. (2) C. pen., supunerea la
tratamente degradante ori inumane a unei persoane aflate în stare de reţinere, deţinere ori în executarea
unei măsuri de siguranţă sau educative, privative de libertate.
a) Obiectul juridic special. În cazul acestei infracţiuni, obiectul juridic special îl formează relaţiile
sociale referitoare la buna desfăşurare şi înfăptuire a justiţiei, care este incompatibilă cu supunerea la
executarea în alt mod decât prevăd dispoziţiile legale, respectiv cu aplicarea de tratamente inumane sau
degradante celor aflaţi în stare de reţinere, deţinere ori în executarea unei măsuri de siguranţă sau
educative.
Prin comiterea infracţiunii sunt lezate, în secundar (adiacent) şi relaţiile sociale privind demnitatea sau
integritatea corporală ori sănătatea persoanei*1).
b) Obiectul material. În situaţia când relele tratamente aplicate privesc corpul persoanei, acesta
formează obiectul material al infracţiunii.
a) Subiectul activ (autor). Infracţiunea pe care o analizăm poate fi comisă numai de un subiect activ
calificat, fiind vorba de un funcţionar public cu atribuţii de serviciu pe linia organizării, conducerii,
supravegherii, tratamentului ori a altor activităţi ce se desfăşoară în legătură cu cei aflaţi în stare de
reţinere, deţinere ori în executarea unei măsuri de siguranţă sau educative, privative de libertate.
Atunci când persoana care duce la îndeplinire un mandat de arestare preventivă sau de executare a
pedepsei, îl loveşte pe cel ce trebuie privat de libertate, se va reţine infracţiunea de purtare abuzivă.
De asemenea, cel care supune la rele tratamente pe făptuitorul unei infracţiuni flagrante pe care îl
conduce înaintea autorităţii (art. 310 C. pr. pen.) nu săvârşeşte fapta reglementată de art. 281, ci
infracţiunea de loviri sau alte violenţe (art. 193 C. pen.).
Calitatea subiectului activ (funcţionar public) trebuie să fie dobândită în condiţiile legii. Aşadar, nu
comite infracţiunea prevăzută în art. 267 C. pen., persoana care prin uzurparea unei funcţii oficiale îşi
asumă o calitate (de exemplu, se prezintă că este poliţist) care, dacă ar fi reală, i-ar da dreptul să impună în
fapt regimul de executare a reţinerii, deţinerii ori a unor măsuri de siguranţă sau educative privative de
libertate. Făptuitorul, în această situaţie, va răspunde pentru comiterea infracţiunii de uzurpare de calităţi
oficiale în concurs cu o infracţiune contra persoanei (insultă, loviri sau alte violenţe etc.).
Participaţia penală este posibilă sub toate formele: coautorat, instigare, complicitate. Calitatea specială
este cerută de lege numai coautorilor, instigator sau complice putând fi orice persoană.
b) Subiect pasiv principal este statul ca titular al valorilor sociale protejate şi ocrotite prin incriminarea
faptei. În cazul infracţiunii de supunere la rele tratamente avem şi un subiect pasiv secundar (adiacent),
adică persoana aflată în stare de reţinere, deţinere ori în executarea unei măsuri de siguranţă sau educative
privative de libertate.
În cazul când infracţiunea este comisă împotriva mai multor persoane, subzistă atâtea fapte penale câte
persoane vătămate sunt.
308
a) Elementul material. Sub aspectul elementului material, infracţiunea în varianta tip se realizează prin
supunerea unei persoane la executarea unei pedepse, măsuri de siguranţă sau educative în alt mod decât cel
prevăzut în dispoziţiile legale.
Supunerea unei persoane la executarea unei pedepse, măsuri de siguranţă sau educative în alt mod
decât cel prevăzut în dispoziţiile legale înseamnă a impune acesteia un mod de executare contrar
dispoziţiilor legale*2), spre exemplu, supunerea la un regim mai sever decât cel legal.
Modul de executare a pedepselor, măsurilor de siguranţă şi educative privative de libertate este prevăzut
de Codul penal şi de legea privitoare la executarea pedepselor. Este vorba de pedeapsa închisorii sau
detenţiunii pe viaţă, măsura educativă a internării într-un centru educativ şi cea a internării într-un centru
de detenţie, precum şi măsura de siguranţă a internării medicale. Acestea trebuie executate în alt mod decât
cel prevăzut în dispoziţiile legale (spre exemplu, executarea pedepsei închisorii în regim de maximă
siguranţă în condiţiile în care legea prevede, în raport cu sancţiunea aplicată în concret şi persoana
condamnată, executarea în regim semideschis). În acelaşi timp, modalitatea de executare impusă nu trebuie
să constituie un tratament inuman sau degradant, deoarece în aceste condiţii vor fi îndeplinite elementele
constitutive ale variantei agravate.
Elementul material al variantei agravate constă în supunerea la tratamente degradante ori inumane a unei
persoane aflate în stare de reţinere, deţinere ori în executarea unei măsuri de siguranţă sau educative,
privative de libertate.
Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca, în prealabil, organul judiciar (de exemplu: poliţistul,
procurorul, judecătorul) să fi emis o ordonanţă de reţinere ori un mandat de arestare sau de executare a unei
măsuri de siguranţă sau educative.
Tratamentul degradant este definit în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului ca fiind „un
tratament care umileşte individul în faţa lui însuşi sau a altor persoane ori care îl determină să acţioneze
contrar voinţei sau conştiinţei sale”*3). Pentru ca o pedeapsă să fie „degradantă”, este necesar ca
sentimentul de umilire creat urmare a executării ei să depăşească nivelul de umilire pe care îl presupune
orice pedeapsă penală*4).
În practica judiciară a Curţii a fost calificat ca tratament degradant aplicarea, de către un agent al
statului, a unor lovituri uşoare, producând leziuni minore. Acesta este cazul loviturilor suferite de
reclamant într-una dintre cauzele româneşti recente*5) (o palmă şi un pumn), Curtea apreciind că, în speţă,
date fiind numărul redus de zile îngrijiri medicale necesare vindecării şi lipsa unor efecte de durată asupra
sănătăţii reclamantului, aceste tratamente pot fi calificate ca „tratamente degradante”. Discriminarea pe
motive rasiale poate, în anumite circumstanţe, să constituie în sine un tratament degradant. Mai mult,
impunerea unei regim discriminatoriu pe criteriul rasial unui grup de persoane poate, în anumite
circumstanţe, constitui un tratament degradant, deşi acelaşi tip de regim, diferenţiat însă în funcţie de alte
criterii, nu ar avea acelaşi efect*6). De asemenea, încătuşarea unei persoane în situaţii care nu impun
această măsură şi expunerea sa în public pot constitui un tratament degradant*7).
Este inuman tratamentul care provoacă, cu intenţie, suferinţe fizice sau mentale de o mare intensitate.
Articolul 16 din Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente crude, inumane sau
degradante defineşte tratamentele inumane prin raportare la noţiunea de „tortură”, catalogându-le ca „alte
acte (...) care nu sunt acte de tortură, când asemenea acte sunt săvârşite de către un agent al autorităţii
publice sau orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial sau la instigarea sau cu consimţământul
expres sau tacit al acesteia”.
În practica judiciară a Curţii Europene a Drepturilor Omului*8) a fost catalogat ca tratament inuman
menţinerea în închisoare a unei persoane, deşi starea de sănătate extrem de gravă era incompatibilă cu
deţinerea în regim penitenciar şi neacordarea tratamentului medical adecvat. Efectuarea de tratamente
medicale experimentale asupra unei persoane, fără consimţământul acesteia a fost, de asemenea,
circumscrisă noţiunii de „tratament inuman”. Ameninţarea unei persoane cu tortura poate constitui, în
anumite circumstanţe (vârsta, starea psihică a victimei), cel puţin un tratament inuman*9).
309
Anumite tratamente pot fi, în acelaşi timp, degradante şi inumane. Astfel, cele cinci tehnici de
interogatoriu (numite tehnici de „dezorientare”, de „privare senzorială”, constând în menţinerea
persoanelor de-a lungul a mai multor ore în poziţie verticală, lipite de un zid, menţinerea cu capul într-un
sac negru, chiar şi în perioada în care persoana era interogată, introducerea deţinutului, înainte de
interogatoriu, într-o încăpere unde se auzea continuu un zgomot puternic, privarea de somn, privarea de
hrană), tehnici folosite de autorităţile britanice în Irlanda de Nord în contextul tensiunilor între populaţia
protestantă şi cea catolică din Irlanda de Nord şi a luptei pentru independenţă, au fost catalogate de Curte
ca inumane, întrucât au „provocat dacă nu leziuni, cel puţin suferinţe psihice intense”, şi ca degradante,
căci au fost „de natură a crea sentimente de teamă, de angoasă şi inferioritate, de natură a înjosi persoana în
proprii ochi”*10).
Tot în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului s-au statuat anumite măsuri şi obligaţii impuse
autorităţilor pentru evitarea condamnărilor în baza art. 3 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Astfel, autorităţilor le incumbă obligaţia substanţială de a lua măsuri preventive pentru asigurarea
integrităţii corporale şi morale a persoanelor private de libertate. Într-o plângere împotriva Austriei, în care
reclamantul contesta măsura hrănirii sale forţate, apreciind că odată ce el hotărâse să declare greva foamei,
o astfel de măsură aducea atingere demnităţii sale, Curtea a apreciat că obligarea persoanei de a se hrăni nu
contravine dispoziţiilor articolului 3 din Convenţie, ci, dimpotrivă, reprezintă o măsură practică menită a
preveni producerea unor consecinţe grave pentru sănătatea deţinutului*11). De asemenea, într-o plângere
împotriva statului român, în care reclamantul invoca faptul că fusese supus la rele tratamente de către
codeţinuţi*12), Curtea a statuat că, fiind cunoscute labilitatea psihică a reclamantului şi agresivitatea
persoanelor deţinute în aceeaşi celulă cu acesta, autorităţilor penitenciare le revenea obligaţia de a lua
măsuri concrete în vederea evitării materializării riscului lezării integrităţii fizice a reclamantului şi
agravării afecţiunilor sale psihice. De asemenea, se impune asigurarea unor condiţii de detenţie minimale,
asigurarea unui tratament medical adecvat, precum şi măsuri preventive de natură a împiedica exercitarea
relelor tratamente de către particulari.
Trebuie precizat că în sfera „relelor tratamente” nu intră torturile, acestea fiind incriminate autonom în
art. 282 C. pen.
Atunci când acţiunile sau inacţiunile prin care se realizează relele tratamente constituie prin ele însele
infracţiuni (lovire sau alte violenţe, vătămare corporală etc.), există concurs de infracţiuni, făcându-se
aplicarea prevederilor art. 38 C. pen.
Relele tratamente implică un ansamblu de acte prin care se produc persoanei suferinţe sau privaţiuni care
nu sunt inerente măsurii sau sancţiunii pe care o execută. Dacă făptuitorul comite numai un singur
asemenea act, fapta nu constituie infracţiunea de supunere la rele tratamente.
În acest sens, în literatura juridică s-a exprimat opinia în sensul că pentru existenţa infracţiunii de
supunere la rele tratamente este necesar însă ca actele comisive sau omisive să aibă o continuitate sau să se
repete într-o durată de timp necesară pentru a imprima acestei comportări caracterul de „tratament”. Astfel
de acte săvârşite însă în mod izolat pot constitui fie infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 C.
pen., fie infracţiunea de purtare abuzivă prevăzută de art. 296 C. pen.*13).
Infracţiunea prevăzută în art. 280 C. pen. subzistă numai atunci când acele rele tratamente se aplică unei
persoane reţinute, deţinute sau aflate în executarea unei măsuri de siguranţă sau educative privative de
libertate. Aşadar, nu pot fi aplicate asemenea tratamente celor care execută închisoarea într-un alt mod
prevăzut de legea penală prin suspendarea condiţionată ori liberare condiţionată.
Infracţiunea de supunere la rele tratamente subzistă chiar în cazul când ordonanţa sau hotărârea ar fi
netemeinică sau nelegală, întrucât, până la anularea lor, cel privat de libertate beneficiază de acelaşi
tratament.
b) Urmarea imediată. În cazul acestei infracţiuni, urmarea imediată constă în crearea unei stări de
pericol pentru normala desfăşurare a activităţii de înfăptuire a justiţiei. Sunt, de asemenea, lezate şi relaţiile
sociale referitoare la demnitatea, integritatea fizică sau sănătatea persoanei supusă unor rele tratamente.
310
c) Raportul de cauzalitate. Pentru întregirea laturii obiective a faptei analizate trebuie să existe o
legătură de cauzalitate între activitatea care constituie elementul material al infracţiunii şi urmarea
imediată. Existenţa legăturii de cauzalitate este implicită, astfel încât constatarea comiterii acţiunii de
supunere la rele tratamente înseamnă implicit şi constatarea legăturii de cauzalitate.
Elementul subiectiv constă în vinovăţie, care se poate manifesta sub forma intenţiei directe sau indirecte.
Făptuitorul trebuie să aibă reprezentarea că supune pe cel aflat în situaţiile arătate în art. 280 C. pen. unor
condiţii de executare care nu sunt prevăzute de lege ori unor tratamente degradante sau inumane şi să
dorească sau să accepte urmarea care se produce prin comiterea infracţiunii.
A. Forme
Actele pregătitoare şi tentativa la infracţiunea de supunere la rele tratamente nu sunt incriminate.
Infracţiunea se consumă în momentul când relele tratamente au fost efectiv aplicate, fapta putând
îmbrăca forma continuă sau continuată, epuizarea producându-se în momentul încetării ultimului act de
supunere la rele tratamente.
B. Sancţionare
Pedeapsa în cazul infracţiunii de supunere la rele tratamente în varianta tip este închisoarea de la 6 luni
la 3 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică. Varianta agravată se sancţionează
cu închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.
*1) În cauza Iambor c. României din 24 iunie 2008, nepublicată, CEDO constată, din nou, că autorităţi
ale statului au muşamalizat agresiuni asupra persoanelor aflate în detenţie. În fapt, reclamantul a fost
implicat într-un incident violent, după care a fost dus la poliţie. Acesta susţine că acolo a fost bătut de trei
agenţi de poliţie. Ulterior, a fost dus la un spital, unde s-au constatat mai multe leziuni grave asupra sa.
Procedura penală deschisă împotriva poliţiştilor s-a finalizat cu neînceperea urmăririi penale, pe motiv că
leziunile ar fi provenit din incidentul anterior reţinerii sale. Această teză a fost uşor demontată de către
Curte, care a observat că, în raportul realizat la momentul reţinerii, urmele de violenţă pe care le prezenta
reclamantul erau mult mai puţine decât cele constate ulterior, la controlul medical realizat în spital.
Subliniind importanţa realizării unui raport medical complet la momentul reţinerii unei persoane, atunci
când aceasta prezintă urme de violenţă, Curtea a constatat că autorităţile române nu au reuşit să ofere o
explicaţie rezonabilă a originii leziunilor apărute ulterior. De aceea, Curtea a constatat că reclamantul a fost
victima unei violări a art. 3 din Convenţie (nimeni nu poate fi supus torturii sau tratamentelor sau
pedepselor inumane sau degradante). Într-o cauză similară, Georgescu c. României, din 13 mai 2008,
nepublicată, Curtea arată că Guvernul nu a stabilit în mod satisfăcător că leziunile solicitantului au fost
cauzate altfel decât prin tratamentul aplicat de către autorităţile sau cu consimţământul acestora sau de
caracterul inadecvat al condiţiilor de detenţie, în special având în vedere eşecul autorităţilor de a preveni
maltratarea cel puţin de la data când a devenit previzibilă, şi ajunge la concluzia că aceste leziuni au fost
rezultatul unor tratamente inumane şi degradante, încălcându-se prevederile art. 3 din Convenţie. O altă
cauză, Petrea c. României, din 29 aprilie 2008, nepublicată, a atras o altă condamnare a României pentru
încălcarea art. 3 al Convenţiei privind supunerea la tratamente inumane sau degradante. CEDO a reţinut
faptul că deţinutul nu a primit îngrijiri medicale corespunzătoare şi i-a fost negată consultarea de către un
medic specialist, în ciuda solicitărilor. În acelaşi timp, Curtea a constatat lipsa spaţiului personal şi
condiţiile reduse de igienă pe care deţinuţii români le suportă şi pe care Guvernul nu le-a negat.
*3) CEDO, hotărârea Tyrer c. Regatului Unit din 25 aprilie 1978, § 26.
*4) CEDO, hotărârea Tyrer, § 30.
311
*5) CEDO, hotărârea Anghelescu c. României din 5 octombrie 2004, § 5.
*6) Comisia Europeană, Asiatiques d’Afrique Orientale, Aviz 207, DR 78-B, p. 5.
*7) CEDO, hotărârea Raninen c. Finlandei din 16 decembrie 1997, § 56.
*8) C. Roşianu, D. Bogdan, Articolul 3 – Dreptul de a nu fi supus la tortură, tratamente inumane sau
degradante, pe http://www.inm-lex.ro/fisiere/pag_35/det_84/259.doc.
*9) CEDO, hotărârea Cambell şi Cosans din 25 iulie 1987, Culegerea de hotărâri, Seria A 48, § 29.
*10) CEDO, hotărârea Irlanda c. Regatului Unit din 18 ianuarie 1978, Culegerea de hotărâri, Seria A 2,
§ 167.
*11) CEDO, hotărârea Herczegfalvy c. Austriei, Culegerea de hotărâri şi decizii seria A 244.
*12) CEDO, hotărârea Pantea c. României din 3 iunie 2003.
*13) T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. II, p. 138.
ART. 282
Tortura
Infracţiunea de tortură este prevăzută în art. 282 C. pen. într-o variantă tip şi două variante agravate.
Varianta tip a infracţiunii de tortură este prevăzută în art. 282 alin. (1) C. pen. şi constă în fapta
funcţionarului public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat sau a altei
persoane care acţionează la instigarea sau cu consimţământul expres ori tacit al acestuia de a provoca
unei persoane puternice suferinţe fizice ori psihice:
a) în scopul obţinerii de la această persoană sau de la o terţă persoană informaţii sau declaraţii;
b) în scopul pedepsirii ei pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis ori este bănuită
că l-a comis;
c) în scopul de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a intimida sau a face presiuni asupra
unei terţe persoane;
d) pe un motiv bazat pe orice formă de discriminare.
Potrivit alin. (2), pericolul social este mai mare dacă fapta prevăzută în alin. (1) a avut ca urmare o
vătămare corporală.
În fine, fapta este şi mai gravă dacă tortura a avut ca urmare moartea victimei [alin. (3)].
a) Obiectul juridic. Fapta de tortură are, de regulă, ca obiect juridic special relaţiile sociale privitoare la
înfăptuirea justiţiei.
Prin comiterea faptei pe care o analizăm se încalcă şi relaţiile sociale privitoare la drepturile omului,
relaţii care constituie obiectul juridic secundar (adiacent).
b) Obiectul material. În situaţia când activitatea făptuitorului priveşte direct corpul persoanei, acesta
formează obiectul material al faptei.
a) Subiectul activ. În cazul acestei infracţiuni, subiectul activ este în principiu determinat. În cazul
acestei infracţiuni, cel puţin unul dintre participanţi trebuie să îndeplinească cerinţa expresă prevăzută în
textul de incriminare: funcţionarului public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de
stat. Pentru explicarea acestei noţiuni, trimitem la infracţiunea de ultraj. Această calitate trebuie îndeplinită
312
de autor sau, în cazul în care autorul este o persoană care nu are această calitate, instigatorul sau complicele
trebuie să fie un funcţionar public îndeplinind o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat.
Din analiza textelor legale rezultă că sfera subiecţilor activi este în cazul acestei infracţiuni mai
cuprinzătoare în raport cu fapta de cercetare abuzivă, unde subiectul activ poate fi numai un organ judiciar
care are competenţă în domeniul administrării justiţiei.
În cazul torturii, făptuitorul poate fi şi un funcţionar public din sfera puterii executive ori a altei autorităţi
publice. Determinarea subiectului este relativă deoarece textul art. 282 C. pen. prevede că infracţiunea
poate fi săvârşită în afară de agenţii autorităţii publice şi de o persoană care acţionează săvârşind
infracţiunea la instigare ori cu consimţământul expres sau tacit al unor asemenea persoane. În această
ultimă ipoteză, făptuitorul nu are o calitate oficială. Acesta se comportă ca o unealtă, ca un executor al
voinţei persoanei oficiale, ca un mandatar al acesteia; ca urmare, şi în acest caz, autor nu poate fi orice
persoană, ci numai aceea căreia i s-a conferit acest mandat expres ori tacit*1).
În situaţia când faptele sunt săvârşite de către persoane particulare, actele de tortură dobândesc
semnificaţia unor circumstanţe agravante legale [art. 77 alin. (1) lit. b), art. 189 alin. (1) lit. h) C. pen.].
Participaţia este posibilă în toate formele sale.
b) Subiectul pasiv. În cazul infracţiunii de tortură, subiect pasiv principal este statul, ca titular al valorii
sociale, al înfăptuirii justiţiei, apărată prin incriminarea din text. Subiectul pasiv secundar este, pe de o
parte, acela supus în mod direct unor suferinţe fizice sau psihice deosebite, iar, pe de altă parte, subiect
pasiv poate fi şi o terţă persoană.
a) Elementul material. În cazul infracţiunii de tortură, elementul material constă în acţiuni sau inacţiuni
variate prin care se cauzează unei persoane durere, suferinţe puternice sau chiar moartea.
Dacă cerinţa legii nu este îndeplinită (durerea sau suferinţele provocate persoanei nu au fost puternice),
fapta va constitui o altă infracţiune (supunerea la rele tratamente, purtare abuzivă, lovire sau alte violenţe
etc.). Nu interesează dacă durerea sau suferinţele provocate persoanei sunt fizice sau psihice. De asemenea,
nu interesează metodele sau mijloacele prin care acestea au fost provocate.
Noţiunea de „tortură” este definită în jurisprudenţa organelor Convenţiei europene a drepturilor omului
prin raportare la tratamentul inuman, distingându-se de acesta prin intensitatea suferinţelor victimei*2).
Acest termen a cunoscut o interpretare evolutivă. Iniţial, actele de tortură erau însoţite de un puternic
caracter infamant, fiind definite ca „tratamente inumane exercitate deliberat, premeditat, caracterizându-se
prin cruzime şi provocând suferinţe extrem de puternice*3)”.
A fost considerat act de tortură supunerea, în timp ce se afla în stare de reţinere, a unei persoane la
tratamentul numit „spânzurătoarea palestiniană”*4), care, presupunând „premeditare şi practică” şi fiind de
natură a provoca paralizia ambelor braţe, constituie un tratament de o cruzime şi o gravitate deosebite. De
asemenea, violarea unei tinere de către mai mulţi poliţişti a fost calificată de Curte ca act de tortură*5).
Ulterior, Curtea, evidenţiind caracterul Convenţiei de „instrument viu, ce trebuie interpretat din
perspectiva condiţiilor actuale de viaţă” şi subliniind faptul că nivelul, în permanentă creştere, al
exigenţelor în materia protecţiei drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale implică, ineluctabil, o mai
accentuată fermitate în aprecierea atingerilor aduse valorilor fundamentale ale unei societăţi democratice, a
statuat că „anumite acte considerate în trecut tratamente inumane sau degradante pot fi calificate, în
contextul exigenţelor actuale de protecţie, ca acte de tortură*6)”.
În acest proces de reconsiderare a noţiunii de „tortură”, Curtea foloseşte ca reper*7) definiţia prevăzută
de articolul 1 din Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente crude, inumane sau
degradante*8). Pornind de la această definiţie, Curtea identifică noi criterii în baza cărora un tratament
poate fi calificat ca tortură. Astfel, în opinia sa, noţiunea de „tortură” reuneşte trei elemente: intenţia, scop
determinat şi grad extrem de ridicat de suferinţă*9).
313
Folosind aceste criterii, Curtea a calificat ca acte de tortură rele tratamente aplicate în perioada de
reţinere*10), notând că „reclamantul a trăit într-o permanentă stare de durere fizică şi angoasă din cauza
incertitudinii cu privire la ceea ce i se va întâmpla” şi că „i-au fost aplicate lovituri repetate în timpul
lungilor interogatorii la care a fost supus pe întreaga perioadă de reţinere. Aceste tratamente au fost
exercitate deliberat de către agenţi ai statului aflaţi în exercitarea atribuţiilor de serviciu, cu scopul obţinerii
de declaraţii cu privire la faptele penale de a căror săvârşire era acuzat*11)”.
Textul folosind termenul „faptă”, înseamnă că vor fi sancţionate toate formele în care se poate comite
tortura. Pentru existenţa infracţiunii se cere ca violenţele fizice sau psihice să fie comise în exerciţiul
autorităţii publice sau cel puţin cu acordul acestei autorităţi. Infracţiunea de tortură subzistă chiar dacă
scopul urmărit prin comiterea faptei a fost sau nu realizat. De asemenea, dacă se obţin informaţii sau
mărturisiri, nu interesează dacă acestea corespund sau nu adevărului.
b) Urmarea imediată. În cazul infracţiunii de tortură, urmarea imediată constă, pe de o parte, în crearea
unei stări de pericol pentru înfăptuirea justiţiei, iar, pe de altă parte, în provocarea unei suferinţe fizice sau
psihice care, în raport cu prevederile legale, este ilicită, în vederea determinării subiectului pasiv spre o
anumită comportare, cerându-se deci producerea unui anumit rezultat. În variantele agravate se cere
producerea unei vătămări corporale sau moartea persoanei torturate.
c) Raportul de cauzalitate. Între activitatea infracţională desfăşurată de făptuitor şi urmarea imediată
este necesar să existe o legătură de cauzalitate, suferinţele produse victimei fiind consecinţa acţiunii
incriminate.
În cazul infracţiunii de tortură în varianta tip, forma de vinovăţie este intenţia directă, latura subiectivă
incluzând în afara intenţiei şi un scop special.
Astfel, pentru existenţa infracţiunii este necesar ca fapta să fie comisă în scopul obţinerii de la această
persoană sau de la o terţă persoană informaţii sau declaraţii ori în scopul pedepsirii ei pentru un act pe care
aceasta sau o terţă persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis sau în scopul de a o intimida sau de a
face presiuni asupra ei ori de a intimida sau a face presiuni asupra unei terţe persoane. Latura subiectivă a
infracţiunii mai poate fi calificată şi în baza unui mobil expres prevăzut în norma de incriminare. Astfel,
tortura se poate săvârşi, în lipsa scopului menţionat expres mai sus, şi datorită unui motiv bazat pe orice
formă de discriminare. Acesta există oricare ar fi această formă de discriminare (socială, politică,
economică).
În raport cu variantele agravate, trebuie ca urmările suplimentare produse să se datoreze culpei
făptuitorului. Forma de vinovăţie este deci în aceste situaţii praeterintenţia.
Mai trebuie precizat că, deşi ca posibilitate de comitere şi conţinut tortura excede întrucâtva sfera
justiţiei, totuşi, cum cel mai frecvent tortura ar putea fi săvârşită în această sferă, legiuitorul român a inclus-
o printre infracţiunile contra înfăptuirii justiţiei prevăzute în Titlul IV al Părţii speciale a Codului penal.
A. Forme
Fapta de tortură poate îmbrăca forma actelor pregătitoare şi a tentativei, dar numai aceasta din urmă se
pedepseşte, în cazul variantei tip, potrivit art. 282 alin. (4) C. pen. Consumarea are loc în momentul
comiterii faptei prin care se provoacă persoanei o durere sau suferinţe puternice, în vreunul dintre scopurile
sau din motivele prevăzute în text. De altfel, în acest moment se creează şi starea de pericol pentru
înfăptuirea justiţiei, precum şi încălcarea drepturilor omului.
B. Sancţionare
Infracţiunea de tortură în varianta tip se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi*12).
314
În caz că s-a produs o vătămare corporală (art. 194), pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi, iar tortura care a avut ca urmare moartea victimei se pedepseşte cu
închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Potrivit art. II din Legea nr. 27/2012, publicată în M. Of. nr. 180 din 20 martie 2012, această infracţiune,
dacă are ca urmare moartea victimei, este imprescriptibilă atât în ceea ce priveşte răspunderea penală, cât şi
executarea pedepsei.
În conformitate cu prevederile art. 282 alin. (5) C. pen., nicio împrejurare excepţională, oricare ar fi ea,
fie că este vorba de stare de război, fie de ameninţări cu războiul, de instabilitate politică internă sau de
orice altă stare de excepţie, nu poate fi invocată pentru a justifica tortura; de asemenea, nu poate fi invocat
nici ordinul superiorului sau al unei autorităţi publice.
Prin prevederile legale redate s-a urmărit să se limiteze cazurile de înlăturare a caracterului nejustificat al
faptei persoanei care ar săvârşi acte de tortură. Nu pot fi invocate, în acest sens, exercitarea unui drept sau
îndeplinirea unei obligaţii şi nici starea de necesitate.
Cu toate acestea, vor putea fi invocate cauze de neimputabilitate, ca, de exemplu: constrângerea fizică
sau morală, iresponsabilitatea, beţia involuntară completă etc.
Potrivit art. 282 alin. ultim C. pen., faptele prevăzute în alin. (1) nu constituie infracţiunea de tortură
dacă durerea sau suferinţele rezultă exclusiv din sancţiuni legale şi sunt inerente acestor sancţiuni sau
ocazionate de ele (inexistenţa infracţiunii).
*1) Spre deosebire de dreptul intern, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului stabileşte diferenţierea
între relele tratamente şi tortură nu prin sfera subiecţilor activi ori motivaţia săvârşirii faptei, ci în funcţie
de intensitatea relelor tratamente. Astfel, o faptă care potrivit dreptului intern ar fi calificată ca infracţiunea
de supunere la rele tratamente poate fi calificată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului drept act de
tortură. În cauza Bursuc c. României, par. 91–92, CEDO 2005, în Cazurile României la Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, Selecţiuni 2004–2005, Biroul de Informare al Consiliului Europei la Bucureşti, 2005,
p. 40–41, Curtea a subliniat în mod deosebit intensitatea loviturilor aplicate reclamantului, care au produs
echimoze multiple la nivelul capului şi, mai cu seamă, un traumatism cranio-cerebral prin violenţă, cu
edem cerebral difuz, cu efecte de durată. Curtea a remarcat, între altele, durata relelor tratamente aplicate
reclamantului, timp de mai multe ore, începând cu reţinerea sa la bar, seara, continuând în timpul
transportului cu maşina poliţiei şi, apoi, la secţia de poliţie, înainte de a fi dus la spital, într-o stare gravă, la
orele 04.20 dimineaţa. Mai mult, Curtea a observat că reclamantul era deosebit de vulnerabil, aflându-se
singur sub supravegherea a cel puţin cinci poliţişti care l-au condus în timpul nopţii la sediul poliţiei în
urma unui incident minor într-un bar. Prin urmare, Curtea a considerat că violenţele la care a fost supus
reclamantul prezintă un caracter deosebit de grav, de natură să conducă la dureri şi suferinţe acute, astfel
încât acestea trebuie considerate ca acte de tortură în sensul articolului 3 al Convenţiei.
*2) CEDO, hotărârea Irlanda c. Regatului Unit, § 167.
*3) CEDO, hotărârea Aksoy c. Turciei, 18 decembrie 1996, § 63, Aydin c. Turciei, precitată, § 82.
Potrivit reclamantului, în a doua zi a detenţiei sale a fost dezbrăcat, a fost legat cu mâinile la spate şi a fost
spânzurat de mâini în forma de tortură cunoscută sub numele de „spânzurătoarea palestiniană”. În timp ce
el era spânzurat, poliţia i-a conectat electrozi la organele genitale şi a aruncat apa peste el în timp ce-l
electrocuta. El a fost ţinut legat la ochi în timpul acestei torturi, care a continuat timp de aproximativ
treizeci şi cinci de minute.
*4) CEDO, hotărârea Aksoy c. Turciei, § 63.
*5) CEDO, hotărârea Aydin c. Turciei, § 82.
*6) CEDO, hotărârea Selmouni c. Franţei, § 101, hotărârea Dikme c. Turciei, § 95.
*7) CEDO, hotărârea Ilhan c. Turciei, § 85, hotărârea Salman c. Turciei, § 114.
*8) România a ratificat Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente inumane sau
degradante, adoptată la New York de ONU în anul 1984. A se vedea Legea nr. 19/1990 prin care s-a
315
ratificat Convenţia şi Legea nr. 20/1990 prin care s-a introdus în Codul penal anterior art. 267^1, care
incriminează tortura, publicată în M. Of. nr. 112 din 10 octombrie 1990.
*9) CEDO, hotărârea Denizci c. Cipru din 23 mai 2001, Culegerea de hotărâri şi decizii 2001-V.
*10) CEDO, Dikme c. Turciei, § 95.
*11) C. Roşianu, D. Bogdan, Articolul 3 – Dreptul de a nu fi supus la tortură, tratamente inumane sau
degradante, pe http://www.inm-lex.ro/fisiere/pag_35/det_84/259.doc.
*12) Pronunţându-se într-o excepţie de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională a decis că stabilirea
limitelor de pedeapsă pentru infracţiunea de tortură nu este de natură să încalce prevederile constituţionale
privitoare la restrângerea unor drepturi şi libertăţi. Sancţionarea mai aspră a acestei infracţiuni este
justificată, fiind determinată de gradul său ridicat de pericol social. Câtă vreme textul de lege criticat se
aplică în mod egal tuturor celor vinovaţi de săvârşirea infracţiunii de tortură, fără niciun privilegiu sau
discriminare în raport de criteriile egalităţii în drepturi prevăzute de art. 4 alin. (2) din Constituţie, nu poate
fi reţinută presupusa încălcare a principiului egalităţii în faţa legii (Curtea Constituţională, Decizia nr.
131/2005, M. Of. nr. 304 din 12 aprilie 2005).
ART. 283
Represiunea nedreaptă
Infracţiunea de represiune nedreaptă este reglementată în art. 283 C. pen. într-o variantă tip şi o variantă
agravată.
Constituie represiunea nedreaptă în varianta tip, potrivit art. 283 alin. (1) C. pen., fapta de a pune în
mişcare acţiunea penală, de a lua o măsură preventivă neprivativă de libertate ori de a trimite în judecată
o persoană, ştiind că este nevinovată.
Constituie variantă agravată, potrivit art. 283 alin. (2) C. pen., reţinerea sau arestarea ori condamnarea
unei persoane, ştiind că este nevinovată.
a) Obiectul juridic special. În cazul faptei de represiune nedreaptă, obiectul juridic special constă în
relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei în bune condiţiuni, iar, în secundar, cele referitoare la
dreptul la libertate, demnitate, onoare şi alte atribute fundamentale ale persoanei.
b) Obiectul material. Infracţiunea de represiune nedreaptă are uneori şi un obiect material, respectiv
atunci când fapta se răsfrânge asupra corpului persoanei nevinovate.
a) Subiectul activ. Represiunea nedreaptă nu poate fi comisă decât de un funcţionar public (procuror,
judecător) care, în conformitate cu dispoziţiile legale, are dreptul de a pune în mişcare acţiunea penală, de a
lua o măsură preventivă, de a trimite în judecată sau de a condamna o persoană.
Aşadar, fapta nu poate fi comisă decât de către o persoană care are o anumită calitate (subiect calificat),
persoană competentă, potrivit legii şi funcţiei în care a fost învestită, să exercite în numele statului
represiunea penală sub forma activităţilor expres prevăzute: punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea
unei măsuri preventive, trimiterea în judecată sau condamnarea.
Acţiunea penală se pune în mişcare de către procuror [art. 309 alin. (1) C. pr. pen.].
Măsurile preventive neprivative de libertate [controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune – art. 202
alin. (4) lit. b) şi c)] pot fi luate faţă de inculpat, în cursul urmăririi penale, de către procuror şi de către
316
judecătorul de drepturi şi libertăţi, în procedura de cameră preliminară, de către judecătorul de cameră
preliminară, iar în cursul judecăţii, de către instanţa de judecată [art. 203 alin. (2) C. pr. pen.]. Măsurile
preventive neprivative de libertate dispuse de către procuror în cursul urmăririi penale sunt supuse
confirmării judecătorului de drepturi şi libertăţi [art. 213 şi art. 216 alin. (3) C. pr. pen.].
Trimiterea în judecată se dispune de către procuror [art. 327 lit. a) C. pr. pen.], iar verificarea legalităţii
sesizării instanţei se face de către judecătorul de cameră preliminară în procedura camerei preliminare (art.
342–348 C. pr. pen.).
În concluzie, în varianta tip, subiect activ poate fi procurorul, judecătorul de cameră preliminară,
judecătorul de drepturi şi libertăţi sau membrii completului instanţei de judecată.
În varianta agravată, subiectul activ este, de asemenea, calificat, fiind vorba despre persoanele
competente să dispună reţinerea, arestarea sau condamnarea unei persoane.
Potrivit art. 203 alin. (1) C. pr. pen., măsura preventivă a reţinerii poate fi luată faţă de suspect sau
inculpat de către organul de cercetare penală sau de către procuror, numai în cursul urmăririi penale.
Arestarea presupune luarea uneia dintre cele două măsuri preventive privative de libertate prevăzute în
art. 202 alin. (4) lit. d) şi e) C. pr. pen.: arestul la domiciliu şi arestarea preventivă. Măsurile preventive
privative de libertate pot fi luate faţă de inculpat, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de drepturi
şi libertăţi, în procedura de cameră preliminară, de către judecătorul de cameră preliminară, iar în cursul
judecăţii, de către instanţa de judecată [art. 203 alin. (3) C. pr. pen.].
Condamnarea se dispune de către instanţa de judecată (art. 396 C. pr. pen.).
În concluzie, în varianta agravată, subiect activ poate fi organul de cercetare penală, procurorul,
judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau membrii completului instanţei de
judecată.
Conform prevederilor art. 295 alin. (1) C. pr. pen., acţiunea penală poate fi pusă în mişcare şi la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Dar persoana vătămată, învinuind prin plângerea făcută o
persoană pe care o ştie nevinovată, nu va răspunde pentru infracţiunea de represiune nedreaptă, ci pentru
infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare, deoarece fapta săvârşită realizează conţinutul
acestei din urmă infracţiuni, întrucât prevederile art. 283 C. pen. se referă numai la organele judiciare
(procuror, judecător etc.)*1).
Participaţia penală este posibilă în forma instigării sau complicităţii în toate cazurile, iar în forma
coautoratului, în situaţia în care toţi autorii îndeplinesc cerinţa prevăzută de lege (spre exemplu, procurorul
dispune măsura preventivă a controlului judiciar, măsură confirmată de judecătorul de drepturi şi libertăţi,
ambii fiind înţeleşi asupra nevinovăţiei persoanei împotriva căreia s-a dispus măsura, ori în cazul arestării
sau condamnării unor persoane de către completul de judecată).
b) Subiectul pasiv principal este statul ca titular al valorii sociale ocrotite, înfăptuirea justiţiei. Subiect
pasiv secundar nu poate fi decât o persoană fizică asupra căreia se exercită un act de represiune penală pe
nedrept.
a) Elementul material. În cazul acestei infracţiuni în varianta tip, elementul material se realizează prin
comiterea uneia dintre următoarele activităţi: punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea unei măsuri
preventive neprivative de libertate ori trimiterea în judecată a unei persoane nevinovate.
Punerea în mişcare a acţiunii penale echivalează cu inculparea unei persoane care este învinuită de
comiterea unei infracţiuni. Acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care
au săvârşit infracţiuni. Acţiunea penală se pune în mişcare şi se exercită când există probe din care rezultă
presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu există cazuri care împiedică punerea în
mişcare sau exercitarea acesteia.
317
Măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea
rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări
a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la
judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni. Luarea unei măsuri preventive neprivative de
libertate presupune luarea măsurii controlului judiciar sau controlului judiciar pe cauţiune, ceea ce implică
impunerea unor obligaţii care trebuie respectate de inculpat (cum ar fi prezentarea la organul judiciar,
informarea acestuia despre schimbarea locuinţei, prezentarea la organul de supraveghere, interdicţia de a
depăşi o anumită limită teritorială, de a se deplasa în anumite locuri, de a intra în legătură cu anumite
persoane etc.). La controlul judiciar pe cauţiune, în plus, inculpatul depune o cauţiune a cărei valoare este
stabilită de către organul judiciar.
Trimiterea în judecată presupune deferirea instanţei de judecată a unei persoane învinuite de comiterea
unei fapte penale. Atunci când constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea
adevărului, că urmărirea penală este completă şi există probele necesare şi legal administrate, procurorul
emite rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire penală rezultă că
fapta există, că a fost săvârşită de inculpat şi că acesta răspunde penal. Verificarea legalităţii trimiterii în
judecată se face în procedura camerei preliminare de către judecătorul de cameră preliminară.
Varianta agravată a infracţiunii se poate comite, sub aspectul elementului material, prin reţinerea sau
arestarea ori condamnarea unei persoane, ştiind că este nevinovată.
Se observă, din modalităţile de comitere, că varianta agravată presupune acte procesuale cu efect direct
asupra libertăţii persoanei ori care duc la condamnarea acesteia, fapte cu un pericol social vădit superior
activităţilor de punere în mişcare a acţiunii penale, luării măsurilor preventive neprivative de libertate ori
trimiterii în judecată.
Reţinerea reprezintă măsura preventivă privativă de libertate dispusă de organul de cercetare penală sau
procuror în cursul urmăririi penale, pe o durată de cel mult 24 de ore (art. 209 C. pr. pen.). Procurorul
sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă, în vederea luării măsurii arestării
preventive faţă de inculpatul reţinut, cu cel puţin 6 ore înainte de expirarea duratei reţinerii acestuia.
Arestarea unei persoane presupune luarea unei măsuri preventive privative de libertate (arestul la
domiciliu sau arestarea preventivă) în condiţiile art. 223 C. pr. pen.: numai dacă din probe rezultă
suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune şi există una dintre următoarele situaţii:
a) inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată,
ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte;
b) inculpatul încearcă să influenţeze un alt participant la comiterea infracţiunii, un martor ori un expert
sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă
persoană să aibă un astfel de comportament;
c) inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o înţelegere
frauduloasă cu aceasta;
d) există suspiciunea rezonabilă că după punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, inculpatul a
săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune sau pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni.
Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată şi dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă
că acesta a săvârşit o infracţiune intenţionată contra vieţii, o infracţiune prin care s-a cauzat vătămarea
corporală sau moartea unei persoane, o infracţiune contra securităţii naţionale prevăzute de Codul penal şi
alte legi speciale, o infracţiune de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism,
spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, şantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală,
ultraj, ultraj judiciar, o infracţiune de corupţie, o infracţiune săvârşită prin mijloace de comunicare
electronică sau o altă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare şi, pe
baza evaluării gravităţii faptei, a modului şi a circumstanţelor de comitere a acesteia, a anturajului şi a
mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale şi a altor împrejurări privitoare la persoana
acestuia, se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru
ordinea publică.
318
În fine, a condamna pe cineva nevinovat înseamnă a da împotriva unei persoane o hotărâre prin care se
constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de
inculpat.
Aceste acţiuni dobândesc caracter penal atunci când sunt exercitate contra unei persoane nevinovate. În
opinia noastră, semnificaţia expresiei „persoană nevinovată” nu se limitează la lipsa vinovăţiei ca trăsătură
esenţială a infracţiunii, ci include şi lipsa uneia dintre celelalte trăsături esenţiale (fapta nejustificată sau
neimputabilitatea ori fapta nu este prevăzută de legea penală). Considerăm că oricare dintre cauzele
enumerate în art. 16 alin. (1) lit. a)–d), cunoscută de către organul judiciar, duce la îndeplinirea condiţiei
persoanei nevinovate, în sensul art. 283 C. pen. (fapta nu există, fapta nu este prevăzută de legea penală ori
nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege, nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea,
există o cauză justificativă sau de neimputabilitate).
b) Urmarea imediată. În principal, urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru
desfăşurarea activităţii de înfăptuire a justiţiei în bune condiţii şi în conformitate cu prevederile legale.
În cazul infracţiunii de represiune nedreaptă se produce şi o urmare adiacentă, constând într-o vătămare
adusă demnităţii, onoarei sau chiar libertăţii persoanei nevinovate (în situaţia în care aceasta a fost efectiv
arestată ori a început executarea pedepsei la care a fost condamnată).
c) Raportul de cauzalitate. Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.
Infracţiunea de represiune nedreaptă se comite din punctul de vedere al elementului subiectiv, cu intenţie
directă sau indirectă, infracţiunea subzistând numai dacă făptuitorul a ştiut că persoana împotriva căreia se
comite vreuna dintre acţiunile prevăzute în art. 283 C. pen. este nevinovată. Săvârşirea faptei din culpă nu
este incriminată şi ca atare, nu constituie infracţiune.
Nu există răspundere penală atunci când făptuitorul a apreciat în mod greşit ca fiind vinovată persoana
împotriva căreia a acţionat. La fel, nu există răspundere penală dacă a crezut persoana nevinovată, dar
ulterior se stabileşte vinovăţia ei.
Mobilul sau scopul nu interesează pentru existenţa infracţiunii, însă de acestea instanţa va ţine seamă cu
ocazia individualizării judiciare a pedepsei.
A. Forme
Infracţiunea de represiune nedreaptă este susceptibilă de a parcurge faza actelor pregătitoare şi a
tentativei care însă nu sunt incriminate.
Actele pregătitoare pot fi incriminate, existând deci răspundere penală atunci când au servit la comiterea
infracţiunii, ca activităţi de complicitate anterioară sau ca acte de instigare.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care s-a comis una dintre acţiunile incriminate şi s-a
produs urmarea imediată periculoasă.
În cazul când au fost săvârşite mai multe acţiuni din cele incriminate, se va reţine o singură infracţiune.
B. Sancţionare
Pedeapsa în cazul variantei tip a infracţiunii de represiune nedreaptă este închisoarea de la 3 luni la 3 ani
şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică. Varianta agravată se pedepseşte cu
închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.
ART. 284
Asistenţa şi reprezentarea neloială
319
Asistenţa şi reprezentarea neloială este prevăzută în art. 284 C. pen. într-o variantă tip şi o variantă
asimilată.
Potrivit art. 284 alin. (1) C. pen., constituie varianta tip a infracţiunii fapta avocatului sau a
reprezentantului unei persoane care, în înţelegere frauduloasă cu o persoană cu interese contrare în
aceeaşi cauză, în cadrul unei proceduri judiciare sau notariale, vatămă interesele clientului sau ale
persoanei reprezentate.
Potrivit art. 284 alin. (2) C. pen., constituie varianta asimilată înţelegerea frauduloasă dintre avocat sau
reprezentantul unei persoane şi un terţ interesat de soluţia ce se va pronunţa în cauză, în scopul vătămării
intereselor clientului sau ale persoanei reprezentate.
a) Obiectul juridic special. În cazul faptei de asistenţă şi reprezentare neloială, obiectul juridic special
constă în relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei în bune condiţiuni, caracterizată prin respectarea
deontologiei profesionale în materie de asistenţă şi reprezentare, iar, în secundar, cele referitoare la
protejarea dreptului la apărare ori a intereselor juridice ale clientului sau persoanei reprezentate.
b) Obiectul material. Infracţiunea de asistenţă şi reprezentare neloială nu are obiect material.
a) Subiectul activ. În cazul acestei infracţiuni, subiectul activ nemijlocit este calificat, acesta având
calitatea de avocat ori de reprezentant legal al unei persoane.
Potrivit art. 80 şi urm. C. pr. civ., părţile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin
reprezentant. Reprezentarea poate fi legală, convenţională sau judiciară. Persoanele fizice lipsite de
capacitate de exerciţiu vor sta în judecată prin reprezentant legal. În faţa primei instanţe, precum şi în apel,
persoanele fizice pot fi reprezentate de către avocat sau alt mandatar. Dacă mandatul este dat unei alte
persoane decât unui avocat, mandatarul nu poate pune concluzii asupra excepţiilor procesuale şi asupra
fondului decât prin avocat, atât în etapa cercetării procesului, cât şi în etapa dezbaterilor.
În cazul în care mandatarul persoanei fizice este soţ sau o rudă până la gradul al doilea inclusiv, acesta
poate pune concluzii în faţa oricărei instanţe, fără să fie asistat de avocat, dacă este licenţiat în drept.
Persoanele juridice, asociaţiile, societăţile sau alte entităţi fără personalitate juridică, dacă sunt
constituite potrivit legii, pot fi reprezentate convenţional în faţa instanţelor de judecată numai prin consilier
juridic sau avocat, în condiţiile legii.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 51/1995, profesia de avocat se exercită numai de avocaţii înscrişi în tabloul
baroului din care fac parte, barou component al Uniunii Naţionale a Barourilor din România. Dobândirea
calităţii de avocat, incompatibilităţile, precum şi încetarea şi suspendarea calităţii de avocat se stabilesc
potrivit prevederilor Legii nr. 51/1995. În acest sens, se pune problema dacă la momentul săvârşirii faptei
persoana trebuie să îndeplinească efectiv condiţiile legale ale profesiei de avocat sau poate avea calitatea de
subiect activ şi persoana care dă aparenţa pentru toate părţile interesate a îndeplinirii condiţiilor legale (spre
exemplu, un avocat suspendat sau o persoană care nu mai îndeplineşte condiţiile potrivit legii – este avocat
într-un barou care nu este component al Uniunii Naţionale a Barourilor din România). Potrivit Legii nr.
51/1995, o astfel de faptă constituie infracţiunea de exercitare fără drept a unei profesii (art. 348 C. pen.),
iar actele specifice profesiei de avocat, efectuate în mod public de o persoană care nu a dobândit calitatea
de avocat în condiţiile prezentei legi, sunt nule dacă s-a produs o vătămare ce nu poate fi remediată în alt
mod, în afară de cazul în care modul de îndeplinire a acestora a fost de natură să producă o eroare comună
cu privire la calitatea celui care le-a săvârşit (art. 25 Legea nr. 51/1995). În măsura în care o astfel de
320
persoană dă aparenţa îndeplinirii legale a profesiei de avocat pentru toată lumea, fapta fiind de natură să
producă o eroare comună cu privire la calitatea celui care le-a săvârşit, considerăm că o astfel de persoană
poate fi subiect activ al infracţiunii de asistenţă şi reprezentare neloială, faptul că exercită fără drept
profesia neconstituind un obstacol în calea săvârşirii unei infracţiuni prin exercitarea profesiei respective
(în speţă, faptul că în realitate nu are calitatea de avocat nu apără de răspundere persoana care, în înţelegere
cu partea adversă sau cu un terţ, vatămă sau pune în pericol interesele persoanei pe care o reprezintă).
Consilierul juridic asigură apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale statului, ale autorităţilor publice
centrale şi locale, ale instituţiilor publice şi de interes public, ale celorlalte persoane juridice de drept
public, precum şi ale persoanelor juridice de drept privat, în slujba cărora se află şi în conformitate cu
Constituţia şi legile ţării*1).
În concluzie, subiect activ poate fi atât avocatul sau consilierul juridic, cât şi persoana mandatată de
persoana reprezentată în procedura judiciară sau notarială (indiferent dacă este asistată de avocat sau nu)
care, în loc să reprezinte interesele mandantului, în înţelegere cu persoana cu interese contrare sau cu un
terţ, vatămă sau pune în pericol interesele persoanei reprezentate.
Participaţia penală este posibilă în forma instigării sau complicităţii în toate cazurile, iar în forma
coautoratului numai în cazul îndeplinirii cerinţei speciale legale în persoana tuturor coautorilor. Persoana
cu interese contrare sau terţul interesat în cauză, care încheie înţelegerea frauduloasă cu avocatul sau
reprezentantul legal al unei persoane, este, după caz, în funcţie de contribuţia avută, instigator sau complice
la infracţiunea de asistenţă şi reprezentare neloială.
b) Subiectul pasiv principal este statul ca titular al valorii sociale ocrotite, înfăptuirea justiţiei. Subiect
pasiv secundar este persoana fizică sau juridică reprezentată sau asistată, ale cărei interese au fost vătămate
sau puse în pericol.
a) Elementul material. În cazul variantei tip a infracţiunii, elementul material se realizează prin fapta
avocatului sau a reprezentantului unei persoane care, în înţelegere frauduloasă cu o persoană cu interese
contrare în aceeaşi cauză, în cadrul unei proceduri judiciare sau notariale, vatămă interesele clientului sau
ale persoanei reprezentate.
Elementul material constă deci în orice faptă a avocatului sau reprezentantului legal al unei persoane de
vătămarea intereselor clientului sau ale persoanei reprezentate. Vătămarea intereselor presupune orice
încălcare, orice atingere, fie ea fizică, morală sau materială, adusă intereselor protejate de Constituţie şi de
legile în vigoare, potrivit cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Aşadar, gama intereselor (dorinţa
de a satisface anumite nevoi, de preocuparea de a obţine un avantaj etc.) la care face referire textul legal
este foarte largă, ea incluzând toate posibilităţile de manifestare ale persoanei potrivit cu interesele generale
ale societăţii pe care legea i le recunoaşte şi garantează.
Esenţial pentru săvârşirea infracţiunii în această variantă de comitere este ca vătămarea intereselor să
survină într-o procedură judiciară sau notarială, care presupune un conflict între cel puţin două părţi cu
interese contrare (spre exemplu, soţii într-o procedură de divorţ, partea vătămată şi inculpatul ori partea
civilă şi partea responsabilă civilmente într-un proces penal, reclamantul şi pârâtul într-un proces civil etc.).
Astfel, nu orice activitate de asistenţă sau reprezentare a unei persoane este susceptibilă să conducă la
săvârşirea infracţiunii de asistenţă şi reprezentare neloială, ci numai o activitate care presupune o procedură
judiciară sau notarială*2). Nu constituie infracţiunea de asistenţă şi reprezentare neloială activitatea
desfăşurată în domeniul consultanţei ori ale activităţi de asistenţă sau reprezentare care nu presupun o
procedură în contradictoriu (judiciară sau notarială), deoarece astfel de fapte, deşi periculoase pentru
persoana reprezentată, nu presupun şi nu aduc atingere înfăptuirii justiţiei. Astfel de fapte ar putea constitui
infracţiuni de drept comun sau abateri disciplinare, dar nu infracţiunea de asistenţă şi reprezentare neloială.
321
De asemenea, asistenţa şi reprezentarea neloială presupune o înţelegere frauduloasă între avocatul sau
reprezentantul legal al unei persoane şi persoana cu interese contrare în cauză. Deci, de esenţa infracţiunii
este ca vătămarea intereselor clientului sau persoanei reprezentate să se producă datorită înţelegerii
frauduloase cu partea adversă. Înţelegerea este frauduloasă, indiferent dacă este cunoscută sau nu de client
sau persoana reprezentată, atâta timp cât acesta nu-i înţelege adevăratele implicaţii juridice şi dacă este
susceptibilă să-i vatăme interesele (spre exemplu, nu constituie înţelegere frauduloasă înţelegerea cu partea
adversă pentru amânarea unui termen de judecată, dacă aceasta profită ambelor părţi, ori înţelegerea pentru
realizarea unui acord de mediere etc.).
Pot constitui exemple ale săvârşirii infracţiunii în această variantă de comitere renunţarea la judecată sau
la dreptul dedus judecăţii, achiesarea la hotărârea defavorabilă pronunţată, încheierea unei tranzacţii
dezavantajoase, precum şi orice alte acte procedurale de dispoziţie păgubitoare încheiate de avocat sau
reprezentantul legal al persoanei, în înţelegere frauduloasă cu partea adversă.
În varianta asimilată, elementul material constă în înţelegerea frauduloasă dintre avocat sau
reprezentantul unei persoane şi un terţ interesat de soluţia ce se va pronunţa în cauză, în scopul vătămării
intereselor clientului sau ale persoanei reprezentate.
Diferenţa faţă de varianta tip constă în persoana cu care se încheie înţelegerea frauduloasă (care nu mai
este partea adversă, ci un terţ interesat în soluţia ce se va pronunţa în cauză) şi lipsa condiţiei vătămării
intereselor clientului sau persoanei reprezentate.
Terţul interesat reprezintă orice persoană care beneficiază de pe urma soluţiei favorabile părţii cu
interese contrare celei reprezentate fraudulos, în procedura judiciară sau notarială (spre exemplu,
moştenitorul sau un creditor al acesteia, care beneficiază indirect de pe urma dobândirii unui drept sau unui
alt avantaj de către partea cu interese contrare celei reprezentate fraudulos).
În varianta asimilată nu se mai cere condiţia vătămării intereselor clientului sau persoanei reprezentate,
ci doar să se urmărească acest rezultat, indiferent dacă se realizează sau nu.
Considerăm criticabilă opţiunea legiuitorului de a situa pe aceeaşi treaptă de gravitate înţelegerea
frauduloasă a avocatului sau reprezentantului legal al unei persoane cu partea adversă sau cu un terţ
interesat într-o procedură judiciară sau notarială, în condiţiile în care înţelegerea cu partea adversă (în
opinia noastră, de o gravitate sporită) trebuie să vatăme interesele clientului pentru a constitui infracţiune,
iar înţelegerea cu terţul interesat numai să urmărească această vătămare. În aceste condiţii, în noua
reglementare, înţelegerea frauduloasă cu partea adversă care nu a reuşit să producă, deşi a urmărit
vătămarea intereselor persoanei asistate sau reprezentate nu constituie infracţiune (în lipsa sancţionării
tentativei), pe când înţelegerea frauduloasă cu terţul, în aceleaşi condiţii, constituie infracţiunea de asistenţă
şi reprezentare neloială. Concluzionăm că, în opinia legiuitorului, înţelegerea frauduloasă cu terţul prezintă
o gravitate sporită în raport cu înţelegerea cu partea adversă în procedura judiciară sau notarială, opţiune ce
o considerăm cel puţin discutabilă.
b) Urmarea imediată. În principal, urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru
desfăşurarea activităţii de înfăptuire a justiţiei în bune condiţii şi în conformitate cu prevederile legale.
În secundar, sunt vătămate (în varianta tip) sau puse în pericol (în varianta asimilată) interesele persoanei
reprezentate sau asistate.
c) Raportul de cauzalitate. Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.
Infracţiunea de asistenţă şi reprezentare neloială se comite din punctul de vedere al elementului
subiectiv, cu intenţie directă sau indirectă, infracţiunea subzistând în condiţiile unei înţelegeri frauduloase
între avocat sau reprezentantul legal al unei persoane şi persoana cu interese contrare în cauză, făptuitorul
prevăzând că prin înţelegerea frauduloasă va vătăma interesele persoanei reprezentate, punând astfel în
pericol înfăptuirea justiţiei şi urmărind sau acceptând producerea acestei urmări.
În varianta asimilată forma de vinovăţie este intenţia calificată prin scop, făptuitorul acţionând în scopul
vătămării intereselor clientului sau ale persoanei reprezentate.
322
A. Forme
Infracţiunea de asistenţă şi reprezentare neloială este susceptibilă de a parcurge faza actelor pregătitoare
şi a tentativei care însă nu sunt incriminate.
Actele pregătitoare pot fi incriminate, existând deci răspundere penală atunci când au servit la comiterea
infracţiunii, ca activităţi de complicitate anterioară sau ca acte de instigare.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul intervenţiei înţelegerii frauduloase, care a produs o
vătămare intereselor clientului sau persoanei reprezentate (varianta tip) sau care este susceptibilă să
producă o asemenea vătămare (varianta asimilată).
B. Sancţionare
Pedeapsa în cazul infracţiunii de asistenţă şi reprezentare neloială este, în ambele variante de comitere,
închisoarea de la 3 luni la un an sau amendă.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
*1) Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic, publicată în M.
Of. nr. 867 din 5 decembrie 2003, cu modificările şi completările ulterioare.
*2) Asistenţa şi reprezentarea unei persoane pot fi îndeplinite în diverse forme: prin consultaţii şi cereri
cu caracter juridic; prin asistenţă şi reprezentare juridică în faţa instanţelor judecătoreşti, a organelor de
urmărire penală, a autorităţilor cu atribuţii jurisdicţionale, a notarilor publici şi a executorilor judecătoreşti,
a organelor administraţiei publice şi a instituţiilor, precum şi a altor persoane juridice, în condiţiile legii;
prin redactarea de acte juridice, atestarea identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor prezentate spre
autentificare; prin asistarea şi reprezentarea persoanelor fizice sau juridice interesate în faţa altor autorităţi
publice cu posibilitatea atestării identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor încheiate; prin apărarea
şi reprezentarea cu mijloace juridice specifice a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi
juridice în raporturile acestora cu autorităţile publice, cu instituţiile şi cu orice persoană română sau străină;
prin activităţi de mediere; prin activităţi fiduciare constând în primirea în depozit, în numele şi pe seama
clientului, de fonduri financiare şi bunuri, rezultate din valorificarea sau executarea de titluri executorii,
după încheierea procedurii succesorale sau a lichidării, precum şi plasarea şi valorificarea acestora, în
numele şi pe seama clientului, activităţi de administrare a fondurilor sau a valorilor în care acestea au fost
plasate; prin stabilirea temporară a sediului pentru societăţi comerciale la sediul profesional al avocatului şi
înregistrarea acestora, în numele şi pe seama clientului, a părţilor de interes, a părţilor sociale sau a
acţiunilor societăţilor astfel înregistrate.
ART. 285
Evadarea
Evadarea este prevăzută în art. 285 C. pen. într-o variantă tip şi o variantă agravată.
Potrivit art. 285 alin. (1) C. pen., infracţiunea de evadare în varianta tip constă în evadarea din starea
legală de reţinere sau de deţinere.
Conform art. 285 alin. (2) C. pen., fapta este mai gravă dacă este săvârşită prin folosirea de violenţe sau
arme.
Se consideră evadare, potrivit alin. (3) al art. 285 C. pen.
323
a) neprezentarea nejustificată a persoanei condamnate la locul de deţinere, la expirarea perioadei în
care s-a aflat legal în stare de libertate;
b) părăsirea, fără autorizare, de către persoana condamnată, a locului de muncă, aflat în exteriorul
locului de deţinere.
a) Obiectul juridic special. Infracţiunea de evadare are ca obiect juridic special relaţiile sociale privind
autoritatea organelor judiciare şi respectarea stării legale de reţinere sau deţinere la care o persoană este
supusă în baza lor. Este vorba de respectul caracterului obligatoriu al măsurilor privative de libertate, luate
provizoriu în cursul procesului, şi al pedepselor privative de libertate.
Când fapta se comite în condiţiile art. 285 alin. (2) C. pen. (varianta agravată), poate să apară şi un obiect
juridic special care constă în relaţiile sociale privitoare la integritatea corporală sau sănătatea persoanei.
b) Obiectul material. Atunci când se folosesc anumite violenţe, obiectul material constă în corpul
persoanelor vătămate ori eventual bunul distrus sau alte bunuri.
a) Subiectul activ. În cazul infracţiunii de evadare, subiectul activ (autor) este o persoană care, potrivit
textului incriminator, se află în stare legală de reţinere sau deţinere.
Este în stare de reţinere persoana împotriva căreia s-a luat în mod concret, efectiv, măsura privativă de
libertate a reţinerii, în conformitate cu prevederile art. 209 C. pr. pen., ori cel faţă de care s-a luat măsura
arestului la domiciliu (art. 218 C. pr. pen.) sau arestării preventive (art. 223 C. pr. pen.).
De asemenea, se află în stare de deţinere cel care este privat de libertate în baza unui mandat de
executare a pedepsei privative de libertate, în locuri de deţinere stabilite potrivit dispoziţiilor legale.
Nu se află în stare de deţinere persoanele supuse internării ca măsură de siguranţă sau ca măsură
educativă. Părăsirea acestor locuri în mod ilegal atrage răspunderea penală pentru săvârşirea infracţiunii de
neexecutare a sancţiunilor penale [art. 288 alin. (2) C. pen.].
Nu se găseşte în stare legală de reţinere sau deţinere persoana care a fost privată de libertate în mod
ilegal, în lipsa unui mandat de arestare ori de executare a pedepsei. Nu este, de asemenea, legal deţinut cel
condamnat care a fost arestat în baza unei hotărâri care nu este executorie*1). Atunci când după expirarea
termenului de deţinere legală, persoana este menţinută încă în stare de privare de libertate nu se mai află în
stare legală de reţinere sau deţinere. Nu sunt deţinuţi în mod legal cei cărora li s-a suspendat sau întrerupt
executarea pedepsei sau pentru care s-a dispus liberarea provizorie dacă actul judiciar a fost comunicat
administraţiei locului de deţinere, dar aceasta nu a luat măsuri de liberare*2).
În practica judiciară s-a decis că nu este reţinută în mod legal şi, în consecinţă, nu săvârşeşte infracţiunea
de evadare persoana căreia i s-a adus la cunoştinţă de către procuror faptul că va fi reţinută şi, fiind invitată
afară din biroul de anchetă împreună cu poliţistul ce urma să asigure paza până la întocmirea formelor de
reţinere, a profitat de neatenţia poliţistului care trebuia să-l păzească şi a fugit din clădire*3).
În înţelesul art. 285 C. pen., reţinerea sau deţinerea unei persoane este legală din momentul în care s-a
emis, după caz, ordonanţa de reţinere, mandatul de arestare sau mandatul de executare a pedepsei de către
organul judiciar competent a lua o atare măsură.
Fapta constituie infracţiunea de evadare şi în situaţia când ulterior s-a dovedit că persoana reţinută sau
arestată preventiv nu este culpabilă de infracţiunea a cărei comitere a determinat luarea măsurii, deoarece
ceea ce interesează este ca în momentul evadării persoana să fi fost lipsită de libertate în mod legal.
Participaţia este posibilă sub forma coautoratului şi a instigării, nu şi a complicităţii, deoarece înlesnirea
evadării constituie o infracţiune autonomă.
b) Subiectul pasiv în cazul acestei fapte este statul. În unele situaţii putem întâlni şi un subiect pasiv
secundar, respectiv persoana care, în cazul variantei agravate, suferă anumite violenţe sau unitatea unde a
324
fost reţinut sau deţinut legal făptuitorul, când, prin comiterea faptei, s-au produs distrugeri sau degradări în
paguba acesteia.
a) Elementul material. Sub aspectul elementului material, precizăm că acesta constă, în ambele
variante, în acţiunea de evadare a persoanei care se află în stare legală de reţinere sau deţinere.
Acţiunea de evadare înseamnă sustragerea de la privarea de libertate la care o persoană este supusă prin
părăsirea în mod voit şi ilegal a locului de reţinere sau deţinere ori prin scăparea de sub pază
(supraveghere), la care se află supusă persoana care se găseşte în stare de reţinere sau deţinere*4).
Există infracţiunea de evadare atât în situaţia când cel reţinut sau deţinut în mod legal fuge dintr-un loc
destinat persoanelor reţinute sau deţinute (de pildă, din penitenciar), cât şi în cazul când fuge de sub escortă
(de exemplu, în timpul când se deplasează escorta cu cel în cauză la instanţa de judecată sau la procuror).
De asemenea, infracţiunea de evadare subzistă şi atunci când reţinutul sau deţinutul fuge dintr-un punct
de lucru situat în afara penitenciarului*5) sau dintr-un alt loc în care se găseşte (de exemplu, din spital).
De altfel, în plus faţă de reglementarea anterioară, în textul de lege care reglementează infracţiunea de
evadare se prevede expres, în alin. (3), că există evadare şi în cazul neprezentării nejustificate a persoanei
condamnate la locul de deţinere, la expirarea perioadei în care s-a aflat legal în stare de libertate, precum şi
al părăsirii, fără autorizare, de către persoana condamnată, a locului de muncă, aflat în exteriorul locului de
deţinere.
Persoana se poate afla legal în stare de libertate, deşi condamnată la o pedeapsă privativă de libertate în
cazul suspendării executării ca urmare a contestaţiei în anulare (art. 430 C. pr. pen.), recursului în casaţie
(art. 441 C. pr. pen.) sau a revizuirii (art. 460 şi art. 465 C. pr. pen.), dacă instanţa, după suspendare,
dispune revocarea măsurii suspendării şi reluarea executării pedepsei, iar persoana condamnată nu se
prezintă nejustificat la locul de deţinere.
Persoana se mai poate afla legal în libertate în caz de amânare (art. 589 C. pr. pen.) sau întrerupere a
executării pedepsei închisorii sau detenţiunii pe viaţă (art. 592 C. pr. pen.). De asemenea, persoana se poate
afla în libertate ca urmare a regimului de executare a pedepsei privative de libertate (spre exemplu, în
regimul deschis, persoanele condamnate sunt cazate în comun, se pot deplasa neînsoţite în interiorul
penitenciarului, pot presta muncă şi pot desfăşura activităţile educative, culturale, terapeutice, de consiliere
psihologică şi asistenţă socială în afara penitenciarului, fără supraveghere).
Atunci când evadarea se comite printr-un mijloc fraudulos (înşelăciune, mituire etc.) care constituie prin
el însuşi o infracţiune, va exista concurs de infracţiuni între infracţiunea de evadare şi acea infracţiune.
Evadarea este mai gravă, potrivit alin. (2), când este comisă prin folosirea de violenţe sau arme.
Aceste violenţe pot fi fizice (cele prevăzute în art. 193 C. pen.) sau psihice. De asemenea, este necesar ca
acestea să preceadă sau să fie concomitente activităţii de evadare, iar armele să fie folosite în mod efectiv şi
să fi contribuit ori să fi avut aptitudinea obiectivă ca într-un caz dat să faciliteze evadarea. În cazul în care
violenţele exercitate prin urmările produse întrunesc elementele unei infracţiuni contra persoanei, se vor
aplica regulile de la concursul de infracţiuni [conceptul de „violenţe”, utilizat în textul de lege, are acelaşi
înţeles ca şi în cazul infracţiunii de tâlhărie sau cel utilizat de art. 193 alin. (1) C. pen.]. Ele trebuie folosite
împotriva unei persoane, şi nu împotriva unui bun*6). Conceptul de arme are înţelesul din art. 179 C. pen.;
astfel, sunt arme atât instrumentele, dispozitivele sau piesele declarate astfel prin dispoziţii legale, cât şi
orice alte obiecte de natură a putea fi folosite ca arme şi care au fost întrebuinţate pentru atac. Esenţial este
ca făptuitorul să se folosească de violenţe sau arme în procesul evadării, nefiind suficient pentru reţinerea
agravantei simpla deţinere a armei, fără utilizarea acesteia.
b) Urmarea imediată. Fapta de evadare are ca urmare imediată crearea unei stări de pericol, de
periclitare a bunei desfăşurări în condiţii legale a activităţii de înfăptuire a justiţiei penale.
În situaţia când infracţiunea s-a comis în varianta agravată, se creează o stare de pericol şi pentru viaţa,
integritatea corporală sau sănătatea unei persoane, fiind vorba de întrebuinţarea unor violenţe.
325
c) Raportul de cauzalitate. Textul incriminator nu condiţionează existenţa infracţiunii de producere a
vreunui rezultat anume. Aşadar, urmarea imediată constând într-o stare de pericol, legătura de cauzalitate
este vădită, nefiind necesar să fie special dovedită.
Sub aspectul elementului subiectiv, infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă, după cum
făptuitorul dându-şi seama că se sustrage de la privarea de libertate în care se găseşte în mod legal şi că
prin aceasta creează o stare de pericol, doreşte această urmare imediată periculoasă sau acceptă numai
eventualitatea producerii ei.
Nu interesează motivul sau scopul săvârşirii faptei.
A. Forme
Infracţiunea de evadare, săvârşindu-se printr-o acţiune (comisiune), poate parcurge toate fazele unei
desfăşurări de durată. Actele pregătitoare nu sunt incriminate, însă pot deveni acte de complicitate
anterioară, când sunt îndeplinite condiţiile cerute de dispoziţiile legale, dacă au fost comise de o altă
persoană decât autorul sau pot fi calificate ca infracţiune de înlesnire a evadării, prevăzută de art. 286 C.
pen. (de pildă, culegere de informaţii privind asigurarea pazei deţinuţilor, procurarea de mijloace
frauduloase comiterii evadării etc.).
Tentativa (încercarea de a evada) este incriminată şi sancţionată potrivit art. 285 alin. Ultim C. pen. Nu
constituie tentativă, ci acte pregătitoare, distrugerea unui pat pentru a scoate un fier cu ajutorul căruia să
perforeze zidul sau faptul tăierii păturii pentru a face o funie. Constituie tentativă însă spargerea uşii sau
plafonului camerei pentru a evada, fiind vorba de un început de executare.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care acţiunea de evadare este comisă în mod concret,
efectiv, evadatul reuşind să înlocuiască starea de deţinere, în care se afla în mod legal, cu starea de
libertate, neavând relevanţă cât a durat această stare de libertate după evadare (de pildă, evadatul este prins
de îndată sau se prezintă singur la locul de deţinere imediat după evadare). În practica judiciară s-a decis că
inculpatul care, aflat în stare de arest preventiv, fuge de sub escortă, părăseşte sediul parchetului, iese pe
uşă şi apoi se deplasează pe stradă, fiind prins la circa 80 m, comite infracţiunea de evadare în forma
consumată, şi nu în forma tentativei*7).
În literatura de specialitate s-a exprimat opinia că activitatea infracţională nu poate continua după
consumarea infracţiunii, neputând deci îmbrăca forma infracţiunii continue, epuizarea având loc în
momentul consumării infracţiunii*8), opinie care ni se pare corectă.
B. Sancţionare
Infracţiunea de evadare se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani. În cazul alin. (2) (când fapta
săvârşită prin folosirea de violenţe sau arme) pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi.
În conformitate cu prevederile art. 285 alin. (4) C. pen., pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare
se adaugă la restul rămas neexecutat din pedeapsă la data evadării*9). Prin aceste prevederi se face o
derogare de la dispoziţiile generale referitoare la pedepsirea celui ce se află în stare de pluralitate
intermediară.
Dispoziţiile alin. (4) al art. 285 C. pen. îşi găsesc aplicarea numai dacă cel care a evadat a fost
condamnat definitiv şi se află în executarea pedepsei*10). Potrivit art. 285 C. pen., pedeapsa aplicată
pentru evadare se adaugă la restul rămas neexecutat din pedeapsă la data evadării, instanţa fiind obligată în
aplicarea acestei pedepse să determine în concret durata pedepsei pentru infracţiunea de evadare şi în
acelaşi timp să constate cât a rămas neexecutat din pedeapsa în a cărei executare se afla inculpatul când a
evadat*11).
326
Dacă făptuitorul a evadat înainte de a fi fost condamnat definitiv, dispoziţiile art. 285 alin. (4) C. pen. nu
sunt aplicabile. Într-un asemenea caz, infracţiunea de evadare intră în concurs cu infracţiunea pentru care
evadatul era reţinut sau arestat preventiv, urmând a se face aplicarea dispoziţiilor art. 39 alin. (1), cu privire
la contopirea pedepselor*12). Instanţa supremă consideră că dacă evadarea nu s-a produs din starea legală
de executare a pedepsei, deoarece hotărârea de condamnare, deşi definitivă, nu fusese pusă în executare în
ziua rămânerii definitive, inculpatul nefiind deci în executarea unei pedepse, statutul său juridic este de
arestat preventiv, situaţie în care prevederile art. 285 alin. (4) C. pen. nu sunt incidente*13).
În cazul aplicării dispoziţiilor art. 285 alin. (4) C. pen., prin cumularea pedepsei aplicate pentru
infracţiunea de evadare cu pedeapsa pe care făptuitorul o avea de executat nu poate fi depăşit maximul
general al pedepsei închisorii [art. 2 alin. (3) C. pen.]*14).

*2) A se vedea, pe larg: I. Griga, Durata arestării preventive a inculpatului în cursul judecăţii, în RDP
nr. 2/1994, p. 75–76; D. Constantin Tudorache, Liberarea persoanei sub control judiciar şi liberarea
provizorie pe cauţiune, în Dreptul nr. 5–6/1993, p. 86; V. Dabu, Dreptul procurorului şi al instanţei de a
dispune de libertatea persoanei, în RDP nr. 1/1994, p. 77–78.
*3) C. Ap. Constanţa, s. pen., Dec. nr. 143/1998, pe www.ctce.ro.
*7) Trib. Bucureşti, s. I pen., Sent. nr. 793/2004, în Culegere 2000–2004 Tribunalul Bucureşti, p. 553.
*9) Se confirmă astfel soluţia dată, potrivit legislaţiei anterioare, privind înţelesul noţiunii „pedeapsa ce
se execută” în cazul infracţiunii de evadare. În acest sens s-a pronunţat instanţa supremă, care, într-un
recurs în interesul legii, a stabilit că sintagma pedeapsa ce se execută conţinută în dispoziţiile art. 269 alin.
3 C. pen. anterior se interpretează în sensul că se referă la pedeapsa rămasă de executat, din pedeapsa în a
cărei executare se afla condamnatul la momentul evadării. A se vedea ICCJ, Secţiile Unite, Dec. nr.
LXXXI din 10 decembrie 2007, recurs în interesul legii în vederea stabilirii pedepsei ce se execută în cazul
infracţiunii de evadare conform art. 269 alin. 3 C. pen. anterior.
*11) C. Ap. Timişoara, s. pen., Dec. nr. 118/A/1995, în Dreptul nr. 9/1996, p. 135.
*12) CSJ, s. pen., Dec. nr. 835/1997, în Dreptul nr. 7/1998, p. 144.
*14) CSJ, s. pen., Dec. nr. 230/2003, în RDP nr. 3/2004, p. 165.
ART. 286
Înlesnirea evadării
Infracţiunea de evadare este prevăzută în art. 286 C. pen. într-o variantă tip, o variantă agravată, o
variantă agravată comună celor două variante anterioare şi o variantă atenuată.
Constituie infracţiunea în varianta tip, potrivit art. 286 alin. (1) C. pen., înlesnirea prin orice mijloace a
evadării.
Se pedepseşte mai grav, potrivit alin. (2), înlesnirea evadării:
a) săvârşită prin folosire de violenţe, arme, substanţe narcotice sau paralizante;
b) a două sau mai multor persoane în aceeaşi împrejurare;
327
c) unei persoane reţinute sau arestate pentru o infracţiune sancţionată de lege cu pedeapsa detenţiunii
pe viaţă ori cu pedeapsa închisorii de 10 ani sau mai mare ori condamnate la o astfel de pedeapsă.
O variantă agravată comună se regăseşte în alin. (3) al art. 286 C. pen., dacă faptele prevăzute în alin.
(1) şi alin. (2) sunt săvârşite de o persoană care avea îndatorirea de a-l păzi pe cel reţinut sau deţinut.
În fine, potrivit art. 286 alin. (4) C. pen., este incriminată ca variantă atenuată înlesnirea evadării
săvârşită din culpă, de către o persoană care avea îndatorirea de a păzi pe cel care a evadat.
a) Obiectul juridic special. În cazul acestei infracţiuni, obiectul juridic special îl constituie relaţiile
sociale privitoare la înfăptuirea justiţiei care reclamă rămânerea celor reţinuţi sau deţinuţi în stare de lipsire
de libertate în care se află în condiţii de legalitate.
Uneori putem întâlni şi un obiect juridic secundar (adiacent), acesta constând în relaţiile sociale
privitoare la integritatea corporală sau sănătatea persoanei vătămate ori la patrimoniul acesteia.
b) Obiectul material. De regulă, înlesnirea evadării nu are obiect material. Atunci însă când fapta se
săvârşeşte prin folosire de violenţe, de arme sau de substanţe narcotice sau paralizante [art. 286 alin. (2) lit.
a) C. pen.] există şi un obiect material, acesta constând în corpul persoanei ori vreun bun împotriva căruia
se îndreaptă infracţiunea.
a) Subiectul activ. În cazul variantei tip şi a primei variante agravate, subiectul activ poate fi orice
persoană (cu excepţia celui care evadează) care îndeplineşte condiţiile cerute de lege şi comite o asemenea
faptă [art. 286 alin. (1) şi (2) C. pen.].
În situaţia variantei agravate prevăzute în alin. (3), precum şi în varianta atenuată din alin. (4) (în cazul
înlesnirii evadării săvârşite din culpă), subiect activ nu poate fi decât o persoană care avea îndatorirea de a
păzi pe cel care a evadat (de pildă, un subofiţer de la un loc de deţinere care păzea sau supraveghea ori
escorta pe cei arestaţi preventiv ori condamnaţi).
Îndatorirea de a păzi are înţelesul de obligaţie specială precis determinată, impusă unor anumite
categorii de persoane, şi nu de obligaţie generală de pază care revine tuturor celor care funcţionează într-un
loc de deţinere*1).
Cel care are obligaţia de pază sau supraveghere ori escortare trebuie să fi înlesnit evadarea unui reţinut
sau deţinut care se află în vreuna dintre situaţiile cerute de textul incriminator (se află sub pază), şi nu să fi
înlesnit evadarea oricărui reţinut sau deţinut.
Condamnaţii care fiind stăruitori în muncă şi disciplină şi care au dat dovezi temeinice de îndreptare şi
sunt folosiţi pentru supravegherea altor deţinuţi la locurile de muncă nu pot fi consideraţi subiecţi activi ai
faptei de înlesnirea evadării*2).
Aşa cum s-a mai precizat, persoana care înlesneşte evadarea va răspunde pentru comiterea acestei fapte,
şi nu pentru complicitate la evadare, textul art. 286 C. pen. reglementând o infracţiune autonomă, de sine
stătătoare, distinctă.
Participaţia penală este posibilă în toate formele sale.
b) Subiectul pasiv. În cazul acestei infracţiuni, subiect pasiv este statul ca titular al dreptului de a
înfăptui prin unităţile sale justiţia. În unele situaţii poate fi şi un subiect pasiv secundar (de pildă, când au
fost folosite violenţe şi s-au cauzat anumite vătămări ale integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei).
Nu există condiţii speciale de loc sau timp.
328
a) Elementul material. Infracţiunea pe care o analizăm se realizează, sub aspectul elementului material,
în varianta tip, prin înlesnirea evadării, act ce presupune existenţa unei persoane legal reţinute sau deţinute
şi un act de ajutor dat acesteia pentru a putea părăsi ilegal locul unde se afla privată de libertate. Se reţine
infracţiunea de înlesnire a evadării şi în cazul în care ajutorul este dat persoanei condamnate pentru a nu se
prezenta nejustificat la locul de deţinere, la expirarea perioadei în care s-a aflat legal în stare de libertate,
precum şi persoanei condamnate, pentru a părăsi locul de muncă aflat în exteriorul locului de deţinere.
Infracţiunea subzistă numai atunci când înlesnirea evadării este efectivă şi reprezintă o contribuţie la
evadare. Această înlesnire poate fi materială, când se procură celui ce urmează să evadeze anumite lucruri,
cum ar fi: haine, documente, înlăturarea unor obstacole materiale, punerea la dispoziţie a banilor pentru
achiziţionarea unor mijloace care să fie folosite pentru evadare etc.
De asemenea, poate fi şi o contribuţie imaterială (morală), ca, de exemplu, procurarea de informaţii,
darea de indicaţii sau instrucţiuni, stabilirea de legături cu alte persoane pentru a le transmite deţinutului în
vederea orientării şi a stabilirii planului de evadare etc.
Înlesnirea evadării poate să constea într-o acţiune (comisiune, acte pozitive), dar poate să îmbrace şi
forma unei inacţiuni – omisiune (de pildă, încălcarea atribuţiilor de pază şi supraveghere a celor reţinuţi sau
deţinuţi, printr-o omisiune), în cazul variantei agravate prevăzute în alin. (3).
Înlesnirea evadării poate interveni înainte sau în timpul evadării. Ajutorul dat unui infractor după
evadare nu constituie infracţiunea de înlesnire a evadării, ci infracţiunea de favorizare a făptuitorului. Între
activitatea de înlesnire şi evadare trebuie să existe un raport de cauzalitate.
Înlesnirea evadării subzistă numai dacă priveşte o persoană care se află în stare legală de reţinere sau de
deţinere ori o persoană condamnată aflată în stare de libertate şi care are obligaţia revenirii la locul de
detenţie ori care lucrează în exteriorul locului de deţinere, neinteresând modul sau mijloacele de comitere a
faptei.
Înlesnirea evadării nu trebuie confundată cu instigarea la evadare. Dacă în cazul instigării la evadare
persoana reţinută sau deţinută ia hotărârea de a evada ca urmare a activităţii instigatorului, în cazul
înlesnirii evadării, hotărârea de a evada este luată de acea persoană anterior şi independent de activitatea
celui care îi sprijină evadarea. Se poate întâmpla ca aceeaşi persoană să determine hotărârea celui reţinut
sau deţinut să evadeze, iar apoi să acorde acestuia sprijin pentru realizarea hotărârii luate. În acest caz, în
doctrină se susţine că există concurs între instigare la evadare şi infracţiunea de înlesnire a evadării,
deoarece este vorba de acte diferite de participare la două infracţiuni distincte.
Înlesnirea evadării este mai gravă, conform art. 286 alin. (2) C. pen., în trei ipoteze.
Prima se referă la înlesnirea evadării săvârşită prin folosire de violenţe, arme, substanţe narcotice sau
paralizante. Agravanta se justifică prin mijloacele periculoase folosite în procesul evadării. Agravanta se
reţine atât în situaţia în care se înlesneşte evadarea unei persoane, cunoscând că aceasta va folosi violenţa,
armele, substanţele narcotice sau paralizante, cât şi în situaţia în care aceste instrumente sau mijloace sunt
folosite de către cel care înlesneşte evadarea. Într-o altă opinie, în ceea ce priveşte violenţele, acestea
trebuie să fie folosite de cel care evadează, fiind indiferent dacă le-a folosit sau nu şi cel care înlesneşte
evadarea*3).
A doua ipoteză de agravare [alin. (2) lit. b)] se referă la înlesnirea evadării a două sau mai multor
persoane în aceeaşi împrejurare. Nu are relevanţă dacă unele dintre persoanele ajutate au reuşit să evadeze
şi altele nu, agravanta urmând să se reţină dacă ajutorul este acordat la cel puţin două persoane în aceeaşi
împrejurare.
O a treia ipoteză de agravare, potrivit alin. (2) lit. c), se reţine dacă se înlesneşte evadarea unei persoane
reţinute sau arestate pentru o infracţiune pentru care legea prevede o pedeapsă mai mare de 10 ani sau
condamnate la o asemenea pedeapsă. Această agravantă are în vedere periculozitatea deosebită a persoanei
a cărei evadare se înlesneşte, periculozitate dată de caracterul grav al infracţiunii săvârşite.
b) Urmarea imediată. În cazul infracţiunii de înlesnire a evadării, urmarea imediată constă în crearea
unei stări de pericol pentru desfăşurarea în bune condiţiuni a activităţii de înfăptuire a justiţiei, fiind vorba
de o evadare din starea legală de reţinere sau deţinere ori încercarea de evadare.
329
Urmarea imediată se produce implicit odată cu acţiunea incriminată, întrucât textul nu condiţionează
existenţa infracţiunii de producere a unui rezultat determinat.
c) Raportul de cauzalitate. Între activitatea de înlesnire a evadării şi urmarea imediată există o legătură
de cauzalitate, legătură inerentă activităţii comise.
Din analiza textului rezultă că actul de înlesnire trebuie să fi avut drept consecinţă o evadare sau o
încercare de evadare, iar între activitatea ilegală şi rezultat să existe o legătură de cauzalitate.
Sub acest aspect, infracţiunea de înlesnire a evadării se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Pentru existenţa infracţiunii nu interesează mobilul sau scopul comiterii faptei.
Mai trebuie subliniat că prin art. 286 alin. (4) C. pen. este incriminată ca variantă atenuată înlesnirea
evadării din culpă, însă numai atunci când aceasta este săvârşită de către o persoană care avea îndatorirea
de a păzi pe cel care a evadat (de exemplu, a fost comisă de un subofiţer din cadrul penitenciarului, care
păzea pe cel condamnat).
A. Forme
Fapta de înlesnirea evadării poate parcurge toate fazele de desfăşurare: pregătire, încercare, consumare şi
epuizare.
Actele pregătitoare nu sunt incriminate şi pedepsite de dispoziţiile penale în vigoare. În situaţia însă când
fapta a fost comisă ori încercată, actele pregătitoare realizate de alte persoane decât autorul înlesnirii
evadării, sunt socotite acte de complicitate anterioară dacă au contribuit la comiterea infracţiunii.
Înlesnirea evadării, cu toate că reprezintă o activitate de complicitate la evadare, având o incriminare
autonomă, de sine stătătoare, este susceptibilă de tentativă. În cazul tentativei de care am amintit, hotărârea
de a comite înlesnirea evadării a fost pusă în executare, însă a fost întreruptă, sau, fiind dusă până la capăt,
nu şi-a produs efectul (rezultatul) din cauza unor împrejurări independente de voinţa făptuitorului, cerându-
se însă îndeplinirea condiţiei în sensul că activitatea începută să fi fost aptă prin natura ei de a produce
rezultatul. Potrivit art. 286 alin. ultim C. pen., tentativa la infracţiunile prevăzute în alin. (1)–(3) se
pedepseşte.
Infracţiunea de înlesnire a evadării din culpă nu este susceptibilă de tentativă, deoarece faptele comise
din culpă nu au tentativă.
Infracţiunea de înlesnire a evadării se consumă în momentul în care executarea acţiunii de înlesnire dusă
până la capăt a avut ca efect evadarea sau tentativa de evadare şi s-a produs deci urmarea imediată, adică
crearea stării de pericol pentru relaţiile sociale privind înfăptuirea justiţiei*4).
Infracţiunea de înlesnire a evadării găsindu-se într-o conexitate cu infracţiunea de evadare, ca şi aceasta
nu este susceptibilă de forma infracţiunii continue, ambele fiind infracţiuni ce nu pot fi prelungite în timp.
Activitatea infracţională se epuizează deci în momentul consumării infracţiunii*5).
B. Sancţionare
În cazul variantei simple, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani. Prima variantă agravată se
sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi [art. 286 alin. (2)
C. pen.].
Varianta agravată comună primelor două variante de comitere se sancţionează cu pedeapsa prevăzută,
după, caz, în alin. (1) sau (2) al art. 286 C. pen., limitele speciale ale pedepsei majorându-se cu o treime.
Pedeapsa în cazul înlesnirii evadării săvârşite din culpă este închisoarea de la 3 luni la 2 ani [art. 286
alin. (4) C. pen.].
Potrivit art. 286 alin. (5) C. pen., tentativa la infracţiunile prevăzute în alin. (1)–(3) se pedepseşte.
330
Atunci când infracţiunea de înlesnire a evadării este comisă în mai multe variante agravate (de pildă,
înlesnirea evadării prin folosirea de violenţe a unei persoane arestate pentru o infracţiune pedepsită cu
închisoare mai mare de 10 ani, de către cel care avea îndatorirea de a păzi pe cel care a evadat), dintre
pedepsele cu care sunt prevăzute variantele agravate ale infracţiunii, instanţa de judecată va aplica
pedeapsa cea mai mare.

*2) Ibidem.
*4) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 271. După o altă opinie, infracţiunea de înlesnire a evadării se
consumă în momentul în care s-a produs urmarea specifică acestei infracţiuni (T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op.
cit., vol. II, p. 146).
ART. 287
Nerespectarea hotărârilor judecătoreşti
Infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti este reglementată, potrivit art. 287 C. pen., în
şapte variante alternative de comitere.
Constituie, potrivit art. 287 alin. (1) C. pen., infracţiunea de nerespectare a unei hotărâri judecătoreşti:
a) împotrivirea la executare, prin opunerea de rezistenţă faţă de organul de executare;
b) refuzul organului de executare de a pune în aplicare o hotărâre judecătorească, prin care este
obligat să îndeplinească un anumit act;
c) refuzul de a sprijini organul de executare în punerea în aplicare a hotărârii, de către persoanele care
au această obligaţie conform legii;
d) neexecutarea hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus reintegrarea în muncă a unui salariat;
e) neexecutarea hotărârii judecătoreşti privind plata salariilor în termen de 15 zile de la data cererii de
executare adresate angajatorului de către partea interesată;
f) nerespectarea hotărârilor judecătoreşti privind stabilirea, plata, actualizarea şi recalcularea
pensiilor;
g) împiedicarea unei persoane de a folosi, în tot sau în parte, un imobil deţinut în baza unei hotărâri
judecătoreşti, de către cel căruia îi este opozabilă hotărârea.
a) Obiectul juridic special este complex. Infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti are ca
obiect juridic special relaţiile sociale care asigură autoritatea hotărârilor judecătoreşti, fiind vorba deci de
relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei. Pe de altă parte, obiectul juridic special secundar
(adiacent) constă şi în relaţiile sociale privitoare la drepturile cetăţenilor care se realizează prin hotărâri
judecătoreşti*1).
b) Obiectul material. Dacă actele de violenţă se realizează contra bunurilor, obiectul material este
format din acele bunuri, din imobile sau parte a unui imobil.
331
a) Subiect activ. În cazul infracţiunii prevăzute de art. 287 alin. (1) lit. a) C. pen., subiect activ poate fi,
de regulă, orice persoană. Nu este necesar ca făptuitorul (subiectul activ) să fi avut calitatea de parte în
procesul civil în care s-a pronunţat hotărârea respectivă, fiind suficient să existe o hotărâre judecătorească
definitivă prin care s-a recunoscut un drept şi ca făptuitorul să fi ştiut că acea hotărâre a fost pusă în
executare*2).
În celelalte variante normative, subiectul activ nemijlocit este calificat, acesta fiind organul de executare
[lit. b)] ori persoanele care au obligaţia de a sprijini organul de executare în punerea în aplicare a hotărârii
[lit. c)], angajatorul [lit. d) şi e)], casa publică de pensii sau administratorul fondului privat de pensii [lit. f)]
ori persoana căreia îi este opozabilă hotărârea [lit. g)].
Participaţia penală este posibilă în toate formele sale: coautorat, instigare sau complicitate. Ajutorul dat
unui infractor care se împotriveşte la hotărârea judecătorească constituie acte de complicitate la
infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti, şi nu infracţiunea de favorizare a făptuitorului*3).
b) Subiectul pasiv principal este statul. Subiect pasiv secundar (adiacent) este cel al cărui drept se
valorifică prin punerea în executare a hotărârii judecătoreşti. În variantele normative prevăzute la lit. d)–g),
subiectul pasiv secundar poate fi un salariat a cărui reintegrare în muncă a fost dispusă [lit. d)], angajatul al
cărui salariu s-a dispus să fie plătit de angajator [lit. e)], pensionarul [lit. f)], cel ce deţine un imobil în baza
unei hotărâri judecătoreşti [lit. g)].
a) Elementul material. Din analiza noţiunii infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti,
rezultă că aceasta este prevăzută de art. 287 C. pen. în şapte variante alternative de comitere.
În cazul primei variante [art. 287 alin. (1) lit. a) C. pen.], elementul material constă într-o acţiune de
împotrivire la executarea unei hotărâri judecătoreşti prin opunere de rezistenţă faţă de organul de
executare, fiind vorba de orice act prin care subiectul activ se opune la executarea acelei hotărâri.
Infracţiunea subzistă indiferent dacă opunerea s-a exercitat de la început sau mai târziu, în cursul executării
hotărârii. De asemenea, pentru realizarea elementului material al faptei se cere ca acţiunea de împotrivire
să se refere la executarea unei hotărâri judecătoreşti, fiind vorba de cauze de natură civilă, penală,
contravenţională, disciplinară, administrativă etc.
Atunci când împotrivirea nu priveşte punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti, ci se referă la
executarea unei hotărâri pronunţate de un alt organ de jurisdicţie, cerinţa legii nu este satisfăcută*4). Astfel,
în practica judiciară s-a decis că refuzul de a încheia protocolul de predare-primire a unui imobil, conform
hotărârii de guvern prin care s-a aprobat transmiterea imobilului nu constituie infracţiunea de nerespectare
a hotărârilor judecătoreşti, întrucât titularul bunului deţine imobilul în baza unui act administrativ, iar nu în
baza unei hotărâri judecătoreşti*5). De asemenea, nu subzistă această infracţiune în cazul în care partea
vătămată a fost pusă în posesie de către Comisia Comunală pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 privind
fondul funciar*6).
Fapta constituie infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti şi atunci când acţiunea de
împotrivire priveşte executarea unei ordonanţe preşedinţiale sau a unei hotărâri de expedient, deoarece şi
acestea au, potrivit normelor procedurale, atributele unei hotărâri judecătoreşti*7).
Întrucât este vorba de o acţiune de împotrivire la executarea unei hotărâri, trebuie ca hotărârea să fie
executorie şi, totodată, să existe o activitate faptică de punere în executare a acelei hotărâri de către organul
de executare*8). Nu are importanţă dacă făptuitorul a făcut contestaţie atât timp cât instanţa nu a dispus
suspendarea executării. În cazul în care hotărârea este suspendată sau amânată nu se va întruni cerinţa
stabilită de textul incriminator privind existenţa infracţiunii de nerespectare a hotărârii judecătoreşti*9).
Infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti nu subzistă decât atunci când executorul
judecătoresc porneşte executarea la cererea creditorului pe baza unui dosar de executare finalizat, cu
332
respectarea strictă a dispoziţiilor de procedură civilă şi numai dacă hotărârea a fost învestită cu formulă
executorie*10).
Împrejurarea că inculpatul consideră că sentinţa nu este corectă nu are nicio relevanţă juridică, din
moment ce la data punerii în executare aceasta era în vigoare, producând efecte juridice, iar inculpatul
săvârşind fapta a lovit în autoritatea de care trebuie să se bucure hotărârile judecătoreşti executabile. Chiar
dacă ulterior s-ar obţine desfiinţarea sentinţei într-o cale extraordinară de atac, această împrejurare este
lipsită de semnificaţie, deoarece infracţiunea prevăzută în art. 287 alin. (1) lit. a) C. pen. a fost deja
săvârşită, consumându-se în momentul în care inculpatul s-a opus la executarea legală a sentinţei, fiind
indiferent ce se va întâmpla ulterior*11).
De asemenea, este necesar ca activitatea organului de executare să se înscrie în limitele legale.
Nerespectarea prevederilor legale privind executarea silită şi a dispoziţiilor titlului executor este de natura
să-l situeze pe executorul judecătoresc în afara protecţiei legale, astfel că împotrivirea la executarea unei
hotărâri judecătoreşti în situaţia menţionată nu constituie infracţiune*12).
Dacă acţiunea de împotrivire se realizează prin violenţă sau ameninţare, fapta va constitui atât infracţiunea
de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti, cât şi infracţiunea de ultraj, aflate în concurs.
În varianta normativă prevăzută la alin. (1) lit. b), fapta se săvârşeşte prin refuzul organului de executare
de a pune în aplicare o hotărâre judecătorească, prin care este obligat să îndeplinească un anumit act.
În ceea ce priveşte procesele penale, organul de executare este, în primul rând, potrivit prevederilor art.
553 şi art. 554 C. pr. pen., instanţa de executare şi judecătorul delegat cu executarea. Astfel, hotărârea
instanţei penale, rămasă definitivă la prima instanţă de judecată sau la instanţa ierarhic superioară ori la
instanţa de apel, se pune în executare de către prima instanţă de judecată. Hotărârile pronunţate în primă
instanţă de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se pun în executare, după caz, de Tribunalul Bucureşti
sau de tribunalul militar. Aceste dispoziţii sunt aplicabile şi în cazul hotărârilor nedefinitive, dar executorii,
cu excepţia celor privind măsurile de siguranţă, măsurile asigurătorii şi măsurile preventive, care se pun în
executare, după caz, de judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau de
instanţa care le-a dispus. Instanţa de executare deleagă unul sau mai mulţi dintre judecătorii săi pentru
efectuarea punerii în executare.
Noţiunea de „organ de executare” nu se limitează însă numai la cele enumerate mai sus, ci se aplică şi
celor cărora li se adresează organele enumerate mai sus pentru punerea în executare a hotărârilor
judecătoreşti. Astfel, sunt menţionate explicit ca organe de executare, potrivit art. 556 alin. (3) C. pr. pen.,
organul de poliţie, administraţia locului de deţinere, organul competent să elibereze paşaportul şi
Inspectoratul Poliţiei de Frontieră.
Considerăm că şi alte instituţii expres prevăzute cu atribuţii în punerea în executare a hotărârilor
judecătoreşti, dar fără a fi menţionate expres ca organe de executare, pot fi considerate organe de executare
în sensul alin. (1) lit. b) din art. 287 C. pen. Astfel, este vorba de serviciul de probaţiune pentru punerea în
executare a măsurilor educative neprivative de libertate (art. 511 C. pr. pen.) ori înlocuirea pedepsei
amenzii cu prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii (art. 560 C. pr. pen.) sau în cazul
anumitor măsuri şi obligaţii impuse de instanţă (art. 576 C. pr. pen.), organul de poliţie ori comandantul
locului de deţinere în cazul punerii în executare a măsurilor educative privative de libertate (art. 514 şi art.
515 C. pr. pen.), organele responsabile cu executarea silită a creanţelor fiscale, în cazul punerii în executare
a pedepsei amenzii (art. 559 C. pr. pen.), amenzii judiciare (art. 577 C. pr. pen.) sau cheltuielilor judiciare
avansate de stat (art. 578 C. pr. pen.), consiliul local în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul
condamnatul, precum şi organul care supraveghează exercitarea acestor drepturi, în cazul punerii în
executare a pedepsei interzicerii exerciţiului unor drepturi ori a măsurii de siguranţă a interzicerii
exercitării dreptului de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori o altă activitate (art. 562 şi art. 573
C. pr. pen.*13)), unitatea militară din care a făcut parte persoana condamnată, în cazul punerii în executare
a pedepsei complementare a degradării militare (art. 564 C. pr. pen.), autoritatea de sănătate publică din
judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat această măsură, în cazul punerii în
executare a măsurii de siguranţă a obligării la tratament medical (art. 566 C. pr. pen.) sau internării
333
medicale (art. 569 C. pr. pen.), mandatarul judiciar sau administratorul judiciar în cazul punerii în
executare a pedepsei complementare a plasării sub supraveghere judiciară a persoanei juridice (art. 39 din
Legea nr. 253/2013*14)).
Potrivit art. 581 C. pr. pen., dispoziţiile din hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile şi la
cheltuielile judiciare cuvenite părţilor se execută potrivit legii civile. Din punctul de vedere al legii civile,
unde se prevede procedura executării silite, organ de executare este numai executorul judecătoresc, chiar
dacă prin legi speciale se prevede altfel (art. 623 C. pr. civ.).
Face excepţie de la această regulă executarea silită a titlurilor executorii care au ca obiect venituri datorate
bugetului general consolidat sau bugetului Uniunii Europene şi bugetului Comunităţii Europene a Energiei
Atomice. Titlurile executorii care au ca obiect venituri datorate bugetului general consolidat se pun în
executare de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi unităţile subordonate acesteia, precum şi
compartimentele de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale (organele fiscale, potrivit art.
17 şi art. 136 C. pr. fisc.). Ca excepţie, creanţele bugetare care se încasează, se administrează, se
contabilizează şi se utilizează de instituţiile publice, provenite din venituri proprii şi cele rezultate din
raporturi juridice contractuale, precum şi creanţele care se încasează, se administrează, se contabilizează şi
se utilizează de Banca de Export-Import a României EXIMBANK SA, provenite din fondurile alocate de la
bugetul de stat, se execută prin organe proprii, acestea fiind abilitate să ducă la îndeplinire măsurile
asigurătorii şi să efectueze procedura de executare silită [art. 136 alin. (2) C. pr. fisc.].
Titlurile executorii care au ca obiect venituri datorate bugetului Uniunii Europene şi bugetului
Comunităţii Europene a Energiei Atomice, precum şi titlurile executorii pentru recuperarea în România a
unor creanţe stabilite într-un alt stat membru al Uniunii Europene se pun în executare de către Agenţia
Naţională de Administrare Fiscală şi autorităţile administraţiei publice locale, Agenţia de Plăţi şi
Intervenţie pentru Agricultură ori Autoritatea Naţională a Vămilor, după caz (art. 181 C. pr. fisc.).
În ceea ce priveşte hotărârile judecătoreşti prin care este obligată o instituţie (de exemplu, Comisia de
aplicare a legii fondului funciar, Primăria de la domiciliul interzisului judecătoresc) să îndeplinească o
obligaţie de a face, din punctul de vedere al Codului de procedură civilă, acea instituţie are calitate de
debitor al obligaţiei de a face, nu de organ de executare. Tot Codul de procedură civilă prevede modalitatea
în care se poate executa o obligaţie de a face sau de a nu face cuprinsă într-un titlul executoriu (aici pot fi
incluse diverse autorităţi care sunt debitor ai obligaţiei de a face sau de a nu face cuprinsă într-un titlul
executoriu), însă tot prin intermediul executorului judecătoresc (care emite somaţie), iar dacă nu execută de
bunăvoie, se va aplica o amendă judiciară (a se vedea art. 903–909 C. pr. civ.).
În schimb, în cazul executării hotărârilor judecătoreşti referitoare la minori, dacă, după ce debitorul a
fost obligat să plătească amenda şi nu execută în termenul prevăzut de 3 luni, precum şi atunci când
debitorul este de rea-credinţă şi ascunde minorul, executorul judecătoresc va consemna acest fapt şi va
sesiza de îndată parchetul de pe lângă instanţa de executare în vederea începerii urmăririi penale, pentru
săvârşirea infracţiunii de nerespectare a hotărârii judecătoreşti [art. 912 alin. (2) C. pr. civ.].
Considerăm că infracţiunea se poate comite, în această variantă normativă, atât prin refuzul de executare,
ca urmare a unei somaţii exprese, dar şi prin simpla neîndeplinire a obligaţiilor de către organul de
executare, aceasta fiind asimilată refuzului, în cazul în care există prin lege obligaţia de punere în executare
a hotărârii.
În varianta normativă prevăzută la alin. (1) lit. c), fapta se săvârşeşte prin refuzul de a sprijini organul de
executare în punerea în aplicare a hotărârii, de către persoanele care au această obligaţie conform legii.
Prevederi generale privind obligaţia de a sprijini organul de executare există în art. 658 C. pr. civ. Astfel,
Ministerul Public sprijină, în condiţiile legii, executarea hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii.
În cazurile anume prevăzute de lege, Ministerul Public este obligat să ceară punerea în executare a
hotărârilor judecătoreşti. De asemenea, potrivit art. 659 C. pr. civ., în cazurile prevăzute de lege, precum şi
când executorul judecătoresc consideră necesar, organele de poliţie, jandarmerie sau alţi agenţi ai forţei
publice, după caz, sunt obligaţi să sprijine îndeplinirea promptă şi efectivă a tuturor actelor de executare
silită, fără a condiţiona îndeplinirea acestei obligaţii de plata unor sume de bani sau de efectuarea unei alte
334
contraprestaţii. În acest scop, executorul se va adresa autorităţii competente pentru a asigura concursul
forţei publice, care va trebui să ia măsuri de urgenţă pentru a se evita tergiversarea sau împiedicarea
executării.
Considerăm că obligaţia de a sprijini organul de executare în punerea în aplicare a hotărârii se poate
manifesta şi în îndatorirea de a da informaţii. Astfel, potrivit art. 660 C. pr. civ., la cererea executorului
judecătoresc, cei care datorează sume de bani debitorului urmărit ori deţin bunuri ale acestuia supuse
urmăririi potrivit legii au datoria să dea toate informaţiile necesare pentru efectuarea executării. Ei sunt
ţinuţi să declare întinderea obligaţiilor lor faţă de debitorul urmărit, eventualele modalităţi care le-ar putea
afecta, precum şi cesiunile de creanţă, delegaţiile sau sechestrele anterioare, dacă este cazul. De asemenea,
la cererea executorului judecătoresc, organele fiscale, instituţiile publice, instituţiile de credit şi orice alte
persoane sunt obligate să îi comunice, de îndată, în scris, datele şi informaţiile necesare realizării executării
silite, chiar dacă prin legi speciale se dispune altfel. În vederea obţinerii informaţiilor necesare executării,
executorul judecătoresc are acces liber şi gratuit la cartea funciară, la registrul comerţului şi la alte registre
publice care conţin date despre bunurile debitorului susceptibile de urmărire silită, dacă se face dovada
începerii executării silite.
Prevederi speciale privind concursul forţei publice la punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti
există, spre exemplu, în art. 898 şi art. 908 C. pr. civ.*15) ori în art. 39 din O.U.G. nr. 86/2006*16), dar şi
în art. 570 C. pr. pen.*17).
Varianta normativă prevăzută în alin. (1) lit. d) constă în neexecutarea hotărârii judecătoreşti prin care
s-a dispus reintegrarea în muncă a unui salariat. Aceasta presupune obligaţia din partea angajatorului de a
reintegra în muncă un salariat, pe aceeaşi poziţie şi la acelaşi loc de muncă avut anterior, indiferent dacă
poziţia este liberă sau ocupată de o altă persoană*18) ori dacă a fost desfiinţată sau nu. Considerăm totuşi
că această obligaţie nu este absolută, în anumite condiţii putându-se oferi salariatului o poziţie echivalentă
într-o altă unitate din subordine (spre exemplu, în cazul desfiinţării sau dizolvării în totalitate a unei filiale
a unei persoane juridice într-o localitate, având ca urmare concedierea tuturor angajaţilor, în cazul în care
unul sau unii dintre aceştia obţin în instanţă reintegrarea în muncă, aceasta nu semnifică obligaţia
angajatorului de a reînfiinţa respectiva unitate, obligaţia de reintegrare în muncă fiind respectată, în această
situaţie, prin oferirea unei poziţii echivalente într-o altă filială sau altă unitate din subordine).
Varianta normativă prevăzută în alin. (1) lit. e) constă în neexecutarea hotărârii judecătoreşti privind
plata salariilor în termen de 15 zile de la data cererii de executare adresate angajatorului de către partea
interesată. Potrivit art. 159 C. mun., salariul reprezintă contraprestaţia muncii depuse de salariat în baza
contractului individual de muncă. Salariul cuprinde salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile, precum şi
alte adaosuri (art. 160 C. mun.). Infracţiunea constă în neplata salariilor în termen de 15 zile de la data
cererii de executare adresată angajatorului de către partea interesată. Drepturile cuvenite salariatului, altele
decât salariul, inclusiv drepturi băneşti, avantaje în natură pentru formarea profesională etc., nu intră sub
incidenţa acestei incriminări, ci numai cele care potrivit legii, constituie salariul datorat angajatului.
Varianta normativă prevăzută în alin. (1) lit. f) constă în nerespectarea hotărârilor judecătoreşti privind
stabilirea, plata, actualizarea şi recalcularea pensiilor.
Administrarea sistemului public de pensii se realizează prin Casa Naţională de Pensii Publice (CNPP) şi
prin casele de pensii sectoriale. În subordinea CNPP funcţionează case judeţene de pensii, în fiecare
municipiu-reşedinţă de judeţ, precum şi Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti (case teritoriale de pensii).
CNPP poate înfiinţa case locale de pensii, în funcţie de numărul şi structura asiguraţilor, care funcţionează
sub conducerea şi controlul casei judeţene de pensii, respectiv ale Casei de Pensii a Municipiului Bucureşti.
Casele de pensii sectoriale sunt casele de pensii care funcţionează în subordinea Ministerului Apărării
Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Serviciului Român de Informaţii, cu respectarea
legislaţiei în vigoare privind protecţia informaţiilor clasificate în instituţiile din sistemul naţional de apărare
naţională, ordine publică şi siguranţă naţională.
Potrivit art. 149 din Legea nr. 263/2010*19), deciziile de pensie emise de casele teritoriale de pensii şi
de casele de pensii sectoriale pot fi contestate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la Comisia
335
Centrală de Contestaţii, respectiv la comisiile de contestaţii care funcţionează în cadrul Ministerului
Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Serviciului Român de Informaţii*20).
Hotărârile Comisiei Centrale de Contestaţii, respectiv ale comisiilor de contestaţii care funcţionează în
cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Serviciului Român de
Informaţii pot fi atacate la instanţa judecătorească competentă, în termen de 30 de zile de la comunicare.
Hotărârile judecătoreşti adoptate în urma procedurii descrise mai sus, care stabilesc cuantumul pensiei ori
privesc plata, actualizarea şi recalcularea acesteia trebuie puse în executare de casele de pensii teritoriale,
locale sau sectoriale. Nerespectarea acestor hotărâri constituie infracţiune.
Această infracţiune priveşte însă, în egală măsură, şi sistemul privat de pensii. Procedura de soluţionare a
litigiilor este prevăzută în art. 19 din O.U.G. nr. 50/2005*21). Astfel, orice persoană interesată şi care se
consideră vătămată într-un drept al său de către o persoană sau o entitate cu atribuţii în sistemul de pensii
private (inclusiv administratorul fondului de pensii private*22)) poate formula o sesizare către Comisia de
Supraveghere a Sistemului de Pensii Private. Comisia este obligată să comunice, în termen de 30 de zile
calendaristice de la primirea sesizării, un răspuns petentului. Acest răspuns poate fi contestat la instanţa de
contencios administrativ, în termen de 30 de zile calendaristice de la comunicare. După epuizarea căilor
administrative de atac, persoana interesată se poate adresa instanţelor judecătoreşti competente, potrivit
legii.
Hotărârile judecătoreşti adoptate în urma procedurii descrise mai sus, care stabilesc cuantumul pensiei
ori privesc plata, actualizarea şi recalcularea acesteia trebuie puse în executare de fondurile de pensii
administrate privat, administratorii acestora sau depozitarii, după caz. Nerespectarea acestor hotărâri
constituie infracţiune.
În varianta normativă prevăzută în alin. (1) lit. g), elementul material al infracţiunii de nerespectare a
hotărârii judecătoreşti constă în împiedicarea unei persoane de a folosi, în tot sau în parte, un imobil
deţinut în baza unei hotărâri judecătoreşti, de către cel căruia îi este opozabilă hotărârea. Această
activitate de împiedicare constă, de exemplu, în fapta subiectului activ de a pune un obstacol în aşa fel
încât cel în drept să nu poată pătrunde în locuinţă sau să introducă mobilier în toate camerele, încuierea
uşilor etc.
Pentru existenţa infracţiunii se cere ca mijloacele folosite de făptuitor să fie apte de a împiedica folosirea
imobilului.
Din analiza textului incriminator rezultă că nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege şi ca atare, nu se
comite infracţiunea prevăzută de art. 287 alin. (1) lit. g) C. pen. atunci când persoana căreia i se împiedică
folosinţa respectivă deţine locuinţa pe un alt temei decât o hotărâre judecătorească executorie, definitivă,
cum ar fi, de pildă, un act de vânzare-cumpărare, donaţie, contract de închiriere, ordin de repartiţie etc.
În practica judiciară s-a stabilit că dacă soţia inculpatului nu deţinea imobilul în baza unei hotărâri
judecătoreşti, evacuarea soţului nepresupunând acordarea unui drept exclusiv (de proprietate sau de
habitaţie) în favoarea soţiei, fapta soţului care, după ce a fost evacuat din locuinţa comună prin ordonanţă
preşedinţială, a spart lacătul şi a ocupat apartamentul fără consimţământul soţiei, cu care se afla în proces
de divorţ, nu constituie infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti*23). Considerăm această
soluţie greşită, orientare confirmată de practica judiciară ulterioară. În acest caz sunt întrunite elementele
constitutive ale art. 287 alin. (1) lit. g) C. pen., deoarece a aprecia altfel ar însemna să se lase fără eficienţă
o categorie de hotărâri judecătoreşti susceptibile de executare silită, cum sunt cele de evacuare*24).
Termenul „imobil” din art. 287 alin. (1) lit. g) C. pen. a fost interpretat diferit în literatura de specialitate.
După o opinie*25), acest termen se referă numai la suprafaţa locativă, iar după o altă opinie*26),
desemnează orice fel de imobil, în sens de bun nemişcător, inclusiv terenul, curtea, grădina aferente
clădirilor. Dacă prin imobil s-ar înţelege numai suprafaţa locativă, nu şi orice alt imobil, s-ar ajunge
nejustificat la restrângerea sferei de aplicare a textului, fapte de împiedicare a folosinţei cu un evident
pericol social rămânând nesancţionate*27).
Infracţiunea prevăzută în art. 287 alin. (1) lit. g) C. pen. subzistă numai atunci când subiectul activ a
împiedicat în mod efectiv folosinţa imobilului.
336
Cerinţa legii însă nu este îndeplinită dacă făptuitorul împiedică o persoană să folosească un imobil
dobândit printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă a cărei executare s-a prescris, aceasta chiar şi
atunci când, după împlinirea termenului de prescripţie, s-a procedat la punerea în executare a hotărârii de
către executorul judecătoresc*28).
În practica judiciară s-a decis că atât timp cât hotărârea civilă prin care s-a stabilit servitutea de trecere a
rămas definitivă şi irevocabilă, intrând deci în puterea lucrului judecat şi fiind pusă în executare, instanţa
penală nu era îndreptăţită a o cenzura. Ca atare, dreptul părţii vătămate de a trece pe terenul proprietatea
inculpatului şi, corelativ, obligaţia inculpatului de a permite exercitarea acestei servituţi nu poate fi pusă în
discuţie. Deci nerespectarea de către inculpat a obligaţiei stabilite prin hotărâre judecătorească pusă în
executare întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 287 alin. (1) lit. g) C.
pen.*29).
Dacă ulterior condamnării sale pentru infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti, făptuitorul
reocupă terenul după ce persoana vătămată a fost repusă în posesie, el va fi sancţionat a doua oară pentru
această infracţiune, deoarece, fiind vorba de două infracţiuni distincte, săvârşite în momente diferite, nu se
poate vorbi de autoritate de lucru judecat sau de încălcarea principiului ne bis in idem*30).
O condiţie esenţială pentru existenţa acestei infracţiuni este ca fapta să fie săvârşită de cel căruia îi este
opozabilă hotărârea. Dacă fapta este săvârşită de altă persoană, constituie o infracţiune de drept comun sau
o faptă care nu este prevăzută de legea penală.
b) Urmarea imediată. În cazul acestei infracţiuni se creează o stare de pericol pentru desfăşurarea
normală a activităţii de înfăptuire a justiţiei, prin subminarea autorităţii hotărârilor judecătoreşti.
În secundar, ca urmare imediată poate să apară şi o vătămare a drepturilor unei persoane recunoscute
printr-o hotărâre judecătorească.
c) Raportul de cauzalitate. În cazul acestei infracţiuni, pentru existenţa laturii obiective este necesar ca
între activitatea infracţională şi urmarea produsă (constând în starea de pericol) să existe o legătură de
cauzalitate. Aceasta rezultă din materialitatea faptei.
În cazul infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti, elementul subiectiv constă în vinovăţia
care se manifestă sub forma intenţiei directe sau indirecte*31).
Există intenţie chiar şi atunci când inculpatul nu respectă hotărârea judecătorească pentru că are
convingerea că este nedreaptă, întrucât, potrivit principiului res iudicata pro veritate habetur, ea este
prezumată că reflectă adevărul. Apărarea inculpatului că nu respectă hotărârea judecătorească pentru că
este nelegală, nu este de natură să conducă la concluzia că, sub aspectul laturii subiective, nu sunt întrunite
elementele constitutive ale infracţiunii*32).
Fapta săvârşită din culpă nu constituie infracţiune.
Mobilul ori scopul nu are relevanţă pentru existenţa infracţiunii, dar se vor stabili pentru o corectă şi
legală individualizare judiciară a pedepsei.
A. Forme
În cazul infracţiunii, actele de pregătire şi tentativa, deşi posibile, nu sunt incriminate şi ca atare,
nepedepsite.
Infracţiunea se consumă în momentul în care se săvârşeşte acţiunea incriminată. Acest moment este, în
raport cu variantele în care se poate prezenta infracţiunea, momentul săvârşirii actului de opunere la
executarea hotărârii judecătoreşti [lit. a)], momentul refuzului punerii în executare [lit. b)] sau refuzului
sprijinirii organului de executare [lit. c)], momentul neîndeplinirii obligaţiei de reintegrare în muncă [lit.
d)], împlinirea termenului de 15 zile de la data cererii de executare adresate angajatorului de către partea
interesată [lit. e)], momentul neîndeplinirii obligaţiei de stabilire, plată, actualizare şi recalculare a pensiilor
337
[lit. f)], momentul săvârşirii actului de împiedicare a folosirii unui imobil deţinute în baza unei hotărâri
judecătoreşti [lit. g)].
Fapta prevăzută de art. 287 C. pen. se poate prelungi şi după momentul consumării infracţiunii, în care
situaţie fapta va căpăta uneori forma continuă sau continuată (de exemplu, în executarea aceleiaşi rezoluţii,
făptuitorul împiedică în mod repetat folosirea locuinţei deţinute de o persoană în baza unei hotărâri
judecătoreşti). În practica judiciară s-a decis că dacă inculpata a împiedicat-o în mod continuu pe partea
vătămată să folosească imobilul, infracţiunea se săvârşeşte în forma continuă, iar nu în forma
continuată*33).
Epuizarea are loc în momentul comiterii ultimei activităţi infracţionale ori în momentul încetării
acţiunii, după caz.
B. Sancţionare
Infracţiunea prevăzută în art. 287 C. pen., în oricare dintre variantele de comitere, se sancţionează cu
închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
Acţiunea penală pentru variantele normative prevăzute în alin. (1) lit. a)–c) se pune în mişcare din oficiu.
În cazul faptelor prevăzute în lit. d)–g), acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate.
*1) Fapta incriminată este susceptibilă să aducă atingere şi unor valori sociale protejate prin Convenţia
europeană a drepturilor omului. Astfel, în cauza Dragne şi alţii c. României, CEDO 2005, nr. 78047/01 din
7 aprilie 2005, CEDO a constatat încălcarea articolului 6 alin. (1) al Convenţiei europene pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (dreptul la un proces echitabil), precum şi a art. 1 din
Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie (protecţia proprietăţii). Încălcarea s-a constatat datorită neexecutării
unor hotărâri definitive prin care Primăria comunei Movileni, judeţul Olt, a fost obligată să reconstituie
reclamanţilor dreptul de proprietate pe o suprafaţă de 33,5 ha de teren, respectiv să plătească acestora
despăgubiri în valoare de 97.762.535 ROL, reactualizate, reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a
imposibilităţii cultivării terenului litigios în anii 1996 şi 1997. Aceeaşi soluţie a fost adoptată de Curte în
cauza Sabin Popescu c. României, CEDO 2005, în Cazurile României la Curtea Europeană a Drepturilor
Omului, Selecţiuni 2004–2005, Biroul de Informare al Consiliului Europei la Bucureşti, 2005, p. 145 şi
urm. În această privinţă, Curtea a observat că refuzul autorităţilor de a respecta termenii hotărârii definitive
din 11 iunie 1992 a fost dublat de decizia acestora de a satisface pretenţiile reclamantului decurgând din
această hotărâre printr-o prestaţie echivalentă cu cea la care au fost obligate de către instanţă. În ceea ce
priveşte refuzul lor, având în vedere că sentinţa din 11 iunie 1992 nu a fost niciodată desfiinţată, acesta
reprezintă o situaţie continuă de nerespectare a unei hotărâri judecătoreşti, adică de limitare a dreptului
efectiv de acces la justiţie. Pentru o hotărâre asemănătoare, a se vedea şi cauza Şandor c. României, CEDO
2005, în Cazurile României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Selecţiuni 2004–2005, Biroul de
Informare al Consiliului Europei la Bucureşti, 2005, p. 222–224.
*2) C. Ap. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 459/1996, în RDP nr. 2/1997, p. 132.
*4) În literatura de specialitate s-a emis opinia că hotărârea poate fi pronunţată şi de alt organ de
jurisdicţie. A se vedea, în acest sens: C. Lungu, Încadrarea juridică a faptelor penale săvârşite contra
organelor de executare judecătoreşti, în RRD nr. 3/1973 p. 97; V. Stoica, Cu privire la infracţiunea
complexă de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti în varianta prevăzută în art. 271 alin. (1) C. pen., în
RRD nr. 6/1984, p. 34; În sens contrar, a se vedea T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. II, p. 147; M.
Popescu, Sinteză de practică judiciară în legătură cu unele aspecte ale infracţiunii de nerespectare a
hotărârilor judecătoreşti, în RRD nr. 8/1983 p. 30.
*5) Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 456/R/2004, în Culegere 2000–2004 Tribunalul Bucureşti, p.
555.
*6) C. Ap. Alba Iulia, s. pen., Dec. nr. 162/2004, în Codul penal şi legile speciale 2007, p. 431.
338
*7) T. Vasiliu ş.a., op. cit., vol. II, p. 148.
*11) C. Ap. Bucureşti, s. II-a pen., Dec. nr. 177/1997, în RDP nr. 1/1998, p. 139.
*13) Potrivit art. 573 alin. (3) C. pr. pen., acest organ are îndatorirea să asigure executarea măsurii luate
şi să sesizeze organul de urmărire penală în caz de sustragere de la executarea măsurii de siguranţă. Putem
include aici, spre exemplu, filialele judeţene şi a municipiului Bucureşti ale Corpului Experţilor Contabili
şi Contabililor Autorizaţi, care au obligaţia radierii din Tabloul Corpului Experţilor Contabili şi
Contabililor Autorizaţi din România a persoanelor condamnate pentru săvârşirea anumitor infracţiuni,
potrivit prevederilor art. 23 alin. (2) din O.G. nr. 65/1994 privind organizarea activităţii de expertiză
contabilă şi a contabililor autorizaţi, republicată în M. Of. nr. 13 din 8 ianuarie 2008.
*14) Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri
neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în M. Of. nr. 513
din 14 august 2013.
*15) Potrivit art. 898 C. pr. civ., când debitorul lipseşte sau refuză să deschidă uşile, executorul va fi
însoţit de agenţi ai forţei publice ori reprezentanţi ai jandarmeriei, după caz, iar, potrivit art. 908 C. pr. civ.,
dacă în cazurile prevăzute la art. 904 şi art. 905 debitorul se opune la executarea obligaţiei de către creditor,
executorul judecătoresc, la cererea creditorului, va obţine, în condiţiile legii, concursul organelor de poliţie,
jandarmerie sau al altor agenţi ai forţei publice, după caz.
*16) Potrivit art. 39 alin. (1) din O.U.G. nr. 86/2006 privind organizarea activităţii practicienilor în
insolvenţă, republicată în M. Of. nr. 724 din 13/10/2011, cu modificările şi completările ulterioare, atunci
când practicianul în insolvenţă consideră necesar, organele de poliţie, jandarmerie sau alţi agenţi ai forţei
publice, după caz, îi acordă concursul la îndeplinirea efectivă a atribuţiilor sale, stabilite de lege sau
dispuse de judecătorul-sindic.
*17) Potrivit art. 570 alin. (2) C. pr. pen., în cazul în care persoana faţă de care s-a luat măsura internării
medicale refuză să se supună internării, executarea acestei măsuri se va face cu sprijinul organelor de
poliţie. În vederea executării măsurii internării medicale, organul de poliţie poate pătrunde în domiciliul
sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, precum şi în sediul unei persoane juridice fără învoirea
reprezentantului legal al acesteia.
*18) Potrivit art. 56 lit. e) C. mun., contractul individual de muncă încetează de drept ca urmare a
admiterii cererii de reintegrare în funcţia ocupată de salariat a unei persoane concediate nelegal sau pentru
motive neîntemeiate, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de reintegrare.
*19) Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, publicată în M. Of. nr. 852 din 20
decembrie 2010, cu modificările şi completările ulterioare.
*20) Comisia Centrală de Contestaţii şi comisiile de contestaţii care funcţionează în cadrul Ministerului
Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Serviciului Român de Informaţii sunt
organisme de verificare, care examinează şi hotărăsc asupra deciziilor de pensie emise de casele teritoriale
de pensii, respectiv de casele de pensii sectoriale şi urmăresc aplicarea corectă a legislaţiei referitoare la
pensiile publice.
*21) O.U.G. nr. 50/2005 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Comisiei de Supraveghere a
Sistemului de Pensii Private, publicată în M. Of. nr. 509 din 15 iunie 2005, cu modificările şi completările
ulterioare.
*22) Potrivit art. 2 alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 411/2004 privind fondurile de pensii administrate privat,
republicată în M. Of. nr. 482 din 18 iulie 2007, cu modificările şi completările ulterioare, administratorul
fondurilor de pensii private este societatea comercială pe acţiuni constituită în conformitate cu dispoziţiile
legislaţiei în vigoare şi cu prevederile prezentei legi, denumită societate de pensii, care are ca obiect
exclusiv de activitate administrarea fondurilor de pensii şi, opţional, furnizarea de pensii private.
339
*23) C. Ap. Suceava, s. pen., Dec. nr. 1043/2000, în Dreptul nr. 6/2001, p. 120.
*24) C. Ap. Suceava, s. pen., Dec. nr. 739/2004, în Codul penal şi legile speciale 2007, p. 430.
*26) G. Navrot, Cu privire la conţinutul infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti, în RRD
nr. 1/1974 p. 86; F. Cheli, notă la Dec. nr. 241/1973 a Trib. Suprem, s. pen., în RRD nr. 8/1975, p. 63.
*27) O. Loghin, T. Toader, op. cit., p. 421.
*28) C. Ap. Târgu Mureş, s. pen., Dec. nr. 526/2004, în Codul penal şi legile speciale 2007, p. 433.
*30) C. Ap. Cluj, s. pen., Dec. nr. 17/1997, în RDP nr. 4/1998, p. 150.
*31) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 282; T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. II, p. 149.
*32) T. Manea, Sinteză a Jurisprudenţei din judeţul Vrancea în materie penală, în Dreptul nr. 7/1998, p.
79–87.
*33) C. Ap. Piteşti, s. pen., Dec. nr. 529/R/2003, în Codul penal şi legile speciale 2007, p. 432.
ART. 288
Neexecutarea sancţiunilor penale
Infracţiunea de neexecutare a sancţiunilor penale este reglementată într-o variantă tip şi două variante
atenuate în art. 288 C. pen.
Constituie varianta tip, potrivit art. 288 alin. (1) C. pen., sustragerea de la executare ori neexecutarea
conform legii a unei pedepse complementare ori accesorii sau a măsurii de siguranţă prevăzute în art. 108
lit. b) şi lit. c), de către persoana fizică faţă de care s-au dispus aceste sancţiuni.
Constituie prima variantă atenuată, potrivit art. 288 alin. (2) C. pen., sustragerea de la executarea unei
măsuri educative privative de libertate prin părăsirea fără drept a centrului educativ sau a centrului de
detenţie ori prin neprezentarea după expirarea perioadei în care s-a aflat legal în stare de libertate.
A doua variantă atenuată, potrivit art. 288 alin. (3) C. pen., constă în neexecutarea, de către mandatar
sau administrator, a pedepselor complementare aplicate unei persoane juridice dintre cele prevăzute în
art. 141.
Ar putea săvârşi această infracţiune o persoană căreia i s-a interzis prin hotărârea judecătorească să se
afle în anumite locuri sau să intre în legătură cu anumite persoane, care frecventează locurile interzise sau
contactează respectivele persoane, ori condamnatul căruia i s-a interzis să exercite funcţia de administrator
care administrează o companie cu încălcarea hotărârii judecătoreşti.
a) Obiectul juridic special este complex. Infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti are ca
obiect juridic special relaţiile sociale care asigură înfăptuirea justiţiei, relaţii protejate prin executarea
sancţiunilor penale conform prevederilor legale.
b) Obiectul material. Infracţiunea de neexecutare a sancţiunilor penale nu are obiect material.
a) Subiect activ. În cazul infracţiunii prevăzute de art. 288 C. pen., subiect activ este calificat în toate
variantele de comitere. Astfel, în varianta tip, subiectul activ nemijlocit poate fi numai persoana
condamnată la o pedeapsă complementară sau accesorie sau faţă de care s-a dispus o măsură de siguranţă
din cele prevăzute în art. 108 lit. b) şi lit. c) C. pen.
340
În prima variantă atenuată [art. 288 alin. (2)] subiect activ nemijlocit poate fi numai o persoană
condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni în timpul minorităţii la o măsură educativă privativă de
libertate, indiferent dacă la data sustragerii de la executarea măsurii acesta este minor sau major.
În varianta atenuată reglementată în alin. (3) al art. 288 subiect activ nemijlocit poate fi numai
mandatarul sau administratorul persoanei juridice faţă de care s-a dispus vreuna dintre pedepsele
complementare şi împotriva căreia nu se pot dispune pedepsele complementare ale dizolvării sau
suspendării activităţii persoanei juridice, potrivit prevederilor art. 141 C. pen. (instituţiile publice, partidele
politice, sindicatele, patronatele şi organizaţiile religioase ori aparţinând minorităţilor naţionale, constituite
potrivit legii, persoanele juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei).
În principiu, participaţia penală nu este posibilă în forma coautoratului, chiar şi în condiţiile îndeplinirii
condiţiilor impuse de norma de incriminare de către toţi participanţii, fiind vorba de o obligaţie personală
de executare a sancţiunii penale (principiul răspunderii penale personale). Coautoratul este posibil în
varianta normativă prevăzută în alin. (3) atunci când persoana juridică este reprezentată de mai multe
persoane, care împreună decid să nu execute pedepsele complementare aplicate persoanei juridice.
Instigarea sau complicitatea sunt posibile, necerându-se vreo calitate specială pentru instigator sau
complice.
b) Subiectul pasiv este statul.
a) Elementul material. Din analiza noţiunii infracţiunii de neexecutare a sancţiunilor penale rezultă că
aceasta este prevăzută de art. 288 C. pen. în trei variante normative.
În cazul variantei tip [art. 288 alin. (1) C. pen.], elementul material constă în sustragerea de la executare
ori neexecutarea conform legii a unei pedepse complementare ori accesorii sau a măsurii de siguranţă
prevăzute în art. 108 lit. b) şi lit. c) C. pen. Această sustragere presupune neîndeplinirea de către aceia faţă
de care s-a aplicat vreuna dintre obligaţiile pe care legea le impune. De asemenea, fapta poate fi săvârşită
chiar şi prin îndeplinirea parţială a dispoziţiilor prevăzute în hotărârea de condamnare sau de aplicare a
măsurii de siguranţă, ceea ce echivalează cu o neexecutare conform legii a acesteia.
Conţinutul pedepsei complementare sau accesorii aplicabile persoanei fizice constă în interzicerea
exercitării oricăruia dintre următoarele drepturi: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte
funcţii publice; dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat; dreptul străinului de a
se afla pe teritoriul României; dreptul de a alege; drepturile părinteşti; dreptul de a fi tutore sau curator;
dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a
folosit pentru săvârşirea infracţiunii; dreptul de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme; dreptul de a
conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanţă; dreptul de a părăsi teritoriul României; dreptul
de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public; dreptul de a se afla în
anumite localităţi stabilite de instanţă; dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări
sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă; dreptul de a comunica cu victima sau cu
membri de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de
instanţă, ori de a se apropia de acestea; dreptul de a se apropia de locuinţa, locul de muncă, şcoala sau alte
locuri unde victima desfăşoară activităţi sociale, în condiţiile stabilite de instanţa de judecată.
Măsurile de siguranţă prevăzute în art. 108 lit. b) şi lit. c) C. pen. sunt internarea medicală şi interzicerea
ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii. Este evident faptul că nu va săvârşi o infracţiune,
nefiind imputabilă, fapta celui care, iresponsabil fiind, se sustrage de la măsura de siguranţă a internării
medicale, infracţiunea de neexecutare a sancţiunilor penale fiind săvârşită doar de persoane care
îndeplinesc condiţiile legale pentru a răspunde penal.
Împrejurarea că cel condamnat consideră că hotărârea de condamnare nu este corectă nu are nicio
relevanţă juridică, din moment ce la data punerii în executare aceasta era în vigoare, producând efecte
341
juridice, iar inculpatul săvârşind fapta a lovit în principiul inevitabilităţii executării sancţiunilor penale.
Chiar dacă ulterior s-ar obţine desfiinţarea hotărârii într-o cale extraordinară de atac, această împrejurare
este lipsită de semnificaţie, deoarece infracţiunea prevăzute în art. 288 alin. (1) C. pen. a fost deja săvârşită,
consumându-se în momentul în care inculpatul s-a opus la executarea legală a sancţiunii penale, fiind
indiferent ce se va întâmpla ulterior.
Cerinţa esenţială este îndeplinită când sustragerea sau neexecutarea, conform legii, priveşte una dintre
aceste pedepse complementare sau accesorii ori măsuri de siguranţă, fapta putându-se realiza atât prin
acţiune, cât şi prin inacţiune. Atunci când sustragerea de la executarea măsurii de siguranţă realizează şi
conţinutul altei infracţiuni, va opera principiul subsidiarităţii, fapta constituind infracţiunea de neexecutare
a sancţiunilor penale dacă nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni mai grave (de pildă,
ieşirea frauduloasă din ţară a condamnatului căruia i s-a interzis exercitarea dreptului de a părăsi acest
teritoriu intră sub incidenţa infracţiunii de trecere frauduloasă a frontierei prevăzute de art. 262 C. pen. ori
exercitarea unei profesii ce implică exerciţiul autorităţii de stat de către o persoană căreia i s-a interzis
dreptul de a exercita profesia de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii constituie infracţiunea de
uzurpare de calităţi oficiale prevăzută de art. 258 C. pen., întrucât limitele de pedeapsă prevăzute de lege în
acest caz sunt mai mari etc.).
În cazul nerespectării pedepsei complementare sau accesorii a interzicerii dreptului de a exercita profesia
sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, principiul
subsidiarităţii acţionează în sens invers, reţinându-se infracţiunea sancţionată mai grav, şi anume
infracţiunea de neexecutare a sancţiunilor penale. Într-adevăr, în această situaţie este vorba de un concurs
de texte, iar nu de un concurs de infracţiuni, comportamentul interzis fiind acelaşi, în această cauză
aplicându-se principiul subsidiarităţii şi reţinându-se infracţiunea mai gravă.
Elementul material al primei variante atenuate constă în sustragerea de la executarea unei măsuri
educative privative de libertate prin părăsirea fără drept a centrului educativ sau a centrului de detenţie ori
prin neprezentarea după expirarea perioadei în care s-a aflat legal în stare de libertate. Prin incriminarea
acestei fapte s-a dorit instituirea unui regim mai blând decât în cazul infracţiunii de evadare, neexecutarea
sancţiunilor penale în această variantă de comitere constituind o variantă atenuată specială a infracţiunii de
evadare, cu referire la persoane condamnate pentru fapte săvârşite în timpul minorităţii la executarea unor
măsuri educative privative de libertate, drept pentru care trimitem la explicaţiile date la elementul material
al infracţiunii de evadare. Elementul de diferenţiere îl constituie natura sancţiunii aplicate, care nu mai este
o măsură preventivă sau o pedeapsă privativă de libertate, ci o măsură educativă privativă de libertate.
Potrivit art. 115 alin. (1) pct. 2 C. pen., măsurile educative privative de libertate sunt internarea într-un
centru educativ şi internarea într-un centru de detenţie. Perioada în care minorul, după dispunerea măsurilor
educative, se află legal în stare de libertate este prevăzută în art. 124 alin. (4) şi art. 125 alin. (4) C. pen.
(înlocuirea măsurii educative privative de libertate cu măsura asistării zilnice sau liberarea din centrul
educativ sau de detenţie). Dacă minorul nu respectă, cu rea-credinţă, condiţiile de executare a măsurii
asistării zilnice sau obligaţiile impuse, instanţa revine asupra înlocuirii sau liberării şi dispune executarea
restului rămas neexecutat din durata măsurii internării, caz în care, dacă minorul nu revine în centrul
educativ sau de detenţie, săvârşeşte infracţiunea de neexecutare a sancţiunilor penale.
Infracţiunea de neexecutare a sancţiunilor penale se reţine numai în cazul persoanei condamnate
definitiv la executarea unei măsuri educative privative de libertate, nu şi în cazul luării unei măsuri
preventive privative de libertate faţă de aceasta (potrivit dispoziţiilor art. 243 C. pr. pen., faţă de minorul
infractor se poate dispune reţinerea sau arestarea preventivă, în cazuri excepţionale). În cazul minorului
care se sustrage de la executarea unei măsuri preventive, fapta sa va constitui infracţiunea de evadare, iar
nu infracţiunea de neexecutare a sancţiunilor penale. Este regretabilă opţiunea legiuitorului de a diviza
încadrarea juridică a faptei minorului de a se sustrage de la executarea unei măsuri privative de libertate,
sancţionând mai dur nerespectarea măsurilor preventive luate în cursul procesului penal decât
nerespectarea măsurilor privative de libertate luate prin hotărârea definitivă de condamnare. Considerăm, în
acest sens, că instanţa de judecată, în individualizarea sancţiunii pentru infracţiunea de evadare, va trebui să
342
aibă în vedere condiţia specială a subiectului activ şi să reducă sancţiunea în consecinţă, având în vedere şi
limitele speciale ale infracţiunii de neexecutare a sancţiunilor penale.
În varianta normativă prevăzută în alin. (3), fapta se săvârşeşte prin inacţiune, respectiv neexecutarea, de
către mandatar sau administrator, a pedepselor complementare aplicate unei persoane juridice dintre cele
prevăzute în art. 141 C. pen. Este vorba de pedepsele complementare aplicabile persoanelor juridice care
sunt exceptate de la dizolvare sau suspendarea activităţii (instituţiile publice, partidele politice, sindicatele,
patronatele şi organizaţiile religioase ori aparţinând minorităţilor naţionale, constituite potrivit legii,
persoanele juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei).
Având în vedere limitările impuse şi în cazul celorlalte pedepse complementare, singurele pedepse
complementare care, teoretic, ar putea fi aplicate acestor categorii de persoane ar fi închiderea unor puncte
de lucru (cu excepţia persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei), interzicerea de
a participa la procedurile de achiziţii publice şi afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare. În cazul
aplicării vreuneia dintre pedepsele complementare enumerate persoanelor juridice prevăzute în art. 141 C.
pen., în caz de neexecutare a acestora, nu se poate aplica procedura de drept comun (care constă în
suspendarea activităţii ori dizolvarea persoanei juridice), aceste persoane fiind exceptate de la luarea
măsurii. Din această cauză s-a optat pentru responsabilizarea persoanelor din conducerea acestor persoane
juridice, prin incriminarea faptei mandatarului sau a administratorului care nu execută vreuna dintre
pedepsele complementare aplicate persoanei juridice dintre cele prevăzute în art. 141 C. pen.
b) Urmarea imediată. În cazul acestei infracţiuni se creează o stare de pericol pentru desfăşurarea
normală a activităţii de înfăptuire a justiţiei, prin subminarea inevitabilităţii executării sancţiunilor penale şi
a măsurilor de siguranţă luate de instanţă.
c) Raportul de cauzalitate. În cazul acestei infracţiuni, pentru existenţa laturii obiective este necesar ca
între activitatea infracţională şi urmarea produsă (constând în starea de pericol) să existe o legătură de
cauzalitate. Aceasta rezultă din materialitatea faptei.
În cazul infracţiunii de neexecutare a sancţiunilor penale, elementul subiectiv constă în vinovăţia care se
manifestă sub forma intenţiei directe sau indirecte.
Acest punct de vedere a fost îmbrăţişat şi de practica judiciară, statuându-se că fapta de sustragere de la
executarea măsurilor de siguranţă se comite cu intenţie directă sau indirectă*1).
Mobilul ori scopul nu are relevanţă pentru existenţa infracţiunii, dar se vor stabili pentru o corectă şi
legală individualizare judiciară a pedepsei.
A. Forme
În cazul infracţiunii, actele de pregătire şi tentativa, deşi posibile, nu sunt incriminate şi ca atare, nu sunt
pedepsite.
Infracţiunea se consumă în momentul în care se săvârşeşte acţiunea incriminată. Acest moment este în
raport cu variantele în care se poate prezenta infracţiunea, momentul sustragerii de la executare ori al
neexecutării conform prevederilor legale a pedepselor complementare, accesorii ori măsurilor de siguranţă,
momentul sustragerii de la executarea unei măsuri educative privative de libertate ori momentul
neprezentării după expirarea perioadei în care s-a aflat legal în stare de libertate sau momentul neexecutării
pedepsei complementare aplicate persoanei juridice prevăzute în art. 141 C. pen.
Similar infracţiunii de evadare, considerăm că infracţiunea de neexecutare a sancţiunilor penale nu este
susceptibilă de a îmbrăca forma continuă, infracţiunea consumându-se în consecinţă la momentul apariţiei
obligaţiei de executare, din acest moment începând să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale
pentru infracţiunea de neexecutare a sancţiunilor penale.
343
B. Sancţionare
Pentru varianta tip prevăzută în art. 288 alin. (1) C. pen. pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani
sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă.
Varianta atenuată prevăzută în alin. (2) se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
Dacă însă făptuitorul este minor la data săvârşirii infracţiunii de neexecutare a sancţiunilor penale,
sancţiunea se aplică potrivit dispoziţiilor părţii generale, constând într-o măsură educativă, iar nu într-o
pedeapsă.
Varianta atenuată prevăzută în alin. (3) se sancţionează cu amendă, potrivit prevederilor art. 61 alin. (4)
lit. a) C. pen.
*1) Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 228/1994, în Culegere de practică judiciară a Tribunalului
Bucureşti 1994–1997, p. 92.
TITLUL V
Infracţiuni de corupţie şi de serviciu
ART. 289
Luarea de mită
Infracţiunea de luare de mită este reglementată în Codul penal şi Legea nr. 78/2000 într-o variantă tip, o
variantă asimilată, o variantă atenuată şi o variantă agravată.
Varianta tip este prevăzută în art. 289 alin. (1) C. pen. şi constă în fapta funcţionarului public care,
direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se
cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea,
urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu
îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri.
Varianta asimilată este prevăzută în art. 289 alin. (2) C. pen. şi constă în fapta prevăzută în alin. (1),
săvârşită de una dintre persoanele prevăzute în art. 175 alin. (2), dacă este comisă în legătură cu
neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale legale sau în legătură cu
efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri.
Varianta atenuată este prevăzută în art. 308 C. pen. şi constă în fapta prevăzută în art. 289 săvârşită de
către persoanele care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice
natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute în art. 175 alin. (2) sau în cadrul oricărei
persoane juridice.
Infracţiunea de luare de mită prezintă şi o variantă agravată, prevăzută în Legea nr. 78/2000. Astfel,
potrivit art. 7, fapta este mai gravă dacă a fost săvârşită de o persoană care:
a) exercită o funcţie de demnitate publică;
b) este judecător sau procuror;
c) este organ de cercetare penală sau are atribuţii de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor;
d) este una dintre persoanele arătate la art. 293 din Codul penal.
344
a) Obiectul juridic generic. Infracţiunile de corupţie şi de serviciu au ca obiect juridic generic
ansamblul relaţiilor sociale care se constituie şi se desfăşoară în legătură cu buna desfăşurare şi realizare a
activităţii de serviciu, care presupune executarea îndatoririlor de serviciu în mod cinstit şi corect*1).
b) Obiectul juridic special. Luarea de mită are ca obiect juridic special relaţiile sociale referitoare la
buna desfăşurare a activităţii de serviciu a unităţilor publice, a liber profesioniştilor ori a altor persoane
juridice, relaţii care implică îndeplinirea cu probitate, cu cinste şi corectitudine de către funcţionarii publici
şi de către alţi funcţionari a îndatoririlor profesionale.
Fără îndeplinirea acestor îndatoriri, funcţionarea unităţilor publice, a liber profesioniştilor ori a unor
persoane juridice private nu ar fi posibilă; de aceea, în cazul infracţiunilor de corupţie, accentul ocrotirii
penale cade, în primul rând, pe relaţiile sociale condiţionate de aducerea la îndeplinire a sarcinilor de
serviciu şi numai în al doilea rând, pe relaţiile sociale privitoare la activitatea acestor unităţi sau
persoane*2).
c) Obiectul material. Problema existenţei sau inexistenţei unui obiect material al infracţiunii de luare de
mită este destul de controversată.
Potrivit unor opinii, obiectul material îl constituie mita, adică „banii sau alte foloase, care nu i se cuvin”
subiectului activ*3).
În opinia care susţine că banii ori foloasele pretinse, primite ori a căror promisiune a fost acceptată,
expres sau tacit, de către subiectul activ, constituie obiectul material al infracţiunii de luare de mită, se
confundă obiectul material al acestei infracţiuni cu obiectul mitei; cele două noţiuni sunt însă total
deosebite.
Avem rezerve şi asupra cazurilor de excepţie, când se consideră că infracţiunea ar putea avea un obiect
material. În această opinie s-a susţinut că atunci când subiectul activ a efectuat actul pentru a cărui
îndeplinire a primit mită, dacă acest act priveşte un obiect material, acesta devine obiect material al
infracţiunii de luare de mită (de exemplu, coletul pentru a cărei remitere cu prioritate, factorul poştal a
pretins şi primit mită)*4).
După părerea noastră, actele făcute de cel mituit în favoarea mituitorului nu sunt tipice luării de mită –
pentru a se putea afirma că bunurile asupra cărora poartă materialitatea lor constituie obiectul material al
infracţiunii –, ci tipice sunt faptele de pretindere, primire sau acceptare a promisiunii. Or, numai dacă
acestea ar purta asupra unui bun, operând fizic asupra lui, expunându-l unui pericol sau vătămându-l, bunul
respectiv ar putea prezenta obiectul material al infracţiunii de luare de mită.
De asemenea, s-a mai afirmat că atunci când folosul necuvenit constă în prestarea unei munci (de
exemplu, repararea unui imobil, efectuarea unor lucrări la instalaţiile electrice, zugrăvirea unor încăperi),
obiectul asupra căruia se efectuează munca devine şi obiectul material al infracţiunii*5). Nici acest
exemplu nu ni se pare relevant, deoarece acţiunea de pretindere săvârşită de subiectul infracţiunii – pentru
că aceasta este acţiunea tipică – nu s-a exercitat asupra imobilului, instalaţiei electrice, încăperii etc., ci s-a
referit la prestaţia reparatorului, electricianului, zugravului care nu poate constitui obiectul material al
infracţiunii de luare de mită, cu atât mai mult cu cât nici nu are o existenţă materială.
Am putea susţine ca atare că infracţiunea de luare de mită nu are obiect material nici în mod
excepţional*6).
a) Subiectul activ. Infracţiunea de luare de mită este o infracţiune cu subiect activ calificat, în sensul că
autor al acestei fapte penale poate fi doar un funcţionar public sau o persoană care exercită, permanent sau
temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre
cele prevăzute în art. 175 alin. (2) sau în cadrul oricărei persoane juridice.
În varianta asimilată, potrivit art. 289 alin. (2), subiectul activ este funcţionarul public asimilat. Este
vorba despre persoana care exercită un serviciu de interes public, învestită sau supusă controlul autorităţii,
prevăzută în art. 175 alin. (2) C. pen.
345
În varianta agravată prevăzută în art. 7 din Legea nr. 78/2000, subiect activ este persoana care exercită o
funcţie de demnitate publică [în sensul art. 175 lit. b) teza I, drept pentru care trimitem la explicaţiile
oferite la acest articol în analiza noţiunii de „funcţionar public”]. De asemenea, realizează conţinutul
variantei agravate fapta de luare de mită săvârşită de un judecător, procuror, organ de cercetare penală sau
persoană cu atribuţii de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor. Datorită atribuţiilor specifice
privind înfăptuirea justiţiei ori poziţiei acestora în cadrul autorităţii statului, faptele săvârşite de aceste
categorii de persoane prezintă un pericol social sporit în raport de faptele săvârşite de alte categorii de
funcţionari publici.
De asemenea, săvârşesc infracţiunea de luare de mită în varianta agravată persoanele arătate la art. 293
C. pen. Pentru explicaţii trimitem la analiza art. 293 C. pen.
Pentru existenţa infracţiunii de luare de mită se cere ca autorul să aibă calitatea de funcţionar în
momentul săvârşirii acţiunii tipice. Dacă în acel moment făptuitorul nu avea vreuna dintre aceste calităţi,
dar a pretins sau a primit foloasele ori a acceptat promisiunea lor, fapta ar putea constitui eventual o
înşelăciune. Au calitatea de subiect al infracţiunii şi funcţionarii publici neregulat sau nelegal învestiţi,
adică cei ale căror forme de învestire sunt în curs de îndeplinire sau nu sunt valabile, fiind făcute cu
încălcarea unor prevederi legale ori de către organe sau persoane incompetente, cu condiţia de a fi avut
aparenţa legalităţii în momentul săvârşirii faptei*7).
În varianta atenuată subiectul activ este reprezentat de alte categorii de persoane decât funcţionarul
public sau funcţionarul public asimilat. Astfel, săvârşesc infracţiunea de luare de mită în această variantă
de comitere persoanele care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de
orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute în art. 175 alin. (2) sau în cadrul oricărei
persoane juridice. Este vorba de angajaţii unei persoane care exercită un serviciu de interes public şi care
este asimilată funcţionarului public, potrivit prevederile art. 175 alin. (2) C. pen., precum şi de persoanele
care exercită o însărcinare în cadrul unei persoane juridice, indiferent de natura raportului juridic între
acestea (contract de muncă, de reprezentare, de prestări servicii etc.). Pentru stabilirea calităţii subiectului
activ în această variantă de comitere nu interesează deci dacă însărcinarea este permanentă sau temporară,
durata ei nefiind relevantă; de asemenea, nu are importanţă nici titlul însărcinării (director, inspector, şef de
echipă etc.), nici modalitatea învestirii (contract, alegere, numire, repartizare, concurs), nici validitatea
raportului de muncă.
Peste aceste variante de comitere şi în cadrul acestora se suprapun prevederile art. 1 din Legea nr.
78/2000 şi ale art. 294 C. pen., care extind sfera subiectului activ şi la alte categorii de persoane.
Astfel, în art. 1 din Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea infracţiunilor de
corupţie, legea enumeră următoarele persoane susceptibile să răspundă pentru fapte de corupţie:
a) care exercită o funcţie publică, indiferent de modul în care au fost învestite, în cadrul autorităţilor
publice sau instituţiilor publice;
b) care îndeplinesc, permanent sau temporar, potrivit legii, o funcţie sau o însărcinare, în măsura în care
participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa, în cadrul serviciilor publice, regiilor autonome,
societăţilor comerciale, companiilor naţionale, societăţilor naţionale, unităţilor cooperatiste sau al altor
agenţi economici;
c) care exercită atribuţii de control, potrivit legii;
d) care acordă asistenţă specializată unităţilor prevăzute la lit. a) şi b), în măsura în care participă la
luarea deciziilor sau le pot influenţa;
e) care, indiferent de calitatea lor, realizează, controlează sau acordă asistenţă specializată, în măsura în
care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa, cu privire la: operaţiuni care antrenează circulaţia de
capital, operaţiuni de bancă, de schimb valutar sau de credit, operaţiuni de plasament, în burse, în asigurări,
în plasament mutual ori privitor la conturile bancare şi cele asimilate acestora, tranzacţii comerciale interne
şi internaţionale;
f) care deţin o funcţie de conducere într-un partid sau într-o formaţiune politică, într-un sindicat, într-o
organizaţie patronală ori într-o asociaţie fără scop lucrativ sau fundaţie;
346
g) alte persoane fizice decât cele prevăzute la lit. a)–f), în condiţiile prevăzute de lege.
Potrivit art. 2 din Legea nr. 78/2000, persoanele prevăzute la art. 1 sunt obligate să îndeplinească
îndatoririle ce le revin din exercitarea funcţiilor, atribuţiilor sau însărcinărilor încredinţate, cu respectarea
strictă a legilor şi a normelor de conduită profesională, şi să asigure ocrotirea şi realizarea drepturilor şi
intereselor legitime ale cetăţenilor, fără să se folosească de funcţiile, atribuţiile ori însărcinările primite,
pentru dobândirea pentru ele sau pentru alte persoane de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite. Trebuie
menţionat că unele dintre prevederile art. 1 din Legea nr. 78/2000, fiind redactate în reglementarea
anterioară, sunt redundante şi se regăsesc acoperite în actuala reglementare în prevederile noţiunii de
„funcţionar public” sau de „persoană care exercită o însărcinare în serviciul unei persoane juridice de drept
privat” [în special, prevederile art. 1 lit. a) şi b)]. Legiuitorul a dorit însă să se asigure că sfera de
cuprindere a subiectului activ la infracţiunea de luare de mită este cât mai extinsă, chiar şi cu riscul
repetării unor categorii de subiecţi activi în articole diferite.
Sfera subiecţilor activi ai infracţiunii de luare de mită se extinde, potrivit art. 294 C. pen., şi la
funcţionari străini. Pentru explicaţii trimitem la analiza textului de lege menţionat.
În practica judiciară s-a considerat că au calitatea de funcţionari publici şi deci pot fi subiecţi activi ai
infracţiunii de luare de mită, printre alţii: inspectorul din cadrul Oficiului judeţean pentru Protecţia
Consumatorului care pretinde şi primeşte în mod repetat produse alimentare de la patronii unităţilor
comerciale pentru a nu le aplica sancţiuni contravenţionale*8); delegatul Direcţiei de Muncă şi Protecţie
Socială care, pentru calcularea timpului util de muncă în vederea pensionării unor persoane, a pretins şi
primit bani, refuzând să efectueze lucrarea pentru cei care nu plăteau*9); şeful de birou judiciar din cadrul
poliţiei care a pretins şi primit bani în vederea scoaterii unui minor din centrul de minori, fiind irelevantă
pentru existenţa infracţiunii împrejurarea că funcţionarul indică sau nu corect ce destinaţie urmează să dea
banilor primiţi, importantă fiind poziţia lui subiectivă privitoare la primirea foloaselor în legătură cu
îndatoririle sale de serviciu*10).
De asemenea, poate fi subiect activ al infracţiunii de luare de mită şi directorul unei bănci care a solicitat
şi a primit o sumă de bani pentru acordarea unui împrumut unei societăţi comerciale*11) ori salariatul din
cadrul societăţilor comerciale cu capital privat*12), întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 308 C. pen.,
prevederile art. 289 C. pen. se aplică şi acestor persoane.
Infracţiunea de luare de mită poate fi săvârşită în oricare formă a participaţiei penale, coautorii însă
trebuie să aibă calitatea cerută de textul incriminator. Instigator sau complice poate fi orice persoană,
pentru aceştia necerându-se vreo calitate specială.
Cel care dă mita nu este participant la infracţiunea de luare de mită, ci autor al infracţiunii distincte de
dare de mită. În consecinţă, mituitorul nu poate fi complice sau instigator la luarea de mită, după cum cel
mituit nu poate fi complice sau instigator la infracţiunea de dare de mită. Va exista complicitate numai din
partea persoanei prin intermediul căreia suma de bani ajunge la cel mituit.
Nu va exista luare de mită dacă cererea de bani sau alte foloase făcute prin intermediar nu au ajuns la
cunoştinţa persoanei căreia îi era adresată, ci s-a oprit la intermediar, care nu a transmis-o acelei persoane.
Care este poziţia juridică a intermediarului la luarea de mită atunci când acesta are el însuşi calitatea
cerută de norma de incriminare? Este el autor sau complice?
În literatura juridică*13) s-a susţinut că intermediarul nu poate fi decât complice, iar în unele cazuri
instigator. Aşadar, deşi prin activitatea sa intermediarul înfăptuieşte chiar acţiunea constitutivă (primeşte,
pretinde etc.) a infracţiunii de luare de mită, totuşi această activitate, fiind prin voinţa legii fapta autorului,
nu poate fi caracterizată, în ceea ce îl priveşte pe intermediar, decât ca act de ajutor, deci de complicitate. În
cazul luării de mită, se pot ivi situaţii în care mita ajunge de la mituitor la mituit prin doi intermediari, care
acţionează succesiv. În acest caz, suma de bani sau folosul material de altă natură este luat de unul dintre
intermediari şi transmis celuilalt, care la rândul său îl remite funcţionarului public.
În situaţiile de acest fel, primul intermediar care îl ajută pe cel de-al doilea la îndeplinirea actului său de
complicitate, nu este cum s-ar putea crede un complice al complicelui, ci un complice al autorului luării de
mită.
347
Într-adevăr, în sistemul Codului nostru penal, complicitatea nu este o infracţiune de sine stătătoare,
susceptibilă ea însăşi de participaţie, complicele complicelui nu poate fi considerat decât complice al
autorului.
În cazurile de natura celor de mai sus este posibil ca primul intermediar să nu-l cunoască personal pe
funcţionarul public mituit, dar această împrejurare nu exclude calitatea sa de complice. Într-adevăr, aşa
cum s-a stabilit în literatura juridică, complicele şi autorul pot să nu se cunoască, fiind suficient – pentru
existenţa complicităţii – ca primul să aibă cunoştinţă despre fapta autorului şi să-l ajute, chiar din umbră,
chiar fără ca acesta să ştie de realizarea ei*14).
Activitatea de mijlocire între mituitor şi mituit pe care o desfăşoară intermediarul va constitui, după caz,
complicitate la dare sau luare de mită, după cum a înţeles să ajute, prin acţiunile sale, pe mituitor sau
mituit. După cum cel care dă mita nu este complice sau instigator la infracţiunea de luarea de mită şi nici
cel mituit nu este complice sau instigator la darea de mită, nici în persoana intermediarului nu se pot reţine
două infracţiuni în concurs (dare şi luare de mită) atunci când, înţelegând să ajute unul dintre participanţii
la mituire, intră automat în contact şi cu celălalt.
b) Subiectul pasiv special. În cazul luării de mită, subiectul pasiv special este autoritatea publică,
instituţia publică, instituţia ori altă persoană juridică de interes public ori persoana juridică privată, în
serviciul căreia făptuitorul realizează îndatoririle de serviciu.
Dacă obţinerea mitei este rezultatul constrângerii declanşate de funcţionarul public asupra persoanei
fizice care dă mita, aceasta este subiect pasiv al infracţiunii de luare de mită.
a) Elementul material. La infracţiunea de luare de mită, elementul material se realizează printr-o
acţiune de pretindere sau primire de bani sau alte foloase ce nu i se cuvin subiectului ori de acceptare a
promisiunii unor astfel de foloase.
Din analiza textului incriminator rezultă că prima modalitate de săvârşire a infracţiunii constă în fapta
subiectului activ de a pretinde bani sau alte foloase necuvenite.
A „pretinde ceva” presupune a cere cuiva în mod stăruitor, respectiv se formulează o anumită pretenţie.
Această pretindere însă nu implică neapărat satisfacerea pretenţiei formulate de făptuitor.
În caz de pretindere, iniţiativa aparţine întotdeauna funcţionarului public, elementul obiectiv al
infracţiunii fiind realizat independent de acceptarea sau neacceptarea cererii de către particular, fapta
putându-se comite prin cuvinte, gesturi, scrisori sau orice alt mijloc de comunicare, însă trebuie înţeleasă
de către cel căruia i se adresează.
A comis infracţiunea de luare de mită, printr-o acţiune de „pretindere”, inculpatul care a cerut unei
persoane o sumă de bani pentru a-i întocmi documente de restituire a unor garanţii vamale, solicitarea,
deosebit de clară a făptuitorului, fiind întărită şi de faptul tergiversării întocmirii respectivelor
documente*15).
O altă variantă alternativă sub care se poate prezenta elementul material al luării de mită constă într-o
acţiune de primire de bani sau alte foloase necuvenite.
A „primi” înseamnă a lua în posesie, a prelua un obiect care se înmânează, se dăruieşte ori a încasa o
sumă de bani. Primirea implică o dare corelativă şi, prin urmare, iniţiativa aparţine mituitorului.
Acţiunea de primire trebuie să fie voluntară şi spontană. Spontaneitatea presupune o relativă
concomitenţă între acceptarea propunerii şi primirea sau, cu alte cuvinte, inexistenţa între aceste două
momente, a unui interval de timp care să permită acceptării să devină ea însăşi relevantă juridic. În general,
orice primire implică o acceptare, care poate interveni fie chiar în momentul primirii, fie anterior. În cazul
luării de mită – varianta de care ne ocupăm –, acceptarea şi primirea nu se pot produce însă decât în acelaşi
timp, deoarece, dacă ar fi avut loc o acceptare a unei promisiuni de bani ori alte foloase anterior primirii
348
acestora, infracţiunea de luare de mită s-ar fi consumat în momentul acceptării. De aceea, primirea este
spontană, iniţiativa aparţinând mituitorului.
Uneori se poate întâmpla ca funcţionarul public, ajungând în posesia folosului, să nu-l refuze, dar nici
să-şi manifeste expres voinţa de a-l primi (de exemplu, lasă pe masă banii, biletul de avion sau de teatru
etc.)*16). Cu alte cuvinte, el nu primeşte în mod expres avantajul, dar păstrează deschisă posibilitatea de a-
l folosi. Or, în asemenea situaţie – din moment ce funcţionarul public nu refuză folosul, păstrând
posibilitatea de a beneficia efectiv de el –, se poate spune că ne aflăm în faţa unei „primiri”, în sensul legii,
şi aceasta chiar dacă, între timp, avantajul respectiv a încetat de a mai putea fi valorificat (de exemplu, data
biletului de avion a expirat).
În cazul în care banii sau foloasele au ajuns la funcţionarul public prin poştă, în urma expedierii lor cu
trenul sau în alt mod asemănător – pentru a se exclude ideea primirii –, destinatarul trebuie să-şi manifeste
cât mai neîntârziat voinţa de a nu le accepta. El nu este obligat să le expedieze trimiţătorului, suportând
astfel cheltuielile de transport, dar dacă nu o face trebuie să denunţe fapta autorităţilor. Dacă darul sau
folosul este predat unei persoane din familia funcţionarului public, primirea se consideră numai atunci când
acesta, aflând despre remiterea folosului şi fiind conştient că acesta îi este destinat lui, în considerarea
efectuării unui act de serviciu, se hotărăşte să-l păstreze.
Primirea se poate realiza nu numai ca urmare a remiterii banilor, bunurilor ori altor foloase, dar chiar şi
fără o înmânare materială a acestora, de exemplu: în cazul unei dispoziţii, chiar verbale, dată unui terţ, de a
preda un lucru, o valoare sau de a îndeplini o activitate din care rezultă un câştig pentru funcţionarul
public; în situaţia remiterii unui cec la purtător ori a unei recipise de depozit; în cazul înmânării cheilor
clădirii unde se află obiectul care se dă mită. Desigur, în situaţiile de mai sus nu este vorba de o
promisiune, întrucât promisiunea presupune o remitere viitoare afectată de condiţia acceptării, ceea ce nu
este cazul în exemplele menţionate.
Acceptarea promisiunii este a treia variantă a elementului material al infracţiunii de luare de mită.
A „accepta promisiunea” înseamnă a consimţi, a aproba, a fi de acord cu această promisiune, cu oferta.
Se înţelege că, în acest caz, iniţiativa aparţine mituitorului, iar funcţionarul public, fiind pus în faţa
promisiunii, o acceptă. Acceptarea promisiunii poate fi expresă sau tacită, iar în acest din urmă caz, ea
poate să rezulte şi din nerespingerea promisiunii ori din anumite manifestări care indică neîndoielnic
acceptarea. Se consideră acceptare şi conduita persoanei care nu dă la o parte, nu refuză, nu-şi manifestă
dezacordul faţă de promisiunea mituitorului. Nerespingerea promisiunii de mită este o acceptare tacită,
astfel că nu trebuie să fie incriminată distinct pentru a se stabili obligaţia funcţionarului public de a
respinge o asemenea promisiune şi a-l sili să iasă din apatie faţă de solicitările exterioare, asociindu-l astfel
la opera de prevenire a infracţiunilor şi de apărare a onoarei şi prestigiului funcţiei pe care o ocupă.
Pentru existenţa infracţiunii de luare de mită nu interesează dacă funcţionarul public săvârşeşte faptele
incriminate direct, adică el însuşi, sau indirect, prin intermediul unei alte persoane, în ambele situaţii el are
calitatea de autor.
Acţiunea care constituie elementul material al luării de mită trebuie să îndeplinească mai multe condiţii
concomitente:
1. Pretinderea, primirea, acceptarea promisiunii să aibă ca obiect bani sau alte foloase. Prin „alte
foloase”, utilizată în cuprinsul art. 289 C. pen., se înţeleg, credem, orice fel de avantaje patrimoniale (de
exemplu, bunuri, comisioane, împrumuturi, premii, amânarea plăţii unei datorii, folosinţa gratuită a unei
locuinţe, prestaţiuni de serviciu în mod gratuit), dar şi nepatrimoniale (de exemplu, acordarea unui titlu sau
a unui grad ori a altor distincţii onorifice, a unor medalii etc.). În practica judiciară s-a decis, de exemplu,
că fapta unui funcţionar public de a solicita o sumă de bani cu titlu de împrumut, în scopul de a face un act
contrar îndatoririlor sale de serviciu, realizează infracţiunea de luare de mită, deoarece împrumutul
constituie un folos material*17).
În literatura de specialitate*18) s-a exprimat opinia că dacă între folosul primit şi actul realizat este o
vădită disproporţie, iar persoana nutreşte sentimente de dragoste, respect şi preţuire faţă de funcţionarul
public respectiv, n-ar constitui luare de mită primirea sau nerespingerea folosului (de exemplu, un cadou de
349
anul nou), precum şi primirea de daruri care exprimă (din partea celui care oferă sau promite) un sentiment
de recunoştinţă ori de respect personal.
Prin expresia „alte foloase” din conţinutul art. 289 C. pen. nu se înţelege, potrivit actualei reglementări,
şi favorurile de natură sexuală pretinse sau obţinute de funcţionarul public în legătură cu atribuţiile sale de
serviciu de la o persoană interesată direct sau indirect. Prin voinţa legiuitorului, o astfel de faptă a fost
incriminată distinct şi atenuat în art. 299 C. pen., folosirea abuzivă a funcţiei în scop sexual.
2. Banii sau celelalte foloase pretinse ori primite sau a căror promisiune a fost acceptată să fie
necuvenite, să nu fie legal datorate. Banii sau foloasele sunt necuvenite nu numai atunci când pentru
îndeplinirea unui act gratuit se pretinde sau se primeşte o retribuţie, ci şi atunci când se primeşte ceva peste
ceea ce legalmente este datorat sau se acceptă o promisiune care depăşeşte ceea ce se datorează. În acelaşi
timp, banii sau alte foloase trebuie să fie pretinse, primite etc., cu titlu de contraechivalent al conduitei pe
care făptuitorul se angajează să o aibă pentru îndeplinirea, neîndeplinirea sau întârzierea îndeplinirii unui
act privitor la îndatoririle sale de serviciu ori pentru efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri*19).
Dacă făptuitorul pretinde, primeşte etc. o sumă de bani sau alte foloase, nu cu acest titlu, ci cu titlu de
obligaţie, care trebuie îndeplinită de cel ce solicită efectuarea actului, deşi o asemenea obligaţie nu este
impusă de lege, fapta nu constituie luare de mită, ci abuz în serviciu*20).
În acest sens, în practica judiciară s-a reţinut ca abuz în serviciu, şi nu ca luare de mită, de exemplu,
fapta celui care pretinde şi primeşte, de la cei aflaţi în subordinea sa, avantaje materiale sub pretextul
acoperirii cheltuielilor făcute de el, îndeosebi prin folosirea autoturismului personal, pentru procurarea de
comenzi sau materii prime*21).
Dimpotrivă, s-a reţinut ca luare de mită, şi nu ca abuz în serviciu, fapta unui şef al serviciului personal la
schela de produse petroliere care, având atribuţii în legătură cu angajarea şi cu desfacerea contractului de
muncă, a pretins şi primit bani de la şapte persoane pentru a le angaja la unitatea respectivă*22).
3. Banii sau foloasele să fie pretinse, primite sau acceptate pentru sine sau pentru altul. Într-adevăr,
obiectul mitei poate fi reprezentat şi de foloase care numai indirect îmbunătăţesc situaţia funcţionarului
public (de exemplu, cadouri făcute soţiei care convieţuieşte cu funcţionarul public, cu ştiinţa acestuia şi în
legătură cu un act de serviciu). Există anumite persoane deosebit de prevăzătoare, care, pentru a nu fi
descoperite, solicită mituitorului ca banii sau foloasele să fie remise unor alte persoane (spre exemplu,
rude, prieteni, cunoştinţe). Esenţial este ca banii sau foloasele remise să reprezinte o contraprestaţie pentru
activitatea care se cere funcţionarului public în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, întârzierea
îndeplinirii sau efectuarea unui act contrar îndatoririlor de serviciu. Nu este de esenţa infracţiunii de luare
de mită cui se remit efectiv banii sau foloasele, dar funcţionarul public trebuie să cunoască natura
retributivă a acestora şi scopul pentru care au fost date sau promise.
4. Actul pentru a cărui îndeplinire, neîndeplinire etc. se pretinde, se primeşte, se acceptă sau nu se
respinge promisiunea unor foloase să facă parte din sfera atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului public,
adică să fie un act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau un act contrar acestor îndatoriri. Dacă
funcţionarul public pretinde ori primeşte bani sau alte foloase (ori acceptă promisiunea), în legătură cu
îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act care nu intră în îndatoririle sale
de serviciu, fapta nu constituie luare de mită, ci eventual o altă infracţiune (trafic de influenţă, înşelăciune
etc.)*23). În cazul în care, ulterior, deşi nu intră în atribuţiile sale de serviciu, funcţionarul public
îndeplineşte totuşi actul, fapta va constitui infracţiunea de uzurpare a funcţiei (art. 300 C. pen.).
În practica judiciară s-a decis că există luare de mită în legătură cu îndeplinirea unui act privitor la
îndatoririle de serviciu în situaţia unui administrator al unui cămin care a primit bani şi bunuri de la
studenţi pentru a le aproba cazarea în acel cămin*24); a unui gardian public, care se afla în serviciul de
pază şi i-a facilitat unui conducător de autocamion să intre cu prioritate în cadrul unităţii, pretinzându-i o
sumă de bani*25); a unui administrator al unei societăţi comerciale, care având ca obiect de activitate şi
desfăşurarea de jocuri de întrajutorare, a pretins sau primit sume de bani pentru a asigura premierea
anticipată a unor persoane*26); a unui ofiţer de poliţie care a pretins şi primit de la tatăl unui minor
infractor o sumă de bani pentru a-l scoate pe minor din acel centru*27). În ceea ce priveşte luarea de mită
350
săvârşită în legătură cu îndeplinirea unui act care face parte din atribuţiile de serviciu, trebuie menţionat că
sfera subiecţilor activi este mai restrânsă, nesăvârşind această infracţiune persoanele care desfăşoară un
serviciu de interes public în calitate de liber profesionişti [funcţionarii publici asimilaţi, potrivit art. 175
alin. (2) C. pen.]. În cazul acestor persoane nu se pune problema de a lua mită pentru a face un act conform
îndatoririlor lor, dat fiind că pentru aceste acte persoanele în cauză îşi stabilesc un onorariu. Infracţiunea de
luare de mită în cazul acestor persoane subzistă numai dacă pretinderea, primirea sau acceptarea
promisiunii unor bunuri sau foloase are loc pentru a nu îndeplini, a întârzia îndeplinirea sau a face un act
contrar îndatoririlor de serviciu.
Există luare de mită în legătură cu neîndeplinirea unui act privitor la îndatoririle de serviciu în cazul unui
funcţionar însărcinat cu atribuţii de control privind consumul de apă şi cu verificarea tehnică a
branşamentelor care a primit bani pentru a nu sesiza branşarea ilegală la reţeaua de apă a unui alt
consumator*28); a unui ofiţer de poliţie care a pretins şi a primit o sumă de bani pentru a nu întocmi acte
de constatare a unor fapte contravenţionale*29); a unui controlor de bilete SNCFR care a primit sume de
bani, pentru a nu încheia acte de contravenţie unor călători fără bilet*30).
Există luare de mită în legătură cu întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle de serviciu în
cazul unui funcţionar însărcinat cu executarea unui mandat de arestare care a primit daruri de la cel urmărit,
în scopul de a nu executa imediat, ci după o perioadă de timp, acel mandat*31).
S-a considerat, de asemenea, în practica judiciară că există luare de mită în legătură cu îndeplinirea unui
act contrar îndatoririlor de serviciu în cazul unui gestionar la un depozit de material lemnos care a primit
sume de bani pentru a confirma în fals unele note de recepţie*32); a unui medic la un dispensar pendinte de
o întreprindere care a primit diverse sume de bani de la unii salariaţi ai întreprinderii pentru a le elibera
certificate de concediu medical fără a-i examina*33); a unui paznic care a pretins şi primit un folos
material pentru a permite sustragerea de către alte persoane a unor bunuri aflate în paza sa*34).
Spre deosebire de reglementarea anterioară, unde se cerea ca faptele care realizează elementul material al
infracţiunii să aibă loc anterior sau cel mai târziu concomitent cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea
sau întârzierea în îndeplinirea actului privitor la îndatoririle de serviciu ale funcţionarului public sau cu
efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri, în actuala reglementare nu mai există această condiţie de
timp, fiind suficient ca fapta să se săvârşească în legătură cu atribuţiile de serviciu ale celui mituit,
indiferent de momentul intervenţiei înţelegerii de mituire. Astfel, făptuitorul poate să pretindă, primească
sau accepte promisiunea banilor sau foloaselor înaintea înfăptuirii actului, în timpul înfăptuirii sau după
realizarea acestuia, fapta constituind în toate cazurile infracţiunea de luare de mită. Este de menţionat că,
potrivit reglementării anterioare, dacă făptuitorul primea bani sau alte foloase după îndeplinirea unui act
privitor la îndatoririle sale de serviciu şi la care era obligat în temeiul acestora, fapta nu constituia luare de
mită, ci infracţiunea de primire de foloase necuvenite (art. 256 C. pen. anterior). În actuala reglementare nu
mai există această distincţie, astfel că este suficient să intervină o înţelegere între mituitor şi cel mituit
pentru realizarea conţinutului infracţiunii de luare de mită, chiar dacă această înţelegere intervine după
îndeplinirea actului şi fără a avea importanţă dacă actul îndeplinit a fost conform sau contrar atribuţiilor de
serviciu.
b) Urmarea imediată. În cazul comiterii infracţiunii de luare de mită, se creează o stare de pericol
pentru relaţiile sociale referitoare la normala activitate a autorităţilor, instituţiilor publice, a operatorilor
economici sau persoanelor juridice cu capital majoritar sau integral de stat, a persoanelor care exercită un
serviciu de interes public sau a oricărei persoane juridice.
În literatura juridică s-a relevat pe drept cuvânt că atunci când elementul material constă în primirea de
mită care a fost pretinsă în scopul îndeplinirii unui act licit privitor la îndatoririle de serviciu, urmarea
imediată constă şi în vătămarea patrimoniului adusă persoanei constrânse a da mită*35).
Când mituitorul dă mită din proprie iniţiativă, fără a i se fi pretins, nu se poate vorbi de o pagubă în
patrimoniul acestuia, fapta sa constituie infracţiune, iar diminuarea patrimoniului suferită nu se află în
raport cauzal cu acţiunea celui mituit.
351
c) Raportul de cauzalitate. În cazul luării de mită, legătura de cauzalitate dintre fapta incriminată, care
constituie elementul material, şi urmarea imediată derivă din însăşi materialitatea faptei săvârşite de
subiectul activ.
Din punct de vedere subiectiv, infracţiunea de luare de mită se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Există două argumente pentru adăugarea, în noua reglementare, a intenţiei indirecte ca formă a
vinovăţiei: în primul rând, înlocuirea scopului din reglementarea anterioară cu sintagma „în legătură cu” în
noul Cod penal, iar, în al doilea rând, absorbirea în noua reglementare a luării de mită a infracţiunii de
primire de foloase necuvenite din vechea reglementare, infracţiune care se săvârşea atât cu intenţie directă,
cât şi cu intenţie indirectă.
Astfel fiind, este suficient să se constate că finalitatea prevăzută în textul incriminator a fost urmărită sau
acceptată de făptuitor, indiferent dacă s-a realizat sau nu, pentru ca să existe intenţia şi deci să existe
infracţiunea de luare de mită*36). Dacă după consumarea infracţiunii funcţionarul public îndeplineşte actul
în virtutea atribuţiilor sale de serviciu şi prin aceasta săvârşeşte o altă infracţiune, va exista un concurs de
infracţiuni între infracţiunea de luare de mită şi infracţiunea săvârşită ulterior (spre exemplu, abuz în
serviciu, fals intelectual, favorizarea făptuitorului etc.).
Mobilul faptei analizate este, de regulă, dorinţa subiectului activ de a obţine câştiguri pe căi ilicite. Pot fi
şi alte impulsuri secundare, adiacente, care să concure la determinarea funcţionarului să săvârşească luarea
de mită, însă aceste elemente subiective nu condiţionează existenţa vinovăţiei.
A. Forme
Luarea de mită, în principiu, este susceptibilă de toate formele infracţiunii.
Din analiza textului incriminator rezultă că din cele trei variante de săvârşire, „acceptarea” este, în
esenţă, act pregătitor al primirii ilicite a banilor sau foloaselor, care însă a fost incriminată autonom, fiind
plasată pe acelaşi plan cu luarea de mită propriu-zisă.
În cazul infracţiunii de luare de mită, tentativa nu este incriminată şi sancţionată distinct, ci este
asimilată, prin specificul modalităţilor de comitere, faptei consumate.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul pretinderii ori primirii banilor sau altor foloase ori
acceptării promisiunii.
Nu are importanţă pentru existenţa infracţiunii dacă cel ce a făcut promisiunea a dus-o la îndeplinire.
În situaţia în care banii sau alte foloase sunt remise în rate succesive, fapta are caracterul de infracţiune
continuată*37).
Infracţiunea de luare de mită poate veni în concurs şi cu alte fapte penale. Aşa, de exemplu, în practica
judiciară s-a statuat că primirea de bani sau alte foloase de către un paznic pentru a înlesni furtul unor
bunuri aflate în paza lui şi săvârşirea sustragerii cu permisiunea sa constituie infracţiunea de luare de mită,
în concurs real cu complicitatea la furt*38). De asemenea, s-a decis că fapta inculpatului, sergent major în
rezervă, care, într-una dintre nopţi, a oprit spre control un autoturism înmatriculat în Germania şi găsindu-l
pe şofer circulând fără acte în regulă, a pretins şi primit o sumă de bani pentru a înapoia actele
autoturismului şi pentru a distruge înscrisurile încheiate (procesul-verbal şi declaraţiile martorilor), acţiuni
pe care le-a îndeplinit după primirea banilor, constituie infracţiunea de luare de mită în concurs cu cea de
distrugere de înscrisuri*39).
B. Sancţionare
În conformitate cu prevederile art. 289 alin. (1) şi (2) C. pen., luarea de mită în varianta tip şi varianta
asimilată se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o
funcţie publică sau de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta.
352
În varianta agravată (art. 7 din Legea nr. 78/2000), fapta se sancţionează cu pedeapsa prevăzută la art.
289 C. pen., ale cărei limite se majorează cu o treime.
În varianta atenuată prevăzută în art. 308 C. pen., fapta se sancţionează cu pedeapsa prevăzută la art. 289
C. pen., ale cărei limite se reduc cu o treime.
Potrivit art. 289 alin. (3) C. pen., banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar
când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.
Cu toate că măsura de siguranţă a confiscării speciale îşi are sediul materiei în art. 112 C. pen.,
legiuitorul a prevăzut-o şi în art. 289 alin. (3) C. pen., pentru a-i sublinia caracterul obligatoriu.
Cu privire la confiscarea sumei de bani, în practica judiciară s-a decis că în cazul în care unul dintre
inculpaţi a fost condamnat pentru luare de mită, iar celălalt pentru dare de mită – obiectul mitei
constituindu-l o sumă de bani, dată de cel de-al doilea şi primită de cel dintâi –, măsura confiscării speciale
a acestei sume de bani trebuie luată numai faţă de autorul infracţiunii de luare de mită, obligarea fiecărui
inculpat în parte la plata acelei sume este nelegală*40).
În cazul în care suma dată drept mită inculpatului nu este a celui care a dat banii, ci a fost pusă la
dispoziţia acestuia din fondurile poliţiei pentru realizarea flagrantului, banii nu pot fi confiscaţi, ci predaţi
organului de cercetare penală*41).
Mai trebuie menţionat că banii sau foloasele trebuie remise efectiv funcţionarului public pentru a putea fi
confiscate, nefiind posibilă confiscarea unor foloase promise funcţionarului public.
Potrivit dispoziţiilor art. 112^1 C. pen., instanţa va putea dispune măsura de siguranţă a confiscării
extinse dacă va constata îndeplinirea condiţiilor legale.
*1) Obiectul juridic generic, fiind acelaşi pentru toate infracţiunile prevăzute în Titlul V, nu-l vom mai
reda în continuare pentru fiecare infracţiune din acest titlu.
*2) V. Dobrinoiu, Corupţia în dreptul penal român, Ed. Atlas Lex, Bucureşti, 1995, p. 66–67.
*3) O.A. Stoica, Drept penal, Partea specială, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 247.
*5) Ibidem, p. 130–131.
*6) V. Dobrinoiu, Unele aspecte ale infracţiunii de luare de mită formă continuată, în RRD nr. 12/1981,
p. 45–49.
*7) V. Paşca, Funcţionarul public (Comentariu), în G. Antoniu ş.a., Noul Cod penal. Comentariu pe
articole, vol. II, art. 57–171, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 565, C. Duvac, Conceptul de funcţionar
public în lumina noului Cod penal, în Dreptul nr. 1/2011, p. 97.
*10) CSJ, s. mil., Dec. nr. 11/1995, în RDP nr. 2/1996, p. 118.
*12) C. Ap. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 120/1998.
*13) V. Rămureanu, Poziţia juridică a intermediarului la infracţiunea de luare şi dare de mită, în
Justiţia Nouă nr. 3/1961, p. 562.
*14) V. Papadopol, Condiţiile generale ale participaţiei penale, în RRD nr. 5/1970, p. 38.
*15) CSJ, S. pen. nr. 2461/1997, în Culegere de decizii pe anul 1997, p. 334–336.
*16) Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 2254/1984, în R3, p. 186.
*20) Există opinia că fapta va constitui abuz în serviciu şi nu luare de mită ori de câte ori funcţionarul
public va motiva destinaţia şi va destina efectiv profitul ilicit primit nu în folos propriu, ci în folosul unităţii
(D. Ciuncan, Criterii distinctive la unele infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciu, în RRD nr.
1/1987, p. 43).
353
*21) Trib. Suceava, s. pen., Dec. nr. 19/1985, în RRD nr. 7/1985, p. 73.
*24) Trib. Suceava, s. pen., Dec. nr. 316/2001, în Dreptul nr. 6/2002, p. 177.
*27) CSJ, s. mil., Dec. nr. 11/1995, în Dreptul nr. 11/1996, p. 128. A se vedea, de asemenea: CSJ, s.
pen., Dec. nr. 605/1995, în Dreptul nr. 1/1996, p. 145; CSJ, s. pen., Dec. nr. 1923/1995, în Dreptul nr.
5/1996, p. 128; Trib. Bihor, Dec. pen. nr. 383/1991, în Dreptul nr. 4/1992, p. 76.
*29) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1473/1999, în T. Mrejeru, D.P.A. Florescu, D. Safta, M. Safta, Infracţiunile
de corupţie, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 77.
*30) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1510/1999, în T. Mrejeru şi colab., op. cit., p. 104.
*31) Trib. Capitalei, s. I pen., Dec. nr. 2735/1956, în Legalitatea populară nr. 8/1957, p. 956.
*32) C. Ap. Craiova, s. pen., Dec. nr. 349/2001, în Dreptul nr. 2/2002, p. 182.
*33) Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 129/1993, în Dreptul nr. 9/1994, p. 91.
*36) Ibidem.
*37) V. Dobrinoiu, Unele aspecte ale infracţiunii de luare de mită, infracţiune continuată, în RRD nr.
12/1981, p. 45–49.
*38) CSJ, s. pen., Dec. nr. 532/1995.
*39) I. Vasiu, op. cit., vol. II, p. 550.
*40) C. Ap. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 81/A/1997, în Şt. Crişu, E.D. Crişu, op. cit., p. 622.
ART. 290
Darea de mită
Darea de mită se caracterizează printr-o acţiune de corupere exercitată de un particular asupra unui
funcţionar public sau altei persoane cu atribuţii de serviciu în serviciul unui funcţionar public asimilat sau
oricărei persoane juridice*1).
Infracţiunea este prevăzută într-o variantă tip şi o variantă atenuată în art. 290 şi art. 308 C. pen.
Potrivit art. 290 alin. (1) C. pen., darea de mită constă în promisiunea, oferirea sau darea de bani ori
alte foloase, în condiţiile arătate în art. 289.
Constituie varianta asimilată, potrivit art. 308 C. pen., darea de mită săvârşită în legătură cu persoanele
care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în
serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute în art. 175 alin. (2) sau în cadrul oricărei persoane
juridice.
a) Obiectul juridic special. În cazul infracţiunii de dare de mită, obiectul juridic special îl constituie
relaţiile sociale privitoare la activitatea de serviciu, activitate a cărei bună desfăşurare este incompatibilă cu
354
săvârşirea actelor de corupere asupra funcţionarilor publici sau a altor persoane care exercită însărcinări în
serviciul unui funcţionar public asimilat ori în cadrul unei persoane juridice.
Prin activitatea ilicită a persoanelor rău intenţionate, care caută să-şi rezolve în mod fraudulos interesele,
se pune în pericol bunul mers al altor persoane juridice private sau publice.
b) Obiectul material. Infracţiunea de dare de mită nu are obiect material*2). Conform unor opinii totuşi,
atunci când oferirea de mită a fost respinsă, banii sau foloasele care trebuia să aibă rolul de mijloace de
săvârşire a faptei devin obiecte materiale ale acesteia. De asemenea, atunci când folosul oferit constă în
prestarea unei munci, obiectul asupra căruia se efectuează munca devine obiect material al infracţiunii*3).
Aşa cum am arătat la infracţiunea de luare de mită, nu subscriem la această opinie.
a) Subiectul activ. În cazul infracţiunii de dare de mită, poate fi orice persoană care îndeplineşte
condiţiile generale de vârstă şi responsabilitate cerute de lege subiectului unei infracţiuni. Infracţiunea
poate fi săvârşită şi de un funcţionar public, însă, în această situaţie, el apare în raport cu funcţia sau
serviciul pe care îl îndeplineşte funcţionarul public mituit ca o persoană particulară.
Referitor la participaţia penală, potrivit legislaţiei penale în vigoare, darea şi luarea de mită sunt două
fapte distincte, deosebite, fiecare dintre ele cu subiect activ (autor nemijlocit) propriu. Cel ce dă mita
(mituitorul) trebuie socotit totdeauna ca autor al infracţiunii de dare de mită, şi nu ca instigator sau
complice la infracţiunea corelativă. În acelaşi timp, funcţionarul public corupt (mituit) va avea calitatea de
autor al infracţiunii de luare de mită, şi nu instigator sau complice la darea de mită.
Fapta persoanei interpuse – care promite, oferă sau dă bani ori alte foloase pentru şi în numele altei
persoane – este socotită, prin voinţa legiuitorului, a fi însăşi fapta acesteia din urmă, căreia, ca atare, nu i se
poate refuza calitatea de autor*4).
Darea de mită comisă prin intermediar constituie infracţiune numai dacă promisiunea, oferta sau folosul
ajunge la funcţionarul public sau persoana mituită, nu şi atunci când acţiunea tipică (necunoscută
funcţionarului public) se opreşte la intermediar.
Atunci când chiar intermediarul l-a determinat pe mituitor să săvârşească fapta prin intermediul său, el
va fi socotit instigator la fapta de dare de mită în care se absoarbe, dacă este cazul, complicitatea, deoarece
instigarea, ca formă de participaţie principală, absoarbe complicitatea, formă de participaţie secundară.
b) Subiectul pasiv. În cazul infracţiunii de dare de mită, subiectul pasiv îl constituie orice autoritate
publică, instituţie publică, instituţie sau altă persoană juridică publică ori privată ori persoană care exercită
un serviciu de interes public, din al căror personal face parte funcţionarul public sau persoana căreia i se dă
mită.
a) Elementul material al acestei infracţiuni constă în promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte
foloase ce nu se cuvin unui funcţionar public sau unei alte persoane care exercită, permanent sau temporar,
cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele
prevăzute în art. 175 alin. (2) C. pen. sau în cadrul oricărei persoane juridice, direct sau indirect, pentru sine
sau pentru altul, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act
ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri.
Prin „promisiune” se înţelege angajamentul, făgăduiala, obligaţia pe care şi-o asumă o persoană faţă de
un funcţionar public de a remite în viitor o sumă de bani sau alte foloase, dacă va acţiona sau nu va acţiona
în sensul urmărit şi dorit de acea persoană. Promisiunea presupune un act unilateral al mituitorului, ea
neimplicând neapărat actul corelativ al acceptării de către funcţionarul public.
Mijloacele prin care se face promisiunea sunt multiple. Aceasta se poate face verbal, în scris, precum şi
în orice alt mod; ea trebuie însă să ajungă la cunoştinţa destinatarului (funcţionarului public sau persoanei
355
care exercită atribuţii similare în varianta atenuată), neavând relevanţă, aşa cum menţionam, dacă acesta o
acceptă sau o respinge.
Prin „oferire” se înţelege activitatea de prezentare funcţionarului public a banilor sau folosului pe care
acesta urmează să îl primească, în scopurile precizate prin textul incriminator, infracţiunea de dare de mită
subzistând chiar dacă oferta nu este acceptată.
Modurile în care oferta ajunge la funcţionarul public nu au relevanţă atât timp cât ea a ajuns la cunoştinţa
acestuia. În acelaşi timp, pentru existenţa infracţiunii se cere ca oferta să fie precisă, neechivocă, să se
concretizeze într-o acţiune efectivă şi reală.
Atunci când oferta este precedată de promisiune, infracţiunea se consumă odată cu formularea
promisiunii, fără însă ca oferta consecutivă să fie lipsită de orice consecinţe de ordin juridic.
În practică s-a decis ca reprezentând infracţiune de dare de mită săvârşită în această modalitate în cazul
oferirii unor sume de bani de către inculpat unui lucrător de poliţie, spre a nu controla marfa pe care o
transporta*5), ori a faptei unei persoane care a oferit o sumă de bani unor gardieni publici, în scopul de a-i
permite să sustragă bunuri aflate în paza lor*6).
Ceea ce caracterizează oferta este prezentarea banilor sau foloaselor ce constituie obiectul mitei ori
posibilitatea ca acestea să fie imediat remise. Prin urmare, oferta nu este afectată de vreun termen. Spre
deosebire de ofertă, promisiunea priveşte sume de bani sau foloase viitoare, în sensul că nu sunt prezentate
sau puse la dispoziţia funcţionarului în momentul formulării sale; ea este afectată deci de un termen.
Dacă funcţionarul public respinge oferta, infracţiunea de luare de mită nu se realizează, dacă însă o
acceptă, el primind banii sau foloasele, fapta lui constituie luare de mită. Niciuna dintre aceste ipoteze însă
nu afectează existenţa de sine stătătoare a infracţiunii de dare de mită.
În fine, „a da banii” sau alte foloase presupune a preda, efectiv, a remite funcţionarului public banii sau
foloasele. Este nerelevantă împrejurarea că mituirea nu a reuşit, adică nu l-a determinat pe funcţionarul
public să ia mita, întrucât infracţiunea se consumă odată cu acţiunea de predare, înmânare a avantajului
material.
Nu prezintă importanţă dacă banii sau foloasele au fost date din proprie iniţiativă sau cedând solicitărilor
funcţionarilor publici ori dacă au fost date direct sau indirect (prin intermediar).
Infracţiunea de dare de mită subzistă chiar dacă nu s-a realizat actul pentru care s-au dat banii sau
foloasele, infracţiunea consumându-se odată cu activitatea de predare, de înmânare a banilor sau a altor
foloase, neprezentând importanţă nici dacă darea a avut loc în mod efectiv.
Infracţiunea de dare de mită se realizează în varianta tip sau în varianta atenuată în funcţie de calitatea
persoanei căreia îi este destinată mita. Astfel, dacă se încearcă mituirea unui funcţionar public sau
funcţionar public asimilat [art. 175 alin. (2) C. pen.], fapta va constitui dare de mită în varianta tip. Dacă se
încearcă mituirea unei persoane care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie, o
însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute în art. 175 alin. (2) C. pen.
sau în cadrul oricărei persoane juridice, se va reţine varianta atenuată a infracţiunii de dare de mită. S-a
considerat că prin prisma persoanelor susceptibile de a fi mituite, care, în această variantă, aparţin în
majoritate sectorului privat sau sunt angajaţi ai unei persoane care exercită un serviciu de interes public,
fapta prezintă un grad de pericol social mai scăzut în comparaţie cu încercarea de mituire a unui funcţionar
public, care afectează bunul mers al instituţiilor publice. Pentru explicaţii privind sfera persoanelor
cuprinse la art. 175 şi art. 308 C. pen., trimitem la subiectul activ la infracţiunea de luare de mită.
Pentru existenţa infracţiunii de dare de mită se cere a fi întrunite mai multe condiţii, mai multe cerinţe
esenţiale:
1. Prima condiţie constă în aceea că promisiunea, oferirea sau darea de mită să aibă ca obiect bani sau
alte foloase.
În lipsa darurilor nu poate să existe o infracţiune, întrucât legea penală, evident, nu pedepseşte
demersurile, nici rugăminţile, nici insistenţele sau recomandările, chiar dacă ele ar avea drept rezultat
determinarea funcţionarului să facă un act nedrept şi să încalce din slăbiciune, îndatoririle funcţiei sale.
Cu privire la înţelesul noţiunii de „foloase”, a se vedea cele arătate în paginile anterioare.
356
2. A doua condiţie este aceea ca banii sau foloasele promise, oferite sau date să fie necuvenite, să nu fie
datorate, potrivit legii, deci să aibă caracter de retribuţie, adică să constituie plata (sau răsplata) în vederea
unui act determinat, arătat în mod explicit*7). Foloasele sunt necuvenite atunci când se promite, se oferă
sau se dă peste ceea ce este datorat în mod legal*8).
Este vorba, mai precis, de plata (sau răsplata) în vederea realizării unuia sau unora din scopurile arătate
în art. 254 C. pen.
3. A treia condiţie este ca banii sau foloasele să fie date sau promise pentru cel mituit sau pentru o terţă
persoană. Esenţial este ca banii sau foloasele să constituie o contraprestaţie pentru activitatea ce se solicită
funcţionarului public sau persoanei care poate face obiectul activităţii de mituire, şi nu este necesar ca banii
sau foloasele să fie destinate direct celui mituit.
4. În sfârşit, ultima condiţie este aceea ca actul în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea etc., subiectul
activ promite, oferă sau dă bani ori alte foloase să fie un act privitor la îndatoririle de serviciu ale
funcţionarului ori un act contrar acestor îndatoriri.
Nu interesează deci dacă actul în vederea căruia se dă mita este licit sau ilicit*9).
În practica judiciară au fost considerate infracţiuni de dare de mită săvârşite în legătură cu acte privitoare
la îndatoririle de serviciu ale celui mituit fapta unei persoane de a fi oferit o sumă de bani unor funcţionari
ai firmei S.W.B.C. Galaţi pentru aceştia să nu dea curs întocmirii unor acte de constatare a unei infracţiuni
de furt comisă în dauna SC I. Galaţi*10); fapta unei persoane de a fi oferit o sumă de bani secretarului şef
al unei instituţii de învăţământ pentru eliberarea în fals a unei diplome*11); fapta unei persoane care,
aflând că un prieten al său, faţă de care se efectuau cercetări penale, a fost reţinut şi condus la sediul poliţiei
de un ofiţer de poliţie, de a oferi acestuia – fiind însă refuzat – un inel de aur pentru a-l pune în libertate pe
prietenul său, chiar dacă ordonanţa de reţinere a fost emisă de un alt ofiţer de poliţie care a continuat
urmărirea penală*12); ori fapta inculpatului care a oferit o sumă de bani unui funcţionar pentru a fi
abandonate cercetările ce se efectuau cu privire la un transport de marfă importată de societatea comercială
reprezentată de inculpat*13).
Spre deosebire de reglementarea anterioară, unde infracţiunea de dare de mită exista numai dacă
promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase se comitea anterior îndeplinirii sau neîndeplinirii de
către funcţionarul public a actului în vederea căruia mituitorul a acţionat sau cel mai târziu în timpul
îndeplinirii îndatoririlor de serviciu, potrivit actualei reglementări, fapta trebuie săvârşită în legătură cu
atribuţiile de serviciu ale celui mituit. Aceasta înseamnă că activitatea mituitorului nu este condiţionată de
momentul când persoana a cărei mituire se încearcă îndeplineşte atribuţiile de serviciu. Astfel, fapta
constituie dare de mită atât atunci când promisiunea sau oferirea au loc anterior îndeplinirii actului de către
funcţionarul public, cât şi atunci când darea bunurilor sau foloaselor are loc după îndeplinirea actului,
indiferent dacă a intervenit o înţelegere anterioară comiterii actului sau nu. De asemenea, fapta constituie
infracţiunea de dare de mită, în cazul remiterii ulterioare îndeplinirii actului, indiferent dacă actul îndeplinit
de funcţionarul public este conform sau contrar atribuţiilor de serviciu.
Evident, nu va constitui dare de mită atunci când funcţionarul public căruia i s-au promis, oferit sau dat
foloasele nu are competenţa de a efectua actul în vederea căruia particularul a comis fapta de mai sus.
b) Urmarea imediată. În cazul infracţiunii analizate, urmarea imediată constă în producerea unei stări
de pericol în sensul creării posibilităţii unei îndepliniri incorecte sau a unei neîndepliniri a îndatoririlor de
serviciu de către un funcţionar public sau o persoană care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără o
remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute în art. 175
alin. (2) C. pen. sau în cadrul oricărei persoane juridice. Pe de altă parte, există şi pericolul stânjenirii
realizării în bune condiţiuni şi în mod legal a activităţii unui organ de stat, instituţii sau a oricărei persoane
juridice. Urmarea precizată derivă din însăşi comiterea infracţiunii, întrucât textul incriminator nu
condiţionează existenţa faptei de producerea unui rezultat determinat şi concret.
c) Raportul de cauzalitate. Pentru întregirea laturii obiective a infracţiunii de dare de mită, este necesar
să existe o legătură de cauzalitate între activitatea infracţională şi urmarea imediată, în sensul că activitatea
357
de promitere, oferire sau dare de mită a creat o stare de pericol pentru activitatea instituţiilor publice sau a
altor persoane juridice.
Sub aspect subiectiv, fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Subiectul activ al dării de mită, săvârşind cu voinţă una dintre acţiunile tipice, ştie, cunoaşte că banii sau
foloasele pe care le promite, le oferă sau le dă unui funcţionar nu se cuvin acestuia, ci reprezintă o
retribuţie pentru a-l determina să îndeplinească ori să încalce îndatoririle de serviciu ori pentru că le-a
îndeplinit sau încălcat deja; acţionând în acest fel, făptuitorul are implicit reprezentarea pericolului creat
pentru activitatea persoanelor prejudiciate – a căror normală desfăşurare presupune îndeplinirea serviciului
de către toţi funcţionarii publici în condiţii de probitate şi legalitate*14), rezultat pe care îl urmăreşte sau îl
acceptă.
Dacă făptuitorul nu a avut reprezentarea că săvârşeşte una dintre acţiunile incriminate, fapta sa nu
constituie infracţiunea de dare de mită. În practica judiciară, în acest sens, s-a decis că oferta făcută în stare
de beţie totală şi în împrejurări care dovedesc că nu este rezultatul unui act deliberat nu este de natură a
conduce la concluzia existenţei laturii subiective a acestei infracţiuni*15). Dimpotrivă, dacă inculpatul a
săvârşit fapta după consumarea voluntară a unei cantităţi de băuturi alcoolice în timpul programului de
lucru, starea de beţie în care s-a aflat inculpatul nu s-a datorat unor cauze independente de voinţa sa, iar, pe
de altă parte, nu a fost vorba de o intoxicaţie alcoolică care să fie cvasiparalizantă pentru energia sa fizică,
să determine o întunecare a facultăţilor mintale, în aşa fel încât inculpatul să piardă total controlul
acţiunilor comise, capacitatea de înţelegere şi voinţă*16).
De asemenea, nu este realizat elementul subiectiv al infracţiunii de dare de mită nici în ipoteza în care
făptuitorul s-a aflat în eroare de fapt cu privire la caracterul actului solicitat funcţionarului public.
În practica judiciară s-a decis că dacă s-a dat o sumă de bani unui funcţionar ca să falsifice un înscris
oficial, fapta constituie dare de mită în concurs cu instigare la infracţiunea de fals intelectual*17). Este
suficient ca făptuitorul să fi gratificat funcţionarul în legătură cu atribuţiile de serviciu ale acestuia, nefiind
necesar ca această acţiune să fie urmată de îndeplinirea, neîndeplinirea etc. a actului avut în vedere de
făptuitor. În cazul în care funcţionarul public săvârşeşte ulterior gratificării o infracţiune la care s-a obligat
prin primirea folosului, fapta va constitui concurs de infracţiuni.
A. Forme
Din examinarea, în esenţa lor, a celor trei acţiuni ce realizează elementul material al infracţiunii de dare
de mită se poate constata că una dintre acestea – promisiunea de bani ori alte foloase – reprezintă un act de
pregătire al dării de mită, incriminat însă autonom ca infracţiune consumată.
Consumarea infracţiunii de dare de mită are loc instantaneu (momentan) în momentul săvârşirii
oricăreia dintre acţiunile tipice – de dare, oferire ori promisiune – incriminate prin art. 290 C. pen.
Infracţiunea de dare de mită poate subzista sub forma infracţiunii continuate dacă sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute în art. 35 alin. (1) C. pen.
În practica judiciară s-a decis că fapta inculpatului care, cu aceeaşi ocazie, a oferit suma de 200 de dolari
la doi agenţi de poliţie pentru ca aceştia să nu-i întocmească proces-verbal de constatare a infracţiunii la
regimul circulaţiei rutiere realizează conţinutul constitutiv a două infracţiuni autonome de dare de mită,
aflate în concurs ideal*18). Avem rezerve faţă de această decizie, deoarece se aduce atingere unei singure
valori sociale, respectiv relaţiile de serviciu şi există unitate de timp şi loc în comiterea faptei. În
consecinţă, considerăm că în speţă s-a comis o infracţiune simplă*19).
B. Sancţionare
358
Infracţiunea de dare de mită este pedepsită în varianta tip cu închisoare de la 2 la 7 ani. Varianta atenuată
prevăzută în art. 308 C. pen. se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în art. 290 C. pen., ale cărei limite se
reduc cu o treime.
În conformitate cu prevederile art. 290 alin. (5) C. pen., banii, valorile sau orice alte bunuri oferite sau
date sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.
Măsura confiscării speciale operează în cazul dării de mită numai atunci când fapta se săvârşeşte prin
oferire şi prin dare de bani sau alte foloase, nu însă şi în varianta comiterii infracţiunii prin promisiunea de
bani sau alte foloase.
În situaţia când mita a fost promisă, oferită sau dată ca urmare a constrângerii, nu se va proceda la
aplicarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale, ci, în baza art. 290 alin. (4) C. pen., banii, valorile sau
orice alte bunuri vor fi restituite persoanei care le-a dat. De asemenea, banii sau valorile se restituie şi în
cazul în care operează cauza de nepedepsire de la alin. (3) (mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă fapta
mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta), dar în această situaţie
restituirea operează dacă banii sau foloasele au fost date după efectuarea denunţului. Dacă banii sau
foloasele au fost date anterior denunţului, făptuitorul beneficiază de cauza de nepedepsire, dar confiscarea
specială operează, iar banii sau foloasele date nu se restituie.
5. Cauze care exclud existenţa infracţiunii. Cauze de nepedepsire
A. Cauze care exclud existenţa infracţiunii

Potrivit art. 290 alin. (2) C. pen., darea de mită nu constituie infracţiune atunci când mituitorul a fost
constrâns prin orice mijloace de către cel care a luat mită. În această situaţie, ne aflăm în faţa unei cauze
speciale de neimputabilitate. Între constrângerea prevăzută în art. 25 C. pen. şi cea prevăzută în art. 290
alin. (2) C. pen. există unele deosebiri de exprimare a legiuitorului.
În cazul constrângerii reglementate de art. 25 C. pen., mijlocul de înfăptuire îl constituie numai
ameninţarea cu un pericol grav, în timp ce, potrivit art. 290 alin. (2) C. pen., constrângerea se efectuează
prin orice mijloace, chiar printr-un refuz al funcţionarului public de a îndeplini actul cerut de solicitant, fără
acordarea de bani sau alte foloase, perspectivă de natură a crea în psihicul celui constrâns o presiune
puternică, determinându-l să dea foloasele sau banii. De asemenea, dacă valoarea periclitată prin activitatea
făptuitorului în cazul constrângerii din art. 25 C. pen. ar putea să fie numai o valoare legată de persoana
omului (viaţa, sănătatea, integritatea corporală, libertatea etc.), în cazul reglementat de art. 290 alin. (2) C.
pen., poate fi orice valoare de interes deosebit pentru cel constrâns, inclusiv, valorile de ordin patrimonial.
În fine, dacă în situaţia constrângerii morale, reglementată de art. 25 C. pen., celui constrâns nu-i rămâne
nicio posibilitate de opţiune, pericolul de care este ameninţat neputând fi înlăturat decât prin săvârşirea
faptei la care este silit, în cazul prevăzut în art. 290 alin. (2) C. pen., cel constrâns ar avea în principiu şi
alte posibilităţi (de pildă, să renunţe la actul pretins funcţionarului), însă importanţa pentru sine a actului pe
care îl solicită îl determină să opteze pentru alternativa de a ceda în faţa constrângerii*20).
Am adăuga la aceste argumente şi ideea că despre o constrângere a mituitorului poate fi vorba numai
când acesta solicită de la un funcţionar public un act licit, deoarece în celelalte ipoteze nu funcţionarul
public exercită o presiune asupra solicitantului, ci acesta presează asupra funcţionarului public încercând
să-l determine cu bani sau alte foloase să-şi încalce îndatoririle de serviciu.
În practica judiciară s-a decis că nu există constrângere, dispoziţiile art. 290 alin. (2) C. pen. nefiind
aplicabile, atunci când inculpatul este cel care a avut iniţiativa, iar infracţiunea s-a consumat în momentul
promisiunii. Faptul că, ulterior, ofiţerul de poliţie, care dorea să facă proba mituirii, i-ar fi spus inculpatului
să-i aducă banii promişi nu are semnificaţia unei constrângeri în sensul art. 290 alin. (2) C. pen. şi, ca atare,
nu poate conduce la înlăturarea răspunderii penale pentru infracţiunea de dare de mită*21).
359
B. Cauză de nepedepsire
Potrivit art. 290 alin. (3) C. pen., mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă autorităţii fapta mai înainte ca
organul de urmărire să fi fost sesizat pentru aceasta.
Cauza de nepedepsire operează numai atunci când sunt îndeplinite o serie de condiţii care rezultă din
analiza textului legal:
1. În primul rând, este necesar ca mituitorul să denunţe fapta. Aceasta nu presupune neapărat
introducerea unui denunţ propriu-zis, în formele prescrise de lege. Fapta se consideră denunţată, de pildă, şi
în cazul în care mituitorul fiind urmărit pentru o altă infracţiune, face o declaraţie prin care aduce la
cunoştinţa organului de urmărire penală fapta sa de dare de mită, precum şi fapta funcţionarului public care
a primit mita şi, în urma acestui denunţ, se pornesc cercetările. Nu constituie însă o denunţare, în sensul
dispoziţiilor art. 290 alin. (3) C. pen., recunoaşterea făcută de făptuitor în faţa organului de urmărire penală
care a constatat săvârşirea infracţiunii de dare de mită. În lipsa unei precizări a legii, denunţarea poate fi
făcută şi unei autorităţi necompetente a efectua urmărirea penală în această materie, întrucât în acest caz
autoritatea care a primit denunţul va sesiza de îndată organul de urmărire competent. În practica judiciară s-
a apreciat că este valabil denunţul făptuitorului făcut în faţa unui revizor contabil, deoarece acesta are
atribuţii de control şi era obligat să sesizeze pe procuror*22).
2. O altă condiţie este ca denunţul să fie făcut mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat
cu privire la fapta de mituire.
*1) Coruperea se poate exercita şi asupra altor persoane, dar atunci ea nu mai constituie dare de mită. Când
acţiunea de corupere este exercitată asupra unui martor pentru a-l determina să facă afirmaţii mincinoase
ori să nu spună tot ce ştie cu privire la împrejurări esenţiale sau asupra unui expert ori interpret, spre a-l
determina să încalce obligaţiile decurgând din această calitate, fapta constituie infracţiunea de influenţare a
declaraţiilor (art. 272 C. pen.).
*2) A se vedea explicaţiile date la obiectul material al luării de mită.
*4) Ibidem, p. 210.
*5) C. Ap. Braşov, Dec. pen. nr. 6/A/1996, în T. Mrejeru şi colab., op. cit., p. 203.
*8) În legătură cu această cerinţă, pentru lămuriri suplimentare, a se vedea explicaţiile date în paginile
anterioare.
*12) Trib. jud. Constanţa, Dec. pen. nr. 272/1993, în Dreptul nr. 1/1994, p. 104. Soluţia a fost criticată în
literatură, arătându-se că actul în vederea căruia s-a oferit inelul excedea atribuţiile de serviciu ale ofiţerului
de poliţie (a se vedea nota C. Raicu la decizia sus-menţionată).
*13) CSJ, s. pen., Dec. nr. 400/1998.
*15) Trib. Suprem, col. pen., Dec. nr. 1224/1955, în Culegere de decizii pe anul 1955, vol. III, p. 82.
*17) CSJ, s. pen., Dec. nr. 3850/2003, pe www.ctce.ro; G. Antoniu ş.a., op. cit., vol. III, p. 221.
*18) C. Ap. Cluj, s. pen., Dec. nr. 123/2003, în Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de practică judiciară
pe anul 2003 a Curţii de Apel Cluj, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004.
*19) A se vedea, în acest sens, şi prevederile art. 238 din Legea nr. 187/2012. Deşi se referă la condiţiile
de existenţă ale infracţiunii continuate, considerăm, pentru identitate de raţiune, că trebuie aplicate şi
infracţiunii simple sau infracţiunii complexe. Astfel, prevederile menţionate stabilesc faptul că subiectul
360
pasiv este unic, existând, în consecinţă, o singură infracţiune şi atunci când (...) infracţiunea a adus atingere
unor subiecţi pasivi secundari diferiţi, dar subiectul pasiv principal este unic.
*20) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 142; V. Dobrinoiu, op. cit., p. 233.
*21) C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 66/A/1977. În acelaşi sens, a se vedea ICCJ, s. pen., Dec.
nr. 1863/2010, pe www.iccj.ro.
*22) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 3924/1972, în RRD nr. 3/1973, p. 161.
ART. 291
Traficul de influenţă
Infracţiunea de trafic de influenţă este reglementată în Codul penal şi Legea nr. 78/2000 într-o variantă
tip, o variantă atenuată şi o variantă agravată.
Potrivit art. 291 alin. (1) C. pen., constituie varianta tip a infracţiunii de trafic de influenţă pretinderea,
primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru
altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui
funcţionar public şi care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să
urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească
un act contrar acestor îndatoriri.
Varianta agravată este prevăzută în art. 7 din Legea nr. 78/2000. Astfel, se pedepseşte mai grav traficul
de influenţă săvârşit de o persoană care:
a) exercită o funcţie de demnitate publică;
b) este judecător sau procuror;
c) este organ de cercetare penală sau are atribuţii de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor;
d) este una dintre persoanele arătate la art. 293 din Codul penal.
Varianta atenuată este prevăzută în art. 308 C. pen. şi constă în traficul de influenţă săvârşit în legătură
cu persoanele care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice
persoane juridice.
a) Obiectul juridic special. Infracţiunea de trafic de influenţă are ca obiect juridic special relaţiile
sociale privitoare la desfăşurarea activităţii instituţiilor publice sau private în condiţii care să asigure
încrederea şi prestigiul de care să se bucure personalul acestora. Prin comiterea faptei de către subiectul
activ se creează o stare de neîncredere în legătură cu corectitudinea funcţionarului public sau a altor
persoane care îndeplinesc o însărcinare în cadrul unei persoane juridice sau al unei persoane care exercită
un serviciu de interes public.
b) Obiectul material. În cazul infracţiunii de trafic de influenţă, obiectul material lipseşte. În literatura
juridică se susţine că totuşi, dacă făptuitorul primeşte un bun, există şi un obiect material constând în acel
bun, cum ar fi situaţia când folosul primit de făptuitor constă în prestarea unei munci de către cumpărătorul
de influenţă (de exemplu, repararea unui automobil, efectuarea unei instalaţii, legarea unei colecţii de
cărţi), obiectul muncii prestate devenind şi obiect material al infracţiunii*1).
Considerăm că bunurile sau foloasele pretinse ori primite de făptuitor nu sunt obiecte materiale ale
infracţiunii, ci lucruri date pentru săvârşirea acesteia.
361
a) Subiectul activ. La infracţiunea de trafic de influenţă subiect activ nemijlocit poate fi orice persoană.
Subiect activ poate fi chiar un funcţionar public, dar într-o asemenea ipoteză, acesta apare ca un simplu
terţ în raport cu funcţionarul public vizat de a îndeplini actul de serviciu.
Dacă însă fapta este săvârşită de un funcţionar public, iar acesta are şi el atribuţii în legătură cu actul pe
care urmează să-l îndeplinească funcţionarul public de a cărui favoare se prevalează, există un concurs de
infracţiuni între luare de mită şi trafic de influenţă, cu condiţia ca făptuitorul să fi asigurat persoana ca va
beneficia şi de serviciile care intră în competenţa sa.
În principiu, se prevalează de influenţă asupra unui funcţionar public cei care sunt cunoştinţe, rude sau
prieteni cu acesta.
În varianta agravată prevăzută în art. 7 din Legea nr. 78/2000, subiectul activ este calificat, acesta fiind o
persoană care exercită o funcţie de demnitate publică, un judecător, procuror, organ de cercetare penală sau
persoană cu atribuţii de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor, persoanele care, pe baza unui acord
de arbitraj, sunt chemate să pronunţe o hotărâre cu privire la un litigiu ce le este dat spre soluţionare de
către părţile la acest acord, indiferent dacă procedura arbitrală se desfăşoară în baza legii române ori în
baza unei alte legi (art. 293 C. pen.).
Subiectul activ calificat fiind identic cu cel de la agravanta infracţiunii de luare de mită, trimitem la
explicaţiile date la respectiva infracţiune.
În afara subiectului nemijlocit (autor), la comiterea infracţiunii pe care o analizăm pot contribui şi alţi
subiecţi activi care au calitatea de instigatori sau complici.
În unele situaţii, autorul, după ce pretinde un anumit folos, pentru a determina pe un funcţionar public să
facă un act care intră în atribuţiile sale de serviciu, primeşte banii ori alte bunuri prin intermediul altei
persoane. În consecinţă, persoana care a ajutat pe autor, în înţelegere cu acesta la primirea folosului, are
calitatea de complice la infracţiunea de trafic de influenţă.
Astfel, s-a decis că fapta unei persoane care, îndeplinind funcţia de instructor la o şcoală de şoferi
amatori, a primit de la o altă persoană pe care o pregătise pentru examenul de conducere o sumă de bani
spre a o preda altui inculpat care urma să-i faciliteze prin cunoştinţele sale reuşita la acel examen,
constituie complicitate la infracţiunea de trafic de influenţă*2).
Când cel care a conceput infracţiunea de trafic de influenţă este chiar intermediarul – care l-a determinat
pe autor să o comită cu ajutorul lui –, atunci, în persoana intermediarului se vor cumula calităţile lui de
instigator şi complice, dar întrucât instigarea absoarbe complicitatea, el va răspunde numai pentru
instigare*3).
Persoana care cumpără influenţa reală sau presupusă a autorului infracţiunii de trafic de influenţă are
calitatea de subiect activ al infracţiunii prevăzute în art. 292 C. pen. (cumpărarea de influenţă).
Astfel, cel care determină o persoană să-şi exercite influenţa asupra unui funcţionar public sau
funcţionar, promiţându-i, oferindu-i sau dându-i bani sau alte foloase în acest scop nu este considerat
instigator la infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută în art. 291 C. pen., ci autor al unei infracţiuni de
sine stătătoare, prevăzută în art. 292 C. pen. (cumpărarea de influenţă).
În cazul infracţiunii de cumpărare de influenţă săvârşită prin intermediar, cumpărătorul este autor, iar nu
instigator la această infracţiune; ca atare, nu se poate spune că intermediarul ar fi fost instigat de către
cumpărător. În realitate, intermediarul, deşi înfăptuieşte chiar acţiunea tipică prevăzută în textul de
incriminare (darea banilor, de pildă), efectuând această activitate ca un act de înlesnire a activităţii
cumpărătorului de influenţă (care poate comite infracţiunea direct sau indirect), nu poate fi considerat decât
ca un complice la infracţiune.
Activitatea de mijlocire între cumpărătorul şi vânzătorul de influenţă pe care o desfăşoară intermediarul
va constitui, după caz, complicitate la cumpărarea de influenţă sau la vânzarea de influenţă, după cum a
înţeles să ajute, prin acţiunile sale, pe cumpărătorul sau pe vânzătorul de influenţă. După cum cumpărătorul
de influenţă nu este complice sau instigator la infracţiunea de vânzare de influenţă şi nici vânzătorul de
influenţă nu este complice sau instigator la cumpărarea de influenţă, nici în persoana intermediarului nu se
362
pot reţine două infracţiuni în concurs (cumpărare şi vânzare de influenţă) atunci când, înţelegând să ajute
unul dintre participanţii la trafic, intră automat în contact şi cu celălalt*4).
b) Subiectul pasiv. Traficul de influenţă, fiind o infracţiune de corupţie şi în acelaşi timp o infracţiune în
legătură cu serviciul, poate avea ca subiect pasiv, în principal, organul de stat, instituţia publică sau orice
altă persoană juridică în al cărei serviciu se găseşte funcţionarul public ori persoana prevăzută în art. 308 C.
pen. pentru a cărui influenţare făptuitorul primeşte ori pretinde foloase sau acceptă daruri, iar, în secundar,
cei menţionaţi mai sus, în ale căror atribuţii de serviciu intră efectuarea unui act pentru care este real
interesată persoana căreia i se promite intervenţia şi asupra căreia fapta aruncă suspiciune.
În varianta tip şi varianta agravată, subiect pasiv secundar este funcţionarul public a cărui influenţă este
traficată. În varianta atenuată subiectul pasiv secundar este persoana care exercită, permanent sau temporar,
cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele
prevăzute în art. 175 alin. (2) sau în cadrul oricărei persoane juridice şi asupra căreia subiectul activ
pretinde că are influenţă.
Sfera subiecţilor pasivi secundari se extinde şi în cazul infracţiunii de trafic de influenţă asupra
persoanelor prevăzute în art. 1 din Legea nr. 78/2000 şi art. 294 C. pen.
Pentru explicaţii privind categoriile de persoane care alcătuiesc subiectul pasiv secundar în aceste variante
de comitere, trimitem la explicaţiile de la subiectul activ la infracţiunea de luare de mită.
a) Elementul material. În cazul infracţiunii de trafic de influenţă, elementul material constă în acţiunea
de traficare a influenţei care se poate realiza în una dintre următoarele variante alternative: pretinderea de la
o persoană interesată a unei sume de bani sau a unui alt folos pentru a interveni pe lângă un funcţionar
public asupra căruia subiectul are sau lasă să se creadă că are influenţă; primirea de la o persoană
interesată, în acelaşi scop, a unei sume de bani sau a altor foloase; acceptarea de promisiuni făcute în
scopul menţionat de către o persoană interesată.
„A primi bani sau alte foloase” înseamnă preluarea de către făptuitor a unei sume de bani, a unui bun
etc., iar „a pretinde bani sau alte foloase” presupune formularea de către subiectul activ nemijlocit, în mod
expres sau tacit, a cererii de a i se da o sumă de bani, un bun sau alte valori. „A accepta promisiuni”
înseamnă a manifesta acordul cu privire la promisiunile făcute sau darurile oferite.
Termenii folosiţi de textul incriminator, „pretindere”, „primire” etc., au înţelesul din vorbirea curentă şi
nu diferă de sensul termenilor utilizaţi la infracţiunea de luare de mită.
Pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă se cer să fie îndeplinite mai multe cerinţe esenţiale:
1. În primul rând se cere ca subiectul activ să aibă influenţă ori să lase să se creadă că are influenţă
asupra funcţionarului public sau persoanei care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără o
alin. (2) C. pen. sau în cadrul oricărei persoane juridice.
A avea influenţă asupra unui funcţionar public înseamnă a avea trecere, a se bucura în mod real de
încrederea acestuia, a fi în mod real în bune relaţii cu el*5). Făptuitorul va lăsa să se creadă că are influenţă
asupra unui funcţionar public atunci când, fără a avea trecere pe lângă acel funcţionar, creează persoanei
falsa impresie că se bucură de această trecere, că este în bune relaţii cu funcţionarul public, că se bucură de
încrederea acestuia.
Cerinţa este realizată şi în cazul în care făptuitorul nu dezminte afirmaţiile făcute de o altă persoană că ar
avea influenţă asupra funcţionarului public. Nu are relevanţă dacă făptuitorul a precizat ori nu numele
funcţionarului public asupra căruia are influenţă, suficient fiind să-l fi determinat numai prin calitatea
acestuia*6). În acest sens, s-a decis în practica judiciară că pentru reţinerea infracţiunii prevăzute de art.
291 C. pen. nu este necesar ca inculpatul să indice în mod nominal funcţionarul public pe lângă care
363
pretinde că ar avea trecere, dacă din conţinutul celor afirmate de el se desprinde competenţa acestui
funcţionar de a dispune în legătură cu actul referitor la care se trafică influenţa*7).
De asemenea, nu interesează dacă făptuitorul atribuind un nume acelui funcţionar, numele atribuit este
real sau fictiv. Prin urmare, esenţial este ca influenţa făptuitorului să fi constituit pentru persoana interesată
motivul determinant al tranzacţiei.
În situaţiile când făptuitorul lasă să se creadă că are influenţă, deşi nu are, este vorba şi de inducere în
eroare, de o înşelăciune pe care însă traficul de influenţă o absoarbe în conţinutul său, întrucât prin
incriminare s-a urmărit cu precădere ocrotirea prestigiului organizaţiilor publice sau altor persoane juridice
şi al funcţionarilor publici sau altor persoane care asigură desfăşurarea activităţii acestora.
Instanţa supremă a statuat în acest sens că fapta unui inculpat de a se fi prevalat de o influenţă presupusă
asupra directorului general RATB, dar pe care în realitate nu o avea, primind o sumă de bani pentru
intervenţia ce o va face pe lângă acesta, constituie numai infracţiunea de trafic de influenţă, deşi cuprinde şi
elementele înşelăciunii*8).
Instanţa supremă a statuat că există infracţiunea de trafic de influenţă atunci când fapta concretă se referă
la oferire sau acceptare de a da bani ori alte foloase în schimbul unor acte promise de o persoană cu reală
sau presupusă influenţă asupra unui funcţionar public cu atribuţii de serviciu în sfera cărora intră şi
posibilitatea de a îndeplini acele acte*9).
2. O a doua condiţie pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă constă în aceea ca subiectul activ
să promită intervenţia sa pe lângă un funcţionar public sau o persoană care exercită o însărcinare în
serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute în art. 175 alin. (2) C. pen. sau în cadrul oricărei
persoane juridice, spre a-l determina să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie
îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor
îndatoriri.
Rezultă în mod indubitabil că, pentru a subzista fapta analizată, trebuie ca organul de stat, instituţia
publică sau orice altă persoană juridică, din care face parte funcţionarul public sau persoana asupra căreia
autorul pretinde că are influenţă, să aibă competenţa de a efectua actul în vederea căruia se trafică
influenţa. Dacă nu intră în atribuţiile de serviciu ale acestuia, fapta va constitui infracţiunea de înşelăciune.
Nu interesează dacă intervenţia promisă a avut sau nu loc şi nici dacă prin intervenţie s-a urmărit efectuarea
de către funcţionar public a unui act legal sau a unui act ilegal şi nici dacă acel act a fost sau nu efectuat.
3. În fine, o altă cerinţă esenţială constă în aceea că acţiunea ce constituie elementul material al
infracţiunii să fie realizată mai înainte ca funcţionarul public sau persoana pe lângă care s-a promis că se va
interveni să fi îndeplinit actul ce constituie obiectul intervenţiei sau, cel mai târziu, în timpul îndeplinirii
acestuia. Această cerinţă rezultă din dispoziţiile art. 291 C. pen., potrivit cărora scopul urmărit prin
traficarea influenţei este acela de a determina pe funcţionar public să îndeplinească, să nu îndeplinească, să
urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un
act contrar acestor îndatoriri, şi de aceea, în mod necesar, pretinderea sau primirea foloaselor ori acceptarea
de promisiuni trebuie să preceadă actului, nefiind de conceput ca pretinderea sau tratativele dintre
cumpărătorul şi traficantul de influenţă să aibă loc după ce actul, în vederea căruia ar urma să se intervină,
a fost deja realizat*10).
În practica judiciară s-a decis că întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă
fapta inculpatului care, în calitate de subofiţer de poliţie, a pretins şi a primit bani de la învinuită, lăsând să
se creadă că are influenţă asupra poliţistului care îi instrumenta cazul şi că îl va determina pe acesta să o
exonereze de răspundere penală*11); fapta inculpatului care a pretins şi a primit diverse sume de bani,
afirmând că are influenţă asupra unor funcţionari, pe care îi poate determina să înscrie în circulaţie un
autoturism mai vechi de 8 ani, să restituie un permis de conducere ridicat ori să pună în libertate persoane
arestate*12); fapta inculpatului care a primit diverse sume de bani, lăsând să se înţeleagă că-l poate
influenţa pe ofiţerul competent să elibereze în regim de urgenţă două paşapoarte turistice*13); fapta
inculpatului care a pretins o sumă de bani unor persoane, lăsând să se înţeleagă că are influenţă asupra
funcţionarilor de la ambasadă pentru obţinerea de vize*14); fapta inculpatului care a pretins denunţătorului
364
D.C.M. suma de 400.000.000 lei, creându-i convingerea că are o influenţă reală asupra funcţionarilor din
Primăria Sectorului 1 Bucureşti în vederea aprobării unei cereri prin care denunţătoarea solicitase o
locuinţă socială*15); fapta inculpatului care, în calitate de comisar al Gărzii Financiare, a pretins şi a primit
foloase materiale de la patronul unei firme pentru a interveni pe lângă un alt funcţionar al aceleiaşi instituţii
în scopul de a trece cu vederea anumite nereguli constatate cu ocazia controlului efectuat*16); fapta
inculpatului care a primit sume de bani în schimbul promisiunii că îşi va exercita influenţa, pe care
pretindea că o are asupra conducerii IML Bucureşti, pentru a obţine întocmirea unui raport de expertiză
care să ateste că soţul părţii civile, aflat în cursul executării unei pedepse privative de libertate, necesită
tratament medical în afara sistemului A.N.P.*17).
b) Urmarea imediată. În cazul infracţiunii de trafic de influenţă, realizarea elementului material are ca
urmare imediată crearea unei stări de pericol în ceea ce priveşte buna desfăşurare a activităţii unui organ de
stat, instituţii sau altei persoane juridice, în serviciul căreia se află funcţionarul public sau persoana care
este solicitată de făptuitor, starea de pericol izvorând din atingerea adusă prin expunerea reputaţiei acestora
la neîncredere şi suspiciune.
c) Raportul de cauzalitate. Infracţiunea de trafic de influenţă subzistă numai atunci când există o
legătură de cauzalitate între activitatea desfăşurată de făptuitor şi urmarea imediată, respectiv starea de
pericol social. Aceasta rezultă, de regulă, din materialitatea faptei (ex re).
Infracţiunea de trafic de influenţă se comite sub aspect subiectiv numai cu intenţie directă, respectiv
făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi îl urmăreşte.
Forma de vinovăţie – intenţia directă – derivă din scopul pentru care acţionează făptuitorul: primeşte,
pretinde ori acceptă banii sau alte foloase pentru a determina un funcţionar să-şi încalce îndatoririle de
serviciu prin îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în
îndatoririle sale de serviciu sau îndeplinirea un act contrar acestor îndatoriri. Nu este necesară realizarea, ci
doar urmărirea scopului menţionat. În cazul în care, ulterior pretinderii, primirii sau acceptării, traficantul
de influenţă acţionează asupra funcţionarului public, determinându-l să săvârşească o faptă în legătură cu
serviciul care constituie o infracţiune, se vor reţine regulile de la concursul de infracţiuni.
A. Forme
Dacă se examinează esenţa acţiunilor incriminate ca trafic de influenţă, se observă că cel puţin
acceptarea de promisiuni nu este altceva decât un act pregătitor al primirii efective a unor foloase
necuvenite, pe care, din raţiuni de politică penală, legiuitorul a înţeles să-l situeze pe acelaşi plan, sub
raportul semnificaţiei penale, cu primirea de asemenea foloase.
În cazul traficului de influenţă, legea nu conţine o dispoziţie de sancţionare a tentativei. Aceasta nu
înseamnă însă că tentativa la această infracţiune nu ar cădea sub incidenţa legii penale. Pretinderea de bani
sau alte foloase în scopul arătat în conţinutul art. 291 C. pen. constituie, în esenţă, un început de executare,
deci o tentativă pe care legiuitorul nu numai că nu a lăsat-o nepedepsită, dar, punând-o pe acelaşi plan cu
primirea efectivă de bani sau alte foloase, a sancţionat-o cu pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea
consumată.
Traficul de influenţă intră în categoria infracţiunilor de consumare anticipată, deoarece simpla pretindere
de bani sau foloase şi acceptare de promisiuni sunt suficiente pentru a se consuma infracţiunea. Din
examinarea art. 291 C. pen. rezultă că infracţiunea se consumă prin săvârşirea oricăreia dintre acţiunile
tipice prevăzute alternativ în norma de incriminare; or, pretinderea de foloase care, după cum am arătat, nu
este decât o tentativă asimilată cu infracţiunea consumată, exclude existenţa unei convenţii între
cumpărătorul şi traficantul de influenţă, fiind un act unilateral al celui din urmă.
365
Infracţiunea de trafic de influenţă se consumă în momentul în care infractorul, prevalându-se de
influenţa presupusă sau reală pe care o are pe lângă un funcţionar public, pretinde bani sau alte valori spre
a-l determina să efectueze un act, indiferent dacă ulterior a intervenit sau nu în acest sens. Există
infracţiune consumată chiar dacă autorul pretinzând sau primind foloasele ori acceptând promisiunea lor,
nu s-a gândit niciun moment să intervină în favoarea cumpărătorului de influenţă.
Întrucât traficul de influenţă este o infracţiune cu conţinut alternativ, faptele prin care se concretizează
două sau chiar toate acţiunile (pretinderea, primirea, acceptarea) comise de aceeaşi persoană reprezintă în
ansamblu o unitate infracţională naturală*18).
Infracţiunea de trafic de influenţă este susceptibilă, în principiu, de forma continuată, ori de câte ori sunt
întrunite condiţiile art. 35 alin. (1) C. pen.*19). În acest sens, instanţa supremă a decis că faptele unei
persoane săvârşite în baza aceleiaşi rezoluţii de a pretinde şi de a primi de mai multe ori la diferite intervale
de timp de la o altă persoană diverse sume de bani, pentru ca prin cunoştinţele sale printre funcţionarii cu
atribuţie de decizie în poliţie să-i faciliteze angajarea, constituie infracţiunea continuată de trafic de
influenţă*20).
La fel s-a hotărât că, din moment ce inculpatul, prevalându-se de influenţa ce ar avea-o pe lângă un
procuror, a pretins şi primit în mod repetat diferite sume de bani de la aceeaşi persoană pentru ca,
intervenind pe lângă acel procuror, să-l determine a îndeplini, într-un mod favorabil pentru persoana care a
dat foloasele, un anumit act de serviciu (în speţă, punerea în libertate a soţului acelei persoane) trebuie să se
constate că infracţiunea de trafic de influenţă a fost comisă în mod continuat*21).
B. Sancţionare
În cazul variantei tip a infracţiunii de trafic de influenţă, pedeapsa principală constă în închisoare de la 2
la 7 ani.
Dacă fapta se săvârşeşte în condiţiile variantei agravate prevăzute în art. 7 din Legea nr. 78/2000,
limitele speciale prevăzute în art. 291 C. pen. se majorează cu o treime.
Varianta atenuată prevăzută în art. 308 C. pen. se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în art. 291 C. pen.,
limitele speciale ale pedepsei reducându-se cu o treime
Deşi textul nu prevede şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi, instanţa de
judecată o poate pronunţa în cazul în care în raport de natura şi gravitatea infracţiunii, de împrejurările
cauzei şi persoana făptuitorului, o apreciază ca necesară.
Conform art. 291 alin. (2) C. pen., banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar
când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.
În înţelesul art. 291 alin. (2) C. pen., banii, valorile sau alte bunuri la care se referă textul legal se
confiscă de la persoana care le deţine, indiferent dacă aceasta este inculpatul sau o altă persoană.
În practica judiciară s-a decis că, în cazul infracţiunii de trafic de influenţă, banii, valorile şi orice alte
bunuri primite de făptuitor se confiscă. În lipsa unei dispoziţii legale, aceste valori nu se restituie
persoanelor care le-au dat. Această sancţiune se răsfrânge indirect şi asupra celor care au dat valorile pentru
a profita de traficul de influenţă, acestea nerestituindu-se, deoarece legea nu prevede o asemenea
restituire*22), atât timp cât nu sunt îndeplinite condiţiile art. 292 alin. (3) C. pen.*23).
Conchidem, arătând că din analiza textului privind confiscarea specială rezultă că această măsură nu este
aplicabilă în cazul pretinderii de bani sau alte foloase ori acceptării promisiunii de daruri, nefiind urmată
însă de primirea efectivă a acestora de făptuitor. Potrivit dispoziţiilor art. 112^1 C. pen., instanţa va putea
dispune măsura de siguranţă a confiscării extinse dacă va constata îndeplinirea condiţiilor legale.

*2) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 322/1981.
366
*4) În sens contrar, a se vedea Rechizitoriul nr. 206/D/P/2008 din 2 februarie 2009 al DNA din cadrul
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care se reţine în sarcina aceleiaşi persoane
complicitate la cumpărare de influenţă şi complicitate la trafic de influenţă în concurs.
*6) CSJ, Completul de 9 judecători, Dec. nr. 15/2001, în Dreptul nr. 6/2002, p. 227; în acelaşi sens, a se
vedea CSJ, s. pen., Dec. nr. 1040/1998, în Dreptul nr. 10/1999, p. 162.
*9) ICCJ, Secţiile Unite, Dec. nr. XXXV din 7 mai 2007, recurs în interesul legii privind încadrarea
juridică a faptei persoanei de a pretinde, primi sau accepta, direct sau indirect, bani sau alte foloase, în
vederea remiterii acestora unui funcţionar asupra căruia pretinde că are sau lasă să se creadă că are
influenţă pentru a-l determina să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, M. Of. nr.
764 din 12 noiembrie 2007.
*10) V. Dobrinoiu, op. cit., p. 292.
*11) CSJ, Dec. pen. nr. 1659/1999, în T. Mrejeru şi colab., op. cit., p. 233.
*13) Trib. Suceava, Sent. pen. nr. 243/2002, în Dreptul nr. 11/2003, p. 232.
*18) G. Antoniu ş.a., op. cit., p. 225.
*19) V. Dobrinoiu, op. cit., p. 299.
*20) Trib. Bucureşti, s. pen., Sent. nr. 130/2006, pe www.ctce.ro.
*21) Trib. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 242/1991, în Culegere de practică judiciară penală pe anul 1991,
Casa de editură şi presă „Şansa”, Bucureşti, 1992, p. 258.
*22) CSJ, s. pen., Dec. nr. 576/1997.
*23) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 3008/2008, pe www.iccj.ro.
ART. 292
Cumpărarea de influenţă
Infracţiunea este prevăzută într-o variantă tip şi o variantă atenuată în art. 292 şi art. 308 C. pen.
Constituie varianta tip, potrivit art. 292 alin. (1) C. pen., promisiunea, oferirea sau darea de bani sau
alte foloase, pentru sine sau pentru altul, direct sau indirect, unei persoane care are influenţă sau lasă să
se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public, pentru a-l determina pe acesta să îndeplinească,
să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de
serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri.
Constituie varianta atenuată, potrivit art. 308 C. pen., cumpărarea de influenţă săvârşită în legătură cu
persoanele care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice
persoane juridice.
367
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la activitatea unităţilor publice sau
private şi care exclud orice încercare de a crea suspiciune în legătură cu corectitudinea funcţionarului
public sau persoanei care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de
orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute în art. 175 alin. (2) C. pen. sau în cadrul
oricărei persoane juridice.
b) Obiectul material lipseşte în cazul acestei infracţiuni. Bunurile sau foloasele promise, oferite sau
date de făptuitor nu sunt obiecte materiale ale infracţiunii, ci lucruri date pentru săvârşirea acesteia.
a) Subiectul activ. În cazul infracţiunii de cumpărare de influenţă, subiect activ nemijlocit poate fi orice
persoană fizică.
Subiect activ poate fi chiar un funcţionar public, dar într-o asemenea ipoteză, acesta apare ca un simplu
terţ în raport cu funcţionarul public care ar urma să îndeplinească actul de serviciu solicitat de cumpărătorul
de influenţă.
În afara subiectului nemijlocit (autor), la comiterea infracţiunii pe care o analizăm pot contribui şi alţi
subiecţi activi care au calitatea de instigatori sau complici.
În cazul infracţiunii de cumpărare de influenţă săvârşită prin intermediar, cumpărătorul este autor, iar nu
instigator la această infracţiune; ca atare, nu se poate spune că intermediarul ar fi fost instigat de către
cumpărător. În realitate, intermediarul, deşi înfăptuieşte chiar acţiunea tipică prevăzută în textul de
incriminare (darea banilor, de pildă), efectuând această activitate ca un act de înlesnire a activităţii
cumpărătorului de influenţă (care poate comite infracţiunea direct sau indirect), nu poate fi considerat decât
ca un complice la infracţiune.
Cumpărarea de influenţă prin intermediar constituie infracţiune numai dacă promisiunea, oferta sau
folosul ajunge la traficant, nu şi atunci când acţiunea tipică, necunoscută traficantului, se opreşte la
intermediar; în asemenea situaţie, neputându-se reţine existenţa infracţiunii în sarcina autorului, nu poate fi
reţinută nici calitatea de complice în persoana intermediarului.
Activitatea de mijlocire între cumpărătorul şi vânzătorul de influenţă pe care o desfăşoară intermediarul
va constitui, după caz, complicitate la cumpărarea de influenţă sau la vânzarea de influenţă, după cum a
înţeles să ajute, prin acţiunile sale, pe cumpărătorul sau pe vânzătorul de influenţă. După cum cumpărătorul
de influenţă nu este complice sau instigator la infracţiunea de vânzare de influenţă şi nici vânzătorul de
influenţă nu este complice sau instigator la cumpărarea de influenţă, nici în persoana intermediarului nu se
pot reţine două infracţiuni în concurs (cumpărare şi vânzare de influenţă) atunci când, înţelegând să ajute
unul dintre participanţii la trafic, intră automat în contact şi cu celălalt.
b) Subiectul pasiv. Cumpărarea de influenţă fiind o infracţiune de corupţie şi în acelaşi timp o
infracţiune în legătură cu serviciul poate avea ca subiect pasiv, în principal, organul de stat, instituţia
publică sau orice altă persoană juridică în al cărei serviciu se găseşte funcţionarul public ori persoana
prevăzută în art. 308 C. pen. pentru a cărui influenţare făptuitorul promite, oferă sau dă bani ori alte
foloase, iar, în secundar, cei menţionaţi mai sus, în ale căror atribuţii de serviciu intră efectuarea unui act
pentru care este real interesată persoana căreia i se promite intervenţia şi asupra căreia fapta aruncă
suspiciune.
În varianta tip, subiect pasiv secundar este funcţionarul public a cărui influenţă este traficată. În varianta
atenuată, subiectul pasiv secundar este persoana care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără o
alin. (2) C. pen. sau în cadrul oricărei persoane juridice şi asupra căreia subiectul activ pretinde că are
influenţă. Sfera subiecţilor pasivi secundari se extinde şi în cazul infracţiunii de cumpărare de influenţă
asupra persoanelor prevăzute în art. 1 din Legea nr. 78/2000 şi art. 294 C. pen. Pentru explicaţii privind
categoriile de persoane care alcătuiesc subiectul pasiv secundar în aceste variante de comitere, trimitem la
explicaţiile de la subiectul activ la infracţiunea de luare de mită.
368
a) Elementul material. Elementul material al infracţiunii prevăzute în art. 292 C. pen. îl constituie
promisiunea de bani sau alte foloase unei persoane care are sau lasă să se creadă că are influenţă pentru a
interveni pe lângă un funcţionar public sau persoană prevăzută în art. 308 C. pen.; oferirea, în acelaşi scop,
a unei sume de bani sau a altor foloase; darea de bani ori alte foloase în scopul menţionat.
Întrucât activităţile de promitere, oferire sau dare au făcut obiectul analizei noastre la infracţiunea de
dare de mită, trimitem la explicaţiile date cu prilejul analizei acestei infracţiuni.
Diferenţa faţă de infracţiunea de dare de mită este că dacă la darea de mită promisiunea, oferirea sau
darea se face pentru a cumpăra îndeplinirea sau neîndeplinirea activităţii funcţionarului public sau
persoanei prevăzute în art. 308 C. pen., la cumpărarea de influenţă aceste activităţi sunt desfăşurate pentru
a cumpăra influenţa unui terţ asupra activităţii funcţionarului public sau persoanei prevăzute în art. 308 C.
pen.
Pentru întregirea laturii obiective a infracţiunii de cumpărare de influenţă este necesară îndeplinirea unor
condiţii esenţiale, şi anume:
1. Ca oricare dintre acţiunile de promitere, oferire sau dare să fie săvârşită ca urmare a influenţei pe care
vânzătorul de influenţă pretinde că o are asupra unui funcţionar public sau persoană prevăzută în art. 308
C. pen.
2. Ca acţiunea ce realizează elementul material (promisiunea, oferirea sau darea de bani sau alte foloase)
să fie săvârşită de către autor pentru intervenţia traficantului pe lângă un funcţionar public sau persoana
prevăzută în art. 308 C. pen., spre a-l determina să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să
întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar
acestor îndatoriri. Pentru existenţa infracţiunii de cumpărare de influenţă, este necesar deci, pe de o parte,
ca unitatea din care face parte funcţionarul public sau persoana prevăzută în art. 308 C. pen. asupra căruia
traficantul pretinde că ar avea influenţă să fie competentă a efectua actul în vederea căruia se trafică
influenţa, iar, pe de altă parte, ca funcţionarul public sau persoana prevăzută în art. 308 C. pen., făcând
parte din acea unitate, să aibă competenţa funcţională de a înfăptui actul solicitat. Dacă funcţionarul public
sau persoana prevăzută în art. 308 C. pen. nu este competentă să efectueze actul în vederea căruia se trafică
influenţa, fapta cumpărătorului nu va constitui infracţiune, neîntrunindu-se elementele constitutive cerute
de norma de incriminare. Fapta vânzătorului de influenţă va constitui în acest caz infracţiunea de
înşelăciune.
3. Ca acţiunea care constituie elementul material al infracţiunii să fie realizată mai înainte ca
funcţionarul public sau persoana prevăzută în art. 308 C. pen. pe lângă care s-a promis că se va interveni să
fi îndeplinit actul ce intră în atribuţiunile sale de serviciu sau cel mai târziu în timpul îndeplinirii acestuia.
Dacă fapta se săvârşeşte ulterior, aceasta nu mai prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni,
constituind o simplă gratificare a persoanei care, prin influenţa sa, a făcut posibilă rezolvarea cererii
gratificatorului. Neexistând o înţelegere anterioară îndeplinirii actului, chiar dacă se exercită influenţa
asupra unui funcţionar public sau persoană prevăzută în art. 308 C. pen. pentru a-şi îndeplini într-o anumită
manieră îndatoririle de serviciu, nu se poate vorbi despre traficarea influenţei şi nici despre cumpărarea de
influenţă.
b) Urmarea imediată. În cazul infracţiunii de cumpărare de influenţă, comiterea faptei are ca urmare
imediată realizarea unor operaţii ilicite pe seama funcţionarului public sau persoanei prevăzute în art. 308
C. pen. şi prin aceasta crearea unei stări de pericol în ceea ce priveşte buna desfăşurare a activităţii unei
autorităţi, instituţii publice sau altei persoane juridice în serviciul căreia se află funcţionarul public sau
persoana prevăzută în art. 308 C. pen., care este solicitată de făptuitor.
c) Raportul de cauzalitate. Infracţiunea subzistă numai atunci când există o legătură de cauzalitate între
activitatea desfăşurată de făptuitor şi urmarea imediată, respectiv starea de pericol social. Aceasta rezultă,
de regulă, din materialitatea faptei (ex re).
369
Infracţiunea se comite sub aspect subiectiv numai cu intenţie directă calificată prin scop. Făptuitorul
promite, oferă sau dă banii sau alte foloase în scopul de a determina un funcţionar public sau persoană
prevăzută în art. 308 C. pen. să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea
unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri.
A. Forme
Infracţiunea de cumpărare de influenţă fiind o infracţiune cu consumare anticipată, unele actele de
pregătire, precum şi actele de executare sunt asimilate formei consumate. Astfel, promisiunea de bani sau
alte foloase reprezintă un act de pregătire al cumpărării efective de influenţă.
Simpla promisiune, oferire sau dare de bani sau alte foloase este suficientă pentru a se consuma
infracţiunea fără a fi nevoie de un acord de voinţă între cumpărătorul şi vânzătorul de influenţă*1).
Cumpărarea de influenţă constituie o infracţiune cu conţinut alternativ, faptele prin care se concretizează
două sau chiar toate acţiunile (promisiunea, oferirea sau darea) comise de aceeaşi persoană, neîntrerupt şi
cu aceeaşi ocazie, reprezintă în ansamblu o unitate infracţională naturală.
B. Sancţionare
În cazul variantei tip, pedeapsa constă în închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi.
În varianta atenuată prevăzută în art. 308 C. pen., pedeapsa este cea prevăzută în art. 292 C. pen., ale
cărei limite speciale se reduc cu o treime.
Conform art. 292 alin. (4) C. pen., banii, valorile sau orice alte bunuri date sau oferite sunt supuse
confiscării, iar dacă acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.
În înţelesul art. 292 alin. (4) C. pen., banii, valorile sau alte bunuri la care se referă legea se confiscă de
la persoana care le deţine, indiferent dacă aceasta este inculpatul sau o altă persoană.
5. Cauză de nepedepsire
Potrivit art. 292 alin. (2) C. pen., făptuitorul nu se pedepseşte dacă denunţă autorităţii fapta mai înainte
ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea faptă.
Raţiunea instituirii acestei cauze de nepedepsire a cumpărătorului de influenţă este dublă. Pe de o parte,
s-a avut în vedere că dacă cel care după ce a promis, oferit sau dat banii sau foloasele se autodenunţă
înseamnă că regretă fapta, astfel că nu mai prezintă, sub raportul persoanei sale, un pericol social accentuat.
Pe de altă parte, s-a ţinut seama de interesul descoperirii şi sancţionării celor care se fac vinovaţi de trafic
de influenţă, precum şi de interesul prevenirii unor asemenea fapte, prin insuflarea temerii celor care ar fi
tentaţi să-şi trafice influenţa că vor fi denunţaţi.
În cazul când făptuitorul denunţă fapta, banii, valorile sau orice alte bunuri nu se mai confiscă, ci se
restituie persoanei care le-a dat [alin. (3)], dar numai dacă au fost date după efectuarea denunţului prevăzut
în alin. (2). Dacă banii sau foloasele au fost date anterior denunţului, cauza de nepedepsire operează, în
schimb banii sau foloasele date vor fi confiscate, potrivit prevederilor alin. (4).
ART. 293
Fapte săvârşite de către membrii instanţelor de arbitraj sau în legătură cu aceştia
370
Constituie infracţiunea de luare de mită săvârşirea faptei de către un membru al unei instanţe de arbitraj.
De asemenea, prevederile art. 293 C. pen. incriminează şi faptele de dare de mită faţă de o astfel de
persoană. Este vorba de persoanele care, pe baza unui acord de arbitraj, sunt chemate să pronunţe o
hotărâre cu privire la un litigiu ce le este dat spre soluţionare de către părţile la acest acord, indiferent dacă
procedura arbitrală se desfăşoară în baza legii române ori în baza unei alte legi*1) şi indiferent de
naţionalitatea sau cetăţenia membrilor acestor instanţe. S-a impus astfel completarea cadrului infracţiunilor
de corupţie cu o prevedere referitoare la extinderea normelor penale respective în privinţa faptelor de dare
şi luare de mită comise de persoanele implicate în soluţionarea litigiilor pe cale de arbitraj intern sau
internaţional (art. 2–4 din Protocol).
Observăm că dispoziţiile art. 293 nu fac referire la infracţiunile de trafic sau cumpărare de influenţă. Nu
putem decât să concluzionăm, din formularea textului de lege, că la infracţiunea de trafic de influenţă
legiuitorul a ales să lase în afara incriminării traficarea influenţei persoanelor prevăzute în art. 293 C. pen.
Într-adevăr, potrivit art. 7 din Legea nr. 78/2000, fapta de trafic de influenţă este mai gravă dacă se
săvârşeşte de una dintre persoanele prevăzute în art. 293 C. pen., iar nu în legătură cu acestea, astfel că se
pedepseşte mai grav traficul de influenţă săvârşit de un membru al unei instanţe de arbitraj şi este lăsată în
afara incriminării traficarea influenţei asupra unei astfel de persoane (care se regăseşte menţionată expres la
art. 293 C. pen. şi nu poate fi inclusă în vreuna dintre celelalte categorii prevăzute în art. 175 sau art. 308
C. pen.). Considerăm cel puţin regretabilă soluţia aleasă de legiuitor.
De altfel, şi la infracţiunea de cumpărare de influenţă legiuitorul a ales să lase în afara incriminării
cumpărarea influenţei persoanelor prevăzute în art. 293 C. pen.
*1) A se vedea, în acest sens, şi prevederile art. 541–621 (arbitrajul intern) şi art. 1.110–1.132 C. pr. civ.
(arbitrajul internaţional).
ART. 294
Fapte săvârşite de către funcţionari străini sau în legătură cu aceştia
Potrivit art. 294 C. pen., prevederile Capitolului I din Titlul V (fapte de corupţie, înţelegând prin aceasta
atât dare şi luare de mită, cât şi cumpărare şi trafic de influenţă) se aplică în mod corespunzător şi
următoarelor persoane dacă, prin tratatele internaţionale la care România este parte, nu se dispune altfel:
a) funcţionarilor sau persoanelor care îşi desfăşoară activitatea pe baza unui contract de muncă ori altor
persoane care exercită atribuţii similare în cadrul unei organizaţii publice internaţionale la care România
este parte. Există mai multe organizaţii publice internaţionale recunoscute de către România şi la care
aceasta este parte. Dintre acestea amintim Organizaţia Naţiunilor Unite, Consiliul Europei, Banca
Mondială, Fondul Monetar Internaţional, Conferinţa Europeană a Administraţiilor de Poştă şi
Telecomunicaţii, Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor, Organizaţia Mondială a Comerţului,
Organizaţia Internaţională a Muncii, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Institutul Forestier European,
Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor etc. Aici se includ toate persoanele care au calitatea de
funcţionar al respectivei organizaţii internaţionale ori care, fără a avea calitatea de funcţionar, desfăşoară o
activitate în cadrul acestor organizaţii pe baza unui contract de muncă ori care exercită atribuţii similare.
Calitatea de funcţionar, precum şi atribuţiile persoanei în cauză sunt stabilite nu potrivit legii române, ci
statutului organizaţiei în cauză, ratificat de către România. Astfel, calitatea persoanei este stabilită potrivit
prevederilor de drept internaţional public, iar nu potrivit legislaţiei interne.
371
b) membrilor adunărilor parlamentare ale organizaţiilor internaţionale la care România este parte. De
regulă, este vorba despre persoanele delegate din statele membre în cadrul adunărilor parlamentare ale
organizaţiilor internaţionale, care sunt reprezentanţi ai statelor membre şi nu au calitatea de funcţionar şi
nici nu îndeplinesc activităţi în baza unui contract de muncă în cadrul organizaţiei publice internaţionale.
Vorbim aici de aceleaşi categorii de organizaţii prevăzute la lit. a) a art. 294, dar de alte categorii de
persoane, care, datorită statului lor specific, nu pot fi încadrate la acea literă, neavând raporturi de serviciu
sau similare în cadrul organizaţiei internaţionale. Pot fi, spre exemplu, subiecţi activi ai infracţiunii de luare
de mită, potrivit lit. b) a art. 294 C. pen., membrii în Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite,
membrii Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, membrii Consiliului Guvernatorilor din cadrul
Băncii Mondiale, membrii în Consiliul Guvernatorilor din cadrul Agenţiei Multilaterale de Garantare a
Investiţiilor, membrii Consiliului Guvernatorilor din cadrul Fondului Monetar Internaţional, membrii
Conferinţei Plenipotenţiarilor din cadrul Uniunii Internaţionale a Telecomunicaţiilor, membrii Congresului
Uniunii Poştale Universale, membrii Conferinţei Generale a Organizaţiei Internaţionale a Muncii, membrii
Adunării Mondiale a Sănătăţii din cadrul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, membrii Conferinţei
Ministeriale a Organizaţiei Mondiale a Comerţului etc.
c) funcţionarilor sau persoanelor care îşi desfăşoară activitatea pe baza unui contract de muncă ori altor
persoane care exercită atribuţii similare în cadrul Uniunii Europene. Este vorba despre funcţionarii
permanenţi angajaţi pe bază de contract, agenţii contractuali, agenţii temporari sau de alte categorii de
personal care desfăşoară activităţi în serviciul Comisiei Europene, a Parlamentului European, a Consiliului
Uniunii Europene, a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, a unei alte instituţii a Uniunii Europene sau în
una dintre agenţiile Uniunii, în reprezentanţele Uniunii în statele membre sau în misiunile Uniunii în statele
terţe. De regulă, activitatea acestora este reglementată de Statutul Funcţionarilor*1).
d) persoanelor care exercită funcţii judiciare în cadrul instanţelor internaţionale a căror competenţă este
acceptată de România, precum şi funcţionarilor de la grefele acestor instanţe. Este vorba, în principal, de
magistraţii, precum şi de funcţionarii Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curţii Penale Internaţionale,
Curţii Internaţionale de Justiţie a Naţiunilor Unite, dar şi a altor instanţe internaţionale a căror competenţă
este acceptată de România, inclusiv a unor tribunale penale internaţionale care încă îşi desfăşoară
activitatea. Nu se includ aici magistraţii şi funcţionarii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, aceştia fiind
incluşi la lit. c) a art. 294 C. pen.
e) funcţionarilor unui stat străin. Este inclusă în această categorie orice persoană care, potrivit legislaţiei
respectivului stat, are statutul de funcţionar public sau un regim asimilat acestuia. Subliniem faptul că
statutul funcţionarului se stabileşte nu potrivit definiţiei din legea română, ci potrivit legislaţiei statului
căruia îi aparţine funcţionarul.
f) membrilor adunărilor parlamentare sau administrative ale unui stat străin. Este vorba de persoane care
îndeplinesc funcţii de demnitate publică şi care ar putea, potrivit legislaţiei statului respectiv, să nu fie
cuprinse în categoria funcţionarilor. Legiuitorul a dorit includerea expresă a categoriilor de persoane care
exercită funcţii de demnitate publică, indiferent dacă aparţin puterii legislative (membrii adunărilor
parlamentare, indiferent de forma de organizare în statul străin) ori executive (membrii ai adunărilor
administrative) printre categoriile de subiecţi activi ai infracţiunilor de corupţie pasivă, respectiv ai
infracţiunii de luare de mită.
Precizăm că, în funcţie de asimilarea categoriei din care face parte funcţionarul străin ori membrul
adunării parlamentare străine cu cele din legislaţia internă, fapta subiectului activ va fi încadrată în varianta
tip ori varianta agravată a infracţiunilor de corupţie.
g) juraţilor din cadrul unor instanţe străine.
Această prevedere a fost inserată la recomandarea GRECO, privind incriminarea clară a infracţiunilor de
corupţie a arbitrilor naţionali şi străini şi a juraţilor străini, în conformitate cu art. 2–6 ale Protocolului
adiţional la Convenţia penală împotriva corupţiei.
Într-adevăr, în funcţie de specificul procedurilor penale naţionale, procesul penal se poate desfăşura cu
sau fără juraţi. Dată fiind lipsa tradiţională a juraţilor în procesele penale desfăşurate în ţara noastră, era
372
necesară introducerea acestei prevederi pentru a acoperi situaţia în care faptele de corupţie se desfăşoară în
legătură cu aceştia şi activitatea lor în cadrul procesului penal în străinătate.
*1) Regulamentul (CEE, Euratom, CECO) nr. 259/68 al Consiliului din 29 februarie 1968 de stabilire a
Statutului funcţionarilor şi a Condiţiilor de angajare a celorlalţi agenţi ai Comunităţilor Europene şi de
instituire a unor măsuri speciale aplicabile temporar funcţionarilor Comisiei (Condiţiile de angajare a
celorlalţi agenţi) publicat în Jurnalul Oficial nr. L 56 din 4 martie 1968, p. 1–7, cu modificările şi
completările ulterioare.
ART. 295
Delapidarea
COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)
Delapidarea este incriminată în Codul penal într-o variantă tip, o variantă agravată şi o variantă atenuată,
comună ambelor variante.
Varianta tip [art. 295 alin. (1)] constă în însuşirea, folosirea sau traficarea de către un funcţionar public,
în interesul său sau pentru altul de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează.
Varianta agravată [art. 295 alin. (1) coroborat cu art. 309] se realizează când delapidarea descrisă la
varianta tip a produs consecinţe deosebit de grave (a se vedea comentariul de la art. 309 C. pen.)
Varianta atenuată (art. 295 coroborat cu art. 308) se realizează atunci când faptele descrise în variantele
mai sus menţionate sunt săvârşite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori
temporar, cu sau fără remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele
prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice.
Caracterul periculos al delapidării este dat, pe de o parte, de urmările dăunătoare pentru activitatea
persoanei juridice al cărei gestionar sau administrator este funcţionarul public, iar, pe de altă parte, de
conduita acestuia care săvârşeşte o astfel de faptă prin nesocotirea obligaţiei de fidelitate şi probitate care
incumbă oricărui angajat.
Datorită calităţii făptuitorului infracţiunea de delapidare poate fi mai uşor săvârşită şi mai greu
descoperită ceea ce măreşte gravitatea acesteia şi periculozitatea autorului. De altfel, delapidarea are o
gravitate în abstract mai ridicată decât a furtului şi este asemănătoare cu a furtului calificat.
a) Obiectul juridic special. Îl constituie relaţiile sociale de serviciu a căror formare şi desfăşurare
implică o corectă gestionare şi administrare a bunurilor mobile din patrimoniul unei autorităţi publice,
instituţii publice sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunuri proprietate publică.
b) Obiectul material. Infracţiunea de delapidare are totdeauna un obiect material asupra căruia se
exercită nemijlocit acţiunea incriminată.
Sfera bunurilor care pot forma obiectul material al infracţiunii de delapidare este determinată chiar de
norma de incriminare prin sintagma „bani, valori sau alte bunuri”*1).
Prin „bani” se înţeleg bilete de bancă şi monedele metalice româneşti sau străine care au putere
circulatorie, indiferent dacă se află în numerar sau la dispoziţia unităţii publice.
Prin „valori” se înţeleg hârtiile de valoare de orice fel, ca, de exemplu, CEC-urile, obligaţiile CEC,
titlurile de credit, hârtiile de virament, timbrele etc., dacă încorporează drepturi a căror valorificare este
legată de deţinerea respectivelor înscrisuri.
Prin „alte bunuri” se înţeleg bunurile mobile corporale, altele decât banii ori valorile asimilate acestora.
373
Plusurile în gestiune reprezintă, de asemenea, obiect material al infracţiunii de delapidare, chiar dacă
aceste plusuri au fost obţinute în mod fraudulos*2). În cazul în care mijlocul fraudulos reprezintă prin el
însuşi o infracţiune, se vor aplica regulile concursului de infracţiuni. Bunurile ajunse din eroare în gestiune
pot constitui obiect material al delapidării*3).
Pentru ca un bun să devină obiect material al infracţiunii de delapidare, trebuie ca acesta să aibă o
existenţă materială, deoarece numai astfel de bunuri pot fi sustrase.
De asemenea, trebuie să aibă o valoare economică, adică să facă parte din patrimoniul unei persoane
juridice publice, să se afle în posesia sau detenţia acesteia şi, totodată, să se afle în masa bunurilor
gestionate sau administrate de făptuitor*4).
Nu pot constitui obiect material al delapidării bunurile în legătură cu care nu este în niciun mod angajată
răspunderea civilă a unităţii. Din această categorie fac parte, spre exemplu, bunurile proprietatea unor
persoane care sunt introduse de gestionar, din diverse motive, în gestiunea sa (spre exemplu, bunurile
tăinuite de gestionar în depozitul său ori bunurile care sunt proprietatea gestionarului etc.).
Un bun intră în sfera patrimoniului unei persoane juridice publice atunci când a fost preluat efectiv de
prepusul acesteia şi iese din această sferă în momentul în care a avut loc predarea efectivă a lui către
beneficiar. Importantă pentru stabilirea momentului intrării sau ieşirii bunului în şi din patrimoniu este
predarea materială a bunului, iar nu şi transcrierea operaţiei respective în scriptele contabile ale persoanei
juridice publice. Dacă, de exemplu, gestionarul îşi însuşeşte un bun înainte de a întocmi formele de primire
ale acestuia (formele de intrare în gestiune), el va răspunde totuşi pentru delapidare. În acelaşi timp,
bunurile datorate unui terţ reprezintă obiect material al delapidării, dacă ele sunt însuşite înainte de a fi
predate persoanei îndreptăţite (de exemplu, însuşirea de către funcţionarul public a unor sume de bani ce
avea destinaţia de plată a unor drepturi cuvenite unor persoane)*5).
a) Subiectul activ nemijlocit nu poate fi decât un funcţionar public care gestionează sau administrează
bunurile unei autorităţi publice, instituţii publice sau alte persoane juridice care administrează sau
exploatează bunurile proprietate publică.
Aşadar, la delapidare, autorul este de două ori calificat; el, pe de o parte, are calitatea de funcţionar
public, iar, pe de altă parte, calitatea de administrator sau gestionar de bunuri care aparţin unei persoane
juridice de drept public menţionate mai sus.
Aceste două calităţi se cer cumulativ îndeplinite, lipsa oricăreia duce la excluderea infracţiunii de
delapidare. De aceea, un funcţionar public care a contribuit prin acte nemijlocite la însuşirea unor bunuri
fără a fi însărcinat cu administrarea sau gestionarea lor alături de o persoană gestionar public care
îndeplineşte aceste condiţii nu va fi coautor la delapidare, ci complice.
În explicarea calităţii de „funcţionar public”, în sensul folosit de art. 295 C. pen., trebuie să ţinem seama
de dispoziţiile art. 175 C. pen. Potrivit acestui text, prin „funcţionar public” se înţelege orice persoană care,
cu titlu permanent sau temporar cu sau fără remuneraţie, exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în
temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti; exercită o
funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură; exercită singură sau împreună cu alte
persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice declarate
ca fiind de utilitate publică, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia.
În cazul infracţiunii de delapidare, calitatea de funcţionar public este circumscrisă numai la acei
funcţionari publici care, în virtutea raportului juridic cu unitatea publică, au atribuţii de gestionare sau
administrare.
În varianta atenuată, subiectul activ trebuie să aibă calitatea de funcţionar asimilat, în serviciul unei
persoane care desfăşoară un serviciu de interes public ori în cadrul oricărei persoane juridice. Pentru
explicaţii trimitem la analiza art. 308 C. pen.
Calitatea de gestionar. Potrivit dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor,
constituirea de garanţii şi răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor agenţilor economici, autorităţilor
374
sau instituţiilor publice*6), „gestionar, în înţelesul prezentei legi, este acel angajat al unei persoane juridice
prevăzute la art. 176 din Codul penal care are atribuţii principale de serviciu primirea, păstrarea şi
eliberarea de bunuri aflate în administrarea, folosinţa sau deţinerea, chiar temporară, a acesteia”.
Rezultă, aşadar, că activitatea de gestiune pe care o desfăşoară funcţionarul public se caracterizează prin
următoarele:
– în primul rând, este o activitate de primire a unor bunuri, adică de luare în primire în cantitatea,
calitatea şi sortimentul specificate în actele însoţitoare;
– în al doilea rând, este o activitate de păstrare, prin care se înţelege ţinerea în depozit, asigurarea
integrităţii acestora, în vederea efectuării, în condiţii normale, a mişcării bunurilor gestionate. Păstrarea
implică, de asemenea, acte corespunzătoare (evidenţe, registre, documente) care să oglindească în mod
exact cantitatea, felurile şi calitatea bunurilor în păstrare. Activitatea de păstrare nu se confundă cu cea de
pază, persoana cărei i-a fost dat în pază un bun nu îndeplineşte decât atribuţii tehnice, care constau în
vegherea să nu fie distrus, degradat sau sustras. Paznicul nu ia în primire bunurile în individualitatea lor
spre păstrare şi eliberare, ci asigură numai securitatea unui ansamblu de bunuri situate într-un anumit loc.
Sustragerea de către paznic a bunurilor aflate în paza sa nu va constitui delapidare, ci furt. De asemenea, nu
are calitatea de gestionar acela care are în primire anumite bunuri de la autoritatea publică, instituţia
publică sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică în
vederea desfăşurării procesului de muncă (de exemplu, bunurile de protecţie) sau cei care desfăşoară o
activitate de manipulare a bunurilor (încarcă, descarcă marfă).
– în al treilea rând, este o activitate de eliberare (predare) a bunurilor. Prin eliberarea bunurilor se
înţelege predarea lor de către funcţionarul public respectiv celor îndreptăţiţi, în cantitatea, calitatea şi
sortimentele specificate în actele eliberate.
Calitatea de administrator o are acel funcţionar public în ale cărui atribuţii de serviciu intră şi efectuarea
de acte de dispoziţie cu privire la bunurile ce aparţin autorităţii publice, instituţiei publice sau altei
persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică. Asemenea acte de
dispoziţie privesc planificarea, aprovizionarea, desfacerea, repartizarea plăţilor etc., şi sunt îndeplinite de
funcţionarii publici special însărcinaţi cu atribuţii de conducere în unitatea respectivă, atribuţii legate de
dispoziţia patrimoniului acesteia. De aceea, din categoria administratorilor fac parte, de exemplu, directorii,
contabilul-şef, inginerul-şef, consilierii etc.
Există o deosebire între gestionar şi administrator în sensul că primul vine în contact direct şi material cu
bunurile datorită atribuţiilor sale legate de primirea, păstrarea sau eliberarea bunurilor, iar cel de-al doilea
are numai un contact virtual, juridic cu bunurile pe care le administrează, concretizat în actele de dispoziţie
pe care le ia cu privire la acestea.
b) Subiectul pasiv la infracţiunea de delapidare nu poate fi decât autoritatea publică, instituţia publică
sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică. În varianta
atenuată, subiectul pasiv este una dintre persoanele fizice prevăzute în art. 175 alin. (2) ori persoana
juridică pentru care lucrează subiectul activ.
a) Elementul material al laturii obiective a infracţiunii de delapidare constă într-o acţiune de sustragere
definitivă sau temporară a unui bun din patrimoniul public al unei persoane juridice în posesia sau detenţia
căreia se află de către un funcţionar public care îl gestionează sau administrează.
Această acţiune, potrivit dispoziţiei art. 295 C. pen., se poate realiza prin „însuşirea”, „folosirea” sau
„traficarea” bunurilor din patrimoniul public.
„Însuşirea”, ca modalitate a sustragerii unui bun, constă, pe de o parte, dintr-un act iniţial de scoatere a
unui bun din posesia sau detenţia unei persoane juridice dintre cele prevăzute în art. 176 C. pen. şi, pe de
altă parte, dintr-un act subsecvent de trecere a acestuia în stăpânirea proprie a făptuitorului.
375
Un bun se socoteşte însuşit în momentul în care făptuitorul îl ia în stăpânire şi poate dispune de el, adică
poate să-l consume, să-l folosească sau să-l înstrăineze*7).
„Folosirea”, ca modalitate de realizare a sustragerii unui bun, constă dintr-un act iniţial de luare sau
scoatere a unui bun din sfera patrimonială a unei unităţi publice şi apoi într-un act subsecvent de
întrebuinţare a bunului scos, prin care se obţine un folos nelegal, în beneficiul făptuitorului ori a altei
persoane, după care bunul este readus în patrimoniul instituţiei sau unităţii publice respective.
Concret, „folosirea” unui bun înseamnă tragerea de foloase (de exemplu, scoaterea unei sume de bani
din casieria unei instituţii publice, achitarea unei datorii sau cumpărarea unor produse, după care la un
interval de timp banii sunt aduşi şi introduşi în casierie; ori folosirea temporară a unor aparate electronice şi
readucerea lor în patrimoniul unităţii publice).
Ceea ce este caracteristic acestei modalităţi normative a infracţiunii de delapidare este, pe de o parte,
împrejurarea că infractorul sau o altă persoană a tras foloase nelegale de pe urma folosirii unui sau unor
bunuri din patrimoniul public, iar, pe de altă parte, că prin folosire bunul în cauză a fost scos temporar din
sfera patrimonială în care se găsea şi astfel s-a creat o stare de pericol pentru patrimoniul public, constând
în posibilitatea ca acel bun să fie pierdut, avariat de altcineva sau chiar ca autorul să convertească folosirea
în însuşire*8).
În doctrina penală s-a exprimat opinia că delapidarea în această modalitate se reţine numai dacă prin
folosirea bunului se produce o pagubă unităţii sau instituţiei publice pe considerentul că delapidarea nu este
o infracţiune de pericol, ci o infracţiune de rezultat nefiind de conceput fără producerea unui rezultat*9).
În ceea ce ne priveşte, apreciem că existenţa infracţiunii de delapidare în modalitatea pe care o analizăm
nu poate fi afectată de împrejurarea că prin folosirea bunului nu s-a produs un prejudiciu evaluabil în bani,
atât timp cât bunul a fost scos temporar din sfera patrimonială în care se găsea lipsind în acest mod unitatea
sau instituţia proprietară de a exercita atributele asupra acelui bun. De altfel, această soluţie a fost
promovată şi de practica judiciară*10).
„Traficarea”, ca formă de sustragere şi modalitate normativă a elementului material al infracţiunii de
delapidare, constă, pe de o parte, în scoaterea bunului din sfera patrimonială a unităţii sau instituţiei publice
şi apoi din actul de speculare, în vederea obţinerii unui profit.
Traficarea unui bun proprietate publică aflat în gestiunea sau administrarea făptuitorului presupune ca
după scoaterea bunului din sfera patrimonială a unei persoane juridice publice să fie dat în folosinţă altei
persoane în schimbul unui profit sau câştig. De exemplu, un casier de la o bancă cu capital integral sau
majoritar de stat sustrage o sumă de bani şi o dă spre folosinţă unei persoane în schimbul unei dobânzi,
adică a unui profit.
Sustragerea bunului de la unitatea publică sau de la persoana juridică care administrează sau exploatează
bunul proprietate publică este şi în cazul traficării, temporară, doar pentru timpul cât a fost necesar
speculării după care bunul este readus în unitatea respectivă. Traficarea se deosebeşte de folosire prin aceea
că traficarea este o speculare, adică o folosire care aduce profit, pe când folosirea satisface o nevoie
personală şi nu aduce un profit, exprimat în bani sau alte avantaje.
b) Urmare imediată. La infracţiunea de delapidare, indiferent de modalitatea normativă de comitere,
urmarea imediată constă în scoaterea bunului din sfera patrimonială în care se găsea şi lipsirea unităţii
publice de bunul sustras, de posibilitatea de a-l avea şi de a folosi bunul respectiv, ceea ce duce şi la
producerea unei eventuale pagube persoanei juridice de drept public, precum şi la crearea unei stări de
pericol pentru acele relaţii sociale referitoare la interesele publice, ocrotite prin incriminarea delapidării.
Prin „interes public” se înţelege orice situaţie, stare, activitate, de care este legat un interes al unei
autorităţi, instituţii publice, al unei persoane juridice care administrează sau exploatează bunuri proprietate
publică.
În caz de delapidare, săvârşită prin modalitatea „însuşire de bunuri”, pentru stabilirea pagubei care are
relevanţă în stabilirea gravităţii infracţiunii, precum şi în calificarea sau încadrarea juridică a acesteia
(varianta tip sau agravată) trebuie avută în vedere valoarea economică a bunului la data săvârşirii
infracţiunii, eventualele majorări vor fi avute în vedere numai la stabilirea despăgubirilor.
376
În ipoteza delapidării săvârşite prin modalitatea „folosire” sau „traficare”, paguba constă în uzura
bunului pe timpul cât a fost scos din gestiune sau, dacă obiectul material este o sumă de bani, în
echivalentul dobânzii legale pe durata folosirii sumei.
c) Raportul de cauzalitate. Pentru întregirea laturii obiective a infracţiunii de delapidare este necesar să
existe o legătură de cauzalitate între acţiunea de însuşire, folosire sau traficare şi urmarea imediată,
deposedarea unităţii publice de acel bun. Dacă deposedarea se datorează altei cauze, ca, de pildă, pierderea
bunului, furtului acestuia, distrugerii lui etc., nu poate exista infracţiunea de delapidare.
a) Forma de vinovăţie. Delapidarea constituie infracţiune numai când este săvârşită cu intenţie, cel mai
adesea intenţie directă fără a fi exclusă şi intenţia indirectă.
Nu are relevanţă, pentru realizarea conţinutului infracţiunii de delapidare, dacă aceasta a fost săvârşită
pentru satisfacerea unui interes propriu sau pentru interesul altei persoane.
Pentru existenţa elementului subiectiv specific infracţiunii de delapidare este necesar ca făptuitorul să
cunoască exact că bunurile ce fac obiectul însuşirii, folosirii, traficării aparţin patrimoniului public şi fac
parte din categoria celor gestionate sau administrate de către acesta.
Scopul faptei de delapidare este cuprins în înseşi noţiunile de „însuşire”, „folosire”, „traficare”, ceea ce
presupune că dovedirea elementului material al faptei ilustrează existenţa intenţiei*11).
b) Mobilul infracţiunii la delapidare nu are importanţă în realizarea laturii subiective, atât timp cât
făptuitorul a fost determinat de dorinţa de a realiza avantaje pe seama patrimoniului unităţii ale căror
bunuri le gestionează sau administrează; mobilul va ajuta, în procesul individualizării pedepsei la
determinarea gravităţii infracţiunii săvârşite şi periculozitatea infractorului.
A. Formele infracţiunii
a) Actele pregătitoare, deşi posibile, nu sunt incriminate. Dacă prin actul pregătitor se realizează
conţinutul unei alte infracţiuni, autorul va fi sancţionat pentru aceasta. De pildă, dacă în vederea comiterii
unei delapidări s-au falsificat documente contabile, făptuitorul va fi pedepsit pentru fals în înscrisuri
oficiale.
b) Tentativa la delapidare este pedepsită şi poate exista cel mai adesea în modalitatea întreruptă. De
exemplu, va fi tentativă întreruptă în ipoteza în care s-a început acţiunea de deposedare a unităţii sau
instituţiei publice de bunul respectiv, dar nu s-a realizat şi trecerea efectivă a bunului în posesia autorului
(gestionarului).
c) Consumarea. Delapidarea se săvârşeşte în formă consumată, în cazul în care elementul material a
constat în însuşire, odată cu realizarea acestuia, respectiv odată cu trecerea în posesia făptuitorului a
bunului respectiv. Dacă elementul material constă în folosire sau traficare, infracţiunea se consumă odată
cu efectiva folosire sau traficare. În situaţia în care făptuitorul nu poate face dovada că a intenţionat să
folosească sau să trafice bunul, fapta va fi considerată consumată în momentul dovedirii însuşirii, care, în
orice caz, s-a realizat fie şi numai ca o activitate obiectiv premergătoare folosirii sau traficării.
Sarcina probei incumbă celui acuzat, deoarece însuşirea fiind oricum (în această ipoteză) dovedită,
scopul ei este o particularitate de ordin subiectiv pe care numai autorul o cunoaşte şi o invocă*12).
Atunci când instanţa are suficiente elemente pentru a proba scopul însuşirii, este obligată, în virtutea
rolului ei activ, să le folosească şi pentru justa încadrare a faptei. Nu trebuie confundat momentul
consumării faptei cu cel al descoperirii ei.
Delapidarea poate să apară ca o infracţiune simplă, când consumarea coincide cu epuizarea (cea mai
frecventă situaţie întâlnită în practica judiciară), dar poate fi săvârşită şi în forma infracţiunii continue, mai
cu seamă în modalităţile „folosirii” ori „traficării”, precum şi în forma infracţiunii continuate (de asemenea,
377
frecventă în practica judiciară) şi chiar a infracţiunii progresive, dacă urmarea imediată se agravează sau i
se adaugă o altă urmare generată de aceeaşi acţiune de sustragere*13).
În toate aceste cazuri, infracţiunea de delapidare se va epuiza odată cu încetarea activităţii infracţionale
(folosire, traficare) ori cu efectuarea ultimei acţiuni din componenţa activităţii sale (infracţiune continuată)
sau când orice amplificare nu mai este posibilă (infracţiunea a avut forma celei progresive). Aplicarea legii
penale se face ţinându-se seama de momentul epuizării.
B. Sancţionare
Delapidarea în varianta incriminată în art. 295 alin. (1) C. pen., în oricare dintre modalităţile normative
(însuşire, folosire sau traficare), se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.
Dacă delapidarea s-a săvârşit în forma continuată, la stabilirea pedepsei aplicate se va ţine seama de
dispoziţiile art. 36 alin. (1) C. pen., în sensul că limita maximă specială, care este de 7 ani, se va putea
majora cu cel mult 3 ani.
În cazul variantei agravate, prevăzută de art. 309 C. pen., limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege
se majorează cu jumătate.
În cazul variantei atenuate, prevăzută de art. 308 C. pen., limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o
treime.
Se aplică obligatoriu pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o
funcţie publică.
*1) I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit., p. 296.

*2) V. Cioclei, Drept penal, Partea specială, Infracţiuni contra patrimoniului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2011, p. 139;
*3) C. Bulai, A. Filipaş, C. Mitrache, Instituţii de drept penal, Ed. Trei, Bucureşti, 2003, p. 393.
*4) I. Oancea, în Explicaţii teoretice, vol. III, op. cit., p. 596; V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., 2008, p.
339.
*6) Publicată în B. Of. nr. 132 din 18 noiembrie 1969, cu modificările ulterioare.
*7) I. Oancea, în Explicaţii teoretice, vol. III, op. cit., p. 600.
*8) A se vedea: V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., 2011, p. 345; I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit., p. 302;
C. Duvac, op. cit., p. 269.
*9) T. Toader, Drept penal, Partea specială, Drept penal român. Partea specială, ed. a 3-a, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 205.
*11) C. Bulai, A. Filipaş, C. Mitrache, op. cit., p. 401.
*12) Ibidem, p. 402.
*13) I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit., p. 304; V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., 2011, p. 346.
ART. 296
Purtarea abuzivă
Purtarea abuzivă este incriminată în art. 296 C. pen. într-o variantă tip şi o variantă agravată.
Varianta tip [art. 296 alin. (1)] constă în întrebuinţarea de expresii jignitoare faţă de o persoană de către
cel aflat în exercitarea atribuţiunilor de serviciu.
Varianta agravată [art. 296 alin. (2)] presupune ameninţarea ori lovirea sau alte violenţe săvârşite
împotriva unei persoane de către cel aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
378
Purtarea abuzivă este inclusă în categoria infracţiunilor de serviciu pentru că reprezintă o manifestare
antisocială de natură să afecteze reputaţia de care trebuie să se bucure autorităţile publice, instituţiile
publice sau orice altă persoană juridică în relaţiile de serviciu ale angajaţilor acestora cu persoanele fizice
cu care intră în contact în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu prin excluderea oricăror violenţe verbale
sau fizice.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale de serviciu care presupun o comportare corectă
şi cuviincioasă a funcţionarului public, a unei persoane care exercită un serviciu de interes public pentru
care a fost învestită de către autorităţile publice sau care este impusă controlului ori supravegherii acestora
ori altei persoane care exercită atribuţii sau responsabilităţi, potrivit legii, în cadrul unei persoane juridice,
în raporturile cu persoane fizice cu care vine în contact ca urmare a îndeplinirii atribuţiilor de serviciu.
b) Obiectul material. La varianta tip a purtării abuzive nu există acest obiect. La varianta agravată, când
fapta a fost săvârşită prin acte de lovire sau alte violenţe, obiectul material îl constituie corpul persoanei
fizice asupra căreia s-au exercitat acţiunile incriminate.
a) Subiectul activ nemijlocit este calificat, acesta putând fi numai o persoană care se află în exercitarea
atribuţiilor de serviciu în cadrul oricărei persoane juridice publice sau private.
Purtarea abuzivă, în ambele sale variante, poate fi comisă în participaţie; pentru instigatori şi complici nu
se cere nicio calitate specială.
b) Subiectul pasiv al infracţiunii de purtare abuzivă este autoritatea publică, instituţia publică sau o altă
persoană juridică a cărei activitate a fost tulburată prin fapta autorului. De asemenea, subiect pasiv este
persoana căreia i s-au adresat expresii jignitoare, a fost ameninţată ori a suferit lovirile ori alte violenţe.
În ipoteza în care victima actelor de purtare abuzivă avea calitatea de funcţionar public care îndeplinea o
funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat şi se află în exerciţiul funcţiei (sau pentru fapte îndeplinite în
exerciţiul funcţiei), actele de purtare abuzivă constituie infracţiunea de ultraj, dacă sunt întrunite şi celelalte
condiţii prevăzute în art. 257 C. pen.
Dacă făptuitorul adresează expresii jignitoare sau săvârşeşte acte de ameninţare ori lovire sau alte
violenţe faţă de mai multe persoane, acestea vor deveni subiecţi pasivi ai infracţiunii de purtare abuzivă,
existând, după caz, un concurs ideal sau real de infracţiuni.
a) Elementul material al infracţiunii de purtare abuzivă, varianta tip, constă în „întrebuinţarea de
expresii jignitoare” faţă de o persoană, iar la varianta agravată acesta este reprezentat de o ameninţare ori
de o faptă de lovire sau alte violenţe.
Termenul „expresii jignitoare” are o accepţiune largă. Acest termen semnifică, în primul rând, toate
faptele prin care se aduce atingere onoarei ori reputaţiei unei persoane prin cuvinte, gesturi sau prin alte
mijloace ori prin supunerea la batjocură.
Prin „întrebuinţarea de expresii jignitoare” se înţelege, de asemenea, folosirea de cuvinte de ocară sau
umilitoare care şi ele sunt apte să atingă demnitatea unei persoane*1).
Expresii jignitoare utilizate de către cel aflat în exercitarea atribuţiunilor de serviciu pot fi proferate în
scris, oral, prin gesturi etc. Folosirea unor asemenea expresii se realizează fie adresându-se victimei, fie
prin utilizarea mijloacelor de comunicare, cum ar fi a telefonului, scrisorilor sau a altor mijloace care, prin
natura lor, sunt susceptibile de a realiza o legătură directă între făptuitor şi persoana respectivă.
379
„Ameninţarea”, ca element material al infracţiunii de purtare abuzivă, varianta agravată, presupune fapta
prevăzută în art. 206 C. pen., care este absorbită în conţinutul acestei infracţiuni de serviciu.
Expresia „lovirea sau alte violenţe”, folosită în formularea textului art. 296 alin. (2) C. pen., corespunde
denumirii infracţiunii prevăzute în art. 193 C. pen. şi are implicit conţinutul acestei infracţiuni în cele două
variante de incriminare. Termenul „violenţă” are o sferă mai largă decât cea la care se referă art. 193 C.
pen., înţelegându-se şi violenţele comise asupra obiectelor aflate asupra unei persoane ori care au fost
aruncate în faţa acesteia (de exemplu, îmbrâncirea unei persoane în aşa fel încât i-au căzut ochelarii şi s-au
spart ori s-a tras de haina cu care este îmbrăcată, descosând-o, ruperea unei petiţii şi aruncare ei în faţa
celui tratat abuziv*2).
Pentru întregirea elementului material al infracţiunii de purtare abuzivă, este necesar ca faptele contra
demnităţii, contra integrităţii corporale sau sănătăţii ori contra libertăţii psihice care intră în conţinutul
acesteia să fie comise de funcţionarul public sau de către orice altă persoană aflată în exercitarea
atribuţiunilor de serviciu*3).
În cazul în care funcţionarul public sau orice persoană angajată într-un serviciu nu se află în momentul
comiterii oricăreia dintre faptele contra persoanei care se includ în conţinutul infracţiunii de purtare
abuzivă, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, autorul acelei fapte răspunde penal pentru săvârşirea
infracţiunii contra persoanei, care corespunde modelului legal al acesteia, respectiv ameninţare, lovire sau
alte violenţe ori altă faptă contra demnităţii.
În ipoteza în care prin acţiunile făptuitorului aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, se realizează
conţinutul infracţiunii de purtare abuzivă varianta tip prevăzută în art. 296 alin. (1) C. pen., dar şi
conţinutul infracţiunii de ameninţare ori al infracţiunii de lovire sau alte violenţe, credem că vor fi
incidente regulile concursului de infracţiuni între purtare abuzivă varianta tip şi infracţiunea de ameninţare
prevăzută de art. 206 C. pen. sau infracţiunea de lovire sau alte violenţe prevăzută în art. 193 ale căror
pedepse vor fi majorate cu o treime potrivit dispoziţiilor art. 296 alin. (2) C. pen.
Dacă prin actele de lovire sau alte violenţe săvârşite în condiţiile art. 296 alin. (1) C. pen. se cauzează
vreuna dintre consecinţele prevăzute în art. 194 C. pen., fapta în întregul său va fi încadrată în acest text şi
sancţionată cu pedeapsa prevăzută în conţinutul acestei norme de incriminare, întrucât dispoziţiile art. 296
alin. (2) sunt de strictă interpretare şi enumeră limitativ faptele contra persoanei care sunt absorbite în
conţinutul infracţiunii de purtare abuzivă varianta agravată.
Infracţiunea de purtare abuzivă are elemente comune cu ale infracţiunii de cercetare abuzivă prevăzută în
art. 280 C. pen., întrucât la ambele infracţiuni subiectul activ nemijlocit are calitatea de funcţionar public,
iar elementul material constă în ameninţări sau violenţe exercitate de făptuitor, aflat în exerciţiul atribuţiilor
de serviciu, împotriva unei persoane. Cu toate acestea, între cele două infracţiuni sunt deosebiri esenţiale;
norma care incriminează cercetarea abuzivă are caracter de normă specială în raport cu norma care
incriminează purtarea abuzivă. La cercetarea abuzivă, autorul, deşi este funcţionar public, are însă o calitate
specială de organ de cercetare penală, procuror, judecător, iar subiectul pasiv, de asemenea, are o calitatea
deosebită, este o persoană urmărită sau judecată într-o cauză penală.
b) Urmarea imediată. Purtarea abuzivă, varianta tip, are ca urmare imediată crearea unei stări care
aduce atingere prestigiului şi bunei desfăşurări a activităţii persoanei juridice în care făptuitorul îşi exercită
atribuţiilor de serviciu, precum şi demnităţii persoanei fizice împotriva căreia au fost întrebuinţate
expresiile jignitoare.
La varianta agravată a infracţiunii de purtare abuzivă, urmarea imediată constă şi în afectarea libertăţii,
psihice sau într-o vătămare materială adusă integrităţii corporale sau sănătăţii subiectului pasiv.
c) Raportul de cauzalitate. La varianta tip, legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei. La
varianta agravată, când fapta constă în lovire sau orice acte de violenţă, legătura de cauzalitate între
acţiunea incriminată şi suferinţele fizice produse sau leziunile traumatice care au afectat sănătatea
persoanei, trebuie constatate.
380
Forma de vinovăţie specifică acţiunii de purtare abuzivă, în ambele sale variante, este intenţia, care
poate fi directă sau indirectă. Aceasta presupune că făptuitorul a prevăzut că prin acţiunea sa de
întrebuinţare de expresii jignitoare ori de ameninţare sau lovire ori alte violenţe săvârşite în exercitarea
atribuţiunilor de serviciu aduce atingere demnităţii, libertăţii psihice sau integrităţii corporale ori sănătăţii
unei persoane şi să fi urmărit ori acceptat producerea unor asemenea consecinţe.
Mobilul şi scopul nu au relevanţă în realizarea conţinutului subiectiv al infracţiunii, ci numai la
individualizarea pedepsei.
A. Forme
Purtarea abuzivă, deşi susceptibilă de tentativă în varianta agravată, când se comite prin lovire sau alte
acte de violenţă, legea o incriminează numai în forma tipică, forma consumată.
Consumarea are loc în momentul în care s-au întrebuinţat expresiile jignitoare faţă de o persoană ori
ameninţarea sau actele de violenţă fizică şi s-a produs urmarea imediată. Nu este exclusă posibilitatea ca
purtarea abuzivă să fie săvârşită şi în forma continuată.
B. Sancţionare
Purtarea abuzivă, varianta tip, se pedepseşte cu închisoarea de la o lună la şase luni sau cu amendă.
Purtarea abuzivă descrisă în art. 296 alin. (2) C. pen. se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în art. 206,
care incriminează ameninţarea, ori în art. 193, care incriminează lovirea sau alte violenţe, ale căror limite
speciale se majorează cu o treime.
Prin urmare, când purtarea abuzivă va consta în ameninţare, care potrivit art. 206 se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la un an sau amendă, pedeapsa pentru purtare abuzivă săvârşită în această modalitate
va fi închisoarea de la 4 luni la un an şi 4 luni; când purtarea abuzivă constă în lovire sau alte violenţe, care
potrivit art. 193 alin. (1) se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă, pentru infracţiunea de
purtare abuzivă săvârşită în această modalitate, pedeapsa va fi închisoare de la 4 luni la 2 ani şi 8 luni, iar
când purtarea abuzivă constă în lovirea sau alte violenţe, la care, potrivit art. 193 alin. (2), pedeapsa este
închisoarea de la 6 luni la 5 ani, pedeapsa pentru purtare abuzivă săvârşită în această modalitate va fi
închisoarea de la 8 luni la 6 ani şi 8 luni sau amenda.

*2) Ibidem.
*3) Săvârşirea unor acte de violenţă împotriva unei persoane de către şeful postului de poliţie, pentru
motivul că nu s-a prezentat la chemările anterioare pentru a fi cercetat într-o cauză aflată în curs de
urmărire penală, constituie infracţiunea de purtare abuzivă şi în cazul în care este săvârşită într-o zi
nelucrătoare cu motivarea că acţiunile agresive ale inculpatului au fost săvârşite în cadrul exercitării
atribuţiunilor sale de poliţist (în Probleme de drept din Jurisprudenţa CSJ în materie penală, 1990–2000,
p. 386–387.).
ART. 297
Abuzul în serviciu
În art. 297 C. pen. abuzul în serviciu este incriminat într-o varianta tip şi o variantă asimilată.
381
Varianta tip [art. 297 alin. (1)] constă în fapta funcţionarului public, care, în exercitarea atribuţiunilor de
serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o
vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice.
Varianta asimilată [art. 297 alin. (2)] constă în fapta funcţionarului public, care, în exercitarea
atribuţiilor de serviciu, îngrădeşte exercitarea unui drept al unui persoane ori creează pentru aceasta o
situaţie de inferioritate pe temei de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală,
apartenenţă politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA.
Din coroborarea dispoziţiilor art. 297 C. pen. cu ale art. 308 C. pen. rezultă că abuzul în serviciu are şi o
variantă atenuantă de incriminare, care se particularizează prin subiectul activ nemijlocit, acesta fiind o
persoană asimilată funcţionarului public sau o persoană care exercită o însărcinare în cadrul oricărei
persoane juridice (a se vedea comentariul de la art. 308).
De asemenea, abuzul de serviciu cunoaşte şi o variantă agravată şi există, conform art. 309 C. pen., în
ipoteza în care abuzul în serviciu, în oricare dintre variantele de incriminare, a produs consecinţe deosebit
de grave (a se vedea comentariul de la art. 309).
Abuzul în serviciu are un caracter subsidiar*1). O faptă de abuz săvârşită de un funcţionar public se
încadrează în dispoziţiile art. 279 C. pen. numai dacă acest abuz nu are o incriminare distinctă în Codul
penal sau în legi penale speciale. De exemplu, fapte abuzive ale funcţionarului public, cum ar fi purtarea
abuzivă (art. 280), supunerea la rele tratamente (art. 281), represiunea nedreaptă (art. 283), tortura (art.
282), falsul material în înscrisuri oficiale [art. 320 alin. (2)], falsul intelectual (art. 321) etc., se săvârşesc
tot în exercitarea atribuţiunilor de serviciu de către un funcţionar public şi se aduce atingere unor interese
legitime ale unei persoane fizice, dar ele vor fi încadrate în aceste norme speciale de incriminare, şi nu în
art. 297 C. pen., acest text fiind incident numai dacă fapta nu întruneşte condiţiile specifice ale conţinutului
uneia dintre infracţiunile speciale (principiul specialităţii în cazul concursului de norme penale). Această
soluţie este promovată de practica judiciară. Astfel, instanţa supremă, în soluţionarea unei cauze, a decis că
„reţinându-se săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, caracterizat, potrivit art. 289 C. pen. anterior, prin
calitatea de funcţionar a subiectului activ, şi prin comiterea faptei în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu
se poate reţine şi infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută în art. 248 C. pen. anterior*2); tot astfel, s-a
decis că fapta inculpatului, director economic, de a fi scos fără îndrituire legală din patrimoniul societăţii
unele valori, cărora le-a dat o destinaţie contraproductivă, cauzatoare de pagube în loc de profit, constituie
infracţiunea prevăzută în art. 194 pct. 5 din Legea nr. 31/1990*3); ori fapta inculpaţilor care, ocupând
funcţii în cadrul a două societăţi comerciale prin utilizarea materialelor societăţii, a sculelor, utilajelor şi
chiar a muncitorilor, în folosul lor şi al societăţii particulare care le aparţinea, constituie infracţiunea
prevăzută în art. 194 alin. (1) pct. 5 din Legea nr. 31/1990, prin care este incriminată „fapta
administratorului sau directorului care, cu rea-credinţă, folosesc bunurile sau creditul societăţii într-un scop
contrar intereselor acestuia sau în folosul lor propriu, şi nu a infracţiunii de abuz în serviciu”*4).
a) Obiectul juridic special al infracţiunii de abuz în serviciu este complex, fiind constituit, pe de o
parte, din relaţiile sociale a căror normală formare, desfăşurare şi dezvoltare nu ar fi posibilă fără
asigurarea bunului mers al activităţii autorităţilor publice, instituţiilor publice sau a altor persoane juridice
care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică, a persoanelor juridice de interes public sau
a oricăror alte persoane juridice, împotriva abuzurilor funcţionarilor publici sau a altor persoane care
exercită o însărcinare în cadrul unei persoane juridice, iar, pe de altă parte, din relaţiile sociale privind
ocrotirea drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, precum
şi egalitatea în drepturi, fără nicio discriminare, a persoanelor fizice.
b) Obiectul material. De regulă, la infracţiunea de abuz în serviciu, obiectul material lipseşte; totuşi,
dacă acţiunea care constituie elementul material al acestei infracţiuni s-a exercitat asupra unui bun (de
382
exemplu, confiscarea abuzivă a unui bun, redactarea defectuoasă a unui înscris), în această situaţie există
un obiect material al infracţiunii*5).
a) Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracţiunii de abuz în serviciu, varianta tip sau varianta
asimilată, este circumstanţiat; poate fi numai un funcţionar public, în înţelesul dispoziţiilor art. 175 alin. (1)
C. pen., sau o persoană care, potrivit prevederilor art. 175 alin. (2) C. pen., exercită un serviciu de interes
public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii
acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.
Calitatea de funcţionar public sau persoană care exercită un serviciu de interes public trebuie să existe în
momentul sau pe durata comiterii faptei de abuz în serviciu.
Abuzul în serviciu poate fi săvârşit de mai mulţi autori, care au contribuit nemijlocit, prin acte de
executare, fie simultan (când aceştia fac parte dintr-o comisie, colectiv sau echipă), fie succesiv (în caz de
verificare, control, aprobare), la săvârşirea abuzului în serviciu şi toţi au calitatea cerută de norma de
incriminare. Dacă această calitate cerută de lege lipseşte, activitatea acelui participant va fi considerată
drept complicitate la abuz în serviciu, chiar dacă în concret a comis acte de executare nemijlocită a acestei
fapte.
Abuzul în serviciu este susceptibil de a fi săvârşit în participaţie penală sub forma instigării ori a
complicităţii cu condiţia ca cel care determină sau ajută la săvârşirea abuzului în serviciu să îndeplinească
cerinţele răspunderii penale.
Subiect activ al abuzului în serviciu poate fi şi o persoană juridică, în condiţiile şi cu limitările prevăzute
în art. 135 C. pen.
b) Subiect pasiv este autoritatea publică, instituţia publică, persoana juridică publică sau privată ori
persoana umană căreia i s-a cauzat o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime sau o
persoană fizică în ipoteza când i s-a îngrădit exercitarea unui drept ori i-a fost creată o situaţie de
inferioritate pe temei de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenenţă
politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA.
a) Elementul material la varianta tip prevăzută în art. 297 alin. (1) C. pen. constă fie în neîndeplinirea
unui act, fie în îndeplinirea acestuia în mod defectuos.
Termenul „act” folosit de legiuitor are înţelesul de operaţiune care trebuie efectuată de funcţionarul
public sau persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită.
Aşadar, prin „neîndeplinirea unui act” se înţelege omisiunea făptuitorului de a efectua operaţia pe care
era ţinut să o efectueze, iar prin „îndeplinirea în mod defectuos a unui act” se înţelege efectuarea unei
operaţii altfel decât trebuia efectuată.
Neîndeplinirea unui act poate consta şi în lăsarea în nelucrare a unui act început şi care trebuia să fie
desăvârşit sau în refuzul nejustificat de a da urmare ordinelor sau cererilor primite ori în alte rămâneri în
pasivitate contrare îndatoririlor. Neîndeplinirea unui act poate fi totală sau parţială*6).
În practica judiciară s-a reţinut că există abuz în serviciu în sarcina inculpatului care a vândut produse cu
depăşirea preţului legal*7); a ospătarului care a încărcat nota de consumaţie*8); a medicului sau oricărui
membru al personalului sanitar care refuză să acorde asistenţă medicală de urgenţă, indiferent de
specialitate, de locul unde se află sau dacă este în timpul ori în afara programului de lucru, întrucât această
obligaţie de a acorda asistenţă medicală este prevăzută de lege*9); a inculpatei care în calitate de agent
poştal, a primit spre comunicare o sentinţă civilă, a introdus actul în scândurile de la gard, după care a făcut
menţiunea pe dovada de comunicare că a afişat actul pe uşa principală a locuinţei, astfel încât actul nu a
ajuns în posesia destinatarului – parte vătămată*10); a poliţistului care nejustificat nu restituie permisul de
383
conducere părţii vătămate, aşa cum s-a dispus prin hotărârea judecătorească definitivă de anulare a
procesului-verbal de contravenţie prin care se ridicase acel permis de conducere*11).
Elementul material al infracţiunii de abuz în serviciu, variantă prevăzută în art. 297 alin. (2) C. pen.,
constă fie în îngrădirea exerciţiului unei persoane, fie în crearea pentru aceasta a unei situaţii de
inferioritate pe temeiul prevăzut în norma de incriminare.
În cadrul primei modalităţi normative, subiectul activ fără nicio justificare legală îngrădeşte, împiedică o
persoană să exercite un drept dintre cele prevăzute de Constituţie sau de o altă lege specială, în mod
integral.
Îngrădirea exerciţiului unui drept al unei persoane rezidă din orice activitate prin care aceasta este lipsită
de posibilitatea de a-şi valorifica acel drept prin săvârşirea de acte juridice.
În cea de-a doua modalitate normativă a abuzului în serviciu, varianta pe care o analizăm, făptuitorul,
ţinând seama de apartenenţa unei persoane la o anumită naţionalitate, etnie ori de rasa acesteia sau de
limba, genul, orientarea sexuală, opinia, apartenenţa politică, averea, vârsta sau religia ei, îi creează o
situaţie de inferioritate, adică o situaţie mai rea decât a celorlalte persoane şi prin aceasta încalcă principiul
constituţional al egalităţii în drepturi consacrat în art. 16 din legea noastră fundamentală.
Pentru întregirea elementului material al infracţiunii de abuz în serviciu, în ambele sale variante, se cere
ca oricare dintre actele incriminate să se efectueze de funcţionarul public în exercitarea atribuţiilor sale de
serviciu sau de către o persoană care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără a remuneraţie, un
serviciu de interes public, cu ocazia, în cadrul sau în timpul îndeplinirii atribuţiunilor de serviciu.
b) Urmarea imediată constă, în principal, în atingerea adusă calităţii relaţiilor de serviciu din unitatea în
care îşi desfăşoară activitatea subiectul activ al abuzului în serviciu. Această urmare este condiţionată de
producerea sau cauzarea unei pagube aduse în patrimoniul unei persoane fizice sau a unei persoane juridice
ori de o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau a unei persoane juridice
ori în îngrădirea exercitării unui drept al unei persoane sau crearea pentru aceasta a unei situaţii de
inferioritate pe temei de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenenţă
politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA.
Prin „cauzarea unei pagube” se înţelege producerea unei pierderi materiale suferită de o persoană fizică
sau juridică, subiect pasiv al abuzului în serviciu, generată de actul abuziv al funcţionarului public sau al
altei persoane care exercită un serviciu de interes public.
Stabilirea în concret a urmării imediate produse prin săvârşirea abuzului în serviciu are relevanţă, pe de o
parte, pentru calificarea sau încadrarea faptei în varianta corespunzătoare modelului legal de incriminare
căruia îi corespunde, iar, pe de altă parte, în stabilirea în concret a pedepsei, în funcţie de natura şi
gravitatea rezultatului produs şi a altor consecinţe ale infracţiunii. Totodată, stabilirea corectă a urmării
imediate ajută la stabilirea întinderii prejudiciului material care conferă persoanei vătămate dreptul la
despăgubiri.
Prin „vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane
juridice”, se înţelege lezarea sau prejudicierea morală, fizică sau materială, adusă intereselor legale ale unor
asemenea persoane.
c) Raportul de cauzalitate. Infracţiunea de abuz în serviciu, varianta prevăzută în art. 297 alin. (1) C.
pen., fiind o infracţiune de rezultat, se impune constatarea legăturii de cauzalitate între elementul material
şi urmarea imediată.
Abuzul în serviciu, varianta prevăzută în art. 297 alin. (2) C. pen., este o infracţiune de pericol, şi, în
consecinţă, urmările acesteia sunt implicite acţiunii incriminate. Din acest considerent nu se impune
constatarea legăturii de cauzalitate între acţiunea care constituie elementul material şi urmarea imediată,
aceasta va rezulta din însăşi acţiunea săvârşită.
a) Forma de vinovăţie cerută de norma de incriminare a abuzului în serviciu, varianta prevăzută în art.
297 alin. (1) C. pen. este intenţia. Aceasta presupune ca făptuitorul să prevadă că prin acţiunile (inacţiunile)
384
sale săvârşite în condiţiile de ordin obiectiv stabilite în norma de incriminare se va cauza o pagubă ori o
vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, să
urmărească ori să accepte ca aceste urmări să se producă. Aşadar, intenţia poate fi manifestată în oricare
dintre modalităţile sale normative (directă, indirectă).
Abuzul în serviciu, varianta descrisă în art. 297 alin. (2) C. pen. se caracterizează, sub aspect subiectiv,
prin intenţie directă întrucât făptuitorul are reprezentarea că prin acţiunile (inacţiunile) sale va îngrădi
exercitarea unui drept al unei persoane ori va crea pentru aceasta o situaţie de inferioritate pe temei de rasă,
naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenenţă politică, avere, vârstă,
dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA.
b) Dacă mobilul la varianta tip nu este o cerinţă obligatorie a laturii subiective, având relevanţă numai la
individualizarea pedepsei, la cea de-a doua variantă, mobilul este un element obligatoriu al laturii
subiective. În cazul în care la această din urmă variantă lipseşte mobilul cerut în norma de incriminare fapta
nu va fi încadrată în dispoziţiile art. 297 alin. (2) C. pen., ci în dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. pen.
Scopul urmărit de făptuitor la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu trebuie cunoscut, însă acesta va
avea relevanţă numai la individualizarea pedepsei.
A. Forme
Deşi fapta de abuz în serviciu este susceptibilă de acte pregătitoare şi tentativă (în modalitatea normativă
constând într-o acţiune) legiuitorul a incriminat-o numai dacă s-a realizat în forma tipică, adică în forma
consumată.
Abuzul în serviciu se consumă în momentul săvârşirii conduitei abuzive a funcţionarului public sau a
unei alte persoane aflate în exercitarea atribuţiilor de serviciu, urmată de producerea rezultatului descris de
norma de incriminare, şi anume cauzarea unei pagube ori vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale
persoanei fizice sau ale unei persoane juridice ori îngrădirea exercitării unui drept al unei persoane juridice
ori îngrădirea exercitării unui drept al unei persoane fizice ori crearea pentru aceasta a unei situaţii de
inferioritate pe anumite temeiuri precizate în norma de incriminare.
Infracţiunea de abuz în serviciu, fiind o infracţiune intenţionată şi susceptibilă de repetabilitate, poate fi
săvârşită în forma continuată dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 35 alin. (1) C. pen.
B. Sancţionarea
Abuzul în serviciu, în ambele sale variante de incriminare, când este săvârşit de un funcţionar public,
potrivit dispoziţiilor art. 297 C. pen., se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării
dreptului de a ocupa o funcţie publică.
Când abuzul în serviciu este săvârşit de o persoană care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără o
remuneraţie, o însărcinare de orice natură, în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute în art. 175
alin. (2) C. pen. sau în cadrul oricărei persoane juridice, limitele speciale ale pedepsei prevăzute în art. 297
C. pen. se reduc cu o treime (art. 308 C. pen.).
Dacă abuzul în serviciu prevăzut în art. 297 C. pen. a produs consecinţe deosebit de grave, limitele
speciale ale pedepsei stabilite în acest text se vor majora cu jumătate (art. 309 C. pen.).
În ipoteza în care abuzul în serviciu s-a comis în forma continuată, la aplicarea pedepsei se va ţine seama
şi de dispoziţiile art. 36 alin. (1) C. pen.
Potrivit dispoziţiilor art. 62 C. pen., dacă prin săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu s-a urmărit
obţinerea unui folos patrimonial, pe lângă pedeapsa închisorii, se poate aplica şi pedeapsa amenzii*12).

*2) CSJ, dec. S. pen. nr. 1019 din 26 aprilie 1996, în Probleme de drept din Jurisprudenţa CSJ în
materie penală, p. 455;
385
*3) C. Ap. Cluj, Dec. pen. nr. 75/A/1998, în RDP nr. 3/1998, p. 133;
*4) C. Ap. Constanţa, Dec. pen. nr. 111/1994, în RDP nr. 1/1995, p. 128.
*6) C. Duvac, Drept penal, Partea specială, vol. I, op. cit., p. 357.
*10) C. Bulai, A. Filipaş, C. Mitrache, Instituţii de drept penal, op. cit., p. 430.
*11) C. Ap. Constanţa, Dec. pen. nr. 312 din 9 mai 2003; T. Toader, A. Stoica, N. Cristuş, Codul penal
şi legile speciale, doctrină, jurisprudenţă, decizii ale Curţii Constituţionale, hotărâri C.E.D.O., Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 393.
*12) Potrivit art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de
corupţie, aşa cum a fost modificat prin art. 79 pct. 9 din Legea nr. 187/2012, în cazul infracţiunilor de abuz
în serviciu sau de uzurpare a funcţiei, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos
necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.
ART. 298
Neglijenţa în serviciu
Neglijenţa în serviciu este prevăzută în art. 298 C. pen. coroborat cu art. 308 şi art. 309.
Potrivit acestor dispoziţii, neglijenţa în serviciu este incriminată într-o variantă tip, o variantă atenuată şi
o variantă agravată.
Varianta tip, conform art. 298 C. pen., constă în încălcarea din culpă de către un funcţionar a unei
îndatoriri se serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă prin aceasta se
cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime al unei persoane fizice sau ale unei
persoane juridice.
Varianta atenuată rezultată din coroborarea dispoziţiilor art. 298 C. pen. cu dispoziţiile art. 308 C. pen.
şi există când fapta de neglijenţă descrisă la varianta tip, se săvârşeşte de o persoană care exercită,
permanent sau temporar, cu sau fără remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane
fizice dintre cele prevăzute în art. 175 alin. (2) sau în cadrul oricărei persoane juridice (a se vedea
comentariul de la art. 308).
Varianta agravată, potrivit art. 298 C. pen. coroborat cu art. 309 C. pen., există în cazul în care
neglijenţa în serviciu descrisă la varianta tip sau atenuată a produs consecinţe deosebit de grave (a se vedea
Incriminarea cuprinsă în art. 298 C. pen. are un caracter subsidiar, cedând locul normelor de incriminare
adecvate unor cazuri speciale unde autorii sunt tot funcţionari publici, care, din culpă şi prin neîndeplinirea
corectă a îndatoririlor de serviciu, produc urmări specifice domeniului respectiv*1). Spre exemplu, când
funcţionarul public este angajat al căilor ferate, iar prin fapta sa (neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau
îndeplinirea lor defectuoasă) pune în pericol, din culpă, circulaţia pe căile ferate, încadrarea juridică a
faptei se va face în dispoziţiile art. 330 C. pen., şi nu în cele ale art. 298 C. pen. Când se vor produce însă şi
urmări care sunt prevăzute numai în art. 298 C. pen. devin aplicabile regulile concursului de infracţiuni*2).
386
a) Obiectul juridic special îl formează relaţiile referitoare la asigurarea respectării de către funcţionarii
publici la varianta tip ori de către acele persoane care exercită o însărcinare de orice natură în serviciul unei
persoane fizice dintre cele prevăzute în art. 175 alin. (2) sau în cadrul oricărei persoane juridice (la varianta
atenuată), a obligaţiei de a îndeplini în mod corect atribuţiile ce le revin pentru a nu cauza o pagubă ori o
vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau a unei persoane juridice.
b) Obiectul material la infracţiunea de neglijenţă în serviciu, de regulă, lipseşte. În ipoteza în care
acţiunea ce constituie elementul material s-a exercitat asupra unui bun (de exemplu, redactarea defectuoasă
a unui înscris), neglijenţa în întreţinerea unor bunuri (aparate, maşini, animale etc.) în astfel de situaţii
există un obiect material*3).
Obiectul material al infracţiunii poate fi corpul unei persoane în situaţia în care, ca urmare a încălcării
din culpă a îndatoririlor de serviciu de către medicul şef al circumscripţiei sanitare care nu a organizat în
bune condiţiuni operaţia de vaccinare, dând posibilitatea nerespectării prescripţiilor medicale, din care
cauză s-a produs uciderea din culpă a unei persoane de către agentul sanitar. În acest caz, medicul şef a
săvârşit infracţiunea de neglijenţă în serviciu, iar agentul sanitar infracţiunea de ucidere din culpă*4).
a) Subiectul activ nemijlocit (autor) este calificat. Poate fi un funcţionar public în înţelesul dispoziţiilor
art. 175 alin. (1) C. pen.; o persoană care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită
de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea
respectivului serviciu public; ori o persoană care exercită temporar sau permanent, cu sau fără remuneraţie,
o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute în art. 175 alin. (2) sau
în cadrul oricărei persoane juridice. Nu este exclusă posibilitatea săvârşirii infracţiunii de neglijenţă în
serviciu, în mod nemijlocit, de către mai multe persoane, când obligaţia care se adresează unui grup sau
colectiv de persoane nu a fost îndeplinită din culpă de către acestea sau o parte din acestea. De asemenea,
în mod excepţional, ar putea exista o participaţie improprie dacă fapta a fost săvârşită în condiţiile art. 52
C. pen., caz în care instigatorul sau complicele ori persoana care execută nemijlocit cu intenţie elementul
material al infracţiunii alături de o altă persoană care a săvârşit din culpă fapta, iar autorul care a acţionat
din culpă va fi sancţionat pentru neglijenţă în serviciu.
b) Subiectul pasiv al infracţiunii de neglijenţă în serviciu este o persoană fizică ori o persoană juridică
publică sau privată căreia i s-a cauzat, prin săvârşirea acestei fapte, o pagubă ori o vătămare a drepturilor
sau intereselor legitime.
a) Elementul material constă într-o încălcare a îndatoririlor de serviciu de către funcţionarul public sau
de o altă persoană care se află în serviciu.
Prin „îndatorire de serviciu” se înţelege tot ceea ce cade în sarcina unui funcţionar public sau a unei alte
persoane, potrivit normelor care reglementează serviciul respectiv ori care sunt inerente naturii acelui
serviciu*5). Respectarea acestor norme de către funcţionarii publici sau alte persoane constituie o obligaţie
de serviciu.
Normele care reglementează activitatea de serviciu îşi au sediul în cele mai variate acte normative;
acestea pot fi: Constituţia, legi organice sau ordinare, ordonanţe de urgenţă, ordonanţe şi hotărâri de
guvern, ordine şi instrucţiuni ale miniştrilor sau secretarilor de stat, statute şi regulamente de organizare şi
funcţionare, fişa postului ocupat de subiectul activ nemijlocit etc.*6).
În literatura de specialitate s-a ridicat problema de a şti dacă dispoziţiile individuale date unui funcţionar
public de către organul superior constituie pentru acesta o îndatorire de serviciu şi dacă, în consecinţă,
încălcarea din culpă a acestei dispoziţii poate realiza conţinutul infracţiunii de neglijenţă în serviciu.
Soluţia admisă a fost aceea că ori de câte ori dispoziţia dată de organul ierarhic superior se întemeiază pe o
387
prevedere a legii a cărei aplicare intră în competenţa sa această dispoziţie constituie o îndatorire de serviciu
pentru subordonat, astfel încât nerespectarea ei din culpă angajează răspunderea penală pentru infracţiunea
de neglijenţă în serviciu*7).
Prin „încălcarea unor îndatoriri de serviciu” se înţelege nerespectarea sau nesocotirea unei sarcini care
rezultă din obligaţiile de serviciu ale făptuitorului.
Încălcarea unei îndatoriri de serviciu se poate realiza fie prin neîndeplinirea acelei îndatoriri, fie prin
îndeplinirea ei în mod defectuos.
„Neîndeplinirea” unei îndatoriri de serviciu înseamnă omiterea, neefectuarea unui act care trebuia să fie
împlinit ori rămânerea făptuitorului în stare de pasivitate. Neîndeplinirea unei îndatoriri poate fi totală
(făptuitorul nu îşi îndeplineşte în totalitate îndatorirea de serviciu) ori parţială (atunci când aceasta este
îndeplinită numai în parte) sau poate viza o singură îndatorire de serviciu sau chiar mai multe asemenea
îndatoriri.
„Îndeplinirea defectuoasă” a unor îndatoriri de serviciu presupune îndeplinirea altfel decât se cuvine să
fie efectuată.
Pentru întregirea elementului material al infracţiunii de neglijenţă în serviciu este necesar ca funcţionarul
public sau un alt angajat să săvârşească fapta în oricare dintre modalităţile sale în exerciţiul atribuţiilor de
serviciu.
b) Urmarea imediată. Este explicit arătată în norma de incriminare a faptei de neglijenţă în serviciu.
Aceasta poate consta în cauzarea unei pagube, o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unor
persoane fizice sau ale unei persoane juridice.
După cum se observă, neglijenţa în serviciu se caracterizează prin urmări alternative. Aceasta înseamnă că
în toate cazurile în care prin neîndeplinirea unei îndatoriri de serviciu ori prin îndeplinirea ei defectuoasă s-
au produs toate consecinţele arătate în norma de incriminare, nu vom fi în prezenţa unui concurs de
infracţiuni de neglijenţă în serviciu, ci a unei infracţiuni unice cu pluralitate de urmări, situaţie care va fi
însă avută în vedere de instanţa de judecată la individualizarea pedepsei.
Urmarea imediată cerută de norma de incriminare a faptei de neglijenţă în serviciu, în fiecare caz în
parte, trebuie precis determinată, pentru că are relevanţă atât în calificarea şi încadrarea faptei în variantele
corespunzătoare, cât şi la stabilirea eventualului prejudiciu produs prin săvârşirea faptei şi la repararea
căreia are dreptul persoana vătămată.
c) Raportul de cauzalitate. Infracţiunea de neglijenţă în serviciu, fiind o infracţiune de rezultat, apare
necesară întotdeauna stabilirea legăturii de cauzalitate între acţiunea (inacţiunea) făptuitorului şi urmarea
cerută de norma de incriminare.
În acest sens, în practica judiciară s-a decis că neîndeplinirea corespunzătoare de către funcţionar, timp
de un an şi jumătate, a obligaţiei sale de serviciu de a efectua periodic controlul gestiunilor din unitate se
află în raport de cauzalitate cu însuşirea banilor de către casierul gestionar care, în cazul unor controale
corespunzătoare în timp, nu ar fi avut posibilitatea să delapideze, în mod repetat şi sistematic, importante
sume de bani, prejudiciul, în atare situaţie, fiind produs datorită concursului dintre culpa funcţionarului cu
atribuţii de control şi fapta delapidatorului, ambii sunt ţinuţi să răspundă solidar pentru acoperirea
acestuia*8).
Forma de vinovăţie este culpa, cu cele două modalităţi ale sale: uşurinţa şi neglijenţa.
Există culpă, potrivit art. 16 alin. (4) C. pen., când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l
acceptă, socotind fără temei că nu se va produce, ori nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea
să-l prevadă.
În cazul neglijenţei în serviciu este o culpă profesională, deoarece se întemeiază pe nerespectarea
regulilor de exercitare a atribuţiunilor de serviciu ale funcţionarului public sau a altui angajat.
Culpa, ca element subiectiv al neglijenţei în serviciu, nu se prezumă. Prin urmare, nu este suficient să se
constate că făptuitorul nu a îndeplinit sau a îndeplinit defectuos un act privitor la îndatoririle sale de
388
serviciu, ci trebuie să se dovedească faptul că faţă de actul său de serviciu şi urmările acestuia a avut o
atitudine specifică culpei.
În cazul în care culpa făptuitorului, sub niciuna dintre cele două modalităţi, nu a putut fi reţinută, fapta
nu constituie infracţiunea de neglijenţă în serviciu.
Posibilitatea făptuitorului de a prevedea rezultatul faptei sale nu se apreciază în raport cu o unitate de
măsură abstractă, ci se ţine seama de împrejurările concrete în care s-a săvârşit fapta, precum şi de
persoana făptuitorului, ca, de exemplu, pregătirea sau deprinderile sale profesionale, experienţa pe care o
are în munca respectivă etc. Dacă făptuitorul era cu totul inapt îndeplinirii actului cu care a fost însărcinat
ori se află în imposibilitatea să prevadă consecinţele care s-au produs sau dacă nu şi-a îndeplinit îndatoririle
de serviciu din cauze independente de voinţa sa, nu se poate vorbi de culpă, putându-se reţine în favoarea
sa un caz fortuit*9).
A. Forme
Neglijenţa în serviciu, al cărei element subiectiv specific este culpa, poate fi săvârşită numai în forma
consumată. Întrucât această infracţiune face parte din categoria infracţiunilor de rezultat, se consumă odată
cu executarea elementului material în oricare dintre modalităţile sale normative şi producerea urmării
imediate precizată în norma de incriminare.
De regulă, infracţiunea de neglijenţă în serviciu este de consumare imediată, dar, uneori, poate avea şi
caracterul unei infracţiuni continue, mai cu seamă când elementul material constă în neîndeplinirea unei
îndatoriri de serviciu.
De asemenea, neglijenţa în serviciu poate îmbrăca şi forma unei infracţiuni progresive în ipoteza în care
urmarea constă în cauzarea de pagube unei persoane fizice sau juridice.
B. Sancţionare
Infracţiunea de neglijenţă în serviciu se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 3 ani sau cu
amendă, când este săvârşită în varianta tip, iar în cazul comiterii acesteia în varianta atenuată, potrivit art.
308 C. pen., limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime.
*1) V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., 2008, p. 432; I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit., p. 376.
*2) G. Antoniu, C. Bulai, Practica judiciară penală, vol. III, p. 215.
*3) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 103;
*5) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 213–214;
*8) CSJ s. pen., Dec. nr. 2575 din 22 mai 2002, în RDP nr. 2/2004, p. 156.
*9) V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., 2008, p. 436.
ART. 299
Folosirea abuzivă a funcţiei în scop sexual
Folosirea abuzivă a funcţiei în scop sexual este incriminată în art. 299 C. pen. într-o variantă tip, o
variantă asimilată şi o variantă atenuată.
389
Varianta tip [art. 299 alin. (1)] constă în fapta funcţionarului public care, în scopul de a îndeplini, a nu
îndeplini, a urgenta ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul
de a face un act contrar acestor îndatoriri, pretinde ori obţine favoruri de natură sexuală de la o persoană
interesată direct sau indirect de efectele acelui act de serviciu.
Varianta asimilată [art. 299 alin. (2)] constă în pretinderea sau obţinerea de favoruri de natura sexuală de
către un funcţionar public care se prevalează sau profită de o situaţie de autoritate ori de superioritate
asupra victimei, ce decurge din funcţia deţinută.
Varianta atenuantă (art. 299 coroborat cu art. 308) se realizează când fapta de folosire abuzivă a funcţiei
în scop sexual descrisă la varianta tip şi varianta asimilată se săvârşeşte de către o persoană care exercită
permanent sau temporar, cu sau fără remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane
fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) sau în cadrul oricărei persoane juridice.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale pentru a căror formare, desfăşurare şi dezvoltare
se cere o comportare corectă a funcţionarului public sau a oricărei persoane aflate în serviciul unei
persoane juridice, cu excluderea folosirii abuzive a funcţiei ori a autorităţii sau superiorităţii ce decurg din
funcţia deţinută, faţă de o persoană cu care intră în raporturi de serviciu, pentru a pretinde ori obţine de la
aceasta favoruri de natură sexuală.
b) Obiectul material îl poate constitui corpul persoanei de la care s-a obţinut favorul de natură sexuală.
a) Subiectul activ nemijlocit (autorul), la varianta tip şi la varianta asimilată, poate fi numai un
funcţionar public în înţelesul art. 175 C. pen., iar la varianta atenuată, orice persoană care efectuează o
însărcinare în serviciul unei persoane de interes public sau în cadrul oricărei persoane juridice.
b) Subiectul pasiv, în toate variantele de incriminare a faptei de folosire abuzivă a funcţiei în scop
sexual, este calificat, acesta putând fi numai o persoană fizică interesată direct sau indirect de efectele
actului de serviciu al funcţionarului public sau al persoanei care exercită o însărcinare în serviciul unei
persoane de interes public sau în cadrul oricărei persoane juridice. Dacă persoana faţă de care subiectul
activ a pretins ori a obţinut favoruri de natură sexuală nu are această calitate (persoană interesată de
efectele actului de serviciu), fapta nu constituie infracţiunea de folosire abuzivă a funcţiei în scop sexual, ci
o altă infracţiune, eventual contra libertăţii şi integrităţii sexuale dacă corespunde modelului legal al
acesteia.
a) Elementul material constă într-o acţiune a făptuitorului de a pretinde ori obţine favoruri de natură
sexuală de la o persoană interesată direct sau indirect de efectele unui act de serviciu al său.
„A pretinde favoruri de natură sexuală” înseamnă a cere insistent unei persoane avantaje de natură
sexuală.
„A obţine favoruri de natură sexuală” presupune a primi, a ajunge să aibă favoruri de natură sexuală, de
satisfacere a apetitului sexual.
Pentru întregirea elementului material al laturii obiective a infracţiunii de folosire abuzivă a funcţiei în
scop sexual este necesar ca făptuitorul, în schimbul favorurilor de natură sexuală, să promită ori să lase de
înţeles că actul realizat ca urmare a atribuţiunilor sale de serviciu va produce efecte avantajoase victimei
infracţiunii.
390
b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru prestigiul sau reputaţia autorităţii
publice, instituţiei publice sau a persoanei juridice în care făptuitorul îşi exercită îndatoririle de serviciu.
c) Raportul de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.
a) Forma de vinovăţie este intenţia directă caracterizată prin scop. Făptuitorul, în scopul de a îndeplini,
a nu îndeplini, a urgenta ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în
scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, pretinde ori obţine favoruri de natură sexuală de la o
persoană interesată direct sau indirect de efectele acelui act de serviciu.
b) Mobilul infracţiunii nu are valoare de cerinţă sau element obligatoriu al laturii subiective.
A. Forme
Având în vedere specificul modalităţilor normative ale infracţiunii de folosire abuzivă a funcţiei în scop
sexual, aceasta este puţin posibilă, cel puţin practic, să fie săvârşită sub forma actelor pregătitoare sau a
tentativei.
Consumarea acţiunii are loc odată cu executarea elementului material. Este o infracţiune de consumare
imediată.
Folosirea abuzivă a funcţiei în scop sexual fiind o infracţiune intenţionată şi susceptibilă de repetabilitate
poate fi săvârşită şi în formă continuată cu îndeplinirea condiţiilor art. 35 alin. (1) C. pen.
B. Sancţionare
Varianta tip prevăzută în art. 299 alin. (1) C. pen. se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani şi
interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică sau de a exercita profesia ori activitatea în
executarea căreia a săvârşit fapta.
Varianta atenuată, potrivit art. 299 alin. (2) C. pen., se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau
cu amendă şi interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie publică sau de a exercita profesia sau activitatea în
executarea căreia a săvârşit fapta.
ART. 300
Uzurparea funcţiei
Uzurparea funcţiei este incriminată într-o variantă tip, o variantă atenuată şi o variantă agravată.
Varianta tip este prevăzută în art. 300 C. pen. şi constă în fapta funcţionarului public care, în timpul
serviciului, îndeplineşte un act ce nu intră în atribuţiile sale, dacă prin aceasta s-a produs o pagubă ori o
vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice.
Varianta atenuată, potrivit art. 308 C. pen., se realizează când uzurparea funcţiei descrisă la varianta tip
se săvârşeşte de o persoană care îndeplineşte o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice
dintre cele prevăzute în art. 175 alin. (2) sau în cadrul oricărei persoane juridice (a se vedea comentariul de
la art. 308).
Varianta agravată, conform art. 309 C. pen., există când uzurparea funcţiei în varianta tip sau varianta
asimilată a produs consecinţe deosebit de grave (a se vedea comentariul de la art. 309).
Prin incriminarea faptei de uzurpare a funcţiei se acoperă, în special, acele situaţii în care un funcţionar
public sau o altă persoană îndeplineşte un act care excede atribuţiilor de serviciu sau continuă să exercite
391
funcţia publică, alta decât cea pentru care a fost învestit, producând urmarea prevăzută de norma de
incriminare.
În literatura de specialitate s-a exprimat opinia potrivit căreia incriminarea faptei de uzurparea funcţiei
nu ar fi utilă, fiind suficientă incriminarea faptei de uzurpare de calităţi oficiale. O nouă incriminare în
această materie nu a fost sugerată nici de doctrină, nici de jurisprudenţă*1).
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale a căror formare, desfăşurare şi dezvoltare cere ca
atribuţiunile de serviciu să fie îndeplinite de funcţionarii publici sau alte persoane care au fost învestite sau
numite în condiţiile legii.
b) Obiectul material. De regulă, infracţiunea de uzurpare a funcţiei nu se caracterizează printr-un obiect
material. În cazul în care actul de serviciu îndeplinit fără drept s-a exercitat asupra unui bun sau persoană,
acestea pot constitui obiect material al acestei infracţiuni.
B. Subiectul infracţiunii
a) Subiectul activ nemijlocit (autor) la varianta tip este un funcţionar public aflat în timpul serviciului şi
care îndeplineşte un act ce nu intră în atribuţiunile sale de serviciu, iar la varianta atenuată, subiectul activ
nemijlocit (autor) este o persoană care exercită o însărcinare în serviciul unei persoane fizice dintre cele la
care se referă art. 175 alin. (2) C. pen. sau în cadrul unei alte persoane juridice şi care îndeplineşte un act ce
excede atribuţiunilor sale de serviciu.
Coautoratul este posibil cu condiţia ca toţi făptuitorii să aibă calitatea de funcţionari publici sau de
persoane care exercită o însărcinare de serviciu şi să efectueze nemijlocit aceleaşi acte de serviciu, care însă
exced atribuţiunilor acestora de serviciu.
Participaţia sub forma instigării şi complicităţii este posibilă.
b) Subiectul pasiv la varianta tip poate fi orice autoritate publică, instituţie publică sau altă persoană
juridică ce administrează sau exploatează bunuri proprietate publică ori persoană care exercită un serviciu
de interes public, iar la varianta atenuată, orice altă persoană juridică.
a) Elementul material îl constituie o acţiune, şi anume acţiunea de a îndeplini un act ce nu intră în
atribuţiunile de serviciu ale făptuitorului. De exemplu, un funcţionar din cadrul unei primării de sector
eliberează o autorizaţie de construire a unui imobil, deşi nu are în atribuţiunile sale de serviciu o asemenea
însărcinare; ori un angajat căruia i s-a încetat contractul de muncă efectuează în continuare operaţiuni
specifice postului pe care l-a avut etc.
Pentru întregirea elementului material al infracţiunii de uzurpare a funcţiei se impun a fi întrunite două
cerinţe; prima presupune ca actul să fie îndeplinit în timpul serviciului, adică în cadrul şi în timpul
programului de lucru; a doua cerinţă este aceea ca actul îndeplinit de făptuitor să nu intre în sfera
atribuţiunilor sale, să nu aparţină fişei postului acestuia.
b) Urmarea imediată constă în producerea oricăreia dintre consecinţele prevăzute în art. 297 C. pen.,
care incriminează abuzul în serviciu. Aceste consecinţe sunt: o pagubă unei persoane fizice sau juridice; o
vătămare a drepturilor legitime ale unei persoane fizice sau juridice; o vătămare a intereselor legitime ale
unei persoane fizice sau juridice; îngrădirea exerciţiului unui drept al unei persoane ori crearea pentru
aceasta a unei situaţii de inferioritate pe temei de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex,
orientare sexuală, apartenenţă politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică contagioasă sau infecţie
HIV/SIDA.
392
c) Raportul de cauzalitate. În ipoteza în care urmarea imediată constă în producerea unei pagube
subiectului pasiv, se impune ca legătura de cauzalitate între actul făptuitorului ce nu intră în atribuţiile sale
de serviciu şi paguba produsă să fie constatată; în cazul celorlalte urmări imediate, legătura de cauzalitate
rezultă din materialitatea faptei.
a) Forma de vinovăţie este intenţia cu ambele sale modalităţi normative. Prin urmare, făptuitorul
prevede, urmăreşte sau acceptă posibilitatea producerii rezultatului prin îndeplinirea, în timpul serviciului,
a unui act ce nu intră în atribuţiile sale.
b) Mobilul şi scopul nu au valoare de elemente obligatorii ale laturii subiective. Cunoaşterea acestora
ajută la individualizarea pedepsei.
A. Forme
Uzurparea funcţiei, fiind o infracţiune intenţionată şi susceptibilă de desfăşurare în timp, nu exclude
posibilitatea de săvârşire în forma actelor pregătitoare sau a tentativei, însă acestea nu sunt incriminate.
Infracţiunea de uzurpare a funcţiei se consumă odată cu executarea elementului material şi producerea
rezultatului prevăzut de norma de incriminare. Infracţiunea nu pierde caracterul unitar dacă prin săvârşirea
acesteia s-au produs mai multe rezultate sau chiar toate rezultatele descrise de norma de incriminare
(pagubă, vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice ori îngrădirea
sau crearea pentru persoana fizică a unei situaţii de inferioritate pe temeiurile prevăzute de lege).
Uzurparea funcţiei poate îmbrăca forma infracţiunii continue sau a infracţiunii continuate dacă pentru
aceasta din urmă sunt îndeplinite condiţiile art. 35 alin. (1) C. pen.
B. Sancţionare
Uzurparea funcţiei, varianta tip, potrivit art. 300 C. pen., se pedepseşte cu închisoarea de la un an la 5 ani
sau cu amenda. Dacă instanţa constată necesar, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei
şi persoana infractorului poate aplica şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi.
Potrivit art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de
corupţie, aşa cum a fost modificat prin art. 79 pct. 9 din Legea nr. 187/2012, în cazul infracţiunilor de abuz
în serviciu sau de uzurpare a funcţiei, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos
necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.
*1) G. Antoniu, Observaţii cu privire la anteproiectul unui Cod penal (II), în RDP nr. 1/2008, p. 28.
ART. 301
Conflictul de interese
Conflictul de interese este incriminat în noul Cod penal într-o variantă tip şi o variantă atenuată.
Varianta tip [art. 301 alin. (1)] constă în fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de
serviciu, a îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a obţinut, direct sau indirect, un
folos patrimonial, pentru sine, pentru soţul său, pentru o rudă ori pentru un afin până la gradul II inclusiv
sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din
partea căreia a beneficiat ori beneficiază de foloase de orice natură.
393
Varianta atenuată [art. 301 alin. (1) coroborat cu art. 308] se realizează în ipoteza în care conflictul de
interese varianta tip este săvârşită de o persoană care îndeplineşte o însărcinare de orice natură în serviciul
unei persoane fizice dintre cele prevăzute în art. 175 alin. (2) sau în cadrul oricărei persoane juridice.
Alegerea soluţiei incriminării conflictului de interese este un răspuns la semnalele tot mai dese din partea
societăţii civile, dar şi a organismelor şi instituţiilor internaţionale cu privire la impactul pe care faptele
comise cu încălcarea normelor de deontologie profesională cu acest specific îl produc.
Reglementări care privesc conflictul de interese se găsesc şi în legislaţia altor state membre ale Uniunii
Europene (Austria, Belgia, Cipru, Finlanda, Franţa, Belgia, Lituania, Polonia, Spania şi Ungaria).
Şi în legislaţia românească au existat, anterior momentului 2006 (când conflictul de interese a fost adus
pentru prima dată în sfera ilicitului penal), norme cu privire la conflictul de interese, însă acestea dovedeau
existenţa unor confuzii între incompatibilităţi şi conflictul de interese. Chiar dacă între cele două instituţii
juridice se constată, indiscutabil, o asemănare în ceea ce priveşte principiile încălcate, modul concret de
încălcare a acestor principii este diferit, ceea ce justifică reglementarea distinctă a conflictului de
interese*1).
Conflictul de interese generează o stare de incompatibilitate lato sensu, dar, sub aspectul cauzelor care
determină această incompatibilitate, conflictul de interese se deosebeşte prin faptul că factorul determinant
nu este neapărat o situaţie juridică sau o activitate incompatibilă cu activitatea care este realizată în cadrul
atribuţiilor de serviciu, ci un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influenţa îndeplinirea cu
obiectivitate a atribuţiilor care îi revin potrivit Constituţiei şi altor acte normative*2).
Au existat şi alte reglementări referitoare la conflictul de interese cu privire la anumite categorii de
funcţionari publici sau anumiţi demnitari (prin statute speciale sau chiar prin regulamente de ordine
interioară), dar până la apariţia Legii nr. 161/2003*3) privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei
în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea
corupţiei, o reglementare unitară a conflictului de interese nu a existat.
În Capitolul II din Titlul IV al Cărţii I din Legea nr. 161/2003 este reglementat conflictul de interese, iar
pentru eficienţa regimului creat, legiuitorul a preferat să-l reglementeze pentru fiecare categorie în parte,
ţinând cont de specificul fiecăreia, pornind de la structurile administraţiei publice centrale şi terminând cu
structurile administraţiei publice locale.
În art. 70 din Legea nr. 161/2003 s-a dat o definiţie generală a conflictului de interese. Potrivit
dispoziţiilor acestui text, prin „conflict de interese” se înţelege situaţia în care persoana ce exercită o
demnitate publică sau o funcţie publică are un interes personal de natură patrimonială care ar putea
influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi revin potrivit Constituţiei şi altor acte normative.
În art. 71 din acelaşi act normativ sunt stabilite principiile care stau la baza prevenirii conflictului de
interese în exercitarea demnităţilor publice; aceste principii sunt: imparţialitatea, integritatea, transparenţa
deciziei şi supremaţia interesului public.
Având în vedere consecinţele pe plan social şi afectarea interesului public prin săvârşirea conflictului de
interese, au fost instituite prin diferite acte normative şi unele instrumente de evitare a conflictului de
interese. Cele mai importante dintre acestea sunt: restricţii în ceea ce priveşte implicarea în alte activităţi;
declaraţia privind venitul principal; declaraţia privind venitul familiei; declaraţia privind averea personală;
declaraţia privind averea familiei; declaraţia privind cadourile; securitatea şi accesul la diferite tipuri de
date; declaraţia de interese în privinţa managementului de contracte; declaraţia de interese în privinţa luării
deciziilor; declaraţia de interese în privinţa participării la elaborarea sau consilierea în domenii speciale de
politică publică; publicarea declaraţiilor de avere şi de interes; restricţii şi control privind ocuparea unor
anumite funcţii după încetarea raporturilor de serviciu; limitarea şi controlul cadourilor şi altor forme de
beneficii; recuzarea şi retragerea oficialilor din cadrul acelor activităţi unde luarea unor decizii le-ar putea
crea un conflict de interese; restricţii asupra propriei persoane şi asupra familiei privind deţinerea de părţi
sociale în companii private; renunţarea la diverse calităţi (acţionar, membru în comitete directoare etc.).
394
La aceste instrumente prin care se urmăreşte combaterea şi prevenirea conflictului de interese, din anul
2006 (de când a fost incriminat conflictul de interese) se adaugă încă unul foarte important, legea penală,
prin care se pedepseşte această faptă.
Săvârşeşte, de exemplu, un conflict de interese primarul unei localităţi care încheie contracte civile
pentru servicii între comunitatea locală şi firme private conduse de soţia sa sau fratele său; ori primarul
care aprobă achiziţia de proprietăţi publice de cumnatul său, obţinând în acest fel un folos patrimonial ori
beneficiază de foloase de orice natură*4).
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale pentru a căror formare, desfăşurare şi dezvoltare
se cere ca exercitarea demnităţilor publice, funcţiilor publice şi a altor activităţi de interes public să se
efectueze cu respectarea principiilor imparţialităţii, integrităţii, transparenţei deciziei şi supremaţiei
interesului public.
b) Obiectul material, de regulă, lipseşte. Este posibilă existenţa unui obiect material, în cazul
infracţiunii de conflict de interese, numai dacă actul îndeplinit în condiţiile descrise de norma de
incriminare se răsfrânge sau poartă asupra unui bun material.
a) Subiectul activ nemijlocit este calificat. La varianta tip a infracţiunii de conflict de interese, aşa cum
rezultă din art. 301 C. pen., este numai un funcţionar public în accepţiunea art. 175 C. pen., care în
exercitarea atribuţiilor de serviciu a îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii din care s-a
obţinut direct sau indirect un folos patrimonial pentru sine, pentru soţul său, pentru o rudă ori pentru un
afin până la gradul II inclusiv sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de
muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de foloase de orice natură.
Nu pot avea calitatea de subiect activ nemijlocit al infracţiunii de conflict de interese funcţionarii publici
implicaţi în activitatea de emitere, aprobare sau adoptare a unor acte normative, chiar şi atunci când ar
realiza foloase patrimoniale ei, ori o rudă apropiată sau un afin de gradul indicat de lege în urma emiterii
sau adoptării actului normativ. Această excepţie este prevăzută expres în art. 301 alin. (2) C. pen.
Coautoratul este posibil în măsura în care îndeplinirea unui act sau luarea unei decizii implică
atribuţiunile de serviciu ale doi sau mai multor funcţionari publici care încalcă norme de deontologie
profesională, în condiţiile unui conflict de interese.
Instigarea şi complicitatea sunt posibile în toate situaţiile. În literatura de specialitatea s-a exprimat
opinia potrivit căreia în cazul când determinarea la comiterea faptei, în condiţiile unui conflict de interese,
s-a făcut prin oferirea de bani sau alte foloase, cel care a adoptat acest comportament săvârşeşte deopotrivă
instigare la conflict de interese şi dare de mită. În acest caz funcţionarul public comite atât infracţiunea de
conflict de interese, cât şi pe cea de luare de mită*5).
La varianta atenuată a conflictului de interese, aşa cum rezultă din prevederile art. 308 C. pen., subiect
activ nemijlocit este o persoană care exercită o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice
dintre cele prevăzute în art. 175 alin. (2) sau în cadrul oricărei persoane juridice.
b) Subiectul pasiv al infracţiunii de conflict de interese este statul, ca titular al valorilor sociale
protejate, reprezentat de autoritatea, instituţia publică, o altă persoană juridică publică sau o altă persoană
juridică (în cazul variantei atenuate).
395
a) Elementul material al infracţiunii de conflict de interese constă în îndeplinirea unui act sau luarea
unei decizii în condiţiile cerute de norma de incriminare.
Termenul de „act” este folosit în descrierea conţinutului conflictului de interese în înţelesul de operaţie
care trebuie efectuată de funcţionarul public conform atribuţiilor acestuia de serviciu şi poate consta în
întocmirea unui înscris, în elaborarea unui act juridic, efectuarea unei constatări cu efecte juridice şi alte
operaţii date în competenţa unui serviciu al persoanelor juridice de drept public sau a altor persoane
juridice.
Prin „luarea de decizii” se înţelege o hotărâre luată în urma examinării unei stări, situaţii, nevoi etc. prin
care se urmăreşte producerea unor consecinţe, realizarea unor obiective.
Participarea la luarea unor decizii înseamnă ca făptuitorul să-şi fi adus o contribuţie la acea decizie în
exercitarea atribuţiilor de serviciu.
Norma de incriminare nu cere ca îndeplinirea unui act sau luarea unei decizii să încalce atribuţiile de
serviciu ale funcţionarului. În doctrină s-a afirmat că în ipoteza în care actul efectuat de funcţionarul public
sau hotărârea ori decizia la care a contribuit sunt rezultatul încălcării dispoziţiilor legale sau atribuţiilor de
serviciu este posibil ca pe lângă infracţiunea de conflict de interese să se reţină şi o altă faptă abuzivă, ca,
de exemplu, abuzul în serviciu, falsul intelectual, uzul de fals etc., dacă aceste fapte corespund modelului
legal*6).
Elementul material se poate realiza numai prin una dintre acţiunile incriminate ori prin ambele acţiuni
fără a pierde caracterul unitar al infracţiunii.
Pentru întregirea elementului material al laturii obiective a infracţiunii de conflict de interese trebuie să
se constate întrunirea cumulativă a trei cerinţe esenţiale.
Prima cerinţă constă în aceea că actul îndeplinit sau decizia la care a participat funcţionarul public să
intre în sfera atribuţiunilor sale de serviciu.
A doua cerinţă presupune ca actul îndeplinit sau decizia la care a contribuit făptuitorul să determine în
mod concret, direct sau indirect obţinerea unui folos patrimonial pentru sine, soţul său, o rudă ori un afin
până la gradul II inclusiv sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în
ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de foloase de orice natură.
Prin „folos patrimonial” se înţelege orice fel de avantaj patrimonial (bunuri, împrumuturi, premii,
amânarea plăţii unei datorii, folosirea gratuită a unei locuinţe, prestări de servicii gratuite, promovarea în
serviciu etc.).
A treia cerinţă este una de ordin negativ, rezultată din prevederile art. 301 alin. (2) C. pen., care impune ca
obţinerea folosului patrimonial pentru sine sau pentru persoanele indicate expres în textul de lege să nu fie
realizat în cazul emiterii, aprobării sau adoptării actelor normative.
b) Urmarea imediată constă în afectarea relaţiilor de serviciu şi crearea unei stări de pericol pentru
îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiunilor de serviciu în cadrul unei autorităţi publice, instituţii publice
sau altă persoană juridică de interes public.
c) Raportul de cauzalitate între elementul material şi urmarea imediată trebuie constatată. Aceasta
rezultă din materialitatea faptei concret săvârşite.
a) Forma de vinovăţie. Norma de incriminare a conflictului de interese cere, ca formă de vinovăţie,
intenţia care poate fi directă sau indirectă. Subiectul activ trebuie să prevadă că prin îndeplinirea actului în
exerciţiul atribuţiunilor de serviciu se realizează un folos material pentru sine, soţul său, o rudă ori un afin
până la gradul II inclusiv sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în
ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de foloase de orice natură şi să urmărească
sau să accepte acest rezultat. Totodată, făptuitorul are reprezentarea că prin fapta sa afectează interesul
public.
b) Mobilul şi scopul sunt elemente relevante în procesul de dozare sau individualizare a pedepsei.
396
A. Forme
a) Actele pregătitoare sunt posibile, deoarece infracţiunea este una intenţionată, dar nu se pedepsesc.
b) Tentativa este şi ea o formă de săvârşire posibilă a infracţiunii de conflict de interese, dar,
asemănător celorlalte infracţiuni de serviciu, legiuitorul nu a incriminat-o.
c) Consumarea infracţiunii are loc după parcurgerea a două etape obligatorii şi cumulative. În primul
rând, se impune ca actul funcţionarului public să fi fost efectuat, iar, în al doilea rând, trebuie ca
funcţionarul public însuşi sau una dintre persoanele indicate în norma de incriminare să fi realizat deja, în
concret, un folos patrimonial. În lipsa acestei a doua etape nu se poate considera că infracţiunea este
consumată şi este posibil, eventual, să fie calificată sau încadrată într-un alt text decât cel din art. 301 C.
pen. (de exemplu, poate constitui abuz în serviciu în condiţiile art. 297 C. pen.).
B. Sancţionare
Infracţiunea de conflict de interese în varianta tip, prevăzută în art. 301 C. pen., indiferent de modalitatea
normativă în care se săvârşeşte, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exerciţiului
dreptului de a ocupa o funcţie publică.
Conflictul de interese în varianta atenuată se pedepseşte, potrivit art. 308 C. pen., cu pedeapsa prevăzută
la varianta tip a căror limite speciale se reduc cu o treime (a se vedea comentariul de la art. 308).
Întrucât prin săvârşirea infracţiunii de conflict de interese făptuitorul obţine un folos patrimonial, în
temeiul art. 62 C. pen., pe lângă pedeapsa închisorii, se poate aplica şi pedeapsa amenzii.

*2) A. Moraru, X. Teodorescu, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici. Legislaţie şi practici cu
privire la conflictul de interese în administraţia locală din România, în Conflictul de interese în
administraţia publică locală – perspectivă regională, p. 8.
*3) Publicată în M. Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003, cu modificările şi completările ulterioare.
*5) V. Paşca, Modificările Codului penal. Legea nr. 278/2006. Comentarii şi explicaţii, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2007, p. 237.
ART. 302
Violarea secretului corespondenţei
Violarea secretului corespondenţei este incriminată în două variante de tip, în funcţie de obiectul asupra
căruia poartă violarea secretului, respectiv corespondenţei adresate altuia sau convorbirii ori comunicării
efectuate prin telefon sau alt mijloc de comunicare şi o variantă agravată comună primelor două variante de
tip, precum şi o variantă distinctă, introdusă prin Legea nr. 187/2012.
Prima variantă de tip [art. 302 alin. (1)] constă în deschiderea, sustragerea, distrugerea sau reţinerea,
fără drept, a unei corespondenţe adresate altuia, precum şi divulgarea fără drept a conţinutului unei
asemenea corespondenţe, chiar atunci când aceasta a fost trimisă deschisă ori a fost deschisă din greşeală.
A doua variantă de tip cunoaşte două modalităţi normative: prima [art. 302 alin. (2)], care constă în
interceptarea, fără drept a unei convorbiri sau a unei comunicări efectuate prin telefon sau prin orice mijloc
electronic de comunicaţii; a doua [art. 302 alin. (4)], care presupune divulgarea, difuzarea, prezentarea sau
transmiterea, către o altă persoană sau către public, fără drept, a conţinutului unei convorbiri sau
397
comunicări interceptate, chiar în cazul în care făptuitorul a luat la cunoştinţă de aceasta din greşeală sau din
întâmplare.
Varianta distinctă a fost introdusă prin Legea de punere în aplicare a Codului penal şi constituie de fapt
un act de pregătire al executării celei de-a doua variante de tip. Varianta aceasta constă [art. 302 alin. (6)]
în deţinerea sau confecţionarea, fără drept, de mijloace specifice de interceptare ori de înregistrare a
comunicaţiilor.
Varianta agravată [art. 302 alin. (3)] se realizează când fapta de violare a secretului corespondenţei,
descrisă la prima variantă de tip sau la prima modalitate a celei de-a doua variante de tip, este săvârşită de
un funcţionar public care are obligaţia legală de a respecta secretul profesional şi confidenţialitatea
informaţiilor la care are acces.
Prin incriminarea faptei de violarea secretului corespondenţei se urmăreşte ocrotirea, inclusiv prin
mijloace penale, a secretului corespondenţei, unul dintre drepturile fundamentale ale persoanei consacrat în
Constituţia României revizuită, în art. 28 în care se prevede: „Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor
trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este inalienabil”.
Secretul corespondenţei face obiect de ocrotire şi al unor instrumente juridice internaţionale (art. 12 din
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului; art. 8 pct. 1 şi pct. 2 din Convenţia europeană a drepturilor
omului).
a) Obiectul juridic special îl constituie fasciculul de relaţii sociale privind asigurarea desfăşurării
normale şi în deplină siguranţă a corespondenţei între persoane, a convorbirilor şi comunicaţiilor efectuate
între acestea prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare, precum şi cele referitoare la
garantarea secretului şi a confidenţialităţii informaţiilor de către persoanele care potrivit atribuţiilor de
serviciu sau din greşeală ori întâmplător au luat cunoştinţă de conţinutul corespondenţei, al convorbirii sau
comunicării.
b) Obiectul material este însăşi corespondenţa în cazul distrugerii, sustragerii, deschiderii ori reţinerii
acesteia ori fragmentul din linia de comunicaţii unde s-a produs conectarea instrumentului de interceptare a
convorbirii sau comunicării.
a) Subiectul activ. La infracţiunea de violare a secretului corespondenţei, în variantele tip, precum şi în
varianta distinctă, subiect activ nemijlocit (autor) poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile
generale ale răspunderii penale. Participaţia penală este posibilă în toate formele sale.
La varianta agravată a infracţiunii de violare a secretului corespondenţei subiectul activ nemijlocit
(autorul) poate fi numai un funcţionar public în înţelesul art. 175 C. pen. Participaţia este posibilă sub
forma instigării sau complicităţii. Nu are relevanţă dacă instigatorul sau complicele are sau nu calitatea de
funcţionar public. Circumstanţa privitoare la autor se răsfrânge şi asupra participanţilor în măsura în care
le-au cunoscut sau le-au prevăzut.
Coautoratul la această variantă este posibilă cu condiţia ca toţi coautorii să aibă aceeaşi calitate, adică să
fie funcţionari publici.
b) Subiectul pasiv la toate variantele de incriminare a violării secretului corespondenţei poate fi orice
persoană fizică sau juridică. Sunt subiecţi pasivi atât expeditorul corespondenţei, cât şi destinatarul, precum
şi persoanele fizice între care s-a purtat convorbirea sau comunicarea, când aceasta a avut loc prin telefon
sau prin orice mijloc electronic de comunicare la distanţă.
De asemenea, există un subiect pasiv general şi imediat, anume statul, societatea, ca titulară a interesului
ocrotit, respectiv acela al vieţii intime a persoanei supusă unor ingerinţe prin violarea secretului
corespondenţei, a comunicărilor şi a convorbirilor.
398
a) Elementul material la prima variantă de tip constă în oricare dintre următoarele acţiuni: deschiderea,
sustragerea, distrugerea, reţinerea unei corespondenţe adresate altuia şi divulgarea conţinutului unei
asemenea corespondenţe.
Acţiunea de deschidere a unei corespondenţe adresate altuia presupune să existe o corespondenţă
închisă.
Prin corespondenţă se înţelege orice comunicare pe care o persoană o face alteia sau altor persoane
determinate, altfel decât pe cale orală, dar printr-un mijloc apt de a înregistra, păstra şi reda ceea ce se
comunică”*1). Sub aspectul formei, corespondenţa, de regulă, este grafică (scrisă), dar nici un alt mijloc de
redare nu este exclus, deoarece nu are relevanţă dacă o corespondenţă are un conţinut scriptic sau unul
plastic (imagini sau fotografii).
O comunicare ia caracterul de corespondenţă din momentul în care transmiţătorul a alcătuit, formal şi
substanţial, instrumentul destinat să poarte comunicarea şi a înţeles să-l folosească ca atare. Din acest
moment şi cât timp acest instrument (scrisoarea, cartea poştală, telegrama, fonograma) va fiinţa, el va
constitui o corespondenţă.
Corespondenţa poate fi adresată altuia prin serviciul poştal, prin curier particular sau chiar remisă de
transmiţător primitorului fie personal, fie prin depunere la domiciliul acestuia sau într-un alt loc unde
acesta o poate ridica.
Nu este necesar ca o corespondenţă să fie semnată sau ca persoanele între care se poartă corespondenţa
să se cunoască între ele. Scrisorile anonime sau semnate cu pseudonime sunt corespondenţe. Caracterul de
corespondenţă îl oferă corespondenţei persoana care o trimite, indiferent de mijlocul folosit şi dacă s-a
conformat sau nu regulilor serviciului poştal.
Prin corespondenţă închisă se înţelege corespondenţa al cărui conţinut este învelit (acoperit) în aşa fel
încât nu se poate lua la cunoştinţă de el decât prin desfacerea acelui înveliş (scrisoarea în plic închis,
telegrama lipită, fonograma închisă). Corespondenţa capătă şi păstrează caracterul de corespondenţă
închisă în momentul în care trimiţătorul sau persoana însărcinată de acesta a procedat la închiderea
conţinutului şi până la momentul când destinatarul a deschis corespondenţa primită de el închisă.
Din moment ce destinatarul a deschis corespondenţa, aceasta nu mai păstrează, în viitor, caracterul de
corespondenţă închisă, fiindcă legea ocroteşte corespondenţa închisă în tot timpul când ea nu a ajuns la
cunoştinţa destinatarului. Din momentul primirii şi deschiderii de către destinatar corespondenţa închisă
încetează a mai fi ocrotită ca atare, devenind o corespondenţă deschisă*2).
Există deschidere şi atunci când învelişul mai fusese anterior desfăcut de altcineva decât destinatarul şi
apoi lipit la loc.
Nu interesează mijlocul şi felul în care s-a procedat la deschidere sau dacă deschiderea corespondenţei a
fost din nou închisă. Nu constituie o deschidere faptul de a lua la cunoştinţă de conţinutul unei scrisori
citind prin transparenţa plicului ceea ce era scris înăuntru.
Nu are relevanţă dacă după deschidere s-a putut ori nu înţelege ce era scris. Esenţial este să fi deschis
corespondenţă care nu-i era adresată.
Pentru ca deschiderea corespondenţei să constituie elementul material al primei variante de tip a
infracţiunii de violare a secretului corespondenţei trebuie ca aceasta să se facă „fără drept”.
În primul rând, are dreptul să deschidă corespondenţa închisă de el, trimiţătorul, deşi fireşte, aceasta nu
este adresată lui, fiindcă el o adresează altuia. Cât timp corespondenţa nu a ajuns în mâinile destinatarului,
ea este proprietatea transmiţătorului şi poate dispune de ea cum doreşte.
La rândul său, destinatarul poate încuviinţa ca altcineva să-i deschidă corespondenţa. În acest caz,
consimţământul destinatarului conferă implicit un drept celui care a primit încuviinţarea şi deschiderea nu
se mai consideră făcută fără drept.
399
Destinatarul poate fi uneori în situaţia de a nu putea lua cunoştinţă de corespondenţă decât prin alte
persoane, fiind obligat să-i ceară unui terţ să-i deschidă şi să-i citească corespondenţa, de exemplu, un orb,
analfabet, un paralitic etc.; persoana însărcinată în asemenea condiţii va proceda în mod legal şi nu va
exista infracţiune.
Sunt, de asemenea, în drept să deschidă şi să citească corespondenţa ce nu le este lor adresată aceia care
exercită faţă de destinatarul corespondenţei o putere conferită de lege, de exemplu: părinţi faţă de copiii lor
minori, tutorele faţă de pupil sau persoanele cărora li s-a încredinţat educarea copiilor (directori de
internate, patroni etc.), toţi aceştia au dreptul şi chiar îndatorirea de a supraveghea corespondenţa copilului
ce se află sub autoritatea lor.
Este discutabil în doctrină dacă soţii pot să-şi controleze reciproc corespondenţa. Credem că în măsura în
care femeia căsătorită nu-şi alienează prin căsătorie drepturile sale la intimitate şi la viaţă privată, am putea
ajunge la concluzia că este posibilă săvârşirea infracţiunii de violare a corespondenţei de către soţul
indiscret, cu toate consecinţele pe care această poziţie le-ar avea asupra căsătoriei (argument folosit în
motivările Curţii Europene).
Aria de răsfrângere a exerciţiului dreptului la secretul corespondenţei este mai largă în cadrul
raporturilor dintre indivizi şi autorităţile publice. Aceste situaţii se cantonează în trei mari sfere de
activităţi: stabilirea faptelor penale şi a vinovăţiei persoanelor care au săvârşit infracţiuni; prevenirea şi
dovedirea acţiunilor periculoase pentru siguranţa naţională; desfăşurarea procesului de educare sau
reeducare a unor persoane.
În art. 138 C. pr. pen., printre tehnicile speciale de supraveghere sau cercetare este menţionată şi
reţinerea, predarea sau percheziţionarea trimiterilor poştale.
Aceasta poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, pe o durată de cel mult 30 de zile (care poate fi
prelungită pentru motive temeinice), la cererea procurorului, de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la
instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare
în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a
formulat cererea, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: a) există o suspiciune rezonabilă cu
privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute de Codul de procedură penală; b)
măsura să fie proporţională cu restrângerea drepturilor sau libertăţilor fundamentale date fiind
particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute sau gravitatea
infracţiunii; c) probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite
ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare.
Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României prevede dreptul agenţilor organelor de
informaţii de a intercepta, cu autorizaţia prealabilă a magistratului, corespondenţe expediate sau primite ori
convorbirile de orice natură purtate de persoane suspecte de activităţi care periclitează siguranţa
naţională*3).
De asemenea, în temeiul art. 63 alin. (3) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a
măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal*4), în scopul
prevenirii introducerii în penitenciar, prin intermediul corespondenţei şi al răspunsurilor la petiţii, a
drogurilor, substanţelor toxice, explozibililor sau a altor asemenea obiecte a căror deţinere este interzisă,
plicurile sunt deschise, fără a fi citite, în prezenţa persoanei condamnate. Potrivit prevederilor art. 63 alin.
(5) din aceeaşi lege, corespondenţa şi răspunsurile la petiţii pot fi reţinute şi predate celor în drept dacă
există indicii temeinice cu privire la săvârşirea unei infracţiuni. Persoana condamnată este înştiinţată, în
scris, cu privire la luarea acestor măsuri. Reţinerea şi predarea celor în drept a corespondenţei şi a
răspunsurilor la petiţii în acest caz se pot face numai pe baza dispoziţiilor emise de către judecătorul de
supraveghere a privării de libertate, prevederile art. 147 C. pr. pen. aplicându-se în mod corespunzător.
Deschiderea şi reţinerea corespondenţei, potrivit alin. (4), se pot face numai pe baza dispoziţiilor emise, în
scris ori motivat, de către judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate.
Sustragerea, distrugerea sau reţinerea fără drept a corespondenţei sunt alte modalităţi normative de
săvârşire a infracţiunii de violare a secretului corespondenţei în prima variantă de tip*5).
400
Prin sustragerea corespondenţei se înţelege acţiunea de însuşire, de luare în posesie a corespondenţei
altuia. Dacă acţiunea s-a rezumat numai la însuşirea corespondenţei, nu se va reţine şi infracţiunea de furt.
În cazul în care prin sustragerea corespondenţei (a plicului) au fost însuşite şi sume de bani sau alte valori
nedeclarate, se va reţine concurs de infracţiuni*6).
Distrugerea corespondenţei înseamnă nimicirea corespondenţei în măsura în care „ştirea”,
„comunicarea” pe care expeditorul intenţiona să o transmită destinatarului dispare. Distrugerea poate fi şi
parţială, fiind suficient să dispară mesajul care urma să ajungă la destinatar.
Reţinerea corespondenţei presupune situaţia în care corespondenţa ajungând în posesia altei persoane,
aceasta nu o remite destinatarului. Este vorba de o intrare licită în posesia corespondenţei, fie datorită
întâmplării sau unei erori, fie chiar datorită atribuţiilor de serviciu ale făptuitorului. Această posesie licită
devine însă ilicită şi constituie infracţiune, dacă cel care a ajuns astfel în posesia corespondenţei nu o
remite celui căruia îi este destinată. Fapta constituie infracţiune chiar dacă făptuitorul nu a deschis
corespondenţa pe care a sustras-o, distrus-o ori reţinut-o fără drept*7).
Divulgarea conţinutului unei corespondenţe. Chiar atunci când corespondenţa a fost trimisă deschisă ori
a fost deschisă din greşeală constituie o altă modalitate normativă a infracţiunii de violare a secretului
corespondenţei prima variantă de tip.
„A divulga conţinutul unei corespondenţe” înseamnă a da în vileag, a-l aduce la cunoştinţă altora. Nu are
relevanţă dacă divulgarea conţinutului corespondenţei a fost parţială sau totală ori dacă s-a făcut faţă de o
persoană sau mai multe persoane, altele decât expeditorul sau destinatarul.
La cea de a doua variantă de tip a infracţiunii de violare a secretului corespondenţei, în prima sa
modalitate normativă, elementul material constă în interceptarea fără drept, a unei convorbiri sau a unei
comunicări, efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare.
„A intercepta o convorbire sau o comunicare” înseamnă a surprinde şi a controla cu mijloace adecvate
convorbirea între două persoane sau o comunicare pe care o persoană o face alteia, prin telefon sau prin
orice mijloc electronic de comunicaţii. Nu interesează conţinutul convorbirii sau comunicării şi nici dacă
făptuitorul a interceptat convorbirea sau comunicarea în întregime sau în parte.
Interceptarea trebuie să fie însă frauduloasă, efectuată fără drept. În practică s-a decis că săvârşeşte
infracţiunea de violare a secretului corespondenţei, în această modalitate normativă, persoana care a
confecţionat un dispozitiv de interceptare a convorbirilor telefonice, urmată de ascultarea acestora pentru a
verifica fidelitatea soţiei*8).
Persoanele care sunt îndreptăţite să deschidă o corespondenţă adresată altuia sunt îndreptăţite să
intercepteze în aceleaşi situaţii şi o comunicaţie sau orice tip de comunicare la distanţă.
Potrivit dispoziţiilor art. 138 alin. (1) C. pr. pen., interceptarea comunicaţiilor sau a oricărui tip de
comunicare la distanţă constituie una dintre tehnicile speciale de supraveghere şi cercetare care poate fi
dispusă în condiţiile art. 139 şi art. 140 C. pr. pen.
În sfârşit, elementul material la cea de a doua variantă de tip a infracţiunii de violare a secretului
corespondenţei îl constituie una dintre următoarele acţiuni: distrugerea, difuzarea, prezentarea sau
transmiterea către o persoană sau către public, fără drept, a conţinutului unei convorbiri interceptate, chiar
în cazul în care făptuitorul a luat cunoştinţă de aceasta din greşeală sau din întâmplare.
Elementul material al variantei distincte a infracţiunii de violare a secretului corespondenţei constă în
două acţiuni alternative: deţinerea sau confecţionarea, fără drept, de mijloace specifice de interceptare sau
de înregistrare a comunicaţiilor.
Deţinerea de mijloace de interceptare sau înregistrare presupune păstrarea, luarea în primire, ascunderea,
transportarea sau înmânarea către alte persoane a materialelor enumerate în textul de incriminare. Este
vorba de anumite mijloace specifice, atât de interceptare, cât şi de înregistrare, a căror deţinere nu este
permisă prin lege.
Confecţionarea presupune executarea, fabricarea, producerea unor mijloace de interceptare sau
înregistrare, fără drept. Confecţionarea poate privi componente hardware (spre exemplu, mijloace de
interceptare performante, fabricate de firme de specialitate din străinătate, diversificate şi disimulate în
401
componente hard pentru computere, în obiecte frecvent folosite în mediul casnic, în birouri etc., cu
denumiri care le ascund adevărata menire sau centrale telefonice şi aparate terminale inteligente, care, pe
lângă utilităţile clasice, unanim cunoscute, facilitează şi interceptarea ilegală a convorbirilor telefonice ori a
discuţiilor ambientale, cum ar fi scrumiere, mouse-uri, telefoane care au încorporată aparatură de
interceptare) sau software (spre exemplu, crearea unui soft care, odată instalat într-un telefon mobil, îl
transformă într-un interceptor de convorbiri şi sms-uri – tot ceea ce aude şi vede proprietarul telefonului va
putea fi auzit şi văzut de către cel care a instalat softul).
Legiuitorul incriminând distinct fapta de deţinere sau confecţionare de mijloace specifice de interceptare
ori de înregistrare a comunicaţiilor, se înţelege că în cazul în care acestea au fost folosite în săvârşirea
infracţiunii de violare a secretului corespondenţei, în prima modalitate normativă a celei de-a doua variante
de tip [art. 302 alin. (2) C. pen.], se va reţine concurs de infracţiuni.
b) Urmarea imediată. Executarea oricăreia dintre acţiunile incriminate are ca urmare imediată crearea
unei stări de pericol contrare celei necesare pentru asigurarea secretului corespondenţei şi comunicării între
persoane fizice sau juridice care poate afecta sau avea influenţă şi asupra activităţii acestora.
c) Raportul de cauzalitate. Violarea secretului corespondenţei, în oricare dintre variantele şi
modalităţile sale normative, este o infracţiune de pericol, ceea ce înseamnă că legătura de cauzalitate
rezultă din materialitatea faptei, din însăşi acţiunile incriminate săvârşite de făptuitor.
a) Forma de vinovăţie este intenţia directă sau indirectă. Aceasta presupune ca făptuitorul să fi săvârşit
cu voinţă acţiunile incriminate şi să fi avut reprezentarea urmărilor acestora.
b) Mobilul şi scopul infracţiunii nu au relevanţă în realizarea conţinutului infracţiunii de violare a
secretului corespondenţei. De aceea, fapta constituie infracţiune şi atunci când corespondenţa nu a fost
deschisă cu scopul de a lua cunoştinţă de conţinutul ei, ci în scopul de a sustrage de la aceasta bani sau alte
valori. Într-o asemenea situaţie, dacă sustragerea banilor sau valorilor s-a efectuat, infracţiunea de violare a
secretului corespondenţei intră în concurs cu infracţiunea de furt.
A. Forme
a) Actele pregătitoare şi tentativa, deşi posibile, nu sunt incriminate.
b) Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care s-a efectuat oricare dintre acţiunile care
constituie elementul material şi s-a produs urmarea imediată, atunci când s-a creat pentru victimă starea
contrară celei prin care se asigură libertatea de a comunica.
În cazul în care elementul material constă în acţiunea de reţinere a corespondenţei, în acţiunea de
interceptare a unor convorbiri sau comunicări efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de
comunicare ori de deţinere sau confecţionare de mijloace specifice de interceptare sau de înregistrare a
comunicaţiilor, fapta capătă caracter de infracţiune continuă. Nu este exclusă posibilitatea de săvârşire în
formă continuată a infracţiunii de violare a secretului corespondenţei dacă sunt îndeplinite condiţiile art. 35
alin. (1) C. pen. În aceste din urmă situaţii, pe lângă momentul consumării infracţiunii, distingem şi un
moment al epuizării acesteia.
B. Sancţionare
Infracţiunea de violare a secretului corespondenţei săvârşită în condiţiile primei variante de tip prevăzută
în art. 302 alin. (1) se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
În ipoteza în care fapta a fost săvârşită în condiţiile celei de-a doua variantă de tip, modalitatea prevăzută
în art. 302 alin. (2) se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă iar, dacă s-a comis în
condiţiile celei de-a doua modalităţi prevăzute în art. 302 alin. (4) se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni
la 2 ani sau cu amendă.
402
Fapta săvârşită potrivit variantei distincte se sancţionează cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu
amendă.
Violarea secretului corespondenţei varianta agravată prevăzută în art. 302 alin. (3) se pedepseşte cu
închisoare de la unu la 5 ani şi cu interzicerea exercitării unor drepturi.
5. Cauză justificativă specială

În art. 302 alin. (5) legiuitorul a instituit o cauză justificativă specială. Potrivit acestor dispoziţii, nu
constituie infracţiune de violare a secretului corespondenţei când fapta este săvârşită în una dintre
următoarele situaţii:
a) dacă făptuitorul surprinde săvârşirea unei infracţiuni sau contribuie la dovedirea săvârşirii unei
infracţiuni;
b) dacă surprinde fapte de interes public, care au semnificaţie pentru viaţa comunităţii şi a căror
divulgare prezintă avantaje publice mai mari decât prejudiciul produs persoanei vătămate.
Prin urmare, în aceste două cazuri, deşi violarea secretului corespondenţei concret săvârşită corespunde
modelului legal din norma de incriminare, faptei i se înlătură caracterul ilicit fiind, prin voinţa legiuitorului,
admisă de ordinea de drept.
*1) T. Toader, op. cit., 2008, p. 110.

*3) A se vedea dispoziţiile art. 12^2 din Legea nr. 51/1991, introduse prin Legea nr. 255/2013 pentru
punerea în aplicare a noului Cod de procedură penală.
*4) Publicată în M. Of. nr. 514 din 14 august 2013.
*5) C. Duvac, Drept penal, Partea specială..., op. cit., p. 159.
*6) V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., p. 188; Trib. Mun. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 600/1996 în
Culegere de practică judiciară penală, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998, p. 159.
*7) I. Toader, op. cit., 2008, p. 112.
*8) CSJ s. pen., Dec. nr. 1492/2003, în Dreptul nr. 8/2004, p. 383.
ART. 303
Divulgarea informaţiilor secrete de stat
Divulgarea informaţiilor secrete de stat este incriminată într-o variantă tip, o variantă atenuată şi o
variantă agravată.
Varianta tip [art. 303 alin. (1)] constă în divulgarea, fără drept, a unor informaţii secrete de stat, de către
cel care le cunoaşte datorită atribuţiilor de serviciu, dacă prin aceasta sunt afectate interesele unei persoane
juridice dintre cele prevăzute în art. 176.
Varianta atenuată [art. 303 alin. (2)] presupune deţinerea, fără drept, în afara îndatoririlor de serviciu, a
unui document ce conţine informaţii secrete de stat, dacă poate afecta activitatea uneia dintre persoanele
juridice prevăzute în art. 176.
Varianta agravată (art. 309 coroborat cu art. 303) se realizează când divulgarea informaţiilor secrete de
stat descrisă la varianta tip sau varianta atenuată a produs consecinţe deosebit de grave (a se vedea
Prin includerea în sfera ilicitului penal a faptei de divulgare a informaţiilor secrete de stat, legiuitorul
urmăreşte asigurarea şi respectarea secretului anumitor informaţii clasificate astfel, privitoare la activitatea
autorităţilor publice, instituţiilor publice sau a altor persoane juridice publice.
403
Într-o societate democratică în care domină regula publicităţii sunt şi anumite compartimente ce ţin de
sistemul de apărare a ţării sau de siguranţă naţională unde secretul trebuie păstrat permanent. În alte
compartimente, ca, de exemplu, cercetările ştiinţifice, tehnologice, întocmirea planurilor privind
dezvoltarea economiei naţionale în anumite sectoare etc. unde anumite informaţii trebuie să rămână
cunoscute – o perioadă de mai lungă sau de mai scurtă durată – numai de către cei îndreptăţiţi a le
cunoaşte, divulgarea sau publicitatea prematură este de natură să prejudicieze, să micşoreze sau chiar să
distrugă eficienţa anumitor activităţi.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale a căror normală formare, desfăşurare şi
dezvoltare nu ar fi posibile fără asigurarea păstrării secretului anumitor informaţii privitoare la activitatea
autorităţilor publice, instituţiilor publice sau a altor persoane juridice care administrează sau exploatează
bunurile proprietate publică.
b) Obiectul material. Infracţiunea de divulgare a informaţiilor secrete de stat au ca obiect material
documentul în care sunt consemnate informaţiile secrete de stat în cazul în care acesta a fost divulgat prin
prezentarea altor persoane care au luat cunoştinţă de conţinutul lor. În cazul divulgării informaţiilor secrete
de stat prin comunicarea acestora altor persoane, aceste informaţii constituie obiectul ideologic, iar nu
obiectul material al infracţiunii*1).
Potrivit art. 15 lit. a) din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate*2), termenul
„informaţii” are înţelesul de „orice documente, date, obiecte sau activităţi, indiferent de suport, forma, mod
de exprimare sau de punere în circulaţie”.
Întrucât norma de incriminare cuprinsă în art. 303 C. pen. se referă la „informaţii secrete de stat”, se
înţelege că determinarea sferei acestora se face potrivit Legii nr. 182/2002, care, în art. 15 lit. f), stabileşte
nivelurile de secretizare care se atribuie informaţiilor clasificate din clasa secretelor de stat, acestea fiind:
strict secrete de importanţă deosebită (informaţiile a căror divulgare neautorizată este de natură să producă
daune de o gravitate excepţională securităţii naţionale); strict secrete (informaţiile a căror divulgare
neautorizată este de natură să producă daune grave securităţii naţionale); secrete (informaţiile a căror
divulgare neautorizată este de natură să producă daune securităţii naţionale).
a) Subiectul activ nemijlocit (autor) este calificat, acesta putând fi numai un funcţionar public care a
luat la cunoştinţă de informaţiile secrete datorită atribuţiilor de serviciu, deoarece infracţiunea de divulgare
a informaţiilor secrete de stat este o infracţiune de serviciu. Dispoziţia art. 303 C. pen. nu prevede
extinderea incriminării şi la alte persoane. Absenţa unei dispoziţii de extindere este justificată de faptul că
în mod obişnuit despre informaţii secrete de stat privind interesele unei persoane juridice dintre cele
prevăzute în art. 176 C. pen. se ia la cunoştinţă datorită atribuţiilor de serviciu, aşa încât s-a socotit
suficientă incriminarea divulgării unor astfel de informaţii secrete de stat atunci când este săvârşită de un
funcţionar public.
Infracţiunea este susceptibilă de participaţie sub forma instigării şi complicităţii. Coautoratul presupune
ca făptuitorii care execută nemijlocit infracţiunea de divulgare a informaţiilor secrete de stat să aibă
calitatea de funcţionar public şi să fi cunoscut aceste informaţii datorită atribuţiilor de serviciu.
b) Subiectul pasiv special este autoritatea publică, instituţia publică sau alte persoane juridice care
administrează sau exploatează bunurile proprietate publică; subiect pasiv general, este statul ca titular al
valorii sociale privitoare la bunul mers al acestor persoane juridice de interes public.
404
a) Elementul material la varianta tip constă în acţiunea de divulgare a unor informaţii secrete de stat.
Prin „divulgare” se înţelege comunicarea, destăinuirea, dezvăluirea sau transmiterea de informaţii
secrete de stat către o persoană neîndreptăţită să le cunoască.
Fapta de divulgare poate fi realizată oral sau în scris, direct sau indirect, către o persoană sau mai multe.
Pentru existenţa divulgării este necesar ca aceasta să fie efectuată în aşa fel încât persoana căreia i se
face comunicarea să ia în mod efectiv cunoştinţă despre informaţiile secrete de stat. Dacă datorită formei
sale vagi sau generale, făptuitorul s-a referit la informaţii false sau inexistente, nu va exista elementul
material al infracţiunii. În schimb, va exista acest element material chiar dacă informaţia a fost numai
parţial divulgată sau numai parţial exactă.
Nu are relevanţă pentru existenţa elementului material al infracţiunii cine este persoana căreia i s-a
divulgat informaţia secret de stat, dar această persoană nu trebuie să fie un agent al unei puteri sau
organizaţii străine, cunoscut ca atare de făptuitor, pentru că, în acest caz, fapta ar constitui nu divulgarea
informaţiilor secrete de stat, ci trădarea prin transmiterea de informaţii secrete de stat, infracţiune contra
siguranţei naţionale.
Elementul material al variantei atenuate constă în deţinerea, fără drept, în afara îndatoririlor de serviciu,
a unui document ce conţine informaţii secrete de stat.
„A deţine” înseamnă a avea în posesie şi la dispoziţia sa exclusivă un document ce conţine informaţii
secrete de stat. Nu interesează titlul cu care deţine acest document; ceea ce are relevanţă este simpla
deţinere de fapt în afara îndatoririlor de serviciu.
Pentru întregirea elementului material al infracţiunii de divulgare de informaţii secrete de stat în varianta
atenuată este necesară îndeplinirea a două cerinţe esenţiale:
Prima cerinţă presupune ca deţinerea în afara atribuţiilor de serviciu să aibă loc „fără drept”, adică să nu
fie îngăduită de o dispoziţie legală sau de o stare de fapt care justifică aceasta.
A doua cerinţă impune ca fapta să poată afecta activitatea uneia dintre persoanele juridice prevăzute în
art. 176. Această cerinţă va fi îndeplinită atunci când datorită importanţei documentului ce conţine
informaţii secrete de stat, deţinut de făptuitor, se constată posibilitatea reală de a afecta activitatea acestor
persoane juridice de drept public, rezultând din ansamblul împrejurărilor de fapt în care se comite fapta.
Dacă cele două cerinţe esenţiale nu sunt îndeplinite, fapta nu constituie infracţiunea de divulgare a
informaţiilor secrete de stat.
b) Urmarea imediată. La varianta tip a infracţiunii de divulgare a informaţiilor secrete de stat, urmarea
imediată constă în afectarea intereselor unei persoane juridice dintre cele prevăzute în art. 176 care
presupune cauzarea unei pagube ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale acestora. Dacă
această urmare imediată lipseşte, fapta nu constituie infracţiunea de divulgare a informaţiilor secrete de
stat.
La varianta atenuată, urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol care ar putea să afecteze
activitatea persoanelor juridice prevăzute în art. 176 C. pen. Dacă deţinerea în afara îndatoririlor de serviciu
a unui document ce conţine informaţii secrete de stat exclude posibilitatea de a afecta activitatea
subiectului pasiv, fapta nu constituie infracţiune.
La varianta agravată urmarea imediată constă în cauzarea sau producerea de consecinţe deosebit de
grave, adică o pagubă materială mai mare de 2.000.000 lei uneia dintre persoanele juridice prevăzute la art.
176 C. pen.
c) Raportul de cauzalitate. În cazul variantei tip şi a variantei agravate, legătura de cauzalitate trebuie
să fie constatată şi dovedită. La varianta atenuată, urmarea imediată fiind o stare de pericol, legătura de
cauzalitate rezultă ex re, din însăşi săvârşirea deţinerii documentului în afara îndatoririlor de serviciu.
a) Forma de vinovăţie. Pentru a constitui infracţiunea de divulgare a informaţiilor secrete de stat, în
oricare dintre variantele sale, este necesar ca acţiunea de divulgare sau deţinere să fie săvârşită cu
405
vinovăţie. Forma de vinovăţie este intenţia, ceea ce înseamnă că făptuitorul cu voinţă a efectuat acţiunea
incriminată, a fost conştient că aceasta a fost ilicită, a prevăzut rezultatul (intenţie directă) sau a acceptat
producerea lui (intenţie indirectă).
b) Mobilul şi scopul nu au relevanţă în realizarea conţinutului infracţiunii, ele interesează însă pentru
A. Forme
a) Actele pregătitoare şi tentativa. Infracţiunea de divulgare a informaţiilor secrete de stat este o
infracţiune de acţiune, care se poate săvârşi numai prin activităţi pozitive (comisive).
Fiind o infracţiune comisivă, este susceptibilă de acte pregătitoare sau tentativă, dar acestea nu se
pedepsesc.
b) Consumarea. Fiind o infracţiune instantanee, se consumă în momentul în care are loc divulgarea
informaţiilor secrete de stat sau în momentul deţinerii unui document ce conţine informaţii secrete de stat.
Divulgarea informaţiilor secrete de stat în varianta atenuată poate avea caracter de infracţiune continuă
care se epuizează la încetarea definitivă a acţiunii incriminate.
În caz de divulgări succesive, fapta ia forma de infracţiune continuată dacă sunt îndeplinite condiţiile
dispoziţiilor art. 35 alin. (1) C. pen. şi se epuizează odată cu executarea ultimei acţiuni din componenţa
activităţii infracţionale.
B. Sancţionare
Infracţiunea de divulgare a informaţiilor secrete de stat în varianta tip prevăzută în art. 303 alin. (1) se
pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, iar când este săvârşită în
varianta atenuată, prevăzută în art. 303 alin. (2), pedeapsa este închisoare de la 3 luni la 3 ani sau amenda.
În cazul variantei agravate a infracţiunii de divulgare a informaţiilor secrete de stat, potrivit art. 309 C.
pen., limitele speciale ale pedepsei prevăzute de norma de incriminare pentru varianta tip şi atenuată se
majorează cu jumătate.
5. Cauză specială de nepedepsire

În art. 303 alin. (3) C. pen. a fost instituită o cauză specială de nepedepsire care operează numai în
varianta atenuată a infracţiunii de divulgare a informaţiilor secrete de stat. Potrivit acestui text, persoana
care deţine un document ce conţine informaţii secrete de stat, care poate afecta activitatea uneia dintre
persoanele juridice prevăzute în art. 176, nu se pedepseşte dacă predă de îndată documentul la organul sau
instituţia emitentă.
Pentru a fi incidente aceste dispoziţii, se cere o singură condiţie, şi anume aceea ca documentul să fie
predat organului sau instituţiei emitente de îndată, adică imediat, numaidecât, pentru că în acest fel se
exclude posibilitatea de a afecta activitatea uneia dintre persoanele juridice de drept public prevăzute de
lege.

*2) Publicată M. Of. nr. 248 din 12 aprilie 2002.
ART. 304
Divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice
406
Divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice este incriminată într-o variantă tip, două
variante atenuate şi două variante agravate.
Varianta tip [art. 304 alin. (1)] constă în divulgarea, fără drept, a unor informaţii secrete de serviciu sau
care nu sunt destinate publicităţii, de către cel care le cunoaşte datorită atribuţiilor de serviciu, dacă prin
aceasta sunt afectate interesele sau activitatea unei persoane.
Prima variantă atenuată [art. 304 alin. (2)] presupune divulgarea, fără drept, a unor informaţii secrete de
serviciu sau care nu sunt destinate publicităţii, de către cel care ia cunoştinţă de acestea.
Cea de-a doua variantă atenuată [art. 304 combinat cu art. 308] se referă la calitatea subiectului activ,
incriminând faptele descrise în variantele anterioare, dacă sunt comise de către sau în legătură cu
persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în
serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane
juridice.
Prima variantă agravată [art. 304 alin. (3)] se realizează dacă, urmare a faptei descrise la varianta tip şi
la varianta atenuată, s-a săvârşit o infracţiune împotriva investigatorului sub acoperire, martorului protejat
sau a persoanei incluse în Programul de protecţie a martorilor ori dacă s-a comis cu intenţie o infracţiune
contra vieţii.
A doua variantă agravată (art. 309) există în cazul în care fapta de divulgare a informaţiilor secrete de
serviciu sau nepublice, în oricare dintre variantele de incriminare prevăzute în art. 304 C. pen., a produs
consecinţe deosebit de grave (a se vedea comentariul de la art. 309).
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale privind normala desfăşurare a activităţii
persoanelor juridice de drept public sau a altor persoane juridice care este incompatibilă cu divulgarea de
informaţii secrete de serviciu sau care nu sunt destinate publicităţii de către cei care le cunosc datorită
atribuţiilor de serviciu sau de către cei care iau cunoştinţă de acestea.
b) Obiectul material. De regulă, infracţiunea de divulgare a informaţiilor secrete de serviciu sau
nepublice nu are obiect material. În ipoteza în care divulgarea priveşte un document care conţine informaţii
secrete de serviciu sau nepublice, obiectul material este însuşi documentul în cauză.
a) Subiectul activ nemijlocit (autor) la varianta tip este calificat, acesta putând fi numai o persoană care
cunoaşte informaţiile secrete de serviciu sau nepublice datorită atribuţiilor de serviciu. Fac parte din
această categorie anumiţi funcţionari publici sau alţi angajaţi care lucrează nemijlocit cu aceste informaţii
(de exemplu, un funcţionar public de la un minister care în virtutea atribuţiilor de serviciu lucrează
permanent cu astfel de informaţii), precum şi funcţionari publici sau alţi angajaţi care cu prilejul unor
însărcinări iau cunoştinţă în unitatea respectivă de aceste informaţii (de exemplu, o echipă de control).
La prima variantă atenuantă, subiect activ nemijlocit (autor) poate fi orice persoană care cunoaşte
informaţiile secrete de serviciu sau nepublice în alt mod decât datorită atribuţiilor de serviciu; de exemplu,
ajunge din eroare sau în orice alt mod să ia cunoştinţă de conţinutul unor astfel de informaţii.
Cea de-a doua variantă atenuată are ca subiect activ nemijlocit funcţionarul public asimilat ori persoana
care exercită o însărcinare în serviciul unei persoane juridice. Pentru mai multe explicaţii trimitem la
analiza art. 308 C. pen.
Participaţia penală este posibilă în forma instigării şi complicităţii.
În cazul coautoratului, la varianta tip, coautorii trebuie să fi cunoscut informaţiile de serviciu sau
nepublice ca urmare a atribuţiilor de serviciu.
b) Subiectul pasiv este persoana juridică sau persoana fizică a cărei activitate sau interese au fost
afectate prin săvârşirea infracţiunii de divulgare a informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice.
407
a) Elementul material atât la varianta tip, cât şi la varianta atenuată constă în acţiunea de divulgare a
unor informaţii secrete de serviciu sau care nu sunt destinate publicităţii.
Prin „divulgare” se înţelege darea în vileag, adică transmiterea, comunicarea prin orice mijloace (verbal,
în scris, prin arătarea unor documente sau înscrisuri etc.) către una sau mai multe persoane a unor
informaţii secrete de serviciu sau nepublice.
Nu interesează cine este persoana faţă de care s-a făcut divulgarea ori dacă divulgarea s-a făcut în totalitate
sau numai parţial.
Pentru ca acţiunea de divulgare să constituie element material al infracţiunii, este necesară întrunirea
cumulativă a două cerinţe esenţiale. Prima cerinţă este aceea ca „divulgarea” să se facă „fără drept”, adică
în alte condiţii decât permite legea; a doua cerinţă impune ca prin divulgare să fi fost afectate interesele sau
activitatea unei persoane fizice sau juridice. Dacă fapta nu întruneşte aceste cerinţe, nu va constitui
infracţiune.
b) Urmarea imediată. La varianta tip şi cea atenuată norma de incriminare cere ca fapta să afecteze
interesele sau activitatea unei persoane fizice sau juridice.
În cazul primei variante agravate este instituită condiţia ca în urma faptei de divulgare a informaţiilor
secrete de serviciu sau care nu sunt destinate publicităţii să se fi săvârşit o infracţiune împotriva
investigatorului sub acoperire, a martorului protejat sau a persoanei incluse în Programul de protecţie a
martorilor ori cu intenţie o infracţiune contra vieţii.
Potrivit art. 148 alin. (4) C. pr. pen., investigatorii sub acoperire sunt lucrătorii operativi din cadrul
poliţiei judiciare. În cazul investigării infracţiunilor contra securităţii naţionale şi infracţiunilor de terorism,
pot fi folosiţi ca investigatori sub acoperire şi lucrători operativi în cadrul organelor de stat care desfăşoară,
în temeiul legii, activităţi de informaţii în vederea asigurării securităţii naţionale.
Identitatea reală a investigatorilor sub acoperire nu poate fi dezvăluită. Procurorul, judecătorul de
drepturi şi libertăţi sau instanţa de judecată are dreptul de a cunoaşte adevărata identitate a investigatorului
sub acoperire cu respectarea secretului profesional.
Investigatorii sub acoperire pot fi utilizaţi în condiţiile prevăzute de Codul de procedură penală.
Martorul protejat este persoana cu privire la care au fost dispuse măsurile de protecţie prevăzute în
Codul de procedură penală (art. 125–130).
În sensul Legii nr. 682/2002, martorul protejat este martorul, membrii familiei sale (soţul sau soţia,
părinţii şi copiii) şi persoanele apropiate acestuia (persoane de care este legat prin puternice legături
afective) incluse în Programul de protecţie a martorilor [art. 2 lit. c)].
În a doua variantă agravată, urmarea imediată constă în producerea de consecinţe deosebit de grave în
sensul dispoziţiei explicative prevăzute în art. 183 C. pen.
c) Raportul de cauzalitate. Divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice fiind o
infracţiune de rezultat, legătura de cauzalitate dintre acţiunea de divulgare şi urmarea prevăzută în norma
de incriminare trebuie constatată şi dovedită.
a) Forma de vinovăţie cerută de norma de incriminare este intenţia, care presupune cunoaşterea de către
făptuitor a caracterului de informaţii secrete de serviciu sau care nu sunt destinate publicităţii, precum şi
prevederea că prin acţiunea de divulgare, fără drept, a acestora va afecta interesele sau activitatea unei
persoane fizice sau juridice ori va putea duce la săvârşirea unei infracţiuni împotriva investigatorului sub
acoperire, a martorului protejat sau a unei persoane incluse în Programul de protecţie a martorilor sau că va
cauza consecinţe deosebit de grave patrimoniului persoanei vătămate.
408
b) Mobilul faptei sau scopul urmărit de făptuitor nu are relevanţă pentru realizarea conţinutului
infracţiunii de divulgare a informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice; de acestea se va ţine seama la
În situaţia în care divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice a avut loc din culpa celui
care le cunoştea prin natura atribuţiilor de serviciu, în sarcina acestuia se va reţine infracţiunea de
neglijenţă în păstrarea informaţiilor, potrivit art. 305 C. pen.
A. Forme
a) Actele pregătitoare şi tentativa. Fapta de divulgare a informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice,
fiind o infracţiune comisivă, este susceptibilă de acte pregătitoare (de exemplu, notarea de informaţii într-
un carnet în vederea divulgării) şi de tentativă (de exemplu, a fost interceptată o scrisoare prin care se
urmărea divulgarea unor informaţii secrete de serviciu consemnate în conţinutul acesteia): aceste forme
atipice de săvârşire a infracţiunii nu sunt însă incriminate.
b) Consumarea. Infracţiunea se consumă în momentul în care acţiunea de divulgare a unor informaţii
secrete de serviciu sau care nu sunt destinate publicităţii a fost dusă până la capăt, aşa că o altă persoană
neîndreptăţită a luat cunoştinţă de ele şi s-a produs urmarea prevăzută de norma de incriminare.
c) Epuizarea. Deşi infracţiunea este de imediată consumare, aceasta nu exclude repetarea divulgării în
temeiul aceleiaşi rezoluţii şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv, deci a săvârşirii în mod continuat. În această
situaţie epuizarea infracţiunii va avea loc în momentul săvârşirii ultimului act de divulgare sau a curmării
acestei activităţi.
B. Sancţionare
Varianta tip a infracţiunii de divulgare a informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice se pedepseşte cu
închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau amendă [art. 304 alin. (1)].
Prima variantă atenuată, care prezintă în abstract un grad de pericol social mai redus, este pedepsită cu
închisoare de la o lună la un an sau cu amendă [art. 304 alin. (2)].
În cazul reţinerii variantei atenuate prevăzute în art. 304 combinat cu art. 308 C. pen., limitele speciale
ale pedepsei se reduc cu o treime.
Prima variantă agravată se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani, dacă – urmare a divulgării varianta
tip sau atenuată – s-a săvârşit o infracţiune împotriva investigatorului sub acoperire, a martorului protejat
sau a unei persoane incluse în Programul de protecţie a martorilor, iar dacă s-a comis cu intenţie o
infracţiune contra vieţii, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani [art. 304 alin. (3)].
A doua variantă agravată se pedepseşte cu pedeapsa prevăzută de lege pentru variantele descrise în art.
304 ale cărei limite speciale se majorează cu jumătate (art. 309).
Instanţa poate aplica şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi dacă instanţa
constată că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului, această
pedeapsă este necesară.
ART. 305
Neglijenţa în păstrarea informaţiilor
Neglijenţa în păstrarea informaţiilor este incriminată în art. 305 C. pen., într-o variantă tip şi o variantă
asimilată.
409
Varianta tip [art. 305 alin. (1)] constă în neglijenţa care are drept urmare distrugerea, alterarea, pierderea
sau sustragerea unui document ce conţine informaţii secrete de stat, precum şi neglijenţa care a prilejuit
altei persoane aflarea unei asemenea informaţii.
Varianta asimilată [art. 305 alin. (2)] presupune divulgarea informaţiilor secrete de stat prevăzute în art.
303 alin. (1) C. pen. ori distrugerea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice, prevăzută în art. 304 C.
pen., dacă au fost săvârşite din culpă.
Protejarea informaţiilor secrete de stat sau a informaţiilor secrete de serviciu ori nepublice se realizează
nu numai prin incriminarea actelor de divulgare cu intenţie a acestora de către funcţionarii publici sau alte
persoane, ci şi prin împiedicarea comportării neglijente a acestora ce ar avea ca urmare distrugerea,
alterarea, pierderea ori sustragerea unor astfel de informaţii; de asemenea, este necesară împiedicarea
atitudinii neglijente care ar da prilej unor persoane neîndreptăţite să ia cunoştinţă de conţinutul unor
informaţii secrete de stat sau de serviciu ori nepublice.
a) Obiectul juridic special al neglijenţei în păstrarea informaţiilor este constituit din relaţiile sociale a
căror normală formare, desfăşurare şi dezvoltare nu ar fi posibile fără respectarea şi asigurarea
informaţiilor secrete de stat, secrete de serviciu sau nepublice împotriva neglijenţei funcţionarilor publici
sau a altor persoane în sarcina cărora intră păstrarea secretului unor informaţii.
b) Obiectul material. În cazul în care neglijenţa în păstrarea informaţiilor are ca urmare distrugerea,
alterarea, pierderea sau sustragerea unui document ce conţine informaţii secrete de stat (varianta tip) sau a
unui document care conţine informaţii secrete de serviciu sau nepublice (varianta asimilată), obiectul
material îl constituie însuşi acest document; când neglijenţa a dat posibilitatea ca un terţ să afle o
informaţie secret de stat sau secret de serviciu ori nepublică, obiectul material lipseşte*1).
Noţiunea de „informaţii secrete de stat” este explicată în art. 178 C. pen. coroborat cu dispoziţiile
cuprinse în Capitolul II denumit „Informaţii secrete de stat” din Legea nr. 182/2002 privind protecţia
informaţiilor clasificate.
Conform acestor prevederi legale, „informaţii secrete de stat” sunt informaţiile clasificate astfel potrivit
legii.
În temeiul art. 18 din Legea nr. 182/2002, informaţiile secrete de stat se clasifică pe niveluri de
secretizare, în funcţie de importanţa valorilor protejate. Nivelurile de secretizare atribuite informaţiilor din
clasa secrete de stat sunt: a) strict secret de importanţă deosebită; b) strict secret; c) secret.
Accesul la informaţii secrete de stat este permisă numai pe baza unei autorizaţii scrise, eliberate de
conducătorul persoanei juridice care deţine astfel de informaţii, după notificarea prealabilă la Oficiul
Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat.
Informaţiile secrete de serviciu se stabilesc de conducătorul persoanei juridice, pe baza normelor
prevăzute prin hotărâre a Guvernului.
Conducătorii autorităţilor şi instituţiilor publice, ai agenţilor economici cu capital integral sau parţial de
stat şi ai altor persoane juridice de drept public ori privat sunt obligaţi să stabilească informaţiile care
constituie secrete de serviciu şi regulile de protecţie ale acestora, să coordoneze activitatea ori să controleze
măsurile privitoare la păstrarea secretului de serviciu, potrivit competenţelor, în conformitate cu normele
stabilite prin hotărâre a Guvernului.
a) Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracţiunii de neglijenţă în păstrarea informaţiilor nu poate fi
decât un funcţionar public sau o altă persoană căreia i-au fost încredinţate informaţii secrete de stat, în
cadrul raporturilor de colaborare şi care are obligaţia să respecte prevederile legale privind protecţia
acestora*2).
410
Neglijenţa în păstrarea informaţiilor, fiind o infracţiune săvârşită din culpă, nu este posibilă participaţia.
În mod excepţional, ar fi posibilă participaţia improprie dacă sunt îndeplinite condiţiile art. 52 C. pen.
b) Subiectul pasiv special este o autoritate publică, instituţie publică sau altă persoană juridică de drept
public sau privat, ale cărei interese au fost afectate ca urmare a neglijenţei în păstrarea informaţiilor.
a) Elementul material constă în comportarea neglijentă a funcţionarului public sau a altei persoane căreia
i-au fost încredinţate informaţii secrete de stat sau de serviciu în păstrarea secretului acestor informaţii, care
a avut ca urmare distrugerea, alterarea, pierderea sau sustragerea unui document care conţine asemenea
informaţii sau care a dat prilejul unei alte persoane neîndreptăţite să afle conţinutul unor astfel de
informaţii.
Aşa cum s-a stabilit în literatura de specialitate, termenul „neglijenţă”, folosit de legiuitor în textul
incriminator, are un înţeles mai larg decât cel obişnuit*3).
De aceea, prin „neglijenţă” trebuie să înţelegem nu numai lipsa de grijă, ci şi nesocotinţa, imprudenţa,
nepăsarea sau nedibăcia funcţionarului public sau a persoanei căreia i s-au încredinţat documente ce conţin
informaţii secrete de stat şi care are obligaţia de a respecta prevederile legale privind protecţia acestora.
Comportarea neglijentă în păstrarea documentelor ce conţin informaţii secrete de stat se poate manifesta
printr-o acţiune care exprimă lipsa de grijă, nesocotinţa, imprudenţa, nepăsarea sau nedibăcia subiectului
activ nemijlocit în păstrarea secretului informaţiilor (de exemplu, făptuitorul care avea în păstrare un
document ce conţine informaţii secrete de stat îl aşează printre hârtii sau dosare lipsite de însemnătate, iar
ulterior, fără a le verifica, le distruge, prilej cu care este distrus şi documentul ce conţine informaţii secrete
de stat) sau printr-o inacţiune care exprimă aceeaşi atitudine faţă de păstrarea documentelor ce conţin
informaţii secrete de stat (de exemplu, s-a sustras un document ce conţine informaţii secrete de stat de către
o persoană ca urmare a faptului că funcţionarul public sau o altă persoană care deţinea documentul
respectiv, din neglijenţă, a omis să încuie dulapul în care păstra documentul)*4).
b) Urmarea imediată. Neglijenţa în păstrarea informaţiilor are ca urmare imediată crearea unei stări de
pericol ce ar putea afecta interesul sau activitatea uneia dintre persoanele juridice prevăzute în art. 176 C.
pen. sau a altor persoane juridice la care se referă documentul ce conţine informaţii secrete de stat sau de
serviciu care prin comportamentul neglijent al făptuitorului, indiferent de forma de manifestare (acţiune,
inacţiune), a generat distrugerea, alterarea, pierderea sau sustragerea unui asemenea document ori a dat
prilejul altei persoane să afle conţinutul acestuia.
Distrugerea unui document ce conţine informaţii secrete de stat înseamnă nimicirea acestuia, care se
poate face prin incendiere, introducere în apă etc., în aşa fel încât acesta să nu mai poată fi folosit, deoarece
şi-a pierdut substanţa.
Alterarea presupune degradarea totală sau parţială a documentului.
Prin pierderea unui document ce conţine informaţii secrete de stat se înţelege întreruperea contactului cu
documentul de către cel care îl avea în păstrare, în aşa fel încât acesta nu mai ştie unde se află documentul
respectiv.
Sustragerea constă în scoaterea documentului din posesia funcţionarului public sau a persoanei care îl
deţine în condiţiile legii şi trecerea acestuia în sfera de dispoziţie a persoanei care a comis sustragerea.
Prin „a da prilejul unei persoane să afle o informaţie secret de stat” se înţelege situaţia în care o
persoană, profitând de comportarea neglijentă a celui care are documentul în păstrare, ia cunoştinţă de
conţinutul acestuia.
c) Raportul de cauzalitate. Între comportarea neglijentă a autorului şi urmarea imediată trebuie să
existe o legătură de cauzalitate care rezultă din materialitatea faptei. Este suficient să se constate că
acţiunea sau inacţiunea neglijentă a făptuitorului a condus la una dintre consecinţele prevăzute în norma de
411
incriminare, şi anume: distrugerea, alterarea, pierderea sau sustragerea unui document ce conţine informaţii
secrete de stat ori a dat prilej altei persoane să afle asemenea informaţii.
Neglijenţa în păstrarea informaţiilor se încadrează în dispoziţiile art. 305 C. pen., atunci când este
săvârşită din culpă.
Dacă se săvârşeşte cu intenţie, fapta poate fi încadrată în art. 303 C. pen., când obiectul material îl
constituie un document ce conţine informaţii secrete de stat, şi în art. 304 C. pen., când obiectul material
este un document ce conţine informaţii secrete de serviciu sau nepublice ori în alte texte al căror model
legal corespunde stării de fapt.
Vinovăţia, sub forma culpei, poate consta în oricare dintre cele două modalităţi, adică fie culpa cu
prevedere (uşurinţa), fie culpa simplă (greşeala).
A. Forme
Neglijenţa în păstrarea informaţiilor, fiind o infracţiune săvârşită din culpă, nu poate avea tentativă.
Această infracţiune se consumă în momentul în care s-au produs consecinţele prevăzute de lege, şi
anume: distrugerea, alterarea, pierderea sau sustragerea documentului ori s-a creat prilejul aflării, fără
drept, a informaţiilor secrete de stat sau de serviciu, de către o altă persoană.
B. Sancţionare
Infracţiunea de neglijenţă în păstrarea informaţiilor, indiferent de modalitatea în care este comisă ori de
calitatea făptuitorului (funcţionar public sau o altă persoană căruia i-au fost încredinţate informaţii secrete
de stat), se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an ori cu amenda.
Potrivit dispoziţiilor art. 305 alin. (2) C. pen., cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi divulgarea
informaţiilor secrete de stat prevăzută în art. 303 alin. (1) C. pen. ori divulgarea informaţiilor secrete de
serviciu sau care nu sunt destinate publicităţii, prevăzută în art. 304, dacă au fost săvârşite din culpă.
*1) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 124; I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit., p. 384.
*2) În art. 29 din Legea nr. 182/2002 se prevede: „Conducătorii agenţilor economici sau ai altor
persoane juridice de drept privat, precum şi persoanele fizice cărora le-au fost încredinţate informaţii
secrete de stat, în cadrul raporturilor de colaborare, au obligaţia să respecte prevederile legale privind
protecţia acestora”.
*4) V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., 2011, p. 444–445.
ART. 306
Obţinerea ilegală de fonduri
Obţinerea ilegală de fonduri este incriminată în art. 306 alin. (1) C. pen. într-o singură variantă care
constă în folosirea ori prezentarea de documente sau date false, inexacte ori incomplete, pentru primirea
aprobărilor sau garanţiilor necesare acordării finanţărilor obţinute sau garantate din fondurile publice, dacă
are ca rezultat obţinerea pe nedrept a acestor fonduri.
412
Din coroborarea dispoziţiilor art. 306 alin. (1) cu cele ale art. 309 C. pen. rezultă că obţinerea ilegală de
fonduri cunoaşte şi o variantă agravată care se realizează în ipoteza în care prin săvârşirea faptei descrise
în art. 306 alin. (1) C. pen. se produc consecinţe deosebit de grave.
Prin urmare, pentru ca fapta de obţinere ilegală de fonduri săvârşită în concret să fie încadrată în art. 306
alin. (1) C. pen., este necesar să se constate întrunirea cumulativă a condiţiilor obiective şi subiective
prevăzute în acest text. Dacă prin fapta concret săvârşită s-au produs consecinţe deosebit de grave în sensul
prevederilor art. 183 C. pen., încadrarea juridică a acestei fapte va fi în art. 306 alin. (1) C. pen. coroborat
cu art. 309 C. pen.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale privind normala desfăşurare a activităţii
instituţiilor publice financiare a căror formare şi dezvoltare sunt condiţionate de corectitudinea persoanelor
care solicită acordarea de finanţări din fondurile publice pentru a se evita dirijarea sau orientarea acestor
fonduri în alte direcţii decât cele utile social.
b) Obiectul material îl formează documente sau date false, inexacte ori incomplete.
„Documentul” este un act prin care se dovedeşte, se constată sau se precizează un fapt şi poate avea
forma scrisă, tipărită sau o altă mărturie.
Documentul este „fals” când conţinutul lui este contrar adevărului sau are numai aparenţa adevărului.
Documentul este „inexact” când este greşit sau eronat, iar un document este „incorect” când este
necorect, înşelător.
Prin „date” înţelegem orice element sau stare necesară lămuririi unor evenimente, împrejurări etc.
Documentele sau datele false, inexacte ori incomplete să constituie element material al infracţiunii de
obţinere ilegală de fonduri trebuie ca acestea să fi fost folosite pentru primirea aprobărilor sau garanţiilor
necesare acordării finanţărilor obţinute sau garantate din fonduri publice şi să fi avut ca scop obţinerea pe
nedrept a acestor fonduri.
a) Subiectul activ nemijlocit poate fi orice persoană care îndeplineşte atât condiţiile generale ale
răspunderii penale, cât şi condiţiile specifice de eligibilitate prevăzute de respectivul program sau proiect
de finanţare, cum ar fi: Programul „Prima casă”*1); Programul de stimulare a înnoirii Parcului naţional
auto*2); Programul „Casa verde 2011”*3); Programul pentru dezvoltarea abilităţilor antreprenoriale în
rândul tinerilor şi facilitarea accesului acestora la finanţare*4); programe sau proiecte care necesită
prioritate pentru economia românească*5) etc. De exemplu, potrivit art. 6 din O.U.G. nr. 99/2004, poate
beneficia de o primă în cuantum de 3.000 lei orice proprietar al unui autoturism uzat, care întruneşte
cumulativ următoarele condiţii: a) predă spre casare unei unităţi REMAT autoturismul uzat proprietate
personală, obţinând astfel un certificat REMAT; b) achiziţionează un autoturism nou de la un producător
validat; ori în temeiul Ordinului nr. 1274/2011 prin care se aprobă Ghidul de finanţare a Programului „Casa
verde”, este considerat eligibil solicitantul care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii: a) este
persoană fizică şi îşi are domiciliul pe teritoriul României; b) este proprietar/coproprietar al imobilului
pe/în care se implementează proiectul; imobilul trebuie să nu facă obiectul unui litigiu în curs de
soluţionare la instanţele judecătoreşti, vreunei revendicări potrivit unei legi speciale sau dreptului comun,
unei proceduri de expropriere pentru cauză de utilitate publică; c) nu are obligaţii restante la bugetul de
stat, bugete locale, conform legislaţiei naţionale în vigoare; d) în activitatea desfăşurată anterior începerii
proiectului nu a încălcat dispoziţiile legale privind protecţia mediului şi nu sponsorizează activităţi cu efect
nativ asupra mediului; sau în baza dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 64/2007, beneficiarii
garanţiilor de stat, precum şi sub împrumutaţii se stabilesc pentru fiecare caz în parte, prin lege numai după
obţinerea avizului din partea Comitetului Interministerial de Finanţări, Garanţii şi Asigurări etc.
413
De regulă, infracţiunea este săvârşită de o persoană fizică sau juridică prin prezentarea de proiecte pe
baza cărora se urmăreşte obţinerea sau garantarea finanţării din fonduri publice.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale.
b) Subiectul pasiv. Distingem, pe de o parte, un subiect pasiv principal care este statul român în calitate
de garant sau finanţator al programul, iar, pe de altă parte, un subiect pasiv secundar constituit din instituţia
publică ce acordă efectiv finanţarea din fonduri publice sau care garantează cu fonduri publice o asemenea
finanţare.
a) Elementul material constă într-o acţiune, fie de folosire de documente sau de date false, inexacte ori
incomplete, fie de prezentare de astfel de documente sau date pentru primirea aprobărilor sau garanţiilor
necesare finanţărilor obţinute sau garantate de fonduri publice.
Folosirea de documente ori date false, inexacte ori incomplete presupune a face uz, a utiliza, a
întrebuinţa asemenea documente sau date, spre exemplu, făptuitorul atestă în mod neadecvat că desfăşoară
activitatea în domeniile specificate în anexa 1 la H.G. nr. 1164/2007 privind acordarea de ajutoare de
minimis pentru dezvoltarea sau modernizarea întreprinderilor; ori întrebuinţează documente inexacte din
care rezultă că în ultimii 3 ani fiscali consecutivi, anterior datei solicitării, nu a primit ajutoare de minimis
care să depăşească plafonul echivalent în lei de 200.000 euro; sau susţine prin utilizarea unui document fals
că a predat un autoturism uzat proprietate personală unei unităţi REMAT etc.
Prezentarea de documente ori date false, inexacte ori incomplete înseamnă a face cunoscut instituţiei
publice finanţatoare unele stări, situaţii, condiţii etc., în mod eronat, incomplet, neadevărat pentru obţinerea
pe nedrept de finanţări de fonduri publice.
Ţinând seama de modul de exprimare a legiuitorului în descrierea conţinutului incriminării faptei de
obţinere ilegală de fonduri, se desprinde concluzia că în ipoteza în care făptuitorul a folosit sau a prezentat
documente sau date false pentru primirea aprobărilor sau garanţiilor necesare acordării finanţărilor obţinute
sau garantate din fonduri publice nu se va reţine în concurs şi infracţiunea de uz de fals (art. 323 C. pen.)
sau falsul în declaraţii (art. 326 C. pen.), întrucât acestea sunt absorbite în conţinutul normei de incriminare
a faptei de obţinere ilegală de fonduri constituind un mijloc de realizare a elementului material al acestei
fapte. Dacă făptuitorul este cel care a falsificat documentele pe care le-a folosit ori prezentat în scopurile
prevăzute în art. 306 alin. (1) C. pen., se va reţine în sarcina sa, pe lângă infracţiunea de obţinere ilegală de
fonduri, şi infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale (art. 320 C. pen.), fals intelectual (art. 321 C.
pen.) sau fals în înscrisuri sub semnătură privată (art. 322 C. pen.), după caz*6).
Folosirea sau prezentarea de documente ori date false, inexacte ori incomplete, pentru primirea
aprobărilor sau garanţiilor necesare acordării finanţărilor obţinute sau garantate din fonduri publice are loc,
cel mai adesea, fie cu ocazia întocmirii dosarului de finanţare sau a verificării condiţiilor de eligibilitate, fie
cu prilejul constatării condiţiilor şi a procedurii de acordare a alocării specifice individuale, fie în cazul
procedurii de obţinere a finanţării pe bază de lege a unor programe/proiecte sau a altor necesităţi prioritare
pentru economia românească.
b) Cerinţe esenţiale. Pentru ca folosirea sau prezentarea de documente sau date false ori incomplete să
poată cădea sub incidenţa dispoziţiilor art. 306 alin. (1) C. pen., este necesar ca acestea să aibă un conţinut
cu relevanţă juridică, ceea ce înseamnă să fie apte pentru a determina instituţia publică finanţatoare să
acorde făptuitorului finanţarea solicitată din fondurile publice. Un document evident fals sau neapt pentru a
putea determina instituţia publică finanţatoare să acorde finanţarea nu poate conduce la întregirea
elementului material al infracţiunii de obţinere ilegală de fonduri.
c) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru desfăşurarea normală a activităţii
instituţiei publice finanţatoare care prin prezentarea sau folosirea de către făptuitor a unor documente sau
date false, inexacte sau incomplete, a determinat acordarea de finanţări în alte condiţii decât cele legale.
414
d) Raportul de cauzalitate. Între acţiunile incriminate şi urmarea imediată trebuie să existe o legătură
de cauzalitate. Aceasta necesită a fi constatată şi dovedită. Legătura de cauzalitate rezultă, de regulă, din
a) Forma de vinovăţie pe care o cere norma de incriminare a faptei de obţinere ilegală de fonduri este
intenţia. Aceasta presupune că făptuitorul să-şi dea seama că prin folosirea sau prezentarea de documente
sau date false va obţine acordarea de finanţări pe nedrept şi să urmărească această finalitate.
b) Scopul menţionat expres în art. 306 alin. (1), şi anume „obţinerea pe nedrept a acestor fonduri”, este
un element obligatoriu al laturii subiective a infracţiunii de obţinere ilegală de fonduri.
c) Mobilul cu care a acţionat făptuitorul în săvârşirea infracţiunii de obţinere ilegală de fonduri nu are
relevanţă în realizarea conţinutului subiectiv al acesteia. Cunoaşterea mobilului care a determinat comiterea
infracţiunii are importanţă la individualizarea judiciară a pedepsei aplicate pentru fapta concret săvârşită.
a) Actele pregătitoare. Deşi posibile, nu sunt pedepsite de lege; ele trebuie luate în seamă la
individualizarea pedepsei când au fost efectuate de autorul infracţiunii.
Dacă actele de pregătire au fost efectuate de o altă persoană, ajutând astfel pe autor la realizarea acţiunii
de folosire sau prezentare de documente sau date false, ele devin acte de complicitate anterioară.
b) Tentativa. Infracţiunea de obţinere ilegală de fonduri este susceptibilă de a fi săvârşită în oricare
dintre modalităţile tentativei (atât cea perfectă, cât şi cea imperfectă). Tentativă la această infracţiune se
pedepseşte potrivit dispoziţiilor art. 306 alin. (2) C. pen.
c) Consumarea infracţiunii de obţinere ilegală de fonduri are loc când s-au efectuat în întregime oricare
dintre acţiunile incriminate şi au avut ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri de la instituţiile publice
competente de a acorda sau garanta fonduri publice.
d) Epuizarea. Acţiunea de folosire sau de prezentare de documente sau date false, inexacte sau
incomplete, efectuată în scopul prevăzut de norma de incriminare a faptei de obţinere ilegală de fonduri,
poate să dureze în timp ori să se repete, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, la diferite intervale de timp.
În aceste ipoteze, pe lângă momentul consumării, distingem şi un element al epuizării care va avea loc, fie
la încetarea definitivă a acţiunii incriminate, fie odată cu ultima acţiune din componenta infracţiunii
continuate, dacă sunt îndeplinite cerinţele prevăzute în art. 35 alin. (1) C. pen.
B. Sancţionare
Obţinerea ilegală de fonduri se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
Dacă instanţa constată, ţinând seama de gravitatea în concret a faptei, de împrejurările săvârşirii acesteia
şi de persoana făptuitorului, că este necesară aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării
unor drepturi, va proceda la aplicarea acesteia.
Potrivit dispoziţiilor art. 62 C. pen., instanţa poate aplica şi pedeapsa amenzii dacă stabileşte că prin
infracţiunea săvârşită s-a urmărit obţinerea unei folos patrimonial.
*1) A se vedea H.G. nr. 717/2009 privind aprobarea normelor de implementare a programului „Prima
casă”, publicată în M. Of. nr. 418 din 18 iunie 2009 cu modificările şi completările ulterioare.
*2) A se vedea O.U.G. nr. 99/2004 privind instituirea Programului de stimulare a înnoirii Parcului
naţional auto publicată în M. Of. nr. 1106 din 26 noiembrie 2004, modificată prin O.U.G. nr. 1/2005,
publicată în M. Of. nr. 97 din 28 ianuarie 2005.
*3) A se vedea Ordinul Ministerului Mediului şi Pădurilor nr. 1274 din 2011 pentru aprobarea Ghidului
de finanţare a Programului privind instalarea sistemelor de încălzire, care utilizează energia regenerabilă,
415
inclusiv înlocuirea sau completarea sistemelor clasice de încălzire, publicat în M. Of. nr. 310 din 5 mai
2011.
*4) A se vedea Decizia Agenţiei pentru implementarea Proiectelor şi Programelor pentru întreprinderi
Mici şi Mijlocii din Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri pentru aprobarea procedurii
de implementare a Programului, pentru dezvoltarea abilităţilor antreprenoriale în rândul tinerilor şi
facilitarea accesului acestora la finanţare – START, publicată în M. Of. nr. 187 din 24 martie 2010 cu
modificările şi completările ulterioare.
*5) A se vedea dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 64/2007 privind datoria publică, publicată
în M. Of. nr. 439 din 29 iunie 2007.
ART. 307
Deturnarea de fonduri
Deturnarea de fonduri este incriminată în art. 307 C. pen. într-o variantă tip şi o variantă asimilată.
Varianta tip [art. 307 alin. (1)] constă în schimbarea destinaţiei fondurilor băneşti ori a resurselor
materiale alocate unei autorităţi publice sau instituţii publice, fără respectarea prevederilor legale.
Varianta asimilată [art. 307 alin. (2)] presupune schimbarea, fără respectarea prevederilor legale, a
destinaţiei fondurilor provenite din finanţările obţinute sau garantate din fonduri publice.
În art. 309 C. pen. este prevăzută o variantă agravată a mai multor infracţiuni dintre cele de serviciu,
printre care şi deturnarea de fonduri, dacă au produs consecinţe deosebit de grave.
Fiecărei autorităţi publice sau instituţii public pentru a îndeplini obiectivele ori atribuţiile cu care a fost
învestită îi sunt alocate fonduri băneşti sau resurse materiale.
Întrucât prin activităţile lor autoritatea publică şi instituţia publică satisfac un interes general, ele trebuie
să îşi administreze fondurile băneşti şi resursele materiale repartizate de la buget ori provenite din
finanţările obţinute sau garantate din fondurile publice, ţinând seama de destinaţia acestora. Nimănui nu îi
este îngăduit să modifice destinaţia fondurilor spre alte direcţii, fără respectarea prevederilor legale, chiar
dacă asemenea modificări ar fi fost justificate de bunul mers al instituţiei. Respectarea acestor reguli de
disciplină bugetară este importantă pentru realizarea în condiţii corespunzătoare a bugetului de stat şi din
acest motiv s-a ales soluţia protejării sale prin intermediul legii penale.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale privitoare la normala desfăşurare a activităţii
unei autorităţi publice sau instituţii publice condiţionată, printre altele, şi de respectarea disciplinei
financiare care impune folosirea fondurilor băneşti şi a resurselor materiale în conformitate cu dispoziţiile
legale care reglementează această materie.
b) Obiectul material. Fapta de deturnare de fonduri are ca obiect material, în cazul variantei tip,
fondurile băneşti ori resursele materiale care au fost alocate unei autorităţi publice sau instituţii publice, iar
în cazul variantei asimilate, fondurile băneşti provenite din finanţările obţinute sau garantate din fondurile
publice.
a) Subiectul activ nemijlocit deşi nu este determinat în norma de incriminare printr-o anumită calitate,
deturnarea de fonduri nu poate fi săvârşită în mod nemijlocit decât de funcţionarul public care
416
administrează aceste fonduri şi resurse materiale alocate unei autorităţi publice sau instituţii publice şi care
are obligaţia de a nu schimba destinaţia acestora. De asemenea, coautori la infracţiune nu ar putea fi decât
persoanele care deţin aceeaşi calitate, deci au posibilitatea să schimbe destinaţia unor fonduri sau resurse
materiale.
La varianta asimilată a faptei de deturnare de fonduri subiect activ nemijlocit este acea persoană care are
în competenţă folosirea fondurilor provenite din finanţările obţinute sau garantate din fonduri publice şi
care schimbă această destinaţie fără respectarea dispoziţiilor legale.
Instigatori şi complici la deturnarea de fonduri pot fi orice alte persoane.
b) Subiectul pasiv este statul, ca titular al bugetului şi care a fost prejudiciat prin actele de deturnare de
fonduri sau resurse materiale comise de subiectul activ al infracţiunii. Totodată, subiectul pasiv poate fi şi
orice persoană juridică dintre cele prevăzute în art. 176 C. pen., căreia i-au fost alocate fonduri băneşti sau
resurse materiale ce au fost deturnate fără respectarea prevederilor legale.
a) Elementul material al laturii obiective constă în realizarea unei acţiuni de schimbare a destinaţiei
fondurilor băneşti ori a resurselor materiale alocate unei autorităţi publice sau instituţii publice spre alte
obiective decât cele stabilite prin bugetul de stat, precum şi a destinaţiei fondurilor provenite din finanţările
obţinute sau garantate din fondurile publice.
Pentru realizarea elementului material norma de incriminare nu mai prevede producerea unei consecinţe
de natură materială sau vreo pagubă în patrimoniul autorităţii publice sau instituţiei publice prin
schimbarea destinaţiei fondurilor băneşti sau resurselor materiale alocate acestora.
În practica judiciară s-a reţinut că schimbarea destinaţiei băneşti a sumelor dintr-un cont către alte
conturi pentru care primăria nu avea bani alocaţi constituie elementul material al laturii obiective a
infracţiunii de deturnare de fonduri, şi nu delapidare. Împrejurarea că pentru a justifica sumele de bani pe
care inculpaţii le-au folosit în alte scopuri decât destinaţia stabilită prin bugetul de venituri şi cheltuieli al
Primăriei, aceştia au întocmit documente false nu înseamnă că fapta este delapidare, întrucât aceste
documente au fost realizate tocmai în scopul de a justifica trecerea banilor dintr-un cont în altul, fără
respectarea prevederilor legale, iar banii nu au fost scoşi din sfera patrimonială a Primăriei*1).
b) Cerinţe esenţiale. Pentru ca acţiunea de schimbare a destinaţiei fondurilor băneşti ori a resurselor
materiale alocate unei autorităţi publice sau instituţii publice ori schimbarea destinaţiei fondurilor provenite
din finanţările obţinute sau garantate din fonduri publice să constituie elementul material al infracţiunii de
deturnare de fonduri, se cere ca aceasta să se efectueze fără respectarea prevederilor legale, adică a acelor
prevederi care reglementează posibilitatea unei schimbări a destinaţiei acestor fonduri.
c) Urmarea imediată. Odată efectuată acţiunea incriminată în condiţiile descrise în art. 307 C. pen., se
creează o stare de pericol privind desfăşurarea normală a activităţii autorităţii publice sau a instituţiei
publice a căror fonduri băneşti sau resurse materiale au fost deturnate cu încălcarea prevederilor legale în
materie.
d) Legătura de cauzalitate. Între acţiunea de schimbare a destinaţiei fondurilor băneşti sau a resurselor
materiale şi urmarea imediată trebuie să se constate existenţa unei legături de cauzalitate.
Având în vedere că deturnarea de fonduri este incriminată în noul Codul penal (art. 307) când se referă
la schimbarea destinaţiei fondurilor bancare alocate autorităţilor publice sau instituţiilor publice din bugetul
de stat, dar şi într-o lege specială (art. 18^2 din Legea nr. 78/2000), când aceeaşi faptă priveşte fondurile
obţinute din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei,
se ridică întrebarea de a şti care este încadrarea juridică a faptei în ipoteza în care aceeaşi persoană
săvârşeşte deturnarea de fonduri prevăzută în legea penală generală, precum şi pe cea prevăzută în legea
penală specială. Această întrebare o considerăm ca justificată ţinând seama că există multe situaţii în care
417
autorităţile române se obligă să contribuie cu fonduri naţionale alături de fondurile comunitare pentru
finanţarea diferitelor proiecte.
De precizat că sunt multe situaţii în care autorităţile române se obligă să contribuie cu fonduri naţionale
alături de fonduri comunitare, pentru finanţarea diferitelor proiecte. Politica de dezvoltare regională care
reglementează finanţarea prin Fondurile Structurale este guvernată de principiul complementarităţii,
acţiunea Uniunii Europene alăturându-se celei a statelor membre, iar nu substituindu-se acesteia.
Ţinând seama de cele două norme de incriminare a deturnării de fonduri, precum şi de elementele de
diferenţiere a acestora, credem că în cazul săvârşirii acestor fapte de către aceeaşi persoană, în sarcina ei
urmează să se reţină un concurs de infracţiuni, devenind incidente atât dispoziţiile art. 307 C. pen., cât şi
cele ale art. 18^2 din Legea nr. 78/2000, aceasta întrucât legiuitorul a incriminat distinct aceste fapte pe
motivul că fondurile deturnate au surse diferite (bugetul de stat şi bugetul general al Uniunii Europene).
Considerăm că s-ar impune ca în perspectiva legislativă, în situaţia descrisă mai sus, deturnarea de
fonduri să fie incriminată ca o variantă agravată în ipoteza când aceeaşi persoană, în cadrul aceluiaşi
program sau proiect a schimbat destinaţia fondurilor alocate din bugetul de stat şi din bugetul general al
Uniunii Europene.
B. Latura obiectivă
a) Forma de vinovăţie cerută de norma de incriminare a faptei de deturnare de fonduri este intenţia, sub
ambele sale modalităţi: directă şi indirectă. Aceasta presupune ca făptuitorul să schimbe voit destinaţia
fondurilor băneşti sau a resurselor materiale prevăzând, urmărind sau acceptând consecinţele acţiunii sale.
b) Scopul urmărit prin săvârşirea faptei nu are valoare de element obligatoriu al laturii subiective.
Cunoaşterea scopului avut în seamă de către făptuitor are relevanţă în individualizarea pedepsei.
c) Mobilul care a determinat schimbarea destinaţiei fondurilor sau resurselor materiale poate influenţa
gravitatea în concret a faptei şi poate contribui la individualizarea pedepsei.
a) Actele pregătitoare, deşi posibile, nu sunt incriminate.
b) Tentativa. Deturnarea de fonduri este susceptibilă de tentativă – modalitatea întreruptă sau imperfectă
– întrucât norma de incriminare nu cere producerea unui rezultat material. Tentativa se pedepseşte.
c) Consumarea. Infracţiunea este considerată săvârşită în forma consumată în momentul în care are loc
schimbarea destinaţiei fondurilor băneşti, a resurselor materiale alocate unei autorităţi publice sau instituţii
publice ori a fondurilor provenite din finanţările obţinute sau garantate din fonduri publice, fără respectarea
prevederilor legale. Aceasta presupune scoaterea bunurilor sau fondurilor respective dintr-un articol
bugetar şi transformarea lor în alt articol, fără respectarea prevederilor legale*2).
B. Sancţionare
Deturnarea de fonduri, varianta tip [art. 307 alin. (1)], precum şi varianta asimilată, se sancţionează cu
pedeapsa închisorii de la unu la 5 ani. Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi poate
fi aplicată dacă instanţa constată că această pedeapsă este necesară luând în seamă gravitatea concretă a
faptei, împrejurările cauzei şi persoana infractorului.
*1) C. Ap. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 52/2000, în CPJP, 2000, p. 45.
ART. 308
418
Infracţiuni de corupţie şi de serviciu comise de alte persoane
Prin dispoziţiile art. 308 C. pen. legiuitorul a considerat că faptele menţionate expres în acest text
prezintă în abstract o gravitate mai redusă în raport cu aceleaşi fapte când sunt săvârşite de un funcţionar
public.
Prin urmare, dacă infracţiunile de corupţie prevăzute la art. 289–292 C. pen., precum şi cele de serviciu,
cum sunt: delapidarea (art. 295); abuzul în serviciu (art. 297), neglijenţa în serviciu (art. 298), folosirea
abuzivă a funcţiei în scop sexual (art. 299), uzurparea funcţiei (art. 300), conflictul de interese (art. 301) şi
divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice (art. 304) au fost săvârşite de către sau în legătură
cu persoanele care execută permanent sau temporar, cu sau fără remuneraţie, o însărcinare de orice natură
în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute în art. 175 alin. (2) C. pen. sau în cadrul oricărei
persoane juridice, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de natura de incriminare a acestor fapte se reduc
cu o treime.
Din cele ce precedă rezultă că, pentru a fi incidente prevederile art. 308 C. pen., se impune, pe de o
parte, să se constate că s-a săvârşit oricare dintre faptele de corupţie sau de serviciu, menţionate mai sus,
iar, pe de altă parte, că autor al acelei fapte este fie o persoană care exercită un serviciu de interes public
pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora
cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public ori o altă persoană care exercită o însărcinare de
orice natură în serviciul unei asemenea persoane, învestită de autorităţile publice, fie de o persoană care
îndeplineşte o însărcinare de orice natură în serviciul oricărei alte persoane juridice.
În categoria persoanelor care exercită un serviciu de interes public pentru care au fost învestite de
autorităţile publice sau care sunt supuse controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea
respectivului serviciu se includ acele persoane care potrivit legii, exercită următoarele servicii de interes
public; expert contabil şi contabil autorizat; notar public; medic; farmacist; medic veterinar; auditor
financiar; persoanele care practică servicii conexe actului medical; consilier proprietate intelectuală; expert
criminalist; executor judecătoresc; urbanist; detectiv particular; biochimist; biolog şi chimist; medic dentist,
asistent medical generalist; moaşă şi asistent medical; asistent medical; mediator; tehnician dentar;
practician de medicină complementară*1).
Reglementarea expresă a acestor profesii este impusă îndeosebi de nevoia de a se satisface un interes
public sau particular pe care statul îl încredinţează spre îndeplinire liberilor profesionişti, când are
premisele realizării lui, dar numai în condiţiile actului de reglementare a profesiei*2).
În activitatea profesioniştilor liberi există o îmbinare a interesului public cu cel privat.
Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 308 C. pen., infracţiunile de corupţie sau de serviciu precizate în
acest text se sancţionează cu o pedeapsă a căror limite se reduc cu o treime şi în ipoteza în care autorul
infracţiunii este o persoană care exercită o însărcinare de orice natură în cadrul oricărei persoane juridice în
afara celor prevăzute în art. 176 C. pen.
*1) A se vedea comentariu de sub art. 175 C. pen., în I. Pascu, V. Dobrinoiu, M.A. Hotca, I. Chiş, M.
Gorunescu, C. Păun, Maxim Dobrinoiu, Noul Cod penal comentat, Partea generală, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2012.
*2) C. Duvac în G. Antoniu (coordonator), Al. Boroi, B.N. Bulai, C. Bulai, Ş. Daneş, C. Duvac, M.
Ketty Guiu, C. Mitrache, C. Mitrache ş.a., Explicaţii preliminare ale noului Cod penal, vol. II, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 531.
ART. 309
Faptele care au produs consecinţe deosebit de grave
419
Pentru a deveni aplicabile dispoziţiile art. 309 C. pen., este necesar să se constate, mai întâi, că oricare
dintre faptele de delapidare, prevăzute în art. 295, abuzul în serviciu prevăzut în art. 297, neglijenţa în
serviciu prevăzută în art. 298, uzurparea funcţiei prevăzută în art. 300, divulgarea informaţiilor secrete de
stat prevăzută în art. 303, divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice prevăzută în art. 304;
obţinerea ilegală de fonduri prevăzută în art. 306 şi deturnarea de fonduri prevăzută în art. 307, întruneşte
toate elementele de structură ale conţinutului variantelor descrise de norma de incriminare*1), iar apoi, să
stabilească faptul că prin infracţiunea concret săvârşită s-au produs consecinţe deosebit de grave.
Expresia „consecinţe deosebit de grave” este utilizată în conţinutul art. 309 C. pen., având valoare de
element circumstanţial agravant al infracţiunilor de serviciu menţionate mai sus, explicarea înţelesului
acesteia formează obiectul dispoziţiilor din art. 183 C. pen.
Lămurirea înţelesului expresiei „consecinţe deosebit de grave” este necesară deoarece ea este
susceptibilă de diferite accepţiuni, conţinutul variantelor agravate ale infracţiunilor în care expresia este
folosită ar putea primi, teoretic şi practic, interpretări variante.
Explicaţiile cuprinse în art. 183 C. pen. sunt de natură să asigure, în primul rând, realizarea principiului
legalităţii incriminărilor, iar, în al doilea rând, o interpretare uniformă şi prevăd pentru constatarea cerinţei
„consecinţe deosebit de grave” un singur criteriu, şi anume valoarea pagubei materiale produsă prin
infracţiune, care trebuie să fie mai mare de 2.000.000 lei.
În cazul în care caracterul agravat al faptei săvârşite este dat de paguba materială produsă, instanţa de
judecată trebuie să ţină seama de valoarea economică a pagubei produse în patrimoniul persoanei fizice sau
juridice care constituie subiectul pasiv al infracţiunii de serviciu, săvârşite la data comiterii acesteia, şi nu
de valoarea pagubei produse la data când are loc judecata.
În acest sens, instanţa supremă a decis că susţinerea inculpatului că totalul prejudiciului se situează sub
limita prevăzută de norma explicativă a expresiei „consecinţe deosebit de grave”, întrucât aceasta, după
săvârşirea faptelor, a achitat o parte din sumele cu care au fost păgubite părţile vătămate, reprezintă
relevanţă numai sub aspect civil, nu şi cu privire la prejudiciul efectiv cauzat prin infracţiune*2).
În legătură cu aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive, stabilite pentru
infracţiuni care au produs consecinţe deosebit de grave, în ipoteza intervenirii unei legi care majorează
cuantumul pagubei necesare în accepţiunea expresiei „consecinţe deosebit de grave”, instanţele
judecătoreşti nu au avut un punct de vedere unitar. Astfel, unele instanţe au considerat că modificarea
normelor de incriminare nu se referă la agravanta constând în „consecinţe deosebit de grave” prin mărirea
cuantumului valoric al pagubelor materiale care determină reţinerea acestui caracter agravant ar imprima
normelor respective trăsături mai favorabile.
Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că, în cazul contestaţiei la executare prin care se
modifică înţelesul de „consecinţe deosebit de grave” în accepţiunea Codului penal, nu pot determina
schimbarea încadrării juridice dată faptei prin hotărârea judecătorească rămasă definitivă nefiind
îndeplinite condiţiile care reglementează aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a
cauzei*3).
Datorită acestei stări de fapt, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a declarat recurs în interesul legii, care a fost admis de Instanţa Supremă în Secţiile Unite, prilej cu
care s-a decis că instanţa învestită potrivit Codului de procedură penală, în cadrul contestaţiei la executare
în care se invocă modificarea înţelesului noţiunii de „consecinţe deosebit de grave”, nu poate schimba
încadrarea juridică dată faptei prin hotărârea judecătorească rămasă definitivă şi, apoi, reduce pedeapsa
aplicată în cauză, întrucât modificarea înţelesului noţiunii de „consecinţe deosebit de grave”, nu este
identică cu cerinţa de a interveni o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară la care se referă textele prin
care se reglementează aplicarea legii mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei.
În practica judiciară, instanţele de judecată nu au avut un punct de vedere unitar cu privire la
determinarea caracterului de „consecinţe deosebit de grave” în cazul infracţiunii continuate.
420
Unele instanţe au considerat că în cazul infracţiunii continuate cuantumul prejudiciilor produse prin
actele intrând în compunerea aceleiaşi infracţiuni continuate nu pot fi totalizate decât în măsura în care
privesc patrimoniul aceleiaşi persoane fizice sau juridice, iar nu şi atunci când se referă la persoane
vătămate diferite.
Alte instanţe s-au pronunţat în sensul că pagubele materiale produse prin acte săvârşite la intervale de
timp diferite, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, chiar dacă sunt îndreptate împotriva mai multor persoane,
trebuie totalizate într-un prejudiciu unic, însumat, în măsura în care actele respective intră în conţinutul
aceleiaşi infracţiuni continuate având ca urmare reţinerea caracterului deosebit de grav al circumstanţelor
faptei în cazul întrunirii cerinţelor prevăzute în norma explicativă a expresiei „consecinţe deosebit de
grave”.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, admite recursul în interesul legii în această materie şi
decide că, în cazul infracţiunii continuate, caracterul de „consecinţe deosebit de grave” se determină prin
totalizarea pagubelor materiale cauzate tuturor persoanelor fizice şi juridice, prin toate acţiunile ce
realizează elementul material al laturii obiective a infracţiunii*4).
Credem că această decizie devine discutabilă luând în seamă faptul că infracţiunea continuată în noul
Cod penal nu mai este compatibilă cu pluralitatea de subiecţi pasivi ai infracţiunii.
*1) A se vedea comentariile de sub art. 295, art. 297, art. 298, art. 300, art. 303, art. 304, art. 306 şi art.
307.
*2) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 2760 din 3 mai 2006, în Jurisprudenţa Secţiei penale pe anul 2006, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, p. 47–48.
*3) ICCJ, Secţiile Unite, Dec. nr. VIII din 5 februarie 2007, în M. Of. nr. 733 din 30 noiembrie 2007.
*4) ICCJ, Secţiile Unite, Dec. nr. XIV din 22 mai 2006, publicată în M. Of. nr. 6 din 4 ianuarie 2007.
TITLUL VI
Infracţiuni de fals
ART. 310
Falsificarea de monede
Falsificarea de monede este incriminată în art. 310 C. pen. în două modalităţi normative.
Prima modalitate normativă [art. 310 alin. (1)] constă în falsificarea de monedă cu valoare circulatorie.
A doua modalitate normativă [art. 310 alin. (2)] presupune falsificarea unei monede, emise de către
autorităţile competente, înainte de punerea oficială în circulaţie a acesteia.
Ceea ce caracterizează fapta de falsificare de monede este alterarea adevărului prin efectuarea activităţii
de producere sau modificare a unei monede cu valoare circulatorie sau a unei monede, emise de către
autorităţile competente, înainte de punerea oficială în circulaţie a acesteia, în aşa fel încât aceasta să
prezinte aparent însuşirile unei monede de aceeaşi valoare, dar adevărate.
Falsificarea de monede prezintă o evidentă gravitate, întrucât produsul falsificat este de natură, pe de o
parte, să surprindă şi să înşele încrederea celor care ar fi puşi în situaţia de a primi moneda falsificată
crezând-o valabilă, iar, pe de altă parte, să aducă o gravă atingere încrederii publice faţă de moneda
respectivă, atunci când ar afla că există în circulaţie monede false, împiedicând sau îngreunând astfel
normala circulaţie şi acceptare a acesteia*1).
421
Prin incriminarea faptei de falsificare de monedă, legea penală ocroteşte încrederea publică, iar din punct
de vedere civil apără atât interesele persoanelor, cât şi interesele autorităţilor care emit monede cu valoare
circulatorie.
a) Obiectul juridic special al infracţiunii de falsificare de monede, în ambele sale modalităţi normative,
îl formează relaţiile sociale referitoare la încrederea publică în autenticitatea monedelor cu valoare
circulatorie.
b) Obiectul material. Aşa cum s-a precizat în literatura de specialitate*2), obiectul material al
infracţiunii de falsificare de monedă diferă după cum activitatea făptuitorului constă într-o acţiune de
contrafacere sau o alterare a monedei cu valoare circulatorie sau a monedei emise de către autorităţile
competente, înainte de punerea oficială în circulaţie a acesteia.
Atunci când falsificarea se realizează prin alterare, obiectul material constă în moneda asupra căreia
operează acţiunea de alterare, iar în cazul în care infracţiunea se săvârşeşte prin contrafacere, obiectul
material este reprezentat de materialele din care au fost confecţionate, acestea din urmă constituind, în mod
evident, produsul infracţiunii.
În art. 310 C. pen. legiuitorul nu a mai precizat ce fel de monedă constituie obiect al falsificării,
rezumându-se la denumirea generală de monedă cu valoare circulatorie sau monedă emisă de autorităţile
competente, înainte de punerea oficială în circulaţie a acesteia.
Moneda cu valoare circulatorie poate fi metalică sau de hârtie, românească sau străină. Moneda ieşită din
circulaţie, de principiu, nu poate constitui obiect al infracţiunii decât atunci când este supusă falsificării
pentru a putea corespunde cu cea reală, adevărată*3).
În România, circulaţia bănească este asigurată prin bilete de bancă şi monede metalice emise de Banca
Naţională. Biletele de bancă (monedele de hârtie) sunt în valoare nominală de 1, 5, 10, 50, 100, 200 şi 500
de lei; monedele metalice sunt în valoare de 1, 5, 10 şi 50 de bani.
Forma şi valoarea nominală a biletelor de bancă şi a monedelor metalice se pot schimba după anumite
criterii care privesc starea economică a ţării, problemele de securizare a acestora ori din alte motive.
Obiectul material al infracţiunii de falsificare şi produsul acesteia constituie întotdeauna utile şi relevante
mijloace de probă materiale în constatarea judiciară a infracţiunii de falsificare de monede.
a) Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii de falsificare de monede poate fi orice persoană, legea
necerând să îndeplinească o anumită calitate. Având însă în vedere operaţiunile destul de complexe pe care
le presupune falsificarea de monede, mai ales când se realizează prin contrafacere, se înţelege că făptuitorul
trebuie să posede cunoştinţele necesare pentru efectuarea unei falsificări a unei monede şi care să poată fi
luată ca având aparenţă celei valabile.
De aceea, de regulă, autori ai infracţiunii de falsificare de monede sunt desenatori, graficieni, filigranişti,
chimişti, tipografi etc.
Practica judiciară a demonstrat că, în cele mai multe cazuri, această infracţiune se săvârşeşte prin
contribuţia mai multor persoane în calitate de coautori, instigatori sau complici.
b) Subiectul pasiv cert al infracţiunii de falsificare de monede este autoritatea care a emis moneda ce a
fost falsificată întrucât este nevoită să retragă toate monedele falsificate care au ajuns în circuitul serviciilor
sale, pierzând în acest fel contravaloarea acestora şi, în plus, pierde şi încrederea publică în valabilitatea
monedelor de felul celor falsificate. Este suficient să se răspândească ştirea că se găsesc în circulaţie
monede falsificate pentru ca neîncrederea în monedele de acelaşi gen valabile să devină generală*4).
Întrucât prin săvârşirea infracţiunii de falsificare de monede se aduce atingere ori se lezează întreaga
422
colectivitate, stânjenind relaţiile dintre oameni, datorită afectării încrederii publice ca valoare socială, apare
mai evident decât la orice altă infracţiune că societatea în ansamblul său este subiect pasiv generic.
Infracţiunea de falsificare de monede are ca subiect pasiv eventual pe cel care a fost indus în eroare,
primind ca valabilă moneda falsificată şi care prin aceasta a fost prejudiciat patrimonial.
A. Latura subiectivă
a) Elementul material al infracţiunii de falsificare de monede, în ambele sale modalităţi normative, se
concretizează într-o acţiune de falsificare, care presupune o operaţie de contrafacere sau alterare a unei
monede.
Contrafacerea constă în confecţionarea, producerea, imitarea unei monede. În cazul monedelor
metalice, contrafacerea se realizează prin turnarea sau baterea acestora ori dând unor piese demonetizate
apariţia unor monede legale prin imprimarea unei noi efigii; în situaţia monedelor de hârtie contrafacerea
se realizează prin imprimare sau orice alte procedee grafice de plăsmuire.
Nu este necesar ca imitarea să fie perfectă. Este suficient ca imitarea să fie astfel făcută încât moneda
contrafăcută, datorită aparenţei de autenticitate, să poată fi luată în considerare drept o monedă cu valoare
autentică*5).
Dacă imitarea este atât de nereuşită încât nimeni nu ar putea lua moneda falsificată drept adevărată, fapta
nu constituie infracţiune de falsificare de monede, datorită modului absurd în care a fost concepută
executarea [art. 32 alin. (2)]. De exemplu, vopsirea hârtiei simple în culorile unei monede de hârtie nu
poate constitui infracţiunea de falsificare de monedă nici în forma consumată, nici în forma tentată,
deoarece concepţia ce a stat la baza „fabricării” acestui „bilet de bancă” a fost evident absurdă, iar
rezultatul falsificării nu poate îndeplini funcţiile banilor şi nu va induce niciodată pe nimeni în eroare*6).
Alterarea constă în modificarea conţinutului sau aspectului exterior al unei monede. Dacă obiectul
material al alterării îl constituie o monedă metalică, această operaţie poate consta, de exemplu, în
modificarea greutăţii sau compoziţiei sale, lipsind-o de o parte din valoarea sa intrinsecă; dacă poartă
asupra unei monede de hârtie, alterarea nu poate viza decât înfăţişarea acesteia, semnele sau cifrele înscrise
în cuprinsul său.
Pentru existenţa infracţiunii nu are relevanţă dacă s-a falsificat o singură monedă sau mai multe şi nici
dacă acţiunea de falsificare a constat în contrafacere sau alterare. De precizat că dacă în cazul falsificării de
monede prin contrafacere se folosesc, de regulă, instrumente care permit multiplicarea, asistăm la
producerea unor monede false în serie, în ipoteza falsificării de monede prin alterare care presupune o
muncă specială şi minuţioasă asupra fiecărei monede în parte, în fapt, numărul acestora este mai limitat.
Ţinând seama de această realitate, organele judiciare, mai cu seamă în cazul falsificării de monede prin
contrafacere, trebuie să stabilească şi să identifice toate persoanele implicate în acţiunea de falsificare, să
cunoască întinderea masei monetare falsificate în vederea retragerii din circulaţie a acesteia.
b) Cerinţe esenţiale. Pentru ca elementul material să poată întregi conţinutul obiectiv al infracţiunii de
falsificare de monede, trebuie să fie îndeplinite următoarele două cerinţe esenţiale.
Prima cerinţă esenţială presupune ca moneda falsificată să corespundă uneia dintre monedele cu valoare
circulatorie sau să fie emisă de către autorităţile competente, înainte de punerea în circulaţie a acesteia.
Dacă moneda falsificată nu are valoare circulatorie ori nu a fost emisă de autoritatea competentă, nu
constituie elementul material al infracţiunii prevăzute în art. 310.
A doua cerinţă esenţială este ca moneda sau monedele falsificate să se afle în momentul falsificării în
circulaţie, adică să aibă legal puterea de a circula, ori să poată dobândi această calitate. Această cerinţă este
îndeplinită şi în cazul falsificării unei monede retrase din circulaţie, dar care mai poate fi încă
preschimbată*7).
423
c) Urmarea imediată a acţiunii de falsificare de monede constă în crearea unei stări de pericol pentru
relaţiile sociale ocrotite, respectiv încrederea publică în monedele aflate în circulaţie sau care au fost emise
de autorităţile competente şi urmează să fie puse în circulaţie.
d) Raportul de cauzalitate. Pentru existenţa laturii obiective a falsificării de monede este necesară
existenţa unei legături de cauzalitate între acţiunea incriminată şi urmarea imediată. Aceasta rezultă, cel
mai adesea, din materialitatea faptei, nefiind nevoie de probatorii deosebite, atâta timp cât falsificarea de
monede este o faptă de pericol.
a) Forma de vinovăţie cerută de norma de incriminare a faptei de falsificare de monede este intenţia.
Aceasta presupune ca făptuitorul să-şi dea seama că falsifică, prin contrafacere sau alterare, monede cu
valoare circulatorie sau care au fost emise de autorităţile competente şi urmează să dobândească valoare
circulatorie, vrea să săvârşească fapta, prevăzând că prin aceasta creează o stare de pericol pentru
încrederea publică în autenticitatea monedelor, stare de pericol pe care o urmăreşte sau acceptă.
În cazul în care infracţiunea de falsificare este efectuată de mai multe persoane, cu roluri diferite,
existenţa elementului subiectiv, adică voinţa şi intenţia, vor trebui să fie cercetate şi verificate în raport cu
fiecare participant. Când vreunul dintre participanţii la realizarea falsificării a fost indus în eroare asupra
contribuţiei sale, se vor aplica dispoziţiile privitoare la participaţia improprie (art. 52 C. pen.).
b) Scopul şi mobilul nu au relevanţă pentru realizarea conţinutului infracţiunii, cunoaşterea lor va
contribui la individualizarea pedepsei.
A. Forme
a) Actele pregătitoare. Falsificarea de monede, în ambele sale modalităţi normative, implică o amplă şi
atentă pregătire care poate consta în strângerea de materiale, procurarea de instrumente, găsirea de
specialişti etc.
În principiu, actele preparatorii nu sunt incriminate ca formă de săvârşire a infracţiunii, dar pot avea
valoare de acte de complicitate anterioară când au fost efectuate de alte persoane decât autorul şi s-a trecut
la executarea acţiunii de falsificare.
Noul Cod penal nu incriminează actele pregătitoare la infracţiunea de falsificare de monede, însă în
dispoziţia art. 314 se prevăd ca infracţiuni de sine stătătoare unele fapte care au vădit caracter de acte de
pregătire în raport cu falsificarea de monede.
b) Tentativa la infracţiunea de falsificare de monede, potrivit art. 310 alin. (3) C. pen., se pedepseşte.
Există tentativă la această infracţiune dacă executarea acţiunii de contrafacere sau alterare a unei monede a
fost întreruptă înainte de a fi efectuată în întregime din cauze străine făptuitorului sau, deşi a fost dusă până
la capăt, nu a dat rezultat, în sensul că nu s-a obţinut moneda dorită ori cea obţinută nu este reuşită pentru a
putea fi pusă în circulaţie.
c) Consumarea. Are loc în momentul în care acţiunea de falsificare a fost efectuată în întregime şi s-a
produs urmarea imediată. Nu are relevanţă cantitatea monedelor falsificate, fiind suficientă o singură
monedă falsă, susceptibilă de a fi pusă în circulaţie.
d) Epuizarea. Infracţiunea de falsificare de monede, de cele mai multe ori, capătă caracterul de
infracţiune continuată, caz în care distingem şi un moment al epuizării de care se va ţine seama la stabilirea
datei săvârşirii infracţiunii, la individualizarea pedepsei şi la alte instituţii incidente în soluţionarea cauzei.
B. Sancţionare
Ambele modalităţi normative ale infracţiunii de falsificare de monede se pedepsesc cu închisoarea de la
3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. Cum întotdeauna prin săvârşirea acestei infracţiuni se
424
urmăreşte obţinerea unui folos patrimonial, pe lângă pedeapsa închisorii, instanţa poate aplica şi pedeapsa
amenzii, potrivit dispoziţiilor art. 62 C. pen.
Monedele produse prin acţiunea de falsificare, în temeiul art. 112 lit. a) C. pen. vor fi supuse confiscării
speciale. Potrivit dispoziţiilor art. 112^1 C. pen., instanţa va dispune măsura de siguranţă a confiscării
*1) V. Dongoroz, op. cit., vol. IV, p. 372.

*2) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 273; I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit., p. 534; C. Duvac, Drept
penal, partea specială, vol. II, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 10.
*3) P. Dungan, T. Medeanu, V. Paşca, Manual de drept penal, Partea specială, vol. II, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2011, p. 267.
*5) T. Toader, op. cit., 2008, p. 348.
*6) T. Vasiliu ş.a., op. cit., vol. II, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 212.
ART. 311
Falsificarea de titluri de credit sau instrumente de plată
Falsificarea de titluri de credit sau instrumente de plată este incriminată în art. 311 C. pen. într-o variantă
tip şi o variantă agravată.
Varianta tip [art. 311 alin. (1)] constă în falsificarea de titluri de credit, titluri sau instrumente pentru
efectuarea plăţilor sau oricăror altor titluri ori valori asemănătoare.
Varianta agravată [art. 311 alin. (2)] există în cazul în care fapta descrisă la varianta tip priveşte un
instrument de plată electronică.
Ceea ce caracterizează fapta prevăzută în art. 311 C. pen., în ambele sale variante descrise de norma de
incriminare, este alterarea adevărului cu privire la titlurile de credit, la instrumentele pentru efectuarea
plăţilor ori la instrumentele de plată electronică, în aşa fel încât acestea să prezinte trăsăturile unor titluri
sau instrumente de plată reale, adevărate, faptă ce prezintă o evidentă gravitate deoarece înşeală încrederea
publică cu privire la autenticitatea şi veridicitatea acestora.
a) Obiectul juridic special al infracţiunii de falsificare de titluri de credit sau instrumente de plată îl
constituie relaţiile sociale referitoare la încrederea publică în autenticitatea şi veridicitatea titlurilor de
credit, titlurilor sau instrumentelor pentru efectuarea plăţilor, inclusiv a instrumentelor de plată electronică
ori a altor titluri sau valori asemănătoare.
b) Obiectul material al infracţiunii prevăzut în art. 311 C. pen. este diferit după cum acţiunea de
falsificare constă în confecţionarea sau alterarea titlurilor de credit sau a instrumentelor de plată*1).
Când acţiunea de falsificare constă în contrafacere, obiectul material al infracţiunii îl constituie
materialele din care se confecţionează titlul de credit sau instrumentul de plată; la aceste materiale se referă
dispoziţiile art. 314 C. pen.
În cazul falsificării prin alterare, titlul de credit adevărat sau instrumentul de credit adevărat asupra
căruia s-a efectuat operaţia de alterare constituie în acelaşi timp şi produsul şi obiectul material al
infracţiunii.
425
Potrivit art. 311 C. pen., pot fi produs al infracţiunii de falsificare de titlu de credit sau instrumente de
plată sau obiect material al acestei fapte, în mod limitativ, următoarele:
– titlurile de credit. Sunt înscrisuri care emană de la o instituţie bancară sau de la alte instituţii de credit
care conferă proprietarului un drept de creanţă*2) ori un document constatator al unei creanţe*3).
Potrivit dicţionarului bancar, titlul de credit reprezintă un înscris emis de o bancă sau de o instituţie de
credit, care conferă destinatarului său dreptul de creanţă precis determinat în cuprinsul său şi care se poate
referi la dreptul de a primi sau de a transmite o sumă de bani, la garantarea unui credit. Posesorul unui titlu
de credit dispune de suma prevăzută la un anumit termen, numit „scadenţă”, dar poate să intre în posesia ei
şi înaintea acestuia prin transmitere pe calea girului sau prin scontare*4).
În literatura de specialitate, titlurile de credit, după modul de circulaţie, se clasifică în nominative, la ordin
şi la purtător*5).
Titlurile nominative cuprind indicarea nominală a titularului dreptului patrimonial urmărind ca
transmiterea titlului să se facă numai cu concursul emitentului, care trebuie să o menţioneze în registrul
său, dar şi în titlu. Transmiterea lor se poate face prin gir sau prin cesiune.
Titlurile la ordin sunt acele înscrisuri care cuprind drepturi ce pot fi exercitate numai de o persoană
determinată, adică de primul beneficiar sau de o altă persoană căreia i-au fost transmise aceste drepturi
printr-o formalitate numită gir. Dobânditorul exercită drepturile la „ordinul” beneficiarului.
Titlurile la purtător sunt acele înscrisuri care indică persoana debitorului fără a-l menţiona pe creditor, în
consecinţă, titularul drepturilor menţionate în scris este posesorul legitim al înscrisului. Transmiterea
titlurilor la purtător se realizează prin simpla remitere materială a înscrisurilor;
– titlurile sau instrumentele pentru efectuarea plăţilor sau a oricăror altor titluri ori valori
asemănătoare. Fac parte din această categorie de titluri sau valori, de exemplu cambia, biletul la ordin,
cecul, conosamentul, pentru că acestea sunt apte să servească la efectuarea plăţilor prin simpla lor înmânare
creditorului.
Cambia este un titlu de credit, de obicei pe termen scurt şi reprezintă un instrument de plată care circulă
pe calea girului. Girul este un act juridic prin care posesorul cambiei, numit girant, transmite altei persoane,
numită girator, toate drepturile izvorând din titlu.
Biletul la ordin este un titlu de credit prin care se constată angajamentul clientului (semnatarului) de a
plăti el însuşi beneficiarului sau la ordinul acestuia o sumă de bani la o anumită dată.
Cecul reprezintă un titlu de credit, nominal sau la purtător şi are valoare de instrument şi ordin de plată.
Conosament este un titlu de credit cu o formă adecvată transporturilor maritime constituind un document
aferent unei încărcături pe vas.
Ordinul de plată (care se foloseşte la diverse tranzacţii) nu poate servi direct ca mijloc de plată, astfel că
el nu constituie titlu pentru efectuarea plăţilor în accepţiunea art. 311 C. pen. Practica judiciară, sub
incidenţa Codului penal anterior, a promovat această soluţie. În acest sens, instanţa supremă în soluţionarea
unui recurs a decis că ordinul de plată nu poate fi asimilat titlurilor pentru efectuarea plăţilor, cât timp,
potrivit regulamentului Băncii Naţionale a României, printr-un asemenea instrument, emitentul doar cere
societăţii bancare receptoare să pună necondiţionat, la dispoziţia beneficiarului o sumă de bani la o anumită
dată, iar emiterea lui nu este suficientă pentru efectuarea plăţii, fiind obligatorie îndeplinirea anumitor
obligaţiuni de către societatea bancară, fără de care transferul sumei de bani nu se poate realiza. Aceste
operaţiuni care privesc recepţia, adică procedura de recunoaştere a primirii ordinului de plată,
autentificarea prin care se verifică dacă ordinul a fost emis de persoana indicată ca emitent, precum şi
acceptarea, ce constă în recunoaşterea valabilităţii ordinului, relevă condiţionarea puterii circulatorii a
ordinului de plată de efectuarea unor formalităţi esenţiale prin cooperarea între societatea bancară
receptoare şi societatea bancară destinatară*6).
Încadrarea corectă a faptei de falsificare a unui ordin de plată este în prevederile din Codul penal care
incriminează falsul în înscrisul sub semnătură privată;
426
– instrument de plată electronică este acel obiect care permite titularului să efectueze retrageri în
numerar, încărcarea şi descărcarea unui instrument de monedă electronică, precum şi transferuri de fonduri,
altele decât cele ordonate şi executate de instituţii financiare (a se vedea comentariul de la art. 180 C. pen.).
a) Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii de falsificare de titluri de credit sau instrumente de plată
poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale de a răspunde penal, norma de incriminare
necerând vreo calitate specială. Totuşi, ţinând seama de complexitatea pe care o presupune falsificarea de
titluri de credit sau instrumente de plată, mai ales, când se realizează prin contrafacere, se înţelege că
autorul trebuie să fie o persoană care posedă cunoştinţele necesare pentru realizarea operaţiunii de
falsificare de aşa natură încât obiectul falsificat să poată fi luat ca având aparenţa celui valabil.
Infracţiunea prevăzută în art. 311 C. pen. poate fi săvârşită în participaţie penală, în cele mai multe
cazuri la comiterea ei contribuind mai multe persoane.
b) Subiectul pasiv al infracţiunii, în ambele sale variante, este instituţia care a emis titlul de credit ori
instrumentul de plată falsificat ajuns în circuitul serviciilor sale, pierzând astfel atât contravaloarea
acestuia, cât şi încrederea publică în valabilitatea titlurilor de credit sau instrumentul de plată de felul celor
falsificate. De asemenea, la această infracţiune distingem şi un subiect pasiv eventual în persoana celui care
a fost prejudiciat ca urmare a inducerii în eroare primind ca valabil un titlu de credit sau un instrument de
plată falsificat.
a) Elementul material al infracţiunii de falsificare de titluri de credit sau instrumente de plată, varianta
tip, prevăzută în art. 311 alin. (1) C. pen. constă în acţiunea de falsificare de titluri de credit, titluri sau
instrumente pentru efectuarea plăţilor sau oricăror altor titluri ori valori asemănătoare, iar, la varianta
agravată, prevăzută în art. 311 alin. (2) C. pen., constă în acţiunea de falsificare a unui instrument de plată
electronică, care se poate realiza prin operaţia de contrafacere sau alterare.
Tehnic, falsificarea unui instrument de plată electronică presupune o interacţiune a făptuitorului cu
blanchetele din plastic (carduri „blank”) prin intermediul unor echipamente special concepute în acest sens,
denumite „înscriptoare de carduri”. Inscripţionarea datelor (reale) pe un card se realizează de către
înscriptor printr-o acţiune electromagnetică asupra benzii magnetice a instrumentului de plată electronică în
curs de falsificare, informaţia (datele informatice) fiind stocată în două sau trei şiruri de caractere, numite
piste*7).
Tot din practica judiciară în materie reiese faptul că falsificarea unui instrument de plată electronică nu
poate îmbrăca forma alterării, întrucât orice modificare adusă obiectului în sine îl face inutilizabil şi deci
nu ne aflăm în condiţiile unei infracţiuni*8).
Prin contrafacere se înţelege confecţionarea, producerea sau imitarea unui instrument de plată
electronică. În acest caz, nu are relevanţă dacă imitaţia (clona) este desăvârşită sau neizbutită, fiind
suficient să poată fi pusă în circulaţie, adică să fie capabilă, din punct de vedere tehnic, să interacţioneze cu
sisteme informatice de genul bancomate, POS-uri etc.*9).
Contrafacerea (falsificarea) presupune utilizarea de dispozitive special concepute, similare celor utilizate
de instituţiile financiare emitente, care imprimă pe banda magnetică (de pe verso) a blanchetei de plastic
datele în format electronic necesare în vederea acceptării falsului la tranzacţionare în reţeaua instituţiilor
financiare sau comercianţilor acceptanţi. De precizat că, în acest caz, în lipsa unor informaţii de sesizare,
reţeaua interbancară nu are posibilitatea să depisteze falsul, cardul clonat fiind perceput drept instrumentul
real de plată electronică al victimei.
Contrafacerea presupune producerea prin imitare a titlurilor sau valorilor enumerate în art. 311 C. pen.,
iar alterarea înseamnă modificarea conţinutului unuia dintre aceste titluri sau valori în scopul de a crea o
427
aparenţă necorespunzătoare adevărului. Fiecare dintre aceste operaţii de falsificare poate fi efectuată prin
variate procedee, începând cu cele mai simple şi sfârşind cu cele mai complicate. Mijloacele de fabricare
sunt extrem de variate şi felurit adaptate în raport cu procedurile de falsificare folosite.
b) Cerinţe esenţiale. Pentru întregirea elementului material al laturii obiective a infracţiunii de
falsificare de titluri de credit sau instrumente de plată se impune constatarea a două cerinţe esenţiale. Prima
cerinţă esenţială este ca titlul sau valoarea falsificată să corespundă unuia dintre titlurile de credit,
instrumentelor de plată sau valorilor arătate în art. 311 C. pen. Dacă produsul falsificării nu se încadrează
în niciunul dintre aceste titluri sau valori, acţiunea de falsificare nu constituie elementul material al
infracţiunii de falsificare de titluri sau instrumente de plată; fapta va putea, eventual, să se încadreze în
dispoziţiile referitoare la falsurile în înscrisuri sau în cele referitoare la înşelăciune.
A doua cerinţă esenţială este ca titlurile, instrumentele de plată sau valorile arătate în art. 311 C. pen. să
se găsească în circulaţie, adică să aibă legal puterea de a circula.
c) Urmarea imediată a acţiunii de falsificare a titlurilor de credit ori a instrumentelor de plată sau a
altor valori asemănătoare constă în crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale privind încrederea
publică în aceste titluri sau valori.
Urmarea imediată specifică acestei infracţiuni se consideră realizată indiferent dacă asemănarea
produsului falsificării cu titlul sau valoarea care a format obiectul contrafacerii sau alterării este sau nu
perfectă, suficientă fiind existenţa posibilităţii de a fi pusă în circulaţie.
Nu se poate vorbi de existenţa urmării imediate a infracţiunii prevăzute în art. 311 C. pen. dacă produsul
falsificării este atât de nereuşit încât nimeni nu l-ar putea confunda cu titlul de credit sau cu instrumentul de
plată ori cu valoarea adevărată.
d) Raportul de cauzalitate. Între acţiunea de falsificare prin contrafacere sau alterare a titlurilor de
credit sau a unui instrument de plată ori alte valori asemănătoare şi urmarea imediată trebuie să existe o
legătură de cauzalitate. Aceasta rezultă din însăşi materialitatea faptelor nefiind nevoie de probatorii
deosebite.
a) Forma de vinovăţie cerută de norma de incriminare pentru existenţa infracţiunii de falsificare de
titluri de credit sau instrumente de plată este intenţia. Aceasta presupune ca făptuitorul să-şi dea seama că
falsifică, prin contrafacere sau alterare, titlul de credit sau instrumentele de plată, vrea să săvârşească fapta,
prevăzând că prin aceasta creează o stare de pericol pentru încrederea publică în autenticitatea unor
asemenea titluri sau instrumente de plată, stare de pericol pe care o urmăreşte sau o acceptă.
În cazul în care la acţiunea de falsificare au contribuit mai multe persoane, având roluri diferite, existenţa
elementului subiectiv, adică voinţa şi intenţia va trebui să fie constatate şi stabilite în raport cu fiecare
participant*10). Dacă vreunul dintre cei care au contribuit la realizarea falsificării a fost indus în eroare
asupra contribuţiei sale, se vor aplica dispoziţiile referitoare la participaţia improprie (art. 52 C. pen.).
b) Scopul şi mobilul nu au relevanţă pentru realizarea conţinutului infracţiunii, cunoaşterea lor va
contribui la individualizarea pedepselor.
A. Forme
a) Actele pregătitoare. Falsificarea de titluri de credit sau instrumente de plată, în ambele sale variante,
implică, deseori, o pregătire care poate consta în strângerea de materiale, procurarea de instrumente,
identificarea şi contactarea de specialişti etc.
Actele pregătitoare, ca formă de săvârşire a infracţiunii prevăzută în art. 311 C. pen., nu sunt incriminate,
ele pot constitui acte de complicitate anterioară când au fost efectuate de altă persoană decât autorul şi s-a
trecut la executarea acţiunii de falsificare.
428
Potrivit art. 314 C. pen., fabricarea, procurarea sau transmiterea de instrumente sau materiale cu scopul
de a servi la falsificarea titlurilor sau valorilor prevăzute în art. 311 alin. (1) C. pen. ori cu scopul de a servi
la falsificarea instrumentelor de plată electronică, dacă nu au valoare de acte de complicitate la infracţiune,
vor realiza conţinutul unei fapte distincte cu denumirea marginală „deţinerea de instrumente în vederea
falsificării de valori”.
b) Tentativa. La ambele variante de incriminare a faptei de falsificare de titluri de credit sau instrumente
de plată tentativa este incriminată [art. 311 alin. (3) C. pen.]. Aceasta poate fi săvârşită în oricare dinte
modalităţile normative prevăzute în art. 32 alin. (1) C. pen.
c) Consumarea. Are loc în momentul în care acţiunile de falsificare prin contrafacere sau alterare a
titlurilor sau valorilor arătate în norma de incriminare s-a efectuat în întregime şi s-a produs urmarea
imediată. Pentru consumarea acestei infracţiuni nu are relevanţă numărul titlurilor de credit ori a
instrumentelor de plată falsificate.
d) Epuizarea. Cum infracţiunea prevăzută în art. 311 C. pen. capătă de cele mai multe ori caracterul de
infracţiune continuată ori activitatea de falsificare este susceptibilă de a dura în timp, mai ales, când se
realizează prin contrafacere, este în mod firesc posibilă, în cazul acestei infracţiuni, faza epuizării.
Epuizarea are loc în momentul când activitatea de falsificare a fost efectuată în întregime (când aceasta
avea caracter continuu) ori odată cu efectuarea ultimei acţiuni din componenţa activităţii infracţionale (în
caz de infracţiune continuată).
B. Sancţionare
Falsificarea de titluri sau instrumente de plată, varianta tip, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi, iar varianta agravată se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi.
Întrucât cel mai adesea prin săvârşirea acestei infracţiuni se urmăreşte obţinerea unui folos patrimonial,
pe lângă pedeapsa închisorii, instanţa poate aplica pedeapsa amenzii potrivit art. 62 C. pen.
Titlurile de credit ori instrumentele de plată sau alte valori falsificate, în temeiul art. 112 alin. (1) lit. a)
C. pen., vor fi supuse confiscării speciale. Dacă instanţa va constata că sunt întrunite condiţiile prevăzute în
art. 112^1 C. pen., va dispune confiscarea extinsă.

*2) G. Antoniu, C. Bulai, Dicţionar de drept penal şi procedură penală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011,
p. 898.
*3) V. Hanga, Mic dicţionar juridic, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 178.
*4) www.euroavocatura.ro.
*5) S. Cărpenaru, Drept comercial român, ed. a 8-a, revizuită şi adăugită, Ed. Universul Juridic,
*6) CSJ, s. pen., Dec. nr. 2839/1999, în RDP nr. 2/2001, p. 172; în acelaşi sens, a se vedea CSJ, s. pen.,
Dec. nr. 289/1999, în RDP nr. 1/2001, p. 141; C. Ap. Cluj, Dec. pen. nr. 68/A/1998, în RDP nr. 3/1998, p.
138; CSJ, s. pen., Dec. nr. 4548/2000, în Probleme de drept din Jurisprudenţa CSJ în materie penală,
1990–2000, p. 447.
*7) Conform standardelor ISO 7811/2, 7811/5, 7813 şi 7814/4.
*8) M. Dobrinoiu, în M. Hotca, M. Dobrinoiu, Infracţiuni prevăzute în legi speciale, Comentarii şi
explicaţii, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 661.
*9) Ibidem.
ART. 312
Falsificarea de timbre sau efecte poştale
429
Falsificarea de timbre sau efecte poştale este incriminată în art. 312 C. pen. într-o singură variantă şi
constă în falsificarea de timbre de orice fel, mărci poştale, cărţi poştale sau cupoane de răspuns
internaţional.
Incriminarea acestei fapte este necesară, întrucât, pe de o parte, prin săvârşirea ei se slăbeşte încrederea
publică în timbrele ori efectele poştale adevărate, suscitând temerea că ar putea fi false, ori, pe de altă parte,
cauzează prejudicii patrimoniale atât celor care au fost înşelaţi cumpărând timbre sau efecte poştale, cât şi
instituţiei în competenţa căreia este dată emiterea acestor valori adevărate, instituţie păgubită prin
contravaloarea timbrelor sau efectelor poştale în locul cărora au fost folosite timbrele sau efectele poştale
falsificate*1).
Prin urmare, prin incriminarea faptei de falsificare de timbre sau efecte poştale se ocroteşte, în primul
rând, încrederea publică în autenticitatea şi veridicitatea acestor valori, iar, în al doilea rând, se apără civil
atât interesele persoanelor, cât şi pe acelea ale instituţiilor însărcinate cu emiterea acestor valori, implicit a
patrimoniului lor.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale privitoare la încrederea publică acordată
timbrelor de orice fel, mărcilor poştale, plicurilor poştale, cărţilor poştale sau cupoanelor de răspuns
internaţional.
b) Obiectul material al infracţiunii de falsificare de timbre sau efecte poştale va putea fi diferit, după
cum falsificarea se va realiza prin contrafacere sau alterare*2).
În cazul în care fapta se va executa prin contrafacere, obiectul material al infracţiunii îl vor constitui
materialele din care s-au confecţionat timbrele, mărcile poştale, plicurile poştale, cărţile poştale sau
cupoanele răspuns internaţional, iar atunci când falsificarea s-a realizat prin alterarea timbrului, a mărcii
poştale, a cuponului de răspuns internaţional adevărat, asupra căruia s-a efectuat o modificare, timbrul,
marca poştală sau cuponul de răspuns internaţional este şi obiect material şi produs al falsificării.
În privinţa obiectului material al infracţiunii de falsificare de timbre sau efecte poştale, în literatura de
specialitate au fost exprimate şi alte opinii*3). Astfel, unii autori susţin că la această infracţiune există un
obiect material reprezentat de valorile enumerate limitativ de norma de incriminare, alţi autori apreciază că
nici materialele (hârtie, cerneală, culori etc.) care au fost întrebuinţate la falsificare prin contrafacerea
valorilor menţionate nu constituie obiectul material al infracţiunii pentru că ceea ce este periculos pentru
societate şi a fost incriminat, nu este folosirea lor, ci rezultatul acestei folosiri. Ele sunt şi rămân mijloace
prin care se săvârşeşte infracţiunea, şi nu obiectul acesteia.
În sfârşit, într-o altă părere se consideră că infracţiunea pe care o analizăm nu are un obiect material.
Are o anumită relevanţă determinarea obiectului material al infracţiunii de falsificare de timbre sau
efecte poştale ori produsul acestei infracţiuni sau bunurile folosite la comiterea faptei pentru a face o
aplicare corectă a dispoziţiilor art. 112 C. pen. privitoare la confiscarea specială. În practica judiciară s-a
dispus confiscarea specială de titluri sau alte valori în baza art. 118 alin. (1) lit. e) C. pen. anterior (bunuri
dobândite prin săvârşirea faptei), text identic cu cel prevăzut în art. 112 alin. (1) C. pen., soluţie pe care o
considerăm criticabilă*4).
Timbrele sunt imprimate, emise de un organ oficial, care servesc la plata unor impozite sau taxe.
Mărcile poştale sunt timbre emise de către organele centrale poştale ale unei ţări, care aplicate pe
corespondenţă, fac dovada plăţii anticipate a costului transportului.
430
Plicurile şi cărţile poştale sunt obiecte confecţionate din hârtie sau carton, în care se poate introduce sau
pe care se poate consemna corespondenţa, având aplicate marca poştală corespunzătoare costului
transportului.
Cupoanele răspuns internaţional reprezintă un mijloc de plată specific pentru scrisorile trimise în
străinătate. Cupoanele sunt confecţionate de Biroul Internaţional al Uniunii Poştale Universale şi puse la
dispoziţia ţărilor membre care au semnat Convenţia mondială poştală încheiată la Bruxelles la 11 iulie
1952*5).
Titlurile, mărcile poştale, plicurile poştale, cărţile poştale sau cupoanele răspuns internaţional falsificate
trebuie să fie dintre cele aflate în mod legal în circulaţie la data săvârşirii faptei. Dacă o asemenea valoare
care e falsificată era deja scoasă din circulaţie, şi ulterior ea este vândută unei alte persoane, fapta va putea
constitui infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 244 alin. (2) C. pen., şi nu cea de falsificare de timbre
sau efecte poştale*6).
Această soluţie este promovată de practica judiciară. În acest sens, instanţa noastră supremă a decis ca
valorile la care se referă norma de incriminare a faptei de falsificare de timbre sau efecte poştale trebuie să
aibă putere circulatorie. În cazul în care respectivele valori nu au aptitudinea de a circula, nu vor constitui
obiect material al acestei infracţiuni, ci al infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale*7).
a) Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii de falsificare de timbre sau efecte poştale poate fi orice
persoană care îndeplineşte condiţiile răspunderii penale deoarece legea nu cere nicio calitate specială. Ca şi
la infracţiunea de falsificare de monede şi falsificare de titluri de credit sau instrumente de plată, este
necesară cooperarea mai multor persoane în special în caz de contrafacere, fiecare făptuitor având un rol
distinct de al celorlalţi. Alterarea poate fi însă efectuată şi de o singură persoană*8).
b) Subiectul pasiv al infracţiunii de falsificare de timbre sau efecte poştale este instituţia abilitată prin
lege să emită timbrele, mărcile poştale, plicuri poştale, cărţi poştale sau cupoanele răspuns internaţional.
Poate fi subiect pasiv secundar al infracţiunii şi persoana fizică sau juridică, dacă prin săvârşirea faptei s-a
creat un prejudiciu patrimonial prin achiziţionarea timbrelor, mărcilor poştale sau a altor valori prevăzute
în art. 312 C. pen., falsificate.
a) Elementul material îl constituie acţiunea de falsificare a timbrelor sau efectelor poştale.
Acţiunea de falsificare se realizează fie prin contrafacerea uneia dintre valorile arătate în art. 312 C. pen.,
fie prin alterarea acestora.
Contrafacerea constă în confecţionarea, imitarea unor timbre, mărci poştale, plicuri poştale, cărţi poştale
sau cupoane răspuns internaţional, de regulă, prin imprimare sau alte procedee grafice.
Pentru existenţa elementului material printr-o asemenea modalitate este necesar ca produsul acţiunii de
contrafacere să redea cât mai bine valoarea reală care a fost falsificată astfel încât să aibă însuşirea de a
circula.
Alterarea se poate efectua prin readucerea unei valori dintre cele arătate în art. 312 C. pen., care a fost
utilizată (de exemplu, timbru sau marcă ştampilată) la forma sa anterioară (de exemplu, prin spălare sau
retuşare abil operată) sau prin modificarea menţiunilor pentru a da unei piese adevărate o valoare sporită.
Falsificarea prin contrafacere este folosită, în majoritatea cazurilor, pentru producerea în serie a valorilor
false, pe când falsificarea prin alterare implică o acţiune singulară, faţă de un timbru, marcă sau cupon
răspuns internaţional.
b) Cerinţă esenţială. Pentru ca acţiunea de falsificare să întregească latura obiectivă a acţiunii pe care o
examinăm, trebuie ca valoarea a cărei falsificare se săvârşeşte să corespundă unei valori existente ori care
431
să privească un timbru, o marcă poştală sau cupon răspuns internaţional dintre cele care există oficial în
circulaţia publică.
c) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale bazate pe încrederea
publică în timbre sau efecte poştale aflate în circulaţie, stare de pericol ce decurge din producerea acestor
valori false. Există urmarea imediată chiar dacă produsul falsificării nu este desăvârşit, fiind suficientă
posibilitatea de a surprinde încrederea unor persoane; urmarea imediată nu apare dacă această posibilitate
nu există.
d) Raportul de cauzalitate. Între acţiunea de falsificare, realizată fie prin contrafacere, fie prin alterare
şi urmarea imediată, trebuie să existe o legătură de cauzalitate care rezultă din însăşi materialitatea faptelor,
nefiind necesară dovedirea acesteia printr-un sistem probatoriu deosebit, atât timp cât falsificarea de timbre
sau efecte poştale este o infracţiune de pericol.
a) Forma de vinovăţie proprie infracţiunii de falsificare de timbre sau efecte poştale este intenţia care
poate fi directă sau indirectă.
Fapta descrisă în art. 312 C. pen., când este săvârşită din culpă, nu constituie infracţiune. Dacă o
persoană, fie din culpă, fie din cauza inducerii în eroare a contribuit la falsificarea de timbre sau efecte
poştale, se vor aplica dispoziţiile art. 52 C. pen. privitoare la participaţia improprie.
b) Scopul sau mobilul infracţiunii nu constituie elemente obligatorii ale laturii subiective a infracţiunii
de falsificare de timbre sau efecte poştale. Ele trebuie cunoscute pentru că ajută la stabilirea şi
A. Forme
a) Actele pregătitoare, deşi posibile, nu sunt incriminate ca formă de săvârşire a infracţiunii. Când
actele pregătitoare au fost efectuate de o altă persoană şi folosite de autor la săvârşirea infracţiunii, devin
acte de complicitate anterioară.
Unele acte pregătitoare care constau în falsificarea, primirea, deţinerea sau transmiterea de instrumente
sau materiale cu scopul de a servi la falsificarea de timbre sau efecte poştale constituie o infracţiune
autonomă, prevăzută în art. 314 C. pen.
b) Tentativa la infracţiunea de falsificare de timbre şi efecte poştale, potrivit art. 311 alin. (2) C. pen.,
este incriminată. Există tentativă la această infracţiune atunci când executarea acţiunii de falsificare a
valorilor menţionate în norma de incriminare a început, dar a fost întreruptă sau a rămas fără rezultat din
cauze independente de voinţa infractorului.
c) Consumarea are loc în momentul în care acţiunea de falsificare prin confecţionare sau alterare a
primei valori dintre cele arătate în art. 312 C. pen. s-a efectuat în întregime şi aceasta a devenit susceptibilă
de a fi pusă în circulaţie.
d) Epuizarea. În cazul infracţiunii de falsificare de timbre sau efecte poştale prin contrafacere, acţiunea
de contrafacere poate continua şi după obţinerea primelor valori falsificate, aşa încât este posibil ca
activitatea infracţională să capete caracter continuat dacă sunt îndeplinite condiţiile art. 35 alin. (1) C. pen.
În această situaţie distingem şi un moment al epuizării infracţiunii care va avea loc când contrafacerea în
serie a luat sfârşit.
B. Sancţionare
Falsificarea de timbre sau efecte poştale se sancţionează conform art. 312 alin. (1) C. pen. cu închisoare
de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
Timbrele, mărcile poştale, cărţile poştale, falsificate prin contrafacere sau alterare sunt supuse
întotdeauna confiscării speciale, în baza art. 112 alin. (1) lit. a) C. pen.
432
Dacă prin infracţiunea săvârşită s-a urmărit ori s-a obţinut un folos patrimonial, pe lângă pedeapsa
închisorii, potrivit art. 62 C. pen., se poate aplica şi pedeapsa amenzii.
*1) V. Dongoroz, Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. IV, p. 388.

*2) Ibidem, p. 389; I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit., p. 542; V. Dobrinoiu, N. Neagu, 2011, op. cit., p.
664; P. Dungan, T. Medeanu, V. Paşca, Manual de drept penal, Partea specială, Ed. Universul Juridic,
*3) C. Duvac, Drept penal, Partea specială, vol. II, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 28.
*4) C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 46/A/1996, în CPJP 1996, Ed. Holding Reporter, Bucureşti,
1998, p. 51. Întrucât titlurile sau valorile falsificate au luat fiinţă prin săvârşirea unei fapte prevăzute de
legea penală, confiscarea trebuie dispusă conform art. 118 lit. a) C. pen. anterior, text identic cu cel
prevăzut în art. 112 lit. a) C. pen.
*5) România a ratificat această Convenţie prin Decretul nr. 277/1954 (B. Of. nr. 6 din 29 februarie
1954).
ART. 313
Punerea în circulaţie de valori falsificate
Punerea în circulaţie de valori falsificate este incriminată în art. 313 C. pen. într-o variantă tip şi două
variante asimilate.
Varianta tip [art. 313 alin. (1)] constă în punerea în circulaţie a valorilor falsificate prevăzute în art. 310–
312, precum şi primirea, deţinerea sau transmiterea acestora, în vederea punerii lor în circulaţie.
Prima variantă asimilată [art. 313 alin. (2)] există când punerea în circulaţie a valorilor falsificate
prevăzute în art. 310–312 C. pen. este săvârşită de către autor sau un participant la infracţiunea de
falsificare.
A doua variantă asimilată [art. 313 alin. (3)] presupune repunerea în circulaţie a uneia dintre valorile
prevăzute în art. 310–312 de către o persoană care a constatat, ulterior intrării în posesia acesteia, că este
falsificată.
Punerea în circulaţie de valori falsificate, în oricare dintre variantele de incriminare, este o infracţiune
derivată, subsecventă care presupune preexistenţa infracţiunii de falsificare de monede ori a infracţiunii de
falsificare de titluri sau instrumente de plată sau a infracţiunii de falsificare de timbre sau efecte poştale.
Datorită acestei caracteristici, fapta prevăzută în art. 313 C. pen. constituie în fond o variantă de specie fie a
infracţiunii de favorizare a infractorului (art. 269 C. pen.), fie a infracţiunii de tăinuire (art. 270 C. pen.),
special incriminată.
Dacă aceeaşi persoană pune în circulaţie valori care fac obiectul unor infracţiuni de falsificare diferite,
dintre cele prevăzute în art. 310–312 C. pen., se va reţine un concurs de infracţiuni.
a) Obiectul juridic special este comun cu cel al infracţiunilor principale din care provin valorile
falsificate, şi anume acele relaţii sociale privind încrederea publică în autenticitatea monedelor, titlurilor de
credit sau instrumentelor de plată, timbrelor sau efectelor poştale.
433
b) Obiectul material al infracţiunii de punere în circulaţie de valori falsificate îl constituie oricare dintre
valorile falsificate arătate în art. 310–312 C. pen., şi anume: moneda cu valoare circulatorie ori moneda
emisă de către autorităţile competente, înainte de punerea oficială în circulaţie a acesteia; titluri de credit
sau instrumente pentru efectuarea plăţilor sau a oricăror titluri sau valori asemănătoare, inclusiv
instrumente de plată electronică; timbre de orice fel, mărci poştale, plicuri poştale, cărţi poştale sau
cupoane răspuns internaţional. Aceste valori falsificate nu sunt altceva decât produsul acţiunii de
contrafacere sau alterare a valorilor autentice, aflate în circulaţie la data falsificării [a se vedea comentariul
de la art. 310, II, 2, lit. b); art. 311, II, 2, lit. b); art. 312, II, 2, lit. b)].
a) Subiectul activ nemijlocit la varianta tip a infracţiunii de punere în circulaţie de valori falsificate
poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale ale răspunderii penale, cu excepţia autorului
şi/sau a participantului la infracţiunea de falsificare din care provine valoarea falsificată, întrucât aceştia
pot fi subiecţi ai infracţiunii pe care o analizăm în varianta asimilată prevăzută în art. 313 alin. (2) C. pen.
când este săvârşită prin modalitatea normativă „punerea în circulaţie a valorilor falsificate”.
La a doua variantă asimilată a infracţiunii de punere în circulaţie de valori falsificate, descrisă în alin. (3)
al art. 313 C. pen., subiect activ nemijlocit poate fi numai o persoană care după ce a constatat că valoarea în
posesia căreia a intrat, este falsificată, o repune în circulaţie.
Participaţia penală este posibilă la oricare dintre variantele de incriminare a faptei de punere în circulaţie
de valori falsificate.
b) Subiect pasiv este, ca şi la infracţiunea principală din care provine valoarea falsificată, organul sau
instituţia abilitată să emită monedele, titlurile sau alte valori arătate în art. 310–312 C. pen.
Poate fi subiect pasiv secundar al infracţiunii de punere în circulaţie de valori falsificate şi o persoană
fizică sau juridică, dacă i s-a creat un prejudiciu patrimonial prin achiziţionarea valorilor falsificate.
a) Elementul material al variantei tip a infracţiunii prevăzute în art. 313 alin. (1) C. pen. îl constituie
punerea în circulaţie a valorilor falsificate arătate în art. 310–312 C. pen., primirea acestor valori falsificate,
deţinerea sau transmiterea lor în vederea punerii în circulaţie.
„Punerea în circulaţie” înseamnă introducerea valorilor falsificate (a monedelor, titlurilor de credit,
instrumentelor de plată, timbrelor sau efectelor poştale) în sfera (circuitul) în care în mod normal
îndeplinesc funcţia lor.
Această acţiune se poate realiza prin mijloace obişnuite (cum sunt plăţi, schimburi, expedieri poştale
etc.) sau prin acte ilicite (de exemplu, substituirea de către un funcţionar public, gestionar a monedelor sau
valorilor falsificate în locul unora adevărate*1)).
Punerea în circulaţie se efectuează, în genere, prin acte succesive, repetate, mai ales în cazul monedelor
falsificate.
„Primirea” de valori falsificate presupune luarea în posesie a acestora.
„Deţinerea” de valori falsificate este acea acţiune de a avea în păstrare ori în stăpânire aceste valori.
„Transmiterea” de valori falsificate semnifică acţiunea prin care se face ca aceste valori să ajungă la o
altă persoană.
Elementul material, la prima variantă asimilată, constă numai în punerea în circulaţie a valorilor
falsificate de către autorul sau un participant la infracţiunea de falsificare din care provine valoarea
falsificată, întrucât celelalte acţiuni incriminate (primirea, deţinerea sau transmiterea) prevăzute la varianta
tip nu pot fi reţinute în sarcina autorului sau a unui participant al infracţiunii de falsificare pentru că acestea
se comit numai de o persoană extranee operaţiei de falsificare*2).
434
La a doua variantă asimilată a infracţiunii de punere în circulaţie de valori falsificate, prevăzută în art.
313 alin. (3) C. pen., elementul material constă în acţiunea de repunere în circulaţie a uneia dintre valorile
arătate în art. 310–312 C. pen. de către o persoană care a constatat ulterior intrării în posesia acesteia, că
este falsificată.
b) Cerinţe esenţiale. Pentru ca acţiunile descrise în art. 313 C. pen. la oricare dintre variantele de
incriminare să întregească latura obiectivă a infracţiunii de punere în circulaţie de valori falsificate, trebuie
să fie îndeplinită o cerinţă esenţială comună acestora, şi anume ca monedele, titlurile de credit sau
instrumentele de plată ori timbrele sau efectele poştale care fac obiectul infracţiunii să fie din cele
menţionate în textele de incriminare cuprinse în art. 310–312 C. pen.
În cazul în care infracţiunea de punere în circulaţie de valori falsificate, varianta tip, se săvârşeşte prin
vreuna dintre acţiunile de primire, de deţinere sau transmitere de valori falsificate, trebuie să se constate şi
o altă cerinţă esenţială, şi anume că aceste acţiuni au fost efectuate în vederea punerii în circulaţie a
valorilor falsificate respective. Neîndeplinirea acestei cerinţe face să nu se realizeze conţinutul legal al
infracţiunii în această variantă pentru că răspunderea penală a făptuitorului care primeşte, deţine sau
transmite o valoare falsificată ia naştere din momentul în care el şi-a dat seama de natura monedelor sau
valorilor primite, deţinute sau transmise şi de scopul efectuării acestor acţiuni. În lipsa acestei cerinţe
esenţiale, fapta va putea constitui fie infracţiunea de favorizare a infractorului, fie infracţiunea de tăinuire,
dacă sunt îndeplinite condiţiile conţinutului legal al acestora. Pentru realizarea elementului material
specific celei de-a doua variante asimilate a infracţiunii de punere în circulaţie de valori falsificate, se
impune îndeplinirea cerinţei ca făptuitorul să repună în circulaţie valoarea numai după ce a constatat,
ulterior intrării în posesia acesteia, că este falsificată.
Dacă făptuitorul a cunoscut din momentul intrării în posesia valorii că aceasta este falsificată şi o repune
în circulaţie, fapta sa va fi încadrată în dispoziţiile art. 313 alin. (1) C. pen., şi nu ale art. 313 alin. (3) C.
pen.
c) Urmarea imediată. La infracţiunea de punere în circulaţie de valori falsificate în oricare din
variantele de incriminare, urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale
decurgând din pătrunderea efectivă a produselor falsificării în sfera (circuitul) operaţiunilor normale de
credit sau efectuarea plăţilor.
Pentru producerea urmării imediate specifice acestei acţiuni nu este nevoie ca toate valorile falsificate să
fie puse în circulaţie, este suficientă o singură acţiune de punere în circulaţie cu obiect limitat.
În practica judiciară, uneori, falsificarea de valori dintre cele arătate în art. 310–312 C. pen. este
descoperită chiar la primele monede, titluri de credit sau instrumente de plată false puse în circulaţie,
alteori însă, numai după ce importante cantităţi de valori false au intrat în circulaţie.
d) Raportul de cauzalitate. Pătrunderea valorilor falsificate în circulaţia obişnuită nu constituie urmarea
imediată specifică infracţiunii de punere în circulaţie de valori falsificate decât dacă între acţiunile
incriminate şi urmarea imediată există o legătură de cauzalitate care poate fi constatată fără mari dificultăţi
atât timp cât se stabileşte că făptuitorul a pus în circulaţie valoarea falsificată.
a) Forma de vinovăţie cerută de norma de incriminare a faptei de punere în circulaţie de valori
falsificate este intenţia, adică ştiinţa făptuitorului că valorile pe care le pune în circulaţie sau pe care le
primeşte, deţine sau le transmite în vederea punerii lor în circulaţie sunt dintre cele arătate la art. 310–312
C. pen. şi, totodată, prevede că prin săvârşirea acestor acţiuni se creează o stare de pericol pentru
menţinerea încrederii publice, rezultat pe care îl urmăreşte în cazul acţiunilor de primire, deţinere sau
transmitere ori îl şi acceptă, în cazul acţiunii de punere în circulaţie a acestor valori falsificate.
Dacă punerea în circulaţie de valori falsificate se face chiar de către falsificator ori de un participant la
infracţiunea de falsificare prin care s-a produs valoarea falsificată, intenţia este implicit dovedită; la fel şi în
varianta în care făptuitorul repune în circulaţie o valoare falsificată după ce a constatat, ulterior intrării în
posesia acesteia, că este falsificată.
435
În ipoteza în care valorile falsificate au fost primite spre păstrare cu bună-credinţă, fără ca deţinătorul să
fi cunoscut falsul şi scopul urmărit de către cel care le-a încredinţat, deţinerea nu cade sub incidenţa legii
penale. Deţinerea capătă însă relevanţă penală dacă, ulterior, deţinătorul a luat cunoştinţă de falsul valorilor
primite şi, totodată, de finalitatea deţinerii.
b) Scopul şi mobilul. Scopul, ca element al laturii subiective, constituie cerinţă esenţială în cazul în care
elementul material al infracţiunii de punere în circulaţie de valori falsificate constă în acţiunea de primire,
deţinere sau transmiterea acestora pentru că norma de incriminare prevede ca aceste acţiuni să fie săvârşite
în vederea punerii în circulaţie a unor asemenea valori. Mobilul are relevanţă numai în ceea ce priveşte
A. Forme
a) Actele pregătitoare. Nu sunt incriminate ca formă de săvârşire a infracţiunii de punere în circulaţie
de valori falsificate. Unele dintre acţiunile incriminate în art. 313 alin. (1) C. pen., cum sunt primirea,
deţinerea sau transmiterea de valori falsificate în vederea punerii lor în circulaţie, deşi apar ca acte
pregătitoare pentru acţiunea de punere în circulaţie de valori falsificate, acestea sunt evaluate ca modalităţi
normative ale variantei tip a acestei infracţiuni.
b) Tentativa. La toate variantele de incriminare a faptei de punere în circulaţie de valori falsificate,
tentativa este incriminată [art. 313 alin. (4)]. Aceasta poate fi săvârşită în oricare dintre modalităţile
prevăzute în art. 32 alin. (1) C. pen.
c) Consumarea. Are loc în momentul în care executarea acţiunii de punere în circulaţie a valorilor
falsificate ori a acţiunii de primire, deţinere sau transmitere a acestora, în vederea punerii lor în circulaţie,
s-a efectuat în întregime şi s-a produs urmarea imediată.
Pentru consumarea infracţiunii nu are relevanţă cantitatea de valori falsificate ce constituie obiect
material al infracţiunii de punere în circulaţie de valori falsificate.
d) Epuizarea. Infracţiunea prevăzută în art. 313 C. pen. în toate variantele sale normative capătă, de cele
mai multe ori, caracterul de infracţiune continuată. Când fapta se săvârşeşte prin acţiunea de deţinere de
valori falsificate în vederea punerii lor în circulaţie, constituie cel mai adesea o infracţiune continuă. De
aceea este posibilă la această infracţiune faza epuizării care are loc odată cu încetarea acţiunii incriminate
ori cu efectuarea ultimei acţiuni din componenţa activităţii infracţionale.
B. Sancţionare
Punerea în circulaţie de valori falsificate, varianta tip, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege
pentru infracţiunea de falsificare prin care au fost produse. Astfel, dacă obiectul material al infracţiunii de
punere în circulaţie de valori falsificate constă în monede, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani şi
interzicerea unor drepturi; în cazul în care obiectul material îl constituie timbre sau efecte poştale, pedeapsa
este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda.
Prima variantă asimilată se sancţionează la fel ca varianta tip, cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea de falsificare prin care au fost produse valorile falsificate.
A doua variantă asimilată se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea de
falsificare prin care au fost produse valorile repuse în circulaţie, ale căror limite speciale se reduc la
jumătate (de exemplu, dacă valoarea repusă în circulaţie este o monedă, pedeapsa este închisoarea de la 3
la 10 ani redusă la jumătate, adică închisoarea de la un an şi 6 luni la 5 ani).
Instanţa poate aplica, potrivit dispoziţiilor art. 62 C. pen., pe lângă pedeapsa închisorii, şi pedeapsa
amenzii, dacă se constată că făptuitorul, prin săvârşirea infracţiunii, a urmărit obţinerea unui folos
patrimonial.
436
Valorile falsificate care au făcut obiectul infracţiunii se confiscă potrivit dispoziţiilor art. 112 alin. (1) lit.
a) C. pen. Dacă se constată îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute la art. 112^1 C. pen., instanţa va
dispune măsura de siguranţă a confiscării extinsă.

*2) A se vedea, în acest context, şi Decizia nr. 15 din 14 octombrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care s-a stabilit, admiţându-se
recursul în interesul legii formulat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, că: (...) 3. Folosirea la bancomat a unui card bancar falsificat, pentru retrageri de numerar
constituie infracţiunea de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos prin utilizarea unui
instrument de plată electronică, inclusiv a datelor de identificare care permit utilizarea acestuia, prevăzută
de art. 27 alin. (1) din Legea nr. 365/2002 [corespondent în actuala reglementare cu art. 250 alin. (1) C.
pen., s.n. – I.P.], în concurs ideal cu infracţiunea de acces, fără drept, la un sistem informatic comisă în
scopul obţinerii de date informatice prin încălcarea măsurilor de securitate prevăzută de art. 42 alin. (1), (2)
şi (3) din Legea nr. 161/2003 [corespondent în actuala reglementare cu art. 360 alin. (1), (2) şi (3) C. pen.,
s.n. – I.P.] şi cu infracţiunea de falsificare a instrumentelor de plată electronică, prevăzută de art. 24 alin.
(2) din Legea nr. 365/2002 [corespondent în actuala reglementare cu art. 313 alin. (2) C. pen., s.n. – I.P.].
ART. 314
Deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori
Deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori este incriminată într-o variantă tip şi o variantă
agravată.
Varianta tip [art. 314 alin. (1)] constă în fabricarea, primirea, deţinerea sau transmiterea de instrumente
sau materiale cu scopul de a servi la falsificarea valorilor sau titlurilor prevăzute în art. 310, art. 311 alin.
(1) şi art. 312.
Varianta agravată presupune fabricarea, primirea, deţinerea sau transmiterea de echipamente, inclusiv
hardware sau software, cu scopul de a servi la falsificarea instrumentelor de plată electronică.
Ceea ce deosebeşte, particularizează cele două variante ale infracţiunii de deţinere de instrumente în
vederea falsificării de valori este obiectul material; la varianta tip obiectul material poate fi orice
instrument sau material care are scopul de a servi la falsificarea oricărei valori dintre cele menţionate în
normele de incriminare a faptelor de fals prevăzute în art. 310–312 C. pen., cu excepţia echipamentelor,
inclusiv hardware sau software, când fapta se încadrează la varianta agravată a infracţiunii.
După cum se observă din conţinutul normei de incriminare, deţinerea de instrumente, în vederea
falsificării de valori, nu constituie o infracţiune de fals, ci o infracţiune care poate deveni conexă cu vreuna
dintre infracţiunile prevăzute în dispoziţiile art. 310–312 C. pen.
În esenţă, fapta pe care o analizăm are caracterul de acţiune pregătitoare faţă de infracţiunile de
falsificare de valori, caracter ce rezultă atât din însăşi natura instrumentelor şi materialelor deţinute, care
sunt susceptibile de a servi la săvârşirea de falsuri, cât şi din destinaţia în vederea căreia sunt deţinute
aceste instrumente sau materiale.
De aceea, deţinerea de instrumente şi materiale destinate a servi la falsificarea de valori sau alte titluri,
precum şi deţinerea de echipamente, inclusiv hardware sau software, cu scopul de a servi la falsificarea de
instrumente de plată electronică, constituie o infracţiune mijloc pentru săvârşirea infracţiunilor de
falsificare de monede, de titluri de credit sau instrumente de plată şi de timbre şi efecte poştale ori de
falsificare de instrumente de plată electronică.
437
Fapta deţinerii de instrumente este, din punctul de vedere al incriminării, o infracţiune derivată faţă de
incriminările din art. 310–312 C. pen., în schimb, din punctul de vedere al săvârşirii, este o faptă anterioară
faptelor de falsificare*1).
a) Obiectul juridic special al infracţiunii de deţinere de instrumente în vederea falsificării de valori este
similar cu acela al infracţiunilor de falsificare. Prin incriminarea faptei legiuitorul a urmărit să ocrotească
aceleaşi relaţii sociale care sunt apărate şi prin incriminarea faptelor de falsificare, adică cele referitoare la
încrederea publică în autenticitatea monedelor, titlurilor de credit sau instrumentelor de plată, a timbrelor
sau a efectelor poştale.
b) Obiectul material al infracţiunii îl constituie însăşi instrumentele, materialele, echipamentele,
inclusiv hardware sau software fabricate, primite, deţinute sau transmise în scopul de a servi la fabricarea
valorilor prevăzute în art. 310–312 C. pen.
a) Subiectul activ nemijlocit poate fi orice persoană; participaţia penală este posibilă în oricare dintre
formele sale, mai ales când fapta este săvârşită prin modalitatea „fabricare”. Dacă aceleaşi instrumente,
materiale sau echipamente au fost primite ori deţinute sau transmise succesiv de diferite persoane,
cunoscând fiecare scopul acestor acţiuni, toate aceste persoane vor fi subiecţi activi ai infracţiunii.
b) Subiectul pasiv al infracţiunii este organul, instituţia, îndrituită, după caz, potrivit legii, să emită
monedele, titlurile de credit sau instrumentele de plată, timbrele sau efectele poştale şi a celorlalte valori
prevăzute în art. 310–312 C. pen. a căror falsificare se urmăreşte prin fabricarea, primirea, deţinerea sau
transmiterea instrumentelor, materialelor sau echipamentelor la care se referă art. 314 C. pen.
a) Elementul material constă în oricare dintre acţiunile de falsificare, primire, deţinere sau transmitere
de instrumente materiale sau echipamente de falsificare a valorilor sau titlurilor prevăzute în art. 310–312
C. pen.
Prin „fabricare” se înţelege confecţionarea, producerea sau adaptarea, în cazul instrumentelor sau
echipamentelor pentru falsificarea de valori, şi prepararea, prelucrarea sau decontarea, în cazul materialelor
pentru falsificarea de valori. Nu are relevanţă dacă fabricarea este completă sau parţială.
„Primirea” presupune luarea în posesiune de instrumente, materiale sau echipamente, oferite de cineva,
pentru a folosi la fabricarea titlurilor sau valorilor prevăzute de lege.
Prin „deţinere” se înţelege a primi şi păstra instrumente, materiale sau echipamente pentru falsificarea de
valori, a le depune într-un loc ascuns, a le da împachetate în păstrarea unei alte persoane care nu cunoaşte
conţinutul, cu obligaţia de a le restitui la cerere.
„Transmiterea” înseamnă a face să ajungă la o altă persoană instrumente, mijloace sau echipamente
pentru a folosi la falsificarea valorilor sau titlurilor prevăzute de lege.
b) Cerinţă esenţială. Pentru întregirea elementului material al infracţiunii de deţinere de instrumente în
vederea falsificării de valori, este necesar să se constate că instrumentele, materialele sau echipamentele
folosite, primite, deţinute sau transmise sunt de natură a putea fi folosite la săvârşirea unei falsificări de
titluri sau valori. Dacă instrumentele, materialele sau echipamentele nu corespund niciunui mod de
falsificare şi nu pot fi practic utilizate, latura obiectivă a infracţiunii de deţinere de instrumente în vederea
falsificării de valori nu este realizată.
438
c) Urmarea imediată constă în starea de pericol pentru încrederea publică rezultată din fabricarea,
primirea, deţinerea sau transmiterea de instrumente, materiale sau echipamente proprii a fi folosite la
săvârşirea unei infracţiuni de falsificare de monede, falsificare de titluri de credit sau instrumente de plată
ori de falsificare de timbre sau efecte poştale.
d) Raportul de cauzalitate. Pentru incidenţa incriminării este necesară existenţa unei legături de
cauzalitate între acţiunea interzisă şi urmarea imediată.
a) Forma de vinovăţie specifică infracţiunii prevăzute în art. 314 C. pen. este intenţia directă*2).
Aceasta presupune ca făptuitorul să ştie că instrumentele materialele sau echipamentele fabricate, primite,
deţinute sau transmise de el vor servi al fabricarea unor valori sau titluri dintre cele arătate în art. 310–312
C. pen., având astfel reprezentarea stării de pericol pe care fapta sa o creează prin intermediul acţiunii
subsecvente de falsificare, pentru relaţiile bazate pe încrederea publică acordată acestor titluri sau valori şi,
din moment ce totuşi săvârşeşte fapta, implicit urmăreşte producerea acestor urmări.
În literatura de specialitate s-a exprimat şi opinia potrivit căreia fapta de deţinere de instrumente în
vederea falsificării se poate comite şi cu intenţie indirectă în cazul în care instrumentele, materialele sau
echipamentele au fost falsificate, deţinute, primite ori transmise pentru a fi utilizate de alte persoane şi că
într-un asemenea caz cuvântul „scop” capătă sensul de „destinaţie”*3). Credem că această opinie este greu
de admis atât timp cât dispoziţiile art. 314 C. pen. nu fac nicio distincţie în acest sens.
b) Scopul. Din conţinutul normei de incriminare rezultă că latura subiectivă a infracţiunii include şi un
scop special, şi anume acela ca instrumentele, materialele sau echipamentele fabricate, primite, deţinute sau
transmise de făptuitor să servească la falsificarea titlurilor sau valorilor arătate în art. 310–312 C. pen.
Pentru existenţa infracţiunii este suficient ca acest scop să existe în momentul săvârşirii faptei. Nu
interesează dacă subiectul a săvârşit fapta pentru a realiza el însuşi scopul arătat – falsificând personal
valorile sau titlurile enumerate la art. 310–312 C. pen. – ori pentru a înlesni altei persoane comiterea
infracţiunii de falsificare, adică realizarea acelui scop, pe care însă el îl cunoştea.
În ipoteza în care subiectul fabrică sau deţine instrumente ori materiale şi ulterior falsifică personal
valorile sau titlurile prevăzute în art. 310–312 C. pen., se va reţine concurs de infracţiuni între infracţiunea
de deţinere de instrumente în vederea falsificării de valori (art. 314 C. pen.) şi infracţiunea respectivă de
falsificare*4).
c) Mobilul nu constituie o cerinţă esenţială a laturii subiective. Cunoaşterea mobilului ajută la
Întrucât deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori este o faptă pregătitoare pentru
infracţiunile de falsificare prevăzute în art. 310–312 C. pen., legea penală s-a limitat la incriminarea
acesteia numai în forma consumată.
a) Consumarea infracţiunii de deţinere de instrumente în vederea falsificării de valori are loc în
momentul realizării uneia dintre acţiunile incriminate (fabricarea, primirea, deţinerea sau transmiterea de
instrumente, materiale, echipamente) în scopul arătat în art. 314 C. pen.
b) Epuizarea. Când infracţiunea de deţinere de instrumente în vederea falsificării de valori se săvârşeşte
prin acţiunea de fabricare sau deţinere, poate îmbrăca forma infracţiunii continue, iar dacă acţiunile
incriminate se repetă în condiţiile art. 35 alin. (1), infracţiunea capătă caracterul de infracţiune continuată.
În aceste ipoteze, infracţiunea este susceptibilă şi de epuizare care are loc când acţiunea incriminată a
încetat definitiv.
B. Sancţionare
439
Infracţiunea de deţinere de instrumente în vederea falsificării de valori, varianta tip [art. 314 alin. (1)], se
pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.
Aplicarea pedepsei nu depinde de efectiva folosire a instrumentelor sau materialelor la săvârşirea faptei
de falsificare de titluri sau valori, fapta constituind o infracţiune de sine stătătoare.
La stabilirea pedepsei instanţa va ţine seama de natura valorilor la falsificarea cărora puteau servi
instrumentele sau materialele deţinute, fabricate, primite sau transmise.
Dacă cel care a fabricat, primit, deţinut sau transmis instrumente sau materiale în vederea falsificării de
valori, ulterior săvârşeşte el însuşi fabricarea, se va reţine un concurs de infracţiuni între deţinerea de
instrumente în vederea falsificării de valori şi infracţiunea de falsificare la care au fost folosite
instrumentele sau materialele respective.
Varianta agravată [art. 314 alin. (2)] se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.
Dacă infracţiunea a fost săvârşită în forma continuată, pedeapsa se stabileşte potrivit dispoziţiilor art. 36
alin. (1) C. pen.
Instrumentele, materialele sau echipamentele găsite şi ridicate, precum şi cele care au servit la fabricarea
acestora vor fi confiscate potrivit art. 112 C. pen.
Este posibilă dispunerea măsurii de siguranţă a confiscării extinse dacă sunt întrunite condiţiile
prevăzute în art. 112^1 C. pen.
5. Cauză specială de nepedepsire

În alin. (3) al art. 314 C. pen. este reglementată o cauză specială de nepedepsire. Potrivit acestui text, nu
se pedepseşte persoana care după comiterea vreuneia dintre faptele prevăzute la varianta tip sau la varianta
agravată, înainte de descoperirea acestora şi înainte de a fi trecut la săvârşirea faptei de falsificare, predă
instrumentele sau materialele deţinute autorităţilor judiciare ori încunoştinţează aceste autorităţi despre
existenţa lor.
Prin instituirea acestei cauze speciale de nepedepsire se urmăreşte stimularea deţinătorului de
instrumente sau materiale în scopul de a servi la falsificarea valorilor sau titlurilor, să le predea autorităţilor
ori să încunoştinţeze autorităţile de existenţa lor, ştiind că nu va mai fi pedepsit, putându-se astfel preveni
săvârşirea infracţiunilor prevăzute în art. 310–312 C. pen.
Pentru a fi incidente prevederile art. 314 alin. (3) C. pen., se impune constatarea următoarelor condiţii:
a) să se fi comis vreuna dintre faptele descrise la varianta tip sau varianta agravată a infracţiunii
de deţinere de instrumente în vederea falsificării de valori. Aceasta înseamnă ca fapta concret săvârşită
să corespundă modelului legal, adică să întrunească condiţiile cerute de norma de incriminare;
b) autorul să predea instrumentele sau materialele deţinute autorităţilor judiciare ori să
încunoştinţeze aceste autorităţi despre existenţa lor, înainte de a fi trecut la săvârşirea faptei de
falsificare. În caz contrar, nu mai există motivul instituirii cauzei speciale de nepedepsire;
c) faptele săvârşite să nu fi fost descoperite. Raţiunea acestei condiţii rezidă, pe de o parte, din faptul
că după descoperire cu greu se mai poate vorbi de caracterul voluntar al renunţării la acţiunea de deţinere,
iar, pe de altă parte, rolul prevenirii infracţiunii de falsificare ar putea trece la persoana sau la autorităţile
care au descoperit fapta de deţinere de instrumente în vederea falsificării de valori.
Odată îndeplinite aceste condiţii, făptuitorul nu se pedepseşte.

*2) A se vedea, în acelaşi sens: V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., 2011, p. 673; P. Dungan, T. Medeanu,
V. Paşca, Manual de drept penal, Partea specială, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 283.
*4) I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit., p. 549; T. Toader, op. cit., 2008, p. 354.
ART. 315
Emiterea frauduloasă de monedă
440
În art. 315 C. pen. este incriminată fapta de emitere frauduloasă de monedă, ca faptă principală şi fapta
de punere în circulaţie a monedei confecţionate fraudulos, ca faptă derivată.
Emiterea frauduloasă de monedă, ca faptă principală, potrivit art. 315 alin. (1) C. pen., constă în
confecţionarea de monedă autentică prin folosirea de instalaţii sau materiale destinate acestui scop, cu
încălcarea condiţiilor stabilite de autorităţile competente sau fără acordul acestora.
Fapta derivată, conform dispoziţiilor art. 315 alin. (2) C. pen., presupune punerea în circulaţie a monedei
confecţionate fraudulos, precum şi primirea, deţinerea sau transmiterea acesteia în vederea punerii în
circulaţie.
După cum se observă din conţinutul încriminării cuprinse în art. 315 C. pen., infracţiunea derivată nu
este posibilă decât dacă s-a săvârşit infracţiunea principală care constituie premisă a celei derivate.
2. Condiţiile preexistente
a) Obiectul juridic special. La ambele variante de incriminare a faptei de emiterea frauduloasă de
monedă îl constituie relaţiile sociale care se bazează pe încrederea publică acordată monedelor autentice.
b) Obiectul material. Infracţiunea de emitere frauduloasă de monedă, în varianta tip sau principală, nu
are obiect material, moneda confecţionată în condiţiile prevăzute în art. 315 alin. (1) C. pen. este produsul
acţiunii incriminate. În cazul variantei derivate descrise în art. 315 alin. (2) C. pen., obiectul este moneda
confecţionată în condiţiile arătate la varianta tip sau principală. Aceasta poate fi metalică sau din hârtie şi,
se înţelege, dintre cele aflate în circulaţie.
a) Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii de emitere frauduloasă de monedă, varianta tip sau
principală, deşi nu este calificat, norma de incriminare nu cere o anumită calitate, totuşi din modul de
exprimare al legiuitorului rezultă că acesta nu poate fi decât o persoană fizică, cu sarcini concrete, cu
atribuţii în confecţionarea de monedă autentică prin folosirea de instalaţii sau materiale destinate în acest
scop, dar cu încălcarea condiţiilor stabilite de autorităţile competente sau fără acordul acestora.
La varianta derivată, subiectul activ poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale de
responsabilitate penală, inclusiv autorul sau un participant al infracţiunii de emitere frauduloasă de
monedă, varianta tip sau principală.
Participaţia penală este posibilă în oricare dintre formele sau felurile ei (coautorat, instigare,
complicitate, participaţie proprie sau improprie).
b) Subiectul pasiv principal al infracţiunii, la ambele sale variante, este autoritatea competentă de a
emite moneda în condiţiile legii. Subiectul pasiv secundar poate fi persoana fizică sau juridică care a fost
prejudiciată prin săvârşirea infracţiunii.
a) Elementul material la varianta principală constă în acţiunea de confecţionare de monedă autentică
prin folosire de instalaţii sau materiale destinate acestui scop.
Prin „confecţionarea de monedă autentică” se înţelege producerea, fabricarea de monedă prin folosirea
instalaţiilor şi materialelor specifice şi de către persoane abilitate în acest sens.
„Moneda” reprezintă un ban de metal sau de hârtie care are un curs legal pe teritoriul unui stat*1).
441
În varianta derivată, elementul material constă în acţiunea de punere în circulaţie a monedei
confecţionate în condiţiile prevăzute la varianta principală ori în acţiunea de primire, de ţinere sau
transmitere a unei asemenea monede în vederea punerii ei în circulaţie.
b) Cerinţă esenţială. Pentru întregirea elementului material la varianta principală a infracţiunii de
emitere frauduloasă de monedă este necesar să se constate existenţa unei cerinţe esenţiale, şi anume aceea
ca acţiunea de confecţionare de monedă autentică să aibă loc fie cu încălcarea condiţiilor stabilite de
autorităţile competente, fie fără acordul acestora.
c) Urmarea imediată a laturii obiective a infracţiunii de emitere frauduloasă de monedă constă în
crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale ocrotite, respectiv încrederea publică în monedele
autentice.
d) Raportul de cauzalitate. Între acţiunile specifice variantei principale ori ale variantei derivate şi
urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate care rezultă din însăşi materialitatea faptelor,
nefiind necesare probatorii deosebite.
a) Forma de vinovăţie la varianta principală este intenţia care poate fi directă sau indirectă, iar la
varianta derivată, forma de vinovăţie este intenţia directă, întrucât în norma de incriminare se cere ca
acţiunea incriminată (punerea în circulaţie, primirea, deţinerea sau transmiterea monedei confecţionate
fraudulos) să se efectueze într-un anumit scop (în vederea punerii în circulaţie).
b) Scopul ca o componentă a laturii subiective, la această variantă constituie o cerinţă esenţială. Mobilul
are relevanţă la individualizarea pedepsei.
A. Forme
a) Actele pregătitoare. Deşi posibile, nu sunt incriminate ca formă de săvârşire a infracţiunii de emitere
frauduloasă de monedă.
b) Tentativa. Nu este incriminată.
c) Consumarea. Emiterea frauduloasă de monedă se consumă odată cu executarea în întregime a
oricăreia dintre acţiunile incriminate.
d) Epuizarea. Când fapta constă în confecţionarea de monedă autentică, în condiţiile prevăzute de art.
315 alin. (1) C. pen., ori în acţiunea de deţinere de monedă frauduloasă în vederea punerii în circulaţie,
poate căpăta caracterul de infracţiune continuă, iar dacă acţiunea incriminată se repetă în condiţiile art. 35
alin. (1) C. pen., fapta poate deveni continuată, situaţii în care identificăm şi un moment al epuizării
corespunzător încetării definitive a acţiunii incriminate.
B. Sancţionare
Emiterea frauduloasă de monedă în ambele sale variante, tip sau principală şi derivată, se pedepseşte cu
închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi.
Instanţa de judecată dispune măsura de siguranţă a confiscării speciale dacă sunt întrunite condiţiile
prevăzute în art. 112 alin. (1) lit. a) sau b) C. pen. ori ale confiscării extinse în condiţiile art. 112^1 C. pen.
*1) Dicţionarul explicativ al limbii române, Ed. Univers, Enciclopedie Gold, Bucureşti, 2009, p. 669.
ART. 316
Falsificarea de valori străine
442
Deşi denumirea marginală a textului art. 316 C. pen. este „falsificarea de valori străine”, totuşi în acest
text nu găsim o normă de incriminare tipică a unei anumite fapte şi reprezintă o normă cu caracter general
care face ca dispoziţiile cuprinse în art. 310–315 C. pen. să fie aplicabile atunci când produsul sau obiectul
falsificării îl constituie moneda, timbrele, titlurile de valoare ori instrumentele de plată la care se face
referire în aceste texte de incriminare, dar acestea sunt emise în străinătate.
Textul art. 316 C. pen. dă expresie prevederilor Convenţiei de la Geneva din 20 aprilie 1929, semnată de
România, prin care falsificarea de monede este considerată o infracţiune ius gentium, de natură să aducă
atingere unor valori cu caracter universal; el reprezintă un aspect al asistenţei juridice pe care ţara noastră o
acordă celorlalte state în lupta contra infracţiunilor*1).
Potrivit dispoziţiilor art. 316 C. pen., ori de câte ori s-a falsificat o monedă cu valoare circulatorie emisă
în străinătate de autorităţile competente ori s-au falsificat titluri de valoare sau instrumente de plată, timbre
sau efecte poştale emise în străinătate ori au fost puse în circulaţie sau primite, deţinute ori transmise
asemenea monede, titluri sau valori în vederea punerii lor în circulaţie, prevederile art. 310–313 C. pen.
devin incidente, aceste fapte vor fi sancţionate cu pedeapsa prevăzută de legea penală română.
De asemenea, vor fi incidente dispoziţiile art. 314 C. pen. în cazul în care acţiunea de falsificare, primire,
deţinere sau transmitere de instrumente, materiale sau echipamente în scopul de a servi la falsificarea de
monede, timbre, titluri de valoare ori instrumente de plată emise în străinătate.
În sfârşit, vor fi incidente şi dispoziţiile art. 315 C. pen. în caz de confecţionare de monedă autentică prin
folosirea de instalaţii sau materiale destinate acestui scop, cu încălcarea condiţiilor stabilite de autorităţile
străine competente sau fără acordul acestora.
Prin asimilarea – sub aspectul ocrotirii penale – monedei, timbrelor, titlurilor de valoare ori
instrumentelor de plată emise în străinătate cu monedele, titlurile sau valorile corespunzătoare româneşti,
se creează posibilitatea sancţionării faptelor de falsificare de monede, timbre sau alte valori încriminate în
art. 310–315 C. pen., indiferent de locul săvârşirii lor şi de cetăţenia autorului ori a participanţilor la
comiterea acestora.
În cazul în care vreuna dintre faptele prevăzute în textele de mai sus au fost săvârşite pe teritoriul
României, legea penală română va fi aplicată potrivit principiului teritorialităţii consacrat în art. 8 C. pen.
Când asemenea fapte au fost săvârşite în străinătate de un cetăţean român, dispoziţiile art. 310–315 C.
pen. vor deveni aplicabile dacă fapta este prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost
săvârşită ori dacă a fost comisă într-un loc care nu este supus jurisdicţiei niciunui stat [art. 9 alin. (2) C.
pen.].
În ipoteza în care infracţiunile de falsificare de monede, timbre sau alte valori descrise în Capitolul I al
Titlului VI al Codului penal, Partea specială au fost săvârşite în străinătate de un cetăţean străin sau de o
persoană fără cetăţenie, devin aplicabile dispoziţiile sancţionatoare ale legii penale române, dacă făptuitorul
se află de bunăvoie pe teritoriul ţării noastre, s-a cerut extrădarea sau predarea infractorului şi acesta a fost
refuzată şi dacă nu există nicio cauză, potrivit legii statului în care s-a produs infracţiunea, care să
împiedice punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal ori executarea pedepsei
(art. 11 C. pen.).
*1) C. Butiuc, în M. Basarab, V. Paşca, Gh. Mateuţ, T. Medeanu, C. Butiuc, M. Bădilă, R. Bodea, P.
Dungan, V. Mirişan, R. Mancaş, C. Miheş, Codul penal comentat, vol. II, Partea specială, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2008, p. 812; T. Vasiliu ş.a., op. cit., vol. II, p. 228.
ART. 317
Falsificarea de instrumente oficiale
443
Fapta de falsificare a instrumentelor oficiale este incriminată în art. 317 C. pen. într-o variantă tip şi o
variantă atenuată.
Varianta tip [art. 317 alin. (1)] constă în falsificarea unui sigiliu, a unei ştampile sau a unui instrument de
marcare de care se folosesc persoanele prevăzute în art. 176 sau persoanele fizice menţionate în art. 175
alin. (2).
Varianta atenuată [art. 317 alin. (2)] presupune falsificarea unui sigiliu, a unei ştampile sau a unui
instrument de marcare de care se folosesc alte persoane decât cele prevăzute la varianta tip.
Autorităţile publice, instituţiile publice ori alte persoane juridice sau fizice dintre cele menţionate în art.
317 alin. (1) şi alin. (2) C. pen. se folosesc oficial de anumite instrumente de autentificare sau de marcare
pentru a atesta, prin amprenta lăsată de ele pe înscris sau pe un obiect, autenticitatea celor cuprinse în
înscrisul respectiv ori proprietăţile sau însuşirile reale ale obiectului marcat.
Sigiliul, ştampila şi instrumentele de marcat servesc, aşadar, la atribuirea calităţii de obiect cu valoare
probatorie a înscrisurilor sau obiectelor pe care se găseşte amprenta lor. Falsificarea unui sigiliu, a unei
ştampile sau a unui instrument de marcare constituie nu numai o alterare a adevărului, cu privire la sigiliul,
ştampila sau instrumentul de marcat, ci şi o sursă de alterări ale adevărului în privinţa tuturor înscrisurilor
sau obiectelor pe care sigiliul, ştampila sau instrumentul de marcat falsificat va fi aplicat*1).
a) Obiectul juridic generic specific grupului de infracţiuni privind falsificarea de instrumente de
autentificare sau de marcare constă în ocrotirea relaţiilor sociale bazate pe încrederea publică în
instrumentele de autentificare sau de marcare la care se referă dispoziţiile art. 317–319 C. pen.
b) Obiectul juridic special îl formează relaţiile sociale privind încrederea publică în autenticitatea şi
realitatea înscrisurilor care poartă amprenta unui sigiliu sau ştampile ori a obiectelor care poartă urma unui
instrument de marcare*2).
c) Obiectul material al infracţiunii de falsificare a instrumentelor oficiale, în cazul în care falsificarea s-
a realizat prin contrafacere, îl formează materialele folosite de făptuitor pentru a obţine falsul respectiv, iar
când fapta s-a săvârşit prin alterare, obiectul material va fi constituit din suportul pe care există amprenta
ştampilei, sigiliului sau instrumentului de marcat*3).
Raţiunea falsificării instrumentelor de autentificare sau de marcare este aceea de a servi ca mijloc pentru
săvârşirea unei fapte subsecvente, pentru realizarea unei false autentificări sau marcări. Din acest
considerent, sigiliile, ştampilele sau instrumentele de marcat false, care nu sunt altceva decât produsul
operaţiei de falsificare, având însă o anumită structură, constituie, totodată, şi obiectul material al
infracţiunii de falsificare a instrumentelor oficiale de autentificare sau marcare.
Identificarea instrumentului oficial falsificat are relevanţă în calificarea faptei concret săvârşite. Dacă
obiectul material îl constituie un sigiliu, o ştampilă sau un instrument de marcare de care se folosesc
persoanele prevăzute în art. 176 sau persoanele fizice menţionate în art. 175 alin. (2) C. pen., fapta va fi
încadrată în art. 317 alin. (1) C. pen. Când însă obiectul material îl constituie un sigiliu, o ştampilă sau un
instrument de marcare de care se folosesc alte persoane decât cele prevăzute în art. 317 alin. (1) C. pen.,
fapta va fi încadrată în dispoziţiile art. 317 alin. (2) C. pen.
Pentru existenţa falsificării de instrumente oficiale trebuie ca acţiunea de falsificare să aibă ca obiect
sigiliul sau ştampila ca instrumente, şi nu urma pe care acestea o lasă pe documente, caz în care fapta
comisă va primi altă calificare, de exemplu, cea de fals material în înscrisuri oficiale (art. 320 C. pen.).
Codul penal nu defineşte termenii de „sigiliu”, „ştampilă” sau expresia „instrumente de marcare”, ceea
ce înseamnă că au înţelesul comun.
„Sigiliul” este obiectul alcătuit dintr-o placă (fixată prin mâner) pe care este gravată o monogramă, o
emblemă, o efigie etc. şi care se aplică pe un act oficial, ca dovadă a autenticităţii lui, pecete din ceară roşie
444
prin care s-a imprimat prin apăsare o ştampilă şi care serveşte la sigilarea unui lucru, a unei încăperi pentru
a evita desfacerea acestora de către persoane neautorizate*4).
„Ştampila” este un instrument format dintr-o placă de cauciuc, de lemn sau de metal fixată pe un mâner,
pe care sunt gravate un semn, o inscripţie sau emblemă, cu care se ştampilează acte, mărfuri, obiecte etc.;
semn, inscripţie sau emblemă care se aplică pe un document pentru a-i da valabilitate, pe mărfuri sau
corpul animalelor, pentru a le arăta provenienţa sau apartenenţa etc.*5).
„Instrument de marcare” este acel instrument prin a cărui aplicare pe un obiect se atestă calităţile acelui
obiect (de exemplu, instrument de marcare a metalelor preţioase, aparatelor de măsurătoare a materialelor
lemnoase din păduri etc.*6)).
a) Subiectul activ nemijlocit la ambele variante de incriminare a faptei nu este calificat, poate fi orice
persoană care îndeplineşte condiţiile de a răspunde penal. Participaţia penală este posibilă atât în forma
coautoratului, cât şi a instigării sau complicităţii. Dacă subiectul activ al infracţiunii este un angajat al
unităţii în care se confecţionează sigilii, ştampile sau instrumente de marcat, această calitate poate fi avută
în vedere la individualizarea pedepsei.
b) Subiectul pasiv. La varianta tip a infracţiunii de falsificare de instrumente oficiale, subiect pasiv este
o autoritate publică, instituţie publică sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează
bunurile proprietate publică ori o persoană care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost
învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la
îndeplinirea respectivului serviciu public, ale căror sigilii, ştampile sau instrumente de marcare de care se
folosesc au fost falsificate.
La varianta atenuată, subiect pasiv este orice persoană, altele decât cele menţionate la varianta tip, ale
căror instrumente oficiale de care se folosesc au fost falsificate.
3. Conţinut constitutiv
a) Elementul material constă în acţiunea de falsificare a unui sigiliu, ştampilă sau instrument de
marcare care se poate realiza prin contrafacere, adică prin confecţionarea unui astfel de instrument
adevărat, având aparenţă de autenticitate. Falsificarea se poate înfăptui şi prin alterare, adică prin
modificarea unui sigiliu, a unei ştampile sau a unui instrument de marcat adevărat.
Falsificarea prin contrafacere necesită materiale, procedee şi mijloace corespunzătoare specificului
fiecărui instrument de autentificare sau marcare*7).
Falsificarea prin alterare a unui sigiliu adevărat sau a unei ştampile adevărate ori a unui instrument de
marcare adevărat este mai puţin posibilă, dar nu exclusă, de exemplu, în cazul în care modificarea priveşte
elemente susceptibile de a fi uşor alterate (va exista această infracţiune, de exemplu, când se falsifică
ştampila Primăriei Sectorului 5, alterând aspectul în relief al acesteia prin procedee mecanice, obţinându-se
din cifra 5, cifra 3; în acest caz se obţine o ştampilă a Primăriei Sectorului 3, care nu corespunde
realităţii)*8).
Ceea ce se falsifică prin contrafacere sau alterare este partea instrumentului care are menirea să lase în
mod ilicit, deci prin fals, o amprentă identică cu aceea a unui instrument oficial de autentificare sau
marcare.
Falsificarea amprentei unui instrument oficial, efectuată direct pe un înscris sau pe un obiect, nu
realizează elementul material al falsificării de instrumente oficiale, întrucât ceea ce s-a falsificat nu este un
instrument, ci o amprentă; falsificarea amprentei făcute direct pe un înscris va putea constitui un fals în
înscrisuri oficiale, iar falsificarea directă a marcajului pe un obiect va putea, eventual, constitui o
înşelăciune dacă va fi indusă în eroare o persoană cu acel obiect*9).
445
b) Cerinţe esenţiale. Pentru realizarea elementului material al infracţiunii de falsificare de instrumente
oficiale se impune cerinţa ca instrumentul fals să corespundă unui instrument oficial de autentificare sau
marcare. De asemenea, se impune ca acţiunea de falsificare să producă un sigiliu, o ştampilă sau un
instrument de marcare care, prin aspectul său general, se aseamănă cu sigiliul, ştampila sau instrumentul de
marcare adevărat în aşa fel încât publicul să poată fi înşelat de amprenta lăsată de ele chiar dacă aceasta nu
este identică*10).
Dacă produsul contrafacerii sau alterării (sigiliu, ştampilă sau instrument de marcare) nu este apt în
niciun fel de a putea duce publicul în eroare cu privire la urma lăsată pe un înscris sau obiect, ne aflăm în
faţa unei tentative absolut improprie, potrivit dispoziţiilor art. 32 alin. (2) C. pen.
c) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru încrederea publică, stare rezultată din
confecţionarea sau modificarea unui instrument care are aptitudinea de a reda, în mod fals, amprenta unui
instrument oficial adevărat.
Dacă acţiunea de falsificare a instrumentului oficial nu a produs o astfel de urmare sau dacă nu era
potenţial de natură să o producă (în caz de tentativă), latura obiectivă a acestei infracţiuni nu se realizează
şi, prin urmare, fapta rămâne în afara ilicitului penal. Aşadar, urmarea imediată nu este realizată, adică nu
există stare de pericol când produsul falsificării este evident nereuşit şi nu ar putea fi util folosit*11).
d) Raportul de cauzalitate între acţiunea de falsificare, ca element material al infracţiunii prevăzute în
art. 317 C. pen., şi urmarea imediată a acesteia este întotdeauna evidentă, mai ales când falsificarea constă
în contrafacerea instrumentului oficial şi nu are nevoie de un probatoriu special.
a) Forma de vinovăţie cerută de norma de incriminare este intenţia. Aceasta poate fi directă sau
indirectă, după cum făptuitorul, prevăzând crearea stării de pericol pentru încrederea publică în
autenticitatea instrumentelor de autentificare sau de marcare, urmăreşte sau acceptă producerea acestei
urmări.
Poate exista totuşi participaţie penală improprie [modalitatea intenţie – fără vinovăţie, prevăzută în art.
52 alin. (3) C. pen.] în ipoteza în care o persoană dintre cele calificate şi autorizate să confecţioneze sigilii,
ştampile sau instrumente de marcare a lucrat un asemenea obiect, corespunzător unui instrument oficial,
fiind însă indusă în eroare de către beneficiarul piesei care s-a prezentat ca fiind una dintre persoanele
juridice sau fizice menţionate în art. 317 C. pen. şi care este îndreptăţită să folosească instrumentul astfel
confecţionat.
b) Mobilul şi scopul săvârşirii infracţiunii nu constituie cerinţe esenţiale ale laturii subiective; ele pot
influenţa natura şi durata sau cuantumul pedepsei.
A. Forme
a) Actele pregătitoare la infracţiunea de falsificare de instrumente oficiale, sunt nu numai posibile, ci şi,
cel mai adesea, inevitabile, pentru că falsificarea, mai ales când se realizează prin contrafacere, impune
procurarea de materiale şi instrumente, adaptarea acestora la realizarea acţiunii de falsificare, procurarea
modelului (prin fotografii sau amprente luate pe ceară), căutarea şi găsirea unui executant priceput etc.
Actele pregătitoare, indiferent de modalitatea prin care pot apărea, nu sunt incriminate nici ca formă de
săvârşire a infracţiunii de falsificare de instrumente oficiale şi nici ca infracţiune de sine stătătoare*12).
Aceste acte pregătitoare, când au fost executate cu intenţie de o altă persoană şi folosite de autor la
săvârşirea infracţiunii, au valoare de acte de complicitate materială anterioară.
b) Tentativa la infracţiunea de falsificare de instrumente oficiale este incriminată potrivit dispoziţiilor
art. 317 alin. (3) C. pen. Există tentativă la această infracţiune când acţiunea de falsificare a început, dar pe
parcurs a fost întreruptă din cauze independente de voinţa făptuitorului, ori acţiunea de falsificare a fost
446
efectuată în întregime, dar nu şi-a produs efectul, adică nu s-a creat starea de pericol pentru încrederea
publică în autenticitatea instrumentului oficial.
c) Consumarea are loc în momentul în care acţiunea de falsificare a fost executată în întregime şi s-a
produs urmarea imediată, adică s-a creat starea de pericol pentru producerea unui sigiliu, a unei ştampile
sau a unui instrument de marcat fals prin folosirea căruia se poate obţine amprenta falsificată a
instrumentului oficial.
d) Epuizarea, ca formă atipică a infracţiunii, nu este posibilă la fapta de falsificare de instrumente
oficiale, întrucât aceasta, prin specificul său, nu este susceptibilă de repetabilitate în condiţiile prevăzute în
art. 35 alin. (1) C. pen., adică de a fi săvârşită în forma continuată, fiindcă acţiunea de falsificare
(contrafacere, alterare) are întotdeauna ca finalitate obţinerea unei piese unice (sigiliu, ştampilă sau
instrument de marcat). De aceea, în caz de falsificare succesivă a mai multor instrumente oficiale va exista
concurs de infracţiuni.
B. Sancţionare
Falsificarea de instrumente oficiale, varianta tip [art. 317 alin. (1)], se pedepseşte cu închisoare de la 6
luni la 3 ani sau cu amendă. Iar varianta atenuată [art. 317 alin. (2)] se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni
la un an sau cu amendă. Tentativa la această infracţiune se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de norma
de incriminare pentru forma consumată care se reduce la jumătate.
Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi poate fi aplicată dacă instanţa constată
că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului, această pedeapsă
este necesară.
Sigiliile, ştampilele sau instrumentele de marcat falsificate, precum şi materialele şi uneltele care au
servit la săvârşirea faptei sunt supuse confiscării speciale potrivit dispoziţiilor art. 112 alin. (1) lit. a) şi b)
C. pen.

*2) M. Basarab şi colaboratorii, op. cit., p. 819.
*4) Dicţionarul explicativ al limbii române, Ed. Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2009, p. 1015.
*5) Ibidem, p. 1094.
*6) G. Antoniu, C. Bulai, Dicţionar de drept penal şi procedură penală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011,
p. 479.
*8) S. Corlăţeanu, Falsificarea instrumentelor de autentificare sau de marcare, în RDP nr. 3/2004, p.
137.
*12) C. Duvac, Drept penal, Partea specială, vol. II, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 46.
ART. 318
Folosirea instrumentelor false
Folosirea instrumentelor false este incriminată în art. 318 C. pen. într-o singură variantă, care constă în
folosirea instrumentelor false prevăzute în art. 317, adică a unui sigiliu, a unei ştampile sau a unui
447
instrument de marcare de care se folosesc persoanele prevăzute în art. 176 sau persoanele fizice menţionate
în art. 175 alin. (2) ori alte persoane.
Fapta de folosire a instrumentelor false necesită a fi incriminată fiindcă ea aduce atingere încrederii pe
care oamenii o acordă atât înscrisurilor care poartă amprenta unui sigiliu sau a unei ştampile oficiale, cât şi
a bunurilor pe care se află semnul unui instrument oficial de marcat*1).
Din conţinutul incriminării rezultă că folosirea instrumentelor false este întotdeauna condiţionată de
preexistenţa unui instrument oficial falsificat; de aceea, săvârşirea ei nu poate avea loc decât după
comiterea infracţiunii de falsificare de instrumente oficiale.
Prin urmare, folosirea instrumentelor false nu este de conceput fără preexistenţa unui instrument oficial
fals.
a) Obiectul juridic special al infracţiunii de folosire a instrumentelor false este comun cu al infracţiunii
de falsificare de instrumente oficiale, întrucât aceste infracţiuni sunt, una faţă de cealaltă, fapte corelative
care reprezintă aspecte ale aceluiaşi fenomen infracţional*2). Acesta este constituit din relaţiile sociale
privind încrederea publică în autenticitatea şi realitatea înscrisurilor care poartă amprenta unui sigiliu sau
ştampile ori a obiectelor care poartă urma unui instrument de marcare.
Datorită specificului său, infracţiunea de folosire de instrumente false aparţine categoriei de infracţiuni
de fals propriu-zis, adică falsuri care privesc lucruri (entităţi) cărora legea le atribuie însuşiri probatorii.
b) Obiectul material al infracţiunii de folosire de instrumente false îl constituie ştampila, sigiliul sau
instrumentul de marcat care au fost produse prin săvârşirea infracţiunii de falsificare de instrumente
oficiale. Tot obiect material al acestei infracţiuni îl constituie şi materialele asupra cărora se aplică
instrumentul oficial falsificat (hârtie, pergament, lemn, metal, materii plastice etc.), iar după ce s-a aplicat
asupra lor amprenta instrumentului fals, ele apar şi ca produs al infracţiunii*3).
a) Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracţiunii de folosire a instrumentelor false poate fi orice
persoană care îndeplineşte condiţiile generale ale răspunderii penale, inclusiv cea care a săvârşit sau a
contribuit la săvârşirea falsificării instrumentelor folosite.
Când persoana care se foloseşte de instrumentul fals este însuşi autorul infracţiunii de falsificare a
instrumentului oficial ori un participant la această infracţiune există concurs de infracţiuni conexe
(corelative), dar prevăzute în norma de incriminare distinct, şi anume: falsificarea de instrumente oficiale
(art. 317 C. pen.) şi folosirea instrumentelor false (art. 318 C. pen.).
Infracţiunea de folosire de instrumente false poate fi săvârşită în oricare dintre formele participaţiei
penale proprii sau improprii [în modalităţile prevăzute în art. 52 alin. (1)–(3) C. pen.].
b) Subiectul pasiv. Infracţiunea de folosire a instrumentelor false are ca subiect pasiv principal fie
persoanele juridice prevăzute în art. 176 C. pen. (autorităţile publice, instituţiile publice sau alte persoane
juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate public), fie persoanele juridice menţionate
la art. 175 alin. (2) C. pen. (persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită
de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea
respectivului serviciu public), fie alte persoane decât cele menţionate mai sus.
Subiect pasiv secundar poate fi în caz de folosire a unor asemenea instrumente falsificate şi persoana
indusă în eroare, dacă prin aceasta i-au fost afectate anumite interese sau patrimoniul.
448
a) Elementul material constă în acţiunea de folosire a unui instrument oficial de autentificare sau de
marcare fals.
Prin „folosire” se înţelege atât întrebuinţarea instrumentului într-o situaţie în care utilizarea lui este
necesară, de exemplu, fie la autentificarea unui înscris, fie la atestarea oficială a unei constatări, fie la
marcarea unor obiecte etc.
Utilizarea instrumentului oficial fals într-o situaţie în care nu este necesar să existe o autentificare, o
atestare sau o certificare oficială constituie o folosire inutilă, iar nu o folosire în sensul incriminării din
legea penală. Practic, folosirea se efectuează potrivit cu natura instrumentului fals (sigiliu, ştampilă, cleşte
sau ciocan de marcare etc.) şi cu natura substanţei obiectului asupra căruia este aplicat instrumentul*4).
b) Cerinţe esenţiale. Pentru întregirea elementului material al laturii obiective a infracţiunii de folosire a
instrumentelor false trebuie întrunite cumulativ două cerinţe esenţiale.
Prima cerinţă esenţială este aceea ca instrumentul fals folosit să corespundă instrumentului oficial
desemnat pentru autentificarea înscrisului, sau pentru marcarea obiectului asupra căruia este aplicat
instrumentul fals. Aceasta presupune întrebuinţarea unui astfel de instrument în conformitate cu destinaţia
pe care o are potrivit actului normativ care îl reglementează. De exemplu, ştampila falsă folosită pentru
autentificarea unui înscris trebuie să corespundă ştampilei oficiale care este destinată pentru autentificarea
înscrisului; ori instrumentul fals folosit pentru a atesta în mod mincinos că un anumit obiect este de aur
trebuie să corespundă instrumentului oficial de marcare a obiectelor de aur.
Dacă această cerinţă nu este îndeplinită, fapta nu constituie infracţiunea de folosire a instrumentelor false
(de exemplu, se aplică o ştampilă falsă a unei societăţi comerciale pe un înscris pentru a atesta că acesta
conţine o declaraţie făcută la notariat; ori se aplică o ştampilă falsă a unei societăţi agricole pe o diplomă
universitară).
A doua cerinţă esenţială este ca instrumentul falsificat să fie apt de a aduce atingere încrederii pe care
oamenii o acordă atât înscrisurilor care poartă amprenta unui sigiliu sau a unei ştampile oficiale, cât şi
lucrurilor pe care se află semnul unui instrument oficial de marcat.
c) Urmarea imediată. Acţiunea de folosire a instrumentului oficial fals trebuie să aibă ca urmare
imediată crearea unei stări de pericol pentru încrederea publică, stare care decurge din aplicarea pe un
înscris a amprentei de autenticitate sau prin imprimarea pe un obiect a semnului de marcare.
Dacă înscrisul pe care s-a aplicat sigiliul sau ştampila falsă nu este susceptibil de a servi ca probă şi deci
de a avea consecinţe juridice sau dacă obiectul asupra căruia s-a efectuat marcajul nu poate suscita vreo
îndoială asupra adevăratei sale naturi şi valori, neexistând o stare de pericol, nu există o urmare imediată
necesară pentru întregirea laturii obiective, iar lipsa acesteia face ca fapta să nu constituie decât o inutilă
utilizare a instrumentului fals*5).
d) Raportul de cauzalitate. Nu întotdeauna prezenţa unei amprente neclare pe un înscris ori a unei
marcări suspecte pe un obiect înseamnă folosirea unui instrument oficial fals. Este posibil ca o ştampilă sau
sigiliu să fie aplicat din eroare în mod defectuos. De aceea, trebuie să existe o legătură de cauzalitate între
acţiunea de folosire a instrumentelor oficiale false şi urmarea imediată. Această legătură se impune a fi
cercetată şi constatată ori de câte ori ea nu rezultă vădit din materialitatea faptei.
a) Forma de vinovăţie care constituie elementul subiectiv al infracţiunii de folosire a instrumentelor
false este intenţia care presupune ca făptuitorul să cunoască, să ştie că instrumentul oficial este fals, mai
ales în cazul în care această faptă este săvârşită de altă persoană decât falsificatorul instrumentului oficial.
b) Mobilul şi scopul trebuie cunoscute, identificate pentru corecta stabilire a gravităţii infracţiunii şi
Împrejurarea că făptuitorul ar fi putut obţine în mod licit ceea ce a realizat prin folosirea instrumentului
fals nu înlătură existenţa intenţiei şi deci a infracţiunii, fiindcă nu este nimănui permis să obţină pe cale
ilicită, ceea ce ar fi putut dobândi în mod licit. Această împrejurare poate fi considerată o circumstanţă
atenuantă judiciară [art. 75 alin. (2) lit. c) C. pen.].
449
A. Forme
a) Actele pregătitoare şi tentativa, deşi posibile, nu sunt incriminate. Legiuitorul a apreciat că aceste
forme atipice de săvârşire a infracţiunii de folosire a instrumentelor false nu au o gravitate care să justifice
incriminarea şi sancţionarea lor.
Într-adevăr, aşa cum s-a precizat în literatura de specialitate*6), fabricarea instrumentelor oficiale false
constituie o activitate pregătitoare în raport cu infracţiunea de folosire a acestor instrumente, dar aceasta
este incriminată ca faptă de sine stătătoare (art. 317 C. pen.). Astfel, dacă autorul falsificării participă
ulterior ca autor sau complice la infracţiunea de folosire a instrumentelor false, infracţiunea de falsificare
nu se absoarbe ca activitate pregătitoare în infracţiunea de folosire a instrumentelor false, iar făptuitorul va
răspunde pentru un concurs de infracţiuni.
b) Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care acţiunea de folosire a instrumentului oficial fals
a fost efectuată în întregime şi s-a produs urmarea imediată, adică s-a creat o stare de pericol prin
efectuarea unei false autentificări sau a unei false marcări.
c) Epuizarea. Instrumentele oficiale false pot fi folosite în serie (de exemplu, cu un sigiliu fals sau cu o
ştampilă falsă poate fi confecţionat un număr mai mare sau mai mic de autentificări false). Actele de
folosire săvârşite în serie pot, după caz şi în funcţie de unitatea sau pluralitatea de hotărâri infracţionale, să
constituie fie o infracţiune continuată, fie un concurs de infracţiuni. În cazul infracţiunii continuate, se va
produce epuizarea odată cu săvârşirea ultimului act din componenţa activităţii infracţionale.
B. Sancţionare
Potrivit dispoziţiilor art. 318 C. pen., folosirea instrumentelor false se pedepseşte cu închisoare de la 3
În cazul în care infracţiunea a fost săvârşită în forma continuată, pedeapsa se va putea majora potrivit
dispoziţiilor art. 36 alin. (1) C. pen.
Instanţa poate aplica pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi dacă constată că,
faţă de gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului, această pedeapsă este
necesară.
Înscrisurile şi obiectele asupra cărora s-au aplicat o ştampilă, un sigiliu, respectiv un instrument de
marcare fals sunt supuse anulării sau, după caz, supuse confiscării speciale în baza art. 112 alin. (1) lit. a)
C. pen.
Sigiliile, ştampilele şi instrumentele de marcare false sunt supuse confiscării speciale în baza art. 112
alin. (1) lit. a) C. pen.
Sigiliile, ştampilele şi instrumentele de marcare care au servit la săvârşirea infracţiunii urmează a fi
confiscate conform art. 112 alin. (1) lit. b) C. pen.

*2) A se vedea, în acelaşi sens: V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., 2011, p. 679; I. Pascu, M. Gorunescu,
op. cit., p. 552.
*4) Ibidem, p. 417.
*5) Ibidem.
*6) Ibidem, p. 418–419.
ART. 319
Falsificarea de instrumente de autentificare străine
450
Din coroborarea dispoziţiilor art. 319 C. pen. cu cele ale art. 317 C. pen. şi art. 318 C. pen. rezultă că
acestea devin incidente când acţiunea de falsificare poartă asupra unui sigiliu, a unei ştampile sau a unui
instrument de marcare folosite de autorităţile unui stat străin ori când s-au folosit instrumente false de
autentificare dintre cele pe care le uzitează autorităţile unui stat străin.
Din interpretarea dispoziţiilor art. 319 C. pen. rezultă că sfera de incidenţă a acestora este mult mai
restrânsă deoarece ele nu operează în cazul în care instrumentele oficiale false sunt dintre cele pe care le
folosesc persoanele juridice sau fizice străine.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale privind încrederea publică ce se acordă
instrumentelor de autentificare sau marcare folosite de autorităţile unui stat străin, mai ales în ceea ce
priveşte amprenta pe care acestea o lasă, sub aspectul valorii lor probante, pe înscrisurile sau obiectele
oficiale*1).
b) Obiectul material, în cazul falsificării de instrumente de autentificare străine, dacă aceasta constă în
contrafacere, îl constituie materiale folosite de făptuitor pentru a obţine falsul respectiv, iar când fapta s-a
săvârşit prin alterare, obiectul material va fi format din suportul pe care există amprenta ştampilei, sigiliului
sau instrumentului de marcat folosit de autorităţile unui stat străin.
În varianta folosirii instrumentelor false străine, obiectul material îl constituie ştampila, sigiliul sau
instrumentul de marcat care au fost produse prin infracţiunea de falsificare de instrumente de autentificare
străine, precum şi materialul asupra cărora se aplică aceste instrumente false.
a) Subiectul activ nemijlocit (autor) nu este calificat; poate fi orice persoană, cetăţean român, străin sau
apatrid dacă îndeplineşte condiţiile răspunderii penale. Ţinând seama de complexitatea acţiunii de
falsificare a unui instrument de autentificare străin, se înţelege că autorul trebuie, pe lângă condiţiile
răspunderii penale, să dispună şi de anumite abilităţi speciale.
Participaţia penală este posibilă în oricare dintre formele sale (coautorat, instigare, complicitate) ori
felurile acesteia (proprie, improprie).
b) Subiectul pasiv principal este o autoritate a unui stat străin, iar secundar orice altă persoană care a
suportat anumite consecinţe ca urmare a săvârşirii infracţiunii de falsificare de instrumente de autentificare
străine ori de folosire a unor asemenea instrumente.
a) Elementul material constă fie într-o acţiune de falsificare, care se poate realiza prin contrafacere sau
alterare a unui sigiliu, ştampilă sau instrument de autentificare străin, fie într-o acţiune de folosire a unor
asemenea instrumente de autentificare străine falsificate.
b) Cerinţe esenţiale. Pentru întregirea laturii obiective a infracţiunilor de falsificare de instrumente de
autentificare străine ori de folosire a acestora, este necesar ca instrumentul falsificat ori folosit să fie dintre
cele vizate în mod oficial de autorităţile unui stat străin, adică să privească un instrument de autentificare
sau marcare folosite, potrivit legii de autorităţile unui stat străin, iar instrumentul falsificat să aibă
aptitudinea de a putea fi luat ca un instrument de autentificare oficială.
451
c) Urmarea imediată. Falsificarea de instrumente de autentificare străine, precum şi folosirea acestora
au ca urmare imediată crearea unei stări de pericol pentru încrederea publică, stare rezultată din aptitudinea
instrumentului de a reda, în mod fals, amprenta unuia oficial, adevărat dintre cele folosite de autorităţile
unui stat străin.
d) Raportul de cauzalitate între acţiunea de falsificare a unei ştampile, sigiliu sau a unui instrument de
marcat străin ori de folosire a acestora şi creare a unei stări de pericol pentru încrederea publică este
întotdeauna evidentă şi nu are nevoie de un probatoriu special.
Falsificarea de instrumente de autentificare străine ori folosirea acestora constituie infracţiune numai
când se săvârşeşte cu intenţie care poate fi directă sau indirectă. Aceasta presupune ca făptuitorul să ştie că
instrumentul falsificat este unul dintre cele folosite de autorităţile unui stat străin şi să urmărească sau să
accepte falsificarea ori folosirea acestora cunoscând că este falsificat.
Mobilul şi scopul au relevanţă numai în ceea ce priveşte individualizarea pedepsei.
A. Forme
a) Actele pregătitoare, deşi posibile, nu sunt incriminate.
b) Tentativa este incriminată numai în cazul infracţiunii de falsificare de instrumente de autentificare
străine [art. 317 alin. (3) coroborat cu art. 319 C. pen.], nu şi în cazul infracţiunii de folosire de asemenea
instrumente.
c) Consumarea falsificării de instrumente de autentificare străine, sub cele două variante, are loc în
momentul în care a fost realizată urmarea imediată adică s-a creat starea de pericol pentru încrederea
publică, ca urmare a falsificării acestor instrumente sau folosirii lor.
Nu este exclus ca activitatea de falsificare de instrumente de autentificare străine ori folosirea acestora să
aibă loc succesiv, adică asupra mai multor instrumente de autentificare străine, caz în care va putea exista
un concurs real omogen sau eterogen de infracţiuni.
B. Sancţionare
În cazul săvârşirii infracţiunii de falsificare de instrumente de autentificare străine, pedeapsa este
închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda. În ipoteza săvârşirii infracţiunii de folosire de instrumente de
autentificare străine false, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau amenda.
Sunt supuse confiscării speciale instrumentele de autentificare străine false, precum şi materialele
folosite la autentificarea acestora, potrivit art. 112 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.
*1) Al. Boroi, Drept penal, Partea specială, Conform noului Cod penal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011,
p. 459.
ART. 320
Falsul material în înscrisuri oficiale
Falsul material în înscrisuri oficiale este incriminat în art. 320 C. pen. într-o variantă tip şi o variantă
agravată.
Varianta tip [art. 320 alin. (1)] constă în falsificarea unui înscris oficial, prin contrafacerea scrierii ori a
subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, de natură să producă consecinţe juridice.
452
Varianta agravată [art. 320 alin. (2)] există când fapta descrisă la varianta tip a fost săvârşită de un
funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.
Aşa cum rezultă din conţinutul normei de incriminare, falsul material în înscrisuri oficiale este un mod
ilicit de confecţionare sau de modificare a unui înscris oficial pentru a-l face să aibă, aparent, însuşirile şi
efectele probatorii ale unui înscris oficial adevărat.
Din acest considerent, falsul material în înscrisuri oficiale se impune a fi incriminat şi sancţionat pentru
că are aptitudinea de a aduce atingere încrederii pe care oamenii o acordă înscrisurilor oficiale, înscrisuri
care, în condiţiile actuale de dezvoltare a societăţii umane, sunt indispensabile pentru formarea şi
desfăşurarea normală a relaţiilor sociale de tot felul.
Este în afara oricărei îndoieli că pătrunderea în arena relaţiilor sociale a unor înscrisuri oficiale false
atrage inevitabil o neîncredere publică în orice înscrisuri oficiale similare, impunând efectuarea de cercetări
dificile care de multe ori sunt infructuoase şi conduc la afectarea relaţiilor sociale în sectorul în care ar
apărea înscrisurile oficiale false*1).
a) Obiectul juridic generic al grupului de infracţiuni de fals în înscrisuri oficiale îl constituie fasciculul
de relaţii sociale ce iau naştere în jurul şi datorită încrederii publice în înscrisurile cu valoare probatorie şi
generatoare de consecinţe juridice*2).
b) Obiectul juridic special al infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale îl formează relaţiile
sociale bazate pe încrederea publică acordată autenticităţii şi veridicităţii înscrisurilor oficiale*3) sau în
realitatea şi autenticitatea înscrisurilor oficiale*4). Cum însă majoritatea relaţiilor sociale include în
mecanismul lor folosirea de înscrisuri oficiale, s-ar putea spune că prin incriminarea şi sancţionarea falsului
material în înscrisuri oficiale sunt ocrotite aproape toate relaţiile sociale*5). La varianta agravată
identificăm şi un obiect juridic secundar care constă în relaţiile referitoare la buna desfăşurare a activităţii
de serviciu.
c) Obiectul material. Când falsul material se comite prin alterarea unui înscris oficial preexistent, acest
înscris are, în acelaşi timp, şi caracterul de obiect material al infracţiunii. În cazul contrafacerii (plăsmuirii
unui înscris oficial), când pentru realizarea acestuia sunt folosite materiale (hârtie, cerneală, tuş etc.) care,
inserându-se în produsul infracţiunii (înscrisul oficial fals), păstrează însă caracterul de obiect material al
infracţiunii, deoarece asupra acestor materiale s-a efectuat acţiunea de falsificare (plăsmuire).
Înscrisurile oficiale falsificate, plăsmuite sau alterate sunt din această cauză socotite întotdeauna şi ca
obiect material al infracţiunii, indiferent dacă au fost falsificate în totalitate sau numai în parte, dacă falsul
priveşte conţinutul înscrisului ori semnătura acestuia sau modul de autentificare, de certificare sau de
atestare care însoţeşte înscrisul.
Noţiunea de „înscris oficial” este definită în art. 178 alin. (2) C. pen. Potrivit acestui text, „înscris
oficial” este orice înscris care emană de la o persoană juridică dintre cele la care se referă art. 176
(autorităţile publice, instituţiile publice sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează
bunurile proprietate publică) ori de la persoana prevăzută în art. 175 alin. (2) (persoana care exercită un
serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului
ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public); sau care aparţine unor
asemenea persoane. După cum se observă, în raport cu legea penală, constituie înscrisuri oficiale două
categorii de înscrisuri: cele care emană de la o persoană juridică dintre cele la care se referă art. 176 C. pen.
ori de la o persoană prevăzută în art. 175 alin. (2) C. pen. şi cele care aparţin unor asemenea persoane.
Din prima categorie fac parte înscrisurile care sunt întocmite, emise sau confirmate de o autoritate
publică, instituţie publică sau de o altă persoană juridică dintre cele care administrează sau exploatează
bunuri proprietate publică ori de o persoană care exercită un serviciu de interes public în condiţiile legii.
Oricare dintre aceste înscrisuri trebuie să provină de la o persoană juridică sau fizică dintre cele menţionate
453
mai sus, competentă a-l emite, trebuie să poarte ştampila sau sigiliul acelei persoane juridice sau fizice,
precum şi semnătura celui care l-a emis.
În cazul înscrisurilor care trebuie întocmite cu respectarea altor formalităţi prevăzute în mod imperativ
de lege, de care depinde însăşi valabilitatea lor, este necesar să fie îndeplinite şi aceste formalităţi.
Din cea de-a doua categorie fac parte înscrisurile depuse sau înregistrate la o persoană juridică dintre
cele prevăzute la art. 176 C. pen. sau la o persoană care exercită un serviciu de interes public potrivit art.
175 alin. (2) C. pen., indiferent dacă emană de la o persoană publică sau de la un particular.
Privitor la această a doua categorie de înscrisuri care pot forma obiectul material al infracţiunii de fals
material în înscrisuri oficiale în doctrina penală s-au exprimat două opinii. Într-o primă opinie*6) se susţine
că în categoria de înscrisuri ce aparţin unuia dintre persoanele la care se referă art. 178 alin. (2) teza a II-a
C. pen. se include orice înscris care intră în posesia sa; într-o a doua opinie*7) se apreciază că în această
categorie pot intra doar acele acte care vizează organizarea internă şi modul concret de lucru şi care au
semnificaţie juridică, precum registre, procese-verbale, foi de pontaj, state de plată etc., toate aparţinând
prin destinaţie, intrinsec, respectivei persoane de drept public.
În susţinerea acestei păreri se aduce ca argument faptul că astăzi, când libertatea de opinie şi dreptul de
liberă exprimare nu mai sunt restricţionate, este posibil, şi exemple sunt numeroase, ca unele persoane să
depună la autorităţi sau la alte instituţii publice cereri, memorii etc., cu conţinut insultător, injurios,
denigrator, care, odată înregistrate, să capete caracter de „înscris oficial”, categorie juridică ce ar rămâne
lipsită de orice semnificaţie şi, deopotrivă, de conţinutul atribuit de legiuitor.
Legea asimilează cu înscrisurile oficiale biletele, tichetele sau orice alte imprimate producătoare de
consecinţe juridice [art. 320 alin. (3) C. pen.].
Dacă înscrisul nu face parte din categoria înscrisurilor oficiale, ci a celor sub semnătură privată, fapta nu
va constitui fals material în înscrisuri oficiale (art. 320 C. pen.), ci fals în înscrisuri sub semnătură privată
(art. 322 C. pen.).
În acest sens, practica judiciară a decis că „falsificarea de borderouri de achiziţie şi de facturi fiscale de
către administratorul unei societăţi comerciale întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals sub
semnătură privată, iar nu ale infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale şi uz de fals deoarece
societăţile comerciale nu intră sub incidenţa prevederilor art. 176 C. pen., iar înscrisurile emise de
societăţile comerciale nu sunt înscrisuri oficiale în sensul art. 178 alin. (2) C. pen.*8).
a) Subiectul activ nemijlocit la infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale, varianta tip, poate fi
orice persoană care îndeplineşte condiţiile răspunderii penale, mai puţin un funcţionar public care să fi
săvârşit fapta în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, caz în care fapta se încadrează la varianta agravată.
Participaţia la varianta tip este posibilă în toate formele sale.
La varianta agravată, coautori sunt numai persoanele care au calitatea cerută de norma de incriminare la
data comiterii infracţiunii.
Calitatea de funcţionar public a autorului se va răsfrânge asupra infracţiunii însăşi şi, ca atare, sub
aspectul influenţei sale asupra participanţilor, urmează regimul circumstanţelor reale; în consecinţă,
instigatorul şi complicele vor fi consideraţi participanţi la falsul material în înscrisuri oficiale varianta
agravată prevăzută în art. 320 alin. (2) C. pen., dacă au cunoscut sau au prevăzut calitatea autorului de
funcţionar public, iar fapta a fost săvârşită în exerciţiul atribuţiilor de serviciu ale acestuia*9).
Dacă numai instigatorul şi complicele au calitatea de funcţionar public, iar autorul nu o are, aceştia vor fi
încadraţi la varianta tip a infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale.
Dacă falsul material al unui înscris oficial se realizează prin aplicarea unui sigiliu fals sau unei ştampile
false, cel care a folosit sigiliul sau ştampila falsă va răspunde penal ca subiect activ a două infracţiuni: fals
material în înscrisuri oficiale şi folosire de instrumente oficiale false, în concurs*10).
b) Subiectul pasiv al infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale este autoritatea publică, instituţia
publică sau o altă persoană juridică, dacă administrează sau exploatează bunurile proprietate publică ori o
454
persoană dintre cele la care se referă art. 175 alin. (2) C. pen., căreia i se atribuie în mod mincinos înscrisul
oficial fals. Dacă înscrisul falsificat a cauzat prejudicii patrimoniale sau morale unei alte persoane fizice
sau juridice şi aceasta poate deveni subiect pasiv efectiv al infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale.
a) Elementul material constă într-o acţiune de falsificare, în mod material, a unui înscris oficial.
Acţiunea de falsificare poate fi executată prin contrafacere, adică prin confecţionarea, prin imitarea
scrierii sau a semnăturii înscrisului oficial, ori prin alterare, adică modificarea în orice fel a înscrisului.
Contrafacerea scrierii, în cazul înscrisurilor oficiale, nu înseamnă imitarea înscrisului, cu atât mai mult
cu cât înscrisurile oficiale sunt, de regulă, dactilografiate sau tehnoredactate, ci înseamnă a reproduce
conţinutul pe care îl are, în mod obişnuit un asemenea înscris adevărat*11). De exemplu, o diplomă falsă
trebuie să aibă conţinutul unei diplome adevărate, un permis de conducere fals trebuie să aibă menţiunile
unui permis de conducere adevărat, un proces-verbal de constatare trebuie să conţină menţiunile unui astfel
de act, o carte de identitate trebuie să conţină elementele unui astfel de act etc.
Dacă înscrisul falsificat nu conţine menţiunile pe care le are respectivul înscris adevărat, acel înscris nu
poate avea aparenţa unui înscris adevărat.
Contrafacerea semnăturii pe un înscris oficial adevărat sau plăsmuit înseamnă aplicarea unei semnături
care să aibă aparenţa că ar fi a aceluia ce trebuie să semneze, cu arătarea în paranteză sau sub semnătură a
numelui şi prenumelui pretinsului semnatar.
În multe cazuri, semnătura falsă este însoţită şi de amprenta unei ştampile false.
Alterarea unui înscris oficial presupune denaturarea materială a conţinutului său fie prin adăugiri ori
modificări de cifre sau date, fie prin ştersături, fie, în sfârşit, prin aducere în stare de ilizibilitate a unor părţi
din înscrisul oficial prin pătare, decolorare etc.
b) Cerinţe esenţiale. Pentru întregirea elementului material al infracţiunii de fals material în înscrisuri
oficiale trebuie îndeplinite două cerinţe esenţiale. Prima cerinţă se referă la faptul că înscrisul trebuie să
facă parte din categoria înscrisurilor oficiale, adică înscrisuri întocmite de persoanele juridice prevăzute în
art. 176 C. pen. sau de o persoană prevăzută în art. 175 C. pen. ori care aparţin unor asemenea persoane
(juridice sau fizice).
A doua cerinţă este ca înscrisul oficial falsificat să fie susceptibil de a produce consecinţe juridice în
cazul în care ar fi folosit. Cerinţa este îndeplinită din momentul ce înscrisul falsificat are aparent
caracteristicile unui înscris oficial adevărat şi ar putea, prin folosire, produce aceleaşi efecte ca şi acesta din
urmă.
Când falsul priveşte un înscris oficial perimat, cerinţa esenţială nu este îndeplinită, întrucât un asemenea
înscris, chiar veridic, nu poate produce consecinţe juridice.
Aceeaşi soluţie se impune şi în cazul alterării unui înscris oficial nul*12). Totuşi, atunci când cauza de
nulitate nu este atât de evidentă, încât să poată fi observată de îndată de către cel căruia se adresează
înscrisul, fapta poate produce consecinţe juridice şi, în acest caz, poate constitui infracţiunea de fals
material în înscrisuri oficiale*13).
c) Urmarea imediată specifică infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale constă într-o stare de
pericol care se creează prin contrafacerea sau alterarea înscrisului pentru obiectul juridic al infracţiunii,
adică pentru relaţiile sociale a căror formare şi normală desfăşurare se bazează pe încrederea publică ce se
acordă înscrisurilor oficiale.
Urmarea imediată se consideră produsă chiar dacă înscrisul falsificat nu este de o factură desăvârşită,
atât timp cât acest înscris ar putea fi utilizat şi acceptat ca valabil.
Dacă falsitatea înscrisului este însă vizibilă ori uşor de sesizat (ştersături evidente, adăugiri scrise în mod
vizibil etc.), urmarea imediată nu este cu putinţă să se producă, fapta nu va constitui decât o încercare
nereuşită de a falsifica.
455
d) Raportul de cauzalitate. Pentru ca starea de pericol să fie socotită ca produs al unei acţiuni de
falsificare trebuie să se constate că între starea de pericol şi acţiunea de falsificare există o legătură de
cauzalitate. Dacă nu se constată existenţa legăturii de cauzalitate, nu va putea exista nici infracţiunea de
fals material în înscrisuri oficiale.
a) Forma de vinovăţie care constituie elementul subiectiv al acestei infracţiuni este intenţia, care
presupune ca făptuitorul să-şi fi dat seama că prin falsificarea materială a unui înscris oficial creează o stare
de pericol pentru încrederea pe care trebuie să o inspire un astfel de înscris şi să fi urmărit sau acceptat
producerea acestuia.
b) Mobilul şi scopul nu sunt elemente obligatorii ale laturii subiective. Acestea trebuie cunoscute pentru
că au relevanţă în aprecierea în concret a gravităţii faptei şi la individualizarea pedepsei.
În practica judiciară infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale este reţinută în mod corect. Astfel,
s-a decis*14) că există această infracţiune în cazul în care făptuitorul plăsmuieşte în întregime sau parţial
un înscris oficial ori întocmeşte o copie a unui act inexistent; sau lipeşte o filă a permisului de conducere
original pe copertele unui alt permis de conducere valabil pentru categoriile A, B, C şi E, deşi făptuitorul
nu avea permis decât pentru categoria B; ori contraface amprenta unei ştampile CEC pe un libret; sau
modifică datele unui abonament de călătorie pe CFR. Constituie, de asemenea, fals material în înscrisuri
oficiale semnarea în fals a numelui destinatarului unui mandat poştal pentru a încasa contravaloarea; sau
modificarea conţinutului unei declaraţii autentificate, precum şi a încheierii notarului public.
Nu există infracţiune de fals material în înscrisuri oficiale dacă funcţionarul public a antedatat un referat
care exprima realitatea, iar modificarea datei nu era de natură a atrage vreo consecinţă juridică; ori dacă a
adăugat pe un certificat de studii menţiunea „gr. II”, deşi aceasta nu era, în principiu, susceptibilă să
producă astfel consecinţe juridice*15).
A. Forme
a) Actele pregătitoare, deşi posibile şi necesare în săvârşirea infracţiunii de fals material în înscrisuri
oficiale, nu sunt incriminate. Ele pot avea valoare de acte de complicitate, dacă au fost efectuate de o altă
persoană decât autorul şi au servit acestuia la săvârşirea infracţiunii.
b) Tentativa este incriminată [art. 320 alin. (4)] şi poate fi săvârşită în oricare dintre modalităţile
normative prevăzute în art. 32 alin. (1) C. pen.
c) Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care executarea acţiunii de falsificare a fost
desăvârşită şi a produs urmarea imediată, adică s-a creat starea de pericol prin realizarea unui înscris oficial
fals, care prezintă însă aparent toate însuşirile unui înscris adevărat.
B. Sancţionare
Falsul material în înscrisuri oficiale varianta tip [art. 320 alin. (1)] se pedepseşte cu închisoare de la 6
luni la 3 ani, iar varianta agravată [art. 320 alin. (2) C. pen.] se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5
ani.
Tentativa la această infracţiune, în ambele sale variante, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de
norma de incriminare pentru forma consumată care se reduce la jumătate.
Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi la varianta tip poate fi aplicată dacă
instanţa constată că, faţă de gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului, această
pedeapsă este necesară, iar la varianta agravată se aplică obligatoriu.
Când instanţa penală declară că un înscris oficial este fals, va proceda cu ocazia executării hotărârii,
potrivit dispoziţiilor art. 580 C. pr. pen.
456
*2) C. Duvac, Drept penal, Partea specială, vol. II, p. 53.
*3) I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit., p. 556; V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., 2011, p. 683; P. Dungan,
T. Medeanu, V. Paşca, op. cit., p. 297.
*6) O.A. Stoica, Drept penal, partea specială, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 337.
*8) ICCJ, s. pen., Dec. pen. nr. 2412 din 4 mai 2004, în Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de decizii pe
anul 2004, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2005, p. 813; În acelaşi sens, a se vedea C. Ap. Cluj, Dec. pen. nr.
456/2002, în Buletinul Jurisprudenţei 2002, p. 512.
*9) V. Papadopol, în T. Vasiliu ş.a., op. cit., 7, p. 250.
*11) V. Papadopol, în T. Vasiliu ş.a., op. cit., p. 251–252.
*13) O.A. Stoica, op. cit., p. 338; T. Toader, op. cit., 2008, p. 363.
*14) G. Antoniu ş.a., op. cit., vol. III, p. 246–247.
*15) G. Antoniu ş.a., op. cit., p. 248.
ART. 321
Falsul intelectual
Falsul intelectual este incriminat în art. 321 C. pen. într-o singură variantă, care constă în falsificarea
unui înscris oficial, cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar public aflat în exercitarea
atribuţiunilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin
omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări.
Falsul intelectual este denumit astfel întrucât, în raport cu falsul material în înscrisuri oficiale, alterarea
adevărului nu priveşte materialitatea înscrisului în forma şi sursa acestuia, ci numai menţiunile şi
constatările cuprinse în textul înscrisului oficial întocmit de funcţionarul public în exercitarea atribuţiunilor
de serviciu*1).
Întotdeauna, la falsul intelectual înscrisul oficial este, din punct de vedere material, regulat şi legal,
falsitatea priveşte însă faptele şi împrejurările despre care înscrisul oficial este chemat să facă probă.
Datorită specificului său, falsul material în înscrisuri oficiale se constată, de regulă, pe calea unei
expertize grafice, pe când în cazul falsului intelectual, expertiza nu poate fi utilizată, folosindu-se alte
mijloace de probă.
În concepţia legiuitorului penal, falsul intelectual are o mai mare gravitate decât falsul material în
înscrisuri oficiale pentru că este de natură să aducă atingere, în subsidiar, şi relaţiilor sociale referitoare la
buna desfăşurare a activităţii de serviciu.
a) Obiectul juridic special al falsului intelectual este identic cu obiectul juridic special al falsului
material în înscrisuri oficiale. La ambele infracţiuni, fiind vorba de falsificarea unui înscris oficial, fapta
aduce atingere relaţiilor sociale referitoare la încrederea publică pe care trebuie să o inspire un asemenea
înscris.
457
Falsul intelectual este săvârşit de un funcţionar public aflat în exercitarea atribuţiunilor de serviciu şi
aduce atingere, în subsidiar, şi relaţiilor sociale referitoare la buna desfăşurarea a activităţii de serviciu*2).
b) Obiectul material al infracţiunii de fals intelectual este înscrisul oficial falsificat, care, ca şi la falsul
material, devine în parte şi produsul infracţiunii.
În ceea ce priveşte categoria juridică a înscrisurilor oficiale, facem trimitere la cele arătate la obiectul
material al infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale, cu sublinierea că, în cazul falsului intelectual,
obiectul material al infracţiunii este un înscris oficial care emană de la o autoritate publică, instituţie
publică sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică ori de la
o persoană prevăzută la art. 175 alin. (2) C. pen., competente să emită astfel de înscrisuri şi care, din
punctul de vedere al condiţiilor de formă şi al materialităţii scrierii, este un înscris valabil.
a) Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii de fals intelectual poate fi numai un funcţionar public care
săvârşeşte fapta în exercitarea atribuţiunilor de serviciu.
Prin „funcţionar public”, potrivit dispoziţiilor art. 175 alin. (1) C. pen., se înţelege persoana care, cu titlu
permanent sau temporar cu sau fără remuneraţie: exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul
legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti; exercită o funcţie de
demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură; exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în
cadrul unei regii autonome, al unui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau
majoritar de stat, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia. În temeiul art. 175 alin.
(2) C. pen., este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, şi persoana care exercită un serviciu
de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori
supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.
Dacă întocmirea înscrisului intră în competenţa unui colectiv, pot fi coautori ai falsului intelectual toţi
membrii colectivului (de exemplu, fals intelectual săvârşit într-un raport de expertiză întocmit de o comisie
de experţi numiţi în acest sens, dacă aceştia au hotărât şi au scris date, fapte sau împrejurări
necorespunzătoare adevărului).
Falsul intelectual este susceptibil de a fi săvârşit în forma instigării sau complicităţii ori în forma
participaţiei improprii*3).
b) Subiectul pasiv este autoritatea publică, instituţia publică sau o altă persoană juridică dintre cele care
administrează sau exploatează bunurile proprietate publică ori o persoană dintre cele la care se referă art.
175 alin. (2) C. pen. în cadrul căreia sau cărora s-a săvârşit falsul, deoarece prestigiul şi autoritatea acestora
sunt puse în pericol prin funcţionarul public ca angajat al lor.
Falsul intelectual afectează, în primul rând, încrederea pe care publicul o acordă înscrisurilor oficiale de
felul celui falsificat şi, în al doilea rând, intereselor persoanelor juridice sau fizice de la care emană
înscrisul. În mod implicit, falsul intelectual face să scadă încrederea publică în corectitudinea funcţionarilor
publici sau a persoanelor care exercită un serviciu de interes public.
Un înscris care conţine un fals intelectual poate aduce atingere şi unei persoane la care acesta s-ar referi.
Prin urmare, un subiect pasiv eventual poate fi şi o persoană ale cărei interese pot fi atinse prin comiterea
falsului intelectual.
a) Elementul material constă în acţiunea de falsificare a unui înscris oficial în conţinutul său fie prin
atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, fie prin omisiunea de a insera unele date
sau împrejurări, care ar fi trebuit să fie constatate.
Falsul intelectual este o infracţiune comisivă, dar, aşa cum rezultă din conţinutul legal al acestuia, poate
fi săvârşit şi prin omisiune (inacţiune).
458
În cazul atestării unor fapte necorespunzătoare adevărului, făptuitorul întocmeşte înscrisul, trece în
cuprinsul acestuia, în mod mincinos, adică altfel decât în realitate, o anumită faptă sau împrejurare despre
care înscrisul este destinat să facă probă, prezentând-o astfel ca fiind în deplină concordanţă cu realitatea.
În practica judiciară s-a decis că există fals intelectual săvârşit prin atestarea unor fapte
necorespunzătoare adevărului dacă funcţionarul public întocmeşte un proces-verbal de contravenţie nereal
sau consemnează un fapt neadevărat, şi anume că la constatarea contravenţiei a asistat şi o altă
persoană*4); ori dacă medicul a eliberat un certificat de deces fără să fi examinat cadavrul şi fără a fi
constatat personal cauza morţii*5); sau fapta inculpaţilor (viceprimar şi, respectiv, secretar al primăriei
unei comune) de a fi eliberat unei persoane, în lipsa unei hotărâri a comisiei pentru aplicarea Legii nr.
18/1991 – singura abilitată să decidă în această privinţă – o adeverinţă prin care se atestă, în mod nereal, că
s-a anulat procesul-verbal de punere în posesie a părţii vătămate asupra unui teren, adeverinţă pe care
persoana beneficiară a depus-o la instanţa de judecată, dobândind câştig de cauză într-un proces de
servitute*6).
În cazul săvârşirii falsului intelectual prin omisiune, funcţionarul public, întocmind înscrisul, nu trece în
cuprinsul acestuia date sau împrejurări care, faţă de ceea ce era chemat să constate acel înscris, trebuiau
menţionate. În practica judiciară s-a considerat că săvârşeşte falsul intelectual prin omisiune oficiantul
poştal care omite să înregistreze în registrul de evidenţă mandatul poştal primit şi a cărui valoare şi-a
însuşit-o; ori funcţionarul de la administraţia financiară care omite să completeze duplicatele sau
triplicatele chitanţelor eliberate unor persoane pentru sumele încasate, cu scopul de a însuşi acele sume*7).
b) Cerinţe esenţiale. Pentru întregirea elementului material al infracţiunii de fals intelectual este
necesară constatarea a două cerinţe esenţiale.
Prima cerinţă impune ca atestarea neadevărată sau omisiunea vădită să se fi produs cu prilejul
întocmirii înscrisului oficial de către funcţionarul competent. Alterarea sau denaturarea conţinutului
înscrisului oficial după întocmirea sa nu mai este posibilă decât prin fals material.
A doua cerinţă se referă la faptul că atestarea neadevărată sau omisiunea voită să fie săvârşită în cadrul
şi cu ocazia exerciţiului atribuţiilor de serviciu ale făptuitorului.
În norma de incriminare a falsului intelectual legiuitorul nu a mai prevăzut cerinţa ca falsificarea
înscrisului oficial să fie de natură să producă unele consecinţe juridice. Aceasta deoarece includerea
cerinţei în conţinutul infracţiunii ar fi fost de prisos, din moment ce înscrisul, din punctul de vedere al
condiţiilor de formă şi al competenţei celui care l-a emis, este un înscris valabil, iar conţinutul său nu
corespunde realităţii.
c) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale ocrotite, pericolul
rezultând din întocmirea unui înscris oficial fals.
Urmarea imediată specifică falsului intelectual se produce în momentul în care înscrisul este perfectat,
adică semnat şi întărit cu sigiliul sau ştampila cuvenită. Dacă înscrisul nu este perfectat, din vreo cauză
independentă de voinţa celui care l-a întocmit, lipsind urmarea imediată, fapta va constitui o tentativă la
infracţiunea de fals intelectual*8).
d) Raportul de cauzalitate. Între elementul material, în oricare dintre modalităţile sale normative, şi
urmarea imediată trebuie să se constate existenţa unei legături de cauzalitate care, cel mai adesea, rezultă
din materialitatea faptei, adică din constatarea existenţei acesteia.
a) Forma de vinovăţie care constituie elementul subiectiv al infracţiunii de fals intelectual este intenţia.
Intenţia trebuie să existe atât în cazul în cazul fapta este săvârşită prin acţiune (atestare mincinoasă), cât şi
în cazul în care fapta este comisă prin inacţiune (omiterea neîngăduită). Că este aşa rezultă din faptul că
legiuitorul a introdus expresia „cu ştiinţă”, ceea ce a lăsat în afara oricărei îndoieli că şi atunci când fapta se
săvârşeşte prin omisiune forma de vinovăţie este intenţia.
Dacă expresia „cu ştiinţă” în cazul falsului intelectual prin omisiune se justifică în Codul penal anterior,
pentru a marca o excepţie de la regula prevăzută în art. 19 alin. (3) C. pen. anterior, potrivit căreia „fapta
459
constând într-o inacţiune constituie infracţiune fie că este săvârşită cu intenţie, fie din culpă, afară de cazul
când legea sancţionează numai săvârşirea ei cu intenţie”, această expresie în conţinutul art. 321 C. pen. nu
mai apare ca necesară pentru că legiuitorul, în noua lege penală, consacră regula în temeiul căreia „fapta
comisă din culpă constituie infracţiune numai când legea o prevede în mod expres” [art. 16 alin. (6) teza a
II-a].
b) Mobilul şi scopul au relevanţă numai pentru individualizarea pedepsei.
A. Forme
Falsul intelectual, deşi poate fi săvârşit şi prin omisiune, rămâne o infracţiune comisivă, ceea ce
înseamnă că activitatea infracţională, în cazul falsului intelectual, este susceptibilă de toate formele de
săvârşire.
a) Actele pregătitoare, deşi posibile în modalitatea atestării unor fapte necorespunzătoare adevărului, nu
sunt incriminate.
b) Tentativa la infracţiunea de fals intelectual, modalitatea comisivă, există atunci când executarea
activităţii de falsificare a început, dar a fost întreruptă sau a rămas fără rezultat din cauze independente de
voinţa făptuitorului.
Pentru a se reţine tentativa la infracţiunea de fals intelectual, trebuie să se constate că executarea
începută avea aptitudinea de a crea urmarea imediată.
Tentativa la această infracţiune este incriminată potrivit art. 321 alin. (2) C. pen.
c) Consumarea infracţiunii de fals intelectual are loc în momentul în care se termină întocmirea
înscrisului oficial fals, adică în momentul în care înscrisul este perfectat prin semnare şi aplicarea ştampilei
sau a sigiliului. În acest moment se produce şi starea de pericol pentru încrederea publică pe care trebuie să
o inspire orice înscris oficial.
Nu are relevanţă, sub aspectul existenţei infracţiunii, dacă înscrisul fals a fost ori nu folosit.
B. Sancţionare
Infracţiunea de fals intelectual se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
Limitele pedepsei sunt similare cu acelea ale falsului material în înscrisuri oficiale, varianta agravată,
când fapta este săvârşită de un funcţionar public în exerciţiul atribuţiunilor de serviciu [art. 320 alin. (2)].
Tentativa la infracţiunea de fals intelectual se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani şi 6 luni.
Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi poate fi aplicată dacă instanţa constată
că, faţă de gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului, această pedeapsă este
necesară.

*2) În acelaşi sens, a se vedea: V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., 2011, p. 689; O.A. Stoica, op. cit., p.
339; C. Duvac, op. cit., p. 66.
*3) CSJ s. pen., Dec. nr. 153/1999, în RDP nr. 1/1999, p. 140; în acelaşi sens, a se vedea CSJ, s. pen.,
Dec. nr. 829/1999, în RDP nr. 1/2001, p. 141–142.
*4) G. Antoniu, C. Bulai, Practică judiciară penală..., op. cit., p. 249.
*6) C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 1088/1998, în V. Papadopol, Culegere de practică judiciară
penală, 1998, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p. 2.
*7) T. Toader, op. cit., 2008, p. 366.
ART. 322
460
Falsul în înscrisuri sub semnătură privată
În art. 322 C. pen. falsul în înscrisuri sub semnătură privată este incriminat într-o singură variantă, care
constă în falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul dintre modurile prevăzute în art. 320
sau art. 321, dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoane spre folosire, în
vederea producerii unei consecinţe juridice.
Înscrisul sub semnătură privată are valoare de probă împotriva persoanei care a semnat acel înscris şi în
avantajul persoanei care a obţinut înscrisul, de aceea, falsificarea lui înseamnă alterarea adevărului operată
asupra unui lucru (entitate) care are legal însuşiri probatorii.
Este un adevăr că înscrisul sub semnătură privată, privit în individualitatea lui, interesează numai pe
subiecţii raportului juridic la care se referă, dar tot un adevăr este şi faptul că înscrisurile sub semnătură
privată, privite în ansamblul lor, interesează încrederea publică şi deci aduc atingere acestei valori sociale.
Dacă legea penală nu ar încrimina fapta de fals în înscrisuri sub semnătură privată, puterea probatorie a
acestor înscrisuri ar deveni cu totul aleatorie, iar relaţiile sociale privind încrederea ce trebuie acordată
acestor înscrisuri ar suferi o gravă atingere*1).
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la încrederea publică pe care trebuie
să o inspire înscrisurile sub semnătură privată. Prin urmare, prin incriminarea falsului în înscrisuri sub
semnătură privată, valoarea socială ocrotită este tot încrederea publică, numai că, de data aceasta,
încrederea publică nu priveşte înscrisurile oficiale, ci înscrisurile sub semnătură privată.
b) Obiectul material îl formează înscrisul sub semnătură privată falsificat. Ca şi la celelalte infracţiuni
precedente de fals în înscrisuri, înscrisul falsificat constituie şi produsul infracţiunii.
Legea nu explică ce se înţelege prin înscris sub semnătură privată, dar în art. 178 alin. (2) C. pen. se
defineşte înscrisul oficial ca fiind orice înscris care emană de la o persoană juridică dintre cele la care se
referă art. 176 ori de la persoana prevăzută în art. 175 alin. (2) sau care aparţine unor asemenea persoane.
Luând în seamă aceste dispoziţii putem defini înscrisurile sub semnătură privată ca fiind acele înscrisuri
care emană de la alte persoane juridice decât cele menţionate în art. 176 C. pen. ori de la alte persoane
decât cele prevăzute în art. 175 alin. (2) C. pen., care poartă o semnătură şi este susceptibil de a produce
efecte juridice.
Sunt, în acest sens, înscrisuri sub semnătură privată: înscrisurile neautentificate, care cuprind manifestări
de voinţă ale unei persoane particulare referitoare la drepturi şi obligaţii cu caracter patrimonial sau de altă
natură (de exemplu, acte de vânzare, testamente olografe, chitanţe, contracte de închiriere); acte prin care
se constată operaţii comerciale efectuate de diferite persoane, în general, toate actele private de natură să
constituie baza unei pretenţii, să servească la constatarea unui drept ori care fac să prezume un drept sau să
cauzeze un prejudiciu.
În practica judiciară s-a decis că falsificarea unor acte contabile ale unei societăţi comerciale private,
prin modificări, ştersături ori adăugiri şi folosirea lor la întocmirea evidenţelor contabile constituie
infracţiunea de fals material în înscrisuri sub semnătură privată*2); ori falsificarea etichetelor aplicate
mărfurilor*3).
Dacă înscrisurile sub semnătură privată sunt autentificate se convertesc în înscrisuri oficiale.
461
a) Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată poate fi orice
persoană care are o anumită pricepere sau dexteritate în operaţiunile de contrafacere sau alterare ori de
atestare a unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori de a omite inserarea unor date sau
împrejurări. Fapta poate fi săvârşită de o pluralitate de subiecţi activi (coautori, instigatori, complici) sub
forma participaţiei penale proprii*4) sau improprii*5).
b) Subiectul pasiv – cert sau eventual – al infracţiunii este persoana, fizică sau juridică, ale cărei
interese materiale sau morale au fost ori ar putea fi atinse prin folosirea înscrisului sub semnătură privată
fals.
a) Elementul material al infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată este alcătuit din două
acţiuni săvârşite succesiv, şi anume:
– falsificarea înscrisului sub semnătură privată în vreunul dintre modurile prevăzute în art. 320 sau
art. 321, adică prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod; ori prin
atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului sau prin omisiunea cu ştiinţă de a insera
unele date sau împrejurări, şi
– folosirea înscrisului falsificat ori încredinţarea sa, spre folosire, altei persoane*6).
Contrafacerea scrierii înseamnă imitarea, reproducerea frauduloasă a scrierii unui act, pentru a face să se
creadă că scrierea, astfel cum a fost imitată, este cea originală şi exprimă voinţa autorului actului.
Contrafacerea subscrierii înseamnă imitarea semnăturii persoanei care trebuia să semneze actul, dacă nu
ar fi fost falsificat.
Alterarea unui înscris sub semnătură privată înseamnă modificarea materială a redactării textului unui
asemenea înscris, prin adăugiri, înlocuiri, ştersături, în orice mod, de cifre, cuvinte, fraze sau chiar prin
utilizarea unor procedee de juxtapunere (cum ar fi aducerea unei hârtii cu semnătură originală şi lipirea ei
pe partea de jos a textului dactilografiat).
Falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin atestarea unor fapte sau împrejurări
necorespunzătoare adevărului presupune a prezenta în conţinutul înscrisului, în mod denaturat, fapta sau
împrejurările asupra căreia poartă atestarea.
Omisiunea cu ştiinţă de a insera în conţinutul înscrisului unele date sau împrejurări are loc în cazul în
care făptuitorul trece sub tăcere aceste date sau împrejurări deşi ele trebuie să fie constatate în acel înscris.
Acţiunea de falsificare, indiferent de modalitatea sub care se înfăptuieşte, constituie element material al
infracţiunii numai dacă autorul, după executarea falsului, foloseşte el însuşi înscrisul ori îl încredinţează
altei persoane, dar cu finalitatea bine precizată de a-l folosi.
Numai săvârşirea cumulativă, dar în mod succesiv, a ambelor acţiuni dă naştere infracţiunii.
b) Cerinţe esenţiale. Pentru ca falsificarea unui înscris sub semnătură privată, urmată de folosirea
acestuia ori de încredinţarea lui altei persoane spre a-l folosi, să poată cădea sub incidenţa legii penale este
necesar ca înscrisul falsificat să aibă un conţinut cu relevanţă juridică (semnătură, data redactării), să fie apt
de a produce consecinţe juridice, să aibă putere probatorie, adică să fie susceptibil de a proba, chiar şi
numai într-o anumită măsură, faptul în dovedirea căruia este invocat.
O scriere fără relevanţă juridică, fără semnătură sau fără altă posibilitate de a fi atribuită unei persoane,
nu poate constitui obiectul unui fals în înscrisuri sub semnătură privată.
Înscrisul poate fi redactat în limba română sau în orice altă limbă.
c) Urmarea imediată. Caracteristica infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată constă în
crearea unei stări de pericol privitoare la încrederea pe care publicul o acordă valorii probante a
înscrisurilor sub semnătură privată.
d) Raportul de cauzalitate. Între acţiunea de falsificare a înscrisului urmată de folosirea sau de
încredinţarea spre folosire a acestuia şi starea de pericol trebuie să existe o legătură de cauzalitate.
462
Dacă înscrisul fals a ajuns să fie folosit prin altă împrejurare decât prin fapta voită a făptuitorului sau a
unei persoane căruia i-a fost încredinţat înscrisul spre folosire, lipsind legătura de cauzalitate, nu se poate
vorbi de latura obiectivă a infracţiunii.
a) Forma de vinovăţie specifică infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată este intenţia, care
trebuie să privească atât acţiunea de falsificare, cât şi acţiunea consecutivă de folosire a înscrisului fals de
către făptuitor sau de încredinţare a acelui înscris unei alte persoane spre folosire, în vederea realizării unei
consecinţe juridice. Întrucât în cazul infracţiunii subiectul acţionează în vederea unui anumit scop –
producerea unei consecinţe juridice – intenţia nu poate fi decât calificată.
b) Mobilul şi scopul urmărit de autor nu sunt relevante pentru existenţa infracţiunii, ci pentru
individualizarea pedepsei. De aceea, instanţa trebuie să se ocupe de scopul imediat prevăzut de lege –
producerea unei consecinţe juridice –, iar nu şi de scopul final avut în vedere de infractor, care poate fi, de
exemplu, dobândirea unui folos ilicit, producerea unei pagube altei persoane etc.
Elementul subiectiv al infracţiunii este realizat şi în cazul când falsul a fost săvârşit pentru dovedirea
unui fapt adevărat, fiindcă un înscris falsificat creează totdeauna o stare de pericol pentru încrederea
publică; împrejurarea va fi considerată însă ca o circumstanţă atenuantă judiciară*7).
A. Forme
a) Actele pregătitoare, deşi posibile şi de multe ori inevitabile, nu sunt incriminate de lege. Ele pot avea
valoare de acte de complicitate anterioară când sunt executate de o altă persoană şi au folosit autorului la
săvârşirea infracţiunii.
b) Tentativa. Datorită specificului elementului material, tentativa la infracţiunea de fals în înscrisuri sub
semnătură privată nu poate exista decât după începerea executării acţiunii subsecvente (de folosire sau de
încredinţare a înscrisului spre folosire). Împrejurarea că făptuitorul nu s-a folosit de înscrisul fals şi nici nu
l-a încredinţat altuia spre folosire echivalează cu desistarea voluntară de la activitatea infracţională [art. 34
alin. (1) teza I C. pen.].
Există tentativă la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată în cazul în care făptuitorul a
încercat să se folosească de înscris, dar nu a reuşit sau a încercat să-l încredinţeze unei alte persoane, dar
aceasta l-a refuzat ori l-a denunţat.
c) Consumarea infracţiunii are loc de îndată ce s-a produs urmarea imediată, adică s-a creat starea de
pericol prin săvârşirea acţiunii subsecvente de folosire de către făptuitor a înscrisului fals în vederea
producerii unei consecinţe juridice sau de încredinţare a înscrisului unei alte persoane în vederea aceleiaşi
finalităţi.
d) Epuizarea. În practica judiciară*8) s-a admis că infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură
privată poate fi săvârşită în formă continuată. S-a reţinut că inculpatul a falsificat, prelungind termenul de
valabilitate a delegaţiilor de la o parohie, pentru a colecta bani de la enoriaşi în vederea construcţiei unei
catedrale şi apoi a prezentat-o la şapte persoane de la care a primit suma totală de 9,8 milioane lei vechi, pe
care şi-a însuşit-o.
În motivarea instanţei se precizează că infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată este o
infracţiune complexă cuprinzând două fapte penale, respectiv falsificarea înscrisului în vreunul dintre
modurile prevăzute în norma de incriminare a falsului material în înscrisuri oficiale şi uzul de fals, ca faptă
distinctă. În realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale inculpatul a uzat în mod repetat de delegaţia
falsificată, ceea ce atrage forma continuată a întregii infracţiuni, neavând relevanţă că acţiunea de fals s-a
operat într-un singur act.
Credem că această soluţie nu mai poate fi compatibilă cu dispoziţiile art. 35 alin. (1) C. pen., care în
definiţia infracţiunii continuate introduce condiţia unicităţii subiectului pasiv.
463
Totuşi, apreciem că infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată poate fi săvârşită în formă
continuată (de exemplu, un angajat al unei societăţi comerciale care face mai multe deplasări în interesul
acelei societăţi să consemneze în raportul de deplasare date necorespunzătoare adevărului şi să încaseze
sume de bani necuvenite), când distingem şi un moment al epuizării.
B. Sancţionare
Falsul în înscrisuri sub semnătură privată se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
Potrivit art. 67 alin. (1) C. pen., instanţa de judecată poate aplica şi pedeapsa complementară a interziceri
exercitării unor drepturi, dacă o apreciază ca fiind necesară, luând în seamă gravitatea concretă a faptei,
împrejurările săvârşirii acesteia şi persoana infractorului.
Tentativa se pedepseşte.

*3) Trib. Suceava, Dec. pen. nr. 598/1998, în RDP nr. 3/1999, p. 133.
*4) C. Ap. Iaşi, Dec. pen. nr. 942 din 6 decembrie 2001, în Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de
practică pe anul 2001, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 170–175.
*5) C. Ap. Târgu-Mureş, s. pen., Dec. nr. 54/R/2003, în Dreptul nr. 7/2004, p. 193–194.
*8) C. Ap. Suceava, s. pen., Dec. nr. 205 din 17 martie 2004, în Buletinul jurisprudenţei, Semestrul
II/2003, Semestrul I/2004, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 50.
ART. 323
Uzul de fals
Uzul de fals este incriminat în art. 323 C. pen. într-o singură variantă, care constă în folosirea unui
înscris oficial ori sub semnătură privată, cunoscând că este fals, în vederea producerii unei consecinţe
juridice.
Este un adevăr că unele înscrisuri falsificate, în special cele oficiale, produc efecte în mod automat, de
îndată ce au fost întocmite. Totuşi, uzul de fals este o cale ilicită de activare a înscrisurilor false; dacă nu s-
ar săvârşi uzul de fals infracţiunile de fals, în multe cazuri, ar rămâne o ameninţare fără urmări concrete.
De aici şi justificarea incriminării uzului de fals.
După cum se observă din formularea normei de incriminare, uzul de fals este o activitate subsecventă,
prin care înscrisurile false devin mijlocul de săvârşire a infracţiunii de uz de fals. Infracţiunea de uz de fals
constituie deci, în raport cu infracţiunile de fals, o faptă penală subsecventă derivată şi corelativă; derivată,
pentru că este necesară o prealabilă falsificare a înscrisului; corelativă, fiindcă existenţa faptei de uz de fals
depinde de infracţiunea de fals.
a) Obiectul juridic special este diferit, după cum uzul de fals priveşte un înscris oficial sau un înscris
sub semnătură privată*1).
Astfel, dacă înscrisul fals folosit este un înscris oficial, obiectul juridic special al uzului de fals este
identic cu cel al falsului în înscrisuri oficiale, iar dacă înscrisul folosit este un înscris sub semnătură privată,
464
obiectul juridic special al infracţiunii de uz de fals este identic cu cel al falsului sub semnătură privată.
Această diferenţiere a obiectului juridic special determină şi o diferenţiere a periculozităţii sociale a faptei;
folosirea unui înscris oficial fals prezintă, în raport cu folosirea unui înscris sub semnătură privată, o
gravitate mai mare, în abstract, materializată prin limita maximă specială a pedepsei care este mai ridicată.
b) Obiectul material al infracţiunii de uz de fals este înscrisul fals folosit de făptuitor în vederea
producerii unei consecinţe juridice. Înscrisul fals, care poate fi un înscris oficial sau sub semnătură privată,
constituie, totodată, şi mijlocul de săvârşire a infracţiunii.
Noţiunile de „înscris oficial” şi de „înscris sub semnătură privată” au înţelesul explicat cu prilejul
examinării infracţiunilor de fals material în înscrisuri oficiale (a se vedea comentariul de la art. 320 C. pen.,
II, 2b) şi de fals în înscrisuri sub semnătură privată (a se vedea comentariul de la art. 321 C. pen., II, b).
Înscrisul fals formează obiectul material al uzului, chiar dacă s-ar prezenta o copie legalizată sau
fotografiată a originalului; copia va fi socotită ca un mijloc de săvârşire a infracţiunii, în măsura în care
folosirea sa este admisă.
Din moment ce un înscris folosit este defăimat ca fals, trebuie să fie prezentat originalul, acesta fiind
propriu-zis obiectul material al infracţiunii, obiect asupra căruia se vor efectua cercetările pentru aflarea
adevărului.
a) Subiectul activ nemijlocit poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale de a răspunde
penal.
Din coroborarea dispoziţiilor art. 323 C. pen. cu cele ale art. 322 C. pen. rezultă că în cazul înscrisurilor
sub semnătură privată, dacă persoana care se foloseşte de înscrisul fals este însăşi falsificatorul, acesta nu
va fi socotit ca subiect activ nemijlocit al infracţiunii de uz de fals, ci ca subiect activ al infracţiunii de fals
în înscrisuri sub semnătură privată; uzul de fals în acest caz este absorbit ca cerinţă esenţială în conţinutul
infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.
În cazul în care falsificatorul unui înscris oficial (a unui fals material sau intelectual) face uz de înscrisul
falsificat de el, săvârşeşte un concurs de infracţiuni de conexitate (infracţiunea de fals material sau
intelectual şi uzul de fals).
Uzul de fals poate fi săvârşit în participaţie penală (coautorat, instigare, complicitate).
b) Subiectul pasiv al infracţiunii de uz de fals este, în primul rând, societatea ca titular al încrederii
publice în înscrisurile oficiale sau sub semnătură privată, ca valoare socială, iar, în al doilea rând, persoana
juridică sau fizică ale căror interese au fost sau ar putea fi lezate prin folosirea înscrisului falsificat.
a) Elementul material al infracţiunii de uz de fals constă în acţiunea de folosire a unui înscris fals
oficial sau sub semnătură privată. Nu este de conceput săvârşirea infracţiunii de uz de fals fără preexistenţa
unui înscris falsificat susceptibil de a produce consecinţe juridice.
„A folosi” un înscris fals înseamnă a-l prezenta, a-l utiliza, a-l înfăţişa unei autorităţi publice, instituţii
publice sau altei persoane juridice ori unei persoane care exercită un serviciu de interes public pentru care a
fost învestită de autorităţile publice, ca dovadă a conţinutului său aparent.
În lipsa unei limitări legale, folosirea unui înscris fals se poate efectua în orice mod: prin depunerea în
original, ca act doveditor, la o acţiune în justiţie sau la o cerere adresată unei instituţii publice, prin
invocarea în arătarea temeiurilor unei acţiuni sau cereri şi ataşarea unei copii prin prezentarea cu prilejul
întocmirii unui înscris oficial sau efectuării unei operaţii de plată, ori de legitimare sau de participare la un
concurs de admitere ori ocuparea unui post etc.
Folosirea înscrisului fals trebuie să fie efectivă, simpla deţinere a unui astfel de înscris nu constituie
infracţiunea de uz de fals. În acest sens s-a pronunţat şi practica judiciară. Astfel, instanţa a decis că
465
infracţiunea de uz de fals nu poate fi reţinută în sarcina însoţitorului unui transport care, primind un înscris
falsificat destinat să servească la justificarea transportului în eventualitatea unui control, a ţinut acest
înscris asupra sa pe tot parcursul transportului, fără a-l fi prezentat vreunui organ de control*2); de
asemenea, nu există uz de fals dacă o persoană, fiind chemată în judecată civilă, are asupra sa, în instanţă,
un act fals cu care ar putea să combată pretenţiile reclamantului, însă nu-l înfăţişează judecătorilor şi nu-l
depune la dosar*3).
Acţiunea de folosire trebuie să privească un înscris fals. Dacă înscrisul nu este fals, ci folosit fără drept,
fapta nu constituie uz de fals. Astfel, nu realizează elementul material al acestei infracţiuni fapta de a
prezenta, în justificarea unei activităţi ilicite, a unui înscris cu conţinut real, eliberat de o unitate
competentă, însă altei persoane*4).
b) Cerinţă esenţială. Pentru ca acţiunea de folosire a înscrisului fals să întregească latura obiectivă a
infracţiunii se cere ca înscrisul fals folosit să fie susceptibil de a produce consecinţe juridice, adică de a
servi ca probă*5). De aceea, folosirea unui înscris fals care a fost anterior declarat printr-o hotărâre ca fals
nu constituie un uz în sensul legii penale atât timp cât nu mai poate servi ca probă.
Aceeaşi soluţie se impune şi în cazul unui înscris fals deteriorat care nu poate fi reconstituit şi căruia îi
lipseşte partea pe care se pretinde că a existat semnătura sau sigiliul oficial, întrucât înscrisul nu poate servi
ca probă.
În practica judiciară, în mod justificat s-a reţinut uzul de fals în cazul în care inculpatul a folosit un
certificat eliberat de administraţia financiară în care se menţiona, neconform cu realitatea, că figurează în
evidenţele fiscale cu un imobil pentru care a plătit impozit din 1963 – în vederea producerii unei consecinţe
juridice: obţinerea unei hotărâri judecătoreşti civile prin care să se constate că, pe baza uzucapiunii, a
devenit proprietarul imobilului*6); ori a prezentat poliţiei un permis de conducere falsificat sau a prezentat
în vederea transferării la o altă unitate un carnet de muncă falsificat*7); ori a depus o adeverinţă falsă de
vechime în muncă pentru a putea ocupa un post*8).
Instanţele de judecată au pronunţat soluţii diferite referitoare la încadrarea juridică a faptei de folosire, cu
vinovăţie, de acte vamale false la Registrul Auto Român, în vederea verificării unui autoturism adus din
străinătate în scopul înmatriculării acestuia*9). Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie s-a pronunţat în recurs în
interesul legii prin Decizia nr. XIX/2006*10), în sensul că o astfel de faptă constituie infracţiunea de uz de
fals prevăzută în art. 291 C. pen. anterior (corespondent în actuala reglementare cu art. 323 C. pen.).
c) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru aflarea adevărului şi deci pentru justa
soluţionare a acţiunii sau a cererii în susţinerea sau combaterea căreia se invocă înscrisul fals. Această stare
de pericol se produce în momentul în care făptuitorul pretinde ca acţiunea sau cererea respectivă să fie
soluţionată în sensul înscrisului de care se foloseşte.
În doctrina penală s-a susţinut că urmarea imediată a laturii obiective a infracţiunii de uz de fals nu este
realizată când înscrisul fals depus la un dosar este retras înainte de a se păşi la cercetarea şi soluţionarea
cauzei sau când cel care l-a prezentat declară că nu înţelege să se folosească de acel înscris (desistare
voluntară)*11).
Într-o opinie diferită se apreciază că uzul de fals consumându-se în momentul prezentării descrierii sau
invocării înscrisului, manifestarea de voinţă ulterioară, în sens contrar, nu ar putea avea efectul unei
desistări voluntare, adică a unei cauze exoneratoare de răspundere penală. De asemenea, se mai susţine că
autorii primei opinii restrâng în mod nejustificat sensul noţiunii de „folosire”, care nu poate fi altul decât
cel din limbajul comun, iar, pe de altă parte, că oricum prin depunerea la dosar a unui act falsificat, ca
temei al unei acţiuni, falsificatorul chiar a pretins ca acţiunea sa să fie soluţionată în raport cu conţinutul
acelui înscris.
Credem că această din urmă opinie corespunde mai bine voinţei legiuitorului exprimată în norma de
incriminare a uzului de fals.
Pentru existenţa infracţiunii de uz de fals nu se cere producerea vreunui prejudiciu efectiv. Totuşi, uzul
de fals, în anumite condiţii, poate să genereze prejudicii patrimoniale.
466
d) Raportul de cauzalitate. În folosirea efectivă a înscrisului fals şi producerea urmării imediate există
întotdeauna o legătură de cauzalitate. Aceasta rezultă, de principiu, din materialitatea faptei.
a) Forma de vinovăţie, în cazul infracţiunii de uz de fals, este intenţia. Intenţia constă în hotărârea
preexistentă, deci directă, de a uza de un înscris cunoscând că acest înscris este fals; în afară de aceasta,
mai este necesar ca, prin săvârşirea faptei, autorul ei să urmărească producerea unei consecinţe juridice,
adică realizarea unui scop imediat, ceea ce denotă că este vorba de o intenţie calificată.
b) Mobilul care stă la baza activităţii infracţionale, precum şi scopul ultim, privind producerea unor
urmări de fapt (ca, de exemplu, obţinerea unui avantaj material, cauzarea unei pagube altei persoane),
urmărit de făptuitor nu prezintă relevanţă pentru realizarea conţinutului infracţiunii de uz de fals, dar de el
se ţine seama la dozarea pedepsei.
A. Forme
a) Actele pregătitoare, deşi posibile, nu sunt incriminate. Când actele pregătitoare au fost efectuate de
autorul uzului de fals, acestea sunt absorbite în forma încercată sau consumată a infracţiunii de uz de fals.
Dacă actele pregătitoare au fost executate de o altă persoană decât autorul uzului de fals, acestea pot avea
valoarea de complicitate anterioară.
b) Tentativa, deşi inerentă uzului de fals, fiindcă din momentul folosirii materiale a înscrisului şi până la
prevalarea expresă de acel înscris şi producerea urmării imediate executarea infracţiunii se poate afla în
eventuală stare de tentativă, dar aceasta nu este incriminată, nu intră sub incidenţa legii penale.
c) Consumarea infracţiunii are loc atunci când executarea acţiunii de folosire a înscrisului fals a fost
dusă până la capăt şi s-a produs urmarea imediată. Pentru consumarea infracţiunii nu interesează dacă s-a
produs şi consecinţa juridică pe care făptuitorul a avut-o în vedere la folosirea înscrisului.
Uzul de fals este o infracţiune de consumare imediată, deoarece verbul cu care a fost desemnat elementul
său material indică o acţiune de moment, care se realizează de îndată, iar nu o activitate de durată. De
aceea, toate dispoziţiile privitoare la răspunderea penală a făptuitorului, în cazul uzului de fals, se
raportează la acest specific (avem în vedere termenul de prescripţie a răspunderii penale, aplicarea actelor
de clemenţă etc.).
d) Epuizarea. Uzul de fals poate fi săvârşit în mod repetat în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, caz în
care fapta va constitui o infracţiune continuată (de exemplu, cu aceeaşi procură falsă încasează diferite
sume de bani de la aceeaşi instituţie, ori cu acelaşi raport fals de deplasare autorul obţine mai multe sume
de bani necuvenite de la aceeaşi unitate). Infracţiunea se epuizează când încetează acţiunea de folosire a
înscrisului fals.
B. Sancţionare
Infracţiunea de uz de fals este sancţionată potrivit art. 323 C. pen., cu pedeapsa cu închisoarea de la 3
luni la 3 ani sau cu amendă, când înscrisul folosit este oficial, şi cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 2 ani
sau cu amendă, când înscrisul este sub semnătură privată. Potrivit art. 67 C. pen., instanţa poate aplica, pe
lângă pedeapsa principală, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi.
Dacă prin infracţiunea de uz de fals s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial, pe lângă pedeapsa
închisorii se poate aplica şi pedeapsa amenzii.
*1) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 446; I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit., p. 568; V. Dobrinoiu, N.
Neagu, op. cit., 2011, p. 702.
*2) C. Duvac, op. cit., p. 91.
467
*4) T. Toader, op. cit., p. 371.
*8) M. Basarab şi colaboratorii, op. cit., vol. II, p. 844.
*9) Unele instanţe, considerând că folosirea de acte vamale false la Registrul Auto Român, în vederea
verificării unui autoturism adus din străinătate în scopul înmatriculării ar constitui o formă specială a
evaziunii fiscale, au încadrat o atare faptă în textul art. 273 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al
României.
Alte instanţe, dimpotrivă, au încadrat fapta de folosire a actelor false la RAR în vederea verificării în
scopul înmatriculării unui autoturism adus din străinătate, în textul art. 291 C. pen. anterior, apreciind că o
atare încadrare juridică se impune atunci când actele vamale false sunt folosite pentru producerea unor
consecinţe juridice ce constau în înmatricularea unui autoturism adus din străinătate.
*10) Publicată în M. Of. nr. 6 din 4 ianuarie 2007.
ART. 324
Falsificarea unei înregistrări tehnice
În art. 324 C. pen. sunt incriminate două fapte: falsificarea unei înregistrări tehnice şi folosirea unei
înregistrări tehnice falsificate.
Falsificarea unei înregistrări tehnice [art. 324 alin. (1)] este fapta persoanei care contraface, alterează
ori determină atestarea unei împrejurări necorespunzătoare adevărului sau omite înregistrarea unor date sau
împrejurări, urmată de folosirea de către făptuitor a înregistrării ori de încredinţarea acesteia unei alte
persoane spre folosire, în vederea producerii unor consecinţe juridice.
Folosirea unei înregistrări tehnice falsificate [art. 324 alin. (2)] constă în utilizarea unei înregistrări
tehnice falsificate în vederea producerii de consecinţe juridice.
Falsificarea prin diverse metode şi procedee a unor înregistrări tehnice ori omisiunea înregistrării unor
date sau împrejurări urmată de folosirea de către autor a unor asemenea falsuri sau de încredinţarea
acestora unei alte persoane spre folosire în vederea producerii unor consecinţe juridice reprezintă fapte de o
anumită gravitate, care justifică incriminarea lor.
Prin incriminarea acestor fapte legea penală ocroteşte încrederea publică, iar din punct de vedere civil,
apără atât interesele persoanelor, cât şi interesele autorităţilor sau instituţiilor care efectuează înregistrări
tehnice privitoare la unele situaţii de fapt.
Codul penal, după cum se observă, în art. 324 alin. (1), incriminează fapta de falsificare a unei
înregistrări tehnice, ca faptă principală, iar în alin. (2) al aceluiaşi text incriminează fapta de folosire a unei
înregistrări tehnice falsificate în vederea producerii de consecinţe juridice, ca faptă derivată din fapta
principală. Se înţelege că nu este cu putinţă să se comită folosirea unei înregistrări tehnice fără preexistenţa
faptei de falsificare a unei înregistrări tehnice.
Prin urmare, deşi denumirea marginală a art. 324 C. pen. se referă numai la incriminarea principală,
dispoziţiile articolului conţin o pluralitate de infracţiuni, care nu diferă decât prin conţinutul lor, în special
prin latura lor materială.
468
a) Obiectul juridic special al infracţiunii principale (falsificarea unei înregistrări tehnice) şi al celei
derivate (folosirea unei înregistrări tehnice falsificate) îl constituie relaţiile sociale care se bazează pe
încrederea publică acordată unei înregistrări tehnice privind autenticitatea şi realitatea acesteia.
Apărarea acestor relaţii sociale implică apărarea încrederii publice în raport cu adevărul pe care trebuie
să-l exprime înregistrările tehnice efectuate cu diverse aparate de măsură şi înregistrare.
b) Obiectul material îl formează înregistrarea tehnică falsificată, precum şi materialele de care s-a
folosit făptuitorul la realizarea falsului, în cazul infracţiunii principale, iar în ipoteza folosirii înregistrării
tehnice falsificate, obiectul material este însăşi înregistrarea tehnică falsificată care este produsul
infracţiunii principale*1).
a) Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii de falsificare a unei înregistrări tehnice poate fi orice
persoană care îndeplineşte condiţiile generale ale răspunderii penale şi are priceperea şi dexteritatea în
efectuarea operaţiunilor de contrafacere sau alterare a înregistrării tehnice respective.
În cazul infracţiunii de folosire a unei înregistrări tehnice falsificate, subiect activ nemijlocit poate fi
orice persoană, cu precizarea că dacă persoana care se foloseşte de înregistrarea tehnică falsificată este
însuşi falsificatorul, acesta nu va fi socotit ca subiect activ al acestei infracţiuni pentru că fapta lui de
folosire a înregistrării ori de încredinţare a acesteia unei alte persoane spre folosire, în vederea producerii
de consecinţe juridice, este absorbită ca cerinţă esenţială în conţinutul infracţiunii de falsificare a unei
înregistrări tehnice.
Ambele fapte incriminate sub denumirea marginală de falsificare a unei înregistrări tehnice sunt
susceptibile de a fi săvârşite în oricare dintre formele sau felurile participaţiei penale.
b) Subiectul pasiv al infracţiunii principale sau derivate în cazul falsificării unei înregistrări tehnice este
statul, ca titular al valorii sociale ocrotite: încrederea publică. Persoana împotriva căreia este folosită
înregistrarea tehnică falsificată şi care este ameninţată să sufere consecinţele juridice ale înregistrării
tehnice false, în cazul când aceasta ar fi considerată ca adevărată, este subiect pasiv eventual.
a) Elementul material al infracţiunii principale (falsificarea unei înregistrări tehnice) prevăzute în art.
324 alin. (1) C. pen. se realizează prin două activităţi succesive, şi anume:
– falsificarea unei înregistrări tehnice şi
– folosirea de către făptuitor a înregistrării tehnice falsificate ori încredinţarea acesteia unei alte
persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice.
Expresia „înregistrare tehnică” este explicată în art. 324 alin. (3) C. pen. Potrivit acestor dispoziţii, prin
„înregistrare tehnică” se înţelege atestarea unei valori, greutăţi, măsuri ori a desfăşurării unui eveniment,
realizată, în tot sau în parte, în mod automat, prin intermediul unui dispozitiv tehnic omologat şi care este
destinată a proba un anumit fapt, în vederea producerii de consecinţe juridice.
Falsificarea unei înregistrări tehnice se poate face prin contrafacere, alterare ori prin determinarea
atestării unor împrejurări necorespunzătoare adevărului sau omisiunea înregistrării unor date sau
împrejurări.
Contrafacerea înregistrării tehnice înseamnă imitarea, reproducerea frauduloasă a acesteia pentru a se
crede că înregistrarea tehnică respectivă este cea reală şi exprimă adevărul stării de fapt reţinute.
Alterarea înregistrării tehnice presupune modificarea conţinutului acesteia prin adăugiri, înlocuiri,
ştersături de cifre, cuvinte sau orice alte elemente pe care le conţinea înregistrarea respectivă în forma sa
originală, cu voinţa ca acea înregistrare să treacă drept adevărată, cu posibilităţi minime de detecţie, de
descoperire a modificărilor.
469
Prin „determinarea atestării unei împrejurări necorespunzătoare adevărului” se înţelege acţiunea
de a cauza, a provoca, a pricinui o atestare a unor împrejurări necorespunzătoare adevărului, adică de a
dovedi, a demonstra, a certifica anumite date sau împrejurări care nu au corespondent în realitate.
Folosirea de către făptuitor a unei înregistrări tehnice falsificate ori încredinţarea acesteia unei alte
persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice presupune întrebuinţarea, utilizarea
unei înregistrări tehnice, pe care, în prealabil, a falsificat-o pentru a naşte, modifica sau stinge drepturi şi
obligaţii.
Elementul material al infracţiunii derivate (folosirea unei înregistrări tehnice falsificate) constă în
acţiunea de folosire de către o altă persoană decât falsificatorul, a înregistrării tehnice falsificate, în vederea
producerii unei consecinţe juridice.
b) Cerinţe esenţiale. Pentru întregirea laturii obiective a infracţiunii de falsificare a unei înregistrări
tehnice, ca faptă principală, sunt necesare două cerinţe: prima cerinţă este aceea ca înregistrarea tehnică
falsificată sa aibă relevanţă juridică, adică să fie aptă de a produce consecinţe juridice; a doua cerinţă
presupune ca falsificatorul să fi folosit înregistrarea tehnică falsificată sau să o fi încredinţat altei persoane
pentru folosire.
În cazul infracţiunii de folosire a unei înregistrări tehnice falsificate, cerinţa esenţială se referă sau
vizează numai aptitudinea acesteia de a produce consecinţe juridice, de a putea fi invocată ca probă.
c) Urmarea imediată caracteristică infracţiunii de falsificare a unei înregistrări tehnice, fie ca faptă
principală, fie ca faptă derivată, constă în crearea unei stări de pericol pentru încrederea publică în
autoritatea înregistrărilor efectuate cu dispozitive tehnice omologate.
d) Raportul de cauzalitate. Între acţiunea de falsificare a unei înregistrări tehnice urmată de folosirea
sau încredinţarea acesteia unei alte persoane spre folosire, în cazul faptei principale, ori între acţiunea de
folosire a înregistrării tehnice false, în ipoteza faptei derivate, şi urmarea imediată trebuie să existe o
legătură de cauzalitate.
Dacă înregistrarea tehnică falsificată a ajuns să fie folosită prin altă împrejurare decât prin fapta voită a
falsificatorului sau a unei persoane căreia i-a fost încredinţată înregistrarea tehnica falsificată spre folosire,
lipsind legătura de cauzalitate, nu se poate vorbi de latura obiectivă a infracţiunii prevăzute în art. 324 C.
pen.
a) Forma de vinovăţie care realizează elementul subiectiv al infracţiunii de falsificare a unei înregistrări
tehnice este intenţia.
Intenţia trebuie să privească atât acţiunea de falsificare, cât şi acţiunea consecutivă de folosire a
înregistrării tehnice false de către făptuitor ori de încredinţare a acesteia unei alte persoane spre folosire, în
vederea producerii unei consecinţe juridice. Latura subiectivă implicând o finalitate, săvârşirea faptei cu
intenţie indirectă apare ca exclusă.
În cazul faptei derivate prevăzută în art. 324 alin. (2) C. pen., forma de vinovăţie este tot intenţia directă,
care presupune ca făptuitorul să ştie că înregistrarea tehnică este falsificată şi să urmărească folosirea
acesteia în vederea producerii unei consecinţe juridice.
b) Mobilul şi scopul urmărit de autor nu sunt relevante pentru existenţa infracţiunii. De aceea, instanţa
trebuie să se ocupe numai de scopul imediat prevăzut de lege – producerea unei consecinţe juridice, iar nu
scopul final avut în vedere de autor, care poate fi, de exemplu, dobândirea unui folos ilicit, producerea unei
pagube altei persoane etc.
A. Forme
470
a) Actele pregătitoare, deşi posibile şi de multe ori inevitabile, nu sunt incriminate. Ele pot avea valoare
de acte de complicitate, când sunt efectuate de altă persoană şi dacă au folosit autorului la săvârşirea
infracţiunii.
b) Tentativa, care poate să apară în oricare dintre modalităţile normative, nu este incriminată.
c) Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care executarea acţiunii de falsificare a unei
înregistrări tehnice s-a efectuat în întregime, fiind urmată de folosirea de către făptuitor a înregistrării ori de
încredinţarea acesteia unei alte persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice.
În cazul faptei derivate, consumarea acesteia are loc odată cu desăvârşirea acţiunii de folosire a unei
înregistrări tehnice falsificate în vederea producerii unei consecinţe juridice.
d) Epuizarea. Falsificarea unei înregistrări tehnice este susceptibilă de a fi săvârşită în formă continuată,
dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 35 alin. (1) C. pen., situaţie în care distingem şi un moment
al epuizării acesteia.
B. Sancţionare
Falsificarea unei înregistrări tehnice, ca faptă principală, precum şi folosirea unei înregistrări tehnice
falsificate, ca faptă derivată, se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi poate fi aplicată dacă instanţa constată că, faţă de
gravitatea concretă a infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului această pedeapsă este
necesară.
*1) P. Dungan, T. Medeanu, V. Paşca, op. cit., p. 314.
ART. 325
Falsul informatic
COMENTARIU (Lector univ. dr. Maxim Dobrinoiu)
Infracţiunea de fals informatic este reglementată într-o singură variantă tip (art. 325 C. pen.) şi constă în
introducerea, modificarea sau ştergerea, fără drept, de date informatice, precum şi restricţionarea, fără
drept, a accesului la aceste date, rezultând date necorespunzătoare adevărului în scopul de a fi utilizate în
vederea producerii de consecinţe juridice.
a) Obiectul juridic generic (de grup) este reprezentat de relaţiile sociale referitoare la încrederea
publică în siguranţa şi fiabilitatea sistemelor informatice, în valabilitatea, integritatea şi autenticitatea
datelor informatice, în întregul proces modern de stocare şi prelucrare automată a acestor informaţii, în
interes public (oficial) sau privat.
b) Obiectul juridic special. Interesul juridic protejat este acela al proprietarului, deţinătorului sau
utilizatorului de drept (legal) al sistemului informatic, dar şi al proprietarului, deţinătorului ori utilizatorului
de drept al datelor informatice, stocate sau vehiculate în respectivul sistem informatic.
c) Obiectul material. Constă în entităţile materiale denumite date informatice, aşa cum au fost acestea
definite de legiuitor în cuprinsul art. 181 alin. (2) (a se vedea comentariul de la art. 181 C. pen.).
471
a) Subiectul activ poate fi orice persoană responsabilă penal. Manipulările frauduloase de acest gen
sunt, în general, realizate de către iniţiaţi în ştiinţa calculatoarelor ori de persoane care, prin natura
serviciului, au acces la date şi sisteme informatice.
Participaţia este posibilă în toate formele sale: coautorat, instigare sau complicitate.
b) Subiectul pasiv special. În cazul acestei infracţiuni, subiectul pasiv va fi persoana fizică sau juridică
prejudiciată în propriile interese şi faţă de care se produc consecinţe juridice (de ordin patrimonial, moral
ori social) în urma contrafacerii datelor informatice.
Subiect pasiv adiacent (secundar) va fi proprietarul, deţinătorul de drept ori utilizatorul autorizat al
sistemului informatic.
Poate exista subiect pasiv secundar în cazul în care datele informatice vizate fals se referă la o persoană
fizică sau juridică, alta decât proprietarul sau deţinătorul de drept al respectivului sistem informatic sau al
datelor informatice afectate.
a) Elementul material se realizează printr-o acţiune alternativă de introducere, modificare sau ştergere
de date informatice ori de restricţionare a accesului la aceste date. Întrucât aceste modalităţi normative au
fost analizate în cadrul infracţiunii de alterare a integrităţii datelor informatice (art. 362 C. pen.), facem
trimitere la explicaţiile de la respectiva subsecţiune.
Actele prin care se realizează elementul material al infracţiunii implică efecte negative asupra stării
datelor în ceea ce priveşte capacitatea lor de a funcţiona şi atesta fapte ori situaţii de maniera prevăzută de
persoana care dispune de ele, ajungându-se la o situaţie care corespunde fabricării unor documente false
sau falsificării unor documente autentice.
Cu titlu de exemplu, falsificarea datelor informatice s-ar putea realiza sub următoarele forme:
– inserarea, modificarea sau ştergerea de date în câmpurile unei baze de date existente la nivelul unui
centru de evidenţă informatizată a persoanei, unei bănci sau societăţi de asigurări etc. – prin acţiunea
directă a făptuitorului asupra tastaturii ori prin copierea datelor de pe un suport de stocare extern;
– alterarea documentelor stocate în format electronic, prin modificarea sau ştergerea directă a cuvintelor
etc.
Într-o abordare tehnică mai complexă, falsul informatic va lua una dintre următoarele forme:
– simularea poştei electronice;
– simularea hyperconexiunilor;
– simularea web-ului.
În marea majoritate a acţiunilor de inducere în eroare a utilizatorilor de bună-credinţă, atacatorii
informatici folosesc mesaje bine (atent) elaborate pe care le transmit victimelor prin intermediul serviciilor
de poştă electronică.
Aceste mesaje sunt deseori întâlnite în cazul SPAM-ului sau atunci când, din diferite motive, autorul
caută să îşi ascundă adevărata identitate sau locaţie ori să se substituie unei alte persoane. Pentru a spori
încrederea cititorilor în aceste mesaje, este absolut necesar ca adresele de e-mail folosite să fie cât mai
credibile şi mai apropiate ca formă de cele ale persoanelor fizice sau juridice pe care atacatorii încearcă să
le impersoneze.
În acest context, a apărut şi metoda cunoscută sub numele de Simulare E-mail (orig. E-mail Spoofing),
care, tehnic, este destul de simplu de realizat şi constă în modificarea unor câmpuri de date cu ocazia
creării conturilor de poştă electronică, folosind facilităţile oferite de aplicaţiile de genul „clienţi de e-
mail”*1) sau chiar de sisteme informatice care oferă acces la e-mail prin interfeţe specializate sub formă de
servicii*2).
472
De asemenea, este exploatată şi o vulnerabilitate a protocolului SMTP*3), care nu impune în mod strict
autentificarea unui client (utilizator) în serverul de mesaje, lăsând acestuia „opţiunea” de a negocia
activarea acestei extensii*4).
În practica judiciară locală, dar şi internaţională, cele mai întâlnite metode de realizare a falsului
informatic sunt: simularea hiperconexiunilor şi a web-ului. Folosite „ingenios” alături de ingineria socială,
aceste atacuri sunt cunoscute sub numele de Phishing.
Tehnic, Phishing-ul presupune:
1. Realizarea unor conturi de poştă electronică fictive sau simularea unor conturi reale, cu scopul
inducerii în eroare a utilizatorilor de bună-credinţă asupra expeditorului;
2. Elaborarea unui mesaj adecvat în scopul manipulării utilizatorului de bună-credinţă şi determinarea
acestuia să acceseze, printr-o adresă URL de legătură*5), o anumită pagină web, contrafăcută şi/sau aflată
sub controlul atacatorilor;
3. Crearea unei pagini web false („în oglindă”, clonă etc.), inspirată după o pagină web reală sau
modificarea unei pagini web reale, astfel încât victimele să aibă un fals sentiment de siguranţă şi să
furnizeze date personale, financiare sau confidenţiale, informaţii care sunt „extrase” mai apoi de atacatori şi
folosite ilegal.
Cazurile de Phishing sunt complexe, atât din punct de vedere tehnic, cât mai ales al mijloacelor şi
metodelor folosite, iar organele de urmărire penală se raportează la o singură infracţiune, cea de fals
informatic. O analiză mai atentă asupra faptei, relevă însă că numai două activităţi pot fi privire şi încadrate
juridic ca falsuri informatice, respectiv contrafacerea unei pagini web originale şi, eventual, modificarea
conţinutului câmpului de expediţie al mesajului e-mail de inducere în eroare. Numai aceste două fapte sunt
de natură să producă date necorespunzătoare adevărului şi/sau consecinţe juridice.
În cazul paginii web contrafăcute, consecinţa juridică este reprezentată de atingerea adusă unui drept de
autor, şi anume dreptul rezervat dezvoltatorului paginii sau proprietarului website-ului ţintă (de exemplu, o
instituţie financiar-bancară, un operator de telecomunicaţii etc.).
În ceea ce priveşte adresa de poştă electronică, trebuie reţinut că în spaţiul cibernetic nu există un drept
de preempţiune ori de rezervare a unei anumite combinaţii alfanumerice în raport cu un cont de mail
deschis pe o platformă gratuită şi destinată publicului larg*6). Realizarea în aceste condiţii a unui cont pe
numele unei anumite persoane publice ori a unei instituţii sau organizaţii nu va fi de natură să creeze ab
initio consecinţe juridice, însă folosirea unei astfel de adrese ca mijloc de transmitere a unui conţinut (text,
video, audio etc.) purtător sau generator de consecinţe juridice va conduce implicit la reţinerea falsului
informatic, eventual în concurs cu alte fapte de natură penală (dacă acestea reprezintă concretizări ale
consecinţelor juridice).
Alături de Phishing, care este de departe cea mai mediatizată infracţiune informatică, atacatorii au la
dispoziţie şi alte metode prin care să înşele, de o manieră tehnică mult mai fină, vigilenţa utilizatorilor de
bună-credinţă sau chiar a administratorilor ori responsabililor cu securitatea sistemelor informatice.
Pharming-ul este un tip aparte de atac ce se materializează prin inserarea de date informatice în tabelele
care asignează adrese IP numelor de domenii vizitate (căutate, identificate etc.) cu scopul de a redirecţiona
unui utilizator traficul de date de la o resursă reală/legală (de exemplu, o pagină web a unei instituţii
bancare) spre o alta – de obicei aflată sub controlul atacatorilor. Această metodă exploatează cel mai
adesea vulnerabilităţi legate de software-ul serverelor de tip Sistem Nume de Domeniu (servere DNS*7)).
O cerinţă a existenţei infracţiunii este aceea ca făptuitorul să fi acţionat fără drept. Similar situaţiei din
Capitolul VI al Titlului VII – infracţiuni contra siguranţei şi integrităţii sistemelor şi datelor informatice, în
absenţa unei explicaţii asupra a ceea ce legiuitorul a avut în vedere ca „ilegal”, „neautorizat” sau „fără
drept”, putem considera că definiţia furnizată anterior de Legea nr. 161/2003 este cuprinzătoare (fiind, de
altfel, preluată din textul Convenţiei Consiliului Europei asupra Criminalităţii Informatice, Budapesta,
2001, şi adoptată de marea majoritate a statelor semnatare). În acest sens, acţionează fără drept persoana
care se află într-una dintre următoarele situaţii: a) nu este autorizată în temeiul legii sau al unui contract, b)
depăşeşte limitele autorizării ori c) nu are permisiunea, din partea persoanei fizice sau juridice competente,
473
potrivit legii, să o acorde, de a folosi, administra sau controla un sistem informatic ori de a desfăşura
cercetări ştiinţifice sau de a efectua orice altă operaţiune într-un sistem informatic.
Spre exemplu, va acţiona legitim persoana care, în exercitarea atribuţiilor de funcţionar de securitate IT,
creează o copie a paginii web a organizaţiei pentru care lucrează şi o încarcă pe un server „momeală”
(denumit honeypot) cu scopul de a identifica eventuale vulnerabilităţi ale sistemului exploatate prin atacuri
informatice ori de a studia modul de operare al hackerilor.
Într-o altă situaţie, se va reţine infracţiunea de fals informatic în sarcina persoanei care, într-o reţea
electronică socială*8) (de exemplu, Facebook, LinkedIn etc.) creează un cont fictiv pe numele unei alte
persoane, postând fotografia acesteia (reală sau modificată – de exemplu, într-o ipostază indecentă ori
provocatoare), alături de informaţii personale (reale sau fabricate) care, prin natura lor, pot cauza prejudicii
acesteia sau pot produce inclusiv consecinţe juridice. Deşi acest caz este tipic pentru ceea ce în literatura de
specialitate apare drept „furt de identitate”, lipsa (şi de această dată a) unei reglementări concrete în acest
sens va duce la un efort suplimentar de interpretare folosind prevederile existente.
b) Urmarea imediată constă în obţinerea de date informatice care nu au un corespondent în realitate şi,
prin aceasta, crearea unei stări de pericol pentru încrederea care se acordă acestora şi, în general,
prelucrărilor automate de informaţii.
Totodată, trebuie ca datele necorespunzătoare adevărului astfel obţinute să aibă puterea de a produce
consecinţe juridice, adică sunt apte să dea naştere, să modifice sau să stingă raporturi juridice, creând
drepturi şi obligaţii.
Spre exemplu, în cazul unui atac de tip Phishing, prin clonarea paginii web a unei instituţii bancare, chiar
dacă asemănarea dintre cele două variante este ireproşabilă, o posibilă consecinţă juridică ar fi încălcarea
dreptului de autor asupra designului respectivei pagini web prin realizarea unei copii neautorizate. Această
consecinţă juridică se manifestă însă doar atunci când copia respectivei pagini web este afişată public sau
atunci când atacatorii o fac cunoscută prin redirecţionarea traficului de date de la/la (eventualii) utilizatori
de bună-credinţă.
c) Raportul de cauzalitate între activitatea făptuitorului şi urmarea produsă trebuie dovedit.
Din punct de vedere subiectiv, infracţiunea de fals informatic se comite numai cu intenţie directă
calificată prin scop.
În condiţiile inserării, modificării sau ştergerii de date informatice, va exista infracţiune chiar dacă
persoana a alterat adevărul din cuprinsul acestor date cu un scop „legitim” (de exemplu, pentru a crea proba
unei situaţii juridice reale). De asemenea, nu este necesară utilizarea efectivă a acestor date, ci numai
obţinerea lor în vederea realizării scopului propus, şi anume: utilizarea datelor necorespunzătoare obţinute
în vederea producerii unei consecinţe juridice.
A. Forme
Actele de pregătire sunt lăsate în afara incriminării de către legiuitor. Anumite acte pregătitoare sunt însă
incriminate ca infracţiuni distincte în Capitolul VI – Infracţiuni contra siguranţei şi integrităţii sistemelor şi
datelor informatice, al Titlului VII din Codul penal.
Tentativa, deşi posibilă, nu se pedepseşte.
Infracţiunea se consideră consumată atunci când făptuitorul a introdus, modificat ori şters în vreun fel
acele date informatice dintr-un sistem ori a restricţionat accesul la respectivele date dacă prin aceasta s-au
produs alte date sau situaţii juridice necorespunzătoare valorii de adevăr iniţiale.
B. Sancţionare
474
În conformitate cu prevederile art. 325 C. pen., fapta de fals informatic se pedepseşte cu închisoare de la
unu la 5 ani.
*1) De exemplu, Microsoft Outlook, Mozilla Thunderbird etc.

*2) De exemplu, Yahoo, Gmail, Hotmail etc.
*3) Engl. SMTP – Simple Mail Transfer Protocol – protocolul de transfer de mesaje.
*4) Standardul RFC 2554.
*5) Adresă URL (uniform resource locator) sau LINK (legătură) – adresă care indică browserului de
internet locaţia resursei (paginii web, serverului etc.) căutate.
*6) Spre exemplu, oricine îşi poate crea o adresă de mail folosind un nume şi o combinaţie de cifre, cum
ar fi maxim.dobrinoiu2014@gmail.com.
*7) Engl. DNS – Domain Name System.
*8) O structură socială virtuală care oferă facilităţi de interacţiune membrilor săi înregistraţi permite
schimbul de mesaje, date sau informaţii personale ori de interes general.
ART. 326
Falsul în declaraţii
Falsul în declaraţii este incriminat într-o singură variantă, care constă în declararea necorespunzătoare
a adevărului, făcută unei persoane dintre cele prevăzute în art. 175 sau unei unităţi în care aceasta îşi
desfăşoară activitatea în vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci
când, potrivit legii ori împrejurărilor, declaraţia făcută serveşte la producerea acelei consecinţe.
Din conţinutul normei de incriminare rezultă că înscrisul în care se consemnează declaraţia
necorespunzătoare adevărului devine în mod firesc un înscris oficial fals (un fals intelectual derivat din
declaraţia falsă), iar efectele pe care declaraţia oficială consemnată le produce sunt rezultatul unei alterări
de adevăr*1). Din acest considerent, falsul în declaraţii este o faptă de o anumită gravitate care justifică
introducerea în sfera ilicitului penal, pentru că aduce atingere încrederii pe care trebuie să o inspire
înscrisurile oficiale întocmite pe baza declaraţiilor făcute în faţa unui funcţionar public sau a unei unităţi în
care acesta îşi desfăşoară activitatea ori a unei persoane care exercită un serviciu de interes public pentru
care a fost învestită de autorităţile publice.
Este un adevăr că în formarea şi desfăşurarea relaţiilor sociale, declaraţiile făcute de diferite persoane în
faţa autorităţilor publice, instituţiilor publice sau altor persoane de interes public au, din ce în ce mai mult,
un rol hotărâtor, ele constituind temeinic mijloc de probă, motiv pentru care orice declaraţie falsă
consemnată oficial afectează puternic încrederea pe care oamenii o acordă acestui mijloc de probă şi
provoacă nesiguranţă, nelinişte în sfera relaţiilor sociale.
a) Obiectul juridic special este constituit din relaţiile sociale care privesc încrederea publică în
declaraţiile făcute de către persoanele fizice unui funcţionar public sau unei unităţi în care acesta îşi
desfăşoară activitatea în vederea producerii unor consecinţe pentru sine sau pentru altul, atunci când,
potrivit legii ori împrejurărilor, declaraţia făcută serveşte la producerea unor consecinţe juridice.
În baza unor astfel de declaraţii se întocmesc acte oficiale cu forţă probantă şi apte de a produce
consecinţe juridice.
475
b) Obiectul material. Falsul în declaraţii se săvârşeşte, de regulă, în mod oral, prin declararea
necorespunzătoare adevărului funcţionarului public sau unei unităţi în care acesta îşi îndeplineşte
atribuţiunile, de către făptuitor, în situaţiile reglementate de lege, caz în care fapta nu are obiect material,
întrucât înscrisul în care se consemnează declaraţia neadevărată este produsul infracţiunii de fals în
declaraţii, iar nu obiectul material al acesteia.
Dacă declaraţia falsă este făcută de făptuitor în scris, această declaraţie va forma obiectul material al
infracţiunii de fals în declaraţii.
a) Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii de fals în declaraţii poate fi orice persoană responsabilă
penal şi care este îndreptăţită să facă declaraţia în faţa autorităţilor publice sau a unităţilor abilitate să emită
înscrisuri oficiale*2).
Infracţiunea nu poate fi săvârşită în participaţie penală sub forma coautoratului pentru că fiecare
persoană face declaraţia în nume propriu. Dacă declaraţia falsă făcută de autor este susţinută de către alte
persoane care cunosc caracterul fals al declaraţiei, acele persoane vor fi complici la infracţiune.
Funcţionarul public care consemnează declaraţia falsă şi întocmeşte actul oficial în baza acesteia,
necunoscând caracterul fals al declaraţiei, nu va răspunde penal, el fiind un auxiliar extrapenal.
Dacă funcţionarul public care consemnează declaraţia, cunoscând falsitatea acesteia, nu sesizează
organele de urmărire penală, va fi socotit autor al infracţiunii de omisiunea sesizării, prevăzută în art. 267
C. pen.*3).
În doctrina penală s-a exprimat opinia că în ipoteza în care funcţionarul public, cunoscând falsitatea
declaraţiei o consemnează într-un act oficial, va putea răspunde pentru un concurs de infracţiuni: omisiunea
sesizării organelor judiciare şi complicitate la fals în declaraţii. În susţinerea acestei opinii se aduce ca
argument faptul că este greu a nega orice relevanţă penală a faptei funcţionarului public de a fi consemnat
totuşi declaraţia, atribuindu-i astfel valoare probantă, deşi ştia că nu corespunde adevărului, şi de a-l aşeza
astfel pe acesta, sub raportul răspunderii penale, pe acelaşi plan cu alt funcţionar public care nu a întreprins
personal nimic ilicit, în afara faptului de a fi omis să sesizeze organele de urmărire penală pentru săvârşirea
infracţiunii de care a luat cunoştinţă*4).
b) Subiectul pasiv al infracţiunii de fals în declaraţii este autoritatea publică sau unitatea abilitată să
emită înscrisuri oficiale în baza unei declaraţii din partea unei persoane capabile şi îndreptăţite, potrivit
legii, să dea acea declaraţie.
Subiect pasiv al acestei infracţiuni este şi o persoană fizică sau juridică ale cărei drepturi sau interese au
fost afectate ca urmare a aprecierii consecinţelor juridice produse efectiv de declaraţia falsă.
a) Elementul material constă în acţiunea de a face o declaraţie necorespunzătoare adevărului unei
persoane dintre cele prevăzute în art. 175 C. pen. sau unei unităţi în care aceasta îşi desfăşoară activitatea.
Declaraţia poate fi făcută oral sau scris, simplă sau cu explicaţii, spontană sau la cerere, în limba română
sau într-o limbă străină, prin traducător oficial, la sediul autorităţii sau unităţii abilitate sau în afara
acesteia, dacă funcţionarul public se află în exercitarea atribuţiilor de serviciu într-un asemenea loc.
Declaraţia orală trebuie să fie făcută personal, cea scrisă poate fi transmisă printr-o a treia persoană, care va
atesta semnătura declarantului. Când legea prevede o anumită procedură, declaraţia se va face cu
respectarea acelei proceduri.
În mod normal (dacă se face în formă scrisă) trebuie semnată, iar dacă autorul declaraţiei refuză, acest
lucru trebuie consemnat în procesul-verbal întocmit de către funcţionarul public în baza declaraţiei.
476
b) Cerinţe esenţiale. Pentru ca acţiunea de a face o declaraţie necorespunzătoare adevărului unui
funcţionar public sau unei instituţii în care acesta îşi desfăşoară activitatea să devină element material al
infracţiunii de fals în declaraţii, trebuie constatată îndeplinirea a două cerinţe esenţiale.
Prima cerinţă esenţială impune ca declaraţia necorespunzătoare adevărului să fie dintre acelea care
potrivit legii sau împrejurărilor serveşte la producerea vreunei consecinţe juridice. Nu este de conceput
săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii fără preexistenţa vreunuia dintre acele cazuri în care simpla
declaraţie a unei persoane, făcută în faţa unui funcţionar public competent să primească astfel de declaraţii,
este producătoare de consecinţe juridice. Fără preexistenţa acestei posibilităţi de drept ori de fapt,
declaraţiile ar fi simple manifestări verbale, lipsite de orice eficienţă juridică.
Aptitudinea declaraţiei de a produce consecinţe juridice decurge, în primul rând, din lege; legea este cea
care stabileşte, de regulă, obligativitatea declaraţiei, condiţiile şi termenele în care trebuie făcută şi îi
determină efectele; în al doilea rând, aptitudinea declaraţiei poate decurge din anumite împrejurări de fapt,
cel mai adesea neprevăzute, cum este cazul situaţiilor excepţionale (forţă majora, stare de necesitate), care
nu îngăduie întârzieri pentru luarea în considerare a unor declaraţii.
Pentru a asigura conformitatea declaraţiei cu adevărul şi deci eficienţă juridică a acesteia, legea obligă
uneori pe funcţionarul public chemat să primească declaraţia să atragă atenţia persoanei care o face asupra
consecinţelor penale ale unei declaraţii necorespunzătoare adevărului*5).
Inaptitudinea unei declaraţii de a produce consecinţe juridice există şi în ipoteza în care declaraţia a fost
făcută în faţa unui funcţionar public necompetent să ia o astfel de declaraţie*6). Aceeaşi situaţie se impune
şi dacă declaraţia este făcută de o persoană incapabilă sau o persoană a cărei voinţă a fost constrânsă şi nu a
putut să se exprime în mod liber.
Nu este generatoare de efecte juridice şi nu poate face incidente dispoziţiile art. 326 C. pen. o declaraţie
care, deşi consemnată într-un înscris, este supusă unei verificări anterioare obligatorii a conţinutului său.
A doua cerinţă esenţială impune ca declaraţia să nu fie supusă reglementării speciale cu privire la
veridicitatea ei. Dispoziţiile art. 326 C. pen. vor fi aplicabile numai dacă declararea necorespunzătoare
adevărului nu cade sub incidenţa altei norme de incriminare. În acest caz, se va face aplicarea unei reguli
care guvernează concursul de texte, şi anume principiul specialităţii. De exemplu, declararea
necorespunzătoare adevărului făcută de martor într-o cauză penală, civilă sau în orice altă cauză în care se
ascultă martori face să devină incidente dispoziţiile art. 273 C. pen., care incriminează mărturia
mincinoasă; sesizarea penală, făcută prin denunţ sau plângere, cu privire la săvârşirea unei fapte prevăzute
de legea penală, cunoscând că aceasta este nereală, realizează conţinutul infracţiunii de inducere în eroare a
organelor judiciare, prevăzută în art. 268 C. pen.; declaraţiile vamale nereale sunt supuse sancţionării
Codului vamal etc.
c) Urmarea imediată. Constă în producerea stări de pericol pentru încrederea publică în adevărul pe
care trebuie să-l reprezinte o declaraţie dată în condiţiile cerute de lege. Din economia textului art. 326 C.
pen. nu rezultă că o declaraţie falsă trebuie să fie urmată de întocmirea unui document oficial care, prin
consecinţă, va fi fals. Se cere doar ca o asemenea declaraţie falsă să fie făcută „în vederea producerii unei
consecinţe juridice” şi că ea să servească „pentru producerea acelei consecinţe”.
În sens contrar, se înţelege că dacă declaraţia nu are o oarecare aptitudine sau, chiar dacă o are, nu i se dă
o asemenea urmare, funcţionarul o consideră neadevărată şi nu o consemnează, ori dacă declarantul o
retrage mai înainte de a i se da o urmare, condiţiile de existenţă a infracţiunii nu vor subzista.
d) Raportul de cauzalitate. La infracţiunea de fals în declaraţii legătura de cauzalitate între acţiunea de
declarare necorespunzătoare a adevărului făcută de o persoană funcţionarului public în condiţiile legii şi
urmarea imediată care presupune crearea unei stări de pericol pentru încrederea publică pe care trebuie să o
reprezinte o asemenea declaraţie rezultă din materialitatea faptei, nefiind nevoie să fie special dovedită.
a) Forma de vinovăţie proprie infracţiunii de fals în declaraţii, aşa cum rezultă din formularea normei
de incriminare, este intenţia directă, întrucât în conţinutul acesteia se prevede că acţiunea făptuitorului de
477
declarare necorespunzătoare adevărului se face în vederea producerii unei consecinţe juridice pentru sine
sau pentru altul, neavând relevanţă dacă, în concret, aceste consecinţe s-au produs ori nu efectiv.
Aceasta înseamnă ca autorul falsului în declaraţii în momentul când face declaraţia să ştie că aceasta este
neconformă cu realitatea şi să urmărească producerea unei consecinţe juridice.
b) Mobilul nu este o cerinţă a laturii subiective, are însă relevanţă la individualizarea pedepsei. Scopul
urmărit de făptuitor, şi anume ca declaraţia să fie făcută în vederea producerii unei consecinţe juridice
pentru el sau pentru altul, constituie un element obligatoriu al laturii subiective a infracţiunii de fals în
declaraţii şi caracterul de intenţie calificată.
În practica judiciară*7) sunt aplicate corect şi unitar dispoziţiile care incriminează falsul în declaraţii.
Astfel, s-a decis că există fals în declaraţii atunci când declaraţia orală neadevărată a fost consemnată în
scris de funcţionarul public competent ori a determinat încheierea unui act oficial; sau dacă făptuitorul
declară neadevărat, în faţa organelor de poliţie că a pierdut buletinul de identitate, deşi în realitate îl
abandonase în mâna unui ofiţer de poliţie, care îl reţinuse pentru cercetarea unei infracţiuni; sau dacă
declară mincinos că nu primeşte nicio altă pensie, deşi este pensionar I.O.V.R.; ori că a uitat cifrul casetei
automate de pe peronul gării, solicitând să i se predea bagajele, deşi nu-i aparţineau; falsul în declaraţii
exclude uzul de fals.
De asemenea, constituie fals în declaraţii completarea şi depunerea la Administraţia Financiară a
deconturilor privind TVA, prin înscrierea unor venituri nereale, în vederea producerii unor consecinţe
juridice, respectiv rambursării acestei taxe, şi nu infracţiunea de fals intelectual, cum în mod greşit se
reţinuse la judecata în fond şi în recurs*8); ori când cu ocazia dezbaterii la notariat a unei succesiuni,
inculpata declară că este unica moştenitoare a defunctei, deşi ştia că mai are o nepoată aflată în
străinătate*9).
Pe de altă parte, instanţele au apreciat că nu sunt generatoare de consecinţe juridice şi nu pot duce la
reţinerea infracţiunii de fals în declaraţii, susţinerile neadevărate ale reclamantului dintr-o acţiune civilă,
deoarece ele sunt supuse unei verificări anterioare, obligatorii a conţinutului lor de către instanţă, iar părţile
din proces au dreptul de a contesta cele susţinute de reclamant şi de a face proba contrarie*10); nu
constituie fals în declaraţii nici fapta conducătorului auto de a prezenta la controlul efectuat de poliţist un
permis de conducere anulat ca urmare a declarării acestuia pierdut, ci infracţiunea de uz de fals dacă
permisul anulat are caracterul unui act fals care a fost folosit în vederea producerii de consecinţe
juridice*11); la fel, nu constituie fals în declaraţii fapta inculpatului care, în momentul autentificării actului
de constituire a unei societăţi comerciale, a declarat în faţa notarului că este cetăţean ungur cu domiciliul în
Budapesta, el fiind cetăţean român de naţionalitate maghiară, cu domiciliul în Braşov, deoarece declararea
unei cetăţenii şi a unui domiciliu nereale nu a avut nicio relevanţă asupra constituirii societăţii şi
autentificării actului de constituire*12).
O problemă controversată în doctrină şi jurisprudenţă a fost aceea dacă declaraţia necorespunzătoare
adevărului făcută în faţa notarului este sau nu infracţiune de fals în declaraţii*13). Dispoziţiile art. 326 C.
pen., în noua sa formulare în raport cu dispoziţiile art. 292 C. pen. anterior, rezolvă legal această problemă
atât timp cât notarul public este considerat funcţionar public.
Cu privire la existenţa falsului în declaraţii în ipoteza în care făptuitorul declară neadevărat că nu există
piedici legale la căsătorie, deşi era căsătorit, atât în doctrină, cât şi în practica judiciară au fost exprimate
opinii contradictorii*14).
Astfel, într-o primă opinie*15), însuşită şi de practica judiciară*16), s-a susţinut că dacă falsul în
declaraţii a produs consecinţa juridică pe care a avut-o în vedere făptuitorul şi dacă această consecinţă,
datorită falsei declaraţii constituie o infracţiune (de exemplu: înşelăciune, bigamie), se vor aplica regulile
de la concursul de infracţiuni.
Într-o a doua opinie*17) se consideră că acţiunea de încheiere a unei noi căsătorii de către o persoană
căsătorită implică în mod necesar ascunderea existenţei căsătoriei anterioare şi deci efectuarea unei
declaraţii de căsătorie ce nu corespunde adevărului, astfel că fapta de a face declaraţii necorespunzătoare
adevărului prin ascunderea existenţei căsătoriei anterioare se absoarbe în mod natural în conţinutul laturii
478
obiective a infracţiunii de bigamie, motiv pentru care inculpatul nu ar putea fi condamnat şi pentru
infracţiune de fals în declaraţii.
În ceea ce ne priveşte, apreciem că prima opinie este cea corectă, întrucât, în situaţia pe care o
examinăm, declaraţia neadevărată a produs, pe lângă consecinţa imediată (denaturarea adevărului în faţa
unui funcţionar public în condiţiile art. 326 C. pen.) şi o altă consecinţă, şi anume încheierea unei alte
căsătorii, devenind astfel aplicabile prevederile art. 38 alin. (2) C. pen. privitoare la concursul formal de
infracţiuni.
Susţinerea în favoarea celei de a doua opinii a existenţei unei absorbiri naturale a falsului în declaraţii în
infracţiunea de bigamie nu are un suport real, pentru că absorbţia naturală presupune o unitate pe care fapta
o realizează de la sine, obligatoriu, prin natura lucrurilor şi indiferent de orice reglementare juridică (de
exemplu, omorul include lovirea şi vătămarea corporală), or, în cazul bigamiei, declaraţia
necorespunzătoare adevărului produce consecinţe, contribuind la consumarea acesteia, nu de la sine, prin
natura lucrurilor, ci numai pentru că legea organizează într-un anumit mod încheierea căsătoriei (obligând
ca în prealabil, să dea o declaraţie cu privire la existenţa sau inexistenţa unei căsătorii anterioare
nedesfăcută). Aşadar, bigamia nu absoarbe, natural, falsul în declaraţii, ci formează cu aceasta un concurs
formal de infracţiuni.
A. Forme
a) Actele premergătoare şi tentativa. Infracţiunea de fals în declaraţii, fiind o infracţiune comisivă
intenţionată, poate fi săvârşită printr-o activitate infracţională care să parcurgă etapa pregătitoare ori de
executare începută, dar rămasă în formă de tentativă sau executarea să ajungă în faţa consumării sau
epuizării. Actele pregătitoare şi tentativa, deşi sunt posibile, legea penală nu le incriminează, întrucât
făptuitorul se poate desista oricând până la consumarea faptei de fals în declaraţii, aşa încât reprimarea
acestor forme nu ar fi justificată, neprezentând o gravitate care să reclame includerea lor în sfera ilicitului
penal.
Când actele pregătitoare la falsul în declaraţii au fost efectuate de o altă persoană, iar autorul s-a folosit
de ele în săvârşirea infracţiunii, acestea pot avea valoare de acte de complicitate anterioară.
b) Consumarea faptei de fals în declaraţii are loc în momentul în care declaraţia a fost legal consemnată
şi s-a creat astfel urmarea imediată, adică starea de pericol pentru valoarea socială a încrederii publice şi
pentru respectul adevărului, atâta timp cât existenţa declaraţiei false poate declanşa producerea de
consecinţe juridice realizate în mod ilicit, neavând relevanţă dacă acestea s-au produs ori nu efectiv.
c) Epuizarea. Falsul în declaraţii poate, în unele situaţii excepţionale, să îmbrace şi forma infracţiunii
continuate când să cunoască şi un moment al epuizării care coincide ultimului act din componenţa
activităţii infracţionale. Aceasta posibilitate este confirmată de practica judiciară*18), unde instanţa de
judecată a decis că fapta inculpatului care, pentru obţine o locuinţă în centrul civic al Municipiului
Bucureşti, în perioada 28 ianuarie 1988–27 februarie 1990, a dat mai multe declaraţii scrise, prezentate atât
la Primăria Municipiului Bucureşti, cât şi la ICRAL Berceni, în care a arătat în mod neadevărat că locuieşte
într-o garsonieră de 10 mp, împreună cu soţia, mama şi doi copii minori, deşi avea şi o locuinţă proprietate
personală, era divorţat, iar soţia şi copiii, încredinţaţi acesteia, locuiau în altă parte, constituie infracţiune de
fals în declaraţii, comisă în mod continuat, deoarece inculpatul a dat la diferite intervale de timp toate
aceste declaraţii în realizarea unui scop unic.
B. Sancţionare
Falsul în declaraţii, potrivit art. 326 C. pen., se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu
amendă.
479
În temeiul art. 67 C. pen., instanţa poate aplica şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor
drepturi, dacă se constată că, faţă de gravitatea concretă a infracţiunii, împrejurările în care a fost comisă
ori persoana infractorului, această pedeapsă este necesară.

*2) V. Dobroinoiu, N. Neagu, op. cit., 2011, p. 708; I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit., p. 572.
*4) V. Papadopol, în T. Vasiliu ş.a., op. cit., p. 296–297.
*5) C. Duvac, op. cit., p. 104.
*8) C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 1864/2005 în Culegerea de practică judiciară penală pe
2005, p. 178.
*11) C. Ap. Iaşi, Dec. pen. nr. 277/2005 în Buletinul Jurisprudenţei 2005, p. 100.
*12) C. Ap. Suceava, s. pen., Dec. nr. 23 din 12 ianuarie 2004, în Buletinul Jurisprudenţei, Semestrul
II/2003, Semestrul I/2004, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 50.
*14) C. Duvac, op. cit., p. 103.
*16) Jud. Satu Mare, Sent. pen. nr. 23 din 1982, în RRD nr. 2/1983, p. 56, notă de D. Aniţaş.
*17) D. Aniţaş, Notă la Sentinţa penală nr. 23/1983 a Jud. Satu-Mare, în RRD nr. 2/1983, p. 551.
ART. 327
Falsul privind identitatea
Falsul privind identitatea este incriminată în art. 327 C. pen. într-o variantă tip, o variantă agravată şi o
variantă asimilată.
Varianta tip [art. 327 alin. (1)] constă în prezentarea sub o identitate falsă ori atribuirea unei asemenea
identităţi altei persoane, făcută unei persoane dintre cele prevăzute în art. 175 sau transmisă unei unităţi în
care acesta îşi desfăşoară activitatea, prin folosirea frauduloasă a unui act care serveşte la identificare,
legitimare ori la dovedirea stării civile sau a unui astfel de act falsificat, pentru a induce sau a menţine în
eroare un funcţionar public, în vederea producerii unei consecinţe juridice pentru sine sau pentru altul.
Varianta agravantă [art. 327 alin. (2)] se realizează când prezentarea sub o identitate falsă s-a făcut
prin întrebuinţarea identităţii reale a unei persoane.
Varianta asimilată [art. 327 alin. (3)] presupune încredinţarea unui act ce serveşte la identificare,
legitimare ori la dovedirea stării civile spre a fi folosit pe nedrept.
Prezentarea sub o identitate falsă sau atribuirea unei identităţi false ori folosirea unor probe amăgitoare
privind identitatea constituie o alterare de adevăr care poate avea consecinţe grave, întrucât de identitatea
persoanelor sunt legate formarea şi dezvoltarea unui important ansamblu de relaţii sociale*1).
Falsul privind identitatea aduce în mod evident atingere încrederii pe care oamenii o acordă mijloacelor
prin care se constată identitatea persoanelor. De aceea, există un sistem riguros în care dovedirea identităţii
se face prin prezentarea unor buletine sau cărţi de identitate confecţionate în aşa fel încât săvârşirea faptei
de fals asupra identităţii să fie din ce mai rară, dar nu imposibilă, mai ales atunci când se îngăduie ca
480
identitatea să fie dovedită şi cu alte mijloace, în special diferite carnete, legitimaţii, certificate etc., care pot
fi uşor folosite de alte persoane decât titularii lor.
Realitatea ne demonstrează că tehnica falsificării unor astfel de acte se perfecţionează, ceea ce impune
găsirea de noi mijloace de contracarare şi justifică incriminarea falsului privind identitatea.
a) Obiectul juridic special îl formează ansamblul de relaţii sociale a căror existenţă şi dezvoltare se
întemeiază pe încrederea publică acordată constatărilor făcute, în condiţiile prevăzute de lege, de
funcţionarii publici competenţi, cu privire la identitatea persoanelor, constatări bazate pe concordanţa
dintre identitatea sub care acestea se prezintă în faţa acelor autorităţi sau unităţi şi identitatea lor reală.
b) Obiectul material la varianta tip şi varianta agravată ale infracţiunii de fals privind identitatea, de
regulă, lipseşte, deoarece identitatea constituie un atribut imaterial al persoanei, motiv pentru care nu poate
fi considerată obiect material al infracţiunii. Totuşi, dacă falsul privind identitatea se săvârşeşte prin
prezentarea unor înscrisuri false care sunt folosite fără drept, aceste înscrisuri care constituie mijloace de
săvârşire a faptei pot fi considerate şi obiect material al falsului privind identitatea varianta tip şi varianta
agravată.
În cazul variantei asimilate, înscrisul încredinţat pentru a fi folosit pe nedrept, poate fi socotit nu numai
un mijloc de săvârşire a faptei, ci şi ca obiect material al acesteia.
a) Subiectul activ nemijlocit al falsului privind identitatea, în oricare dintre variantele de incriminare,
poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale ale răspunderii penale, întrucât legea nu cere
vreo anumită calitate făptuitorului. Dacă subiectul activ are o anumită calitate care ar fi trebuit să îl reţină
de la săvârşirea falsului privind identitatea (de exemplu, este un purtător al autorităţii de stat), acea calitate
va putea fi luată în seamă la individualizarea pedepsei.
Având în vedere cele trei modalităţi normative prevăzute în art. 327 C. pen., pentru săvârşirea falsului
privind identitatea se impun unele precizări în legătură cu persoanele implicate în executarea acestora*2).
În cazul în care autorul infracţiunii atribuie (în condiţiile art. 327 C. pen.) o identitate falsă pentru o altă
persoană, aceasta din urmă, dacă este prezentă şi confirmă acea identitate falsă, va fi coautor la fapta
respectivă. Dacă însă acea persoană nu va fi prezentă la momentul săvârşirii faptei, dar a consimţit să îi fie
prezentată identitatea falsificată, va avea rolul de complice la săvârşirea infracţiunii.
Când făptuitorul încredinţează unei alte persoane un înscris pentru a fi folosit fără drept cu privire la
identitatea acesteia din urmă, prima persoană va răspunde pentru infracţiunea prevăzută în art. 327 alin. (3)
C. pen. Dacă persoana care primeşte înscrisul respectiv îl foloseşte fără drept în scopul arătat în norma de
incriminare, va răspunde pentru infracţiunea de fals privind identitatea, varianta tip descrisă în art. 327 alin.
(1) C. pen.
b) Subiectul pasiv al infracţiunii de fals privind identitatea este autoritatea sau instituţia publică ori
persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice, care a
fost indusă în eroare prin prezentarea, faţă de un funcţionar public ce îşi îndeplineşte atribuţiunile în cadrul
acesteia, în condiţiile legii, prin prezentarea sub o identitate falsă ori atribuirea unei asemenea identităţi
altei persoane, precum şi persoana a cărei identitate a fost uzurpată, în cazul substituirii de persoane;
subiect pasiv eventual va fi persoana vătămată prin consecinţa juridică produsă de folosirea identităţii false.
481
a) Elementul material al infracţiunii de fals privind identitatea se poate realiza numai prin acţiunile
(alternative), cu mijloacele şi în condiţiile menţionate de legiuitor în art. 327 C. pen.
La varianta tip şi cea agravată ale falsului privind identitatea, elementul material poate consta în acţiunea
făptuitorului de a se prezenta sub o identitate falsă unei persoane dintre cele prevăzute în art. 175 C. pen.
sau de atribuire a unei asemenea identităţi altei persoane, făcută unui funcţionar public sau transmisă
unei unităţi în care funcţionarul public îţi desfăşoară activitatea, prin folosirea frauduloasă a unui act ce
serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile sau a unui astfel de act falsificat, pentru a
induce în eroare sau a menţine în eroare un funcţionar public, în vederea producerii unor consecinţe
juridice pentru sine sau pentru altul.
Acţiunea de prezentare sub o identitate falsă înseamnă înfăţişarea unei persoane înaintea
funcţionarului public care are competenţa să constate identitatea, sub o identitate care nu este a sa.
În practica judiciară s-a reţinut că săvârşeşte falsul privind identitatea în această modalitate inculpatul
care, după expulzarea din ţara unde a executat o pedeapsă privativă de libertate aflat în stare de recidivă în
raport cu mai multe condamnări suferite în România, pentru care a fost dat în urmărire generală, îşi atribuie
o falsă identitate în faţa organelor poliţiei de frontieră, în scopul de a se sustrage de la executarea
pedepselor şi de a putea obţine un paşaport pe numele său real*3); ori inculpatul care, fiind prins în flagrant
delict de furt, s-a legitimat faţă de organul de poliţie cu un paşaport emis pe numele altei persoane, dar pe
care lipise propria fotografie*4); ori fapta inculpatului de a-şi atribui, în cursul urmăririi penale, o altă
identitate decât cea reală cu scopul evident de a produce unele consecinţe juridice*5).
A atribui o identitate falsă altei persoane înseamnă a declara, a atesta unui funcţionar public
îndreptăţit a stabili identitatea acelei persoane că persoana respectivă are o identitate care, în realitate nu
este a sa, alterându-se în acest fel adevărul, eventual prezentându-se şi anumite dovezi false sau alte
mijloace frauduloase*6).
S-a reţinut săvârşirea falsului privind identitatea în această modalitate, în cazul în care inculpatul a dat o
declaraţie falsă pe propria răspundere că este de acord ca cei doi copii ai săi să fie trecuţi în paşaportul
soţiei şi a prezentat doi copii ce nu erau ai săi în faţa organelor de poliţie pentru a fi trecuţi în acel paşaport,
în scopul scoaterii lor din ţară*7); ori în situaţia în care inculpatul a prezentat în faţa notarului o persoană
despre care a pretins că este soţia sa, în vederea încheierii unui contract de mandat prin care inculpatul era
împuternicit să ipotecheze un apartament*8); sau în ipoteza în care persoana, cerându-i-se de către organul
de poliţie să spună numele însoţitorului său – care săvârşise o contravenţie şi nu avea asupra sa niciun act
de identitate – indică numele altei persoane*9).
Infracţiunea subzistă în ambele sale modalităţi, chiar şi atunci când făptuitorul s-a folosit de un nume
imaginar.
În literatura de specialitate s-au exprimat opinii diferite în legătură cu faptul dacă falsul privind
identitatea poate fi săvârşit şi prin prezentarea orală a unei persoane sub o identitate falsă.
Într-o primă opinie*10) se susţine că infracţiunea de fals privind identitatea în varianta tip şi varianta
agravată nu se poate săvârşi decât dacă autorul prezintă acte de identitate false ori se foloseşte fraudulos de
acte adevărate, cu motivarea că ar fi greu de admis tragerea la răspunderea penală a unei persoane numai
pentru că şi-a dat verbal o identitate falsă în faţa unei autorităţi publice, obligaţia funcţionarului public care
identifică o persoană fiind de a pretinde actul de identitate; cu atât mai mult apare aceasta când, în raport cu
identitatea stabilită, ar urma să se producă anumite consecinţe juridice, astfel, dacă funcţionarul public nu-
şi îndeplineşte această îndatorire, nu va avea dreptul să pretindă că a fost indus în eroare de făptuitor.
Într-o altă opinie*11) se consideră ca falsul privind identitatea, varianta tip şi varianta agravată, poate fi
săvârşit verbal, în scris ori prin folosirea actelor doveditoare ale identităţii false ori folosite în mod
fraudulos. Practica judiciară a promovat soluţia săvârşirii falsului privind identitatea şi pe cale orală. Astfel,
s-a decis că în cazul în care inculpatul s-a prezentat în faţa poliţiştilor care îl imobilizează după săvârşirea
unei tâlhării, sub alt nume decât cel real, sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de fals
privind identitatea, chiar dacă făptuitorul nu a prezentat şi documente false de identitate, aceasta nefiind o
condiţie esenţială cerută de lege pentru existenţa infracţiunii; într-o altă cauză, inculpatul a fost condamnat,
482
printre altele, şi pentru infracţiunea de fals privind identitatea, reţinându-se că într-una dintre zile s-a
prezentat în faţa unui notar public, spunând că se numeşte „Iordan Marius” (deşi în realitate nu avea acest
nume) şi a solicitat autentificarea unui contract de vânzare-cumpărare, în care el să figureze în calitate de
cumpărător*12).
Prin reformularea conţinutului infracţiunii de fals privind identitatea în art. 327 C. pen., în raport cu
dispoziţiile art. 293 C. pen. anterior, s-a tranşat disputa privind necesitatea utilizării unor documente de
identitate pentru comiterea acestei infracţiuni, pornindu-se de la premisa că funcţionarul public în faţă
căruia autorul se prevalează de o identitate falsă nu trebuie să dea crezare simplelor informaţii ale acestuia,
el dispunând de mijloacele necesare identificării persoanei. Prin urmare, falsul privind identitatea nu mai
poate fi săvârşit oral, ci numai prin folosirea frauduloasă a unui act care serveşte la identificare, legitimare
ori la dovedirea stării civile ori a unui astfel de act falsificat.
La varianta asimilată a falsului privind identitatea, elementul material constă în acţiunea de încredinţare
a unui înscris care serveşte la dovedirea stării civile (certificate de naştere, căsătorie etc.) pentru legitimare
(legitimaţii tichete, ecusoane etc.) sau identificare (buletin de identitate, carte de identitate, paşaport etc.) în
vederea folosirii fără drept. Prin urmare, înscrisurile de altă natură care privesc o anumită persoană (de
exemplu, diplomă de orice fel, brevete, livrete militare, librete CEC, permise de conducere auto etc.) nu
sunt cuprinse în sfera obiectului material al acestei variante de săvârşire a falsului privind identitatea*13).
b) Cerinţe esenţiale. În cazul variantei tip sau principale şi variantei agravate, pentru ca acţiunea de
prezentare sau atribuire să întregească latura obiectivă a infracţiunii de fals privind identitatea, trebuie să
aibă loc în faţa unui funcţionar public competent de a identifica o persoană sau să fie trimisă unei unităţi în
care funcţionarul public îşi desfăşoară activitatea. Această cerinţă nu este îndeplinită dacă prezentarea sub
o falsă identitate s-a făcut în faţa unui angajat al unei persoane juridice private ori a fost trimisă unei
asemenea persoane juridice. Pentru realizarea variantei asimilate este necesar ca actul încredinţat să fie
dintre acelea care servesc la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile.
Încredinţarea altor înscrisuri, chiar dacă s-ar referi la o anumită persoană (diplome, brevete,
corespondenţă etc.), nu pot realiza cerinţa esenţială menţionată.
De asemenea, prin norma de incriminare a falsului privind identitatea se mai cere ca activităţile ilicite
(prezentarea, atribuirea, încredinţarea) să se săvârşească în vederea producerii unor consecinţe juridice, în
cazul variantei tip şi agravate, iar în varianta asimilată, încredinţarea înscrisului care are un conţinut real
unei alte persoane să se facă în scopul de a fi folosit fără drept.
c) Urmarea imediată a infracţiunii de fals privind identitatea constă în crearea unei stări de pericol
determinate de obţinerea, în cazul variantei tip şi a variantei agravate şi din posibilitatea de a obţine, în
cazul variantei asimilate, în mod fraudulos, a unei constatări privind identitatea necorespunzătoare
adevărului şi deci susceptibile de a fi sursa unor consecinţe juridice nelegitime*14).
d) Raportul de cauzalitate între acţiunile incriminate prevăzute în art. 327 C. pen. şi urmarea imediată
rezultă din materialitatea faptelor şi nu are nevoie să fie dovedită special.
a) Forma de vinovăţie, în toate variantele de incriminare a falsului privind identitatea, este intenţia
directă calificată printr-un anumit scop prevăzut expres de legiuitor în art. 327 C. pen. şi care devine o
cerinţă obligatorie a laturii subiective.
La varianta tip şi varianta agravată scopul constă în inducerea sau în menţinerea în eroare a
funcţionarului public în faţa căruia făptuitorul care s-a prezentat sub o identitate falsă ori a atribuit o
asemenea identitate altei persoane, în vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine sau pentru
altul.
În ceea ce priveşte falsul privind identitatea în varianta asimilată, intenţia trebuie, de asemenea, să fie
însoţită de cerinţa esenţială a scopului în vederea căruia se face încredinţarea, şi anume pentru ca înscrisul
încredinţat să fie „folosit fără drept”, adică să servească la însuşirea unei identităţi false.
483
b) Mobilul şi scopul final urmărit prin săvârşirea falsului privind identitatea au relevanţă la
A. Forme
a) Actele pregătitoare şi tentativa. Deşi posibile, iar uneori indispensabile (mai ales când făptuitorul se
foloseşte de acte falsificate), legea penală nu incriminează actele pregătitoare şi nu sancţionează tentativa.
b) Consumarea infracţiunii de fals privind identitatea în varianta tip şi varianta agravată au loc în
momentul în care făptuitorul s-a prezentat funcţionarului public sub o identitate falsă ori a atribuit o astfel
de identitate altei persoane în scopul prevăzut de norma de incriminare.
Falsul privind identitatea, varianta asimilată, se consumă în momentul încredinţării înscrisului care
serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile spre a fi folosite fără drept.
B. Sancţionare
Potrivit dispoziţiilor art. 327 alin. (1) C. pen., sancţiunea pentru varianta tip a falsului privind identitatea
este pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani. În cazul variantei agravate prevăzute în art. 327 alin. (2) C.
pen., pedeapsa este închisoarea de la unu al 5 ani.
Pentru varianta asimilată, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amenda.
Instanţa de judecată, în temeiul art. 67 C. pen., când constată că faţă de gravitatea concretă a infracţiunii
de fals privind identitatea, de împrejurările în care a fost săvârşită şi persoana infractorului, apare necesară
pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi, procedează la aplicarea acesteia.

*2) I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit., p. 576; C. Duvac, op. cit., p. 110; M. Basarab şi colaboratorii, op.
cit., p. 852.
*3) CSJ, s. pen., Bucureşti, Dec. nr. 2534/2003, în RDP nr. 1/2005, p. 168.
*4) Trib. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 585/1993, în C. Sima, Codul penal adnotat cu practică judiciară
1969–2000, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 772.
*7) C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 1354/2006, în C. Rotaru, op. cit., p. 176.
*8) C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 1197/2006, în C. Rotaru, op. cit., p. 115.
*9) C. Duvac, op. cit., p. 112.
*10) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 465; G. Antoniu, C. Bulai ş.a., op. cit., vol. III, p. 260; G.
Nistoreanu, V. Dobrinoiu, I. Pascu, I. Molnar, A. Boroi, V. Lazăr, Drept penal, Partea specială, Ed.
Europa Nova, Bucureşti, 1997, p. 530; G. Potrivitu, Infracţiunea de fals privind identitatea, în Dreptul nr.
10/2001, p. 162.
*11) O.A. Stoica, Drept penal, Partea specială, 1976, p. 346; T. Toader, Drept penal român, Partea
specială, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 375.
*12) Trib. Galaţi, Sent. pen. nr. 184/2001, în Dreptul nr. 10/2001, p. 163.
ART. 328
Infracţiuni de fals comise în legătură cu autoritatea unui stat străin
484
Pentru aplicarea dispoziţiilor art. 328 C. pen. organele judiciare trebuie să constate întrunirea condiţiilor
obiective şi subiective prevăzute în textele de incriminare a faptelor de fals material în înscrisuri oficiale,
fals intelectual, uz de fals, falsificarea unei înregistrări, falsul informatic, falsul în declaraţii privind
identitatea, cu precizarea că înscrisurile care constituie obiectul material al acestor infracţiuni sunt emise de
o autoritate a unui stat străin ori înscrisurile false sunt prezentate unei asemenea autorităţi în vederea
producerii unei consecinţe juridice.
Prin aceste dispoziţii s-a pus capăt unor dispute în literatura de specialitate şi soluţiilor diferite în ceea ce
priveşte reţinerea infracţiunii de fals, sub incidenţa Codului penal anterior, în cazul în care făptuitorul,
cetăţean român, s-a prezentat sub identitate falsă atribuindu-şi, totodată, şi alte date nereale de stare civilă,
în faţa unei autorităţi străine (poliţia italiană)*1).
*1) A. Truichici, Falsul privind identitatea comisă în faţa unei autorităţi străine, în RDP nr. 4/2007, p.
169.
TITLUL VII
Infracţiuni contra siguranţei publice
ART. 329
Neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă
COMENTARIU (Prof. univ. dr. Mihai Adrian Hotca)
Sub denumirea marginală aferentă art. 329 C. pen. sunt reglementate o variantă infracţională simplă şi
una agravată.
Varianta tip [art. 329 alin. (1)] constă în neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor
defectuoasă de către angajaţii care gestionează infrastructura feroviară ori ai operatorilor de transport,
intervenţie sau manevră, realizează conţinutul variantei simple, dacă prin aceasta se pune în pericol
siguranţa circulaţiei mijloacelor de transport, intervenţie sau manevră pe calea ferată.
Varianta agravată [art. 329 alin. (2)] presupune săvârşirea faptei descrise la art. 329 alin. (1), dacă a
avut ca urmare un accident cale ferată.
a) Obiectul juridic special. Obiectul juridic special al infracţiunii îl constituie relaţiile sociale
referitoare la siguranţa circulaţiei pe căile ferate*1). În cazul variantei agravate, obiectul juridic specific
este complex, deoarece alături de valoarea socială ocrotită în principal – siguranţa circulaţiei pe căile ferate
– sunt protejate, în subsidiar, şi relaţiile sociale de natură patrimonială*2).
b) Obiectul material. Infracţiunea este, de regulă, lipsită de obiect material. Aceasta poate avea însă şi
obiect material, în cazul variantei agravate, acesta fiind constituit din mijloacele de transport, materialul
rulant sau instalaţiile de cale ferată.
a) Subiectul activ. În sfera persoanelor care pot săvârşi infracţiunea examinată intră numai angajaţii care
gestionează infrastructura feroviară ori cei ai operatorilor de transport, intervenţie sau manevră. Se observă
că subiectul acestei infracţiuni este calificat, astfel că participaţia penală este posibilă în oricare dintre
formele sale, cu excepţia coautoratului, situaţie în care este necesară condiţia calităţii speciale. Totuşi,
485
indiferent de calitatea persoanelor, coautoratul nu este posibil în cazul în care elementul material îmbracă
haina omisiunii*3).
Persoana care, cu intenţie, efectuează acte de executare, dar care nu îndeplineşte cerinţele pentru a fi
subiect activ nemijlocit, va răspunde în calitate de complice concomitent*4).
Persoanele care nu gestionează infrastructura feroviară şi alte persoane care nu sunt salariate ale
operatorilor de transport, intervenţie sau manevră nu pot fi trase la răspundere penală în calitate de subiect
activ nemijlocit. Aceste persoane vor răspunde, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, pentru
săvârşirea altor infracţiuni (abuz în serviciu, neglijenţă în serviciu, fals intelectual sau material, uz de fals
etc.)*5).
Subiect activ nu poate fi o persoană juridică, chiar dacă sunt îndeplinite condiţiile generale referitoare la
angajarea răspunderii penale a persoanelor juridice, deoarece este vorba despre o infracţiune cu subiect
activ calificat*6).
b) Subiectul pasiv. Subiectul pasiv principal este statul reprezentat de Compania Naţională de Căi
Ferate „CFR” SA sau de alte companii care derulează activităţi pe calea ferată. Persoana a cărei activitate a
fost afectată prin fapta subiectului activ este subiect pasiv secundar*7).
a) Elementul material. Elementul material al infracţiunii constă fie într-o acţiune, fie într-o inacţiune.
Infracţiunea este omisivă când elementul material se manifestă prin „neîndeplinirea îndatoririlor de
serviciu”, adică prin neefectuarea, totală sau parţială, a unei activităţi pe care subiectul activ trebuia să o
deruleze, conform atribuţiilor de serviciu. De exemplu, nerespectarea opririlor obligatorii, neintroducerea
restricţiilor de viteză sau neînchiderea liniilor în cazurile stabilite de reglementările aplicabile, neînchiderea
barierelor în condiţiile procedurilor aplicabile, neremedierea defecţiunilor etc.*8).
„Îndeplinirea defectuoasă” a unei îndatoriri de serviciu semnifică realizarea unei astfel de atribuţii în
mod necorespunzător şi poate privi orice aspect al îndatoririi (conţinut, formă, momentul efectuării
etc.)*9). Spre exemplu, expedierea unui tren fără cale liberă sau fără ordinul operatorului, depăşirea
limitelor maxime de viteză, depăşirea semnalelor fixe şi mobile care semnifică oprirea sau care interzic
manevra etc.*10).
Îndatoririle de serviciu sunt prevăzute în acte normative, regulamente, proceduri, instrucţiuni sau alte
documente care stabilesc reguli în domeniul circulaţiei pe căile ferate.
Indiferent că este vorba despre neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau de îndeplinirea lor
defectuoasă, pentru realizarea elementului material al infracţiunii este suficient un singur act de încălcare a
regulilor aplicabile pentru desfăşurarea activităţii subiectului activ, chiar dacă legea foloseşte pluralul*11).
b) Urmarea imediată. În cazul comiterii infracţiunii prevăzute în art. 329 alin. (1) C. pen. este pusă în
pericol siguranţa circulaţiei mijloacelor de transport pe calea ferată.
Varianta agravată [art. 329 alin. (2)] presupune existenţa unui accident de cale ferată. Accidentul de cale
ferată constă în distrugerea sau degradarea adusă mijloacelor de transport, materialului rulant sau
instalaţiilor de cale ferată în cursul circulaţiei sau manevrei mijloacelor de transport, manevră, întreţinere
sau intervenţie pe calea ferată.
În practică, s-a reţinut existenţa unui accident de cale ferată în cazul în care impiegatul de mişcare, prin
încălcarea atribuţiilor sale de serviciu, a transmis date eronate în legătură cu circulaţia unui tren de marfă,
faptă ce a determinat ciocnirea acestuia cu alt tren de marfă care staţiona în gară. Urmare a impactului
dintre cele două trenuri s-au răsturnat şapte vagoane de marfă, iar cinci vagoane şi o locomotivă au deraiat,
prejudiciul total fiind în cuantum de 157.953 lei*12).
În schimb, s-a considerat că nu se poate reţine cerinţa existenţei unui accident de circulaţie dacă paguba
este mică (6.510 lei*13)) sau lipsită de relevanţă*14).
486
În cazul celei de-a doua variante agravate a infracţiunii de nerespectare a regimului materiilor [art. 346
alin. (4)] pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.
Confiscarea specială este măsura de siguranţă care se impune a fi luată în urma săvârşirii infracţiunii de
nerespectare a regimului materiilor explozive. Cel mai adesea, această măsură operează în temeiul
dispoziţiilor art. 112 alin. (1) lit. f) C. pen., potrivit cărora sunt supuse confiscării speciale bunurile a căror
deţinere e interzisă de legea penală.
Deţinerea de substanţe explozive de către persoane neautorizate, contrar dispoziţiilor legale creează acea
stare de pericol pentru a cărei înlăturare este necesară intervenţia organului judiciar prin măsura confiscării
speciale în baza art. 112 alin. (1) lit. f) C. pen.
Confiscarea specială a substanţelor explozive poate fi luată şi în temeiul art. 112 alin. (1) lit. a) C. pen.
dacă nerespectarea regimului a constat în producerea de amestecuri explozive, fără drept. Instanţa de
judecată dispune confiscarea extinsă dacă stabileşte că în cauză sunt întrunite cumulativ condiţiile
prevăzute în art. 112^1 C. pen.
*1) Publicată în M. Of. nr. 298 din 28 decembrie 1995, republicată în temeiul dispoziţiilor art. 2 din
O.U.G. nr. 9/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 126/1995 privind regimul materiilor
explozive, publicată în M. Of. nr. 107 din 10 februarie 2011, aprobată cu modificări prin Legea nr.
123/2011 publicată în M. Of. nr. 433 din 21 iunie 2011 dându-se textelor o nouă numerotare.
Legea nr. 126/1995 privind regimul materiilor explozive a mai fost republicată în M. Of. nr. 97 din 7
februarie 2011.
*2) A se vedea art. 6 din Legea nr. 126/1995 republicată.
*6) Art. 37 din Legea nr. 126/2005, republicată, modificat prin art. 52 din Legea nr. 187/2012, are
următorul conţinut: „Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu
amendă:
a) orice operaţiuni cu articole pirotehnice efectuate fără drept;
b) comercializarea articolelor pirotehnice din categoriile 1 şi P1 către persoane care nu au împlinit vârsta
de 18 ani;
c) comercializarea către publicul larg a articolelor pirotehnice destinate a fi utilizate de către
pirotehnicieni”.
*7) T. Dima, Subiectul activ al formei agravate a infracţiunii de nerespectare a regimului materiilor
explozive prezentă în art. 280 alin. (2) din Codul penal, în Dreptul nr. 5/2000, p. 89.
*8) C. Turianu, Subiectul activ al formei agravate a infracţiunii de nerespectarea regimului materiilor
explozive, prevăzută în art. 280 alin. (2) C. pen., în Dreptul nr. 5/2000, p. 90.
*9) I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit., p. 514; V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., 2011, p. 634–635; C.
Duvac, op. cit., p. 601; M.A. Hotca, op. cit., p. 1353; T. Toader, op. cit., p. 334; T. Medeanu, op. cit., p.
779.
ART. 347
Sancţionarea tentativei
În art. 347 C. pen. sunt menţionate infracţiunile privitoare la nerespectarea regimului armelor, muniţiilor,
materialelor nucleare şi a materiilor explozive, precum şi variantele acestora la care tentativa se pedepseşte.
556
În acest text se prevede că tentativa la infracţiunile prevăzute în art. 342 alin. (1) şi (3), art. 345 alin. (1)
şi (2), precum şi în art. 346 alin. (1) şi (2) se pedepseşte.
Prin urmare, tentativa la infracţiunea de nerespectare a regimului armelor şi al muniţiilor se pedepseşte
în cazul variantei tip şi al variantei sustragerii armelor sau muniţiilor letale sau neletale din categoria celor
supuse autorizării. A fost suficient ca legiuitorul să prevadă pedepsirea tentativei numai în cazul celor două
variante de incriminare a acestei fapte întrucât variantele agravate se deosebesc de varianta tip şi varianta
sustragerii numai prin existenţa unui element circumstanţial de agravare.
La infracţiunea de nerespectare a regimului materiilor nucleare sau a altor materii radioactive tentativa se
pedepseşte în cazul variantei tip şi în cazul sustragerii de materiale nucleare sau a acelor materii radioactive
din aceeaşi raţiune despre care s-a făcut vorbire la infracţiunea precedentă.
În sfârşit, tentativa la nerespectarea materiilor explozive se pedepseşte tot la varianta tip şi varianta
sustragerii, întrucât prima variantă agravată se particularizează numai prin obiectul material, iar la a doua
variantă agravată tentativa nu este posibilă, având în vedere caracterul praeterintenţionat al acesteia.
Întrucât infracţiunile de nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare şi al
materiilor explozive sunt infracţiuni de pericol unde urmarea imediată se produce odată cu efectuarea în
întregime a acţiunii incriminate, se înţelege că tentativa nu este posibilă, la aceste infracţiuni, decât în
modalitatea întreruptă sau imperfectă.
ART. 348
Exercitarea fără drept a unei profesii sau activităţi
În structura incriminării se regăseşte o singură variantă infracţională, prevăzută într-o singură modalitate
normativă.
Ca pe o particularitate a art. 348 C. pen., o notăm pe aceea că aceasta este o normă de incriminare cadru
(sau în alb), care se completează cu norme de trimitere din acte normative care reglementează organizarea
şi desfăşurarea unor profesii sau activităţi. În general este vorba despre norme cuprinse în legi organice sau
ordonanţe de urgenţă ale Guvernului.
a) Obiectul juridic special. Obiectul juridic este constituit din relaţiile sociale privitoare la regimul legal
aplicabil exercitării profesiilor sau activităţilor reglementate, care impune obligaţia fiecărei persoane care
exercită o profesie sau altă activitate reglementată să respecte regulile specifice profesiei sau activităţii în
cauză. Incriminarea şi sancţionarea faptelor de exercitare fără drept a unor profesii sau activităţi, pentru
care se cere o anumită pregătire şi, în consecinţă, sunt supuse autorizării, exprimă necesitatea apărării unor
valori sociale de o importanţă deosebită, inclusiv viaţa şi integritatea fizică şi psihică ale persoanei, precum
şi interesele patrimoniale ale acesteia*1). Într-adevăr, societatea nu poate îngădui ca anumite profesii,
precum aceea de notar, de avocat, de medic, de farmacist sau de stomatolog, să fie practicate de persoane
fără calificare şi fără răspunderea juridică în cazul unor fapte ilicite*2).
b) Obiectul material. De regulă, infracţiunea nu are obiect material. În mod excepţional, infracţiunea
poate avea obiect material în ipoteza în care profesia sau activitatea este exercitată asupra unei persoane
sau asupra unor lucruri. Într-un asemenea caz, corpul persoanei fizice (de pildă, persoana operată) asupra
căreia este exercitată activitatea sau lucrurile folosite în efectuarea activităţii (spre exemplu, anumite
instalaţii sau ustensile) constituie obiectul material al infracţiunii.
557
a) Subiectul activ. Subiectul activ nemijlocit (autor) este necircumstanţiat. Participaţia penală este
posibilă, cu excepţia coautoratului, deoarece infracţiunea prevăzută în art. 348 C. pen. este o infracţiune
care face parte din categoria infracţiunilor in persona propria*3).
În ipoteza în care mai multe persoane exercită împreună, fără drept, o activitate reglementată a cărei
practicare cu încălcarea legii constituie infracţiune, acestea vor răspunde fiecare, în mod distinct, în calitate
de autor, pentru săvârşirea infracţiunii de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi*4).
Dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, pot avea calitatea de subiect activ al infracţiunii de
exercitare fără drept a unei profesii şi persoanele juridice*5).
b) Subiectul pasiv. Subiectul pasiv principal al infracţiunii examinate este statul. Infracţiunea poate avea
şi un subiect pasiv secundar, în cazul în care, prin exercitarea profesiei sau activităţii ce constituie
elementul material al infracţiunii, sunt vătămate şi drepturile unui alt subiect de drept (fie persoană fizică,
fie persoană juridică)*6).
a) Elementul material. Elementul material rezidă în exercitarea, fără drept, a unei profesii sau activităţi
pentru care legea cere autorizaţie ori exercitarea acestora în alte condiţii decât cele legale, dacă legea
specială prevede că săvârşirea unor astfel de fapte se sancţionează potrivit legii penale.
Exercitarea unei profesii sau activităţi este o acţiune ce presupune repetarea (îndeletnicirea, obişnuinţa)
efectuării actelor specifice unei profesii sau activităţi*7). De aici reiese că, dacă legea specială, care trimite
la Codul penal, nu prevede contrariul, respectiv că şi un singur act realizează elementul material al
infracţiunii, vom fi în prezenţa infracţiunii de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi numai în
acele situaţii în care fapta a fost repetată de trei sau mai multe ori. Prin acest specific, infracţiunea se
încadrează în sfera infracţiunilor de obicei.
Pe de altă parte, actele ce intră în conţinutul elementului material trebuie să fie acte specifice profesiei
sau activităţii reglementate, iar nu simple acte incidentale sau aflate numai într-o oarecare legătură cu
profesia sau activitatea în cauză.
O persoană exercită, fără drept, o profesie sau activitate în situaţia în care aceasta nu are autorizarea
necesară. Autorizarea este considerată că lipseşte şi în acele cazuri în care aceasta a fost retrasă, anulată,
revocată etc.
Exercitarea unei profesii sau activităţi în alte condiţii decât cele legale constă în derularea sau efectuarea
unor acte specifice unei profesii sau unei activităţi, pentru care legea cere autorizaţie, de către o persoană
care are o atare autorizaţie, dar cu încălcarea regimului juridic în care trebuie să efectueze actele în cauză.
Pe lângă cerinţele de mai sus, pentru existenţa infracţiunii este necesară condiţia ca legea specială, adică
cea care stabileşte regimul juridic al profesiei sau activităţii, să prevadă că astfel de fapte se sancţionează
potrivit legii penale. Spre exemplu, aşa cum dispune art. 26 alin. (1) din Legea nr. 51/1995*8).
Ce se înţelege prin expresia „lege specială”? Credem că, în contextul infracţiunii prevăzute în art. 348 C.
pen., prin sintagma lege specială vom înţelege orice dispoziţie cuprinsă în legi organice, ordonanţe de
urgenţă sau în acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege*9). Alte acte normative, în
opinia noastră nu pot fi considerate legi speciale, de vreme ce normele care fac trimitere la Codul penal
sunt norme penale, chiar dacă sunt incomplete. Or, sediul juridic al unei norme penale – complete sau
incomplete – nu poate fi altul decât cel stabilit în art. 173 C. pen.*10).
În practică au fost exprimate opinii diferite în legătură cu regimul juridic al exercitării profesiei de
avocat, de consilier juridic, de notar etc.
Una dintre problemele cu care s-a confruntat practica judiciară a fost aceea a stabilirii dacă profesia de
consilier juridic este sau nu compatibilă cu profesia de avocat. În această chestiune, pronunţându-se şi
Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care au statuat că: „Potrivit art. 2 din Legea nr.
558
514/2003, «consilierul juridic poate să fie numit în funcţie sau angajat în muncă, în condiţiile legii», iar în
conformitate cu art. 3 din aceeaşi lege, «consilierul juridic numit în funcţie are statutul funcţionarului», cel
angajat în muncă având «statut de salariat».
Aşadar, profesia de consilier juridic se exercită fie pe baza unui raport de serviciu, în condiţiile prevăzute
de Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, fie pe baza unui raport juridic de muncă, în
urma încheierii unui contract individual de muncă în conformitate cu reglementările din Codul muncii*11)
(...)”.
Rezultă deci că profesia de consilier juridic, nefiind o profesie liberală, cum este aceea de avocat, nu
poate fi exercitată decât în limitele cadrului legal al raportului de serviciu sau al raportului juridic de
muncă.
Mai mult, profesia de consilier juridic nu este compatibilă cu aceea de comerciant, în sensul prevederilor
art. 7 din Codul comercial, potrivit cărora „sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ, având comerţul
ca o profesiune obişnuită, şi societăţile comerciale”.
Cele mai vii dispute au existat în ceea ce priveşte posibilitatea exercitării profesiei de avocat în cadrul
unui barou paralel cu structurile înfiinţate în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea
profesiei de avocat. Cu privire la aceste dispute, instanţa supremă a statuat: „(...) acordarea personalităţii
juridice unei asociaţii cu scop nepatrimonial care are ca obiect de activitate înfiinţarea de barouri de avocaţi
contravine prevederilor Legii nr. 51/1995 cu privire la organizarea şi exercitarea profesiei de avocat”*12).
Conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, profesia de avocat se exercită numai de avocaţii înscrişi
în tabloul baroului din care fac parte, barou component al Uniunii Naţionale a Barourilor din România,
denumită în continuare UNBR. Iar potrivit alin. (3), din cadrul aceluiaşi articol, constituirea şi funcţionarea
de barouri în afara UNBR sunt interzise. Actele de constituire şi de înregistrare ale acestora sunt nule de
drept. Nulitatea poate fi constatată şi din oficiu.
b) Urmarea imediată. Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru relaţiile sociale ce
formează obiectul ocrotirii penale, adică pentru ordinea de drept referitoare la exercitarea profesiilor sau a
altor activităţi reglementate*13).
Considerăm că urmarea imediată – periclitarea relaţiilor sociale ocrotite – subzistă chiar dacă exercitarea
profesiei sau activităţii s-a realizat în condiţii optime, iar beneficiarul serviciului se declară satisfăcut,
deoarece infracţiunea analizată nu este una de rezultat. Pericolul social există, indiferent de calitatea
serviciilor prestate de către persoana care exercită, fără drept, o profesie sau activitate, întrucât cerinţele
legale sunt stabilite în considerarea faptului că numai persoanele apte să desfăşoare anumite activităţi sunt
autorizate în acest sens.
Regulile privind exercitarea unor profesii sau activităţi, prin care sunt instituite condiţii pentru cei care
vor să le practice, sunt garanţii legale că persoanele care apelează la cei în cauză vor beneficia de servicii
de calitate*14). Iar împrejurarea că anumite persoane pot, în mod excepţional, să ofere servicii de aceeaşi
calitate cu cele oferite de persoanele abilitate legal, nu poate afecta unitatea soluţiei, deoarece legea nu
face, şi nici nu este oportun să facă, vreo diferenţiere de acest fel.
Pe de altă parte, în situaţia în care, prin exercitarea, fără drept, a unei profesii sau meserii, având în
vedere împrejurările în care aceasta a avut loc şi urmările pe care le-a produs, sunt realizate şi elementele
constitutive ale altor infracţiuni (ucidere din culpă, vătămare corporală din culpă etc.), încadrarea juridică
legală presupune reţinerea unui concurs de infracţiuni*15).
c) Raportul de cauzalitate. Raportul de cauzalitate rezultă ex re*16).
Infracţiunea prevăzută de art. 348 C. pen. se comite numai cu intenţie, care poate fi directă sau indirectă.
În norma de incriminare nu există cerinţe privitoare la mobilul faptei sau scopul făptuitorului. Comiterea
faptei din culpă sau fără vinovăţie nu constituie infracţiune. Dacă făptuitorul se află în eroare cu privire la
necesitatea existenţei condiţiei referitoare la autorizaţie sau nu cunoaşte celelalte condiţii în care trebuie
exercitată profesia sau activitatea în cauză, deşi nu poate beneficia de efectele erorii – cauză de
559
neimputabilitate – acesta nu va răspunde penal, atâta timp cât nu se poate proba intenţia – directă sau
indirectă.
A. Forme
Actele de pregătire şi tentativa nu sunt incriminate, legiuitorul considerând că ele nu prezintă un grad de
pericol social suficient pentru a avea relevanţă penală. Consumarea infracţiunii are loc în momentul în
care elementul material este executat integral, respectiv se repetă (de cel puţin trei ori).
B. Sancţionare
Exercitarea, fără drept, a unei profesii sau activităţi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau
cu amendă.
*1) A se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 49/2001.

*2) Ibidem.
*3) C. Duvac, op. cit., p. 682.
*4) T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., p. 198; T. Toader, op. cit., p. 339; I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit.,
p. 505.
*5) A se vedea şi C. Duvac, op. cit., p. 683.
*6) A se vedea: V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., 2011, p. 643; T. Medeanu, în M. Basarab şi
colaboratorii, op. cit., p. 750.
*7) A se vedea: C. Duvac, op. cit., p. 683; T. Medeanu, op. cit., p. 789. Pentru trimiteri la opinii
exprimate în doctrină şi soluţii din practica judiciară, potrivit cărora pentru existenţa infracţiunii nu are
relevanţă numărul actelor specifice profesiei sau activităţii reglementate, a se vedea V. Dobrinoiu, N.
Neagu, op. cit., 2011, p. 645.
*8) Conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 51/1995: „Exercitarea oricărei activităţi de asistenţă juridică
specifică profesiei de avocat şi prevăzută la art. 3 de către o persoană fizică sau juridică ce nu are calitatea
de avocat înscris într-un barou şi pe tabloul avocaţilor acelui barou constituie infracţiune şi se pedepseşte
potrivit legii penale”.
*9) Pentru opinia conform căreia dispoziţiile complinitoare pot fi cuprinse şi în acte normative având
forţă juridică inferioară legii, a se vedea G. Antoniu, în T. Vasiliu ş.a., op. cit., p. 20.
*10) Conform art. 173 C. pen.: „Prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în
legi organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege”.
*11) ICCJ, Secţiile Unite, Dec. nr. 22/2006.
*12) ICCJ, s. civ., Dec. nr. 6618/2004, pe www.scj.ro. În speţă, instanţa supremă s-a pronunţat în cadrul
unui recurs în anulare promovat împotriva unei sentinţe pronunţată de Judecătoria Deva.
*13) A. Filipaş, în O. Loghin, A. Filipaş, Drept penal. Partea specială, Ed. Didactică şi Pedagogică,
*15) Ibidem, p. 645.
*16) A. Filipaş, în O. Loghin, A. Filipaş, op. cit., p. 282.
ART. 349
Neluarea măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă
560
În structura incriminării se regăseşte o variantă infracţională tipică şi o variantă atenuată. Diferenţa
dintre cele două variante este dată de forma de vinovăţie cu care se comite fapta. Varianta tipică presupune,
sub aspectul laturii subiective, intenţia, în timp ce varianta atenuată este o infracţiune care, din punct de
vedere subiectiv, se săvârşeşte din culpă.
a) Obiectul juridic special. Obiectul juridic este constituit din relaţiile sociale care se formează şi se
dezvoltă în legătură cu protecţia muncii, a căror existenţă este condiţionată de luarea măsurilor legale de
securitate şi sănătate în muncă de către persoanele care organizează, conduc şi controlează procesul muncii.
Cele mai multe dispoziţii în legătură cu protecţia muncii se regăsesc în normele de tehnica securităţii
muncii.
b) Obiectul material. În doctrină este exprimată opinia că infracţiunea de neluare a măsurilor de
protecţie a muncii are obiect material, constând în corpul persoanei care suferă un accident sau boală
profesională ca urmare a omisiunii luării măsurilor legale*1). În ceea ce ne priveşte, considerăm că, de
regulă, în cazul acestei infracţiuni obiectul material lipseşte. Infracţiunea examinată ar putea avea ca obiect
material, de pildă, corpul unei persoane care suferă o vătămare fizică, fără a fi întrunite condiţiile de
existenţă a unei alte infracţiuni.
a) Subiectul activ. Subiectul activ nemijlocit (autorul) al infracţiunii este calificat, deoarece această
infracţiune poate fi săvârşită numai de către persoana care avea îndatorirea, potrivit legii, de a lua măsurile
legale de securitate şi sănătate în muncă*2). Cei care organizează, conduc şi controlează procesul muncii
sunt, de regulă, singurele persoane cu atribuţii în luarea măsurilor de protecţie a muncii.
În doctrină*3) şi practică s-a pus problema dacă o persoană neînvestită printr-un înscris oficial, cu
atribuţii referitoare la măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă, poate avea calitatea de subiect
activ al acestei infracţiuni. Răspunsul dat în literatura de specialitate este în sensul că, indiferent de modul
de învestire, persoanele cu atribuţii în materia protecţiei muncii răspund penal dacă au acceptat o asemenea
situaţie*4).
De asemenea, persoana juridică poate fi subiect activ al acestei infracţiuni, iar participaţia penală este
posibilă în toate formele, inclusiv a coautoratului, dacă este realizată condiţia privind calitatea specială
pretinsă de lege.
b) Subiectul pasiv. Subiectul pasiv principal al infracţiunii este statul român. Infracţiunea poate avea şi
subiect pasiv secundar, în ipoteza în care prin fapta săvârşită este pusă în pericol sau vătămată o persoană
fizică.
a) Elementul material. Elementul material al infracţiunii constă într-o inacţiune, respectiv omisiunea de
a lua măsurile legale privind securitatea şi sănătatea în muncă de către persoana căreia îi revin asemenea
atribuţii la locul de muncă, dacă prin această conduită se creează un pericol iminent de producere a unui
accident de muncă sau a unei boli profesionale.
Nerespectarea conduitei prescrise de normele privind securitatea şi sănătatea în muncă se poate
materializa fie printr-o omisiune totală, atunci când subiectul activ nu ia nicio măsură legală necesară
pentru a asigura condiţiile optime în unitate, fie printr-o omisiune parţială, atunci când subiectul activ a luat
561
una sau mai multe măsuri de protecţia muncii, însă nu pe toate pe care putea şi avea obligaţia legală să le
ia*5).
În practica judiciară, s-a apreciat că există infracţiunea examinată şi în cazul în care inculpatul, deşi a
efectuat instructajul obligatoriu, nu a luat toate măsurile ce se impuneau*6).
Angajatorul are obligaţia de a asigura securitatea şi sănătatea lucrătorilor sub toate aspectele legate de
muncă. În cazul în care un angajator apelează la servicii externe, acesta nu este exonerat de
responsabilităţile sale în acest domeniu. Obligaţiile lucrătorilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă
nu aduc atingere principiului responsabilităţii angajatorului.
Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 319/2006, angajatorul are obligaţia să ia măsurile necesare pentru:
a. asigurarea securităţii şi protecţia sănătăţii lucrătorilor;
b. prevenirea riscurilor profesionale;
c. informarea şi instruirea lucrătorilor;
d. asigurarea cadrului organizatoric şi a mijloacelor necesare securităţii şi sănătăţii în muncă.
Pe de altă parte, potrivit art. 7 alin. (4) din Legea nr. 319/2006, fără a aduce atingere altor prevederi ale
prezentei legi, ţinând seama de natura activităţilor din întreprindere şi/sau unitate, angajatorul are obligaţia:
a. să evalueze riscurile pentru securitatea şi sănătatea lucrătorilor, inclusiv la alegerea echipamentelor de
muncă, a substanţelor sau preparatelor chimice utilizate şi la amenajarea locurilor de muncă;
b. ca, ulterior evaluării prevăzute mai sus şi dacă este necesar, măsurile de prevenire, precum şi metodele
de lucru şi de producţie aplicate de către angajator să asigure îmbunătăţirea nivelului securităţii şi al
protecţiei sănătăţii lucrătorilor şi să fie integrate în ansamblul activităţilor întreprinderii şi/sau unităţii
respective şi la toate nivelurile ierarhice;
c. să ia în considerare capacităţile lucrătorului în ceea ce priveşte securitatea şi sănătatea în muncă, atunci
când îi încredinţează sarcini;
d. să asigure ca planificarea şi introducerea de noi tehnologii să facă obiectul consultărilor cu lucrătorii
şi/sau reprezentanţii acestora în ceea ce priveşte consecinţele asupra securităţii şi sănătăţii lucrătorilor,
determinate de alegerea echipamentelor, de condiţiile şi mediul de muncă;
e. să ia măsurile corespunzătoare pentru ca, în zonele cu risc ridicat şi specific, accesul să fie permis
numai lucrătorilor care au primit şi şi-au însuşit instrucţiunile adecvate.
Infracţiunea analizată trebuie comisă la locul de muncă. Locul de muncă este locul destinat să cuprindă
posturi de lucru, situat în clădirile întreprinderii ori unităţii, inclusiv orice alt loc din aria întreprinderii sau
unităţii la care lucrătorul are acces în cadrul desfăşurării activităţii.
b) Urmarea imediată. Urmarea imediată constă într-un pericol iminent de producere a unui accident de
muncă sau a unei boli profesionale. Incriminarea vizează astfel pericolul iminent sau posibilitatea
producerii accidentului*7).
Infracţiunea analizată nu este susceptibilă să producă un prejudiciu material*8). În sensul Legii nr.
319/2006 [art. 5 lit. l)], pericol iminent de accidentare reprezintă situaţia concretă, reală şi actuală căreia îi
lipseşte doar prilejul declanşator pentru a produce un accident în orice moment. Se observă că această
definiţie are un conţinut diferit de sensul dat acestei expresii de autorii de specialitate în cazul legitimei
apărări sau al stării de necesitate.
Existenţa infracţiunii nu este condiţionată de producerea unui accident de muncă sau de contactarea unei
boli profesionale. Dacă în urma săvârşirii faptei examinate se produce o vătămare corporală va exista
concurs de infracţiuni*9).
Conform art. 5 din Legea nr. 319/2006, accidentul de muncă este vătămarea violentă a organismului,
precum şi intoxicaţia acută profesională, care au loc în timpul procesului de muncă sau în îndeplinirea
îndatoririlor de serviciu şi care provoacă incapacitate temporară de muncă de cel puţin 3 zile calendaristice,
invaliditate ori deces.
Boala profesională este afecţiunea care se produce ca urmare a exercitării unei meserii sau profesii,
cauzată de agenţi nocivi fizici, chimici ori biologici caracteristici locului de muncă, precum şi de
suprasolicitarea diferitelor organe sau sisteme ale organismului, în procesul de muncă.
562
c) Raportul de cauzalitate. Între elementul material şi urmarea imediată trebuie să existe legătură de
cauzalitate. Nu orice încălcare a dispoziţiilor legale constituie infracţiune la protecţia muncii prevăzută de
art. 349 C. pen., ci numai aceea care creează un pericol iminent de producere a unui accident de muncă sau
de îmbolnăvire profesională şi, a fortiori, când încălcarea respectivă a determinat producerea vreuneia
dintre cele două rezultate.
Ca să poată subzista o atare infracţiune, este necesar ca între încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la
protecţia muncii şi crearea acelui pericol iminent de producere a unui accident de muncă sau de
îmbolnăvire profesională, ori de survenire a vreunuia dintre aceste rezultate, să existe o legătură cauzală.
Astfel, într-o speţă s-a considerat că neîntocmirea unor acte despre activităţi ce, în realitate, au avut loc,
nu pot produce, în mod obiectiv, nici pericol iminent de accident de muncă sau îmbolnăvire profesională şi
nici moartea unei persoane. De asemenea, neasigurarea căştilor de protecţie pentru muncitori, în raport de
condiţiile concrete existente pe şantier (unde era vorba de o demolare a unui perete nefisurat şi
nedeteriorat, şi care nu prezenta niciun pericol, lucrare ce trebuia făcută de sus în jos, toate condiţiile în
acest scop fiind asigurate) nu putea nici ea să creeze stare de pericol sau să provoace moartea unei
persoane. Crearea acelei stări de pericol, care în final a dus la accidentul de muncă, cu consecinţa morţii
victimei, s-a datorat culpei victimei care a lucrat contrar instructajului şi indicaţiilor primite, acţionând
asupra bazei peretelui şi împingându-l, ceea ce a determinat surparea sa*10).
În varianta simplă, infracţiunea prevăzută de art. 349 C. pen. se comite numai cu intenţie, care poate fi
directă sau indirectă. În norma de incriminare nu există cerinţe privitoare la mobilul faptei sau scopul
făptuitorului.
Comiterea faptei din culpă realizează conţinutul variantei atenuate.
A. Forme
care elementul material este executat integral şi survine pericolul iminent de producere a unui accident de
muncă sau de îmbolnăvire profesională.
B. Sancţionare
Neluarea vreuneia dintre măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă de către persoana care avea
îndatorirea de a lua aceste măsuri se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. Fapta de
mai sus săvârşită din culpă se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
*1) A se vedea R.R. Popescu, Dreptul penal al muncii, Ed. Naţional, Bucureşti, 2005, p. 116.
*2) A se vedea: T. Medeanu, Consideraţii privind subiectul activ al infracţiunilor la protecţia muncii, în
Dreptul nr. 5/1999, p. 116–118; R.R. Popescu, op. cit., p. 116.
*3) T. Medeanu, op. cit., p. 405.
*4) Ibidem, p. 405.
*5) A se vedea N. Costache, Delicte contra protecţiei muncii, în RDP nr. 4/2004, p. 92.
*6) A se vedea Trib. Suprem, Dec. pen. nr. 619/1977, SintAct – Bază de date.
*7) A se vedea T. Medeanu, Latura obiectivă a infracţiunilor la protecţia muncii, în Dreptul nr. 6/2000,
p. 113.
*8) Astfel, într-o speţă s-a reţinut că inculpatul nefiind trimis în judecată şi pentru săvârşirea infracţiunii
de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. (1) şi (3) C. pen. anterior (partea vătămată
nesolicitând aceasta), instanţa nu putea să dispună obligarea făptuitorului la plata cheltuielilor de
563
spitalizare, deoarece infracţiunea la protecţia muncii ce i s-a reţinut în sarcină şi care constă în
nerespectarea măsurilor de protecţie a muncii, dacă prin aceasta se creează un pericol iminent a unui
accident de muncă, nu este, prin natura ei, generatoare de prejudiciu (Trib. Suprem, Dec. pen. nr. 744/1974,
SintAct – Bază de date).
*9) Pentru unele puncte de vedere şi trimiteri la soluţii din practica judiciară, a se vedea R.R. Popescu,
op. cit., p. 118.
*10) A se vedea Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 40/1982, SintAct – Bază de date. Pe de altă parte, în altă
speţă s-a considerat că neluarea măsurilor de protecţie a muncii pentru executarea de către un elev
practicant, minor, cu tractorul, a unor lucrări agricole pe teren accidentat şi cu pantă, încuviinţarea ca în
cabina tractorului să se afle un alt minor şi părăsirea locului de muncă de către inculpat, răspunzător de
executarea lucrării, urmate de efectuarea unor manevre greşite de elevul practicant, răsturnarea tractorului
şi accidentarea mortală a celuilalt minor, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii privind protecţia
muncii, dar şi alte infracţiuni de ucidere din culpă prevăzută în art. 178 alin. (2) C. pen. anterior, între fapta
inculpatului şi decesul minorului existând raport de cauzalitate (Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 1101/1986,
SintAct – Bază de date).
ART. 350
Nerespectarea măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă
În structura incriminării se regăseşte o variantă infracţională tipică, o variantă asimilată şi o variantă
atenuată comună.
În cazul variantei atenuate comune, forma de vinovăţie îmbracă haina culpei.
a) Obiectul juridic special. Obiectul juridic este constituit din relaţiile sociale care se formează şi se
dezvoltă în legătură cu protecţia muncii, a căror existenţă este condiţionată de respectarea obligaţiilor şi a
măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă luate de către persoanele care organizează, conduc şi
controlează procesul muncii.
b) Obiectul material. În cazul acestei infracţiuni, de regulă, obiectul material lipseşte*1). În mod
excepţional, infracţiunea examinată ar putea avea ca obiect material, de pildă, corpul unei persoane care
suferă o vătămare fizică, fără a fi întrunite condiţiile de existenţă a unei alte infracţiuni.
a) Subiectul activ. Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii (autorul) poate fi o persoană angajată
(lucrător) sau un alt participant la procesul de muncă. Lucrătorul este o persoană angajată de către un
angajator, potrivit legii, inclusiv studenţii, elevii în perioada efectuării stagiului de practică, precum şi
ucenicii şi alţi participanţi la procesul de muncă, cu excepţia persoanelor care prestează activităţi casnice.
Angajator este o persoană fizică sau juridică ce se află în raporturi de muncă ori de serviciu cu lucrătorul
respectiv şi care are responsabilitatea întreprinderii şi/sau unităţii. Alţi participanţi la procesul de muncă
sunt persoane aflate în întreprindere şi/sau unitate, cu permisiunea angajatorului, în perioada de verificare
prealabilă a aptitudinilor profesionale în vederea angajării, persoane care prestează activităţi în folosul
comunităţii sau activităţi în regim de voluntariat, precum şi şomeri pe durata participării la o formă de
pregătire profesională şi persoane care nu au contract individual de muncă încheiat în formă scrisă şi pentru
care se poate face dovada prevederilor contractuale şi a prestaţiilor efectuate prin orice alt mijloc de probă.
564
b) Subiectul pasiv. Subiectul pasiv principal al infracţiunii este statul român. Infracţiunea poate avea şi
subiect pasiv secundar, în ipoteza în care prin fapta săvârşită este pusă în pericol sau vătămată o persoană
fizică.
a) Elementul material. Elementul material al infracţiunii constă într-o inacţiune, respectiv în omisiunea
de a respecta obligaţiile şi măsurile stabilite cu privire la securitatea şi sănătatea în muncă, dacă prin
această nesocotire se creează un pericol iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire
profesională.
Nerespectarea conduitei prescrise de normele privind securitatea şi sănătatea în muncă se poate face şi
printr-o acţiune, şi anume în cazul variantei de specie prevăzute de art. 350 alin. (2). În ceea ce priveşte
omisiunea, aceasta poate fi totală, atunci când subiectul activ nu respectă nicio măsură sau obligaţie, sau
parţială, atunci când subiectul activ nu a îndeplinit sau respectat una sau mai multe obligaţii ori măsuri de
protecţie a muncii, însă nu pe toate.
În art. 350 alin. (2) C. pen. este prevăzută infracţiunea de repunere în funcţiune a instalaţiilor, maşinilor
şi utilajelor, anterior eliminării tuturor deficienţelor pentru care s-a luat măsura opririi lor.
Pentru existenţa acestei infracţiuni este necesară condiţia prealabilă a opririi funcţionării instalaţiilor,
maşinilor şi utilajelor.
Infracţiunea analizată trebuie comisă la locul de muncă. Locul de muncă este locul destinat să cuprindă
posturi de lucru, situat în clădirile întreprinderii ori unităţii, inclusiv orice alt loc din aria întreprinderii sau
unităţii la care lucrătorul are acces în cadrul desfăşurării activităţii.
b) Urmarea imediată. Urmarea imediată constă într-un pericol iminent de producere a unui accident de
muncă sau a unei boli profesionale. Incriminarea vizează astfel pericolul iminent sau posibilitatea
producerii accidentului*2).
Existenţa infracţiunii nu este condiţionată de producerea unui accident de muncă sau de contactarea unei
boli profesionale. Dacă în urma săvârşirii faptei analizate se produce o vătămare corporală va exista
concurs de infracţiuni*3).
c) Raportul de cauzalitate. Între elementul material şi urmarea imediată trebuie să existe legătură de
cauzalitate.
În varianta simplă şi în cea asimilată, infracţiunile prevăzute de art. 350 C. pen. se comit numai cu
intenţie, care poate fi directă sau indirectă. În norma de incriminare nu există cerinţe privitoare la mobilul
faptei sau scopul făptuitorului. Comiterea faptei din culpă realizează conţinutul variantei atenuate.
În alin. (3) al art. 350 este incriminată fapta de neluare a măsurilor legale de securitate şi sănătate în
muncă, dacă este săvârşită din culpă. Uciderea din culpă a unei persoane ca urmare a nerespectării, din
culpă, a normelor de protecţie a muncii realizează conţinutul infracţiunii complexe prevăzute de art. 192
alin. (2) C. pen.*4), cu excepţia situaţiei în care fapta de neluare a măsurilor legale de securitate şi sănătate
în muncă realizează conţinutul unei infracţiuni distincte. Pentru identitate de raţiune, soluţia trebuie să fie
aceeaşi şi în cazul în care, ca urmare a nerespectării culpabile a normelor de protecţie a muncii, se produce
vătămarea corporală din culpă a unei persoane*5).
În practica judiciară a fost acceptat acest punct de vedere de către unele instanţe, deşi conform datelor de
care dispunem jurisprudenţa majoritară este în sensul opiniei contrare. Astfel, într-o speţă, s-a reţinut că
inculpatul, care se afla în executarea unei sarcini de serviciu împreună cu victima, ştia că aceasta era în
stare de ebrietate şi, de aceea, iniţial, s-a opus ca aceasta să circule în semiremorcă, dar în cele din urmă a
acceptat această situaţie. Deci inculpatul şi-a dat seama de posibilitatea producerii accidentului şi a acceptat
acest rezultat de vreme ce a condus tractorul în aceste condiţii, sperând uşuratic că accidentul nu se va
565
produce. În continuare, în timpul mersului, unul dintre baloţii de paie a căzut din semiremorcă iar, victima
căutând să-l prindă s-a dezechilibrat, a căzut sub roţile remorcii şi a fost accidentată mortal. Încadrarea
juridică a faptei s-a făcut, iniţial, atât pentru infracţiunea de ucidere din culpă, cât şi pentru infracţiunea la
protecţia muncii. Încadrarea juridică a faptei inculpatului este greşită, deoarece nu este relevantă
împrejurarea că victima, ca şi inculpatul, a fost accidentată mortal când se afla în îndeplinirea obligaţiilor
de serviciu. Determinantă în această privinţă este nu natura accidentului suferit, ci conţinutul normei legale
încălcate prin acţiunea făptuitorului. A accepta un alt punct de vedere ar însemna să se ajungă la concluzia
că reprezintă infracţiune la protecţia muncii toate accidentele comise de conducătorii auto aflaţi în
exercitarea atribuţiilor de serviciu, ca urmare a nerespectării regulilor de circulaţie*6).
A. Forme
care elementul material este executat integral şi survine pericolul iminent de producere a unui accident de
muncă sau de îmbolnăvire profesională.
B. Sancţionare
Comiterea faptelor în condiţiile art. 350 alin. (1) şi (2) se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani
sau cu amendă. Faptele de mai sus săvârşite din culpă se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la un an sau
cu amendă.

*2) A se vedea T. Medeanu, Latura obiectivă a infracţiunilor la protecţia muncii, în Dreptul nr. 6/2000,
p. 113.
*3) Pentru unele puncte de vedere şi trimiteri la soluţii de practică, a se vedea R.R. Popescu, op. cit., p.
118.
*4) În acest sens, a se vedea O. Ţinca, V. Mirişan, Infracţiuni referitoare la relaţiile de muncă, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 114. Jurisprudenţa consemnează însă soluţii în sensul reţinerii existenţei
concursului de infracţiuni. Astfel, printr-o decizie, s-a statuat că uciderea din culpă a unei persoane ca
urmare a nerespectării, din culpă, a normelor de protecţia muncii referitoare la lucrările agricole constituie
atât infracţiunea prevăzută de art. 23 şi art. 25 din Legea nr. 5/1965 (norme echivalente din legislaţia
anterioară – n.n.), cât şi infracţiunea prevăzută de art. 178 alin. (2) C. pen. anterior, în concurs ideal. În
speţă, au fost nerespectate, din culpă, dispoziţiile din normele de protecţie a muncii referitoare la lucrările
agricole mecanizate, potrivit cărora inculpatul era obligat să avertizeze personalul de deservire sau
mânuitorii de maşini, precum şi pe cei din jurul agregatului despre intenţia sa de a efectua manevre (Trib.
Suprem, Dec. pen. nr. 1475/1979, SintAct – Bază de date).
Într-o altă speţă, s-a apreciat, de asemenea, că infracţiunea contra protecţiei muncii îşi păstrează
autonomia infracţională, nefiind absorbită în infracţiunea prevăzută de art. 178 alin. (2) C. pen. anterior,
ambele fiind în concurs ideal conform art. 33 lit. b) C. pen. anterior. În fapt, inculpatul a lucrat ca tractorist
la tras buşteni şi în timp ce urca drumul forestier a luat victima în cabina utilajului fără ca uşile să fi
asigurate cu lanţuri de protecţie. Datorită denivelărilor pe traseul parcurs, victima s-a dezechilibrat, a fost
expulzată în afară pe uşa din stânga a cabinei, fiind prinsă şi comprimată între peretele abrupt al drumului
şi roata tractorului, decedând în scurt timp (CSJ, s. pen., Dec. nr. 353/2004, SintAct – Bază de date).
*5) A se vedea şi R.R. Popescu, op. cit., p. 124.
*6) A se vedea CSJ, s. pen., Dec. nr. 9/1996, SintAct – Bază de date.
ART. 351
566
Camăta
În structura incriminării se regăseşte o singură variantă infracţională.
a) Obiectul juridic special. Obiectul juridic este constituit din relaţiile sociale privitoare la regimul
juridic aplicabil activităţii de creditare, activitate care poate fi derulată numai în condiţiile stabilite de
legislaţia în materie. Actul normativ care reglementează activitatea de creditare este O.U.G. nr. 99/2006
privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului.
b) Obiectul material. Infracţiunea nu are obiect material deoarece dobânda obţinută de cămătar este
produsul infracţiunii.
a) Subiectul activ. Subiectul activ nemijlocit (autorul) este necircumstanţiat, astfel că poate avea această
calitate orice persoană juridică sau fizică, sub rezerva îndeplinirii condiţiilor generale stabilite pentru
angajarea răspunderii penale a unui subiect de drept. Participaţia penală este posibilă, inclusiv în forma
coautoratului*1).
b) Subiectul pasiv. Subiectul pasiv principal al infracţiunilor examinate este statul. Poate exista şi un
subiect pasiv secundar, în cazul în care prin comiterea faptei au fost vătămate şi drepturile unui alt subiect
de drept (fie persoană fizică, fie persoană juridică). Avem de-a face cu o asemenea situaţie când, pentru
banii împrumutaţi, făptuitorul percepe o dobândă mai mare decât dobânda practicată pe piaţa bancară.
a) Elementul material. Elementul material se concretizează în acţiunea de dare de bani cu dobândă, ca
îndeletnicire, de către o persoană neautorizată. Practic este vorba despre acordarea repetată de împrumuturi
cu dobândă. Pentru realizarea conţinutului infracţiunii, este necesară îndeplinirea condiţiei ca „darea de
bani cu dobândă” să fie o îndeletnicire, ceea ce înseamnă că fapta trebuie comisă de mai multe ori pentru a
avea caracter penal (de cel puţin trei ori)*2).
Darea de bani cu dobândă constituie infracţiune indiferent dacă se realizează sau nu pe baza unui
contract de împrumut sau prin intermediul unor acte simulate (spre exemplu, dare în plată). Pe de altă parte,
nu are nicio relevanţă procentul dobânzii practicate*3).
b) Urmarea imediată. Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru relaţiile sociale ce
formează obiectul ocrotirii penale şi, eventual, în producerea unui prejudiciu în dauna subiectului pasiv
secundar, în ipoteza în care există subiect pasiv secundar.
c) Raportul de cauzalitate. Raportul de cauzalitate rezultă ex re.
Infracţiunea prevăzută de art. 351 C. pen. se comite numai cu intenţie, care poate fi directă sau indirectă.
În norma de incriminare nu există cerinţe privitoare la mobilul faptei sau scopul făptuitorului. Comiterea
faptei din culpă sau fără vinovăţie nu constituie infracţiune.
567
A. Forme
care elementul material este executat integral, respectiv se repetă de cel puţin trei ori. Darea de bani cu
dobândă, fără condiţia îndeletnicirii, deşi nu constituie infracţiune, poate angaja alte forme de răspundere.
De exemplu, poate antrena răspunderea contravenţională (potrivit Legii nr. 12/1990).
B. Sancţionare
Comiterea infracţiunii de camătă se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.
*1) A se vedea şi T. Medeanu, op. cit., p. 412.

*2) A se vedea şi V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., 2011, p. 690.
*3) Ibidem, p. 690.
ART. 352
Zădărnicirea combaterii bolilor
În structura incriminării se regăseşte o variantă infracţională tip, când fapta de nerespectare a măsurilor
privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase este comisă cu intenţie, şi o variantă
infracţională atenuată, când fapta de mai sus este săvârşită din culpă.
a) Obiectul juridic special. Obiectul juridic este constituit din relaţiile sociale privitoare la sănătatea
publică, sub aspectul respectării măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor
infectocontagioase. Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006, sănătatea publică este starea de
sănătate a populaţiei în raport cu determinanţii stării de sănătate: socio-economici, biologici, de mediu, stil
de viaţă, asigurarea cu servicii de sănătate, calitatea şi accesibilitatea serviciilor de sănătate. Din punctul de
vedere al dreptului penal, sănătatea publică este o valoare socială a cărei ocrotire se impune, având în
vedere posibilităţile prin care i se poate aduce atingere, inclusiv prin săvârşirea faptelor de zădărnicire a
combaterii bolilor*1).
b) Obiectul material. În principiu, infracţiunea de zădărnicire a combaterii bolilor nu are obiect
material*2). În mod excepţional, infracţiunea examinată poate avea obiect material atunci când activitatea
de zădărnicire a combaterii bolilor infectocontagioase este efectuată nemijlocit asupra unui lucru*3).
a) Subiectul activ. Subiectul activ este necircumstanţiat. Participaţia penală este posibilă, cu excepţia
coautoratului când elementul material îmbracă haina inacţiunii.
Întrucât legea nu face nicio precizare privitoare la o eventuală excludere, apreciem că, alături de
persoanele fizice, persoanele juridice pot fi subiecţi activi ai infracţiunii de zădărnicire a combaterii
bolilor*4).
b) Subiectul pasiv. Subiectul pasiv principal este statul, iar subiectul pasiv secundar este persoana care a
contactat boala infectocontagioasă.
568
a) Elementul material. Elementul material al infracţiunii constă în activitatea de nerespectare a
măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase (molipsitoare, contaminante),
dacă a avut ca urmare răspândirea (extinderea) unei asemenea boli.
Nerespectarea măsurilor menţionate în cele ce preced se poate materializa fie în inacţiuni (ca regulă, faţă
de natura elementului material), fie în acţiuni, care nesocotesc obligaţiile presupuse de măsurile
respective*5). Măsurile privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase sunt obligaţii
sau îndatoriri impuse de actele normative în materie sau, în baza acestora, de către factorii decizionali,
având în vedere necesitatea prevenirii sau înlăturării unor boli contaminante, cum ar fi: gripa aviară, gripa
porcină, febra tifoidă, scarlatina, tetanosul, rabia etc.
Măsurile avute în vedere de textul incriminator sunt dintre cele mai diverse şi diferă de la un tip de boală
la alta, însă, pentru a putea fi reţinută infracţiunea examinată, evident dacă sunt îndeplinite şi celelalte
cerinţe ale legii, este necesar ca măsurile luate de persoanele sau autorităţile în cauză să fie conforme cu
prevederile legale aplicabile. Practic, trebuie să se verifice actele normative care reglementează modul în
care se pot lua măsurile privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase şi modul cum
persoanele sau autorităţile competente au aplicat legislaţia în materie.
b) Urmarea imediată. Urmarea imediată a infracţiunii presupune răspândirea unei boli
infectocontagioase. Răspândirea bolii infectocontagioase constă în transmiterea acesteia la una sau la mai
multe persoane fizice care anterior nu erau infectate.
c) Raportul de cauzalitate. Raportul de cauzalitate trebuie stabilit, deoarece răspândirea unei boli
infectocontagioase este posibilă din multiple cauze. Pentru existenţa infracţiunii este necesar să se
stabilească, fără echivoc, faptul că răspândirea bolii infectocontagioase a fost cauzată de nerespectarea
măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase, deoarece nu întotdeauna
simpla nerespectare a unor asemenea măsuri cauzează răspândirea bolii.
Infracţiunea prevăzută de art. 352 alin. (1) C. pen. se comite numai cu intenţie, care poate fi directă sau
indirectă. În norma de incriminare nu există cerinţe privitoare la mobilul faptei sau scopul făptuitorului.
Când prin fapta de nerespectare a măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor
infectocontagioase s-a produs vătămarea corporală sau moartea unei persoane, infracţiunea de zădărnicire a
combaterii bolilor va intra în concurs cu infracţiunea de vătămare corporală, vătămare corporală din culpă,
lovire sau vătămare cauzatoare de moarte, omor, ucidere din culpă etc., în funcţie de atitudinea subiectului
activ faţă de urmările menţionate mai sus*6).
A. Forme
pericol social suficient pentru a avea relevanţă penală.
Consumarea infracţiunii se produce în momentul în care are loc răspândirea bolii contaminante.
B. Sancţionare
Nerespectarea măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase, dacă a avut
ca urmare răspândirea unei asemenea boli, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.
Dacă fapta este săvârşită din culpă, pedeapsa este închisoarea de la o lună la 6 luni sau amenda.
569
*1) Pentru definirea obiectului juridic al infracţiunii, a se vedea Gh. Diaconescu, C. Duvac, op. cit., p.
935.
*2) Pentru această opinie, a se vedea: V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., 2008, p. 793; I. Pascu, M.
Gorunescu, op. cit., p. 617; C. Duvac, op. cit., p. 935; T. Medeanu, op. cit., p. 417.
*4) C. Duvac, op. cit., p. 935.
*6) A se vedea şi: V. Dongoroz, Noul Cod penal şi Codul penal anterior. Prezentare comparativă, Ed.
Politică, Bucureşti, 1968, p. 209; V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., 2011, p. 795; C. Duvac, op. cit., p. 937;
T. Medeanu, op. cit., p. 416.
ART. 353
Contaminarea venerică
În structura incriminării se regăseşte o singură variantă infracţională, constând în transmiterea unei boli
venerice, prin raport sexual sau alte acte sexuale, de către o persoană care ştie că suferă de o astfel de
boală.
publică, sub aspectul protecţiei vieţii sexuale, prin incriminarea faptei legiuitorul urmărind prevenirea şi
combaterea bolilor venerice.
b) Obiectul material. Infracţiunea are ca obiect material corpul persoanei contaminate*1).
a) Subiectul activ. Subiectul activ este necircumstanţiat. Întrucât legea nu face nicio precizare privitoare
la o eventuală excludere, apreciem că, alături de persoanele fizice, persoanele juridice pot fi subiecţi activi
ai infracţiunii de zădărnicire a combaterii bolilor*2).
Participaţia penală este posibilă, cu excepţia coautoratului, având în vedere particularitatea infracţiunii,
care face parte din categoria infracţiunilor in persona propria*3).
contactat boala venerică transmisă. Dacă fiecare dintre persoanele implicate într-un act sexual transmite, cu
ştiinţă, celorlalte o boală venerică diferită, vom discuta de existenţa unei duble calităţi – victimă şi subiect
activ. Într-o asemenea situaţie, toate persoanele implicate vor răspunde pentru săvârşirea unei infracţiuni
autonome de contaminare venerică.
a) Elementul material. Elementul material al infracţiunii constă în acţiunea de transmitere a unei boli
venerice, prin raport sexual sau alte acte sexuale. Raportul sexual este o relaţie sexuală firească, constând
în conjuncţia organelor sexuale ale partenerilor de sex diferit.
570
Actul sexual înseamnă orice modalitate de obţinere a unei satisfacţii sexuale prin folosirea sexului sau
acţionând asupra sexului, între persoane de sex diferit sau de acelaşi sex.
Bolile venerice sunt boli cu transmitere sexuală, dintre care amintim sifilisul, gonoreea (blenoragia),
limfogranulomatoza inghinală, scabia etc.
b) Urmarea imediată. Urmarea imediată a infracţiunii presupune transmiterea unei boli venerice la o
persoană care anterior nu erau contaminată. Dacă urmarea imediată a survenit, pentru existenţa infracţiunii
nu are nicio relevanţă împrejurarea că boala nu a evoluat şi, eventual, nici care a fost cauza împiedicării
evoluţiei acestei boli.
Pe de altă parte, nu poate fi angajată răspunderea penală pentru infracţiunea de contaminare venerică
dacă victima a fost numai expusă pericolului de transmitere a bolii venerice, fără ca această să fi contactat
boala. De pildă, în cazul în care făptuitorul, cunoscând că suferă de o boală venerică, a folosit un mijloc de
protecţie, care a împiedicat transmiterea*4).
Când prin fapta de contaminare venerică s-a produs vătămarea corporală sau moartea unei persoane,
infracţiunea examinată va intra în concurs cu infracţiunea de vătămare corporală, vătămare corporală din
culpă, lovire sau vătămare cauzatoare de moarte, omor, ucidere din culpă etc., în funcţie de atitudinea
subiectului activ faţă de urmările menţionate mai sus*5).
De asemenea, dacă raportul sau actul sexual prin care s-a transmis boala venerică a fost realizat în
condiţiile unor norme de incriminare diferite faţă de art. 353 C. pen., contaminarea venerică va intra în
concurs cu infracţiunile al căror conţinut este realizat. De exemplu, dacă transmiterea unei boli venerice s-a
produs ca urmare a unei fapte de viol sau a unui act sexual cu un minor va exista concurs de infracţiuni.
c) Raportul de cauzalitate. Raportul de cauzalitate trebuie stabilit. Pentru existenţa infracţiunii este
necesar să se stabilească fără echivoc că transmiterea bolii venerice a fost produsă, prin raport sexual sau
alte acte sexuale, de către persoana în discuţie.
indirectă. De altfel, deşi nu era necesar, legiuitorul a precizat că transmiterea unei boli venerice, prin raport
sexual sau alte acte sexuale, constituie infracţiune numai dacă persoana în cauză ştie că suferă de o astfel de
boală. În norma de incriminare nu există cerinţe privitoare la mobilul faptei sau scopul făptuitorului.
Comiterea faptei din culpă sau din eroare nu constituie infracţiune, dar poate angaja răspunderea civilă a
făptuitorului.
A. Forme
pericol social suficient pentru a avea relevanţă penală. Consumarea infracţiunii se produce în momentul în
care are loc transmiterea bolii venerice.
B. Sancţionare
Transmiterea unei boli venerice, prin raport sexual sau alte acte sexuale, de către o persoană care ştie că
suferă de o astfel de boală, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. Instanţa de
judecată va dispune, pe lângă pedeapsa aplicată, şi măsura de siguranţă a obligării la tratament medical.
*1) A se vedea şi: V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., 2011, p. 796; I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit., p.
619; C. Duvac, op. cit., p. 938.
*2) C. Duvac, op. cit., p. 938.
*4) C. Duvac, op. cit., p. 940.
571
*5) A se vedea şi: V. Dongoroz, Noul Cod penal şi Codul penal anterior..., op. cit., p. 209; V.
Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., 2011, p. 795; C. Duvac, op. cit., p. 937; T. Medeanu, op. cit., p. 416.
ART. 354
Transmiterea sindromului imunodeficitar dobândit
În structura incriminării intră mai multe variante infracţionale. În art. 354 alin. (1), rezervat variantei
tipice, este prevăzută transmiterea, prin orice mijloace, a sindromului imunodeficitar dobândit – SIDA – de
către o persoană care ştie că suferă de această boală.
În art. 354 alin. (2) este prevăzută varianta agravată, constând în transmiterea, prin orice mijloace, a
sindromului imunodeficitar dobândit – SIDA – de către o altă persoană decât cea prevăzută în alin. (1).
Art. 354 alin. (3) este destinat variantei agravate comune, al cărei conţinut este realizat dacă prin faptele
prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) s-a produs moartea victimei.
Când fapta prevăzută în art. 354 alin. (2) C. pen. a fost săvârşită din culpă este întrunit conţinutul
variantei atenuate.
publică, sub aspectul protecţiei persoanelor necontaminate împotriva pericolului de a cădea victime
sindromului imunodeficitar dobândit, legiuitorul urmărind prevenirea şi combaterea acestei boli deosebit de
grave. SIDA, odată declanşată, evoluează continuu, putându-se numai întârzia şi, eventual, trata
medicamentos sau chirurgical o serie de boli apărute ca urmare a deficitului imunitar. Evoluţia SIDA este,
în cvasitotalitatea cazurilor fatală, în ciuda terapiilor celor mai moderne, sofisticate şi costisitoare aplicate.
În faţa unui asemenea pericol pentru sănătatea publică, legiuitorul a incriminat fapta de transmitere, prin
orice mijloace, a sindromului imunodeficitar dobândit – SIDA – comisă de către o persoană care ştie că
suferă de această boală, precum şi de orice alte persoane.
b) Obiectul material. Infracţiunea are ca obiect material corpul persoanei contaminate*1).
a) Subiectul activ. Subiectul activ al faptei prevăzute în art. 354 alin. (1) poate fi numai o persoană care
ştie că suferă de această boală, iar subiectul activ al faptei prevăzute în art. 354 alin. (2) C. pen. poate fi
numai o persoană care nu suferă de SIDA.
Participaţia penală este posibilă, inclusiv sub forma coautoratului*2).
Considerăm că nici persoanele juridice nu sunt excluse din sfera persoanelor care pot săvârşi
infracţiunile prevăzute în art. 354 C. pen. De exemplu, dacă din cauza unei organizări deficitare (folosirea
multiplă a seringilor de unică folosinţă), în cadrul unei clinici medicale au existat mai multe cazuri de
transmitere a sindromului imunodeficitar dobândit – SIDA.
contactat SIDA.
572
a) Elementul material. Elementul material al infracţiunii prevăzute în alin. (1) constă în transmiterea,
prin orice mijloace, a sindromului imunodeficitar dobândit – SIDA – de către o persoană care ştie că suferă
de această boală. Dacă transmiterea, prin orice mijloace, a sindromului imunodeficitar dobândit este
săvârşită de orice altă persoană, fapta este încadrabilă în dispoziţiile art. 354 alin. (2).
Este de observat că, spre deosebire de contaminarea venerică, la care legiuitorul limitează mijloacele de
transmitere a bolii, în cazul infracţiunii de faţă, transmiterea poate avea loc prin orice mijloace. De
exemplu, prin act sexual, prin muşcături, prin seringi refolosite etc.
Considerăm că, dacă transmiterea SIDA a avut loc prin comiterea unor fapte contra libertăţii sau
integrităţii sexuale a persoanei, cum ar violul sau actul sexual cu un minor, va exista concurs de infracţiuni.
De asemenea, dacă prin săvârşirea faptei de transmitere a SIDA subiectul activ a urmărit să producă
anumite consecinţe specifice unor infracţiuni contra vieţii sau contra integrităţii corporale ori sănătăţii unei
persoane, iar rezultatul vizat s-a produs, apreciem că se impune reţinerea concursului de infracţiuni. Spre
exemplu, dacă făptuitorul a urmărit vătămarea corporală a victimei, încadrarea juridică va presupune atât
infracţiunea de transmitere a sindromului imunodeficitar dobândit, cât şi infracţiunea de vătămare
corporală.
În fine, trebuie să se reţină incidenţa instituţiei concursului de infracţiuni şi în situaţia în care, fără a
urmări producerea unei vătămări corporale, victima suferă o atare consecinţă din cauza transmiterii SIDA.
Într-un asemenea caz, alături de infracţiunea analizată, va fi reţinută şi infracţiunea de vătămare corporală
din culpă.
Singura infracţiune contra persoanei în raport cu care este exclus concursul de infracţiuni este
infracţiunea de lovire sau vătămare cauzatoare de moarte, deoarece aceasta intră în conţinutul infracţiunii
complexe prevăzute în art. 354 alin. (3) C. pen.
b) Urmarea imediată. Urmarea imediată a infracţiunii presupune transmiterea SIDA, mai exact a
infecţiei cu HIV.
c) Raportul de cauzalitate. Raportul de cauzalitate trebuie stabilit. Pentru existenţa infracţiunii este
necesar să se stabilească fără echivoc că sindromul imunodeficitar dobândit – SIDA – a fost transmis de cel
în cauză.
Faptele prevăzute de art. 354 alin. (1) şi (2) C. pen. se comit numai cu intenţie, care poate fi directă sau
indirectă. Fapta prevăzută în art. 354 alin. (3) are ca formă de vinovăţie praeterintenţia.
Comiterea faptei din culpă constituie infracţiune, sub rezerva realizării condiţiilor prevăzute de art. 354
alin. (4) C. pen.
A. Forme
Actele de pregătire nu sunt incriminate, legiuitorul considerând că ele nu prezintă un grad de pericol
social suficient pentru a avea relevanţă penală. În schimb, tentativa la infracţiunile prevăzute în art. 354
alin. (1) şi (2) se pedepseşte. Consumarea infracţiunii se produce în momentul în care are loc transmiterea
sindromului imunodeficitar dobândit – SIDA.
B. Sancţionare
Transmiterea, prin orice mijloace, a sindromului imunodeficitar dobândit – SIDA – de către o persoană
care ştie că suferă de această boală se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani.
Dacă fapta este comisă de către o altă persoană decât cea prevăzută mai sus, se pedepseşte cu închisoarea
de la 5 la 12 ani. Când această faptă a fost săvârşită din culpă, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3
ani, iar dacă a cauzat moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.
573
Dacă prin oricare fapte prevăzute în art. 354 alin. (1) şi (2) s-a produs moartea victimei, pedeapsa este
închisoarea de la 7 la 15 ani. În acest caz, potrivit art. II din Legea nr. 27/2012, publicată în M. Of. nr. 180
din 20 martie 2012, această infracţiune este imprescriptibilă atât în ceea ce priveşte răspunderea penală, cât
şi executarea pedepsei.

*2) Ibidem, p. 420.
ART. 355
Răspândirea bolilor la animale sau plante
În structura incriminării intră două variante infracţionale. În art. 355 alin. (1) C. pen. este prevăzută
varianta tipică a infracţiunii, constând în nerespectarea, intenţionată, a măsurilor privitoare la prevenirea
sau combaterea bolilor infectocontagioase la animale sau plante ori a dăunătorilor, dacă a avut ca urmare
răspândirea unei asemenea boli ori a dăunătorilor.
Când fapta prevăzută în art. 355 alin. (1) C. pen. a fost săvârşită din culpă este întrunit conţinutul
variantei atenuate.
a) Obiectul juridic special. Obiectul juridic specific al infracţiunii este constituit din relaţiile sociale
privitoare la sănătatea publică în sens larg, cuprinzând şi sănătatea animalelor sau plantelor.
b) Obiectul material. Infracţiunea poate avea ca obiect material plantele sau animalele contaminate ori
distruse prin răspândirea bolilor sau dăunătorilor, din cauza nerespectării măsurilor privitoare la prevenirea
sau combaterea bolilor infectocontagioase la animale sau plante ori a dăunătorilor*1).
a) Subiectul activ. Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile
generale ale răspunderii penale. Participaţia penală este posibilă în toate formele*2).
Considerăm că nici persoanele juridice nu sunt excluse din sfera persoanelor care pot săvârşi infracţiunea
prevăzută în art. 355 C. pen.*3).
b) Subiectul pasiv. Subiectul pasiv principal este statul, iar subiectul pasiv secundar este persoana
vătămată prin fapta de nerespectare a măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor
infectocontagioase la animale sau plante ori a dăunătorilor*4).
a) Elementul material. Elementul material al infracţiunii constă nerespectarea măsurilor privitoare la
prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase la animale sau plante ori a dăunătorilor.
Nerespectarea acestor măsuri se poate obiectiva fie în acţiuni, fie în inacţiuni, care nesocotesc obligaţiile
presupuse de măsurile respective. Măsurile privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor
infectocontagioase la animale sau plante ori a dăunătorilor sunt îndatoriri impuse de necesitatea prevenirii
sau înlăturării unor boli contaminante. Dintre bolile animalelor, amintim pesta porcină, rabia etc. Sunt
exemple de boli la plante, filoxera sau mălura. Iar dintre dăunătorii plantelor, amintim gândacul de
574
Colorado, păduchii, lăcustele etc. Răspândirea bolilor la animale se numeşte epizootie, iar la plante,
epifitie.
Măsurile avute în vedere de textul incriminator sunt dintre cele mai diverse şi diferă de la o boală la alta,
sau de la un dăunător la altul, însă, pentru a putea fi reţinută infracţiunea examinată, evident dacă sunt
îndeplinite şi celelalte cerinţe ale legii, este necesar ca măsurile luate de persoanele sau autorităţile în cauză
să fie conforme cu prevederile legale aplicabile. Practic, trebuie să se verifice actele normative care
reglementează modul în care se pot lua măsurile privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor
infectocontagioase sau a dăunătorilor.
b) Urmarea imediată. Urmarea imediată a infracţiunii constă în răspândirea unei boli
infectocontagioase sau a dăunătorilor. Răspândirea bolii infectocontagioase constă în transmiterea acesteia
la anumite animale sau plante, care anterior nu erau infectate, iar răspândirea dăunătorilor la plante
presupune extinderea acestora la plante neafectate de asemenea dăunători.
c) Raportul de cauzalitate. Raportul de cauzalitate trebuie stabilit, deoarece răspândirea unei boli
infectocontagioase sau a dăunătorilor este posibilă din multiple cauze.
indirectă. În norma de incriminare nu există cerinţe privitoare la mobilul faptei sau scopul făptuitorului.
Când prin infracţiunea de nerespectare a măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor
infectocontagioase la animale sau plante ori a dăunătorilor s-a produs distrugerea unor plante sau moartea
unor animale, aceasta va intra în concurs cu infracţiunea de distrugere.
A. Forme
Consumarea infracţiunii se produce în momentul în care are loc răspândirea unei boli
infectocontagioase sau a dăunătorilor.
B. Sancţionare
Nerespectarea măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase la animale
sau plante ori a dăunătorilor, dacă a avut ca urmare răspândirea unei asemenea boli ori a dăunătorilor, se
pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.
Dacă fapta este săvârşită din culpă, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate.
*1) A se vedea: V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., 2011, p. 802; C. Duvac, op. cit., p. 945; I. Pascu, M.
Gorunescu, op. cit., p. 624; T. Medeanu, op. cit., p. 423; R. Răducanu, Drept penal. Partea specială, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 370; A. Boroi, Gh. Nistoreanu, Drept penal. Partea specială, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2005, p. 529.
*2) A se vedea: V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., 2011, p. 802; T. Toader, op. cit., p. 416.
ART. 356
Infectarea apei
575
Structura incriminării infracţiunii este simplă atât în ceea ce priveşte modalităţile de săvârşire, cât şi din
punctul de vedere al variantelor infracţionale, legiuitorul prevăzând o singură modalitate normativă şi o
singură variantă infracţională.
a) Obiectul juridic special. Obiectul juridic special al infracţiunii este reprezentat de relaţiile sociale
privitoare la protecţia sănătăţii oamenilor, animalelor şi plantelor.
b) Obiectul material. Infracţiunea de infectare a apei are ca obiect material reţelele de apă şi apa aflată
în acestea*1).
a) Subiectul activ. Subiect activ al infracţiunii poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile
generale ale răspunderii penale. Participaţia penală este posibilă în toate formele*2).
Considerăm că nici persoanele juridice nu trebuie excluse din sfera persoanelor care pot săvârşi
infracţiunea prevăzută în art. 355 C. pen.*3).
b) Subiectul pasiv. Subiectul pasiv principal este statul, iar în postura de subiect pasiv secundar se poate
găsi orice persoană vătămată prin activitatea de infectare a apei*4).
a) Elementul material. Elementul material al infracţiunii presupune efectuarea unei activităţi de
infectare, prin orice mijloace, a surselor (izvoare, puţuri, rezervoare, râuri, lacuri etc.) sau reţelelor de apă
(conducte, uzine, jgheaburi, canale etc.), dacă apa devine dăunătoare sănătăţii oamenilor, animalelor sau
plantelor.
Infectarea apei constă în introducerea de substanţe sau microorganisme (materii patogene) dăunătoare
oamenilor, plantelor sau animalelor în reţelele sau sursele de apă*5).
Când prin fapta de infectare a apei anumite persoane fizice au fost vătămate corporal ori şi-au pierdut
viaţa sau când s-a produs distrugerea unor plante sau moartea unor animale, infracţiunea de infectare a apei
va intra în concurs cu infracţiunile al căror conţinut este realizat (de exemplu, cu vătămarea corporală, cu
omorul, cu distrugerea etc.). De asemenea, dacă sunt întrunite condiţiile art. 402 C. pen., respectiv când
prin fapta de infectare a apei este vizată o colectivitate, în scopul îngreunării sau împiedicării exercitării
puterii de stat, fapta va fi încadrată în prevederile acestui articol, deoarece ea devine o infracţiune contra
securităţii naţionale*6). Este vorba despre atentatul săvârşit contra unei colectivităţi prin otrăviri în masă,
provocare de epidemii sau prin orice alt mijloc, în scopul îngreunării sau împiedicării exercitării puterii de
stat.
b) Urmarea imediată. Urmarea imediată a infracţiunii constă în schimbarea proprietăţilor apei, care
devine dăunătoare sănătăţii oamenilor, animalelor sau plantelor. Urmarea imediată a infracţiunii
presupune, aşadar, o stare de pericol pentru relaţiile sociale, deoarece legea nu condiţionează existenţa
infracţiunii de îmbolnăvire a oamenilor, animalelor sau a plantelor*7). Apa devine dăunătoare sănătăţii
oamenilor, animalelor sau plantelor atunci când consumarea sau folosirea ei poate cauza îmbolnăvirea sau
moartea unor oameni ori animale sau când plantele expuse ar putea fi distruse sau contaminate (devenind
un potenţial pericol pentru sănătatea oamenilor sau animalelor)*8).
c) Raportul de cauzalitate. Raportul de cauzalitate nu trebuie stabilit, deoarece prin efectuarea activităţi
de infectare se creează starea de pericol pentru sănătatea publică. Dar menţionăm că infectarea apei poate fi
cauzată şi de evenimente naturale; de exemplu, de cutremur sau de inundaţii.
576
Infracţiunea prevăzută de art. 356 se comite numai cu intenţie, care poate fi directă sau indirectă. În
norma de incriminare nu există cerinţe privitoare la mobilul faptei sau scopul făptuitorului.
A. Forme
social suficient pentru a avea relevanţă penală. În schimb tentativa este incriminată. Consumarea
infracţiunii se produce în momentul în care are loc infectarea apei, indiferent dacă ea a fost sau nu folosită.
B. Sancţionare
Infectarea prin orice mijloace a surselor sau reţelelor de apă, dacă apa devine dăunătoare sănătăţii
oamenilor, animalelor sau plantelor, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau amendă.
*3) C. Duvac, op. cit., p. 947.
*5) Ibidem, p. 805.
*7) O. Loghin, A. Filipaş, Drept penal. Partea specială, Casa de editură şi presă „Şansa” SRL,
*8) C. Duvac, op. cit., p. 949.
ART. 357
Falsificarea sau substituirea de alimente ori alte produse
Structura incriminării cuprinde două variante infracţionale. În art. 357 alin. (1) este prevăzută prepararea,
oferirea sau expunerea spre vânzare de alimente, băuturi ori alte produse falsificate sau substituite, dacă
sunt vătămătoare sănătăţii, iar în alineatul al doilea al aceluiaşi articol este incriminată prepararea, oferirea
sau expunerea spre vânzare de medicamente contrafăcute sau substituite care sunt vătămătoare sănătăţii.
a) Obiectul juridic special. Obiectul juridic special al infracţiunii prevăzute în art. 357 este reprezentat
de relaţiile sociale privitoare la protecţia sănătăţii oamenilor împotriva produselor falsificate sau substituite.
b) Obiectul material. Obiectul material al infracţiunii îl constituie produsele necorespunzătoare
(alimente, medicamente, băuturi etc. falsificate sau substituite) vătămătoare sănătăţii*1).
577
a) Subiectul activ. Subiect activ al infracţiunii poate fi orice persoană fizică, sub rezerva îndeplinirii
condiţiilor generale ale răspunderii penale. Participaţia penală este posibilă în toate formele*2).
Persoanele juridice pot fi, de asemenea, incluse în sfera persoanelor care pot săvârşi infracţiunea
găsi orice persoană vătămată prin activitatea ce constituie elementul material al infracţiunii examinate*4).
a) Elementul material. Elementul material al infracţiunii presupune efectuarea unei activităţi de
preparare, oferire sau expunere spre vânzare de alimente, medicamente (în cazul variantei agravate) băuturi
ori alte produse falsificate sau substituite, dacă sunt vătămătoare sănătăţii.
Prepararea de produse falsificate sau medicamente contrafăcute constă în realizarea unor produse sau
medicamente prin folosirea de ingrediente sau amestecuri dozate incorect ori după o reţetă neoriginală.
Prepararea de produse sau medicamente substituite constă în înlocuirea unor produse sau medicamente de
calitate superioară cu produse de calitate inferioară sau a unor produse noi cu produse uzate în locul unora
noi.
Oferirea de produse falsificate sau de medicamente substituite constă în activitatea de a propune unor
persoane să cumpere sau să primească produsele falsificate ori medicamentele contrafăcute. Oferirea de
produse sau medicamente substituite constă în activitatea de a propune unor persoane să cumpere sau
primească produse sau medicamente de calitate inferioară în locul unor produse sau medicamente de
calitate superioară sau a unor produse uzate în locul unora noi.
Expunere spre vânzare de produse falsificate sau de medicamente contrafăcute constă în prezentarea
produselor necorespunzătoare în locuri specifice (standuri, vitrine, rafturi etc.) în vederea cunoaşterii lor de
către consumatori, astfel încât aceştia să fie tentaţi să le achiziţioneze. Nu va putea fi reţinută infracţiunea
prevăzută în art. 357 C. pen. în situaţia în care produsele nu sunt plasate în locuri vizibile, ci în anumite
locuri lipsite de vizibilitate, cum ar fi dulapuri, sertare etc.*5). Expunere spre vânzare de produse sau de
medicamente substituite constă în prezentarea acestora în locuri specifice în vederea achiziţionării lor de
către consumatori.
b) Urmarea imediată. Urmarea imediată a infracţiunii constă în existenţa unui pericol de vătămare a
sănătăţii persoanelor care ar putea consuma sau folosi produsele ori medicamentele necorespunzătoare.
c) Raportul de cauzalitate. Raportul de cauzalitate nu trebuie stabilit, deoarece prin efectuarea integrală
a elementului material al infracţiunii se creează şi starea de pericol pentru sănătatea publică.
A. Forme
Consumarea infracţiunii se produce în momentul în care este executată integral una dintre acţiunile
alternative în care poate fi realizat elementul material al infracţiunii.
B. Sancţionare
578
Prepararea, oferirea sau expunerea spre vânzare de alimente, băuturi ori alte produse falsificate sau
substituite, dacă sunt vătămătoare sănătăţii, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă
şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Prepararea, oferirea sau expunerea spre vânzare de medicamente contrafăcute sau substituite care sunt
vătămătoare sănătăţii se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi.
*3) C. Duvac, op. cit., p. 958.
ART. 358
Comercializarea de produse alterate
Structura incriminării cuprinde trei variante infracţionale. În art. 358 alin. (1) este prevăzută vânzarea de
alimente, băuturi sau alte produse cunoscând că sunt alterate ori cu perioada de valabilitate depăşită, dacă
sunt vătămătoare sănătăţii.
Art. 358 alin. (2) cuprinde o variantă infracţională asimilată, constând în punerea în consum de carne sau
produse din carne, provenite din tăieri de animale sustrase controlului veterinar, dacă sunt vătămătoare
sănătăţii.
În art. 358 alin. (3) este prevăzută o variantă infracţională agravată, al cărei conţinut presupune vânzarea
de medicamente cunoscând că sunt contrafăcute, alterate ori cu perioada de valabilitate depăşită, dacă sunt
vătămătoare sănătăţii ori şi-au pierdut în tot sau în parte eficienţa terapeutică.
a) Obiectul juridic special. Obiectul juridic special al infracţiunilor prevăzute în art. 358 este
reprezentat de relaţiile sociale privitoare la protecţia sănătăţii oamenilor împotriva comercializării
produselor alterate ori cu perioada de valabilitate depăşită.
b) Obiectul material. Obiectul material al infracţiunilor îl constituie produsele alterate (alimente,
medicamente, băuturi etc.) ori cu perioada de valabilitate depăşită, vătămătoare sănătăţii ori şi-au pierdut în
tot sau în parte eficienţa terapeutică, după caz*1).
a) Subiectul activ. Subiect activ al infracţiunilor poate fi orice persoană fizică, dacă îndeplineşte
condiţiile generale ale răspunderii penale. Participaţia penală este posibilă în toate formele*2).
Persoanele juridice pot fi, de asemenea, incluse în sfera persoanelor care pot săvârşi infracţiunile
prevăzute în art. 358 C. pen.*3).
găsi orice persoană vătămată prin activitatea ce constituie elementul material al infracţiunilor
examinate*4).
579
a) Elementul material. Elementul material al infracţiunii prevăzute în art. 358 alin. (1) constă în
vânzarea de alimente, băuturi sau alte produse cunoscând că sunt alterate ori cu perioada de valabilitate
depăşită, dacă sunt vătămătoare sănătăţii.
Elementul material al infracţiunii prevăzute în art. 358 alin. (2) constă în punerea în consum de carne sau
sănătăţii.
Elementul material al infracţiunii prevăzute în art. 358 alin. (3) constă în vânzarea de medicamente
cunoscând că sunt contrafăcute, alterate ori cu perioada de valabilitate depăşită, dacă sunt vătămătoare
sănătăţii ori şi-au pierdut în tot sau în parte eficienţa terapeutică.
Vânzarea de produse dintre cele menţionate în art. 358 alin. (1) şi (3) este operaţiunea juridică
(contractul) prin care vânzătorul transmite sau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea
unui bun în schimbul unui preţ pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească*5).
Punerea în consum de carne sau produse din carne, provenite din tăieri de animale sustrase controlului
veterinar, înseamnă orice operaţiune, publică (prin magazine specializate) sau clandestină (în afara
circuitului autorizat) prin care carnea sau produsele din carne sunt introduse în circuitul economic dintre
producători şi consumatori. În ipoteza în care carnea sau produsele din carne sunt destinate consumului
propriu al făptuitorului sau membrilor familiei sale, nu este realizat conţinutul infracţiunii prevăzute în art.
358 alin. (2) C. pen., deoarece nu se poate vorbi despre un consum public*6).
b) Urmarea imediată. Urmarea imediată a infracţiunilor constă în existenţa unui pericol de vătămare a
sănătăţii persoanelor care ar putea cumpăra sau consuma produsele, medicamentele sau carnea
necorespunzătoare. Cerinţa ca produsele sau medicamentele să fie dăunătoare sănătăţii ori să-şi fi pierdut în
tot sau în parte eficienţa terapeutică se stabileşte prin probe, precum expertizele, constatările tehnico-
ştiinţifice etc.*7).
Dacă se constată că produsele sau medicamentele nu sunt dăunătoare sănătăţii ori şi-au pierdut în tot sau
în parte eficienţa terapeutică nu poate fi reţinută niciuna dintre infracţiunile prevăzute în art. 358 C. pen.
Într-o asemenea situaţie, va putea fi reţinută, dacă sunt îndeplinite cerinţele textului incriminator,
infracţiunea de înşelăciune.
Infracţiunile prevăzute de art. 358 se comit numai cu intenţie, care poate fi directă sau indirectă. În
A. Forme
pericol social suficient pentru a avea relevanţă penală. Consumarea infracţiunii se produce în momentul în
care este executată integral una dintre acţiunile alternative în care poate fi realizat elementul material al
infracţiunii.
B. Sancţionare
Vânzarea de alimente, băuturi sau alte produse cunoscând că sunt alterate ori cu perioada de valabilitate
depăşită, dacă sunt vătămătoare sănătăţii, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă şi
interzicerea exercitării unor drepturi. Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează punerea în consum de carne sau
580
sănătăţii.
Vânzarea de medicamente cunoscând că sunt contrafăcute, alterate ori cu perioada de valabilitate
depăşită, dacă sunt vătămătoare sănătăţii ori şi-au pierdut în tot sau în parte eficienţa terapeutică, se
pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

*3) C. Duvac, op. cit., p. 958.
*5) Art. 1.650 alin. (1) C. civ.
ART. 359
Traficul de produse sau substanţe toxice
Structura incriminării cuprinde o singură variantă infracţională, având mai multe modalităţi normative.
a) Obiectul juridic special. Obiectul juridic special al infracţiunii este reprezentat de relaţiile sociale
privitoare la protecţia sănătăţii publice, realizată prin prevenirea şi combaterea traficului de substanţe sau
produse toxice.
b) Obiectul material. Obiectul material al infracţiunii este constituit din substanţele sau produsele
toxice şi plantele care conţin asemenea substanţe. Printre reglementările referitoare la substanţele toxice
menţionăm H.G. nr. 1408/2008 privind clasificarea, ambalarea şi etichetarea substanţelor periculoase şi
H.G. nr. 937/2010 privind clasificarea, ambalarea şi etichetarea la introducerea pe piaţă a preparatelor
periculoase. În categoria substanţelor şi produselor toxice nu vor intra însă substanţele şi plantele care se
regăsesc în anexele Legii nr. 143/2000*1).
H.G. nr. 1408/2008 clasifică substanţele şi preparatele toxice în trei categorii: substanţele şi preparatele
foarte toxice; substanţele şi preparatele toxice; substanţele şi preparatele toxice pentru reproducere.
Art. 2 alin. (2) lit. f) din H.G. nr. 1408/2008 prevede că substanţele şi preparatele foarte toxice sunt
substanţele şi preparatele care, prin inhalare, înghiţire sau penetrare cutanată, chiar şi în cantităţi foarte
mici, pot provoca moartea ori afecţiuni acute sau cronice ale sănătăţii.
Art. 2 alin. (2) lit. g) din H.G. nr. 1408/2008 prevede că substanţele şi preparatele toxice sunt
substanţele şi preparatele care, prin inhalare, înghiţire sau penetrare cutanată, chiar şi în cantităţi mici, pot
provoca moartea ori afecţiuni acute sau cronice ale sănătăţii.
În fine, potrivit art. 2 alin. (2) lit. n) din H.G. nr. 1408/2008 substanţele şi preparatele toxice pentru
reproducere sunt substanţele şi preparatele care, prin inhalare, înghiţire sau penetrare cutanată, pot produce
sau creşte incidenţa efectelor adverse nonereditare asupra urmaşilor şi/sau pot afecta funcţiile ori
capacitatea de reproducere masculină sau feminină.
H.G. nr. 937/2010 face clasificări similare cu cele de mai sus, dar din perspectiva preparatelor
periculoase. Conform art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 937/2010: „Prevederile prezentei hotărâri se aplică
preparatelor care:
581
a) conţin cel puţin o substanţă periculoasă, potrivit prevederilor art. 2 alin. (2) din Hotărârea Guvernului
nr. 1.408/2008 privind clasificarea, ambalarea şi etichetarea substanţelor periculoase; şi
b) sunt considerate periculoase, potrivit prevederilor art. 5–11”.
În doctrină s-a ridicat problema dacă în categoria substanţelor toxice, alături de substanţele din cele trei
grupe nominalizate mai sus, pot fi incluse şi anumite substanţe sau preparate periculoase*2).
În ceea ce priveşte răspunsul la această chestiune, achiesăm la opinia potrivit căreia numai substanţele şi
preparatele toxice pot forma obiect material al infracţiunii prevăzute în art. 359 C. pen., chiar dacă şi alte
substanţe din H.G. nr. 1408/2008 pot avea efecte toxice pe plan medical*3).
Referitor la plantele care conţin substanţe toxice, lista acestora este greu de întocmit, deoarece legiuitorul
nu a prevăzut o atare listă. Determinarea plantelor care conţin substanţe toxice se va face prin raportare la
substanţele toxice stabilite în H.G. nr. 1408/2008*4).
a) Subiectul activ. Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană fizică, sub rezerva îndeplinirii
condiţiilor generale ale răspunderii penale. Participaţia penală este posibilă în toate formele*5).
Persoanele juridice pot fi, de asemenea, incluse în sfera persoanelor care pot săvârşi infracţiunea
găsi orice persoană vătămată prin activitatea ce constituie elementul material al infracţiunilor
examinate*7).
a) Elementul material. Elementul material al infracţiunii presupune efectuarea uneia dintre activităţile
alternativ prevăzute de lege, şi anume producerea, deţinerea, precum şi orice operaţiune privind circulaţia
produselor ori substanţelor toxice, cultivarea în scop de prelucrare a plantelor care conţin astfel de
substanţe ori experimentarea produselor sau substanţelor toxice, fără drept.
Producerea este operaţiunea prin care sunt fabricate (create, extrase) substanţe sau produse toxice.
Noţiunea de „producere”, aşa cum s-a spus în doctrină, cuprinde şi: „fabricarea”, „extracţia” şi
„prepararea” ori „condiţionarea” unui produs ori a unei substanţe*8).
Deţinerea înseamnă primirea şi păstrarea unor asemenea substanţe sau produse. Cultivarea plantelor
care conţin substanţe toxice constă în oricare dintre activităţile prin care acestea sunt crescute de la stadiul
incipient până la maturitate. Aşa cum s-a spus în doctrină, cultivarea este complexul de activităţi privind
însămânţarea, întreţinerea, îngrijirea şi recoltarea în scop de prelucrare, respectiv culegerea, strângerea,
adunarea plantelor din care pot fi extrase substanţele toxice*9).
Experimentarea înseamnă efectuarea de cercetări, verificări, testări sau combinări cu produsele sau
substanţele toxice. Experimentarea substanţelor sau produselor toxice este permisă în scop uman, veterinar
sau ştiinţific, în baza unei autorizaţii emise de organul competent. Medicamentele noi nu pot fi folosite în
tratarea unor afecţiuni la om, decât după ce au fost omologate de forurile competente naţionale sau/şi
internaţionale.
Textul incriminator prevede cerinţa esenţială ca elementul material să se efectueze fără drept, ceea ce
înseamnă că operaţiunile descrise în norma de incriminare este necesar să fie desfăşurate în mod ilicit.
b) Urmarea imediată. Urmarea imediată a infracţiunii constă în existenţa unui pericol pentru valoarea
socială ce constituie obiectul ocrotirii penale.
582
A. Forme
social suficient pentru a avea relevanţă penală. În schimb forma imperfectă (tentativa) este incriminată.
Consumarea infracţiunii se produce în momentul în care este executată integral una dintre acţiunile
alternative în care poate fi realizat elementul material al infracţiunii.
B. Sancţionare
Producerea, deţinerea, precum şi orice operaţiune privind circulaţia produselor ori substanţelor toxice,
cultivarea în scop de prelucrare a plantelor care conţin astfel de substanţe ori experimentarea produselor
sau substanţelor toxice, fără drept, se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării
unor drepturi.

*2) Ibidem, p. 436.
*3) Ibidem.
*4) De pildă, mătrăguna (Atropa belladonna), ciumăfaia (Datura stramonium), măselăriţa (Hyoscyamus
niger), iedera (Hedera helix) etc.
*6) C. Duvac, op. cit., p. 958.
*8) Pentru această opinie, în ceea ce priveşte drogurile, a se vedea G. Diaconescu, Infracţiunile în legile
speciale şi legile extrapenale, Ed. All, Bucureşti, 1996, p. 573.
*9) A se vedea V. Dobrinoiu, N. Cornea, Drept penal. Partea specială, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2002, p. 495.
ART. 360
Accesul ilegal la un sistem informatic
Infracţiunea de acces ilegal la un sistem informatic este reglementată într-o variantă tip şi două variante
agravate.
Varianta tip este prevăzută în art. 360 alin. (1) C. pen. şi constă în accesarea, fără drept, a unui sistem
informatic.
Prima variantă agravată este prevăzută în art. 360 alin. (2) C. pen. şi constă în accesarea, fără drept, a
unui sistem informatic în scopul obţinerii de date informatice, în timp ce a doua variantă agravată
[prevăzută în art. 360 alin. (3) C. pen.] face referire la fapta de la alin. (1) (varianta tip) în condiţiile unui
sistem informatic la care, prin intermediul unor proceduri, dispozitive sau programe informatice, accesul
este restricţionat sau interzis pentru anumite categorii de utilizatori.
583
a) Obiectul juridic generic (de grup). Este reprezentat de valoarea socială numită „sistem informatic”
[definit în art. 181 alin. (1) C. pen.] şi de relaţiile sociale care iau naştere în legătură cu utilizarea sistemelor
automate de prelucrare a datelor în societate. Totodată, se asigură „inviolabilitatea spaţiului informatic”, în
timp de alţi autori vorbesc chiar despre ocrotirea „domiciliului informatic”*1). Bineînţeles, în termenul de
„spaţiu informatic” intră şi datele informatice, aşa cum au fost ele definite în art. 181 alin. (2) C. pen.
b) Obiectul juridic special. Interesul juridic protejat este acela al proprietarului, deţinătorului sau
utilizatorului de drept (legal) al sistemului informatic, dar şi al proprietarului, deţinătorului ori utilizatorului
de drept al datelor informatice, stocate sau vehiculate în respectivul sistem informatic.
Se cuvine a se menţiona şi faptul că infracţiunile informatice sunt infracţiuni care, în raport cu dispoziţia
legală de incriminare, se caracterizează prin aceea că lovesc în două (sau chiar mai multe) valori sociale,
din care cauză putem spune că au două (sau mai multe) obiecte juridice, dintre care unul principal şi altul
secundar (sau adiacent). În cazul de faţă, de exemplu, accesul neautorizat la un sistem informatic din
domeniul apărării loveşte atât în siguranţa naţională şi capacitatea de apărare a statului, cât şi în instituţia
sau persoana titulară a sistemului penetrat ori a informaţiilor accesate.
c) Obiectul material. Constă în entităţile materiale care compun sistemele informatice (calculatoare,
reţele de calculatoare, elemente hardware – echipamente periferice, cabluri, plăci, servere etc. şi software –
programe, aplicaţii, baze de date etc.) şi din datele informatice spre care se îndreaptă atenţia făptuitorului.
a) Subiectul activ. Poate fi orice persoană responsabilă penal, textul neprevăzând o calitate specială
pentru aceasta.
Practica judiciară a demonstrat însă că, în marea majoritate a cazurilor, asemenea persoane posedă
cunoştinţe în domeniul tehnologiei informaţiei. Dintre aceştia, un procent însemnat îl reprezintă experţii în
sisteme de calcul şi reţelele de calculatoare, familiarizaţi cu „spargerea” măsurilor de securitate ale
calculatoarelor sau reţelelor de calculatoare.
b) Subiectul pasiv special. Este persoana fizică sau juridică proprietară sau deţinătoare de drept a
sistemului informatic accesat ilegal sau a datelor informatice vizate. Prin extensie, poate exista subiect
pasiv colectiv, alcătuit dintr-o mulţime de persoane fizice sau juridice, atunci când accesul în sistemul
informatic generează în mod automat accesul ilegal în alte sisteme similare interconectate cu primul.
Poate exista subiect pasiv secundar în cazul în care datele informatice vizate de accesul ilegal se referă la
o persoană fizică sau juridică, alta decât proprietarul sau deţinătorul de drept al respectivului sistem
informatic. Spre exemplu, făptuitorul accesează ilegal sistemul integrat de evidenţă informatizată a
persoanei şi intră în posesia datelor personale referitoare la un anumit individ (evident, cu scopul de a le
folosi ulterior).
a) Elementul material. Se realizează prin accesul fără drept într-un sistem informatic (staţie de lucru,
server ori reţea informatică).
Accesul, în înţelesul dat de lege, desemnează intrarea în tot sau numai într-o parte a sistemului
informatic. Metoda de comunicare – la distanţă, inclusiv graţie legăturii prin satelit sau nu, ori de aproape –
nu prezintă importanţă.
În forma sa cea mai simplă, accesul fără drept la un sistem informatic presupune o interacţiune a
făptuitorului cu tehnica de calcul vizată prin intermediul echipamentelor sau diverselor componente ale
sistemului vizat (sursă de alimentare, butoane de pornire, tastatură, mouse, joystick). Manipularea acestor
584
dispozitive se transformă în solicitări către Unitatea Centrală de Prelucrare (UCP) a sistemului, care va
procesa date ori va rula programe de aplicaţii în beneficiul intrusului*2).
Va exista acces ilegal în formă simplă şi în cazul în care intrusul, manipulând propriile echipamente
periferice, de la distanţă, găseşte şi utilizează o cale externă de intrare într-un alt sistem de calcul. Este
cazul tipic al accesării unei alte staţii de lucru aflate într-o reţea.
Practica a demonstrat că, în marea majoritate a cazurilor, făptuitorul acţionează pentru obţinerea de
date informatice [condiţiile alin. (2)], care poate să însemne: captarea vizuală a acestor date pe monitor,
rularea unor programe sau aplicaţii care gestionează date informatice (de exemplu, programe de
administrare a bazelor de date într-o instituţie, programe de poştă electronică etc.).
Pe de altă parte, avem şi cazul clasic al vizitării unei pagini web. Tehnic, la vizualizarea unei pagini de
internet, calculatorul utilizatorului trimite o „cerere” (de tip GET) către serverul web pe care se află stocată
respectiva pagină, iar acesta (după stabilirea şi confirmarea unor detalii de comunicaţie) trimite înapoi
pachete de date, pe care ulterior browserul folosit de utilizator le recompune şi le afişează în mod
corespunzător pe ecran. În aceste condiţii, nu vom avea infracţiunea de acces ilegal la un sistem informatic
(serverul sau pagina web vizualizată), inclusiv pe considerentul că interacţiunea „cerere-răspuns” s-a făcut
în condiţii legale (scopul unei pagini web fiind tocmai acela de a fi vizitată, iar informaţiile conţinute să fie
lecturate de cât mai mulţi utilizatori).
Similar, trimiterea sau recepţionarea unui mesaj de poştă electronică nu poate fi privită drept acces ilegal
la un sistem informatic, deoarece nu avem de a face cu o pătrundere în sistem, ci cu un schimb de
informaţii.
În general, proprietarii, deţinătorii sau utilizatorii de drept aleg să-şi protejeze sistemele informatice prin
măsuri standard de securitate.
Protecţia poate fi fizică (izolarea tehnicii de calcul într-o incintă securizată, asigurarea cu dispozitive
mecanice cu cheie sau cifru metalic, controlul manual al sursei de curent etc.), dar nu acest tip de siguranţă
a fost avut în vedere de legiuitor, logică (prin parole, coduri de acces sau criptare) sau procedurală (prin
stabilirea unor politici de securitate).
În cazul în care sistemul informatic vizat dispune de proceduri, dispozitive sau programe informatice cu
ajutorul cărora accesul anumitor categorii de utilizatori este restricţionat sau interzis, pentru a-şi facilita
intrarea făptuitorul va încerca o gamă variată de operaţiuni tehnice de ordin logic, denumite generic
„atacuri” (prin parolă, de acces liber, care exploatează slăbiciunile tehnologice, care exploatează
bibliotecile partajate, IP etc.). Cu alte cuvinte, avem de-a face cu o „agresiune electronică” asupra
sistemului. De asemenea, vor fi identificate şi exploatate vulnerabilităţi (cunoscute, dar nerezolvate, ori
necunoscute*3)) ale sistemului de operare, ale programelor, aplicaţiilor şi script-urilor.
Accesul neautorizat într-un sistem informatic are loc adesea prin utilizarea tehnicilor de inginerie
socială. Acestea au devenit mai frecvente şi mai periculoase pe măsură ce tot mai mulţi utilizatori se
conectează la internet şi la reţele interne. Un exemplu frecvent de inginerie socială este ca un hacker să
trimită mesaje e-mail înşelătoare către utilizatorii ţintă (sau pur şi simplu să folosească telefonul) pentru a-i
anunţa pe aceştia că el este administratorul sistemului. Deseori, mesajele solicită utilizatorilor să-şi trimită
parola prin e-mail către administrator, fiindcă sistemul este într-o pană sau va fi dezafectat temporar. Un
atac prin inginerie socială se bazează cel mai mult pe ignoranţa utilizatorilor în materie de calculatoare şi
reţele. Cea mai bună reţetă împotriva acestor atacuri rămâne educaţia utilizatorilor.
O problemă sensibilă, care nu şi-a găsit soluţionarea nici cu prilejul reformulării din cuprinsul alin. (3) al
art. 360, este în continuare generată de situaţia în care accesul într-un sistem informatic protejat prin măsuri
de securitate, se face de către făptuitor pe baza unor credenţiale (instrumente de autentificare) cunoscute
anterior. În fapt, discutăm de situaţia în care acesta, spre exemplu, aflându-se în posesia numelui utilizator
şi a parolei asociate unei aplicaţii de login, accesează sistemul informatic, fără a exista în realitate o
„forţare” sau „înlăturare” a respectivei măsuri. În mod similar pot exista şi situaţii în care sistemul
informatic dispune de protecţie, însă elementele de securitate (parole, coduri de acces etc.) sunt
nemodificate de utilizatorul legal şi lăsate pe opţiunea implicită*4) (iniţială, de fabrică), ori sistemul este
585
accesat autorizat de către utilizatorul legal (prin introducerea corectă a credenţialelor de login) şi, ulterior,
în lipsa acestuia, o altă persoană interacţionează cu respectiva maşină de calcul accesând date sau resurse.
În aceste condiţii ipotetice, dar posibile, considerăm că o eventuală încadrare juridică pe alin. (3) al art. 360
ar fi neadecvată, cel puţin din următoarele considerente:
a) Începutul alin. (3) face referire directă la „fapta prevăzută în alin. (1)”, şi anume la accesul fără drept
la un sistem informatic, ceea ce, din start, situează interacţiunea unei persoane cu o maşină de calcul în
sfera „ilegală”, „neautorizată” etc. Pe de altă parte, în legea anterioară se făcea referire inclusiv la „fapta
prevăzută de alin. (2)” – în scopul obţinerii de date informatice, circumstanţiere care a dispărut în noua
formulare a Codului penal.
b) Simpla existenţă a unor proceduri, dispozitive sau programe specializate de restricţionare sau
interzicere a accesului nu poate fi o condiţie de sporire a gravităţii faptei, în condiţiile în care, şi aşa,
acţiunea se află sub incidenţa sintagmei „fără drept”. În formularea anterioară [art. 42 alin. (3) din Legea
nr. 161/2003], legiuitorul a dorit, pe bună dreptate şi în deplin acord cu recomandarea Convenţiei
Consiliului Europei asupra Criminalităţii Informatice, să sancţioneze mai drastic fapta aceluia care, deşi se
află de la bun început în condiţii de „ilegalitate”, „neautorizare” etc. faţă de un sistem informatic protejat,
alege să continue rezoluţia infracţională şi să desfăşoare activităţi de genul celor descrise tehnic mai sus în
scopul înlăturării măsurilor de securitate cu care se confruntă. Cu alte cuvinte, legea anterioară a dorit
evidenţierea clară, ca variantă agravată, a stării/situaţiei de agresiune informatică asupra măsurilor de
securitate asociate unui sistem, şi nu doar simpla poziţionare în afara legii faţă de un sistem informatic
pentru care sunt prevăzute proceduri, dispozitive sau programe de interzicere sau restricţionare a accesului.
O situaţie relevantă este aceea a unui calculator la care au acces două sau mai multe persoane. Una dintre
acestea, întrucât intră mai des în serverul de poştă electronică la distanţă, gen Yahoo, din motive de
comoditate alege să bifeze în browser opţiunea memorării numelui de utilizator, respectiv a parolei pentru
respectivul site. În timp ce computerul este folosit, autorizat, de o altă persoană, aceasta din urmă dorind să
îşi verifice propria căsuţă de mesaje electronice, întâmplător tot pe site-ul Yahoo, constată că, după
introducerea în bara de stare a browserului a adresei http://mail.yahoo.com, în fapt se conectează automat
la contul celuilalt utilizator. În acest sens, potrivit textului alin. (3) al art. 360, ne-am putea afla în condiţiile
celei mai agravate forme a accesului neautorizat, ceea ce, în opinia noastră, nu este corect din punct de
vedere al încadrării juridice.
Cazuistica existentă atât în plan naţional, cât şi internaţional ne relevă faptul că cele mai multe accesări
neautorizate de conturi au loc prin utilizarea de credenţiale cunoscute anterior. Bineînţeles că, în funcţie de
modalitatea în care făptuitorul a obţinut/deţinut anterior aceste date, se va putea reţine, în concurs, şi
infracţiunea de operaţiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice, în forma prevăzută de art. 365
alin. (2) C. pen.
Poate cea mai interesantă perspectivă asupra infracţiunii de acces ilegal într-un sistem informatic o
reprezintă accesul la poşta electronică (e-mail) a unei persoane.
Generic vorbind, poşta electronică este o facilitate de comunicare oferită utilizatorilor serviciilor de
comunicaţii electronice graţie interconectării sistemelor informatice şi cuplării acestora la diferite tipuri de
reţele care suportă protocoale necesare schimbului de mesaje electronice.
Din punct de vedere tehnic, un utilizator poate folosi o interfaţă prietenoasă, uşor de manipulat, denumită
client de e-mail*5), sau poate alege să acceseze direct serverul de mesaje prin webmail*6). În principiu,
ambele forme pun la dispoziţia utilizatorului acelaşi gen de servicii, diferenţele constând, de exemplu, în
autentificarea obligatorie – cazul webmail sau posibilitatea stocării direct pe hard-diskul computerului
utilizat a mesajelor e-mail primite – cazul clientului de e-mail.
Aceste metode prezintă şi avantaje, dar şi o serie de dezavantaje, care pot conduce, de asemenea, la
confuzii şi eventuale încadrări juridice eronate. Astfel, în cazul serviciului de webmail oferit de compania
Yahoo Inc., există posibilitatea de conectare la serverul de mail şi altfel decât prin autentificarea pe pagina
de la URL*7)-ul http://mail.yahoo.com, şi anume prin aplicaţia iRC*8) Yahoo Messenger. Acest program
are prevăzută opţiunea de a se autentifica automat în sistem odată cu fiecare pornire a (sistemului de
586
operare al) PC-ului şi de a oferi posibilitatea utilizatorului (legal sau fraudulos) de a accesa inclusiv
serverul de mesaje electronice (e-mail).
În cazul în care citirea mesajelor de poştă electronică are loc prin intermediul „clientului de e-mail”,
avem două situaţii diferite din punct de vedere tehnic, cărora le corespund următoarele variante de
încadrare juridică*9):
1. La deschiderea aplicaţiei de poştă electronică, aceasta se conectează automat la serverul de e-mail aflat
la distanţă, printr-un proces netransparent utilizatorului, aducând noile mesaje din server pe respectiva
staţie de lucru (într-o zonă de memorie a Hard Disk-ului special rezervată clientului de mail). Deşi, la
prima vedere ar părea un acces într-un sistem informatic, în fapt nu asistăm la o intruziune în serverul de
mesaje, ci doar de un transfer al datelor informatice care compun mesajele de poştă electronică. În această
situaţie, din punct de vedere al încadrării juridice, ne aflăm în condiţiile unei infracţiuni de transfer
neautorizat de date informatice dintr-un sistem informatic (art. 364 C. pen.) – sistemul informatic fiind, în
acest caz, serverul de mail, unei infracţiuni de acces ilegal la un sistem informatic în scopul obţinerii de
date informatice [art. 360 alin. (2) C. pen.] – însă numai în raport cu staţia de lucru pe care sunt stocate
mesajele e-mail transferate din server, în concurs real cu violarea secretului corespondenţei [art. 302 alin.
(1) C. pen.], aceasta din urmă fiind reţinută ţinând cont de faptul că datele informatice obţinute nu sunt date
obişnuite, ci reprezintă conţinutul unei corespondenţe (efectuate prin mijloace electronice).
2. Dacă, odată cu deschiderea aplicaţiei, din serverul de mail nu sunt aduse mesaje noi, dar atenţia
făptuitorului se îndreaptă asupra mesajelor de poştă electronică deja existente (stocate în memoria staţiei de
lucru), avem o infracţiune de acces ilegal la un sistem informatic în scopul obţinerii de date informatice
[art. 360 alin. (2) C. pen.] – în raport cu staţia de lucru pe care sunt stocate mesajele e-mail, întrucât, deşi
poate a existat iniţial un drept de acces în sistemul care rulează aplicaţia de e-mail, făptuitorul a depăşit
condiţiile de autorizare intrând neautorizat în posesia (prin vizualizare, printare etc.) datelor informatice
reprezentate prin mesajele de poştă electronică aparţinând unei alte persoane, în concurs real cu
infracţiunea de violare a secretului corespondenţei [art. 302 alin. (1) C. pen.] – din raţiunile menţionate
mai sus.
În orice caz, nu are relevanţă dacă aplicaţia de poştă electronică este sau nu protejată prin măsuri de
securitate (autentificare), întrucât clientul de e-mail este un program informatic şi nicidecum un sistem
informatic, iar mesajele e-mail stocate pe staţia de lucru pot fi consultate şi prin alte mijloace decât
respectiva aplicaţie e-mail.
În situaţia utilizării webmail-ului, din punct de vedere tehnic avem de-a face cu o interacţiune directă cu
sistemul informatic reprezentat de serverul de mail aflat la distanţă, utilizatorul având posibilitatea de a
consulta nemijlocit datele informatice vizate (mesajele de poştă electronică). Interacţiunea acestuia cu
serverul de mail este de tip „acces într-un sistem informatic”, iar o infracţiune ar putea fi reţinută în acest
caz numai funcţie de (in)existenţa unui drept care să permită intrarea în contul de poştă electronică găzduit
pe respectivul server.
Cazul accesării unui cont de poştă electronică prin facilitatea de webmail este încă destul de
controversat, atât în practica judiciară, cât şi în doctrină. Pornind de la momentul creării contului (de
exemplu: o persoană creează pe Gmail un cont de e-mail având numele de utilizator – şi implicit
identificatorul adresei e-mail înainte de semnul @ – al unei alte persoane, sau două persoane
(soţ/soţie/prieteni etc.) creează un cont e-mail comun, existând astfel probleme în stabilirea deţinătorului
legal şi a permisiunii de acces) şi terminând cu accesarea unui cont de e-mail la distanţă, aparţinând unei
alte persoane, cunoscând datele de autentificare (numele de utilizator şi parola) asociate contului. Cel puţin
în această ultimă speţă, trebuie reţinut faptul că sistemul informatic reprezentat de serverul de e-mail (de
exemplu, Yahoo, Gmail, AOL, Hotmail etc.) nu are posibilitatea de a identifica pe utilizatorul „de drept” al
contului decât prin intermediul credenţialelor de acces („username” şi „password”), iar dacă acestea au fost
introduse corect în interfaţa de autentificare (login), sistemul „se consideră” accesat corect şi permite
utilizatorului (care poate este fraudulos) să gestioneze resursele interne sau datele informatice stocate. În
acest caz, nu credem că ar fi corectă o încadrare juridică în baza art. 360 alin. (3) C. pen., fiind mai degrabă
587
doar situaţia unui acces ilegal la un sistem informatic în scopul obţinerii de date informatice [art. 360 alin.
(2) C. pen.], eventual în concurs real cu infracţiunea de operaţiuni ilegale cu dispozitive sau programe
informatice [art. 365 alin. (2) C. pen.] – această în raport cu deţinerea neautorizată de către făptuitor a
credenţialelor de acces.
Şi în cazul accesării unui cont de poştă electronică la distanţă prin facilitatea de webmail se poate reţine,
în concurs real, şi infracţiunea de violare a secretului corespondenţei [art. 302 alin. (1) C. pen.].
În toate aceste cazuri am introdus în discuţie infracţiunea de violare a secretului corespondenţei,
prevăzută şi pedepsită de art. 302 alin. (1) C. pen. Deşi la o primă analiză ar părea că este suficientă
încadrarea juridică a faptelor folosind instrumentele legale oferite de art. 360 alin. (1)–(3) C. pen., totuşi
trebuie remarcat că atenţia făptuitorului se îndreaptă spre o categorie aparte de date informatice, şi anume
acelea care reprezintă mesaje de poştă electronică (corespondenţă). De aceea, ţinând cont de această
circumstanţiere a naturii datelor informatice, credem că este important de reţinut în sarcina făptuitorului şi
infracţiunea de violare a secretului corespondenţei, aflată în concurs ideal (sau real) cu restul faptelor de
natură penală comise în legătură cu sistemele informatice.
O altă discuţie poate apare în legătură cu posibilitatea de a considera accesul ilegal la un sistem
informatic drept un act pregătitor pentru săvârşirea infracţiunii de violare a secretului corespondenţei.
Potrivit teoriei infracţiunii*10), actele de pregătire, în situaţia în care sunt urmate de acte de executare
ale infracţiunii săvârşite de aceeaşi persoană, nu au o relevanţă de sine stătătoare. Însă, în cazul nostru,
legiuitorul a ales să incrimineze actele pregătitoare ca infracţiuni de sine stătătoare ţinând cont de
gravitatea acestora.
Pe cale de consecinţă, dacă după efectuarea actelor de pregătire se trece la executarea faptei considerate
mai importante, aceste acte pregătitoare nu îşi vor pierde deloc relevanţa penală proprie, reţinându-se în
mod absolut logic un concurs de infracţiuni.
În acest caz, actele săvârşite în împrejurările menţionate vor constitui infracţiuni-mijloc cu ajutorul
cărora se poate săvârşi o infracţiune-scop, iar situaţia se va încadra perfect în condiţiile unei conexiuni
etiologice*11).
O cerinţă a existenţei infracţiunii este aceea ca făptuitorul să fi acţionat fără drept.
Fiind o trăsătură caracteristică comună a tuturor infracţiunilor informatice, cerinţa expresă ca fapta să fie
comisă „fără drept” reflectă, în mod logic, posibilitatea ca o faptă în legătură cu un sistem informatic să nu
fie întotdeauna considerată o infracţiune per se, ci şi un act legitim sau justificat chiar dacă nu ne aflăm
într-una dintre cauzele care înlătură caracterul penal al faptei.
Înţelesul expresiei „fără drept” derivă obligatoriu din contextul în care aceasta este folosită şi impune o
analiză atentă a principiilor sau intereselor care, eventual, pot înlătura vinovăţia făptuitorului.
În condiţiile art. 360 şi ţinând cont de explicaţiile de mai sus, este evident că nu ne vom afla în situaţia
unei infracţiuni de acces ilegal dacă accesul în sine a fost autorizat de către utilizatorul legitim al sistemului
informatic vizat (sau de către proprietarul ori deţinătorul legal). Mai mult, accesarea unui sistem informatic
bun comun al celor doi soţi de către unul dintre aceştia nu poate fi considerată ilegală atât timp cât
respectivul sistem este în mod uzual folosit de către fiecare dintre aceştia (indiferent de perioada alocată
acestei activităţi), iar datele informatice stocate nu sunt personalizate şi semnalizate ca atare prin criptare
ori protejare împotriva deschiderii/suprascrierii/modificării/restricţionării accesului etc.
De asemenea, nu vom putea considera infracţiune nici interacţionarea cu un sistem informatic care
permite accesul liber şi gratuit al publicului (a se vedea reţelele WiFi neprotejate sau care oferă servicii de
comunicaţii electronice „la liber”).
Folosirea unor instrumente (aplicaţii) software ar putea să se înscrie în condiţiile art. 360, dacă ne
gândim la accesarea unei pagini web, direct sau cu ajutorul unor hyperlink-uri, cookies ori bot-uri*12), însă
în acest caz se prezumă că accesul este autorizat (permis) prin acceptarea interogaţiilor browserului sau
prin bifarea căsuţei opţionale „accept cookies”.
În practica judiciară a fost recent soluţionată şi controversa dacă accesarea unui bancomat prin montarea
unor dispozitive autonome de citire a benzii magnetice, folosind fără drept un card bancar ori folosind un
588
card clonat constituie infracţiunea de acces ilegal la un sistem informatic. În acest sens, prin Decizia nr. 15
din 14 octombrie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în
interesul legii, a stabilit, admiţând recursul în interesul legii formulat de Procurorul General al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, că:
1. Montarea la bancomat a dispozitivelor autonome de citire a benzii magnetice a cardului autentic şi a
codului PIN aferent acestuia (skimmere, mini videocamere sau dispozitive tip tastatură falsă) constituie
infracţiunea prevăzută de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 161/2003 [art. 365 alin. (2) C. pen., în noua
reglementare, s.n. – M.D.].
2. Folosirea la bancomat a unui card bancar autentic, fără acordul titularului său, în scopul efectuării
unor retrageri de numerar, constituie infracţiunea de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos
prin utilizarea unui instrument de plată electronică, inclusiv a datelor de identificare care permit utilizarea
acestuia, prevăzută de art. 27 alin. (1) din Legea nr. 365/2002 [art. 250 alin. (1) C. pen., în noua
reglementare, s.n. – M.D.], în concurs ideal cu infracţiunea de acces, fără drept, la un sistem informatic
comisă în scopul obţinerii de date informatice prin încălcarea măsurilor de securitate, prevăzută de art. 42
alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 161/2003 [art. 360 alin. (1), (2) şi (3) C. pen., în noua reglementare, s.n.
– M.D.].
3. Folosirea la bancomat a unui card bancar falsificat, pentru retrageri de numerar constituie infracţiunea
de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos prin utilizarea unui instrument de plată electronică,
inclusiv a datelor de identificare care permit utilizarea acestuia, prevăzută de art. 27 alin. (1) din Legea nr.
365/2002 [art. 250 alin. (1) C. pen. în noua reglementare, s.n. – M.D.], în concurs ideal cu infracţiunea
de acces, fără drept, la un sistem informatic comisă în scopul obţinerii de date informatice prin încălcarea
măsurilor de securitate prevăzută de art. 42 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 161/2003 [art. 360 alin. (1),
(2) şi (3) C. pen., în noua reglementare, s.n. – M.D.] şi cu infracţiunea de falsificare a instrumentelor de
plată electronică, prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 365/2002 [art. 313 alin. (2) C. pen., în noua
reglementare, s.n. – M.D.].
b) Urmarea imediată. Din punct de vedere fizic, urmarea este modificarea pe care acţiunea incriminată
a produs-o în lumea externă. Uneori, această modificare poate consta în schimbarea unei situaţii sau stări,
alteori ea se poate concretiza într-o transformare de ordin material adusă obiectului material al infracţiunii.
În practică, urmarea formei simple de acces fără drept este trecerea într-o stare de nesiguranţă a
sistemului informatic şi/sau resurselor sale (hardware, software etc.).
Dacă scopul accesului neautorizat a fost obţinerea de date informatice, starea de nesiguranţă a sistemului
de calcul este dublată de starea de nesiguranţă a datelor informatice stocate în acesta sau prelucrate de către
acesta.
Încălcarea măsurilor de securitate va determina însă o transformare efectivă adusă obiectului material al
infracţiunii, măsura de securitate fiind, în acest caz, parte integrantă a sistemului informatic.
Din punct de vedere juridic, sub aspectul consecinţelor pe care acţiunea incriminată le are asupra valorii
sociale ce constituie obiectul juridic, urmarea este tocmai starea de pericol, de ameninţare, la adresa
„domiciliului informatic” ori a „spaţiului informatic”.
c) Raportul de cauzalitate. Între activitatea făptuitorului şi urmarea produsă trebuie să existe o legătură
de cauzalitate. Această legătură rezultă ex re, adică din materialitatea faptei, în cazul accesului neautorizat
în forma cea mai simplă. Pentru cel de-al doilea caz de acces fără drept trebuie demonstrată forţarea
măsurilor de securitate (parole, coduri de acces etc.).
Din punct de vedere subiectiv, infracţiunea de acces fără drept într-un sistem informatic se comite cu
intenţie directă sau indirectă. În cazul obţinerii de date informatice [alin. (2)] sau chiar al accesului unui
sistem prevăzut cu mijloace tehnice sau procedurale de limitare sau interzicere a accesului, intenţia este
calificată prin scop.
589
A. Forme
Actele pregătitoare, deşi posibile, nu sunt incriminate şi, ca atare, nu sunt pedepsite. Anumite acte
pregătitoare sunt incriminate ca infracţiuni de sine stătătoare, cum ar fi cazul art. 365 „Operaţiuni ilegale cu
dispozitive sau programe informatice”.
Tentativa se pedepseşte, conform prevederilor art. 366 C. pen.
Consumarea infracţiunii în modalitatea prevăzută la alin. (1) se realizează în momentul în care
făptuitorul accesează în mod direct sau de la distanţă sistemul informatic sau resursele acestuia.
În modalitatea prevăzută la alin. (2), consumarea infracţiunii are loc atunci când intrusul acţionează în
vederea obţinerii de date informatice (prin mijloacele descrise mai sus).
În condiţiile alin. (3), infracţiunea se consideră consumată atunci când făptuitorul accesează, fără drept,
sistemul informatic vizat în condiţiile în care acesta este prevăzut cu proceduri, dispozitive sau programe
de restricţionare sau interzicere a accesului.
B. Sancţionare
În conformitate cu prevederile art. 360 alin. (1) C. pen., fapta de acces fără drept la un sistem informatic,
în varianta tip, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.
În cazul primei variante agravate [alin. (2)], atunci când făptuitorul acţionează pentru obţinerea de date
informatice, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 5 ani.
Contextul existenţei aşa-numitelor „măsuri de securitate” (proceduri, dispozitive, programe) constituie în
continuare o agravantă a infracţiunii, în aceste condiţii pedeapsa cu închisoarea (chiar dacă într-un cuantum
uşor redus) fiind stabilită între 2 şi 7 ani.
*1) I. Vasiu, Informatica juridică şi drept informatic, Ed. Albastră, Cluj-Napoca, 2002, p. 166.
*2) M. Dobrinoiu, Infracţiuni în domeniul informatic, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 149.
*3) Engl. „Zero Day Vulnerabilities”.
*4) Engl. Default.
*5) Exemple: Outlook Express, Microsoft Outlook, Mozilla Thunderbird, Eudora, OperaMail etc.
*6) Exemplu: https://mail.yahoo.com, https://mail.google.com, http://webmail.vodafone.ro.
*7) Uniform Resource Locator – protocolul internet care localizează adresa solicitată.
*8) Internet Relay Chat – protocolul internet care permite schimbul de mesaje instantanee (chat).
*9) M. Dobrinoiu, în M. Hotca (coordonator), Infracţiuni prevăzute în legi speciale..., op. cit., p. 573.
*10) V. Dongoroz, Drept penal, reeditat de Asociaţia Română de Ştiinţe Penale, Bucureşti 2000, p. 428
şi V. Dobrinoiu, G. Nistoreanu, I. Pascu, A. Boroi, I. Molnar, V. Lazăr, Drept Penal – Partea Generală,
Ed. Europan Nova, Bucureşti, 1997, p. 356, precum şi M. Zolyneak, Drept Penal. Partea Generală, vol. II,
Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1991, p. 390.
*11) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969.
*12) Aplicaţii care localizează un sistem informatic în internet şi extrag informaţii despre acesta, uneori
şi informaţii despre utilizatori, cu scopul de a facilita accesul ulterior pe o anumită pagină web sau pentru a
îmbunătăţi parametrii de comunicaţie (provine din termenul englez „roBOT”).
ART. 361
Interceptarea ilegală a unei transmisii de date informatice
590
Infracţiunea este prevăzută într-o variantă tip şi o variantă asimilată în art. 361 alin. (1), respectiv alin.
(2).
Potrivit art. 361 alin. (1) C. pen., varianta tip constă în interceptarea, fără drept, a unei transmisii de
date informatice care nu este publică şi care este destinată unui sistem informatic, provine dintr-un
asemenea sistem sau se efectuează în cadrul unui sistem informatic.
Constituie varianta asimilată, potrivit art. 361 alin. (2) C. pen., interceptarea, fără drept, a unei emisii
electromagnetice provenite dintr-un sistem informatic, ce conţine date informatice care nu sunt publice.
a) Obiectul juridic special. este reprezentat de relaţiile sociale referitoare la telecomunicaţii şi
comunicaţiile informatice, în general, respectiv la comunicaţiile de date (informatice) care nu sunt publice,
în special.
b) Obiectul material. este reprezentat de fluxul de pachete informatice (succesiunea de biţi „0” şi „1”,
adică succesiunea de impulsuri electrice şi/sau variaţii controlate ale tensiunii), care sunt transportate de la
un echipament de calcul către altul sau în interiorul aceluiaşi sistem informatic şi spre care se îndreaptă
atenţia făptuitorului.
În mod particular, obiectul material poate fi chiar suportul tehnic prin care se realizează comunicaţiile de
date între echipamente, pornind de la porturile de ieşire ale staţiilor de lucru (conectorii plăcilor de reţea
sau telefonici ai modemurilor) şi continuând cu cablurile de transport (de reţea sau telefonice), casetele de
conexiuni (în care se găsesc comutatoarele de reţea – switch-urile), distribuitorii de reţea, routerele etc.
În cazul alin. (2), obiectul material este constituit din energia (emisia) electromagnetică parazită, ce
radiază sau se găseşte în formă reziduală ori necontrolată (necontrolabilă) în imediata vecinătate a
echipamentelor electronice care alcătuiesc sistemul informatic vizat. Emisia electromagnetică din jurul
unui echipament (imprimantă, monitor, cablu etc.) nu va putea fi considerată drept obiect material al faptei
prevăzute de art. 361 dacă, în momentul acţiunii de interceptare (captare), acesta nu era conectat la un
sistem informatic (deţinător de date informatice) în condiţiile alin. (2).
a) Subiectul activ poate fi orice persoană responsabilă penal. În general, acesta este comun tuturor
infracţiunilor informatice. În cazul de faţă, făptuitorul trebuie neapărat să folosească (în mod direct)
anumite echipamente electronice special destinate interceptărilor în mediul IT, fără ca deţinerea unor
cunoştinţe specifice în domeniu să aibă vreo relevanţă.
În particular, se pune problema cine ar fi aceste persoane interesate de urmărirea sau captarea
transmisiilor electronice? Unele pot fi persoane pe care „victima” le cunoaşte, dar care au interesul de a o
urmări. De exemplu, un soţ gelos doreşte să afle cu cine corespondează soţia sa pe chat, un competitor
interesat de datele informatice ale unui proiect economic, un şef (prin intermediul administratorului de
reţea) preocupat să afle dacă un subordonat transmite documente clasificate prin sistemul e-mail al
companiei sau dornic să se asigure că angajatul nu este implicat online în acţiuni care ar putea să lanseze
un proces de hărţuire sexuală ori fraudă informatică ori că nu îşi pierde timpul navigând pe internet etc.
De asemenea, autorităţile, agenţiile de aplicare a legii sau serviciile de informaţii sunt, în general, foarte
interesate să urmărească traseele online ale infractorilor sau suspecţilor în numele conceptului de
combatere a criminalităţii organizate, antidrog sau siguranţă naţională, iar angajaţii acestora pot avea
calitatea de subiect activ al infracţiunii de interceptare doar în cazul în care activitatea lor nu are suport
legal (Codul de procedură penală sau alte legi speciale) ori depăşeşte condiţiile mandatului.
Nu în ultimul rând, hackerii, crackerii sau spionii informatici doresc să fure identitatea victimelor, să le
capteze datele ori să le stânjenească trimiţând în numele lor mesaje nepotrivite diferitelor persoane.
591
b) Subiectul pasiv va fi persoana fizică sau juridică deţinătoare de drept a sistemului informatic ori a
componentelor de legătură (transmisiuni) între două sau mai multe sisteme informatice. În mod adiacent,
subiect pasiv va fi deţinătorul de drept al datelor informatice interceptate sau persoana vizată în mod direct
de prelucrarea automată a acestor date*1).
a) Elementul material al acestei infracţiuni constă în acţiunea de a capta, cu ajutorul unui dispozitiv
electronic special fabricat în acest scop sau a unui computer, impulsurile electrice, variaţiile de tensiune
sau emisiile electromagnetice care tranzitează în interiorul unui sistem informatic sau se manifestă ca
efect al funcţionării acestuia ori se află pe traseul de legătură dintre două sau mai multe sisteme
informatice care comunică.
Interceptarea pachetelor reprezintă una dintre acţiunile cele mai dificil de realizat, şi este, de
asemenea, o ameninţare serioasă la adresa comunicaţiilor prin internet. Tehnic, fiecare pachet trimis prin
internet poate tranzita un număr mare de calculatoare şi reţele înainte de a ajunge la destinaţie. Prin
intermediul unui interceptor de pachete, hackerii pot intercepta pachetele de date (inclusiv cele cu mesaje
de login, transmisii ale identificatorilor numerici ai cărţilor de credit, pachete e-mail etc.) care călătoresc
între diferite locaţii din internet. După ce interceptează un pachet, hackerul îl poate deschide şi poate fura
numele hostului, al utilizatorului, precum şi parola asociată pachetului. Hackerii folosesc unul dintre cele
mai comune tipuri de interceptări de pachete înaintea unor atacuri IP. Experţii în materie de securitate
denumesc deseori interceptarea pachetelor ca spionaj în reţea (network snooping) sau supraveghere
ascunsă (promiscous monitoring).
Pentru a preveni atacurile prin interceptare asupra reţelelor distribuite, administratorii de sistem folosesc
în general scheme de identificare, cum ar fi un sistem cu parolă unică (one time password systems) sau un
sistem de autentificare prin tichete (cum este Kerberos). Administratorii pot folosi o varietate de sisteme cu
parolă unică. De exemplu, unele sisteme de acest gen furnizează unui utilizator următoarea parolă de
intrare de fiecare dată când utilizatorul iese din sistem. Deşi atât sistemele cu parolă unică, cât şi sistemele
Kerberos pot îngreuna sensibil interceptarea unei reţele nesecurizate pentru orice hacker, ambele metode
sunt expuse la atacuri active dacă nu criptează şi nu semnează fluxul de date.
În general, un dispozitiv sau calculator intrus se poate plasa în orice punct al unui sistem informatic sau
al unei reţele de calculatoare, având ca obiectiv interceptarea traficului de mesaje. Atacurile care pot fi
executate sunt de două feluri*2): atacuri pasive, în cadrul cărora intrusul „observă” informaţia care trece
prin canal, fără să interfereze cu fluxul sau conţinutul mesajelor; atacuri active, în care intrusul se
angajează fie în furtul mesajelor, fie în modificarea, reluarea sau inserarea de mesaje false etc.
Interceptarea informatică se poate realiza, în mod direct, prin interacţiunea făptuitorului cu
componentele externe ale sistemului informatic (cabluri, comutatoare, routere, computere etc.). Spre
exemplu, comunicaţia între două computere într-o reţea locală LAN (Local Area Network) a unei instituţii
poate fi interceptată de un intrus după ce acesta se conectează fizic la traseul de cablu al reţelei vizate, prin
secţionarea firelor şi legarea acestora (în paralel) cu cablul conectat la propriul computer unde va
recepţiona fluxul de date informatice.
Indirect sau de la distanţă, interceptarea poate să ia forma utilizării unor aplicaţii specializate (aşa-
numitele sniffere) care sunt capabile să monitorizeze traficul pachetelor într-o reţea şi să salveze datele de
interes în cadrul unor fişiere de tip log. În general, sniffer-ele sunt utilizate de administratorii de reţea sau
de Internet Service Provideri (ISP) pentru realizarea analizei de trafic în cadrul unei reţele în scop tehnic,
de mentenanţă. Totodată, acestea sunt folosite de către administratorii reţelelor unor instituţii pentru
monitorizarea comunicaţiilor (interne sau externe) ale angajaţilor, adesea pentru a preîntâmpina scurgerile
de informaţii, desfăşurarea de activităţi ilegale în cadrul sistemului (de ex. descărcarea de programe supuse
protecţiei copyright-ului, expunerea de materiale cu conţinut pornografic infantil etc.) ori chiar pentru ca
592
managementul să aibă o reprezentare cât mai exactă a timpului petrecut de subordonaţi în reţea ori în
internet.
O metodă de interceptare care s-a dezvoltat spectaculos în ultimii ani, fiind utilizată pe scară largă şi în
România, este folosirea dispozitivelor sau programelor de tip keylogger, adware sau spyware. Programele
de tip adware sau spyware se încarcă automat în PC-ul unui utilizator în momentul vizitării, spre exemplu,
a unei anumite pagini web. Scopul lor este acela de a înregistra „traseul online” al vizitatorului şi de a-l
transmite înapoi celor care l-au instalat, fiind vorba, de obicei, despre companii specializate în comerţ
electronic, firme de marketing şi publicitate etc. interesate să obţină date privind preferinţele utilizatorilor
(domenii de interes, preocupări, pasiuni etc.) şi cărora să le pună ulterior la dispoziţie, cu prioritate,
elemente publicitare sau informaţii despre produse ori servicii presupus a fi dorite de aceştia.
Un Keylogger este atât un dispozitiv, dar mai ales o aplicaţie informatică specializată care captează şi
înregistrează codul corespunzător fiecărei taste pe care o apasă un utilizator şi trimite aceste informaţii
către persoana care l-a instalat. Acest software poate extrage informaţii extrem de „folositoare” pentru
persoane rău-voitoare, cum ar fi: numere sau PIN-uri de cărţi de credit, documente dactilografiate la
tastatură, date financiare, mesaje de poştă electronică, mesaje de tip iRC, parole etc. Cu cât este mai
complex, un Keylogger va putea să capteze, să stocheze şi să transmită la distanţă (fără cunoştinţa
utilizatorului) toată activitatea online desfăşurată de acesta din urmă într-o anumită perioadă, astfel: pagini
web vizitate (conţinut, dată, interval orar), conţinut mesaje instant (de exemplu, Yahoo Messenger),
programe şi aplicaţii descărcate din internet, numele de utilizator şi parolele de login de pe paginile
securizate de plăţi online sau comerţ electronic, capturi de ecran (screenshots) etc.
În alin. (2) este prevăzută o modalitate asimilată de săvârşire a infracţiunii, respectiv interceptarea, fără
drept, a unei emisii electromagnetice provenite dintr-un sistem informatic ce conţine date informatice care
nu sunt publice. Aceasta presupune captarea emisiilor parazite ori a câmpurilor electromagnetice prezente
(pe o anumită distanţă determinată ştiinţific) în jurul oricărui dispozitiv tranzitat de impulsuri electrice sau
electromagnetice. Astăzi este de notorietate modalitatea modernă prin care persoane interesate captează, cu
ajutorul unor dispozitive speciale, radiaţiile electromagnetice existente în imediata vecinătate a monitorului
computerului ţintă, pe care le „traduc” transformându-le în impulsuri electrice şi, mai apoi, în caractere
alfanumerice. Tehnologia de protecţie a sistemelor de calcul împotriva captării emisiilor se numeşte
TEMPEST – Transient ElectroMagnetic Pulse Emanation Standardizing.
Toate echipamentele care funcţionează pe bază de energie electrică produc energie electrică, emisă prin
semnale electromagnetice necontrolabile, transmisibile prin aer, ca undele radio, sau de-a lungul firelor sau
materialelor conductibile, ca orice curent electric. Este în natura lucrurilor un astfel de fenomen şi nimic nu
îl poate stopa. Astfel de radiaţii de la calculatoare sau de la cablurile de comunicaţii pot fi purtătoare de
informaţii, ce pot fi extrase de către persoane interesate din afară, după o analiză mai specială.
Protecţia echipamentelor de prelucrare automată a datelor utilizate pentru informaţiile speciale împotriva
riscului generat de propriile lor radiaţii este una dintre cele mai dificile probleme puse în faţa agenţiilor
specializate. Ele nu sunt de competenţa utilizatorilor finali şi nici a personalului cu atribuţii în cadrul
sistemelor, dar este foarte important ca aceştia să cunoască şi să conştientizeze efectele unor astfel de
procese.
Zgomotele care însoţesc funcţionarea sistemelor informatice se numesc radiaţii acustice. În paralel cu
acestea, echipamentele electronice şi cele electromagnetice mai furnizează în mediul înconjurător şi
radiaţii electrice sau electromagnetice.
În general, complexitatea radiaţiilor emise de echipamente depinde de felul lor şi de mediul în care se
utilizează:
– echipamentele periferice, în special imprimantele şi aparatura video, emit semnale puternice, fără
zgomote, ce pot fi uşor „percepute” de la distanţă;
– semnalele produse de unitatea centrală de prelucrare sunt mult mai complexe şi mai greu de descifrat.
De asemenea, zonele aglomerate cu multe echipamente video şi imprimante, cum sunt oficiile de calcul,
593
produc semnale sesizabile mai greu, dar nu imposibil de descifrat, prin „citirea” numai a unora dintre ele,
cele care prezintă interes pentru atacatori;
– modul în care un echipament anume produce radiaţii depinde, în mare parte, de măsurile de protecţie
încorporate în fazele de proiectare, fabricaţie, instalare şi utilizare ale respectivului echipament;
– de regulă, radiaţiile de la un echipament de birou pot fi detectate de la o distanţă de până la 100 de
metri, deşi există şi numeroase excepţii.
Pentru preîntâmpinarea sau diminuarea pericolelor radiaţiilor s-au realizat echipamente speciale, despre
care literatura de specialitate are următoarele păreri:
– există o mare preocupare pe linia promovării şi comercializării aparaturii de distrugere a radiaţiilor
necontrolate tip TEMPEST (Transient ElectroMagnetic Pulse Emanation Standardizing). În Marea
Britanie a fost mediatizată descoperirea unui cercetător care a demonstrat că oricine dispune de un aparat
TV cu anumite modificări ar putea citi ecranul unui computer de la o distanţă de 15 km;
– semnalele interceptate sunt numai cele care se transmit la un moment dat. Pentru detectarea datelor cu
regim special, cum ar fi cazul parolelor, trebuie să fie urmărite toate radiaţiile, ceea ce presupune un mare
consum de timp şi de resurse;
– pentru a se obţine un semnal corect şi util, e nevoie ca atacatorii să se situeze la o distanţă optimă, care
să le permită efectuarea cu succes a interceptării. Or, în cazul unui microbuz străin staţionat în apropierea
unui centru de calcul, practic în zona de securitate, oricine poate să-i sesizeze prezenţa şi să-i anunţe pe cei
în drept. Echipamentele cu gabarit mai redus sunt mai puţin performante, iar cele portabile au o utilitate
foarte mică;
– fenomenul captării radiaţiilor necontrolate nu este foarte lesne de realizat. Acest lucru presupune înalte
cunoştinţe tehnice, echipamente scumpe, timp şi şansă, dar şi expunerea persoanei care interceptează la un
mare risc (în cazul interceptării ilegale).
Datorită similitudinii de formulare, dar şi în ceea ce priveşte conţinutul, infracţiunea de interceptare a
unei transmisii de date informatice este susceptibilă a fi comisă în concurs (real sau ideal) cu infracţiunea
de violare a secretului corespondenţei, în condiţiile art. 302 alin. (2) C. pen. În acest caz, considerăm că un
eventual concurs de infracţiuni poate fi posibil numai dacă transmisia de date informatice nepublice [la
care face referire art. 361 alin. (1)] are caracteristicile necesare de a fi privită ca o comunicare
(corespondenţă) între două sau mai multe persoane (şi chiar dacă aceasta este realizată doar într-un singur
sens). Nu se va putea reţine concurs de infracţiuni în contextul enunţat mai sus dacă, spre exemplu,
făptuitorul a instalat în computerul victimei o aplicaţie de tip keylogger cu ajutorul căreia captează
(interceptează) şi vizualizează la distanţă paginile web accesate de către aceasta, pe raţionamentul că
simpla informare a victimei, prin chestionarea unor motoare de căutare, website-uri sau alte sisteme
informatice nu reprezintă o corespondenţă/comunicare în accepţiunea legii.
O cerinţă a existenţei infracţiunii este aceea ca făptuitorul să fi acţionat fără drept. Actul va fi legitim
dacă persoana care procedează la interceptare:
– are dreptul de a dispune de datele cuprinse în pachetele de transmisie (este cazul proprietarilor sau
deţinătorilor sistemelor informatice);
– dacă acţionează în baza unui contract, la comanda sau cu autorizaţia participanţilor la procesul de
comunicaţie (este cazul administratorilor de reţea, furnizorilor de servicii internet – ISP);
– dacă datele sunt destinate uzului propriu sau marelui public;
– dacă, pe fondul unei dispoziţii legale specifice, supravegherea este autorizată în interesul securităţii
naţionale sau pentru a permite serviciilor speciale ale statului să aducă la lumină infracţiuni grave (este
cazul organelor specializate care deţin aparatură corespunzătoare şi sunt abilitate prin lege).
Orice acţiune care se situează în afara celor de mai sus sau depăşeşte termenii de legitimitate va fi
considerată în mod automat ca fiind fără drept.
b) Urmarea imediată. Din punct de vedere fizic, urmarea constă în interferenţa cu căile prin care se
realizează comunicaţiile de date. Spre exemplu, branşarea la cablurile de fibră optică sau de cupru (UTP)
ce leagă un sistem „client” de unul de tip „server” într-o reţea sau cu semnalul radio emis (broadcast). În
594
cazul programelor „spion”, interferenţa va fi cu căile de comunicaţie sau transport al semnalului interne
sistemului informatic (magistralele de date).
Din punct de vedere juridic, sub aspectul consecinţelor pe care acţiunea incriminată le are asupra valorii
sociale ce constituie obiectul juridic, urmarea este tocmai starea de pericol, de ameninţare, pentru valoarea
socială pe care legea penală o apără.
de cauzalitate. Aceasta rezultă ex re, adică din materialitatea faptei.
Infracţiunea de interceptare ilegală se comite numai cu intenţie directă. Din analiza elementului
material al laturii obiective, rezultă că este imposibil ca făptuitorul, prevăzând rezultatul acţiunii sale, să
capteze (şi, eventual, să înregistreze) pachetele de date ale unei comunicaţii într-un sistem informatic sau
între două astfel de sisteme fără să urmărească acest lucru, acceptând numai posibilitatea producerii
rezultatului.
A. Forme
Actele pregătitoare, deşi posibile, nu sunt incriminate şi ca atare nu sunt pedepsite. Anumite acte
pregătitoare sunt incriminate ca infracţiuni de sine stătătoare, cum ar fi art. 360 – accesul ilegal la un sistem
informatic ori art. 365 – operaţiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice.
Tentativa se pedepseşte (art. 366 C. pen.).
Consumarea infracţiunii se realizează în momentul interceptării fără drept a unei transmisii de date
informatice sau a emisiei electromagnetice a uneia dintre componentele sistemului informatic.
Infracţiunea analizată prezintă două modalităţi normative, respectiv interceptarea unei transmisii de date
şi captarea emisiei electromagnetice radiante. Acestor modalităţi normative pot să le corespundă variate
modalităţi de fapt.
B. Sancţionare
Pentru ambele variante ale infracţiunii pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.
*1) A se vedea prevederile Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal.
*2) V.V. Patriciu, Criptografia şi securitatea reţelelor de calculatoare, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1994, p.
22.
ART. 362
Alterarea integrităţii datelor informatice
Infracţiunea de alterare a integrităţii datelor informatice este reglementată în Codul penal într-o singură
variantă tip. Astfel, constituie infracţiunea prevăzută de art. 362 fapta de a modifica, şterge sau deteriora
date informatice ori de a restricţiona accesul la aceste date, fără drept.
595
a) Obiectul juridic special. Este reprezentat de fascicolul de relaţii sociale care iau naştere în jurul
datelor şi informaţiilor stocate sau tranzitate în formă electronică. Interesul juridic protejat va fi acela al
proprietarului sau deţinătorului de drept al datelor informatice pentru ca acesta să fie în măsură să dispună
efectiv de respectivele informaţii.
b) Obiectul material. Constă în entităţile materiale numite date informatice. După cum am arătat*1),
acestea sunt formate dintr-un număr de biţi (prescurtare din limba engleză: binary digit), denumit octet (opt
biţi formează un octet). Sistemul binar foloseşte doar două cifre simbolice, „0” şi „1”, pentru reprezentarea
fizică a informaţiei, care, la nivelul de bază al sistemului de calcul, reprezintă variaţia controlată a tensiunii
energiei electrice transportată prin fire sau stocată în cip-ul de memorie, precum şi stările fizice denumite
empiric „magnetizat” ori „demagnetizat” când avem în vedere suporturi magnetice de stocare. La nivelul
utilizatorului, datele sunt reprezentate de caractere alfa-numerice şi semne speciale cu o anumită
însemnătate. Prin extensie, obiect material ar putea fi considerat şi mediul de stocare pe care se găsesc
datele informatice, respectiv hard-diskul-ul sistemului informatic vizat de acţiunea făptuitorului.
a) Subiectul activ. poate fi orice persoană fizică responsabilă penal*2). În general, după cum am mai
văzut, autorul este o persoană cu cunoştinţe în domeniul calculatoarelor sau al electronicii, deşi există şi
unele cazuri (mai rar însă) în care acest aspect nu are nicio relevanţă.
b) Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică deţinătoare de drept a datelor şi informaţiilor care
constituie obiectul material al infracţiunii.
a) Elementul material. Se realizează prin mai multe acţiuni alternative de a modifica, şterge sau
deteriora date informatice, de a restricţiona accesul la aceste date fără autorizare.
Actele prin care se realizează elementul material al infracţiunii implică efecte negative asupra stării
datelor, mai ales în ceea ce priveşte capacitatea lor de a funcţiona în maniera prevăzută de persoana care
dispune de ele. Sunt deci excluse modificările, ştergerile etc. care nu au asemenea consecinţe, adică, spre
exemplu, care merg până la a perfecţiona programul sau datele din punct de vedere al finalităţii lor
subiective*3).
Modificarea constă în acţiunea făptuitorului de a introduce noi secvenţe sau de a şterge anumite porţiuni
ale datelor informatice, având ca rezultat noi date informatice, diferite de cele iniţiale şi neconforme cu
valoarea de adevăr pe care ar trebui acestea să le reprezinte.
Prin ştergere se înţelege acţiunea de eliminare în tot sau în parte a reprezentării binare a datelor
informatice vizate din medii de stocare tip hard-disk, CD, floppy-disk, memory-stick etc., ceea ce conduce
implicit la dispariţia respectivelor date.
Ştergerea de date echivalează oarecum cu distrugerea de obiecte materiale*4). Poate fi vorba însă şi de
distrugerea suportului de date, de supraimprimarea pe benzi, platane magnetice, discuri optice (tip CD-
RW), memorii flash etc. Ştergerea reprezentărilor binare înseamnă anularea valorilor de „0” şi „1”,
respectiv producerea de modificări asupra tensiunilor corespunzătoare.
Trebuie reţinut însă faptul că ştergerea datelor informatice nu înseamnă întotdeauna şi eliminarea lor
definitivă. Cel mai adesea, ştergerea de date este rezultatul unor comenzi software tip delete sau format. În
acel moment, datele – care sunt organizate în calculator sub formă de fişiere – vor continua să existe fizic
în mediile de stocare însă sistemul va trata respectivele locaţii drept „libere” pentru viitoare
supraimprimări. Astfel, până când sistemul nu va ocupa locaţiile respective cu alte informaţii, datele
iniţiale (presupuse şterse) vor putea fi recuperate. Deşi se crede că în urma comenzii format un disc
596
magnetic este „formatat”, iar datele imprimate sunt automat distruse, tehnic acest lucru se întâmplă abia
după executarea a şapte astfel de operaţiuni.
Deteriorarea înseamnă alterarea conţinutului binar al datelor informatice, prin inserţii controlate sau
aleatoare de secvenţe „0” şi „1” (octeţi), astfel încât noua secvenţă rezultată să nu mai poată avea un
corespondent logic în realitate.
Într-un sens mai grav, distrugerea de date poate fi rezultatul unor atingeri concrete ale unor instalaţii
informatice prin acte de terorism, acte specifice de sabotaj, elaborate sau foarte simple, precum şi ştergerea
de date cu magneţi sau prin inserarea de programe incidente, bombe logice etc. Din punct de vedere tehnic,
una dintre cele mai simple modalităţi de distrugere a datelor este plasarea unui magnet (destul de puternic)
în imediata vecinătate sau în contact cu un mediu de stocare electronic sau magnetic (platanele hard-disk-
ului, folia magnetică a floppy-disk-ului, chipul unei memorii flash etc.).
Există restricţionare a accesului atunci când autorul face să dispară datele fără ca ele să fie în fapt
şterse ca rezultat al operării unor instrucţiuni corespunzătoare. Datele nu mai sunt accesibile persoanelor
autorizate şi, în consecinţă, acestea nu se pot servi de ele.
Restricţionarea accesului la datele informatice este rezultatul uneia sau mai multor acţiuni exercitate de
către făptuitor asupra sistemelor de calcul sau mediilor de stocare, astfel încât utilizatorul de drept să nu le
mai poată regăsi în forma lor iniţială ori prin procedurile standard de operare a sistemelor de calcul. În
cazul restricţionării „fizice”, făptuitorul acţionează direct pentru blocarea accesului la resursele unui sistem
prin dezafectarea componentelor periferice gen tastatură sau mouse. În cazul restricţionării „logice”, spre
exemplu, făptuitorul poate modifica tabela de alocare a fişierelor FAT – File Allocation Table – o
componentă a sistemului de operare care alocă fiecărui fişier unul sau mai multe porţiuni pe suportul de
stocare prin menţionarea unor adrese corespunzătoare de regăsire.
Un exemplu actual de restricţionare îl reprezintă atacurile informatice la adresa paginilor web, care au ca
rezultat imposibilitatea de afişare a paginii sau chiar blocarea întregului site web, privând atât proprietarii
sau deţinătorii de drept, cât mai ales vizitatorii de conţinutul informaţional.
Cele mai periculoase instrumente care alterează datele informatice sunt însă programele tip Virus,
Vierme sau Cal Troian, care se reproduc şi se pun în lucru în alte programe ori fişiere de date ca programe
de distrugere.
Virusul de calculatoare este unul dintre cele mai comune riscuri la adresa securităţii reţelelor. Ca şi un
virus medical, un virus de calculator se extinde prin ataşarea la programe sănătoase (echivalentul celulelor
sănătoase). După infectarea unui sistem, virusul de calculator se ataşează de fiecare fişier executabil, fişier
obiect sau ambele, situate în sistemul unde se află virusul. Mai mult, unii viruşi infectează sectorul de boot
al unităţilor de disc, ceea ce înseamnă că infectează orice calculator care încarcă sistemul de operare de pe
discul respectiv, înainte de rularea oricărui alt program.
În esenţă, un virus este un program care infectează fişiere executabile sau fişiere obiect. Orice program
care se multiplică fără acordul utilizatorului este un virus. De obicei, un virus se ataşează la un fişier de aşa
natură încât virusul rulează în memorie sau în sistemul de operare de fiecare dată când sistemul execută
fişierul infectat. De asemenea, un virus care infectează fişiere executabile sau obiect va infecta sectorul de
boot al unităţii de disc şi fiecare dischetă introdusă în calculatorul infectat. Prin scrierea pe hard-disk
(HDD) şi pe dischete (FDD) se asigură faptul că virusul se va executa întotdeauna la pornirea
calculatorului.
Majoritatea viruşilor funcţionează prin autocopierea unor duplicate exacte pe fiecare fişier infectat. Cu
toate acestea, pe măsură ce programele antivirus au devenit mai răspândite şi mai eficiente, „creatorii” de
viruşi au răspuns prin noi lanţuri de viruşi care se modifică de la o copie la alta. După ce îşi alege un fişier
executabil pentru a-l infecta, virusul se autocopiază de pe hostul infectat pe fişierul executabil în vederea
infectării.
Calul Troian este un tip de aplicaţie nocivă care se ascunde în codul unui fişier non-executabil (de
exemplu, fişiere comprimate sau fişiere document) sau, în unele cazuri, chiar într-un fişier executabil
pentru a nu fi detectat de majoritatea programelor antivirus. El intră în execuţie numai după ce a trecut de
597
programul de detecţie antivirus. Deseori, caii troieni pot apare şi sub masca unor programe utile sau ca
fişiere bibliotecă în cadrul unui fişier arhivă comprimat. Sunt programe ostile, distrugătoare ale securităţii,
deghizate în ceva inofensiv, cum ar fi un program de liste de directoare, un program de arhivare, un joc sau
chiar un program de localizare şi distrugere a viruşilor”.
Un vierme (engl. Worm) produce căderea unui sistem prin crearea unui număr extrem de mare de copii
ale sale în memoria calculatorului şi eliminând toate programele din memorie. Deoarece viermele are
tendinţa să dezactiveze calculatorul infectat, hackerii construiesc în general aplicaţii de tip Worm care trec
de la calculatorul infectat la un altul, aflat în conexiune cu primul. Viermii se copiază pe alte calculatoare
folosind protocoale obişnuite. Reproducţia acestora la distanţă este importantă. Pentru a putea opera fără a
modifica programe host, viermii necesită sisteme de operare care furnizează facilităţi de execuţie la
distanţă, adică un sistem de operare care permite autoexecuţia automată a unui program din exterior.
Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca activitatea făptuitorului asupra datelor informatice să fi fost
executată (realizată) fără drept. Va fi considerat legitim actul prin care o persoană creează şi lansează în
execuţie un virus informatic ca parte a unui proiect de cercetare în domeniu, atât timp însă cât datele care
sunt afectate sunt de natură să servească exclusiv scopului didactic sau de cercetare aprobat şi sunt luate
măsuri care împiedică propagarea virusului spre alte sisteme informatice.
b) Urmarea imediată o constituie existenţa de date informatice alterate (modificate, şterse, distruse ori
de negăsit), care nu mai prezintă caracteristicile iniţiale (integritate şi disponibilitate) şi astfel nici
importanţa ori valoarea lor iniţială.
c) Raportul de cauzalitate. Între activitatea făptuitorului şi urmarea produsă asupra datelor informatice
trebuie să existe o legătură de cauzalitate, însă aceasta trebuie dovedită prin expertiză.
Infracţiunea de alterare a integrităţii datelor informatice se comite, sub aspect subiectiv, cu intenţie
Practica judiciară ne arată însă că, în marea majoritate a cazurilor, autorul acţionează cu scopul de a
produce daune. Intenţia de a scoate dintr-un asemenea act un profit ilicit nu este necesară şi ea nu este
tipică acestei forme de comportament delictual. Este totuşi posibil să existe o motivaţie indirect lucrativă,
de exemplu, dorinţa de a face rău unui concurent. Daunele informatice sunt adesea motivate de dorinţa de
răzbunare a unui angajat al cărui contract de muncă a fost reziliat sau este pe cale de a fi. Motivaţiile
politice sau ideologice sunt şi ele caracteristice, spre exemplu, în actele teroriste. În fine, dorinţa de a atrage
atenţia publicului sau unor organizaţii nu este rară*5).
A. Forme
Infracţiunea se consideră consumată atunci când făptuitorul a modificat, şters sau deteriorat în vreun fel
datele dintr-un sistem informatic, a împiedicat accesul la aceste date de către deţinătorii de drept.
Infracţiunea analizată prezintă patru modalităţi normative în varianta tip, respectiv modificarea,
ştergerea, deteriorarea ori restricţionarea accesului la date informatice, cărora le corespund variate
modalităţi de fapt.
B. Sancţionare
Pedeapsa pentru infracţiunea de alterare a integrităţii datelor informatice este închisoarea de la unu la 5
ani.
598
*1) A se vedea Capitolul I, Secţiunea a II-a, pct. 2.1.
*2) Noul Cod penal prevede că subiect activ poate fi şi persoana juridică.
*3) I. Vasiu, L. Vasiu, Informatica juridică şi drept informatic, Ed. Albastră, Cluj-Napoca, 2002, p. 160.
*4) Ibidem, p. 161.
*5) I. Vasiu, L. Vasiu, op. cit., p. 161.
ART. 363
Perturbarea funcţionării sistemelor informatice
Infracţiunea este prevăzută, într-o singură variantă tip.
Constituie varianta tip, potrivit art. 363, fapta de a perturba grav, fără drept, funcţionarea unui sistem
informatic, prin introducerea, ştergerea sau deteriorarea datelor informatice sau prin restricţionarea
accesului la date informatice.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale care protejează buna funcţionare a sistemelor
informatice şi apără „inviolabilitatea domiciliului informatic”.
b) Obiectul material este reprezentat de datele informatice spre care se îndreaptă în primul rând atenţia
făptuitorului şi restul dispozitivelor sau ansamblului de dispozitive care compun un sistem informatic sau o
reţea informatică.
a) Subiectul activ poate fi orice persoană responsabilă penal, în sensul menţiunilor făcute până în
prezent.
Participaţia este posibilă în toate formele sale: coautorat, instigare ori complicitate.
b) Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică deţinătoare de drept a sistemului informatic a cărui
funcţionare este perturbată.
a) Elementul material se realizează prin orice acţiune de a perturba grav funcţionarea unui sistem
informatic. Textul legal precizează şi modalităţile prin care se realizează elementul material al laturii
obiective, şi anume: introducerea, transmiterea, modificarea, ştergerea sau deteriorarea, precum şi
restricţionarea accesului la date informatice*1).
Introducerea de date informatice. Datele pot fi introduse în mod direct, de la tastatură, ori prin transfer
de pe un mijloc extern de stocare. De la tastatură (sau din mouse), atacatorul poate accesa anumite zone
rezervate ale echipamentului de calcul (cum ar fi: zona de BIOS – Basic Input Output System, care
controlează activitatea Unităţii Centrale de Prelucrare) sau ale sistemului său de operare. Datele greşite pot
afecta progresiv şi funcţionarea altor componente, mai ales în condiţiile unei reţele.
Poate fi cazul operatorului unui sistem informatic de control al activităţii unei hidrocentrale, care
introduce de la tastatură o serie de parametri ce sunt în mod greşit interpretaţi de programul sau aplicaţia de
bază, rezultatul fiind funcţionarea haotică a sistemului ori blocarea anumitor segmente de execuţie.
599
Transmiterea de date informatice se realizează de la distanţă, folosind facilităţile oferite de conectarea
sistemului vizat la o reţea informatică (de tip LAN – locală sau WAN – de largă utilizare) sau la internet.
Cel mai adesea, este vorba despre plasarea în sistemul informatic vizat de viruşi, viermi sau cai troieni.
Transmiterea se poate realiza prin:
– transferul (copierea) în sistemul informatic vizat de fişiere sau programe infectate de pe suporţi
externi;
– transmiterea de mesaje e-mail având ca ataşament fişiere infectate;
– descărcarea de fişiere sau programe purtătoare de cod maliţios din internet.
Deosebit de des întâlnit este cazul persoanei care, indiferent de motiv, trimite prin intermediul
internetului un număr mare de mesaje (fără încărcătură virală) către sistemul informatic al unei instituţii,
supra-aglomerând porturile de date şi blocând accesul acestuia în exterior.
Un astfel de exemplu este Denial of Service (DoS – refuzarea serviciului) în care o resursă de pe
internet, cum ar fi un server sau un site web, nu mai funcţionează corespunzător deoarece atacatorii
lansează un atac coordonat care supraîncarcă ţinta cu atât de multe solicitări false, încât sistemul nu mai
poate să le administreze şi colapsează. Cel mai comun tip de atac DoS are ca efect împiedicarea accesului
utilizatorilor de internet la un anumit site web, ceea ce poate avea ca rezultat pierderi financiare imense în
contextul unei organizaţii ale cărei afaceri depind de internet.
O altă modalitate prin care un atacator poate să preia controlul asupra unui sistem informatic sau să
introducă aplicaţii maliţioase este prin intermediul Codului Mobil. Acesta este o categorie de cod scris (în
limbajele Java, JavaScript şi ActiveX) şi încadrat într-un document tip HTML. Când browser-ul
utilizatorului încarcă pagina de web, codul mobil ascuns este descărcat şi executat de către browser.
Realitatea tehnologică actuală ne arată noi forme de atacuri informatice asupra sistemelor informatice şi
de comunicaţii, desfăşurate de entităţi virtuale ale căror caracteristici principale sunt: acumularea (luarea
sub control) de resurse informaţionale, mascarea sursei atacurilor şi concentrarea tuturor semnalelor
perturbatoare asupra unei ţinte. Un exemplu concret îl reprezintă reţelele roboţi sau botnet*2). O reţea
botnet reprezintă o colecţie de calculatoare (sisteme informatice) infectate şi aflate sub controlul automat al
unei maşini de calcul, denumită Bot Master, prin intermediul cărora asupra ţintei sunt efectuate: atacuri
informatice de tipul DoS, operaţiuni de scanare de porturi în vederea identificării de vulnerabilităţi,
transmiterea de mesaje spam, viruşi sau viermi, furt de date personale, financiare etc. Tehnic, Bot Masteru-
ul acţionează ca un centru de comandă-control, comunicând prin internet pe canale de tip iRC cu sistemele
infectate, pe care le controlează fără ştirea utilizatorilor lor legali. În mod evident, un Bot Master este
operat de o persoană, aceasta fiind cea care stabileşte, la nivel logic, modul de acumulare de noi resurse de
calcul prin infectare, operarea respectivei reţele virtuale şi parametrii de desfăşurare a atacurilor.
Condiţia de bază pentru ca operaţiunile enumerate mai sus să fie considerate fapte penale este acţionarea
fără drept. Va acţiona îndreptăţit, spre exemplu, persoana fizică sau juridică, care, în baza unui contract
specific încheiat cu proprietarul sau deţinătorul de drept al sistemului informatic, execută o operaţiune de
Ethical Hacking – Penetrare cu Acord – prin care se determină vulnerabilităţile sistemului şi se propun
mijloace adecvate de securitate, provocând o perturbare (chiar gravă) a funcţionării respectivului ansamblu
informatic.
b) Urmarea imediată constă în alterarea datelor informatice, creându-se prin aceasta o stare de pericol
asociată funcţionării defectuoase, haotice, de necontrolat a sistemului informatic în cauză, rezultând o
perturbare gravă a funcţionării sistemului. Prin perturbarea funcţionării unui sistem informatic se
înţelege alterarea totală sau parţială a parametrilor funcţionali ai acestuia, de natură să provoace un
dezechilibru temporar sau permanent. Spre exemplu: virusarea sistemului informatic de gestiune a
tranzacţiilor în cadrul unei burse de valori sau a celui de trafic aerian. Gravitatea perturbării este dată de
importanţa obiectivului social sau economic controlat prin intermediul sistemului informatic afectat, dar
mai ales de dimensiunea şi valoarea pagubelor materiale rezultate. Această perturbare poate avea conotaţii
puternice în plan social, economic, politic sau chiar militar, în funcţie de zona de interes în care activa
infrastructura IT respectivă.
600
c) Legătura de cauzalitate. Între activitatea făptuitorului şi urmarea produsă asupra datelor informatice
trebuie să existe o legătură de cauzalitate, însă aceasta trebuie dovedită (prin expertiză).
Infracţiunea de perturbare a funcţionării unui sistem informatic se poate comite cu intenţie directă sau
indirectă. Adesea, diferenţa dintre cele două forme de vinovăţie este dată de natura datelor introduse,
transmise, modificate, şterse, deteriorare sau supuse restricţionării. Spre exemplu, putem reţine intenţie
indirectă în cazul unui angajat al unei instituţii care, într-o pauză, trimite tuturor colegilor de serviciu o
glumă inofensivă sub forma unui mesaj de poştă electronică având ataşat un fişier de dimensiuni foarte
mari sau chiar un fişier infectat cu un virus. Tehnic vorbind, rezultatul unei astfel de acţiuni va fi cu
siguranţă o blocare temporară a serviciului de mesagerie internă şi deci o perturbare a funcţionării
serverului de poştă electronică al instituţiei, urmare prevăzută şi acceptată de angajat.
A. Forme
pregătitoare sunt incriminate ca infracţiuni de sine stătătoare, cum ar fi: art. 360 – accesul ilegal la un
sistem informatic, art. 361 – interceptarea ilegală a unei transmisii de date informatice, ori art. 365 –
operaţiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice.
Infracţiunea se consideră consumată atunci când sistemul informatic vizat dă primul semn de funcţionare
defectuoasă sau de blocare. Dacă această urmare nu se realizează, putem vorbi de acte pregătitoare
efectuate de făptuitor sau de săvârşirea altor infracţiuni (de exemplu, acces ilegal la un sistem informatic
ori alterarea integrităţii datelor informatice).
B. Sancţionare
Pedeapsa pentru infracţiunea de perturbare gravă, fără drept, a funcţionării unui sistem informatic este
închisoarea de la 2 la 7 ani.
*1) Cum modificarea, ştergerea sau deteriorarea datelor informatice ori restricţionarea accesului la
aceste date constituie şi modalităţi de săvârşire a infracţiunii de alterare a integrităţii datelor informatice,
facem trimitere la explicaţiile date cu ocazia analizei acestei infracţiuni.
*2) Engl. roBOT NETwork – reţele de roboţi.
ART. 364
Transferul neautorizat de date informatice
Infracţiunea de transfer neautorizat de date informatice este reglementată în Codul penal într-o variantă
tip cu două ipoteze. Astfel, constituie infracţiunea prevăzută de art. 364 fapta de a transfera neautorizat
date dintr-un sistem informatic sau dintr-un mijloc de stocare a datelor informatice.
601
a) Obiectul juridic special. Este reprezentat de fascicolul de relaţii sociale care iau naştere în jurul
conceptelor de confidenţialitate şi de disponibilitate asociate datelor şi informaţiilor stocate sau tranzitate
în formă electronică*1). Interesul juridic protejat va fi şi acela al proprietarului sau deţinătorului de drept al
datelor informatice pentru ca acesta să poată dispune efectiv de respectivele informaţii, în sensul dorit de el
sau potrivit reglementărilor legale speciale.
b) Obiectul material. Constă în entităţile materiale numite date informatice (definite în cuprinsul art.
181 alin. (2) C. pen.).
a) Subiectul activ. poate fi orice persoană fizică responsabilă penal*2). În general, practica ne arată că
autorii deţin cunoştinţe în domeniul tehnologiei informaţiei, însă aceasta nu este o condiţie sine qua non.
b) Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică deţinătoare de drept a datelor şi informaţiilor care
constituie obiectul material al infracţiunii.
a) Elementul material. Prin transfer se înţelege extragerea şi mutarea unei cantităţi de date
informatice*3) din mediul de stocare iniţial (discul dur al computerului sau serverului, discul extern, CD-
ul, memoria USB etc.) într-un alt mediu de stocare, similar sau compatibil, într-o anumită perioadă de timp.
Într-un sens mai larg, putem vorbi chiar şi de o transmisie a datelor, dintr-un sistem informatic în altul,
conectate într-o reţea sau la internet.
Tehnic, ne putem afla în două ipostaze ale „mutării” datelor, respectiv:
1. Copiere – atunci când cantitatea de date este duplicată, extrasă din suportul de stocare în care se
găseşte şi salvată (stocată) pe un alt suport, secvenţa de biţi vizată putând fi regăsită totuşi la aceeaşi adresă
fizică şi logică în mediul iniţial. În cazul transferului neautorizat prin copiere, caracteristica afectată a
datelor este confidenţialitatea.
2. Relocare – atunci când întreaga secvenţă de date vizată este recompusă pe un alt suport de stocare şi
nu se mai regăseşte la aceeaşi adresă fizică sau logică în mediul iniţial. În cazul transferului neautorizat
prin relocare, caracteristicile afectate ale datelor sunt: confidenţialitatea şi disponibilitatea.
Transfer de date, în sensul articolului analizat, avem şi în cazul în care făptuitorul imprimă informaţiile
pe o hârtie, întrucât realizează o transmisie de date informatice între sistem şi imprimantă, aceasta din urmă
efectuând conversia reprezentării binare în impulsuri electrice care comandă mai apoi cartuşului de
cerneală/toner să pulverizeze cantităţi micronice de soluţie pe foaia de hârtie.
În practică, circumstanţierea transferului neautorizat în funcţie de trăsăturile/caracteristicile afectate ale
datelor informatice este de natură să ajute la stabilirea gradului de pericol social al faptei şi chiar a
cuantumului pedepsei.
Transferul de date informatice suscită un interes aparte atât în doctrină, cât şi în practica judiciară,
întrucât modul său de manifestare este unul aparte. Într-o primă instanţă, apreciem că legalitatea sau
ilegalitatea transferului nu rezidă doar în natura datelor ce fac obiectul transferului, cât mai ales în dreptul
făptuitorului de a dispune de acestea. Spre exemplificare, putem imagina situaţia în care o persoană este
autorizată să proceseze date clasificate, potrivit legii, de nivel „strict secret”, însă comite infracţiunea de
transfer neautorizat de date informatice întrucât nu are permisiunea de a dispune de unele dintre acestea,
chiar clasificate „strict secret”, neîndeplinind principiul „nevoii de a cunoaşte”.
Într-un exemplu extrem de controversat, acela al descărcării (download) de filme sau muzică din sisteme
de distribuţie de tip File Sharing, apreciem că fapta persoanei care „extrage” un film în format digital din
zona de resurse partajate (zona de Share) pusă la dispoziţie de o altă persoană nu poate fi reţinută ca
transfer neautorizat de date informatice, întrucât, odată ce sunt prezenţi virtual într-un astfel de mediu
602
electronic de partajare, utilizatorii au acceptat punerea propriilor resurse informaţionale la dispoziţia
celorlalţi membri şi sunt de acord cu realizarea transferului bidirecţional de date informatice. În această
situaţie însă vor fi aplicabile mai degrabă prevederile Legii nr. 8/1996 actualizată privind protecţia
dreptului de autor şi a drepturilor conexe.
Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca activitatea făptuitorului asupra datelor informatice să fi fost
executată (realizată) neautorizat, adică fără drept. De reţinut că sintagma „fără drept” se referă doar la
acţiunea făptuitorului asupra datelor informatice în cauză, evidenţiind în ce măsură acesta are permisiunea
sau este autorizat să dispună de respectivele informaţii în sensul dorit de el. În ceea ce priveşte
interacţiunea acestuia cu sistemul informatic în care se află stocate datele informatice care fac obiectul
transferului, considerăm că sunt aplicabile mai degrabă prevederile art. 360 – accesul ilegal la un sistem
informatic. În situaţia în care datele informatice sunt protejate în mod expres şi de alte prevederi legale*4),
se va putea reţine concurs de infracţiuni în măsura în care respectivele norme au componente de natură
penală.
În practica judiciară există încă foarte multe dezbateri asupra subiectului descărcării (downloadării) de
opere protejate prin drepturi de autor (de exemplu, muzică sau filme) de pe servere specializate de File
Sharing. În opinia noastră, prin descărcarea unei astfel de opere protejate în computerul făptuitorului se
realizează în mod automat o copie a respectivului material audiovizual, ceea ce contravine prevederilor art.
142 din Legea nr. 8/1996, care sancţionează reproducerea neautorizată a unei opere protejate, însă, în
raport cu datele informatice care reprezintă codificarea digitală a operei, făptuitorul nu are nicio altă
restricţie legală, ceea ce conferă activităţii de transfer de date un caracter licit.
Pe de altă parte, transferul de date informatice trebuie privit ca o activitate biunivocă, adică diseminare –
extragere/copiere, motiv pentru care, în cazul în care o persoană încarcă pe un server (public) din internet
conţinut informaţional la care accesul este protejat/restricţionat prin lege, va exista infracţiunea de transfer
neautorizat de date dintr-un sistem informatic atât în sarcina acesteia (care a realizat upload-ul de date
informatice din locaţia iniţială), cât şi în sarcina celui care, mai apoi, extrage/copiază respectivele
informaţii din server.
Transferul neautorizat de date informatice dintr-un mijloc de stocare a datelor informatice apare şi în
cazul Skimming-ului la un bancomat. Prin „citirea” benzii magnetice a cardurilor (cu ajutorul
dispozitivelor electronice artizanale tip „pisicuţă” camuflate în interfeţe de plastic care induc în eroare
utilizatorii legali), mai înainte ca respectivele carduri să intre în fanta de acceptare a bancomatelor,
făptuitorii realizează în fapt un transfer neautorizat al datelor informatice stocate pe pista nr. 2 a suprafeţei
magnetizate în memoria internă a micro-controllerelor (skimmere). Prin caracteristicile sale funcţionale, un
card bancar poate fi considerat fără dubiu drept mijloc de stocare a datelor informatice.
În ceea ce priveşte Skimming-ul, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit, prin Decizia nr. 15/2013*5),
că singura operaţiune aplicabilă este cea denumită generic operaţiuni ilegale cu dispozitive sau programe
informatice, sub forma prevăzută de art. 365 alin. (2) C. pen., respectiv deţinerea, fără drept, a unui
dispozitiv, a unui program informatic, a unei parole, a unui cod de acces sau a altor date informatice
dintre cele prevăzute în alin. (1), în scopul săvârşirii uneia dintre infracţiunile prevăzute în art. 360–364.
În acest caz, suntem de părere că soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este incompletă, întrucât nu
analizează toate aspectele legate de realitatea tehnică, precum şi de scopul urmărit de făptuitor. Astfel,
infracţiunea de operaţiuni ilegale cu dispozitive şi programe informatice este o infracţiune mijloc,
îndreptată spre o infracţiune scop pe care instanţa nu o identifică în mod corespunzător în decizia sa, dar
care este evidentă, respectiv transferul neautorizat de date informatice dintr-un mijloc de stocare, prevăzută
de art. 364 C. pen.
Skimming-ul presupune cu necesitate ca situaţie premisă deţinerea unui dispozitiv (artizanal) de captare
a datelor de pe banda magnetică a cardurilor, iar încadrarea juridică este în dispoziţiile art. 365 alin. (2) C.
pen. Pentru captarea datelor de pe banda magnetică, trebuie ca acest dispozitiv să interacţioneze cu cardul,
astfel că este necesară montarea acestuia pe bancomat, în exteriorul acestuia. La introducerea cardului în
bancomat se realizează în întregime skimming-ul, pentru că în acest moment cardul interacţionează cu
603
dispozitivul artizanal, care procedează la copierea datelor, moment în care se realizează elementele
constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 364 alin. (2) C. pen., care se va reţine în concurs cu
infracţiunea prevăzută la art. 365 alin. (2) C. pen.
b) Urmarea imediată o constituie, pe de o parte, existenţa unui duplicat al datelor informatice vizate pe
un alt suport de stocare decât cel iniţial (fiind compromisă caracteristica de confidenţialitate), dar, pe de
altă parte, şi imposibilitatea utilizatorului legal de a mai dispune de datele relocate (fiind compromise atât
caracteristica de confidenţialitate, cât şi cea de disponibilitate).
c) Raportul de cauzalitate. Între activitatea făptuitorului şi urmarea produsă în legătură cu noua locaţie
a datelor informatice vizate trebuie să existe o legătură de cauzalitate, însă aceasta trebuie dovedită prin
expertiză tehnică.
Infracţiunea de transfer neautorizat de date informatice se comite, sub aspect subiectiv, cu intenţie
Practica judiciară ne arată însă că, în marea majoritate a cazurilor, autorul acţionează cu scopul de a
produce
A. Forme
Infracţiunea se consideră consumată atunci când făptuitorul a reuşit transferul reprezentării binare a
datelor selectate dintr-un sistem informatic, eventual pe un mediu extern de stocare.
Interpretări diferite pot apare în ceea ce priveşte unitatea de infracţiuni. În opinia noastră, făptuitorul care
copiază pe o memorie USB personală date confidenţiale din calculatorul de la serviciu, pe care, ulterior, le
copiază mai departe în calculatorul personal de acasă, va fi vinovat de o singură infracţiune de transfer
neautorizat de date informatice (art. 364 C. pen.), chiar dacă, practic, avem de-a face cu un act de copiere-
extragere a datelor din computerul de serviciu pe memoria USB personală, iar mai apoi, nedefinit în timp,
şi cu alte acte de copiere-extragere a datelor duplicat din memoria USB în computerul personal, din acesta
pe un disc optic etc. Raţionamentul este că, ulterior primei extrageri/copieri, oricâte alte operaţiuni similare
vor fi efectuate de aceeaşi persoană asupra aceloraşi date, va exista doar o singură infracţiune simplă şi
nicidecum o infracţiune continuată.
B. Sancţionare
Pedeapsa pentru infracţiunea de alterare a integrităţii datelor informatice este închisoarea de la unu la 5
ani.
*1) Se mai foloseşte şi sintagma „format digital”.

*2) Noul Cod penal prevede că subiect activ poate fi şi persoana juridică.
*3) Exprimată în kilobytes – KB, megabytes – MB sau gigabytes – GB, unde 1 byte reprezintă opt biţi
„0” sau „1”.
*4) De exemplu: Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, Legea nr. 677/2001
pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a
acestor date, Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate etc.
*5) Publicată în M. Of. nr. 760 din 6 decembrie 2013.
604
ART. 365
Operaţiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice
Infracţiunea de operaţiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice este reglementată în Codul
penal în două variante tip.
Astfel, constituie infracţiunea prevăzută de art. 365 alin. (1) fapta persoanei care, fără drept, produce,
importă, distribuie sau pune la dispoziţie sub orice formă: a) dispozitive sau programe informatice
concepute sau adaptate în scopul comiterii uneia dintre infracţiunile prevăzute la art. 360–364; b) parole,
coduri de acces sau alte asemenea date informatice care permit accesul total sau parţial la un sistem
informatic, în scopul săvârşirii uneia dintre infracţiunile prevăzute în art. 360–364.
De asemenea, constituie infracţiunea prevăzută de art. 365 alin. (2) deţinerea, fără drept, a unui
dispozitiv, a unui program informatic, a unei parole, a unui cod de acces sau a altor date informatice dintre
cele prevăzute la alin. (1), în scopul săvârşirii uneia dintre infracţiunile prevăzute în art. 360–364.
a) Obiectul juridic special. Este reprezentat de relaţiile sociale referitoare la încrederea în datele,
dispozitivele şi programele informatice, în sensul utilizării corecte şi legale a acestora, precum şi în
desfăşurarea corectă şi legală a operaţiunilor comerciale în legătură cu acestea.
b) Obiectul material. În această categorie vor intra dispozitivele electronice ori programele special
create sau adaptate pentru a fi folosite ca mijloace pentru comiterea altor infracţiuni informatice, precum şi
datele informatice ce ţin de protecţia sistemului (parole, coduri de acces etc.).
a) Subiect activ poate fi orice persoană fizică responsabilă penal. Practica a demonstrat că nu este
necesară o pregătire specială sau cunoştinţe avansate în domeniul electronicii sau tehnologiei informaţiei
pentru a ca o persoană să fie capabilă a realiza unele din actele ce compun elementul material al laturii
obiective a infracţiunii.
b) Subiectul pasiv al infracţiunii este persoana fizică sau juridică deţinătoare de drept a sistemului
informatic, susceptibil a i se aduce atingere prin săvârşirea faptelor incriminate, dar şi proprietarul ori
deţinătorul dreptului de autor pentru produsele hardware ori software modificate sau adaptate în scop
infracţional. Va fi subiect pasiv şi persoana fizică sau juridică deţinătoare de drept sau proprietară (nu
neapărat utilizator) a parolelor, codurilor de acces sau alte asemenea date informatice care au fost în mod
fraudulos utilizate pentru a permite accesul într-un sistem informatic.
a) Elementul material. Varianta tip a infracţiunii este reprezentată de acţiunea de a produce, importa,
distribui sau pune la dispoziţie, fără drept, de dispozitive ori programe informatice, de parole, coduri de
acces sau alte asemenea date informatice, special concepute sau adaptate ori care permit accesul total sau
parţial la un sistem informatic în scopul săvârşirii uneia dintre infracţiunile prevăzute la art. 360–364 C.
pen.
605
Producerea unui dispozitiv informatic constă în efectuarea unor activităţi de ordin tehnic prin care
anumite componente electronice sunt astfel îmbinate şi interconectate încât produsul obţinut să poată
interacţiona (direct sau de la distanţă) cu un sistem informatic sau să devină o parte integrantă a acestuia.
Spre exemplu, confecţionarea unui dispozitiv electronic cu ajutorul căruia pot fi interceptate transmisiile de
pachete de date într-o reţea de calculatoare.
Crearea (producerea) unui program informatic presupune elaborarea unei schiţe logice a programului în
funcţie de scopul urmărit şi transcrierea instrucţiunilor într-un limbaj de programare pentru a putea fi
„înţelese” şi ulterior executate de către sistemul informatic vizat. Un exemplu în acest sens poate fi
conceperea unui program care, pus în execuţie pe un computer, permite accesul unei persoane neautorizate
la resursele sale ori la întregul sistem informatic la care este conectat, prin efectuarea unei operaţiuni de
„identificare” a parolei ori codului de acces. Cele mai periculoase programe informatice sunt însă cele care
generează viruşi informatici, cai troieni sau „bombe logice”.
Parola, ca şi codul de acces, reprezintă o înşiruire cu lungime variabilă de cifre, litere şi semne speciale
rezultate în urma atingerii anumitor butoane ale tastaturii ori generate aleatoriu, prin aplicarea unui
algoritm matematic anumitor semnale electrice (sau de altă natură) în cadrul unui dispozitiv special fabricat
în acest sens. În mod figurat, parola şi codul de acces pot fi comparate cu „dinţii” unei chei. Cu ajutorul
acestora, din motive de securitate, deţinătorii sau utilizatorii de drept restricţionează accesul persoanelor
neautorizate la sistemele, dispozitivele sau programele informatice pe care le rulează sau gestionează.
Importul presupune totalitatea operaţiunilor cu caracter comercial prin care se introduc în ţară
dispozitive, programe informatice, parole, coduri sau alte asemenea date, cu scopul menţionat în lege.
Distribuirea are aici sensul de repartizare, împărţire, diseminare (indiferent dacă este cu titlu oneros sau
nu) către alte persoane a respectivelor dispozitive, programe informatice, parole ori coduri de acces.
Prin punere la dispoziţie, legiuitorul a avut în vedere facilitarea, pe orice cale şi prin orice mijloc, a
accesului altor persoane la dispozitive, programe informatice, parole sau coduri de acces de tipul celor care
permit săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 360–364.
În varianta 2, legea încriminează şi deţinerea, fără drept, de astfel de dispozitive electronice, programe
informatice, parole, coduri de acces sau alte date informatice, în scopul săvârşirii unora dintre infracţiunile
prevăzute în art. 360–364.
În practica judiciară a fost recent soluţionat un recurs în interesul legii privind încadrarea juridică a
accesării unui bancomat prin montarea unor dispozitive autonome de citire a benzii magnetice În acest
sens, prin Decizia nr. 15 din 14 octombrie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să
judece recursul în interesul legii, a stabilit, admiţând recursul în interesul legii formulat de Procurorul
General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, că montarea la bancomat a
dispozitivelor autonome de citire a benzii magnetice a cardului autentic şi a codului PIN aferent acestuia
(skimmere, mini videocamere sau dispozitive tip tastatură falsă) constituie infracţiunea prevăzută de art. 46
alin. (2) din Legea nr. 161/2003 [art. 365 alin. (2) C. pen., în noua reglementare, s.n. – M.D.]. Strict în
ceea ce priveşte montarea dispozitivului pe bancomat, prevederile art. 365 alin. (2) sunt pertinente şi le
susţinem fără rezerve.
Infracţiunea are totuşi elementele caracteristice ale unei infracţiuni mijloc, întrucât scopul făptuitorului
este acela de a copia neautorizat datele informatice stocate pe banda magnetică a cardurilor, iar o cerinţă
esenţială este aceea ca dispozitivul să fie apt să îndeplinească, din punct de vedere tehnic, funcţia de
„transfer şi stocare de date” pentru care a fost conceput. Interesant este faptul că, după obţinerea, prin
copiere, a datelor de pe banda magnetică [faptă care se încadrează în prevederile art. 364 alin. (2) C. pen.],
făptuitorul se află din nou în condiţiile art. 365 alin. (2) C. pen., de această dată el fiind persoana care
deţine „un cod de acces” sau „alte asemenea date”, în scopul săvârşirii uneia dintre infracţiunile prevăzute
la art. 360–364 C. pen., în fapt a unui acces ilegal la un sistem informatic, prin folosirea ulterioară, la
bancomat, a unui instrument de plată electronică falsificat şi a codului de acces aferent.
În condiţiile alin. (2) al art. 365, evidenţiem faptul că sintagma „fără drept” cu privire la deţinere a fost
utilizată de legiuitor în exces, întrucât caracterul ilicit al acţiunii rezultă foarte clar din textul legal, prin
606
aceea că dispozitivele, programele informatice, parolele, codurile de acces sau alte asemenea date sunt
deţinute în scopul săvârşirii uneia dintre infracţiunile prevăzute în art. 360–364.
b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol, de ameninţare, la adresa datelor şi
sistemelor informatice. O persoană care a experimentat un astfel de eveniment va căpăta o anumită teamă
sau reticenţă în a mai folosi, de exemplu, programe informatice descărcate (ori achiziţionate) din internet
sau „obţinute” de la diverşi „prieteni”.
de cauzalitate, însă aceasta trebuie dovedită.
Infracţiunea de operaţiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice se comite, sub aspect
subiectiv, cu intenţie directă sau indirectă.
În decursul timpului au existat numeroase controverse în ceea ce priveşte legalitatea comercializării de
dispozitive sau de aplicaţii cu ajutorul cărora pot fi comise infracţiuni informatice, iar autorităţile au
manifestat o bună perioadă de timp o reticenţă inexplicabilă în investigarea şi combaterea acestui tip de
infracţiune.
În prezent, atât în ţara noastră, cât şi în lume, există o multitudine de persoane, fizice sau juridice, care,
direct sau prin intermediul unor site-uri web, graţie facilităţilor oferite de comerţul electronic, pun la
dispoziţie, vând, distribuie etc. produse de tip hardware şi software al căror principal scop l-ar reprezenta
„securitatea” clienţilor/cumpărătorilor.
Aparent, nimic nu poate conduce a priori la presupunerea existenţei unei activităţi infracţionale, mai ales
dacă reclamele asociate produselor sau descrierea tehnică a acestora au drept scop crearea unei „aure” de
legalitate. Mai mult, ca parte a procesului de vânzare-cumpărare (distribuire, punere la dispoziţie/primire
etc.), ofertantul atrage atenţia asupra faptului că „utilizatorul/cumpărătorul este singurul responsabil de
modul şi condiţiile de folosire a respectivelor produse”.
Totuşi, lucrurile nu stau chiar aşa, iar practica judiciară românească ne-a oferit suficiente exemple
semnificative. Complexitatea fenomenului solicită, în opinia noastră, o analiză juridică detaliată, în vederea
evaluării situaţiilor în care poate fi angajată răspunderea penală a diferitelor persoane care interacţionează
în acest context.
Să considerăm, spre exemplu, cazul în care ofertantul pune la dispoziţia (oferă, vinde etc.)
cumpărătorilor aplicaţii special concepute pentru a realiza monitorizarea unui sistem informatic sau
de comunicaţii. Vom avea două situaţii de fapt, cărora le pot corespunde mai multe variante de încadrare
juridică, astfel:
1. Odată achiziţionată, aplicaţia este folosită de cumpărător pentru uzul propriu, instalată în sistemul
informatic sau de comunicaţii propriu, în scopul de a proceda la supravegherea activităţii online a copiilor
săi. Notă: uz propriu poate însemna şi uzul în cadrul familiei, iar sistem informatic sau de comunicaţii
propriu poate însemna orice sistem informatic sau de comunicaţii deţinut legal (indiferent de titlu) şi
partajat în cadrul familiei.
1.a) în cazul în care cumpărătorul foloseşte aplicaţia pentru supravegherea activităţii online a copiilor în
vederea asigurării protecţiei acestora în spaţiul cibernetic, nu credem că se poate identifica o activitate
ilegală. Nici din partea cumpărătorului, nici din partea vânzătorului.
1.b) în cazul în care cumpărătorul instalează aplicaţia în sistemul informatic propriu, însă obţine ca
rezultat al monitorizării electronice coduri de acces, parole, discuţii pe chat, mesaje de poştă electronică
trimise/primite aparţinând, de exemplu, soţiei sale. În această situaţie, considerăm că există o activitate
infracţională, soţul putând fi acuzat de „interceptare ilegală a unei transmisii de date informatice” – art. 361
C. pen. (şi nu numai), în concurs real cu (dar nu limitat la) „violarea secretului corespondenţei” – art. 302
C. pen.
Cum achiziţionarea aplicaţiei nu este textual incriminată, pentru existenţa condiţiilor de aplicare a
prevederilor art. 365 alin. (2) C. pen. în ceea ce priveşte deţinerea de către cumpărător a eventualelor
607
parole, coduri de acces sau alte asemenea date interceptate prin utilizarea aplicaţiei, trebuie demonstrat că
acesta a acţionat în scopul săvârşirii infracţiunilor prevăzute la art. 360–364 C. pen.
În ceea ce îl priveşte pe ofertantul (vânzătorul) software-ului de monitorizare electronică, în practică au
existat controverse privind răspunderea penală a acestuia în cazul analizat. În opinia noastră, şi vânzătorul
este responsabil, întrucât, cunoscând detaliile tehnice şi făcând reclamă capabilităţilor aplicaţiei sau
dispozitivului oferit spre vânzare – notă: de a putea fi folosite în activităţi ilegale în legătură cu mijloace
de comunicaţii sau sisteme informatice) a prevăzut acest lucru şi a acceptat posibilitatea producerii unui
rezultat infracţional, existând în cazul său o vinovăţie sub forma intenţiei indirecte.
Opiniilor, potrivit cărora vânzătorul nu ar fi răspunzător, după exemplul persoanei care vinde un cuţit
într-un magazin de produse gospodăreşti iar, ulterior, respectivul cuţit este corp delict într-un caz de omor,
le sunt opozabile prevederile legale existente, care încriminează clar şi distinct punerea la dispoziţie,
distribuirea, vânzarea etc. de produse/instrumente/dispozitive etc. asupra cărora legiuitorul a dorit
exercitarea unui control adecvat. Spre exemplu, comercializarea de produse radioactive, anumite categorii
de armament, droguri, opere protejate de drepturi de autor etc. sunt domenii reglementate strict de către stat
prin norme penale corespunzătoare, aşa cum este şi cazul dispozitivelor sau aplicaţiilor informatice cu
ajutorul cărora pot fi comise infracţiuni informatice.
Aplicaţia (produsul, dispozitivul) de monitorizare este astfel prezentată (oferită) spre
vânzare/distribuţie/punere la dispoziţie etc. încât nu există niciun dubiu cu privire la scopul utilizării sale.
Exemplu: „(...) produsul instalat în telefonul mobil/sistemul informatic al persoanei vizate va oferi acces la
apelurile telefonice/mesajele scurte/mesajele de poştă electronică/mesajele chat etc. efectuate, transmise ori
primite de persoana vizată prin intermediul respectivului terminal de comunicaţii (...)”.
În această situaţie, existenţa vinovăţiei ofertantului (vânzătorului) unor astfel de produse este evidentă
(sub forma intenţiei directe) şi nu lasă loc interpretărilor, fiind aplicabile prevederile art. 365 alin. (1) C.
pen.
În general, dificultatea încadrării juridice folosind prevederile art. 365 C. pen. rezidă în două aspecte:
a) caracteristicile produsului vândut/distribuit/pus la dispoziţie etc. (adică acele trăsături care îl fac pe
acesta apt de a fi folosit în comiterea unei infracţiuni informatice, din categoria celor prevăzute de art. 360–
364 C. pen.;
b) modalitatea în care vânzătorul alege să îşi promoveze marfa (produsul), făcând astfel evidentă
diferenţa de prezentare a unui produs despre care au cunoştinţă doar persoanele avizate cu cea în care
cumpărătorii sunt „invitaţi” să achiziţioneze un anumit produs care „stimulează” comiterea de infracţiuni.
Ca o concluzie, putem afirma că vânzătorul comercializează dispozitivul sau aplicaţia informatică fără
drept dacă, odată achiziţionată, cu ajutorul acesteia, cumpărătorul realizează, fără drept: accesul într-un
sistem informatic, interceptarea unei transmisii de date informatice, alterarea integrităţii datelor
informatice, perturbarea funcţionării unui sistem informatic ori transferul de date informatice dintr-un
sistem informatic sau dintr-un mijloc de stocare a datelor.
Infracţiunea prevăzută la alin. (2), respectiv deţinerea de dispozitive, programe informatice, parole,
coduri de acces sau alte asemenea date este susceptibilă a fi comisă numai cu intenţie directă calificată prin
scop (acela de a săvârşi una dintre infracţiunile prevăzute la art. 360–364 C. pen.).
A. Forme
Anumite acte pregătitoare sunt incriminate ca infracţiuni de sine stătătoare, cum ar fi art. 360 – accesul
ilegal la un sistem informatic, art. 361 – interceptarea ilegală a unei transmisii de date informatice ori art.
364 – transferul neautorizat de date informatice, chiar dacă acestea sunt menţionate de legiuitor ca fiind
chiar infracţiunile pentru a căror comitere ulterioară făptuitorul realizează una dintre operaţiunile ilegale
descrise prin art. 365 în legătură cu dispozitive sau programe informatice.
608
Infracţiunea se consideră consumată în momentul producerii, comercializării, importului, distribuirii,
punerii la dispoziţie, fără drept, a unui dispozitiv, program informatic, parolă, cod de acces, special adaptat
sau conceput ori care permite accesul total sau parţial la un sistem informatic, în scopul săvârşirii
infracţiunilor mai sus menţionate. De asemenea, infracţiunea va fi consumată în momentul în care
făptuitorul a primit, depozitează sau stochează un dispozitiv, un program informatic, o parolă, un cod de
acces sau alte asemenea date având în vedere să comită una dintre infracţiunile prevăzute la art. 360–364
C. pen.
Săvârşirea faptelor incriminate în art. 365 alin. (1) lit. a) şi b) şi alin. (2), cu aceeaşi ocazie şi în mod
neîntrerupt, realizează conţinutul constitutiv al unei singure infracţiuni (constituie o unitate naturală de
infracţiune)*1).
B. Sancţionare
Pedeapsa pentru infracţiunea de operaţiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice, în condiţiile
art. 365 alin. (1) C. pen., este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amendă, în timp ce pentru aceeaşi
infracţiune comisă în condiţiile art. 365 alin. (2), pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amendă.
*1) A se vedea M. Dobrinoiu, în V. Dobrinoiu ş.a., op. cit., p. 541.
ART. 366
Sancţionarea tentativei
În cazul Capitolului VI „Infracţiuni contra siguranţei şi integrităţii sistemelor şi datelor informatice”,

legiuitorul a optat pentru incriminarea tentativei la toate infracţiunile prevăzute în respectiva secţiune.
TITLUL VIII
Infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială
ART. 367
Constituirea unui grup infracţional organizat
COMENTARIU (Conf. univ. dr. Costică Păun)
Infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 din noul Cod penal
este reglementată într-o variantă tip, o variantă agravată, o variantă care prevede incidenţa concursului de
infracţiuni, o cauză de nepedepsire şi o cauză de reducere a pedepsei. De asemenea, prin textul de
incriminare, în alineatul ultim, legiuitorul defineşte grupul criminal organizat.
Varianta tip sancţionează iniţierea sau constituirea unui grup infracţional organizat, aderarea sau
sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel de grup [alin. (1)].
În varianta agravată fapta se pedepseşte mai aspru dacă infracţiunea care intră în scopul grupului
infracţional organizat este sancţionată de lege cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau cu închisoarea mai
mare de 10 ani [alin. (2)].
Conform alin. (3), dacă faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) au fost urmate de săvârşirea unei
infracţiuni, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.
Cauza de nepedepsire conform căreia nu se pedepsesc persoanele care au comis faptele prevăzute în
alin. (1) şi alin. (2), dacă denunţă autorităţilor grupul infracţional organizat, înainte ca acesta să fi fost
609
descoperit şi să se fi început săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile care intră în scopul grupului [alin.
(4)] este adoptată de legiuitor în scopul determinării unora dintre membrii grupului infracţional organizat
de a se „pocăi” şi a scăpa astfel de sancţiunea penală.
Aplicarea acestei cauze de nepedepsire este posibilă doar dacă se îndeplinesc, cumulativ, trei condiţii:
– grupul infracţional să nu fi fost descoperit de autorităţi;
– grupul să nu fi trecut la săvârşirea infracţiunilor care fac obiectul planului infracţional;
– persoana să denunţe autorităţilor fapta de constituire a grupului.
Cauza de reducere a pedepsei la jumătate este incidentă dacă persoana care a săvârşit una dintre faptele
prevăzute în alin. (1)–(3) înlesneşte, în cursul urmăririi penale, aflarea adevărului şi tragerea la
răspundere penală a unuia sau mai multor membri ai unui grup infracţional organizat [alin. (5)].
În ultimul alineat (6), legiuitorul defineşte grupul criminal organizat ca fiind grupul structurat, format
din trei sau mai multe persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp şi pentru a acţiona în mod
coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni.
a) Obiectul juridic special. Infracţiunea de constituire a unui grup criminal organizat are ca obiect
juridic special relaţiile sociale privind convieţuirea socială, ordinea şi liniştea publică afectate grav prin
crearea asocierilor criminale. În cazul în care grupul criminal organizat pune în aplicare programul său
infracţional, apare un obiect juridic secundar care constă în relaţiile sociale care constituie obiectul juridic
al infracţiunilor care constituie scopul asocierii.
Un aspect nou în această materie este determinat de faptul că legiuitorul a decis să nu mai reglementeze
distinct infracţiunea de complot, urmând ca aceasta să cadă sub incidenţa art. 367 C. pen. Într-o asemenea
situaţie, complotul fiind o infracţiune contra securităţii statului, ar trebui să considerăm că infracţiunea
prevăzută de art. 367 C. pen. are un obiect juridic complex. Deşi din punct de vedere teoretic o asemenea
apreciere este justificată, credem că titlul capitolului, respectiv „Infracţiuni contra ordinii şi liniştii publice”
ne obligă să considerăm că obiectul juridic al infracţiunii este constituit din relaţiile sociale privind
convieţuirea socială. Obiectul juridic secundar însă ar putea fi format din relaţiile sociale privind
securitatea naţională dacă grupul criminal organizat va include în programul său ilicit şi va trece la
săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute în Titlul X.
b) Obiectul material. Infracţiunea prevăzută de art. 367 C. pen. nu are obiect material întrucât acţiunea
care constituie elementul material al faptei nu este îndreptată asupra unui obiect.
a) Subiectul activ al infracţiunii pe care o analizăm este nedeterminat. În ipoteza normativă a
constituirii, subiecţii infracţiunii vor avea calitatea de coautori (pluralitate constituită). În variantele
iniţierii, aderării şi sprijinirii este posibil ca subiect activ să fie o singură persoană.
Existenţa socială a grupului criminal organizat reprezintă o realitate obiectivă, care priveşte fapta
materială săvârşită în comun de subiecţii activi şi din această constatare decurg unele consecinţe juridice:
– toţi făptuitorii vor răspunde penal pentru fapta la comiterea căreia au contribuit obiectiv şi subiectiv.
Rezultatul socialmente periculos al faptei penale le este deopotrivă imputabil, deoarece fiecare în parte şi
toţi la un loc au contribuit la producerea lui. Împrejurarea că uneori legea penală prevede diferenţieri de
pedeapsă ori că o asemenea diferenţiere se face de judecător cu prilejul aplicării pedepsei, nu infirmă ideea
că temeiul pedepsei rămâne, pentru toţi infractorii implicaţi în pluralitate, acelaşi;
– dacă, în ipoteza judecării unei pluralităţi constituite de infractori, instanţa de judecată pronunţă o hotărâre
prin care se constată că, pentru unul dintre făptuitori, in rem, fapta penală nu există, de această hotărâre
profită toţi făptuitorii, pentru că, obiectiv, fapta fiind indivizibilă, aceasta nu poate fi declarată inexistentă
pentru un făptuitor şi existentă pentru ceilalţi. La fel, oricare altă instituţie penală ale cărei efecte operează
610
in rem, în măsura în care este incidentă în raport cu fapta penală săvârşită de o pluralitate de infractori, va
produce efecte identice în raport cu toţi făptuitorii.
b) Subiectul pasiv al infracţiunii este societatea întregul său, respectiv statul ca titular al valorilor
sociale ocrotite de lege.
a) Elementul material al infracţiunii de constituire a unui grup criminal organizat se poate realiza prin
una dintre următoarele modalităţi normative: iniţiere, constituire, aderare sau sprijinirea, sub orice formă,
a unui astfel de grup.
Prin iniţiere se înţelege punerea în aplicare a planului de organizare a unui grup infracţional. Aceasta
presupune planificarea acţiunii şi contactarea unor persoane care trebuie convinse de avantajele pe care le
poate produce activitatea ilicită concertată într-un domeniu profitabil sau care să determine o consecinţă
politică dezirabilă.
Apreciem că varianta acestei modalităţi normative reprezintă un exces de reglementare deoarece
sancţionarea efectivă a iniţiatorului va fi posibilă doar dacă acţiunile acestuia ar conduce la constituirea
grupului şi ar avea sens dacă iniţiatorul ar fi pedepsit mai sever. Convenţia internaţională se referă la
„înţelegerea” (agreeing – engl., s’entendre – fr.) dintre persoane pentru a săvârşi infracţiuni grave în grup
criminal organizat şi cu scopurile precizate, şi nu la simpla iniţiere, care, de altfel, poate să nu fie urmată de
constituirea grupului, legea română nefăcând vreo precizare discriminatorie în acest sens.
Acţiunea de constituire presupune asocierea efectivă a trei sau mai multe persoane, prin acord de voinţă
(chiar tacit), pentru a organiza un grup care să pregătească şi să pună în aplicare planurile săvârşirii uneia
sau mai multor infracţiuni. Pentru a fi considerat grup criminal constituit, este necesar un număr minim de
membri (trei) cu un minim de organizare (reguli de funcţionare, stabilirea unei ierarhii, repartizarea
rolurilor şi a responsabilităţilor etc.), stabilitate în timp şi proiectarea unui program infracţional.
Aderarea presupune solicitarea unei persoane de a face parte dintr-un grup criminal organizat care deja
există. Nu este necesar ca persoana în cauză să-i cunoască pe toţi membrii grupului şi nici să participe la un
ritual de iniţiere. Pentru existenţa aderării este necesar ca solicitarea să fie acceptată de liderii grupului.
Sprijinirea sub orice formă a grupului infracţional organizat presupune ajutorul pe care o persoană care,
deşi nu face parte din grup, îl acordă membrilor acestuia.
Diviziunea muncii în cadrul grupurilor criminale ridică probleme teoriei şi practicii dreptului penal mai
ales cu privire la tratamentul penal al liderilor asociaţiilor care planifică, pregătesc şi decid săvârşirea
faptelor ilicite care constituie scopul asocierii, dar executarea nemijlocită a acestora revine membrilor de
rând.
Problema alăturării participaţiei penale la pluralitatea constituită de infractori prezintă un interes real,
atât din punct de vedere doctrinar, cât şi din punctul de vedere al înfăptuirii justiţiei penale. Ştiinţa
dreptului penal admite ca la o pluralitate constituită să se alăture o pluralitate ocazională*1). Subliniind
diversitatea rolurilor asociaţilor şi practica judiciară a acceptat posibilitatea existenţei pluralităţii ocazionale
alături de cea necesară*2). Astfel, în această materie, teza posibilităţii de a configura „concursul extern” la
infracţiunile de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni (art. 416 C. pen. it.) şi asociere de tip mafiot (art.
416 bis C. pen. it.) este clar formulată de jurisprudenţa italiană:
„Cu privire la infracţiunea de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, întrucât prezintă relevanţă
conduita individuală, este necesară existenţa pactum sceleris cu referire la organizaţia criminală şi affectio
societatis cu privire la conştiinţa şi voinţa subiectului de a face parte dintr-o asociaţie interzisă. Este deci
pedepsibil ca membru al organizaţiei acela care prestează adeziunea şi contribuie la activitatea organizaţiei
chiar şi pentru o perioadă limitată de timp.
Răspunde însă cu titlu de participant extern la fapta asociativă subiectul care, nefăcând parte din
structura organică a organizaţiei, s-a limitat la prestaţii ocazionale cu semnificaţie cauzală pentru
611
realizarea scopului acesteia, ori pentru menţinerea structurii asociative, fiind conştient de existenţa
structurii asociative şi de contribuţia sa în favoarea acesteia”*3).
Unii dintre autori consideră că, în condiţiile în care o persoană nu doreşte să facă parte dintr-o
organizaţie criminală, ea nu poate fi tratată în calitate de membru al acelei organizaţii chiar dacă, în
anumite împrejurări, s-a aflat în legătură cu membrii grupului criminal şi chiar i-a ajutat într-un fel sau
altul, dând curs cererilor acestora. De exemplu, un arhitect sau un inginer constructor, la solicitarea unei
persoane despre care ştie că este membrul unei organizaţii criminale, îi furnizează planurile unei clădiri pe
care a proiectat-o sau a construit-o. Se pune problema dacă, în cazul în care grupul criminal este descoperit
(chiar mai înainte de a săvârşi spargerea acelei clădiri), iar planurile sunt găsite, arhitectul sau inginerul
constructor ar putea fi acuzaţi, pe lângă infracţiunea de divulgare a secretului profesional şi pentru
infracţiunea de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni sau numai pentru complicitate la această
infracţiune. Răspunsul dominant va fi negativ, deoarece persoanele în cauză nu au acţionat cum anima
socii, ci din cu totul alte motive (din cupiditate, din ură etc.). Opinia contrară va încerca să demonstreze că
prin acţiunile sale, făptuitorul a contribuit în mod semnificativ la pregătirea unei infracţiuni-scop şi, pe cale
indirectă, la întărirea grupului criminal, deci a participat la viaţa de organizaţie a grupului. Din acest motiv
el trebuie să fie judecat ca autor, şi nu complice la infracţiunea de asociere criminală. În mod asemănător
trebuie pusă problema în materia relaţiilor clientelare dintre crima organizată şi politicieni sau oameni de
afaceri, relaţii în legătură cu care se exprimă opinia că ar trebui judecate în interiorul, şi nu în exteriorul
normelor de incriminare respective*4).
În reglementarea şi jurisprudenţa italiană, participaţia penală la pluralitatea constituită poate fi întâlnită
în două ipoteze*5):
– instigare sau complicitate la infracţiunea de asociere;
– coautorat, instigare sau complicitate la infracţiunea care intră în scopul asocierii.
În prima ipoteză, care vizează formarea, organizarea şi sprijinirea grupului criminal, instigarea la
iniţierea constituirii asociaţiei este pedepsibilă dacă a fost urmată de executare şi dacă executarea (în
modalitatea iniţierii) a avut ca rezultat constituirea grupului criminal. Instigarea la aderarea sau la
sprijinirea acesteia sunt, de asemenea, pedepsibile, cu precizarea că nu în toate normele de incriminare a
infracţiunilor asociative sprijinirea reprezintă o modalitate de existenţă a infracţiunii, fiind tratată ca o
formă a complicităţii (participaţie penală la pluralitatea constituită). În consecinţă, complicitatea la
infracţiunea de asociere este şi ea posibilă, atât în modalitatea complicităţii morale (de exemplu,
promisiunea de tăinuire sau favorizare în cazul legislaţiilor penale care nu le incriminează ca infracţiuni
distincte), cât şi a complicităţii materiale (de exemplu, furnizarea de sprijin logistic).
În cea de-a doua ipoteză, care ia în considerare sprijinirea programului criminal, participaţia penală
alături de pluralitatea constituită la săvârşirea unei anumite infracţiuni pare a fi mai uşor de decelat şi, în
consecinţă, nu mai este percepută ca un faptă care disimulează affectio societatis*6). De exemplu,
infracţiunea de spălare a banilor (acolo unde fapta este incriminată) este săvârşită nu numai de către liderii
organizaţiilor criminale, dar şi de o serie de funcţionari din sistemul financiar-bancar. Aceştia din urmă, în
scopul obţinerii de profituri ilicite, caută conexiuni în mediile infracţionale, instigă la săvârşirea
infracţiunii, oferă sprijin sub forma consultaţiilor şi documentaţiilor de specialitate şi finalizează (consumă)
fapta de reconversie a produsului ilicit al crimei. Un astfel de funcţionar poate participa – în calitate de
autor, instigator sau complice – la numeroase fapte de această natură, în favoarea unor asociaţii criminale
diferite, fără a deveni membru al uneia dintre ele.
b) Urmarea imediată în cazul infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat constă
întotdeauna într-o stare de pericol pentru autoritatea statului.
c) Raportul de cauzalitate la infracţiunea analizată rezultă din însăşi activitatea de constituire a
grupului infracţional organizat (ex re).
612
Infracţiunea de constituire a unui grup criminal organizat se comite cu intenţie. Astfel, dacă în privinţa
iniţiatorilor şi organizatorilor pluralităţii constituite de infractori este de presupus că au acţionat numai cu
intenţie directă, în cazul persoanelor care sprijină grupul considerăm că este acceptabilă şi intenţia
indirectă.
Dacă făptuitorul care a participat la o infracţiune-scop nu cunoştea natura asocierii, acesta nu va putea fi
condamnat în conformitate cu prevederile art. 367 C. pen.
Mobilul infracţiunii vizează întărirea încrederii membrilor prin exploatarea forţei organizate a grupului
infracţional.
Scopul este acela de a obţine, pe calea asocierii, avantaje ilicite care pot fi materiale sau/şi politice.
A. Forme
La această infracţiune, deşi actele pregătitoare şi tentativa sunt posibile, ele nu sunt incriminate.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul comiterii acţiunii care reprezintă modalitatea normativă de
săvârşire a infracţiunii (iniţiere, constituire, aderare sau sprijinire) neinteresând dacă scopul a fost realizat
sau nu.
Infracţiunea este continuă, iar epuizarea acesteia se produce, de regulă, prin arestarea şi condamnarea
membrilor grupului infracţional. Ipotetic, putem considera ca moment posibil al epuizării, decizia comună
a membrilor grupului de a înceta existenţa asocierii ilicite.
B. Sancţionare
În actuala reglementare, infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat se sancţionează, în
varianta tip cu închisoare de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, iar în varianta agravată
cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Legea prevede o cauză de nepedepsire [alin. (4)] şi o cauză de înjumătăţire a pedepsei [alin. (5)].
*1) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. I, p. 181 şi 188; C. Bulai, Drept penal român, Partea generală, vol. I,
Casa de editură şi presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1992, p. 188; V. Manzini, Trattato di diritto penale
italiano, vol. VI, Torino, 1983, p. 208; G. Fiandaca, E. Musco, Diritto penale, Parte generale, ed. a 3-a,
Ed. Zanichelli, Bologna, 1995, p. 454–478; G. Fiandaca, E. Musco, Diritto penale, Parte speciale, ed. a 2-
a, Ed. Zanichelli, Bologna, 1997, p. 475; F. Mantovani, Diritto penale, Parte generale, ed. a 3-a, CEDAM,
Milano, 1992, p. 509–557.
*2) Cassazione Sezioni Unite, Decizia nr. 16 din 28 decembrie 1994, citată de L. Delpino, Diritto
Penale, Parte speciale, ed. a 9-a, complet revizuită şi actualizată, Ed. Esselibri-Simone, Napoli, 1996, p.
357.
*3) Cassazione Sezioni Unite, Decizia din 8 ianuarie 1993, citată de G. Turone, Il delitto di associazione
mafiosa, Ed. Giuffre, Milano, 1995, p. 330.
*4) R. Sciarrone, Il rapporto tra le mafia e imprenditorialita in un’area della Calabria, în Quaderni di
sociologia, vol. XXXVII, 1993, nr. 5, p. 68, citat de Turone, op. cit., p. 331 şi urm.
*5) Această separare este analizată mai ales de autorii italieni, care fac distincţie între sprijinirea
grupului criminal, sprijinirea programului criminal şi sprijinirea săvârşirii unei anumite infracţiuni cuprinse
în programul criminal (de exemplu: G. Turone, op. cit., cap. IX, p. 327–366; G. Fiandaca, La contiguità
mafiosa degli imprenditori tra rilevanza penale e stereotipo criminale, în Foro italico, II/1991, p. 475.
*6) G. Fiandaca, E. Musco, Diritto penale, Parte generale..., op. cit., p. 468–479.
ART. 368
613
Instigarea publică
Infracţiunea de instigare publică este prevăzută în art. 368 C. pen. într-o variantă normativă tip şi o
variantă agravată.
În varianta tip, se sancţionează fapta de a îndemna publicul, verbal, în scris sau prin orice alte mijloace,
să săvârşească infracţiuni [alin. (1)].
În varianta agravată, potrivit alin. (2), sancţiunea penală este mai aspră dacă fapta prevăzută în alin. (1)
este comisă de un funcţionar public.
În ambele variante, pedeapsa nu poate fi mai mare decât aceea prevăzută de legea penală pentru
infracţiunea la săvârşirea căreia s-a instigat.
a) Obiectul juridic special al infracţiunii este reprezentat de relaţiile sociale privind convieţuirea
socială, ordinea şi liniştea publică afectate de climatul tensionat determinat de instigarea la săvârşirea de
fapte penale.
b) Obiectul material. Întrucât activitatea făptuitorului nu se răsfrânge asupra unor valori materiale
infracţiunea nu are obiect material. Obiectele folosite în scopul realizării faptei de instigare reprezintă
mijloace, şi nu obiect material al infracţiunii.
a) Subiectul activ. În varianta tip, fapta poate fi săvârşită de orice persoană care răspunde penal.
În varianta agravată [alin. (2)], subiect activ poate fi numai un funcţionar public*1) care săvârşeşte fapta
prevăzută în alin. (1).
Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale: coautorat, instigare sau complicitate. Coautorii
efectuează împreună acţiunea de instigare (de exemplu, participanţii la o manifestaţie împotriva unui partid
politic). Instigator este acela care determină o altă persoană să îndemne publicul la comiterea de infracţiuni.
Complice este acela care, în orice mod, îl ajută pe făptuitor să săvârşească infracţiunea.
b) Subiect pasiv al infracţiunii este statul.
a) Elementul material constă în acţiunea de îndemnare a publicului la săvârşirea unor infracţiuni.
Îndemnul presupune transmiterea cu hotărâre, prin orice mijloace de comunicare în masă, către public, a
unui sfat care se cere a fi urmat. Nu este o simplă sugestie, eventual în glumă, ci un sfat argumentat,
orientat către adoptarea de către public a hotărârii de a săvârşi faptele ilicite la care s-a instigat.
Conform unei opinii*2), îndemnul înseamnă mai puţin decât o determinare. Această opinie este numai
parţial adevărată deoarece îndemnul are un scop precis şi anume determinarea publicului la săvârşirea unor
fapte ilicite. Fără acest scop, îndemnul nu ar avea sens. Este adevărat că îndemnul poate să nu determine,
cu necesitate, adoptarea unei conduite ilicite, dar o astfel de opţiune este posibilă şi este dorită de instigator.
De altfel, în alin. (3), legiuitorul a luat în considerare această posibilitate, sancţionând instigatorul cu
pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea la săvârşirea căreia a instigat, dacă aceasta a fost comisă.
Prin public se înţelege un număr nedeterminat de persoane cărora le este adresat îndemnul. Această
definire este valabilă doar dacă îndemnul este realizat prin mijloace de comunicare în masă. În cazul
614
transmiterii prin viu grai, în cadrul întrunirilor publice, este de presupus că instigatorul cunoaşte măcar o
parte dintre participanţi. Astfel, un lider (sindical, politic, religios etc.) care transmite un mesaj ilicit de
acest tip, cunoaşte un număr de participanţi.
Îndemnul trebuie să vizeze săvârşirea de infracţiuni care pot fi individualizate sau generice. De
asemenea, îndemnul trebuie să fie explicit, şi nu implicit*3).
Incitarea la săvârşirea infracţiunii de genocid, comisă în public, constituie o infracţiune distinctă [art.
438 alin. (4) C. pen.].
b) Urmarea imediată. Infracţiunea de instigare publică este o infracţiune de pericol întrucât se creează o
ameninţare pentru ordinea de drept.
Infracţiunea există independent de săvârşirea unei fapte penale la care s-a instigat. Dacă fapta de
instigare publică a avut ca urmare săvârşirea infracţiunii la care s-a instigat, ea devine instigare la acea
infracţiune. Astfel, art. 368 alin. (3) C. pen. prevede că, dacă fapta de instigare publică a avut ca urmare
săvârşirea infracţiunii la care s-a instigat, pedeapsa este cea prevăzută de lege pentru acea infracţiune.
c) Raportul de cauzalitate. Legătura de cauzalitate dintre urmarea periculoasă şi activitatea incriminată
rezultă din săvârşirea infracţiunii (ex re).
Infracţiunea de instigare publică se săvârşeşte cu intenţie.
A. Forme
Actele pregătitoare şi tentativa sunt posibile dar nu sunt sancţionate penal. Infracţiunea se consumă
atunci când îndemnul ajunge la cunoştinţa publicului.
În alin. (3) este prevăzută o situaţie specială care transformă instigarea publică într-un act de participaţie
penală dacă a fost urmată de comiterea infracţiunii.
B. Sancţionare
În varianta tip prevăzută de alin. (1) al art. 368 C. pen., infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 3
Conform legii [alin. (1)], dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea la care a instigat este mai
mică decât cea prevăzută de art. 368 alin. (1) C. pen., sancţiunea aplicată făptuitorului pentru instigarea
publică nu poate depăşi această pedeapsă.
De asemenea, dacă instigarea publică a avut ca rezultat săvârşirea infracţiunii la care s-a instigat,
pedeapsa este cea prevăzută de lege pentru acea infracţiune [alin. (3)]. În consecinţă, pedeapsa aplicată
făptuitorului poate fi mai mare sau mai mică decât cea prevăzută de art. 368 alin. (1) C. pen.
Dacă fapta prevăzută în alin. (1) este săvârşită de un funcţionar public pedeapsa este închisoarea de la
unu la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, fără a se putea depăşi pedeapsa prevăzută de lege
pentru infracţiunea la săvârşirea căreia s-a instigat.
*1) A se vedea comentariile la art. 175 C. pen.

*3) Un mesaj implicit a fost prezentat în Piaţa Universităţii, în anul 1990, când pe un afiş scria: Codul
penal a fost abrogat.
ART. 369
Incitarea la ură sau discriminare

615
Infracţiunea este prevăzută în art. 369 C. pen. într-o singură variantă normativă, respectiv incitarea
publicului, prin orice mijloace, la ură sau discriminare împotriva unei categorii de persoane.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale privind convieţuirea bazată pe respect reciproc
între membrii societăţii, relaţii care pot fi afectate de discriminare şi ură.
Discriminarea este considerată ca un factor criminogen important fiind asociată cu prejudecata. O
asemenea asociere este făcută deoarece sentimentele discriminatorii constituie obstacole culturale
relevante, cu o importanţă aparte în determinarea comportamentului infracţional.
Discriminarea reprezintă refuzul de a trata un grup social în conformitate cu aspiraţiile sale. Ea se poate
exercita la diferite niveluri: al claselor sociale, al sexelor, al apartenenţei religioase, al grupurilor etnice, al
instruirii, al participării la activităţi sociale, al emigrării etc. Aceste preferinţe diverse nasc prejudecăţi,
atitudini negative cu privire la ansamblul grupurilor minoritare.
Discriminările pot avea loc şi în lipsa prejudecăţilor. Astfel, o persoană care nu admite prejudecăţile se
va conforma totuşi cutumelor discriminatorii care se manifestă în societate. Intensitatea discriminărilor
depinde de criterii economice, sociale şi politice şi culturale. Prejudecăţile nasc sentimente de frustrare
care, de regulă, declanşează porniri agresive, precum şi dorinţe puternice de revanşă din partea celor care
se consideră discriminaţi.
Actele de discriminare pot perturba grav relaţiile dintre cetăţeni întrucât afectează relaţiile sociale care
trebuie să se întemeieze pe respect reciproc.
b) Obiectul material. Infracţiunea analizată nu are obiect material.
a) Subiectul activ. Norma de incriminare nu cere nicio calitate pentru subiectul activ. În consecinţă,
această infracţiune poate fi săvârşită de orice persoană care îndeplineşte condiţiile răspunderii penale.
b) Subiectul pasiv principal este statul, iar subiectul pasiv adiacent este reprezentat de persoanele
împotriva cărora s-a desfăşurat activitatea infracţională.
a) Elementul material. Infracţiunea de incitare la ură sau discriminare se săvârşeşte printr-o acţiune de
instigare prin determinarea ori încurajarea manifestării urii sau atitudinilor discriminatorii împotriva unei
categorii de persoane*1) prin care se urmăreşte crearea sau amplificarea sentimentelor de adversitate şi
intoleranţă.
Nu constituie incitare la ură sau discriminare manifestarea unei atitudini critice, dezaprobarea faţă de
greşelile sau atitudinile inacceptabile ale unor reprezentanţi ai unei minorităţi (de exemplu, faţă de
suporterii violenţi ai echipelor de fotbal).
Esenţial pentru existenţa infracţiunii este ca incitarea la ură sau discriminare să se raporteze explicit la o
categorie de persoane. Elementul material se poate realiza indiferent dacă activitatea ilicită are loc în
public, ori în alte condiţii. Esenţial este ca fapta să ajungă la cunoştinţa publicului.
Infracţiunea de incitare la ură sau discriminare trebuie deosebită de instigarea publică, prevăzută de art.
368 C. pen., întrucât, în cazul instigării publice, activitatea de instigare se referă la fapte care constituie
infracţiuni, iar în cazul incitării la ură sau discriminare, fapta de a urî sau discrimina o persoană nu
616
constituie prin ea însăşi o infracţiune [cu excepţia faptei prevăzute în art. 297 alin. (2) C. pen., când fapta
este săvârşită de un funcţionar public în exerciţiul atribuţiunilor de serviciu].
b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru relaţiile de convieţuire socială care
trebuie să se stabilească pe respect reciproc şi bună înţelegere între cetăţeni.
c) Raportul de cauzalitate rezultă, de regulă, din săvârşirea acţiunii incriminate.
Infracţiunea de instigare la discriminare se comite cu intenţie. Stabilirea mobilului sau scopului săvârşirii
infracţiunii prezintă importanţă numai sub aspectul individualizării judiciare a pedepsei aplicabile.
A. Forme
Actele pregătitoare şi tentativa nu sunt incriminate.
Infracţiunea se consumă în momentul în care incitarea la ură sau discriminare ajunge la cunoştinţa
publicului. Fapta poate prezenta caracter continuat, existând în acest caz un moment al epuizării, acela al
săvârşirii ultimei acţiuni de incitare la ură sau discriminare.
B. Sancţionare
Pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda.
*1) Decizia-cadru 2008/913/JAI a Consiliului din 28 noiembrie 2008 privind combaterea anumitor
forme şi expresii ale rasismului şi xenofobiei prin intermediul dreptului penal, publicată în Jurnalul Oficial
nr. L 328 din 6 decembrie 2008, p. 0055–0058:
Articolul 1 „Infracţiuni de natură rasistă şi xenofobă. (1) Fiecare stat membru ia măsurile necesare
pentru a se asigura că faptele menţionate în continuare, săvârşite cu intenţie, sunt pedepsibile:
(a) instigarea publică la violenţă sau la ură împotriva unui grup de persoane sau a unui membru al unui
astfel de grup definit pe criterii de rasă, culoare, religie, descendenţă sau origine naţională sau etnică;
(b) săvârşirea unui act menţionat la litera (a) prin difuzarea publică sau distribuirea de înscrisuri, imagini
sau alte materiale;
(c) apologia publică, negarea în mod public sau minimizarea vădită în mod public a gravităţii crimelor
de genocid, a crimelor contra umanităţii şi a crimelor de război, astfel cum sunt definite la articolele 6, 7 şi
8 din Statutul Curţii Penale Internaţionale săvârşite împotriva unui grup de persoane sau a unui membru al
unui astfel de grup definit pe criterii de rasă, culoare, religie, descendenţă sau origine etnică sau naţională,
atunci când comportamentul respectiv este de natură să incite la violenţă sau ură împotriva unui astfel de
grup sau membru al unui astfel de grup”.
ART. 370
Încercarea de a determina săvârşirea unei infracţiuni
Infracţiunea este prevăzută în art. 370 C. pen. într-o singură variantă normativă şi constă în încercarea
de a determina o persoană, prin constrângere sau corupere, să comită o infracţiune pentru care legea
prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani.
617
a) Obiectul juridic special. Norma penală analizată vizează apărarea socială prin sancţionarea
eventualelor tentative de a se determina săvârşirea unor infracţiuni grave prin activităţi de constrângere sau
corupere a unor persoane. Această incriminare constituie o garanţie legală a respectării ordinii de drept prin
apărarea relaţiilor sociale de convieţuire paşnică.
b) Obiectul material. Întrucât banii sau alte foloase oferite în cadrul acţiunii de corupere constituie
mijlocul folosit, nu obiectul material al infracţiunii, fapta penală de încercare de a determina săvârşirea
unei infracţiuni este lipsită, de regulă, de obiect material. Există obiect material al infracţiunii când fapta se
realizează prin constrângere fizică asupra subiectului pasiv. În această ipoteză, corpul persoanei împotriva
căreia se îndreaptă fapta constituie obiectul material al infracţiunii.
a) Subiectul activ este nedeterminat. Participaţia penală este posibilă sub forma coautoratului sau
complicităţii. Instigarea nu este posibilă deoarece prin aceasta se realizează elementul material al
infracţiunii.
b) Subiectul pasiv principal este statul, iar subiectul pasiv secundar este persoana supusă acţiunii de
constrângere sau corupere.
a) Elementul material al faptei se realizează prin acţiune. Alternativ, acţiunea poate fi de constrângere
sau corupere a unei persoane pentru a săvârşi o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii
pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani.
Încercarea de a determina săvârşirea unei infracţiuni nu constituie infracţiune decât atunci când
instigarea nu a fost urmată de executare. În caz contrar, va exista instigare în sensul art. 47 C. pen.
Cerinţe esenţiale:
– fapta să fie comisă prin constrângere sau prin corupere. Constrângerea poate fi fizică sau morală, de
natură a inspira un sentiment de teamă suficient de puternică pentru a determina săvârşirea infracţiunii la
care persoana a fost instigată. Coruperea presupune oferirea sau promisiunea de bani sau alte foloase
pentru a determina comiterea faptei, neavând importanţă dacă oferirea sau promisiunea a fost acceptată sau
respinsă din moment ce această încercare a rămas fără efect.
– persoana constrânsă sau coruptă să înţeleagă semnificaţia faptei care i se cere.
Dacă actele de corupere sau constrângere constituie prin ele însele fapte penale se va reţine concursul de
infracţiuni.
b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru relaţiile de convieţuire socială.
c) Raportul de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei incriminate.
Infracţiunea de încercare de a determina săvârşirea unei infracţiuni se comite cu intenţie directă.
A. Forme
Actele pregătitoare şi tentativa nu sunt incriminate.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care se săvârşeşte un act de determinare prin
constrângere sau corupere, dar fapta poate prezenta caracter continuat.
618
B. Sancţionare
Pedeapsa pentru încercarea de a determina săvârşirea unei infracţiuni este închisoarea de la unu la 5 ani
sau amenda.
ART. 371
Tulburarea ordinii şi liniştii publice
Infracţiunea este prevăzută într-o singură variantă normativă şi constă în fapta persoanei care, în public,
prin violenţe comise împotriva persoanelor sau bunurilor ori prin ameninţări sau atingeri grave aduse
demnităţii persoanelor, tulbură ordinea şi liniştea publică.
a) Obiectul juridic special este reprezentat de relaţiile de convieţuire socială privind ordinea şi liniştea
publică, relaţii cărora li se aduce atingere prin săvârşirea infracţiunii.
Ordinea şi liniştea publică este un atribut al vieţii sociale normale, în care raporturile dintre oameni se
desfăşoară în mod paşnic, în condiţii de respect reciproc, de securitate personală, de încredere în atitudinea
şi faptele celorlalţi oameni. Aceste valori sunt rezultatul unei convieţuiri civilizate.
Ordinea şi liniştea publică este tulburată atunci când au loc în public, manifestări sau comportări
imorale, când se produc scandaluri, când oamenii se văd în primejdie de a fi obiect al unor violenţe fizice
sau de limbaj.
b) Obiectul material există în situaţia în care fapta se comite prin acte materiale fizice şi constă fie în
corpul persoanelor, fie în obiectele materiale asupra cărora se exercită actele de violenţă (bunuri distruse).
a) Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană responsabilă penal.
b) Subiectul pasiv principal este statul, iar persoanele afectate prin acţiuni de violenţă, ameninţare sau
atingere adusă demnităţii reprezintă subiect pasiv secundar (adiacent).
a) Elementul material constă într-o acţiune care se materializează în acte de violenţă comise împotriva
persoanelor sau bunurilor, ori prin ameninţări sau atingeri grave aduse demnităţii persoanelor.
Actele de violenţă comise împotriva persoanelor sau bunurilor semnifică orice manifestări brutale care
ar putea cauza suferinţe fizice, ori acte de distrugere, alterare sau aducere în stare de neîntrebuinţare a unor
bunuri.
Ameninţările, realizate prin orice mijloace de comunicare (cuvinte, gesturi, fapte), pot induce unei sau
mai multor persoane temerea că vor fi supuse unui pericol sau că o altă persoană apropiată va suferi un rău
etc.
Prin atingeri grave aduse demnităţii persoanelor se înţelege afectarea onoarei ori reputaţiei unei
persoane prin cuvinte, gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură, atribuirea unui
defect, boală sau infirmitate, ori afirmarea sau imputarea unei fapte determinate privitoare la o persoană,
care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară ori
dispreţului public.
619
Acţiunile prin care se realizează acţiunea făptuitorului trebuie să aibă loc în public. Cerinţa legii este
îndeplinită atunci când fapta se săvârşeşte în condiţiile art. 184 C. pen., text care explică ce se înţelege prin
faptă săvârşită în public. Astfel, fapta trebuie săvârşită: într-un loc care prin natura sau destinaţia lui este
totdeauna accesibil publicului, chiar dacă nu este prezentă nicio persoană; în orice alt loc accesibil
publicului, dacă sunt de faţă două sau mai multe persoane; într-un loc neaccesibil publicului, însă cu
intenţia ca fapta să fie auzită sau văzută şi dacă acest rezultat s-a produs faţă de două sau mai multe
persoane; într-o adunare sau reuniune de mai multe persoane, cu excepţia reuniunilor care pot fi
considerate că au caracter de familie, datorită naturii relaţiilor dintre persoanele participante.
b) Urmarea imediată este reprezentată de tulburarea ordinii şi liniştii publice.
Reprezintă acte prin care se tulbură ordinea şi liniştea publică fapte ca: provocarea de scandal, spargerea
de geamuri, de sticle într-un local public sau privat, acostarea violentă a unor persoane, împiedicarea prin
violenţă sau ameninţare a circulaţiei normale a pietonilor sau vehiculelor, spargerea geamurilor de la case
etc.
Există această infracţiune dacă tulburarea ordinii şi liniştii publice se săvârşeşte cu ocazia unei
manifestări populare, într-o adunare de oameni, producând opiniei publice o nelinişte persistentă, creând o
stare gravă de insecuritate în sfera relaţiilor de convieţuire socială.
Infracţiunea analizată se deosebeşte de contravenţiile la ordinea şi liniştea publică, prin gradul diferit de
pericol social şi prin natura juridică a diferită a faptelor.
În cazul infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice, manifestarea antisocială este de rezultat, în
timp ce în cazul contravenţiilor ne aflăm numai în faţa unor fapte de pericol.
Atunci când fapta prin care se realizează acţiunea întruneşte conţinutul unei infracţiuni distincte (de
exemplu, infracţiunea de lovire sau alte violenţe, vătămarea corporală, distrugere, ameninţare etc.) se aplică
regulile concursul de infracţiuni. Infracţiunea de tulburare a ordinii şi liniştii publice se găseşte în concurs
ideal cu fiecare dintre infracţiunile de ameninţare şi lovire săvârşite cu acelaşi prilej, dar infracţiunile de
ameninţare şi cele de lovire se găsesc între ele în concurs real.
c) Raportul de cauzalitate. Fiind o infracţiune de rezultat, legătura de cauzalitate trebuie dovedită.
Infracţiunea de tulburare a ordinii şi liniştii publice se săvârşeşte cu intenţie.
Mobilul sau scopul urmărit de făptuitor nu interesează, dar la individualizarea judiciară a pedepsei se va
ţine seama de acestea.
A. Forme
Actele pregătitoare şi tentativa sunt posibile, dar nu sunt incriminate.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care se comite fapta prin care se aduce atingere ordinii
şi liniştii publice.
B. Sancţionare
Pedeapsa în cazul săvârşirii infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice este închisoare de la 3
luni la 2 ani sau amendă.
ART. 372
Portul sau folosirea fără drept de obiecte periculoase
620
Infracţiunea este prevăzută în art. 372 C. pen. într-o variantă tip şi două variante agravate.
Constituie varianta tip, potrivit alin. (1), fapta de a purta fără drept, la adunări publice, manifestări
cultural-sportive, în locuri special amenajate şi autorizate pentru distracţie ori agrement sau în mijloace
de transport în comun:
a) cuţitul, pumnalul, boxul sau alte asemenea obiecte fabricate sau confecţionate anume pentru tăiere,
înţepare sau lovire;
b) arme neletale care nu sunt supuse autorizării ori dispozitive pentru şocuri electrice;
c) substanţe iritant-lacrimogene sau cu efect paralizant.
Constituie variantă agravată, potrivit alin. (2), folosirea, fără drept, la adunări publice, manifestări
cultural-sportive, în locuri de distracţie ori agrement sau în mijloace de transport în comun a obiectelor
sau substanţelor prevăzute în alin. (1).
Constituie, de asemenea, variantă agravată, potrivit alin. (3), portul, fără drept, al obiectelor sau
substanţelor prevăzute în alin. (1) în sediul autorităţilor publice, instituţiilor publice sau al altor persoane
juridice de interes public ori în spaţiile rezervate desfăşurării procesului electoral.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la siguranţa membrilor societăţii, la
menţinerea ordinii şi liniştii publice. În secundar, norma de incriminare ocroteşte viaţa şi integritatea
corporală a persoanei prin sancţionarea penală a faptei de purtare şi de folosire fără drept de obiecte
periculoase.
b) Obiectul material îl constituie armele albe, armele neletale şi dispozitivele pentru şocuri electrice ori
substanţele iritant-lacrimogene sau cu efect paralizant.
Sunt arme albe cuţitul, pumnalul (cuţit cu lamă scurtă, cu două tăişuri şi cu vârf ascuţit), boxul
(dispozitiv de metal cu găuri pentru degete, cu creste în dreptul degetelor, folosit pentru atac în lupta corp
la corp şi în încăierări), şişul (pumnal cu lamă lungă şi îngustă), măciuca (de metal, lemn, lemn armat cu
metal) sau alte obiecte periculoase fabricate sau confecţionate pentru tăiere, înţepare sau lovire (topor,
secure, sabie, spadă, baionetă etc.).
Armele neletale care nu sunt supuse autorizării sunt arme confecţionate special pentru a împrăştia gaze
nocive, iritante sau de neutralizare, precum şi muniţia corespunzătoare; arme cu destinaţie industrială,
precum şi muniţia corespunzătoare; arme de asumare, precum şi muniţia corespunzătoare; arme cu
tranchilizante, precum şi muniţia corespunzătoare; harpoane destinate pescuitului, precum şi muniţia
corespunzătoare; arbalete şi arcurile destinate tirului sportiv, precum şi muniţia corespunzătoare; pistoale
de alarmă şi semnalizare, precum şi muniţia corespunzătoare; pistoale de start folosite în competiţiile
sportive, precum şi muniţia corespunzătoare; arme de panoplie, precum şi muniţia corespunzătoare; arme
de recuzită, precum şi muniţia corespunzătoare; arme vechi, precum şi muniţia corespunzătoare*1).
Nu constituie obiect material al acestei infracţiuni armele, muniţiile, materialele explozive etc. care
constituie obiectul material al altor infracţiuni, cum ar fi cea prevăzută în art. 342 C. pen. (nerespectarea
regimului armelor şi al muniţiilor).
Un dispozitiv pentru şocuri electrice este un dispozitiv utilizat pentru a administra unei persoane un şoc
electric care vizează perturbarea funcţiei musculare superficiale. Astfel de dispozitive sunt arme
paralizante, bastoane paralizante, curele cu electroşocuri, capabile să producă un şoc electric prin contact
direct sau de la distanţă.
Substanţele iritant-lacrimogene sunt substanţele care produc iritaţii oculare profunde şi lăcrimare
abundentă. Substanţele paralizante sunt cele care determină pierderea temporară, totală sau parţială, a
mobilităţii şi sensibilităţii corpului.
621
a) Subiectul activ este nedeterminat. Participaţia penală este posibilă sub forma instigării şi
complicităţii. Întrucât fapta se comite in persona propria, nu poate exista coautorat.
b) Subiectul pasiv principal este statul ca titular al valorilor sociale ocrotite de lege. Subiect pasiv
secundar este reprezentat de persoanele fizice care s-ar putea simţi ameninţate prin portul sau folosirea fără
drept a obiectelor periculoase.
a) Elementul material al infracţiunii, în varianta tip, constă din acţiunea de a purta fără drept obiectele
periculoase la adunări publice, manifestări cultural-sportive, în locuri special amenajate şi autorizate pentru
distracţie ori agrement sau în mijloace de transport în comun.
Fapta de a purta obiecte periculoase presupune că subiectul activ are asupra sa obiectele interzise, în
locurile expres prevăzute de textul de lege, respectiv la adunări publice, manifestări cultural-sportive, în
locuri special amenajate şi autorizate pentru distracţie ori agrement sau în mijloace de transport în comun.
În varianta agravată [alin. (2)] elementul material constă în acţiunea de folosire fără drept a obiectelor
sau substanţelor periculoase, în locurile enumerate în varianta tip. Acţiunea de folosire presupune orice
formă de întrebuinţare a obiectelor şi dispozitivelor la care se referă norma de incriminare.
Varianta agravată prevăzută în alin. (3) menţine acelaşi element material ca şi varianta tip, diferind doar
locurile unde nu este permis portul obiectelor periculoase. Conform acestei variante, portul obiectelor
periculoase interzise are caracter mai grav dacă se produce în sediile autorităţilor publice, instituţiilor
publice sau al altor persoane juridice de interes public ori în spaţiile rezervate desfăşurării procesului
electoral.
Autorităţile publice sunt instituţii care exercită formele fundamentale ale activităţii puterilor statului
(legislativă, executivă, judecătorească). Instituţiile publice sunt organe sau organizaţii de stat cu atribuţii
administrative şi de execuţie. Persoanele juridice de interes public sunt persoane juridice de drept privat,
de utilitate publică, declarate astfel prin hotărâre a Guvernului. Spaţiile rezervate desfăşurării procesului
electoral sunt spaţiile anume destinate din clădirile unde au loc alegerile în situaţiile stabilite prin
dispoziţiile legale.
O cerinţă esenţială este ca acţiunea care constituie elementul material al faptei să fie realizată „fără
drept”. Expresia „fără drept” presupune că portul obiectelor periculoase este efectuat cu încălcarea
prevederilor legale. Per a contrario, anumite persoane au dreptul, în condiţiile legii, de a purta şi folosi
unele dintre obiectele periculoase interzise de lege.
Săvârşirea oricăreia dintre acţiunile prevăzute în norma de incriminare realizează elementul material al
laturii obiective. Dacă subiectul activ a săvârşeşte mai multe acţiuni ilicite cu aceeaşi ocazie va exista
unitate naturală de infracţiune, şi nu concurs de infracţiuni.
b) Urmarea imediată. Oricare dintre acţiunile care constituie elementul material al infracţiuni are ca
urmare imediată crearea unei stări de pericol pentru siguranţa persoanei şi pentru ordinea şi liniştea publică.
c) Raportul de cauzalitate rezultă din săvârşirea faptei incriminate (ex re).
Infracţiunea analizată se săvârşeşte cu intenţie.
A. Forme
Actele preparatorii şi tentativa nu sunt incriminate.
622
Consumarea infracţiunii se produce odată cu crearea stării de pericol pentru ordinea şi liniştea publică;
după momentul consumării fapta prelungindu-se în timp până la încetarea acţiunii fie prin voinţa
făptuitorului fie prin intervenţia autorităţii, infracţiunea are şi o fază a epuizării.
B. Sancţionare
Varianta tip a infracţiunii se sancţionează cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă. Varianta
agravată prevăzută în alin. (2) se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă, iar varianta
agravată prevăzută în alin. (3) cu închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendă.
*1) Anexa la Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor, republicată în M. Of. nr. 814
din 17 noiembrie 2011.
ART. 373
Împiedicarea desfăşurării unei adunări publice
Infracţiunea este prevăzută într-o singură variantă şi constă în împiedicarea, prin orice mijloace, a
desfăşurării unei adunări publice care a fost autorizată potrivit legii.
a) Obiectul juridic special al infracţiunii este reprezentat de relaţiile sociale referitoare la ordinea şi
liniştea publică, relaţii încălcate prin împiedicarea desfăşurării unei adunări publice care a fost autorizată
potrivit legii. Întrucât libertatea cetăţenilor de a-şi exprima opiniile politice, sociale sau de altă natură, de a
organiza mitinguri, demonstraţii, manifestaţii, procesiuni şi orice alte întruniri şi de a participa la acestea
este garantată prin lege, statul, prin instituţiile sale, are obligaţia de a asigura condiţii normale de exercitare
a acestor drepturi şi libertăţi.
b) Obiectul material. Infracţiunea nu are obiect material.
a) Subiectul activ al infracţiunii nu este determinat, iar participaţia penală este posibilă în toate formele
sale.
b) Subiectul pasiv. Subiectul pasiv principal este statul ca titular al valorilor sociale ocrotite de lege.
Subiectul pasiv secundar este reprezentat de grupul de persoane al căror drept la întrunire este încălcat prin
săvârşirea faptei.
a) Elementul material al acestei infracţiuni constă în acţiunea de împiedicare, prin orice mijloace, a
desfăşurării unei adunări publice care a fost autorizată potrivit legii.
A împiedica desfăşurarea unei adunări presupune mai multe acţiuni alternative, cum ar fi interzicerea
accesului la locul de adunare, blocarea alăturării la grupul de manifestanţi aflat în marş, sabotarea
sistemului de sonorizare al locului de adunare, crearea unui zgomot de fond puternic care împiedică
participanţii la adunarea publică să se audă între ei etc.
623
Ca situaţie premisă pentru existenţa infracţiunii este necesară existenţa unei adunări publice autorizate
potrivit legii. Condiţiile de autorizare a adunărilor publice sunt prevăzute în Legea nr. 60/1991*1).
Adunările publice – mitinguri, demonstraţii, manifestaţii, competiţii sportive, procesiuni şi altele asemenea
– ce urmează să se desfăşoare în pieţe, pe căile publice ori în alte locuri în aer liber se pot organiza numai
după declararea prealabilă prevăzută în lege.
Adunarea publică se autorizează după avizarea cererii de organizare a acesteia de către comisia de
avizare, formată din primar, secretarul comunei sau al oraşului, după caz, reprezentanţi ai poliţiei şi ai
jandarmeriei.
Nu pot fi autorizate adunările publice prin care se urmăreşte propagarea ideilor totalitare de natură
fascistă, comunistă, rasistă, şovină sau ale oricăror organizaţii terorist-diversioniste, defăimarea ţării şi a
naţiunii, îndemnul la ură naţională sau religioasă, incitarea la discriminare, la violenţă publică şi la
manifestări obscene, contrare bunelor moravuri, ori organizarea unei lovituri de stat sau altei acţiuni
contrare siguranţei naţionale sau încălcarea ordinii, siguranţei sau moralităţii publice, a drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor ori punerea în pericol a sănătăţii acestora.
b) Urmarea imediată. Săvârşirea acţiunii care constituie elementul material al infracţiunii de
împiedicare a desfăşurării unei adunări publice are ca urmare imediată crearea unei stări de pericol pentru
liniştea şi ordinea publică şi pentru libertatea de întrunire a persoanelor.
c) Raportul de cauzalitate rezultă din faptul împiedicării desfăşurării adunării publice.
Elementul subiectiv al infracţiunii de împiedicare a desfăşurării adunărilor publice are forma intenţiei
directe sau indirecte.
A. Forme
Actele preparatorii şi nici tentativa sunt posibile, dar nu sunt incriminate.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul împiedicării desfăşurării unei adunări publice autorizate
potrivit legii.
B. Sancţionare
Infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
*1) Legea nr. 60/1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice, republicată în M. Of. nr.
888 din 29 septembrie 2004.
ART. 374
Pornografia infantilă
Infracţiunea este prevăzută în art. 374 C. pen. într-o variantă normativă tip, o variantă agravată şi o
variantă atenuată.
În varianta tip [alin. (1)] se pedepseşte cu închisoarea de la un an la 5 ani producerea, deţinerea în
vederea expunerii sau distribuirii, achiziţionarea, stocarea, expunerea, promovarea, distribuirea, precum
şi punerea la dispoziţie, în orice mod, de materiale pornografice cu minori.
În varianta agravată [alin. (2)], dacă faptele prevăzute în alin. (1) au fost săvârşite printr-un sistem
informatic sau alt mijloc de stocare a datelor informatice pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.
624
În varianta atenuată [alin. (3)], accesarea, fără drept, de materiale pornografice cu minori, prin
intermediul sistemelor informatice sau altor mijloace de comunicaţii electronice se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.
Prin incriminarea pornografiei infantile legiuitorul, pe de o parte, a decis să sancţioneze penal activităţile
de natură să pervertească simţul moral al cetăţenilor, iar, pe de altă parte, să protejeze, indirect, pe minorii
care ar putea fi exploataţi sexual în scopul producerii de materiale pornografice.
Norma de incriminare prevăzută în art. 374 C. pen. este armonizată cu Decizia-cadru nr. 2004/68/JAI a
Consiliului Uniunii Europene*1), conform căreia pornografia infantilă trebuie contracarată, printr-o
abordare globală, care să cuprindă elementele esenţiale ale dreptului penal, comune tuturor statelor
membre, în special în materie de sancţiuni efective, proporţionale şi disuasive şi care să fie însoţită de o
cooperare judiciară cât mai extinsă*2). În Decizia-cadru menţionată, pornografia este considerată ca o
infracţiune contra moralităţii publice, bunelor moravuri, onoarei şi pudorii sexuale.
a) Obiectul juridic special al infracţiunii este reprezentat de relaţiile sociale a căror bună desfăşurare
este condiţionată de apărarea moralei publice.
Materialele pornografice cu minori pot determina la anumite persoane pulsiuni neconforme cu bunele
moravuri. Astfel de materiale se pot constitui în factor criminogen cu relevanţă în materia infracţiunilor
contra libertăţii sexuale. De asemenea, faptele de pornografie infantilă afectează, generic, „dreptul la
imagine” şi „demnitatea” minorului. Concret, minorul subiect al imaginilor pornografice poate suferi
traume psihice profunde.
b) Obiectul material al infracţiunii de pornografie infantilă este reprezentat de materialele care au servit
la săvârşirea faptei, întrucât asupra acestora se efectuează activitatea ilicită.
Prin materiale pornografice cu minori, conform art. 374 alin. (4) C. pen., se înţelege orice material care
prezintă un minor având un comportament sexual explicit sau care, deşi nu prezintă o persoană reală,
simulează, în mod credibil, un minor având un astfel de comportament. Aşadar, prin „materiale
pornografice cu minori” înţelegem obiecte, gravuri, fotografii, desene, scrieri, imprimate, filme, înregistrări
video, precum şi orice alte forme de exprimare care prezintă un comportament sexual explicit cu
minori*3). De asemenea, prin sintagma „nu prezintă o persoană reală” înţelegem orice material (cum ar fi
desenele animate) în care subiectul este un minor care simulează un comportament sexual explicit.
Prin comportament sexual explicit se înţelege orice atitudine care poate fi considerată un comportament
sexual evident.
Distincţia dintre caracterul obscen al unui material şi o operă de artă rezultă din faptul că opera de artă
este străină de obscen, acesta neputând fi folosit în creaţia artistică sau literară, decât ca procedeu de
îngroşare a unei idei, scene, personagiu etc., în care caz elementele obscene îşi pierd funcţional acest
caracter fiindcă artistul le pune în slujba unui ideal moral, le dă o funcţie educativă*4).
a) Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii de pornografie infantilă este nedeterminat. Participaţia
penală este posibilă sub toate formele.
b) Subiectul pasiv principal al acestei infracţiuni este statul ca garant al moralităţii publice. În secundar,
subiect pasiv este minorul care apare în materialele pornografice (dacă este o persoană reală).
625
a) Elementul material. În varianta tip a infracţiunii, elementul material se prezintă sub forma mai
multor modalităţi alternative de săvârşire a faptei: a produce, a deţine în vederea expunerii sau distribuirii,
a achiziţiona, a stoca, a expune, a promova, a distribui, precum şi a pune la dispoziţie, în orice mod, de
materiale pornografice cu minori.
Acţiunea de producere se referă atât la conceperea, proiectarea şi elaborarea sau realizarea materialelor
pornografice, cât şi la multiplicarea lor. Producerea se poate face şi prin fabricarea, extragerea, combinarea
acelor materiale.
Deţinerea de materiale pornografice cu minori în vederea expunerii sau distribuirii se realizează prin
păstrarea acestora, cu orice titlu, în vederea difuzării lor.
Achiziţionarea semnifică a obţine, a procura materiale pornografice cu minori.
Stocarea înseamnă a depozita materiale pornografice cu minori.
Expunerea de materiale pornografice cu minori constă în prezentarea acestora către public, indiferent pe
ce cale şi în ce condiţii.
Promovarea presupune a face publicitate materialelor pornografice cu minori.
Distribuirea presupune diseminarea materialelor pornografice către diferite persoane.
Prin acţiunea de a pune la dispoziţie, înţelegem asigurarea pe orice căi a accesului altor persoane la
materiale pornografice cu minori.
Pentru existenţa infracţiunii de pornografie infantilă este necesar ca activităţile incriminate să se refere la
materialele pornografice cu minori.
În varianta agravată prevăzută în alin. (2) faptele menţionate în alin. (1) se săvârşesc printr-un sistem
informatic sau alt mijloc de stocare a datelor informatice. Prin sistem informatic se înţelege orice dispozitiv
sau ansamblu de dispozitive interconectate sau aflate în relaţie funcţională, dintre care unul sau mai multe
asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic (spre exemplu, laptop, telefon
mobil, tabletă etc.). Mijloacele de stocare pot fi hard-discuri interne sau externe ale unui sistem informatic,
alte mijloace de stocare magnetică sau benzi perforate (unităţi floppy, CD-ROM, CR-R, DVD, unităţi zipp-
drive sau orice alte dispozitive de backup)*5).
Infracţiunea de pornografie infantilă săvârşită în varianta tip şi varianta agravată este susceptibilă de a
intra în concurs cu infracţiunile contra libertăţii şi integrităţii sexuale, dacă sunt realizate şi elementele
constitutive ale acestora din urmă (viol, agresiune sexuală, act sexual cu un minor etc.)*6), ori cu
infracţiuni de trafic şi exploatare a persoanelor vulnerabile*7).
În varianta atenuată fapta se comite prin accesarea, fără drept, de materiale pornografice cu minori, prin
intermediul sistemelor informatice sau altor mijloace de comunicare electronică.
În timp ce faptele prevăzute în alin. (1) şi (2) au în vedere activităţi de producere sau punere la dispoziţie
de materiale pornografice cu minori, fapta prevăzută în alin. (3) se adresează persoanelor care le accesează.
Fapta constituie infracţiune dacă accesarea se realizează loc prin intermediul sistemelor informatice [art.
181 alin. (1) C. pen.] sau altor mijloace de comunicare electronică.
Apreciem că această prevedere reprezintă un exces de reglementare prin raportare la faptul că simpla
deţinere a materialelor pornografice cu minori (fără scopul de a le disemina) nu constituie infracţiune.
b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru bunele moravuri şi decurge din
comiterea acţiunii care constituie elementul material.
c) Raportul de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.
Fapta se săvârşeşte cu intenţie care poate fi directă sau indirectă. Pentru existenţa infracţiunii în cazul
deţinerii materialelor pornografice cu minori în vederea expunerii sau distribuirii se cere intenţie calificată
prin scop.
626
A. Forme
Actele preparatorii sunt posibile, dar nu sunt incriminate. Tentativa este posibilă şi se sancţionează
conform art. 374 alin. (5) C. pen.
Infracţiunea de pornografie infantilă se consumă în momentul realizării acţiunii incriminate, când
făptuitorul a produs, expus, distribuit, ori pus la dispoziţie materiale pornografice cu minori etc.
În cazul deţinerii în vederea expunerii sau distribuirii, infracţiunea este continuă. Momentul consumării
are loc când începe deţinerea în vederea răspândirii şi se epuizează în momentul când deţinerea a încetat.
B. Sancţionare
Varianta tip a infracţiunii se pedepseşte cu închisoarea de la un an la 5 ani. Pedeapsa pentru varianta
agravată este închisoarea de la 2 la 7 ani. Varianta atenuată se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani
sau cu amendă.
*1) Decizia-cadru 2004/68/JAI a Consiliului din 22 decembrie 2003 privind combaterea exploatării
sexuale a copiilor şi a pornografiei infantile, JO nr. L 13 din 20 ianuarie 2004, p. 44–48.
*3) Cuvântul „pornografie” vine din limba franceză şi înseamnă obscen, trivial. A se vedea, în acest
sens, M. Pătrăuş, C.V. Uzvat, Pornografia infantilă în reglementările actuale, în Dreptul nr. 4/2003, p. 44.
*4) A se vedea V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 709.
ART. 375
Ultrajul contra bunelor moravuri
Infracţiunea este prevăzută în art. 375 C. pen. într-o singură variantă normativă şi constă în fapta
persoanei care, în public, expune sau distribuie fără drept imagini ce prezintă explicit o activitate sexuală,
alta decât cea la care se referă art. 374, ori săvârşeşte acte de exhibiţionism sau alte acte sexuale
explicite.
Scopul urmărit de legiuitor este acela de a stopa extinderea pornografiei în conformitate cu prevederile
Convenţiei de la Geneva din 1923 privind combaterea traficului de publicaţii obscene*1).
a) Obiectul juridic special al acestei infracţiuni îl constituie relaţiile de convieţuire sociale privind
respectarea bunelor moravuri.
Prin bune moravuri se înţeleg comportamentele decente, mai ales în privinţa respectării caracterului
intim al vieţii sexuale.
Constituţia României, în art. 30 alin. (7) interzice, printre altele, manifestările obscene contrare bunelor
moravuri, fapt care a obligat legiuitorul să elaboreze norme speciale prin care să se asigure realizarea în
fapt a acestei interdicţii şi apărarea valorilor sociale puse în pericol prin nesocotirea ei.
Reglementările din dreptul nostru intern cu privire la recunoaşterea moralei publice ca valoare socială
fundamentală, la necesitatea şi modul de apărare a acesteia prin mijloace de drept penal sunt în deplină
627
concordanţă cu reglementările cuprinse în tratatele şi convenţiile internaţionale privitoare la drepturile
omului. Toate aceste documente prevăd că drepturile şi libertăţile omului nu pot fi îngrădite în exercitarea
lor decât de necesitatea apărării altor valori fundamentale, printre care şi morala publică. Se recunoaşte
deci, implicit, dreptul statelor de a asigura apărarea moralei publice, inclusiv prin mijloace de drept penal.
Noţiunile de „morală publică”, „bune moravuri”, precum şi noţiunile de „obscen” şi „pornografic” au un
conţinut variabil de la o colectivitate la alta, de la o epocă la alta. În toate cazurile însă există o limită a
toleranţei manifestărilor a căror încălcare este inadmisibilă şi la această accepţie a termenilor se referă
legea penală*2).
b) Obiectul material al infracţiunii este reprezentat de suportul material pe care sunt reprezentate
imaginile ce prezintă explicit o activitate sexuală.
În modalitatea principală de comitere, pot constitui obiect material al acestei infracţiuni obiecte, gravuri,
fotografii, holograme, desene, scrieri, imprimate, embleme, publicaţii, filme, înregistrări video şi audio,
spoturi publicitare, programe şi aplicaţii informatice, piese muzicale, precum şi orice alte forme de
exprimare care prezintă explicit o activitate sexuală. În celelalte modalităţi alternative de comitere, fapta nu
prezintă obiect material.
a) Subiectul activ este nedeterminat. Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale: coautorat,
instigare sau complicitate.
b) Subiect pasiv principal este statul. Subiect pasiv secundar poate fi orice persoană ale cărei sentimente
morale au fost ultragiate.
a) Elementul material al infracţiunii constă într-una dintre acţiunile alternative prevăzute în text:
expunerea sau distribuirea fără drept de imagini ce prezintă explicit o activitate sexuală, ori săvârşirea de
acte de exhibiţionism sau alte acte sexuale explicite.
Expunerea de imagini ce prezintă explicit o activitate sexuală constă în a prezenta în public o astfel de
imagine.
Distribuirea presupune diseminarea materialelor interzise de norma penală, indiferent pe ce cale.
Exhibiţionismul semnifică expunerea în public a organelor genitale.
Constituie acte sexuale explicite raportul sexual normal, actul sexual oral ori anal, acte fireşti şi nefireşti
de satisfacere a sexualităţii.
Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca acţiunea de expunere sau distribuire de imagini ce prezintă
explicit o activitate sexuală să fie făcută fără drept.
Imaginile prezentate nu trebuie să fie din cele prevăzute în art. 374 C. pen., caz în care fapta va constitui
infracţiunea de pornografie infantilă, iar nu cea de ultraj contra bunelor moravuri.
b) Urmarea imediată. Comiterea infracţiunii are ca urmare imediată crearea unei stări de pericol pentru
moralitatea publică.
c) Raportul de cauzalitate dintre urmarea imediată şi activitatea incriminată rezultă implicit din
săvârşirea faptei.
Forma de vinovăţie constă în intenţie.
A. Forme
628
Actele pregătitoare şi tentativa, deşi posibile, nu sunt incriminate şi ca atare, nu se pedepsesc.
Infracţiunea se consumă în momentul în care făptuitorul a expus sau distribuit în public imagini ce prezintă
explicit o activitatea sexuală, ori a realizat acte de exhibiţionism sau alte acte sexuale explicite.
Fapta este susceptibilă de a se realiza în formă continuată, în acest caz existând şi un moment al
epuizării, acela al realizării ultimei acţiuni.
B. Sancţionare
Pedeapsa în cazul acestei infracţiuni este închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă.
*1) Ratificată de România prin Legea nr. 2333/1926 privind ratificarea Convenţiei internaţionale pentru
represiunea răspândirii şi traficului publicaţiilor obscene, publicată în M. Of. nr. 188 din 24 august 1926.
*2) Curtea Constituţională, Decizia nr. 19/2005, publicată în M. Of. nr. 153 din 21 februarie 2005.
ART. 376
Bigamia
Infracţiunea este prevăzută, într-o variantă tip şi o variantă atenuată, în art. 376 C. pen.
Constituie varianta tip, potrivit alin. (1), încheierea unei noi căsătorii de către o persoană căsătorită.
Săvârşeşte infracţiunea în varianta atenuată, potrivit alin. (2), persoana necăsătorită care încheie o
căsătorie cu o persoană pe care o ştie căsătorită.
a) Obiectul juridic special. Infracţiunea de bigamie are ca obiect juridic special relaţiile sociale de
convieţuire socială privind familia, relaţii care se referă la asigurarea caracterului monogam al căsătoriei,
adică respectarea limitelor morale şi juridice ale încheierii căsătoriei.
b) Obiectul material. Bigamia, săvârşindu-se prin întocmirea unui act de natură civilă, nu are obiect
material, acest act fiind o probă a faptei comise.
a) Subiectul activ. Infracţiunea de bigamie poate fi comisă numai de către o persoană căsătorită, fiind
vorba de două persoane de sex opus. În cazul când ambele persoane sunt căsătorite, ele răspund penal
pentru comiterea infracţiunii de bigamie în calitatea de coautori, iar când unul dintre subiecţi este căsătorit,
iar celălalt subiect nu este căsătorit, subiectul calificat (cel căsătorit) este autor al variantei tip, iar celălalt
subiect (cel necăsătorit) este autor al variantei atenuate (care nu este bigam, ci părtaş la fapta de bigamie).
Ca atare, din analiza prevederilor art. 376 alin. (2) C. pen. rezultă că prin acest text nu se incriminează o
infracţiune de sine stătătoare (autonomă), ci se prevede numai un mod atenuat de pedepsire a unui anumit
făptuitor: persoana necăsătorită cu care soţul bigam perfectează căsătoria, aflându-ne în prezenţa unei
pedepse mai mici decât cea prevăzută pentru persoana deja căsătorită.
În literatura juridică se arată că persoana care nu îndeplineşte atributele cerute de text (nu este persoană
căsătorită şi nu are în acelaşi timp calitatea de soţ în cea de-a doua căsătorie), chiar dacă îndeplineşte un act
specific laturii obiective a infracţiunii de bigamie, este numai complice, nu coautor (vezi delegatul de stare
civilă care oficiază căsătoria, dacă, bineînţeles, cunoaşte că una dintre părţi este căsătorită)*1).
b) Subiect pasiv. În cazul faptei de bigamie, subiect pasiv este soţul autorului infracţiunii, respectiv
soţul bigamului. Atunci când ambii subiecţi activi sunt căsătoriţi, subiecţi pasivi sunt soţii respectivi.
629
a) Elementul material. Infracţiunea de bigamie se realizează prin acţiunea de încheiere a unei noi
căsătorii de către o persoană care este căsătorită, fiind vorba de un act de căsătorie valabil încheiat de către
ofiţerul de stare civilă în urma consimţământului viitorilor soţi care semnează actul respectiv.
Nu interesează dacă în prima căsătorie există o viaţă de familie sau soţii trăiau despărţiţi în fapt*2). Dacă
o persoană căsătorită legitim încheie o nouă căsătorie şi după desfacerea prin divorţ a primei căsătorii, se
căsătoreşte din nou, nu există două infracţiuni de bigamie în concurs real, ci una singură săvârşită prin
încheierea căsătoriei a doua, aceasta din urmă fiind lovită de nulitate absolută nu poate sta la baza unei noi
infracţiuni de bigamie.
Puncte de vedere contradictorii au fost exprimate în legătură cu răspunderea penală a persoanei care, deşi
căsătorită, declară delegatului de stare civilă că nu există piedici legale la încheierea căsătoriei şi astfel
încheie o nouă căsătorie. După o opinie, în acest caz, răspunderea penală a făptuitorului trebuie stabilită
atât pentru infracţiunea de bigamie, cât şi pentru infracţiunea de fals în declaraţii*3), iar după o altă opinie,
numai pentru infracţiunea de bigamie*4).
În argumentarea acestei din urmă opinii, se arată că acţiunea de încheiere a unei noi căsătorii de către o
persoană căsătorită implică în mod necesar ascunderea existenţei căsătoriei anterioare şi deci efectuarea
unei declaraţii necorespunzătoare adevărului. În aceste condiţii, fapta de a face declaraţii
necorespunzătoare adevărului s-ar absorbi în mod natural în conţinutul laturii obiective a infracţiunii de
bigamie. Argumentarea, deşi interesantă, nu este în afară de orice obiecţiuni. Absorbţia naturală presupune
o unitate pe care fapta o realizează de la sine prin natura lucrurilor, independent de orice reglementare
juridică, de exemplu, omorul prin natura lucrurilor absoarbe în mod necesar, inevitabil, fapta de vătămare
corporală. Declaraţia necorespunzătoare adevărului, în situaţia pe care o analizăm, produce consecinţe,
realizând elementul material al infracţiunii de bigamie, numai că legea stabileşte obligaţia ca, în prealabil,
să se dea o declaraţie că nu există impedimente legale la încheierea căsătoriei. Aşa fiind, este discutabil
dacă poate fi vorba de o absorbţie naturală*5).
Nu subzistă infracţiunea de bigamie dacă prima sau cea de-a doua căsătorie este declarată nulă pentru alt
motiv decât bigamia (nu există consimţământul personal şi liber al soţilor la încheierea căsătoriei, căsătoria
are loc între rudele în linie dreaptă, precum şi între cele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv,
în acest din urmă caz fără autorizarea instanţei, căsătoria încheiată între tutore şi persoana minoră care se
află sub tutela sa, ori unul dintre soţi, la data încheierii căsătoriei este alienat sau debil mintal, ori nu a
împlinit vârsta de 16 ani).
Dacă se desface prima căsătorie, rămâne valabilă cea de a doua căsătorie, nemaiexistând starea de
bigamie; dacă se desface cea de a doua căsătorie din aceleaşi motive ca mai sus, rămâne valabilă prima
căsătorie.
În cazul când cea de a doua căsătorie se anulează pentru bigamie, infracţiunea există şi, prin urmare, şi
răspunderea penală.
b) Urmarea imediată. Această urmare constă într-o stare de pericol social creată prin încheierea noii
căsătorii de aceleaşi persoane, ceea ce reprezintă evident o atingere gravă adusă raporturilor de familie,
regimului monogam al acestei celule de bază a societăţii. Este vorba de existenţa simultană a două căsătorii
ale aceleiaşi persoane.
c) Raportul de cauzalitate. Infracţiunea de bigamie subzistă numai atunci când între acţiunea de
încheiere a unei noi căsătorii de către o persoană căsătorită şi urmarea imediată există o legătură de
cauzalitate. Atunci când căsătoria anterioară este anulată dintr-o altă cauză decât bigamia, nu există
legătură de cauzalitate şi, prin urmare, nici infracţiune şi nici răspundere penală.
630
Sub acest aspect, infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă. Făptuitorul cunoaşte, ştie că
prima căsătorie nu este desfăcută legal şi voieşte în aceste împrejurări, pe baza consimţământului dat,
încheierea celei de-a doua căsătorii.
Există, de exemplu, intenţie indirectă dacă subiectul necalificat (necăsătorit) bănuieşte că persoana cu
care încheie căsătoria este căsătorită, prevăzând deci că s-ar putea săvârşi o bigamie şi nu urmăreşte
producerea acestui rezultat, dar acceptă producerea lui eventuală. Bineînţeles, că împrejurarea că persoana
necăsătorită ştie că se căsătoreşte cu o persoană căsătorită trebuie dovedită. Până la aducerea probei, există
prezumţia de bună-credinţă a persoanei necăsătorite*6).
După o opinie, la care nu ne raliem, se susţine că infracţiunea de bigamie se comite sub aspect subiectiv
numai cu intenţie directă*7).
Dacă participantul necăsătorit nu a cunoscut că încheie o căsătorie cu o persoană căsătorită, fiind în
eroare, acesta nu se pedepseşte, întrucât fapta nu constituie infracţiune (art. 30 C. pen.).
A. Forme
Bigamia este susceptibilă atât de acte de pregătire, cât şi de tentativă, însă aceste forme imperfecte nu
sunt sancţionate de textul legal, deoarece nu prezintă un pericol social deosebit. Putem totuşi exemplifica
drept acte de pregătire, efectuarea unor demersuri pentru încheierea unei noi căsătorii sau drept tentativă,
situaţia când se introduce o declaraţie la oficiul stării civile, însă, datorită unor cauze independente de
voinţa făptuitorului, noua căsătorie nu a fost perfectată.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care s-a încheiat noua căsătorie, fapta existând deci din
acest moment.
Deşi starea de bigamie durează, adică existenţa încă a unei căsătorii durează în timp până la desfacerea
acesteia sau a primei căsătorii, totuşi infracţiunea de bigamie nu este o infracţiune continuă, fiindcă
acţiunea care constituie elementul material al infracţiunii este momentană („încheierea” unei noi căsătorii)
şi, ca atare, nu există o prelungire în timp a elementului material*8).
B. Sancţionare
Infracţiunea de bigamie, varianta tip, se sancţionează în ceea ce priveşte persoana căsătorită conform art.
376 alin. (1) C. pen. cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. Pentru varianta atenuată prevăzută în
art. 376 alin. (2) C. pen., pedeapsa este închisoarea de la o lună la un an sau amenda, sancţiune mai uşoară,
având în vedere că participantul necăsătorit, deşi contribuie nemijlocit la comiterea faptei, nu încalcă vreo
obligaţie personală privind relaţiile de familie, acesta nefiind bigam.
*1) A se vedea I. Vasiu, Drept penal român, Partea specială, vol. II, Ed. Albastră, Cluj-Napoca, 1997,
p. 462–463.
*2) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 1699/1979, în Culegere de decizii pe anul 1979, p. 446.
*3) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 461; În acelaşi sens, a se vedea Jud. Satu Mare, Sent. pen. nr.
23/1982, în RRD nr. 2/1983, p. 55, cu notă de D. Aniţaş.
*4) D. Aniţaş, notă la Sent. pen. 23/1983 a Jud. Satu Mare, supracit.
*5) O. Loghin, T. Toader, op. cit., p. 530; În sensul că infracţiunile de fals în declaraţii se absoarbe în
infracţiunea de bigamie, a se vedea Jud. Satu Mare, Sent. pen. nr. 23/1982, în R3, p. 25–26, cu notă de V.
Papadopol şi Şt. Daneş la speţa respectivă.
*7) O.A. Stoica, Drept penal, Partea specială, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 401.
*8) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 558; T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., p. 368.
ART. 377
631
Incestul
Infracţiunea este prevăzută în art. 377 C. pen. într-o singură variantă, tip, şi constă în raportul sexual
consimţit, săvârşit între rude în linie directă sau între fraţi şi surori.
a) Obiectul juridic special îl formează relaţiile sociale privitoare la viaţa de familie, care trebuie să se
desfăşoare în condiţii care să nu afecteze calităţile biologice ale existenţei umane.
Raţiunea textului incriminator este aceea de a se proteja şi ocroti starea de sănătate biologică şi
perpetuarea speciei, împotriva raporturilor sexuale primejdioase pentru specia umană.
Într-o altă opinie, pe care nu o împărtăşim datorită specificului elementului material (numai raport sexual
consimţit, iar nu şi alte acte sexuale), se consideră că se aduce atingere şi condiţiilor de normalitate
morală*1). Atâta timp cât legiuitorul a lăsat în afara incriminării actele sexuale de orice natură întreţinute
între persoane de sex diferit (spre exemplu, actul sexual oral sau anal întreţinut între tată şi fiică sau între
frate şi soră), sau de acelaşi sex (spre exemplu, relaţiile homosexuale între fraţi sau între surori, între tată şi
fiu, între mamă şi fiică), nu putem concluziona că infracţiunea de incest aduce atingere moralităţii vieţii
sexuale de familie. Nu vedem cum un raport sexual consimţit ar fi imoral şi de neconceput, iar un raport
sexual oral sau anal ar fi acceptabil din punct de vedere moral. De asemenea, nu putem face distincţia în
ceea ce priveşte moralitatea între actele sexuale între persoane de sex diferit (care ar fi imorale) şi actele
sexuale între persoanele de acelaşi sex (care ar fi morale şi deci licite). Din redactarea textului de
incriminare nu putem decât să tragem concluzia că legiuitorul, prin incriminarea incestului, nu a avut în
vederea moralitatea relaţiilor sexuale în cadrul familiei, ci numai perpetuarea speciei şi prezervarea
calităţilor biologice ale existenţei umane.
Săvârşirea acestei infracţiuni se datorează condiţiilor necorespunzătoare de locuit, sărăciei, inculturii,
promiscuităţii, alcoolismului, dezmembrării familiei ca urmare a plecării unuia dintre părinţi a muncă în
străinătate, consumului de droguri etc.*2).
b) Obiectul material. În legătură cu obiectul material în doctrină s-au exprimat mai multe opinii. Unii
autori trec sub tăcere această problemă, lăsând astfel să se întrevadă că infracţiunea este lipsită de obiect
material*3). Alţi autori au susţinut că obiectul material al infracţiunii îl constituie corpul persoanei care are
rol pasiv în cadrul raportului sexual*4).
În actuala reglementare, fiind vorba despre un raport sexual voluntar şi cunoscând relaţiile de rudenie
între participanţii la incest, obiectul material al infracţiunii va fi corpul ambilor parteneri ai relaţiilor
incestuoase, acţiunea delictuoasă răsfrângându-se deopotrivă asupra trupurilor acestora.
a) Subiectul activ este calificat în sensul că trebuie să aibă calitatea de rudă apropiată, dar numai în
gradul prevăzut de art. 377 C. pen. (rudă în linie directă) sau de frate sau soră. Conceptele de frate şi soră
nu comportă nicio explicaţie, fiind de reţinut doar că legea penală include în această sferă nu numai fraţii şi
surorile între care sunt legături primare, ci şi legături consangvine sau uterine (sunt rude numai după tată
sau numai după mamă). Deci, în oricare dintre aceste legături s-ar afla fratele şi sora, raporturile sexuale
dintre ei sunt incestuoase. Rude în linie directă sunt ascendenţii şi descendenţii, indiferent de numărul
gradelor care îi separă. Vor fi, prin urmare, incestuoase raporturile sexuale dintre fiu, nepot, strănepot şi
mamă, bunică, străbunică, respectiv între fiică, nepoată, strănepoată şi tată, bunic, străbunic*5).
632
Esenţial pentru existenţa infracţiunii de incest este ca raporturile incestuoase să fie practicate între
persoane de sex diferit. Nu pot săvârşi această infracţiune persoane de acelaşi sex, fiind de neconceput
atingerea adusă sănătăţii biologice şi perpetuării speciei prin acte care nu sunt de natură să procreeze.
Contrar unei opinii exprimate în doctrină*6), considerăm că în actuala reglementare nu săvârşesc
infracţiunea de incest persoanele care devin rude în linie directă, frate sau soră prin adopţie, iar nu prin
legături de sânge, deoarece prin actele sexuale întreţinute între astfel de persoane se aduce atingere
normelor de convieţuire morală privind viaţa sexuală în cadrul familiei, iar nu calităţilor biologice ale
existenţei umane, care, aşa cum am arătat, constituie obiectul juridic al acestei infracţiuni. Într-adevăr, atâta
timp cât nu există legături de sânge între persoanele care devin rude prin adopţie, riscul procreării unor
copii cu deficienţe din cauza relaţiilor de rudenie apropiate este nul.
Incestul este o infracţiune bilaterală, în sensul ca presupune în mod necesar participarea a două persoane
care vor răspunde ambele pentru infracţiune, atât timp cât nu există vreo cauză care exclude existenţa
infracţiunii pentru vreunul dintre participanţi.
Participaţia este posibilă sub forma instigării sau complicităţii.
În literatura juridică s-a afirmat că este posibilă şi participaţia improprie, atunci când unul dintre
făptuitori este o persoană iresponsabilă sau a fost indusă în eroare de fapt cu privire la calitatea de rudă în
linie directă, de frate sau de soră a partenerului său în raportul sexual*7).
b) Subiectul pasiv. Subiect pasiv al infracţiunii este statul, ca titular al valorii sociale ocrotite.
a) Elementul material se realizează prin comiterea unui raport sexual. Este vorba de relaţii sexuale
normale şi între sexe diferite, relaţiile sexuale nefireşti nefiind incriminate. În literatura de specialitate*8)
se arată că prin raport sexual ca element material al laturii obiective a infracţiunii de incest se înţelege
contopirea, conjuncţia sexelor în care organul sexual bărbătesc penetrează (pătrunde) în organul sexual al
femeii.
A săvârşit această infracţiune inculpatul P.A., care locuia în comuna P., sat T. împreună cu mama sa,
victima P.I., într-o casă cu o singură încăpere. Printre locuitorii satului, ce formează o comunitate rurală
destul de restrânsă, era de notorietate faptul că inculpatul şi mama sa P.I. întreţin relaţii sexuale, aspecte ce
au fost confirmate de declaraţiile martorilor audiaţi în cauză*9).
Esenţial pentru existenţa infracţiunii este ca raportul sexual să fie consimţit. Nu constituie incest raportul
sexual realizat prin constrângere între rude în linie directă sau între fraţi şi surori. Aceasta constituie o
variantă agravată a infracţiunii de viol. De altfel, în Expunerea de motive care a însoţit noul Cod penal, se
precizează faptul că unele dintre agravantele violului au fost reformulate, aşa cum s-a întâmplat în cazul
comiterii faptei asupra unei victime care este rudă în linie directă, frate sau soră cu făptuitorul, pentru a
rezulta cu claritate că această faptă absoarbe incestul, punând astfel capăt incertitudinilor din practica
judiciară cu privire la acest aspect*10).
Această orientare modifică fundamental raporturile între infracţiunile de viol şi incest sau act sexual cu
un minor şi incest. Practica judiciară corespunzătoare reglementării anterioare era constantă în a reţine
concurs ideal de infracţiuni între infracţiunile de viol şi incest sau act sexual cu un minor şi incest*11). Aşa
cum s-a arătat şi la infracţiunea de act sexual cu un minor, în actuala reglementare, varianta agravată a
acestei infracţiuni absoarbe infracţiunea de incest.
Într-adevăr, variantele de agravare de la viol şi act sexual cu un minor sunt identice (victima violului,
respectiv minorul cu care se întreţine actul sexual trebuie să fie rudă în linie directă, frate sau soră). Or,
legiuitorul a fost clar, atât din expunerea de motive, cât şi din redactarea textului de incriminare al
infracţiunii de incest, că incestul agresiv (neconsimţit) se absoarbe în varianta agravată a infracţiunii de
viol. Atâta timp cât legiuitorul a considerat că, deşi incestul agresiv aduce atingere şi relaţiilor sexuale
privind perpetuarea speciei, acesta poate fi absorbit într-o infracţiune contra libertăţii şi integrităţii sexuale,
633
nu vedem de ce relaţia dintre incest şi actul sexual cu un minor (care este la rândul său un act sexual
consimţit) ar trebui să fie diferită. În consecinţă, pe baza aceluiaşi raţionament, concluzia logică este a
absorbirii incestului în infracţiunea de act sexual cu un minor, în condiţiile în care se realizează elementele
constitutive ale acestei din urmă infracţiuni. În condiţiile în care infracţiunea de act sexual cu un minor nu
se pedepseşte datorită vârstei participanţilor (spre exemplu, raport sexual consimţit între fratele de 15 ani şi
sora de 14 ani), infracţiunea de incest îşi recapătă individualitatea, în consecinţă făptuitorii vor putea fi
pedepsiţi pentru această din urmă infracţiune, în condiţiile în care nu răspund pentru infracţiunea de act
sexual cu un minor.
b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări periculoase de ordin biologic. Datorită redactării
textului de incriminare, care face referire numai la raportul sexual consimţit şi la concluzia logică care
decurge de aici, respectiv periclitarea perpetuării speciei şi prezervării calităţilor biologice ale existenţei
umane, rezultă că faptele care nu sunt apte să creeze o astfel de stare de pericol nu constituie infracţiune.
Astfel, raportul sexual consimţit realizat între rude în linie directă, sau între fraţi şi surori care nu sunt
susceptibile să ducă la procreare (spre exemplu, datorită sterilităţii sau infertilităţii) nu pune în pericol
relaţiile sociale protejate prin norma de incriminare şi în consecinţă nu constituie infracţiunea de incest.
Cu totul altfel se pune problema în cazul folosirii unor mijloace de protecţie (contraceptive). În acest caz,
aceste mijloace neoferind o garanţie certă a prevenirii apariţiei produsului de concepţie, posibilitatea
procreării nu este înlăturată şi în consecinţă fapta constituie infracţiune.
c) Raportul de cauzalitate. Legătura de cauzalitate este prezumată şi rezultă din însăşi materialitatea
faptei.
Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă, făptuitorul urmărind sau acceptând prin
raporturile sexuale consimţite cu partenerul raportului sexual periclitarea perpetuării speciei şi prezervării
calităţilor biologice ale existenţei umane. În situaţia când făptuitorii nu cunosc, nu ştiu (sunt în eroare) în
momentul comiterii raportului sexual că sunt rude în linie directă (ascendenţi şi descendenţi), indiferent de
gradul de rudenie pe linie ascendentă sau descendentă sau fraţi şi surori, fapta nu constituie infracţiune.
Rezultă că făptuitorul pentru a răspunde penal are reprezentarea că săvârşeşte un raport sexual cu o
persoană în linie directă de rudenie sau cu un frate sau o soră şi voieşte să consume acest raport.
A. Forme
Actele pregătitoare şi tentativa sunt lăsate în afara incriminării de către legiuitor. Infracţiunea se
consumă prin realizarea raportului sexual. Dacă fapta este săvârşită repetat, la diferite intervale de timp în
baza aceleiaşi rezoluţii, infracţiunea este continuată.
B. Sancţionare
Persoana fizică se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.
*1) G. Diaconescu, C. Duvac, Tratat de drept penal, Partea specială, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p.
215.
*3) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III, p. 397; T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. I, p. 233; O.A.
Stoica, op. cit., p. 133.
*4) I. Vasiu, op. cit., vol. I, p. 219; O. Loghin, T. Toader, op. cit., p. 205.
*5) Gh. Diaconescu, op. cit., p. 215.
*6) Gh. Diaconescu, op. cit., p. 216.
634
*8) T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., p. 208.
*10) Expunerea de motive privind Proiectul Legii privind Codul Penal, pe www.just.ro, accesat la data
de 2 martie 2009.
*11) A se vedea, în acest sens: ICCJ, s. pen., Dec. nr. 727/2010; ICCJ, s. pen., Dec. nr. 1244/2010; ICCJ,
s. pen., Dec. nr. 4221/2010; ICCJ, s. pen., Dec. nr. 2208/2009, ICCJ, s. pen., Dec. nr. 2512/2009, ICCJ, s.
pen., Dec. nr. 1103/2008, pe www.scj.ro; CSJ, s. pen., Dec. nr. 87/1993, în A. Boroi, V. Radu-Sultănescu,
N. Neagu, Drept penal, Partea specială, Culegere de speţe pentru uzul studenţilor, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2002, p. 189; CSJ, s. pen., Dec. nr. 87/1994, în Dreptul nr. 1/1994, p. 149. De altfel, în varianta
iniţială trimisă spre aprobare Parlamentului, infracţiunea de incest nu era reglementată ca infracţiune
distinctă, fiind preferată prevederea ipotezelor de incest regăsite cel mai frecvent în practica judiciară ca
forme agravate ale unora dintre infracţiunile la viaţa sexuală. Ipotezele care nu se includeau în textele
legale menţionate nu justificau, în opinia Comisiei de redactare a noului Cod penal, o reacţie penală,
problematica incestului în cazurile respective fiind un aspect de patologie socială, iar nu de incriminare
penală. Lipsa sancţiunilor de natură penală nu însemna însă o lipsă de reacţie a societăţii faţă de astfel de
acte, acestea continuând a fi respinse de către societate atât din punct de vedere moral, cât şi juridic. La
nivelul comisiei pentru elaborarea Codului penal s-a apreciat că nu sancţiunile de natură penală constituie
cea mai adecvată metodă de combaterea a fenomenului, ci mai degrabă un sistem de măsuri de natură
medicală şi socială, incestul având la bază mai ales factori de ordin patologic, medical, social şi, evident
moral. Ca urmare a dezbaterii publice aprinse care a urmat, incestul a fost reincriminat în capitolul destinat
infracţiunilor contra familiei, pentru a arăta (sic!!!) caracterul profund imoral al acestuia şi neacceptarea de
către societate a unui astfel de comportament deviant în relaţiile de familie. Aşa cum am arătat, modul de
redactare defectuos a transformat această infracţiune nu într-o infracţiune îndreptată împotriva moralităţii
vieţii sexuale în familie, ci într-o infracţiune contra perpetuării speciei. Dacă legiuitorul ar fi dorit să
protejeze moralitatea, ar fi trebuit să incrimineze actele sexuale de orice natură consimţite în cadrul
familiei, iar nu numai raporturile sexuale.
ART. 378
Abandonul de familie
Infracţiunea este prevăzută în art. 378 C. pen. într-o variantă tip şi o variantă asimilată.
Varianta tip este prevăzută în alin. (1), în trei modalităţi alternative de comitere. Constituie infracţiunea
în varianta tip săvârşirea de către persoana care are obligaţia legală de întreţinere, faţă de cel îndreptăţit la
întreţinere, a uneia dintre următoarele fapte:
a) părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunându-l la suferinţe fizice sau morale;
b) neîndeplinirea, cu rea-credinţă, a obligaţiei de întreţinere prevăzute de lege;
c) neplata, cu rea-credinţă, timp de 3 luni, a pensiei de întreţinere stabilite pe cale judecătorească.
Constituie varianta asimilată, potrivit alin. (2), neexecutarea, cu rea-credinţă, de către cel condamnat a
prestaţiilor periodice stabilite prin hotărâre judecătorească, în favoarea persoanelor îndreptăţite la
întreţinere din partea victimei infracţiunii.
635
a) Obiectul juridic special. În cazul infracţiunii de abandon de familie, obiectul juridic special îl
constituie relaţiile sociale privitoare la obligaţia legală de întreţinere în baza căreia membrii familiei trebuie
să-şi acorde întreţinere şi sprijin material şi moral.
Obligaţia de întreţinere are caracter concret, ea fiind acea obligaţie impusă de lege unei persoane de a
furniza alteia mijloace de trai*1). Această obligaţie este în principiu un efect al rudeniei şi al căsătoriei.
Legea stabileşte însă obligaţia de întreţinere şi între persoane care nu sunt rude între ele.
b) Obiectul material. Infracţiunea de abandon de familie nu are obiect material.
a) Subiectul activ. Abandonul de familie poate fi săvârşit numai de o persoană care are obligaţia legală
de întreţinere (subiect activ calificat). Obligaţia de întreţinere există numai între persoanele prevăzute de
lege. Ea se datorează numai dacă sunt întrunite condiţiile cerute de lege (art. 513 C. civ.).
Obligaţia de întreţinere există (art. 516 C. civ.) între soţ şi soţie, rudele în linie dreaptă, între fraţi şi
surori, precum şi între celelalte persoane anume prevăzute de lege. Părinţii sunt obligaţi să îl întreţină pe
copilul devenit major, dacă se află în continuarea studiilor, până la terminarea acestora, dar fără a depăşi
vârsta de 26 de ani. Decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti nu scuteşte părintele de obligaţia sa de a
da întreţinere copilului.
Obligaţia de întreţinere între rudele în linie dreaptă, precum şi între fraţi şi surori sunt aplicabile şi în
cazul adopţiei. După încetarea adopţiei, adoptatul poate cere întreţinere numai de la rudele sale fireşti sau,
după caz, de la soţul său.
În ceea ce priveşte celelalte persoane care nu sunt cuprinse în enumerarea de mai sus, acestea sunt
prevăzute în alte texte ale Codului civil. Este vorba, de exemplu, de foştii soţi a căror căsătorie a fost
desfăcută prin divorţ, soţul divorţat are obligaţia de întreţinere faţă de celălalt soţ, numai dacă acesta se află
în nevoie din cauza unei incapacităţi de muncă ivită înainte de căsătorie ori în timpul căsătoriei sau în
termen de un an de la desfacerea căsătoriei. În această ultimă situaţie, ea trebuie să fie datorată unei
împrejurări în legătură cu căsătoria (art. 389 C. civ.).
De asemenea, soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ este obligat să presteze
întreţinere copilului cât timp acesta este minor, însă numai dacă părinţii săi fireşti au murit, sunt dispăruţi
ori sunt în nevoie. La rândul său, copilul poate fi obligat să dea întreţinere celui care l-a întreţinut astfel
timp de 10 ani (art. 517 C. civ.).
Moştenitorii persoanei care a fost obligată la întreţinerea unui minor sau care i-a dat întreţinere fără a
avea obligaţia legală sunt ţinuţi, în măsura valorii bunurilor moştenite, să continue întreţinerea, dacă
părinţii minorului au murit, sunt dispăruţi sau sunt în nevoie, însă numai cât timp cel întreţinut este minor.
În cazul în care sunt mai mulţi moştenitori, obligaţia este solidară, fiecare dintre ei contribuind la
întreţinerea minorului proporţional cu valoarea bunurilor moştenite (art. 518 C. civ.).
Uneori obligaţia de întreţinere are caracter reciproc, însă, alteori, această obligaţie este unilaterală.
Subiectul activ este calificat şi în varianta alternativă de comitere a infracţiunii. Acesta trebuie să fie cel
condamnat la prestaţii periodice stabilite prin hotărâre judecătorească, în favoarea persoanelor îndreptăţite
la întreţinere din partea victimei infracţiunii.
La comiterea infracţiunii de abandon de familie pot participa în calitate de instigatori sau complici cei
care nu au faţă de persoana vătămată o asemenea obligaţie.
b) Subiectul pasiv. În cazul acestei infracţiuni subiect pasiv este persoana îndreptăţită la întreţinere.
Subiect pasiv poate deveni subiect activ al abandonului de familie şi invers (de exemplu, dacă părintele
se îmbolnăveşte grav, obligaţia de întreţinere o au copiii, de la o anumită vârstă).
636
a) Elementul material. Potrivit art. 378 alin. (1) C. pen., elementul material constă din comiterea
anumitor acţiuni sau inacţiuni din anumite variante cu caracter alternativ.
În cazul primei variante [art. 378 alin. (1) lit. a) C. pen.], elementul material constă în fapta (acţiune sau
inacţiune) de părăsire, alungare sau lăsarea fără ajutor a celui îndreptăţit la întreţinere, expunându-l la
suferinţe fizice sau morale. Pentru existenţa infracţiunii în această modalitate, trebuie ca fapta să fie comisă
prin vreuna dintre acţiunile – inacţiunile enumerate alternativ în text. De asemenea, prin fapta comisă,
persoana vătămată să fie expusă la suferinţe fizice sau morale (de pildă, lipsă de hrană, îmbrăcăminte,
locuinţă). Nu este obligatoriu ca aceste suferinţe să fi intervenit în mod efectiv, dar trebuie să existe o mare
probabilitate de realizare a lor*2).
Dacă legiuitorul ar fi vrut să condiţioneze existenţa infracţiunii de producere efectivă a unor suferinţe
fizice sau morale, ar fi folosit sintagma „producându-i suferinţe fizice sau morale”.
Prin părăsire se înţelege abandonarea celui îndreptăţit la întreţinere. Făptuitorul se mută în altă localitate
ori se mută în aceiaşi localitate unde locuieşte victima, dar la alt domiciliu.
Acţiunea de alungare presupune izgonirea, îndepărtarea de la domiciliu, de la locuinţă a victimei,
făptuitorul folosind diverse mijloace, ca, de exemplu, prin constrângere morală sau fizică, în acest fel
urmărind să se sustragă de la obligaţiile stabilite.
Lăsarea fără ajutor presupune o inacţiune din partea subiectului activ, chiar dacă victima rămâne în
aceiaşi locuinţă, însă nu primeşte întreţinere, mijloace de trai etc.
În cazul când părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor a celui îndreptăţit la întreţinere nu l-a expus pe
acesta la suferinţe fizice sau morale, fapta nu constituie infracţiunea de abandon de familie. În acest sens, în
practica judiciară s-a decis, de exemplu, că nu se poate reţine infracţiunea de abandon de familie în sarcina
mamei care a părăsit domiciliul conjugal, dacă copiii săi minori au rămas în grija tatălui încadrat în muncă
şi a altor doi copii majori care au venituri proprii*3).
Elementul material în cazul celei de a doua variante alternative constă în neîndeplinirea cu rea-credinţă
a obligaţiei de întreţinere prevăzute de lege [art. 378 alin. (1) lit. b) C. pen.].
Este vorba de acele cazuri la care obligaţia de întreţinere care operează în virtutea legii, nu implică o
determinare bănească sub forma unei pensii, ci prestarea directă a celor necesare traiului cotidian –
alimente, îmbrăcăminte, medicamente, fără de care nu pot fi concepute viaţa de familie şi relaţiile dintre
membrii acesteia*4).
Dreptul la întreţinere are cel care se află în nevoie, neavând posibilitatea unui câştig de muncă din cauza
incapacităţii de a munci ori care nu are alte venituri. În practica judiciară s-a decis că faptul de a avea un
venit lunar în calitate de pensionar nu exonerează pe fiu de obligaţia legală de întreţinere, dacă venitul este
insuficient pentru acoperirea nevoilor celui aflat în incapacitatea de a munci*5).
Cea de a treia variantă de realizare a elementului material al faptei de abandon de familie [art. 378 alin.
(1) lit. c) C. pen.], constă într-o inacţiune – respectiv neplata cu rea-credinţă timp de trei luni a pensiei de
întreţinere, stabilite pe cale judecătorească.
A comis această infracţiune inculpata care, din martie 2002, cu rea-credinţă, nu a plătit pensia de
întreţinere stabilită pe cale judecătorească în favoarea minorului M.C.*6).
Termenul de trei luni curge de la data când hotărârea a rămas definitivă sau cu execuţie provizorie
privind pensia de întreţinere. Dacă s-au plătit unele sume şi apoi au încetat, termenul curge de la data
ultimei plăţi*7). O plată parţială înseamnă o neplată, întrucât o asemenea plată nu mai este pensia fixată pe
cale judecătorească.
Neplata pensiei de întreţinere stabilită pe cale judecătorească poate atrage răspunderea penală chiar dacă
minorul, îndreptăţit la această pensie, realizează unele venituri proprii, însă neîndestulătoare pentru a-şi
asigura condiţiile necesare de creştere, educare, învăţământ şi pregătire profesională.
Este lipsită de relevanţă împrejurarea că nu s-a cerut executarea silită a hotărârii civile prin care s-a
stabilit pensia de întreţinere, legea penală necondiţionând existenţa infracţiunii de o astfel de cerinţă*8).
În legătură cu abandonul de familie este controversată în doctrină soluţia în cazul în care făptuitorul,
fiind obligat la pensie de întreţinere în beneficiul mai multor persoane, nu le plăteşte cu rea-credinţă timp
637
de trei luni, în acest caz, după o părere, ne vom afla în prezenţa unei pluralităţi de infracţiuni de abandon de
familie, prevăzută de art. 378 alin. (1) lit. c) C. pen.*9), după alţi autori ar fi o unitate de infracţiune*10).
Această din urmă opinie a fost îmbrăţişată şi în practica judiciară, unde s-a statuat că, indiferent de
existenţa unor obligaţii civile faţă de fiecare dintre copii, stabilite prin aceeaşi hotărâre judecătorească sau
prin hotărâri diferite, îndatorirea inculpatului de a se îngriji de copii, de a contribui la susţinerea
cheltuielilor necesare pentru creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestora este unică,
astfel încât încălcarea ei, în varianta prevăzută de art. 378 alin. (1) lit. c), constituie o singură infracţiune, şi
nu o pluralitate de infracţiuni*11). Considerăm că această practică nu mai corespunde prevederilor noului
Cod penal, existând atâtea infracţiuni câţi subiecţi pasivi sunt.
În varianta alternativă fapta se comite prin neexecutarea, cu rea-credinţă, de către cel condamnat a
prestaţiilor periodice stabilite prin hotărâre judecătorească, în favoarea persoanelor îndreptăţite la
întreţinere din partea victimei infracţiunii.
Aceasta presupune ca situaţie premisă săvârşirea unei infracţiuni împotriva unei persoane care are
obligaţia de întreţinere, iar ca urmare a săvârşirii infracţiunii aceasta să nu îşi mai poată îndeplini obligaţiile
(spre exemplu, în cazul decesului victimei sau pierderii capacităţii de muncă a acesteia). De asemenea, în
urma condamnării făptuitorului de către instanţa de judecată, aceasta trebuie să-l oblige la efectuarea unor
prestaţii periodice în beneficiul persoanelor îndreptăţite la întreţinere din partea victimei infracţiunii.
Din analiza textului incriminator, rezultă că infracţiunea de abandon de familie este o faptă cu conţinut
alternativ. Această diversificare a variantelor de realizare a abandonului de familie are ca efect
autonomizarea fiecărui conţinut, care, în felul acesta, caracterizează singur existenţa infracţiunii*12).
b) Urmarea imediată. În cazul infracţiunii de abandon de familie, urmarea imediată constă în lipsirea
de întreţinere la care are dreptul o persoană în raport cu care subiectul activ este obligat să acorde această
întreţinere. Aşa cum s-a arătat, este vorba de lipsirea de locuinţă, alimente, medicamente, îmbrăcăminte,
asistenţă etc.
c) Raportul de cauzalitate. Între activitatea infracţională (acţiune sau inacţiune) şi urmarea imediată
trebuie să existe o legătură de cauzalitate.
Dacă starea de lipsă de mijloace de întreţinere materială sau morală se datorează altor cauze, bunăoară
refuzul de a le primi de la cel ce este obligat a le oferi sau dispariţiei fără urmă a celui care avea dreptul la
întreţinere, urmată de ajungerea sa în stare de mizerie, în astfel de cazuri legătura de cauzalitate nu există,
fiindcă nu există nici elementul material al infracţiunii*13).
Sub acest aspect, infracţiunea de abandon de familie se comite cu intenţie. Din lectura textului
incriminator rezultă şi unele deosebiri între cele trei variante ale infracţiunii.
În acest sens, subliniem că în ceea ce priveşte prima variantă normativă – părăsirea, alungarea sau
lăsarea fără ajutor –, există intenţie fie directă, fie indirectă.
În cazul celorlalte două variante normative, sub aspect subiectiv, ne aflăm în prezenţa unei omisiuni cu
rea-credinţă. În practica judiciară s-a susţinut că infracţiunea de abandon de familie există şi în cazul în
care făptuitorul, obligat la plata pensiei de întreţinere stabilită prin hotărâre judecătorească, deşi capabil de
muncă, refuză cu intenţie să presteze o activitate eficientă pentru a dobândi venituri din care să achite
obligaţia de întreţinere*14). Tot în practica judiciară s-a statuat că împrejurarea că inculpatul este apt de
muncă nu echivalează cu stabilirea relei-credinţe. El a prezentat documente din care rezultă că nu are
venituri şi că este înscris la Oficiul de Muncă şi Protecţie Socială, fără a beneficia de ajutor de şomaj*15).
Nu este realizat conţinutul infracţiunii de abandon de familie nici în situaţia în care neplata pensiei de
întreţinere, stabilită pe cale judecătorească este urmarea stării de arestare (în altă cauză) a celui obligat la
întreţinere*16) ori dacă este militar în termen, internat în spital etc., deoarece aceasta exclude condiţia
impusă de textul incriminator ca neplata să fie urmarea relei-credinţe. De asemenea, nu există rea-credinţă
atunci când cel obligat la plata pensiei de întreţinere, deşi nu a plătit-o, a locuit în perioada respectivă
împreună cu copilul şi s-a îngrijit de minor, furnizându-i cele necesare traiului*17), ori dacă, datorită stării
638
de sănătate, nu a realizat venituri, ulterior făcând un împrumut la C.A.R. pentru achitarea pensiei
restante*18).
A. Forme
Tentativa, deşi posibilă în cazul variantei prevăzute în art. 378 alin. (1) lit. a) C. pen., nu este
incriminată.
Consumarea faptei prevăzute de art. 378 alin. (1) lit. a) C. pen. are loc în momentul când cel îndreptăţit
la întreţinere este părăsit, alungat sau lăsat fără ajutor.
Infracţiunea reglementată de art. 378 alin. (1) lit. b) C. pen. are caracter continuu şi se consumă în
momentul încetării activităţii ilicite. Dacă obligaţia de întreţinere există, aceasta are întotdeauna un caracter
de continuitate adică, trebuie îndeplinită în orice moment. De aici rezultă că neîndeplinirea obligaţiei de
întreţinere va avea tot un caracter de continuitate, abandonul de familie în această variantă fiind o
infracţiune continuă*19).
În fine, în situaţia celei de a treia variante prevăzute de art. 378 alin. (1) lit. c) C. pen., fapta se consumă
în momentul în care nu s-a respectat termenul de plată.
În literatura de specialitate a fost exprimată opinia că abandonul de familie, în varianta redată în art. 378
alin. (1) lit. c) C. pen., este o infracţiune momentană deoarece, obligaţia de a plăti pensia de întreţinere
fiind cu termen, infracţiunea se consumă la data expirării acestui termen*20).
Opinia nu este împărtăşită de alţi autori*21), care consideră pe drept cuvânt că şi în această variantă
abandonul de familie este o infracţiune continuă, deoarece deşi există un termen pentru plata pensiei,
abţinerea de la obligaţia de a plăti are totuşi caracter continuu. În aceste condiţii, activitatea ilicită nu se
încheie la expirarea termenului de trei luni, fără ca în acest interval de timp să fi avut loc plata pensiei, ci
continuă până în momentul efectuării plăţii, ori condamnării făptuitorului, când, abandonul de familie
epuizându-se, reluarea activităţii infracţionale printr-o nouă neplată a pensiei de întreţinere dă loc unei noi
infracţiuni*22). Este de observat că intervalul de trei luni prevăzut de art. 378 alin. (1) lit. c) C. pen. nu este
decât un interval minim după a cărei expirare neplata pensiei, până atunci fără caracter penal, devine
infracţiune şi că neîndeplinirea obligaţiei de plată până la expirarea termenului nu afectează existenţa
obligaţiei nici în ceea ce priveşte prestaţia lunară restantă, nici în ceea ce priveşte prestaţiile anterioare,
obligaţia este permanentă şi va continua să-şi producă efectele fiind susceptibilă, în caz de neîndeplinire
voluntară, de executare silită. În al doilea rând, se impune observaţia că deşi modalitatea de plată este
periodică, lunară, atât obligaţia însăşi, cât şi abstenţiunea de plata pensiei de întreţinere sunt neîntrerupte.
Or, dacă obligaţia de plată a pensiei subzistă şi după ce omisiunea făptuitorului a devenit infracţiune,
atunci neîndeplinirea pe mai departe a acestei obligaţii – chiar limitată la o singură rată – continuă să
realizeze neîntrerupt elementul material al infracţiunii de abandon de familie şi, totodată, să prelungească
procesul de producere a rezultatului, adică să se consume infracţiunea. Abandonul de familie este în aceste
condiţii o infracţiune continuă*23).
Pe de altă parte, cu fiecare rată neachitată timp de trei luni infracţiunea se amplifică nu numai prin durată
– ceea ce se întâmplă la fiecare infracţiune continuă, dar şi în dimensiunea sa faptică, deoarece fiecare rată
se adaugă la suma rămasă neachitată. Este vorba, aşadar, de o dublă progresivitate, cea care rezultă din
amplificarea rezultatului prin însăşi durata sa şi cea care rezultă din amplificarea acestuia prin creştere
succesivă – cu fiecare rată neachitată – a cuantumului total rămas neplătit. Pentru aceste motive ne aflăm în
faţa unei infracţiuni continue succesive*24).
În practica judiciară s-a decis că epuizarea infracţiunii nu are loc prin trimiterea în judecată a
inculpatului, neatribuind caracter autonom activităţii consumate până la acel moment, ciclul infracţional
încheindu-se numai prin pronunţarea hotărârii de condamnare, sau prin îndeplinirea obligaţiei*25).
În varianta alternativă prevăzută în art. 378 alin. (2) C. pen. fapta se consumă în momentul în care nu s-a
respectat termenul pentru îndeplinirea prestaţiei periodice.
639
B. Sancţionare
Infracţiunea de abandon de familie, în variantele prevăzute la lit. a) şi b) ale art. 305 C. pen., se
pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau amendă, iar în cazul prevăzut la lit. c) cu închisoare de la
un la 3 ani sau cu amendă.
Potrivit art. 378 alin. (3) C. pen., acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate.
5. Cauze de nepedepsire sau de individualizare a pedepsei

Potrivit art. 378 alin. (4) C. pen., dacă părţile nu s-au împăcat, dar în cursul procesului penal inculpatul
îşi îndeplineşte obligaţiile înainte de terminarea urmăririi penale, fapta acestuia nu se pedepseşte. Aşadar,
legiuitorul a prevăzut în materia abandonului de familie un caz special de nepedepsire, care operează însă
numai până la terminarea urmăririi penale.
Potrivit art. 378 alin. (5) C. pen., dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare,
inculpatul îşi îndeplineşte obligaţiile, instanţa dispune, după caz, amânarea aplicării pedepsei sau
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de
lege pentru aceasta.
Ca atare, conform textului, în cazul în care părţile nu s-au împăcat, instanţa de judecată trebuie să
verifice dacă inculpatul şi-a îndeplinit obligaţiile în cursul judecăţii şi, în caz afirmativ, stabilind vinovăţia
acestuia să pronunţe împotriva sa amânarea aplicării pedepsei sau o condamnare cu suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 83, respectiv art. 91 C.
pen.*26).
În cazul săvârşirii infracţiunii prin neplata cu rea-credinţă a pensiei de întreţinere, stabilită pe cale
judecătorească, timp de trei luni, condiţia îndeplinirii obligaţiilor în cursul judecăţii este realizată dacă în
apel inculpatul face dovada că a plătit pensia de întreţinere datorată până la data pronunţării sentinţei de
condamnare.
*1) I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. Academiei Bucureşti 1989, p. 416.
*3) Trib. Braşov, Dec. 772/1973, în RRD nr. 9/1974, p. 66.
*5) Trib. Suceava, Dec. pen. nr. 422/1973, în Gh. Nistoreanu, V. Dobrinoiu ş.a., Drept penal, partea
specială, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1997, p. 558.
*7) O. Loghin, A. Filipaş, Drept penal, Partea specială, Casa de editură şi presă „Şansa” SRL,
*8) C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 371/1997, în Culegere de practică judiciară penală pe anul
1997, Ed. Holding Reporter, Bucureşti, 1998, p. 7. În situaţia în care s-a înfiinţat poprire pentru executarea
obligaţiilor de întreţinere stabilită prin hotărâre judecătorească, obligaţia de a achita în continuare
întreţinerea trece asupra terţului poprit, aşa încât neplata pensiei de întreţinere de către cel obligat
judecătoreşte după înfiinţarea popririi nu constituie infracţiune – O.A. Stoica, op. cit., p. 403. O motivare a
aceleiaşi situaţii de fapt mai nuanţată, în sensul că în speţă nu există rea-credinţă, este dată de către ICCJ, s.
pen., Dec. nr. 4219/2006, pe www.ctce.ro.
*9) Gh. Vizitiu, Consideraţii privind încadrarea juridică în materia abandonului de familie prevăzută
de art. 305 lit. c) C. pen., în RRD nr. 2/1979.
*10) G. Antoniu ş.a., op. cit., vol. II, p. 213–214.
*11) Trib. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 177/A/2003 în Culegere 2000–2004 Tribunalul Bucureşti, p. 594.
În acelaşi sens, a se vedea Trib. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 1472/A/2003.
640
*15) CSJ, s. pen., Dec. nr. 725/1997, în Şt. Crişu, E.D. Crişu, Codul penal adnotat cu practică judiciară
pe anii 1989–1999, Ed. Argessis Print, 1999, p. 694–695; CSJ, s. pen., Dec. nr. 1748/1996, în Dreptul nr.
11/1997, p. 126; CSJ, s. pen., Dec. nr. 498/1995, în Şt. Crişu, E.D. Crişu, op. cit., p. 695.
*16) Trib. Hunedoara, Dec. pen. nr. 621/1987, în RRD nr. 6/1988, p. 64.
*18) C. Ap. Alba Iulia, s. pen., Dec. nr. 577/2003, în RDP nr. 3/2005, p. 139.
*19) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 573; T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. II, p. 381; O.A.
Stoica, op. cit., p. 403.
*21) T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. II, p. 381–382, O.A. Stoica, op. cit., p. 43.
*22) Trib. Suceava, s. pen., Dec. nr. 1013/1997, în RDP nr. 1/1999, p. 145; O. Loghin, T. Toader, op.
cit., p. 537.
*23) C. Ap. Iaşi, s. pen., Dec. nr. 80/2001, pe www.ctce.ro. În acelaşi sens, a se vedea Trib. Bucureşti, s.
a II-a pen., Dec. nr. 1702/A/2003, în Culegere 2000–2004 Tribunalul Bucureşti, p. 596.
*24) V. Papadopol, D. Pavel, Formele unităţii infracţionale în dreptul penal român, Casa de editură şi
presă „Şansa” SRL, Bucureşti, p. 108–109.
*25) C. Ap. Cluj, s. pen., Dec. nr. 630/2001, pe www.ctce.ro.
*26) CSJ, s. pen., Dec. nr. 267/2003 şi Dec. nr. 2766/2001; C. Ap. Iaşi, s. pen., Dec. nr. 220/2001, pe
www.ctce.ro.
ART. 379
Nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului
Infracţiunea este prevăzută în art. 379 C. pen. într-o variantă tip şi o variantă asimilată.
Constituie varianta tip, potrivit alin. (1), reţinerea de către un părinte a copilului său minor, fără
consimţământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia i-a fost încredinţat minorul potrivit legii.
Constituie varianta asimilată, conform alin. (2) fapta persoanei căreia i s-a încredinţat minorul prin
hotărâre judecătorească, spre creştere şi educare, de a împiedica în mod repetat pe oricare dintre părinţi
să aibă legături personale cu minorul, în condiţiile stabilite de părţi sau de către organul competent.
a) Obiectul juridic special. Infracţiunea de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului are
ca obiect juridic special relaţiile sociale referitoare la ocrotirea creşterii şi educării minorilor şi la
asigurarea legăturii personale dintre părinţi şi copii, chiar şi atunci când părinţii sunt despărţiţi. Scopul
urmărit de legiuitor este de a incrimina nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului şi de a
asigura apărarea eficientă a drepturilor prevăzute în art. 48 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia „familia
se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea
părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor”*1).
b) Obiectul material. Această infracţiune nu are obiect material.
641
a) Subiectul activ. În cazul acestei infracţiuni, subiectul activ este calificat în sensul că poate fi numai
părintele minorului sau persoana căreia i s-a încredinţat minorul spre creştere şi educare.
În literatura de specialitate şi în practica judiciară s-a decis că, în cazul în care concubinul reţine copilul
împiedicându-l să se deplaseze şi să-şi vadă mama, fapta nu constituie infracţiune de nerespectare a
măsurilor privind încredinţarea minorului, ci infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal*2).
În practica judiciară s-a respins susţinerea inculpatei (căreia i s-a încredinţat prin hotărâre judecătorească
spre creştere şi educare minorul şi care a împiedicat pe fostul soţ să viziteze pe copil, aşa cum a stabilit
instanţa), în sensul că în speţă nu ar fi întrunite elementele infracţiunii de nerespectare a măsurilor privind
încredinţarea minorului, pentru motivul că subiecţi activi ai acestei infracţiuni nu pot fi părinţii, aceştia
putând săvârşi numai fapta incriminată prin art. 379 alin. (1) C. pen. În lipsa oricărei limitări în cuprinsul
textului, este evident că infracţiunea prevăzută în art. 379 alin. (2) C. pen. poate fi săvârşită de orice
persoană, inclusiv părintele, căreia i s-a încredinţat prin hotărâre judecătorească minorul spre creştere şi
educare*3).
Participaţia penală este posibilă sub forma instigării sau complicităţii.
b) Subiectul pasiv al infracţiunii analizate este părintele sau persoana căreia i s-a încredinţat minorul în
varianta reglementată în alin. (1) al art. 379 C. pen. sau părinţii minorului în modalitatea prevăzută în alin.
(2) al art. 379 C. pen., respectiv în cazul când minorul a fost încredinţat unei alte persoane decât părinţilor
pentru creştere şi educare.
a) Elementul material. Sub aspectul elementului material, infracţiunea se realizează în varianta
prevăzută în alin. (1) al art. 379 C. pen. prin acţiunea de reţinere a minorului de către un părinte, iar în
situaţia redată în alin. (2) al textului prin acţiunea de împiedicare în mod repetat a oricăruia dintre părinţi
de a avea legătură cu minorul.
Este necesar ca reţinerea minorului să se facă fără consimţământul celuilalt părinte sau al persoanei
căreia i-a fost încredinţat minorul. În cazul când părintele sau persoana căreia i-a fost încredinţat minorul a
consimţit ca acesta să fie reţinut, fapta nu constituie infracţiune.
Reţinerea nu trebuie confundată cu răpirea minorului*4).
În cazul împiedicării oricăruia dintre părinţi de a avea legătură cu minorul, este vorba de un minor care a
fost încredinţat altei persoane prin hotărâre judecătorească, iar această persoană îi interzice să ia legătura cu
părinţii lui. Când instanţa de judecată desface căsătoria prin divorţ, persoana căreia i se încredinţează
minorul poate fi şi unul dintre părinţi, iar acesta îl împiedică să ia legătura cu celălalt părinte. În practica
judiciară s-a reţinut că a săvârşit această infracţiune inculpata, care a refuzat în repetate rânduri, cum
rezultă din procesele-verbale ale executorului judecătoresc, să execute hotărârea judecătorească prin care
tatălui i se permisese să aibă legături personale cu copilul, nepermiţând tatălui să comunice cu minorul
chiar şi prin uşa întredeschisă*5).
Se poate ca, până la desfacerea căsătoriei prin divorţ, instanţa judecătorească să fixeze domiciliul
minorului la unul dintre părinţi. Deşi textul art. 379 alin. (2) C. pen. are în vedere numai faptele de
împiedicare comise după pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti de încredinţare a minorului, în practica
judiciară s-a considerat că trebuie să se dea textului o interpretare mai largă, astfel încât să fie inclusă şi
situaţia la care ne-am referit*6). Întrucât legea penală este de strictă interpretare, se susţine că ar fi mai
potrivită intervenţia legiuitorului, aşa cum s-a propus în literatura de specialitate*7), intervenţie care să facă
posibilă aplicarea textului şi în situaţia în care până la soluţionarea acţiunii de divorţ instanţa stabileşte
domiciliul minorului la unul dintre părinţi.
Acţiunea de împiedicare a părintelui de a avea legătură cu minorul constituie elementul material numai
dacă se comite în mod repetat (de cel puţin două ori).
642
b) Urmarea imediată. În cazul variantei tip [art. 379 alin. (1) C. pen.], urmarea imediată constă în
crearea unei stări de pericol care pune în primejdie creşterea şi educarea minorilor.
În situaţia variantei asimilate, urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru legăturile
dintre copil şi părinte care poate duce la primejduirea creşterii şi educării normale a minorilor.
c) Raportul de cauzalitate. Între activitatea incriminată şi urmarea imediată trebuie să existe o legătură
de cauzalitate. Aceasta rezultă din însăşi săvârşirea activităţii incriminate.
Sub aspect subiectiv, infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă.
A. Forme
Atât actele pregătitoare, cât şi tentativa, deşi posibile, nu sunt însă încriminate.
Infracţiunea se consumă în momentul când s-a produs reţinerea sau împiedicarea repetată a minorului de
a avea legături cu părinţii. În varianta prevăzută în alin. (1) al art. 379, fapta constituie o infracţiune
continuă, existând în consecinţă şi un moment al epuizării, respectiv al încetării reţinerii minorului*8).
B. Sancţionare
Pedeapsa în cazul acestei infracţiuni este închisoarea de la o lună la 3 luni sau amenda.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
*1) Curtea Constituţională, Dec. nr. 153 din 10 mai 2001, M. Of. nr. 387 din 16 iunie 2001.
*2) I. Pop, I. Cornescu, notă la ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală din 24 iunie 1970 a Proc.
loc. Râmnicu Vâlcea, în RRD nr. 6/1971, p. 141; R. Drăghici, În legătură cu infracţiunea de nerespectare
a măsurilor privind încredinţarea minorilor, în RRD nr. 6/1971, p. 84.
*3) C. Ap. Bucureşti, s. I. pen., Dec. nr. 391/1996, în RDP nr. 1/1997, p. 120.
*4) I. Dobrinescu, Condiţii în care răpirea minorului de către unul dintre părinţi constituie infracţiune,
în RRD nr. 1/1969, p. 109.
*5) C. Ap. Ploieşti, s. pen., Dec. nr. 1275/2004, în Codul penal şi legile speciale 2007, p. 476.
*6) Ordonanţa din 28 august 1979 a Proc. Jud. Prahova, dată în Dosarul nr. 29/II/1979, în RRD nr.
9/1980, p. 46, cu note de N. Puşcaciu, N. Pleşan.
*7) N. Pleşan, nota supracit.
ART. 380
Împiedicarea accesului la învăţământul general obligatoriu
Infracţiunea este prevăzută în art. 380 C. pen. într-o singură variantă, tip.
Săvârşeşte această infracţiune părintele sau persoana căreia i-a fost încredinţat, potrivit legii, un minor şi
care, în mod nejustificat, îl retrage sau îl împiedică prin orice mijloace să urmeze cursurile învăţământului
general obligatoriu.
643
a) Obiectul juridic special. Infracţiunea de împiedicare a accesului la învăţământul general obligatoriu
are ca obiect juridic special relaţiile sociale referitoare la ocrotirea creşterii şi educării minorilor şi la
asigurarea accesului acestora la învăţământul general obligatoriu. Scopul urmărit de legiuitor este de a
incrimina împiedicarea accesului la învăţământul general obligatoriu şi de a asigura apărarea eficientă a
drepturilor prevăzute în art. 32 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia „dreptul la învăţătură este asigurat
prin învăţământul general obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel profesional, prin învăţământul
superior, precum şi prin alte forme de instrucţie şi de perfecţionare”. De asemenea, potrivit art. 9 alin. (2)
din Legea nr. 1/2011*1), statul asigură finanţarea de bază pentru toţi preşcolarii şi pentru toţi elevii din
învăţământul general obligatoriu de stat, particular şi confesional acreditat. Învăţământul general
obligatoriu este de 10 clase şi cuprinde învăţământul primar şi cel gimnazial.
b) Obiectul material. Această infracţiune nu are obiect material.
a) Subiectul activ. În cazul acestei infracţiuni, subiectul activ este calificat în sensul că poate fi numai
părintele minorului sau persoana căreia i s-a încredinţat minorul spre creştere şi educare.
Participaţia penală este posibilă sub forma instigării sau complicităţii.
b) Subiectul pasiv al infracţiunii analizate este minorul căruia i se încalcă dreptul garantat prin
Constituţie la învăţământul general obligatoriu.
a) Elementul material. Sub aspectul elementului material, infracţiunea se realizează prin acţiunea de
retragere sau împiedicare a minorului de către un părinte, prin orice mijloace să urmeze cursurile
învăţământului general obligatoriu.
Retragerea minorului presupune îndepărtarea, părăsirea, luarea înapoi, renunţarea de a se mai prezenta a
acestuia la cursurile învăţământului general obligatoriu, ca urmare a deciziei în acest sens a părintelui sau
persoanei căreia i-a fost încredinţat minorul, potrivit legii. Nu este necesar ca retragerea să se facă printr-o
cerere înregistrată la şcoala pe care minorul o frecventează, putându-se realiza şi prin simpla luare a
minorului, fără încunoştinţarea unităţii de învăţământ despre decizia de retragere. Pentru realizarea
infracţiunii în această variantă este necesar ca situaţie premisă ca minorul să fi fost înregistrat la o unitate
de învăţământ, unde să fi început frecventarea cursurilor.
Împiedicarea minorului de a urma cursurile învăţământului general obligatoriu constă în interdicţia
aplicată acestuia de frecventa cursurile. Aceasta se poate realiza prin orice mijloace, inclusiv prin
neînscrierea acestuia la o unitate de învăţământ sau prin interzicerea de a se mai prezenta la cursuri,
inclusiv prin ameninţare, constrângere, trimiterea acestuia în altă localitate unde nu există unitate de
învăţământ etc.
Pentru existenţa infracţiunii în ambele variante de comitere trebuie ca retragerea sau împiedicarea
minorului să urmeze cursurile învăţământului general obligatoriu să se facă în mod nejustificat. Textul de
lege nu vizează situaţiile în care acest abandon este determinat de o situaţie materială precară, caz în care
statul trebuie să intervină prin alte mijloace, ci situaţiile în care părintele acţionează în mod abuziv,
retrăgându-l pe minor de la studii sau împiedicându-l să le urmeze, deşi ar fi avut toate condiţiile pentru
aceasta.
b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru dezvoltarea şi instruirea minorului.
c) Raportul de cauzalitate. Între activitatea incriminată şi urmarea imediată trebuie să existe o legătură
de cauzalitate. Aceasta rezultă din însăşi săvârşirea acţiunii incriminate.
Sub aspect subiectiv, infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă.
644
A. Forme
Atât actele pregătitoare, cât şi tentativa, deşi posibile, nu sunt însă încriminate.
Infracţiunea se consumă în momentul când s-a produs retragerea sau împiedicarea minorului de a
frecventa cursurile învăţământului general obligatoriu.
B. Sancţionare
Pedeapsa în cazul acestei infracţiuni este închisoarea de la o lună la 3 luni sau amendă.
5. Cauze de nepedepsire sau de individualizare a pedepsei

Potrivit art. 380 alin. (2) C. pen., fapta nu se pedepseşte dacă înainte de terminarea urmăririi penale
inculpatul asigură reluarea frecventării cursurilor de către minor. Aşadar, legiuitorul a prevăzut în materia
împiedicării accesului la învăţământul general obligatoriu un caz special de nepedepsire, care operează însă
numai până la terminarea urmăririi penale.
Potrivit art. 380 alin. (3) C. pen., dacă până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, inculpatul
asigură reluarea frecventării cursurilor de către minor, instanţa dispune, după caz, amânarea aplicării
pedepsei sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute de lege pentru aceasta.
Ca atare, conform textului, instanţa de judecată trebuie să verifice dacă inculpatul a asigurat reluarea
frecventării cursurilor de către minor în cursul judecăţii şi, în caz afirmativ, stabilind vinovăţia acestuia, să
pronunţe împotriva sa amânarea aplicării pedepsei sau o condamnare cu suspendarea executării pedepsei
sub supraveghere, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 83, respectiv art. 91 C. pen.
*1) Legea nr. 1/2011 a educaţiei naţionale, publicată în M. Of. nr. 18 din 10 ianuarie 2011.
ART. 381
Împiedicarea exercitării libertăţii religioase
Infracţiunea este prevăzută în art. 381 C. pen. într-o variantă tip şi două variante agravate.
Varianta tip, potrivit alin. (1), constă în împiedicarea sau tulburarea liberei exercitări a ritualului unui
cult religios, care este organizat şi funcţionează potrivit legii.
Constituie variantă agravată, potrivit alin. (2), obligarea unei persoane, prin constrângere, să participe la
serviciile religioase ale unui cult ori să îndeplinească un act religios legat de exercitarea unui cult.
Cea de-a doua variantă agravată există, potrivit alin. (3), în cazul obligării unei persoane, prin violenţă
sau ameninţare, să îndeplinească un act interzis de cultul, organizat potrivit legii, căruia îi aparţine*1).
a) Obiectul juridic special. În cazul infracţiunii de împiedicare a exercitării libertăţii religioase, obiectul
juridic special îl formează relaţiile sociale referitoare la libertatea conştiinţei şi la libertatea de exercitare a
unui cult religios care este recunoscut şi funcţionează potrivit legii.
Ocrotirea acestor relaţii prin dispoziţiile art. 381 C. pen. este în deplină concordanţă cu prevederile
Constituţiei României din 1991, referitoare la libertatea conştiinţei (art. 29): „Libertatea gândirii şi a
645

Penal Final

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Penal Final

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

a dispus măsura de siguranţă a expulzării, îndepărtarea de pe teritoriul României se face prin punerea în

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

*1) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 206.

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

*1) În acelaşi sens, a se vedea A. Filipaş, op. cit., p. 17.

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Norel Neagu)

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Norel Neagu)

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

*1) C. Ap. Braşov, s. pen., Dec. nr. 198/A/2000, pe www.ctce.ro.

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Norel Neagu)

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

b) Obiectul material al infracţiunii analizate îl constituie mijloacele materiale de probă şi înscrisurile

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Norel Neagu)

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Norel Neagu)

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Norel Neagu)

*1) O incriminare asemănătoare se regăseşte în art. 434-24 C. pen. francez.

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Norel Neagu)

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

*1) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 236.

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

*1) T. Vasiliu, D. Pavel, op. cit., vol. II, p. 139.

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

*1) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 259.

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

*1) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 267.

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Norel Neagu)

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Norel Neagu)

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

5. Cauze care exclud existenţa infracţiunii. Cauze de nepedepsire

A. Cauze care exclud existenţa infracţiunii

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

*1) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 153.

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

*1) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 157.

Fapte săvârşite de către funcţionari străini sau în legătură cu aceştia

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

*1) I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit., p. 296.

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

*1) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 113.

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

*1) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 84.

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

*1) I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit., p. 387.

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

5. Cauză justificativă specială

*1) T. Toader, op. cit., 2008, p. 110.

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

5. Cauză specială de nepedepsire

*1) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 118.

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)