DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ

1. Care sunt principalele caracteristici ale dreptului penal român?

a) dreptul penal român este o ramură de drept distinctă, care face parte din sistemul dreptului
românesc alături de alte ramuri de drept;
b) dreptul penal există fără a avea legătura cu alte ramuri de drept;
c) dreptul penal nu are o structură unitară, dispoziţiile acestuia fiind independente unele faţă de
altele.

2. Sub ce denumire mai este cunoscut în literatura juridică străină dreptul penal?

a) drept criminal;

b) drept judiciar;
c) drept infracţional.

3. Care sunt întemeietorii ştiinţei dreptului penal român?

a) George Antoniu şi Vintilă Dongoroz;

b) Ion Tanoviceanu şi Nicoleta Iliescu;

c) Ion Tanoviceanu şi Vintilă Dongoroz.

4. În ce constă principiul umanismului legii penale?

a) întreaga reglementare penală trebuie să pornească de la interesele fundamentale ale omului;

b) întreaga activitate în domeniul dreptului penal trebuie să se desfăşoare pe baza legii şi în

conformitate cu legea;
c) întreaga reglementare juridică penală trebuie să asigure prevenirea săvârşirii faptelor
periculoase atât prin conformare, cât şi prin constrângere faţă de cei care săvârşesc asemenea fapte.
5. În ce constă principiul conform căruia infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale?

a) asigurarea prevenirii săvârşirii faptelor periculoase atât prin conformare, cât şi prin constrângere
faţă de cei care săvârşesc asemenea fapte;
b) reprezintă o garanţie a libertăţii persoanei întrucât, fără săvârşirea unei infracţiuni, nu se
poate antrena răspunderea penală a unei persoane;
c) constituie o activitate de apărare a intereselor fundamentale ale omului.

6. În ce constă principiul individualizării sancţiunilor de drept penal?

a) presupune luarea în considerare a intereselor fundamentale ale omului;

b) reprezintă o garanţie a libertăţii persoanei întrucât, fără săvârşirea unei infracţiuni, nu se

poate antrena răspunderea unei persoane;
c) presupune stabilirea şi aplicarea sancţiunilor de drept penal în funcţie de gravitatea faptei
săvârşite, de periculozitatea infractorului, de necesităţile de îndreptare a acestuia.
7. În ce constă principiul personalităţii răspunderii penale?
 a) presupune stabilirea şi aplicarea sancţiunilor de drept penal în funcţie de gravitatea faptei
săvârşite, de periculozitatea infractorului, de necesitatea de îndreptare a acestuia;

b) asigură prevenirea faptelor periculoase atât prin conformare, cât şi prin constrângere faţă de
cei care săvârşesc asemenea fapte;
c) conţine regula potrivit căreia atât obligaţia ce decurge dintr-o normă penală de a avea o
anumită conduită, cât şi răspunderea ce decurge din nesocotirea acelei obligaţii revin
persoanei ce nu şi-a respectat obligaţia, săvârşind fapta interzisă, şi nu alteia sau unui grup
de persoane.

8. Ce se înţelege prin interpretarea legii penale?

a) o operaţiune logico‐raţională ce se efectuează cu ocazia aplicării normei de drept şi are

drept scop aflarea voinţei legiuitorului, exprimată în acea normă;
b) o operaţiune logică ce se referă la fapte tipice şi trebuie aplicată unor fapte concrete, care sunt
variabile;
c) o activitate ştiinţifică prin care se explică şi se desluşeşte conţinutul normativ al legilor.

9. Cine realizează interpretarea oficială autentică sau legală a legii penale?

a) Preşedintele ţării, în momentul în care promulgă o lege;

b) legiuitorul, în momentul în care adoptă o lege şi dă explicaţii, în conţinutul acesteia, cu

privire la anumiţi termeni, expresii sau situaţii juridice, care impun o interpretare unitară;
c) organele judiciare, în momentul în care realizează încadrarea juridică a faptei.

10. În ce situaţii, potrivit principiului teritorialităţii, o infracţiune este considerată a fi săvârşită pe

teritoriul României şi, ca atare, este aplicată legea penală română?
a) când o infracţiune este săvârşită în totalitate pe teritoriul ţării noastre;

b) când o infracţiune este săvârşită de un cetăţean român în străinătate;

c) când o infracţiune este săvârşită la bordul unor nave străine aflate în trecere prin marea
teritorială ori pe timpul cât se află în porturi, în apele maritime interioare şi în marea teritorială a
României.

11. Care sunt principiile aplicării legii penale în spaţiu?

a) principiul teritorialităţii legii penale, principiul personalităţii legii penale, principiul

ultraactivităţii legii penale, principiul realităţii legii penale;

b) principiul teritorialităţii legii penale, principiul personalităţii legii penale, principiul realităţii
legii penale, principiul universalităţii legii penale;
c) principiul teritorialităţii legii penale, principiul realităţii legii penale, principiul retroactivităţii
legii penale, principiul activităţii legii penale.

12. Ce presupune principiul activităţii legii penale?

a) legea penală se aplică unor fapte comise înainte de intrarea ei în vigoare;

b) legea penală este activă de la intrarea ei în vigoare şi până la ieşirea din vigoare;
c) legea penală se aplică unor fapte şi după ieşirea ei din vigoare.
13. Care este momentul intrării în vigoare a unei legi penale?

a) la data publicării în Monitorul Oficial;

b) la data promulgării de către Preşedinte;

c) la 3 zile de la publicarea în Monitorul Oficial.

14. În cazul căror legi se aplică principiul ultraactivităţii legii penale, consacrat de art. 16 C. penal?

a) legilor penale de dezincriminare;

b) legilor penale extraordinare;

c) legilor penale temporare.

15. Care sunt criteriile după care se poate determina legea penală mai favorabilă?

a) după condiţiile de tragere la răspundere penală;

b) după gravitatea faptei;

c) după locul unde a fost comisă fapta.

16. Care sunt trăsăturile raportului juridic penal?

a) raporturile juridice penale reprezintă singura modalitate prin care se realizează normele cu
caracter penal;

b) raporturile juridice penale iau naştere prin impunerea voinţei statului şi nu prin acord de
voinţă;
c) raporturile juridice penale pot forma obiectul unor tranzacţii deoarece se nasc prin acordul de
voinţă a destinatarilor legii penale.

17. Care sunt subiecţii raportului juridic penal?

a) doar statul şi persoanele fizice;
b) statul şi persoanele juridice, ca destinatari ai normei penale;
c) statul, persoanele fizice şi juridice, ca destinatari ai normei penale.

18. Când se naşte raportul juridic penal de conformare?

a) din momentul intrării în vigoare a normei cu caracter penal;
b) din momentul edictării normei cu caracter penal;
c) numai prin săvârşirea infracţiunii.

19. Când se naşte raportul juridic penal de conflict?

a) în momentul în care este edictată o nouă normă cu caracter penal care o contrazice pe cea
deja existentă;
b) în momentul intrării în vigoare a normei cu caracter penal;
c) prin şi numai prin săvârşirea infracţiunii.
20. Care sunt cele două tipuri de raporturi juridice penale?
a) raporturi juridice penale de conformare şi raporturi juridice penale de conflict;
b) raporturi juridice penale interne şi raporturi juridice penale externe;
c) raporturi juridice penale convenţionale şi raporturi juridice penale neconvenţionale.

21. Ce poziţie are statul în cadrul raportului juridic penal?

a) subiect dominant;
b) subiect adiacent;
c) subiect secundar.

22. Care sunt cei doi factori ai vinovăţiei, că trăsătura esenţială a infracţiunii?

a) intenţia directă sau intenţia indirectă;

b) conştiinţa şi voinţa;
c) uşurinţa sau neglijenţa.

23. Care sunt formele pe care le îmbracă vinovăţia, că trăsătură esenţială a infracţiunii?
a) intenţia, culpa, intenţia depăşită;
b) intenţia, culpa, pedeapsa;
c) culpa, intenţia depăşită, pedeapsa.

24. Care sunt cele două forme ale intenţiei, ca formă a vinovăţiei?
a) intenţia mijlocită şi intenţia nemijlocită;
b) intenţia principală şi intenţia secundară;
c) intenţia directă şi intenţia indirectă.

25. Ce este intenţia supravenită?

a) intenţia prin care voinţa infractorului este îndreptată spre un anumit rezultat aflat dincolo de
momentul în care sunt realizate toate cerinţele normei de incriminare;
b) intenţia prin care infractorul prevede rezultatul faptei sale înainte de comiterea acesteia;
c) intenţia care se naşte în momentul comiterii faptei, în sensul că infractorul prevede şi
urmăreşte un alt rezultat decât cel iniţial.

26. Ce cuprinde praeterintenţia?

a) intenţia directă şi intenţia indirectă, reunite;

b) intenţia şi culpa, reunite;

c) faptele cu un pericol social redus.

27. Care sunt formele pe care le îmbracă obiectul infracţiunii?

a) obiectul juridic generic sau de grup, obiectul juridic specific, obiectul juridic universal;

b) obiectul juridic specific, obiectul juridic universal, obiectul material sau obiectul direct;
 c) obiectul juridic generic sau de grup, obiectul juridic specific, obiectul material sau obiectul
direct.

28. Care sunt, potrivit doctrinei penale, cele două categorii de subiecţi ai infracţiunii?

a) subiect juridic circumstanţiat şi subiect juridic necircumstanţiat;

b) subiect juridic activ şi subiect juridic pasiv;

c) subiect juridic direct şi subiect juridic indirect.

29. Care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a putea deveni subiect
activ al infracţiunii?

a) să aibă împlinită vârsta de 14 ani, să fie responsabilă din punct de vedere juridic, să aibă
libertate de voinţă şi acţiune;

b) să comită infracţiunea cu intenţie, să fie responsabilă din punct de vedere juridic, să

manifeste libertate de voinţă şi acţiune;
c) să fie responsabilă din punct de vedere juridic şi să comită infracţiunea cu intenţie.

30. Care sunt termenii sau condiţiile preexistente infracţiunii?

a) obiectul infracţiunii, subiecţii infracţiunii, locul infracţiunii, timpul infracţiunii;

b) latura obiectivă şi latura subiectivă a infracţiunii;

c) elementul material şi urmarea imediată.

31. Care sunt subiecţii infracţiunii?

a) subiectul principal şi subiectul secundar;

b) subiectul simplu şi subiectul complex;

c) subiectul activ şi subiectul pasiv.

32. Care sunt trăsăturile esenţiale ale infracţiunii?

a) latura obiectivă şi latura subiectivă;

b) vinovăţia, răspunderea penală şi pedeapsa;

c) prevederea faptei în legea penală, vinovăţia, imputabilitatea şi caracterul nejustificat al
faptei.

33. Ce factori cuprinde vinovăţia?

a) numai factorul intelectiv sub forma prevederii sau a posibilităţii prevederii de către subiect a
urmărilor socialmente periculoase;
b) numai factorul volitiv care constă în voinţa subiectului de a săvârşi fapta şi dorinţa de a
produce în realitate urmările socialmente periculoase;
c) doi factori, respectiv factorul volitiv şi factorul intelectiv.
34. Când există vinovăţie?

a) când acţiunea sau inacţiunea este săvârşită cu intenţie sau din culpă;

b) când acţiunea sau inacţiunea este săvârşită numai cu intenţie;

c) când acţiunea sau inacţiunea este săvârşită cu intenţie directă şi praeterintenţie.

35. Când există intenţie directă, ca formă a vinovăţiei?

a) făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, nu‐l acceptă, socotind, fără temei, că el nu se va
produce;

b) făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, doreşte şi urmăreşte producerea lui prin
săvârşirea acelei fapte;
c) făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă producerea lui.

36. Când există intenţie indirectă, ca formă a vinovăţiei?

a) făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, nu‐l acceptă, socotind fără temei că el nu se va
produce;
b) făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu‐l urmăreşte, acceptă producerea lui;
c) făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să‐l prevadă.

37. Când există culpa cu prevedere, ca formă a vinovăţiei?

a) făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu‐l urmăreşte, acceptă producerea lui;
b) făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să‐l prevadă;
c) făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, nu urmăreşte producerea lui şi socoteşte, fără
temei, că acest rezultat nu se va produce.

38. Când există culpa simplă sau greşeala, ca formă a vinovăţiei?

a) făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să‐l prevadă;
b) făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu‐l urmăreşte, acceptă producerea lui;
c) făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale şi nici nu putea să‐l prevadă.

39. Când există praeterintenţia, ca formă a vinovăţiei?

a) în situaţia în care făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sa, deşi trebuia şi putea să‐l prevadă;
b) în situaţia în care făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu‐l urmăreşte, acceptă
producerea lui;
c) în situaţia în care făptuitorul doreşte şi urmăreşte ori acceptă producerea unor urmări
periculoase, însă în realitate se produc, din culpă, urmări mai grave (pe care fie că le‐a prevăzut,
dar a socotit, fără temei, că nu se vor produce ori nu le‐a prevăzut, deşi putea şi trebuia să le
prevadă).

40. Ce constituie obiect juridic al unei infracţiuni?

a) bunul sustras sau distrus prin săvârşirea faptei;
b) valorile sociale vătămate sau periclitate prin săvârşirea faptei;
 c) obiectivul urmărit de infractor prin săvârşirea faptei.

41. Care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească persoana fizică pentru a fi subiect activ al
unei infracţiuni?
a) să aibă vârsta minimă cerută de lege şi să fie responsabilă din punct de vedere penal;
b) să aibă libertate de voinţă şi acţiune şi să fie responsabilă din punct de vedere penal;

c) să aibă vârsta minimă cerută de lege, să fie responsabilă şi să aibă posibilitatea de a decide
liberă şi neconstrânsă asupra săvârşirii infracţiunii.

42. Când este persoana juridică subiect activ al infracţiunii?

a) infracţiunea a fost săvârşită în realizarea obiectului ei de activitate sau în interesul ori în

numele persoanei juridice şi cu formă de vinovăţie prevăzută de legea penală;

b) infracţiunea are legătură cu atribuţiile de serviciu ale societăţii comerciale, autorităţii ori
instituţiei respective;

c) se dovedeşte în sarcina conducerii unei instituţii ori societăţi că a existat un interes

patrimonial.

43. Cine este subiect pasiv general al unei infracţiuni?

a) statul;
b) persoana fizică sau juridică care a suferit răul produs prin infracţiune;
c) numai persoana juridică care a suferit un rău produs prin infracţiune.

44. Ce cuprinde conţinutul constitutiv al oricărei infracţiuni?

a) obiectul şi subiecţii infracţiunii;
b) timpul şi locul infracţiunii;
c) latura obiectivă şi latura subiectivă a infracţiunii.

45. Sub ce formă se poate manifesta elementul material al laturii obiective?

a) a vinovăţiei;
b) a unei acţiuni sau inacţiuni;
c) a unei sancţiuni.

46. În ce constă acţiunea?

a) într‐o intervenţie activă a infractorului;
b) într‐o atitudine a făptuitorului care nu face ceea ce legea penală impune să facă;
c) într‐o stare de pasivitate a infractorului.
47. În ce constă inacţiunea sau abstenţiunea?

a) într‐o intervenţie activă a infractorului;

b) într‐o activitate periculoasă;

c) într‐o atitudine a făptuitorului care nu face ceva ce legea penală impune să facă.

48. Ce fel de infracţiuni sunt acelea care au în conţinutul lor referiri la rezultatul produs?

a) infracţiuni materiale sau de rezultat;

b) infracţiuni de pericol;

c) infracţiuni de atitudine.

49. Care sunt elementele raportului de cauzalitate?

a) elementul material;

b) urmarea imediată;

c) cauză şi efectul.

50. Care este elementul esenţial al laturii subiective?

a) vinovăţia;

b) mobilul;

c) scopul.

51. Ce înţelegeţi prin latura subiectivă a unei infracţiuni?

a) activitatea persoanei fizice care, prin urmările ei periculoase, vatămă sau pune în pericol
anumite relaţii sociale apărate de normele dreptului penal;

b) valoarea socială şi relaţiile sociale create în jurul acestei valori, care sunt periclitate sau
vătămate prin fapta infracţională;

c) atitudinea psihică a făptuitorului, alcătuită din elemente intelective, volitive şi afective, care
determină şi însoţesc actul fizic de executare.

52. Ce înţelegeţi prin latura obiectivă a unei infracţiuni?

a) activitatea persoanei fizice care, prin urmările ei periculoase, vatămă sau pune în pericol
anumite relaţii sociale apărate de normele dreptului penal;
b) atitudinea psihică a făptuitorului, alcătuită din elemente intelective, volitive şi afective, care
determină şi însoţesc actul fizic de executare;
c) valoarea socială şi relaţiile sociale create în jurul acestei valori, care sunt periclitate sau
vătămate prin fapta infracţională.

53. Când o infracţiune are un conţinut agravat sau calificat?

 a) cuprinde numai condiţiile pentru existenţa ei în formă tipică;

b) pe lângă condiţiile necesare pentru existenţa ei în configuraţia tipică, cuprinde şi alte

circumstanţe de agravare;

c) este săvârşită de un infractor recidivist.

54. Ce cuprinde latura obiectivă a unei infracţiuni?

a) elementul material, vinovăţia şi raportul de cauzalitate;

b) elementul material, urmarea imediată şi raportul de cauzalitate;

c) acţiunea sau inacţiunea, urmarea imediată şi vinovăţia.

55. Ce desemnează mobilul unei infracţiuni?

a) desemnează acel sentiment (dorinţă, tendinţă, pasiune), care conduce la naşterea în

mintea făptuitorului a ideii săvârşirii unei infracţiuni şi care îl determină să o comită;
b) desemnează finalitatea urmărită de făptuitor prin săvârşirea infracţiunii;

c) desemnează atitudinea psihică a făptuitorului ce precede şi însoţeşte fapta infracţională şi

urmările ei.

56. Ce desemnează scopul săvârşirii unei infracţiuni?

a) desemnează acel sentiment (dorinţă, tendinţă, pasiune) ce conduce la naşterea în mintea

făptuitorului a ideii săvârşirii unei anumite infracţiuni;

b) desemnează finalitatea urmărită prin săvârşirea faptei;

c) desemnează atitudinea psihică a făptuitorului ce precede şi însoţeşte fapta infracţională şi

urmările ei.

57. Care sunt cele două perioade în care se desfăşoară activitatea infracţională?
a) perioada prezentă şi perioada viitoare;

b) perioada activă şi perioada pasivă;

c) perioada internă şi perioada externă.

58. Care sunt principalele forme ale infracţiunii intenţionate?

a) actele pregătitoare (preparatorii), tentativă, fapta consumată;

b) tentativă, complicitatea, fapta consumată;

c) complicitatea, unitatea de infracţiune, tentativă.

59. Care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească activităţile desfăşurate pentru a putea fi
considerate acte premergătoare?

a) să se concretizeze printr‐o activitate obiectivă, capabilă să creeze condiţii favorabile pentru

săvârşirea infracţiunii;
 b) acţiunea începută să fie întreruptă;

c) să existe legătură de cauzalitate între decizia de a comite infracţiunea şi rezultatul produs prin
infracţiune.

60. Cum pot fi actele pregătitoare?

a) cunoscute şi necunoscute;

b) materiale şi morale;

c) fiziologice şi psihologice.

61. În cazul căror infracţiuni nu este posibilă tentativă?

a) la infracţiunile continuate;

b) la infracţiunile omisive;

c) la infracţiunile săvârşite cu intenţie indirectă.

62. Care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească tentativa pentru a se diferenţia de actele
premergătoare şi de infracţiunea consumată?
a) să se concretizeze printr‐o activitate obiectivă, capabilă să creeze condiţii favorabile pentru
săvârşirea infracţiunii;

b) punerea în executare a hotărârii infracţionale;

c) săvârşirea infracţiunii în funcţie de scopul propus.

63. Care sunt infracţiunile la care tentativă nu este posibilă datorită specificului elementului material?

a) infracţiunile continue, infracţiunile omisive, infracţiunile de obicei;

b) infracţiunile continue, infracţiunile omisive, infracţiunile formale;

c) infracţiunile de obicei, infracţiunile săvârşite din culpă, infracţiunile formale.

64. Care sunt infracţiunile la care tentativă nu este posibilă datorită elementului subiectiv?

a) infracţiunile săvârşite din culpă, infracţiunile săvârşite cu intenţie depăşită, infracţiunile

săvârşite cu praeterintenţie;

b) infracţiunile săvârşite cu intenţie depăşită, infracţiunile săvârşite cu praeterintenţie,

infracţiunile săvârşite cu intenţie;

c) infracţiunile săvârşite cu intenţie, infracţiunile formale, infracţiunile săvârşite fără voinţă.

65. Cum este incriminată tentativă în actuala reglementare a Codului penal?

a) pentru toate infracţiunile din Codul penal;

b) doar pentru infracţiunile grave şi deosebit de grave;

c) numai atunci când Codul penal prevede expres acest lucru.

66. La ce infracţiuni nu este posibilă tentativă?

a) la infracţiunile săvârşite cu praeterintenţie;

b) la infracţiunile continuate;

c) la infracţiunile săvârşite cu intenţie indirectă.

67. Când nu se pedepseşte tentativă?

a) numai atunci când făptuitorul s‐a desistat de la săvârşirea faptei pusă în executare, mai
înainte ca organul de urmărire penală să o descopere;

b) atunci când făptuitorul a împiedicat mai înainte de descoperirea faptei producerea

rezultatului;
c) atunci când făptuitorul fie că s-a desistat, fie că a împiedicat producerea rezultatului mai
înainte de descoperirea faptei.

68. Când nu este posibilă tentativă?

a) la infracţiunile săvârşite cu intenţie indirectă;

b) la infracţiunile continuate;

c) la infracţiunile săvârşite din culpă.

69. În ce moduri poate fi săvârşită infracţiunea deviată?

a) a minori ad majus, a majori ad minus (dacă legea penală interzice mai puţin, va interzice şi mai
mult şi invers);

b) aberatio ictus şi error in personam (greşeala făptuitorului sau eroarea făptuitorului);

c) ubi eadem ratio ubi idem just (pentru situaţii identice trebuie să existe aceeaşi soluţie
juridică).

70. Care sunt cele două categorii de unitate de infracţiune?

a) unitate naturală şi unitate artificială de infracţiune;

b) unitate convenţională şi unitate neconvenţională de infracţiune;

c) unitate naturală şi unitate legală de infracţiune;

71. Cu ce formă de vinovăţie pot fi săvârşite infracţiunile continuate:

a) culpă;

b) intenţie depăşită (praeterintenţie);

c) intenţie.

72. Ce este infracţiunea complexă?

 a) infracţiunea al cărei rezultat obţinut după momentul consumării şi excluzând intervenţia
făptuitorului se va amplifica în mod progresiv, dând naştere la noi urmări, corespunzătoare unor
infracţiuni mai grave;
b) infracţiunea care se realizează prin repetarea faptei incriminate de un număr de ori atât de
mare încât să rezulte o obişnuinţă a făptuitorului, o îndeletnicire a acestuia;
c) infracţiunea în al cărei conţinut intră, ca element constitutiv sau ca element circumstanţial
agravant, o acţiune sau inacţiune care constituie, prin ea însăşi, o faptă prevăzută de legea
penală.

73. Ce este infracţiunea continuată?

a) infracţiunea prin care o persoană săvârşeşte, la diferite intervale de timp, dar în realizarea
aceleiaşi rezoluţii infracţionale, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul
aceleiaşi infracţiuni;
b) infracţiunea în al cărei conţinut intră, ca element constitutiv sau ca element circumstanţial
agravant, o acţiune sau inacţiune care constituie, prin ea însăşi, o faptă prevăzută de legea penală;
c) infracţiunea al cărei rezultat obţinut după momentul consumării şi excluzând intervenţia
făptuitorului, se va amplifica în mod progresiv, dând naştere la noi urmări, corespunzătoare unor
infracţiuni mai grave.

74. Când se consumă infracţiunea de obicei?

a) în momentul terminării primei acţiuni;

b) în momentul ultimei repetări a faptei incriminate;

c) în momentul în care s‐au epuizat două sau mai multe acţiuni ale făptuitorului.

75. Care sunt condiţiile necesare pentru existenţa infracţiunii continuate?

a) existenţa unei pluralităţi de acţiuni sau inacţiuni săvârşite la diferite intervale de timp;

b) făptuitorii să nu se cunoască;

c) acţiunile sau inacţiunile săvârşite să prezinte, fiecare în parte, conţinutul mai multor infracţiuni.

76. Ce fel de infracţiune este infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal?

a) o infracţiune continuă;

b) o infracţiune continuată;

c) o infracţiune colectivă.

77. Care sunt formele unităţii legale de infracţiune?

a) infracţiunea simplă, infracţiunea continuă şi infracţiunea deviată;

 b) infracţiunea complexă, infracţiunea continuă, infracţiunea progresivă şi infracţiunea de obicei;

c) infracţiunea complexă, infracţiunea continuată, infracţiunea progresivă şi infracţiunea de

obicei.

78. Care este obiectul juridic al infracţiunii complexe?

a) numai un obiect juridic principal;

b) numai un obiect juridic secundar;

c) un obiect juridic principal şi un obiect juridic secundar.

79. Care sunt formele sub care se poate prezenta concursul de infracţiuni?

a) concursul represiv şi concursul preventiv;

b) concursul real şi concursul formal;

c) concursul convenţional şi concursul neconvenţional.

80. Când există concurs de infracţiuni?

a) numai atunci când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite printr‐o unică acţiune, de
aceeaşi persoană;
b) numai atunci când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite prin acţiuni sau inacţiuni
distincte de aceeaşi persoană, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele;
c) atunci când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite printr‐o unică manifestare sau
prin acţiuni sau inacţiuni distincte, înainte ca autorul acestora să fi fost condamnat definitiv
pentru vreuna dintre ele.

81. Care sunt formele participaţiei penale propriu‐zise sau perfecte?

a) autoratul sau coautoratul, instigarea, complicitatea;
b) instigarea, complicitatea, tăinuirea;
c) complicitatea, participaţia subiectivă, tăinuirea.

82. Care sunt condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru existenţa instigării ca formă a participaţiei
penale?
a) să existe cel puţin doi subiecţi ai infracţiunii (instigatorul şi instigatul);
b) să fie săvârşite cel puţin două infracţiuni de către instigat;
c) instigatorul să acţioneze numai cu intenţie depăşită sau din culpă.

83. Care sunt principalele forme ale complicităţii?

a) complicitatea legală şi complicitatea naturală;
b) complicitatea anterioară şi complicitatea concomitentă;
c) complicitatea obiectivă şi complicitatea subiectivă.

84. Care sunt condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru împiedicarea consumării unei infracţiuni de către
participanţi, astfel încât aceasta să poată constitui cauză de nepedepsire?
 a) să se fi început execuţia faptei de către autor;
b) participantul să fi intervenit pentru a împiedica consumarea faptei dar acest lucru nu s‐a
realizat întrucât autorul nu a acceptat;
c) intervenţia participantului care determină neconsumarea infracţiunii să aibă loc după
descoperirea faptei.

85. Cui îi este specifică contribuţia directă şi nemijlocită la săvârşirea faptei prevăzută de legea
penală?
a) instigatorului;
b) coautorilor;
c) complicelui.

86. Ce constituie fapta persoanei care promite înainte de săvârşirea infracţiunii că va tăinui bunurile
provenite din aceasta, dar după săvârşirea ei, nu‐şi mai ţine promisiunea?

a) complicitate;

b) nu are semnificaţie penală;

c) este lipsită de pericol social.

87. Ce constituie fapta persoanei, care înainte de săvârşirea infracţiunii promite făptuitorului că îl va
favoriza?

a) infracţiunea de favorizare a infractorului;

b) nu are semnificaţie penală;

c) complicitate.

88. Cum trebuie să fie atacul în cazul legitimei apărări?

a) material, direct, imediat, injust şi proporţional;

b) material, direct, imediat şi injust;

c) material, direct şi injust.

89. Împotriva cui trebuie să fie îndreptat atacul în cazul legitimei apărări?

a) celui care se apără sau altei persoane;

b) celui care se apără sau altei persoane, unui interes obştesc sau unui bun important;

c) celui care se apără, altei persoane sau împotriva unui interes obştesc.

90. Ce pune în pericol atacul în cazul legitimei apărări?

a) pune în pericol persoană sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc;

b) pune în pericol grav persoană sau drepturile celui atacat sau ale altuia ori un interes general;
c) pune în pericol grav persoană sau drepturile celui atacat, bunurile acestuia ori interesul
obştesc.
91. Ce este legitima apărare?

a) o cauză care înlătură răspunderea penală;

b) o cauză care înlătură executarea pedepsei;

c) o cauză justificativă.

92. Ce este starea de necesitate?

a) este o cauză justificativă;

b) este o cauză care înlătură răspunderea penală;

c) este o cauză care înlătură executarea pedepsei.

93. Cine se află în stare de necesitate?

a) acela care săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală pentru a salva de la pericol, care nu poate
fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său
ori al altuia sau un interes public;
b) acela care săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală pentru a salva de la un pericol iminent,
care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un
bun important al său ori al altuia sau un interes general;
c) acela care săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală pentru a salva de la un pericol, care nu
putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altuia.

94. Cum trebuie să fie pericolul pentru existenţa stării de necesitate?

a) iminent, care nu poate fi înlăturat altfel şi să ameninţe una dintre valorile arătate în art.
20 alin. 2 C. penal;
b) iminent, imediat şi injust;

c) direct, imediat, injust şi să ameninţe una dintre valorile arătate în art. 20 alin. 2 C. penal.

95. În ce constă temeiul admiterii stării de necesitate ca o cauză justificativă?

a) în aceea că fapta prevăzută de legea penală săvârşită nu prezintă pericol social;

b) în aceea că fapta deşi săvârşită este asimilată cu neprevederea ei în legea penală;

c) în aceea că fapta nu este săvârşită cu vinovăţie.

96. De ce fapta prevăzută de legea penală săvârşită în stare de necesitate nu constituie infracţiune?

a) este o faptă socialmente utilă;

b) nu este săvârşită cu vinovăţie;

c) se consideră că echivalează cu neprevederea ei în legea penală.

97. Cum trebuie să fie pericolul cu care se ameninţă în cazul constrângerii morale?

a) iminent;

b) grav;
 c) imediat.

98. Cum trebuie să fie fapta prevăzută de legea penală pentru a exista cazul fortuit?

a) datorată neprevederii de către acesta a rezultatului socialmente periculos;

b) consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzuta de acesta;

c) consecinţa unei comportări imprudenţe.

99. Cum trebuie să fie făptuitorul în momentul săvârşirii faptei pentru ca iresponsabilitatea să
constituţie cauza de neimputabilitate?

a) făptuitorul trebuie să fie bolnav mintal sau toxicoman;

b) făptuitorul trebuie să fie intoxicat cronic prin alcool, stupefiante sau alte asemenea substanţe;

c) făptuitorul trebuie să fie într‐o stare în care nu poate să‐şi dea seama de acţiunile sau
inacţiunile sale sau nu poate să le controleze.

100. Cui trebuie să se datoreze starea de incapacitate psihică în cazul iresponsabilităţii (cauza de
neimputabilitate)?

a) consumului de alcool;

b) unei boli fizice;

c) unei boli psihice ori altei cauze.

101. Cum trebuie să fie intoxicaţia pentru a constitui cauză de neimputabilitate?

a) voluntară şi completă;

b) accidentală şi completă;

c) preordinată.

102. Ce constituie starea de intoxicaţie accidentală, incompletă?

a) o cauză care înlătură infracţiunea;

b) o circumstanţă agravantă;

c) de regulă, o circumstanţă atenuantă.

103. Care sunt categoriile de minori, care nu răspund niciodată penal pentru săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală?

a) minorii, care nu au împlinit vârsta de 14 ani;

b) minorii, care nu au împlinit vârsta de 15 ani;

c) minorii, care nu au împlinit vârsta de 18 ani.

104. În ce condiţii minorii ce au depăşit vârsta de 14 ani, dar nu au împlinit 16 ani, care săvârşesc fapte
prevăzute de legea penală, răspund penal?

a) întotdeauna răspund penal;

b) nu răspund penal;

c) răspund penal numai dacă au săvârşit faptele cu discernământ.

105. Când există eroare ca şi cauză de neimputabilitate?

a) făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, nu a cunoscut că acea faptă constituie o infracţiune;

b) făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, nu a prevăzut că se vor produce anumite consecinţe

grave;

c) făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, nu a cunoscut existenţa unei stări, situaţii sau
împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.

106. Care sunt cauzele justificative?

a) legitima apărare, starea de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii,
consimţământul persoanei vătămate;

b) starea de necesitate, constrângerea fizică şi constrângerea morală, amnistia;

c) constrângerea fizică şi constrângerea morală, amnistia, graţierea.

107. Care sunt cauzele de neimputabilitate?

a) iresponsabilitatea, prescripţia răspunderii penale, graţierea;

b) eroarea de fapt, eroarea de drept, prescripţia răspunderii penale;

c) minoritatea făptuitorului, intoxicaţia, eroarea.

108. Care sunt cauzele de neimputabilitate?

a) cazul fortuit, iresponsabilitatea, intoxicaţia;

b) iresponsabilitatea, prescripţia răspunderii penale, graţierea;

c) starea de necesitate, constrângerea fizică şi constrângerea morală, amnistia.

109. Care sunt cauzele de neimputabilitate?

a) excesul neimputabil, constrângerea fizică, constrângerea morală;

b) iresponsabilitatea, prescripţia răspunderii penale, graţierea;

c) starea de necesitate, legitima apărare, amnistia.

110. Cum trebuie să fie atacul iminent sau imediat?

a) real, obiectiv şi pe cale să se desfăşoare;

b) obiectiv, ilegal, indirect;

 c) subiectiv, just, să presupună că este pe cale să se desfăşoare.

111. Care sunt condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru existenţa constrângerii fizice?

a) să se comită o faptă prevăzută de legea penală;

b) să existe o constrângere asupra psihicului unei persoane;

c) constrângerii să i se poată opune o existenţă eficace din partea victimei.

112. Cum mai este denumită constrângerea fizică?

a) ameninţare;

b) caz fortuit;

c) forţă majoră.

113. Care sunt condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru existenţa constrângerii morale?

a) să existe o acţiune de constrângere săvârşită de o persoană asupra psihicului unei alte

persoane;

b) constrângerii să i se poată opune o existenţă eficace din partea victimei;

c) pericolul grav cu care este ameninţată persoana să poată fi înlăturat, astfel încât aceasta să nu
sufere leziuni grave.

114. Care sunt condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru existenţa stării de minoritate drept cauză de
neimputabilitate?

a) fapta să fie săvârşită de un minor care nu îndeplineşte condiţiile legale pentru a răspunde
penal;
b) minorul să mai fi comis o altă infracţiune anterior;

c) minoritatea făptuitorului trebuie să existe în momentul judecării lui pentru fapta comisă.

115. Cum poate fi intoxicaţia după gradul de intoxicare cu alcool ori alte substanţe?

a) intoxicaţia accidentală şi intoxicaţia voluntară;

b) intoxicaţia completă şi intoxicaţia incompletă;

c) intoxicaţia simplă şi intoxicaţia preordinată.

116. Cum trebuie să fie intoxicaţia pentru a constitui o cauză de neimputabilitate?

a) intoxicaţie accidentală şi incompletă;

b) intoxicaţie voluntară şi incompletă;

c) intoxicaţie accidentală şi completă.

117. Ce se înţelege prin principiul „non bis in idem“?

 a) faptul că răspunderea penală pentru o faptă săvârşită este unică;

b) faptul că pentru săvârşirea unei infracţiuni, un infractor nu poate fi judecat de două ori;

c) faptul că nu poate răspunde penal o altă persoană în locul celei care a săvârşit infracţiunea.

118. Cum se realizează ordinea de drept penal?

a) numai prin aplicarea de pedepse penale;

b) numai prin aplicarea de pedepse penale şi măsuri educative;

c) prin respectarea de bună voie a legilor penale, cât şi prin tragerea la răspunderea penală a
celor care încalcă aceste legi.

119. Ce înlătură amnistia?

a) executarea pedepsei;

b) răspunderea penală;

c) caracterul penal al faptei.

120. Cui aparţine dreptul de a cere continuarea procesului penal pentru a dovedi nevinovăţia în cazul
intervenirii amnistiei?

a) aparţine numai inculpatului sau învinuitului;

b) aparţine şi procurorului;

c) aparţine tuturor părţilor implicate în proces.

121. Ce se întâmplă cu amendă încasată anterior intervenirii amnistiei?

a) se restituie;

b) nu se restituie;

c) se restituie, dacă persoana condamnată nu are şi alte antecedente penale.

122. Ce se întâmplă cu infracţiunile comise în ziua adoptării legii de amnistie?

a) nu cad sub incidenţa acesteia;

b) cad sub incidenţa acesteia;

c) cad sub incidenţa acesteia, dacă făptuitorul nu a avut cunoştinţă despre legea de amnistie.

123. În ce caz prescripţia nu înlătură răspunderea penală?

a) în cazul infracţiunilor contra siguranţei statului;

b) în cazul infracţiunii de genocid, contra umanităţii şi de război;

c) în cazul infracţiunilor contra vieţii.
124. Când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani sau
pedeapsa detenţiunii pe viaţă, care este termenul de prescripţie a răspunderii penale?
 a) 15 ani;

b) 20 ani;

c) 10 ani.

125. De către cine este emis actul de amnistie, ca act de clemenţă?

a) Guvern;

b) Parlament;

c) Preşedintele României.

126. Când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar
care nu depăşeşte 20 ani, care este termenul de prescripţie a răspunderii penale?

a) 15 ani;

b) 12 ani;

c) 10 ani.

127. Când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care
nu depăşeşte 10 ani, care este termenul de prescripţie a răspunderii penale?

a) 5 ani

b) 8 ani

c) 10 ani.

128. Când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii de maximum 5 ani, care
este termenul de prescripţie a răspunderii penale?

a) 5 ani;

b) 4 ani;

c) 6 ani.

129. Când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii de maximum un an sau
amendă, care este termenul de prescripţie a răspunderii penale?

a) 1 an;

b) 3 ani;

c) 2 ani.

130. În cazul mai multor întreruperi a termenului de prescripţie, prescripţia răspunderii penale va
interveni totuşi, dacă se depăşeşte termenul prevăzut de art. 154 C. pen., cu:
a) un sfert;

b) o treime;
 c) o jumătate.

131. De când începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale?

a) de la data începerii urmăririi penale;

b) de la sesizarea organelor judiciare;

c) de la data comiterii infracţiunii.

132. Care sunt instituţiile fundamentale ale Dreptului penal?

a) instituţia infracţiunii, instituţia vinovăţiei şi instituţia sancţiunilor;

b) instituţia vinovăţiei, instituţia sancţiunilor şi instituţia răspunderii penale;

c) instituţia infracţiunii, instituţia sancţiunilor şi instituţia răspunderii penale.

133. Care sunt cauzele generale care înlătură răspunderea penală?

a) amnistia, minoritatea, lipsa plângerii prealabile şi împăcarea părţilor;

b) legitima apărare, minoritatea, lipsa plângerii prealabile şi împăcarea părţilor;

c) amnistia, prescripţia răspunderii penale, lipsa plângerii prealabile, retragerea plângerii

prealabile şi împăcarea părţilor.

134. Cum se mai numesc cauzele speciale care înlătură răspunderea penală?

a) cauze de nepedepsire sau cauze de impunitate;

b) cauze de nepedepsire sau cauze de înlăturare a executării pedepsei;

c) cauze de impunitate sau cauze de înlăturare a consecinţelor condamnării.

135. Care sunt cauzele speciale care înlătură răspunderea penală, prevăzute în partea generală a
Codului penal?

a) desistarea, împiedicarea producerii rezultatului şi împiedicarea săvârşirii faptei de către

participant;
b) desistarea, denunţarea faptei de către mituitor, împiedicarea producerii rezultatului;

c) amnistia, graţierea, prescripţia răspunderii penale.

136. Ce reprezintă condamnarea pentru care a intervenit amnistia, în cazul recidivei?

a) formează primul termen al recidivei, dacă a fost mai mare de 6 luni şi a fost pronunţată
pentru o infracţiune săvârşită cu intenţie;

b) nu formează primul termen al recidivei;

c) formează primul termen al recidivei, dacă nu a fost pronunţată pentru o infracţiune săvârşită
din culpă.
137. La ce duce prescripţia răspunderii penale?

a) la stingerea raportului juridic penal neconflictual;

b) la stingerea raportului juridic penal de conflict;

c) la înlăturarea caracterului penal al faptei.

138. Cui se poate adresa plângerea prealabilă?

a) numai instanţei de judecată;

b) procurorului, organului de cercetare penală sau instanţei de judecată;

c) numai procurorului sau organului de cercetare penală.

139. Când se face punerea în mişcare a acţiunii penale la infracţiunile, care se urmăresc la plângerea
prealabilă, în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu?

a) numai la sesizarea reprezentantului legal;

b) la sesizarea reprezentantului legal sau din oficiu;

c) numai din oficiu.

140. Când se face punerea în mişcare a acţiunii penale la infracţiunile, care se urmăresc la plângerea
prealabilă, în cazul persoanelor cu capacitate de exerciţiu restrânsă?

a) din oficiu sau la sesizarea persoanei vătămate, cu încuviinţarea reprezentantului legal;

b) numai la sesizarea reprezentantului legal;

c) numai din oficiu.

141. Ce înlătură retragerea plângerii în cazul infracţiunilor la care acţiunea penală se pune în mişcare
la plângerea prealabilă?

a) executarea pedepsei;

b) răspunderea penală;

c) caracterul penal al faptei.

142. Cum trebuie să fie retragerea plângerii prealabile?

a) numai necondiţionată;

b) totală, necondiţionată şi expresă;

c) bilaterală, cu acordul părţii vătămate.

143. Ce înlătură împăcarea părţilor?

a) răspunderea penală;

b) executarea pedepsei;
 c) caracterul penal al faptei.

144. Ce fel de act este împăcarea părţilor?

a) unilateral;

b) bilateral;

c) impus de lege.

145. Ce fel de efecte produce împăcarea părţilor?

a) în personam;

b) în rem;
c) în rem şi în personam.

146. Până când poate interveni împăcarea părţilor?

a) până la sesizarea faptei penale;

b) până la citirea actului de sesizare a instanţei;

c) până la declanşarea cercetărilor.

147. Ce constituie temeiul răspunderii penale?

a) săvârşirea unei infracţiuni;

b) gradul de pericol social al unei fapte;

c) vinovăţia făptuitorului.

148. Când va fi tras la răspundere penală subiectul, în cazul săvârşirii unei infracţiuni pentru care
punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea plângerii prealabile, sunt
vătămate mai multe persoane?

a) numai dacă toate persoanele vătămate prin aceeaşi faptă introduc plângere prealabilă
împotriva făptuitorului;

b) este suficient dacă plângerea prealabilă a fost introdusă sau menţinută numai de către una
dintre persoanele vătămate;

c) când plângerea prealabilă este făcută de persoanele vătămate ori de orice altă persoană.

149. În ipoteza în care o infracţiune pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate a fost săvârşită de o pluralitate de infractori, ce este necesar pentru a
opera răspunderea penală a tuturor participanţilor?

a) plângerea prealabilă să fie făcută împotriva tuturor participanţilor;

b) este suficient că plângerea prealabilă să fie făcută sau să se menţină contra unui singur
participant, pentru a opera răspunderea penală a tuturor participanţilor;

c) trebuie că plângerea penală să fie făcută sau menţinută împotriva a cel puţin doi participanţi,
pentru a putea opera răspunderea penală a tuturor participanţilor.
150. Care este consecinţa directă a lipsei plângerii prealabile în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea
penală se pune în mişcare la o astfel de plângere?

a) înlăturarea caracterului penal al faptei;

b) înlăturarea executării pedepsei;
c) înlăturarea răspunderii penale.

151. După cum infracţiunile amnistiate sunt sau nu definitiv judecate, cum se clasifică amnistia?

a) generală şi specială;

b) antecondamnatorie şi postcondamnatorie;

c) condiţionată şi necondiţionată.

152. Ce constituie obiectul amnistiei?

a) persoana condamnatului;

b) executarea pedepsei;

c) infracţiunile săvârşite până la data apariţiei actului de clemenţă.

153. Care este termenul de prescripţie a răspunderii penale când, pentru infracţiunea săvârşită, legea
prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă?

a) 20 ani;

b) 15 ani;

c) 25 ani.

154. Ce fel de măsuri sunt sancţiunile de drept penal?

a) de constrângere şi necesare;

b) de reeducare şi prevenire;

c) coercitive şi de reeducare.

155. Care sunt sancţiunile de drept penal?

a) pedepsele, măsurile educative şi pedepsele accesorii;

b) pedepsele, măsurile educative şi măsurile de siguranţă;

c) pedepsele, măsurile educative şi măsurile complementare.

156. Ce se înţelege prin funcţia de exemplaritate a pedepsei?

a) că persoanele care comit infracţiuni trebuie sancţionate în mod exemplar;

b) influenţa pe care o pedeapsă aplicată unui condamnat o are asupra altor persoane, care
astfel sunt puse în situaţia de a se abţine de la săvârşirea de infracţiuni;
 c) exemplul pentru ceilalţi.

157. Detenţiunea pe viaţă este o pedeapsă:

a) determinată;

b) relativ determinată;

c) nedeterminată.

158. Amenda penală este o pedeapsă:

a) principală;

b) accesorie;

c) complementară.

159. Pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu se poate aplica aceluia care la data pronunţării hotărârii de
condamnare a împlinit vârsta de:

a) 55 ani;

b) 65 ani;

c) 60 ani.

160. În cazul în care o persoană urmează să fie condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni la
pedeapsă detenţiunii pe viaţă, dar la data pronunţării unei astfel de condamnări, aceasta împlineşte
vârsta de 65 de ani, instanţa urmează să aplice o pedeapsă cu închisoarea. Care va fi pedeapsa cu
închisoarea ce va trebui să o aplice instanţa într‐o astfel de situaţie?

a) 20 ani închisoare şi interzicerea unor drepturi;

b) 30 ani închisoare şi interzicerea unor drepturi;

c) 25 ani închisoare şi interzicerea unor drepturi.

161. Când poate opera instituţia liberării condiţionate?

a) nu operează în cazul condamnaţilor la detenţiunea pe viaţă;

b) operează şi în cazul condamnaţilor la pedeapsă detenţiunii pe viaţă;

c) legea nu prevede vreo astfel de dispoziţie.

162. Cât trebuie să execute efectiv cel condamnat la pedeapsă detenţiunii pe viaţă, pentru a fi liberat
condiţionat?

a) 15 ani, dacă îndeplineşte şi celelalte condiţii;

b) 20 ani, dacă îndeplineşte şi celelalte condiţii;

c) 25 ani, dacă îndeplineşte şi celelalte condiţii.

163. Ce fel de pedeapsă este interzicerea unor drepturi?

a) complementară;

b) principală;

c) accesorie.

164. Ce reprezintă interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie sau altă
ocupaţie?

a) o măsura de siguranţă;

b) o pedeapsă complementară;

c) o pedeapsă accesorie.

165. Ce reprezintă interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a
desfăşura o activitate de natura aceleia de care s‐a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii?

a) o pedeapsă complementară;

b) o pedeapsă principală;

c) o măsură de siguranţă.

166. Cum este aplicarea pedepsei interzicerii unor drepturi?

a) facultativă pentru instanţa de judecată;

b) obligatorie pentru instanţa de judecată, în anumite cazuri;

c) atât facultativă, cât şi obligatorie.

167. Care este momentul punerii în executare a pedepsei interzicerii unor drepturi?

a) începerii executării pedepsei închisorii pe lângă care a fost aplicată pedeapsa complementară
interzicerii unor drepturi;

b) pronunţării hotărârii de condamnare;

c) rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

168. Ce este degradarea militară?

a) o pedeapsă accesorie;

b) o pedeapsă complementară;
c) o măsură de siguranţă.

169. Când este obligatorie degradarea militară?

a) pedeapsa principală aplicată militarilor sau rezerviştilor este închisoarea mai mare de 5 ani;

b) pedeapsa principală aplicată militarilor sau rezerviştilor este închisoarea mai mare de 10 ani
sau detenţiunea pe viaţă;
 c) pedeapsa principală aplicată militarilor sau rezerviştilor este închisoarea mai mare de 10 ani.

170. Când este facultativă degradarea militară?

a) infractorul militar sau rezervist a săvârşit o infracţiune intenţionată, iar pedeapsa pe care i‐a
aplicat‐o instanţa de judecată este închisoarea de cel puţin 3 ani şi cel mult 10 ani;

b) infractorul militar sau rezervist a săvârşit o infracţiune intenţionată, iar pedeapsa pe care i‐
a aplicat‐o instanţa de judecată este închisoarea de cel puţin 5 ani şi cel mult 10 ani;

c) infractorul militar sau rezervist a săvârşit o infracţiune intenţionată, iar pedeapsa pe care i‐a
aplicat‐o instanţa de judecată este închisoarea de cel puţin 2 ani şi cel mult 10 ani.

171. Pedepsele accesorii sunt privative de:

a) bunuri;

b) libertate;

c) drepturi.

172. Ce se poate întâmpla în cazul suspendării condiţionate?

a) aceasta nu atrage şi suspendarea executării pedepsei accesorii, condamnatului fiindu‐i

interzise în continuare toate drepturile prevăzute în art. 64 C. pen.;

b) condamnatul poate exercita numai drepturile politice şi electorale;

c) aceasta atrage şi suspendarea executării pedepsei accesorii.

173. De către cine se realizează individualizarea legală a pedepselor?

a) legiuitor, în faza de elaborare a legii penale incriminatoare;

b) instanţa de judecată, în momentul soluţionării cauzei cu care a fost investită;

c) administraţia locului de deţinere a condamnatului.

174. De către cine se realizează individualizarea judiciară a pedepsei?

a) legiuitor, în faza de elaborare a legii penale incriminatoare;

b) instanţa de judecată, în momentul soluţionării cauzei cu care a fost investită;

c) administraţia locului de deţinere a condamnatului.

175. De către cine se realizează individualizarea administrativă a pedepsei?

a) legiuitor, în faza de elaborare a legii penale incriminatoare;

b) instanţa de judecată, în momentul soluţionării cauzei cu care a fost investită;

c) administraţia locului de deţinere a condamnatului.

176. Când ia sfârşit, în principiu, individualizarea răspunderii penale?

 a) după executarea sancţiunii prevăzută în hotărârea de condamnare;
b) odată cu pronunţarea hotărârii de condamnare;

c) odată cu rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

177. Ce provoacă concursul de circumstanţe atenuante reţinute în favoarea unui inculpat?

a) o singură atenuare, indiferent cât se reţin în favoarea lui;

b) atâtea atenuări câte circumstanţe atenuante se reţin în favoarea lui;

c) o singură atenuare.

178. Ce provoacă concursul de circumstanţe agravante?

a) o singură agravare, indiferent câte se reţin în sarcina inculpatului;

b) atâtea agravări câte circumstanţe agravante se reţin în sarcina inculpatului;

c) o singură agravare.

179. Care sunt stările de agravare a pedepsei?

a) infracţiunea consumată, infracţiunea continuată, concursul de infracţiuni şi starea de recidivă;

b) concursul de infracţiuni, starea de recidivă şi starea de beţie voluntară;

c) infracţiunea continuată, concursul de infracţiuni şi starea de recidivă

180. Care sunt stările de atenuare a pedepsei?

a) tentativa şi minoritatea făptuitorului;

b) tentativă, minoritatea făptuitorului şi scuza provocării;

c) depăşirea limitelor legitimei apărări.

181. Cum se clasifică circumstanţele după criteriul legăturii lor cu fapta ori cu făptuitorul?

a) circumstanţe reale şi circumstanţe personale;

b) circumstanţe cunoscute infractorului şi circumstanţe necunoscute infractorului;

c) circumstanţe legale şi circumstanţe judecătoreşti.

182. Cum se clasifică circumstanţele după efectul pe care îl produc în operaţia de stabilire şi aplicare a
pedepsei?

a) circumstanţe reale şi circumstanţe personale;

b) circumstanţe atenuante şi circumstanţe agravante;

c) circumstanţe cunoscute infractorului şi circumstanţe necunoscute infractorului.

183. Precizaţi care din infracţiunile menţionate determină o stare de agravare a pedepsei:

a) infracţiunea complexă;
 b) infracţiunea continuată;

c) infracţiunea deviată.

184. Precizaţi situaţiile în care pedeapsa poate fi agravată:

a) săvârşirea infracţiunii continue;

b) concursul de infracţiuni;

c) săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună.

185. Care sunt situaţiile în care se consideră o circumstanţă atenuantă legală?

a) cazul fortuit;

b) concursul de infracţiuni;

c) depăşirea limitelor legitimei apărări.

186. În ce condiţii pedeapsa se atenuează?

a) tentativa absolut imposibilă;

b) minoritatea;

c) starea de necesitate.

187. Săvârşirea unei infracţiunii prin cruzimi sau supunerea victimei la tratamente degradante
constituie:
a) o stare de agravare a pedepsei;

b) o circumstanţă agravantă judiciară;

c) o circumstanţă agravantă legală.

188. Săvârşirea unei infracţiuni de câte un infractor major împreună cu un minor constituie:

a) o circumstanţă agravantă legală;

b) o circumstanţă agravantă judiciară;

c) nu constituie niciun fel de circumstanţă agravantă, deoarece minorul care nu a împlinit vârsta
de 14 ani nu răspunde penal.

189. Fapta de trafic de droguri, prin oferirea acestora unui minor atrage:

a) reţinerea în sarcina inculpatului a unei circumstanţe agravante legale speciale;

b) reţinerea în sarcina inculpatului a unei circumstanţe agravante judiciare;

c) legea nu prevede o astfel de situaţie ca fiind o circumstanţă agravantă legală sau judiciară.

190. Printre condiţiile de aplicare a amânării aplicării pedepsei se numără şi cea privitoare la durata
pedepsei pronunţate de instanţa în cauza supusă judecăţii. Care este durata maximă a pedepsei
pronunţată de instanţă pentru a opera această instituţie?

a) doi ani închisoare sau amendă;

b) trei ani închisoare sau amendă;

c) un an închisoare sau amendă.

191. Amânarea aplicării pedepsei nu poate fi dispusă în cazul săvârşirii unor infracţiuni intenţionate
pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de:

a) 12 ani;

b) 7 ani;

c) 5 ani.

192. Care este termenul de supraveghere în cazul în care a fost amânată aplicarea pedepsei?

a) termenul de supraveghere este de trei ani;

b) termenul de supraveghere este de doi ani;

c) termenul de supraveghere este de un an.

193. Printre condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a se putea dispune suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere se numără şi cea referitoare la durata pedepsei pronunţată de instanţă
pentru infracţiunea săvârşită. Care este limita maximă a pedepsei cu închisoarea pronunţată de instanţă
pentru a fi îndeplinită condiţia?

a) 5 ani închisoare;

b) 4 ani închisoare;

c) 3 ani închisoare.

194. Care sunt măsuri educative neprivative de libertate?

a) libertatea supravegheată, consemnarea la sfârşit de săptămână;

b) stagiul de formare civică, supravegherea;

c) internarea într‐un institut medical educativ, internarea într‐un centru de reeducare.

195. Care sunt măsuri educative neprivative de libertate?

a) degradarea militară, amânarea aplicării pedepsei;

b) consemnarea la sfârşit de săptămână, asistarea zilnică;

c) mustrarea, libertatea supravegheată.

196. În ce constă măsura educativă a stagiului de formare civică?

a) se ia faţă de minorul care nu s‐a sustras urmăririi penale şi a cooperat cu organul de urmărire
penală pentru aflarea adevărului;

b) se ia faţă de minorul care a recunoscut fapta şi a fost sincer pe parcursul cercetărilor;

 c) constă în obligaţia minorului de a participa la un program cu o durată de cel mult 4 luni,
pentru a‐l ajuta să înţeleagă consecinţele legale şi sociale la care se expune în cazul săvârşirii de
infracţiuni şi pentru a‐l responsabiliza cu privire la comportamentul său viitor.

197. În ce constă măsura educativă a supravegherii?

a) constă în controlarea şi îndrumarea minorului în cadrul programului său zilnic, pe o durată

cuprinsă între două şi 6 luni;
b) lăsarea minorului în libertate pe timp de doi ani, sub o supraveghere deosebită;

c) încredinţarea minorului familiei pentru a fi supravegheat până la majorat.

198. Odată cu aplicarea măsurii educative a supravegherii, instanţa poate impune minorului
respectarea uneia sau mai multor obligaţii. Care sunt acestea?

a) să se prezinte periodic la instanţa care a dispus măsura;

b) să comunice schimbarea locului de muncă;

c) să nu frecventeze anumite localuri stabilite.

199. Care este, în principal, caracterul măsurilor de siguranţă prevăzute de legea penală?

a) reeducare;

b) constrângere;
c) prevenire.

200. Care este, în subsidiar, caracterul măsurilor de siguranţă prevăzute de legea penală?

a) coercitiv;

b) educativ;

c) corectiv.

201. Care este natura juridică a măsurilor de siguranţă?

a) sunt măsuri administrative;

b) sunt sancţiuni de drept penal;

c) sunt sancţiuni disciplinare.

202. Ce sunt măsurile de siguranţă?

a) pedepse complementare;

b) pedepse principale;

c) sancţiuni de drept penal.

203. Ce se înţelege prin principiul legalităţii măsurilor de siguranţă?

a) că ele se pot lua numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege;

b) că ele se pot lua numai în cazul în care s‐a comis o infracţiune;

c) că ele se pot lua numai de către instanţa de judecată.

204. Odată luate, măsurile de siguranţă de natură medicală sunt:

a) irevocabile;

b) revocabile;

c) curative.

205. Care sunt măsurile de siguranţă cu caracter medical?

a) internarea într‐un institut medical‐educativ, obligarea la tratament medical şi internarea

medicală;

b) obligarea la tratament medical şi internarea medicală;

c) internarea într‐un institut medical‐educativ, internarea toxicomanilor într‐un centru de

dezintoxicare şi supravegherea medicală.

206. Care sunt măsurile de siguranţă restrictive de drepturi?

a) internarea într‐un centru de reeducare şi internarea într‐un institut medical‐educativ;

b) interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie ori o altă ocupaţie;

c) internarea într‐un institut medical‐educativ.

207. Care sunt măsurile de siguranţă privative de bunuri?

a) amendă;

b) confiscarea specială;

c) confiscarea specială şi amenda.

208. Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical constă în obligarea făptuitorului de:

a) a se prezenta în mod regulat la o unitate sanitară pentru tratament medical până la

însănătoşire;
b) a se interna pe timp de 30 de zile într‐o unitate sanitară pentru tratament medical;

c) a se interna pe timp de 60 de zile într‐o unitate sanitară pentru tratament.

209. Cine poate dispune măsura obligării la tratament medical?

a) instanţa de judecată;

b) membrii familiei celui obligat la tratament medical;

 c) Direcţia de Sănătate Publică pe raza căreia locuieşte cel obligat la tratament medical; organele
de urmărire penală.

210. Atunci când însănătoşirea condamnatului obligat la tratament medical nu se realizează până la
terminarea executării pedepsei privative de libertate, unde va executa în continuare această măsură?

a) în această situaţie, măsura de siguranţă a obligării la tratament medical încetează de drept;

b) măsura de siguranţă nu încetează de drept, ci devine facultativă pentru fostul condamnat;

c) se execută în mod obligatoriu în libertate, la o unitate sanitară competentă din punct de

vedere teritorial, faţă de locul de domiciliu al fostului condamnat.

211. Care sunt aspectele care trebuie comunicate instanţei de judecată de către unitatea sanitară la
care făptuitorul a fost obligat să execute tratamentul medical?

a) că făptuitorul nu respectă programul care este stabilit pentru tratament;

b) că făptuitorul se sustrage de la executarea tratamentului;

c) că făptuitorul are o comportare necorespunzătoare faţă de personalul medical care îi aplică

tratamentul.

212. Pe ce durată se ia măsura de siguranţă a obligării la tratament medical?

a) nedeterminată;

b) de maximum 30 zile;

c) de maximum 60 zile.

213. În cazul măsurii de siguranţă a obligării la tratament medical, starea de pericol a făptuitorului
decurge din existenţa:
a) unei boli sau intoxicării cronice;

b) numai a unei boli;

c) alienaţiei mintale.

214. Din ce derivă starea de pericol în cazul măsurii de siguranţă a internării medicale?

a) din alterarea psiho‐fizică gravă a facultăţilor mintale, în sensul că făptuitorul nu‐şi mai poate
da seama în mod normal de acţiunile sale şi nu mai poate fi stăpân pe acestea;

b) din cauza unei boli;

c) din cauza unei intoxicări cronice.

215. Pe ce perioadă se poate dispune măsura de siguranţă a internării medicale?

a) doar pe un anumit termen prevăzut de legea penală;

b) pe o durată nedeterminată;

c) până la data solicitării revocării acestei măsuri de către cel internat.

216. Care este cauza care generează starea de pericol datorită căreia se dispune măsura de siguranţă a
interzicerii unei funcţii sau profesii?

a) exercitarea funcţii sau profesiei în mod abuziv;

b) lipsa aptitudinii de care a dat dovadă persoana, care a săvârşit o faptă prevăzută de legea
penală de a efectua, potrivit exigenţelor cuvenite, activitatea în exercitarea căreia a săvârşit
fapta;

c) o boală psihică.

217. Măsura de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau profesii se poate lua faţă de făptuitorul care a
săvârşit:

a) o faptă prevăzută de legea penală;

b) o infracţiune;

c) fie o faptă prevăzută de legea penală, fie o infracţiune.

218. Care este intervalul de timp pe care se poate lua măsura interzicerii unei funcţii sau profesii?

a) de până la 2 ani;

b) de până la un an;

c) nedeterminat.

219. Care este termenul care trebuie să treacă pentru a putea fi revocată, la cererea celui interesat,
măsura de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau profesii?

a) 6 luni de la luarea măsurii;

b) un an de la luarea măsurii;

c) 2 ani de la luarea măsurii.

220. Dacă o cerere de revocare a măsurii interzicerii unei funcţii sau profesii, introdusă de cel
interesat, a fost respinsă de instanţă, care este termenul după care se poate face o nouă cerere?

a) un an;

b) 6 luni;

c) 2 ani.

221. Ce este confiscarea specială?

a) o pedeapsă complementară şi priveşte interzicerea unor drepturi;

b) o pedeapsă complementară, privativă de bunuri;

c) o măsură de siguranţă, cu caracter patrimonial.

222. Din ce decurge starea de pericol, în cazul dispunerii măsurii de siguranţă a confiscării speciale?

a) dobândirea, deţinerea sau folosirea unor bunuri ce au legătură cu săvârşirea faptei sau a
infracţiunii, cât şi posibilitatea de a fi folosite în viitor la săvârşirea altor fapte prevăzute de
legea penală sau infracţiuni;

b) gravitatea faptei sau infracţiunile săvârşite care au atras măsura confiscării speciale;

c) comportamentul violent.

223. Sumele de bani dobândite prin traficarea bunurilor produse prin săvârşirea de fapte prevăzute de
legea penală, atunci când provenienţa ilicită a acestora poate fi dovedită, se confiscă. Cum sunt
considerate acestea?
a) bunuri produse prin fapte prevăzute de legea penală;

b) bunuri care au servit la săvârşirea unei infracţiuni;

c) bunuri care au fost destinate să servească la săvârşirea unei infracţiuni.

224. Care este vârsta prevăzută de lege sub care un minor nu poate fi pedepsit penal pentru săvârşirea
unei fapte prevăzute de legea penală?

a) 12 ani;

b) 13 ani;

c) 14 ani.

225. Minorii cu vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani care săvârşesc fapte prevăzute de legea penală pot fi
pedepsiţi penal?

a) nu, niciodată;

b) faţă de această categorie de persoane care săvârşesc fapte prevăzute de legea penală se iau
numai măsuri de ocrotire prevăzute de legislaţia în vigoare;

c) da, dacă se dovedeşte că au săvârşit faptele penale cu discernământ.

226. Pentru constatarea discernământului unui minor cu vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani, care a comis
o faptă prevăzută de legea penală, organul judiciar are obligaţia de a dispune:

a) efectuarea unei anchete sociale şi o expertiză psihiatrică;

b) efectuarea unei expertize ştiinţifice;

c) efectuarea unei expertize medico‐legale.

227. Faţă de minorul care răspunde penal se poate lua o măsura educativă, fie aplicarea unei pedepse.
În ce situaţie instanţa de judecată trebuie să aplice o pedeapsă?
 a) în cazul când instanţa apreciază că, în cazul concret, luarea unei măsuri educative nu este
suficientă pentru îndreptarea minorului;

b) în cazul săvârşirii unei infracţiuni de o mai mică importanţă;

c) numai în cazul în care minorul a săvârşit o infracţiune gravă.

228. Din ce este alcătuit sistemul sancţionator al minorilor infractori în legislaţia noastră penală?

a) numai măsuri educative;

b) măsuri educative şi pedepse;

c) măsuri educative, măsuri de siguranţă şi pedepse.

229. Când se ia măsura internării într‐un centru de detenţie faţă de minorul infractor?

a) a săvârşit o infracţiune gravă;

b) în privinţa lui, din datele existente în dosar, rezultă că celelalte măsuri educative, apar ca
neîndestulătoare;

c) a săvârşit o infracţiune mai puţin gravă.

230. Pe ce durată se dispune de către instanţă măsura internării unui minor într‐un centru de
detenţie?

a) până la împlinirea vârstei de 18 ani;

b) până la împlinirea vârstei de 20 ani;

c) pe o perioadă de 2 până la 5 ani, iar în cazul în care pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea
respectivă este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, internarea se face pe o perioadă de la 5
la 15 ani.

231. Pe ce durată se dispune de către instanţă măsura internării unui minor într‐un centru educativ?

a) până la împlinirea vârstei de 18 ani;

b) până la împlinirea vârstei de 20 ani;

c) pe o perioadă între unu şi trei ani.

232. Care este termenul care trebuie să treacă pentru a se dispune liberarea minorului dintr‐un centru
educativ, înainte de a deveni major?
a) cel puţin jumătate din durata internării;

b) 18 luni de la data internării;

c) 20 de luni de la data internării.

233. Care sunt caracterele sancţiunilor penale?

a) impunitiv;

b) inevitabil;
 c) post‐delictum.

234. Dictonul latin „nulla poena sine lege” este caracteristic principiului:

a) principiului umanismului sancţiunilor;

b) principiului personalităţii sancţiunilor;

c) principiului legalităţii sancţiunilor.

235. Care este condiţia „sine qua non” pentru aplicarea unei pedepse penale?

a) săvârşirea unei fapte;

b) atunci când legea prevede expres această;

c) comiterea unei infracţiuni.

236. Ce înlătură graţierea?

a) caracterul penal al faptei;

b) răspunderea penală;

c) executarea pedepsei, în totul sau în parte.

237. De către cine se acorda graţierea individuală?

a) de Parlamentul României prin lege;

b) de preşedintele României prin decret;

c) atât de Parlament, cât şi de preşedinte.

238. Cum îşi produce efectele graţierea individuală?

a) numai „în personam”;

b) numai „în rem”;

c) atât „în personam”, cât şi „în rem”.

239. Ce înlătură graţierea?

a) numai executarea pedepsei;

b) executarea pedepsei şi şterge condamnarea;

c) antecedenţa penală.

240. Cum poate fi graţierea, din punct de vedere al întinderii efectelor sale?

a) condiţionată şi necondiţionată;

b) individuală şi colectivă;

c) totală, parţială şi comutarea.

241. Care este termenul de prescripţie a executării pedepsei atunci când pedeapsa care urmează a fi
executată este detenţiunea pe viaţă?

a) 15 ani;

b) 20 ani;

c) 25 ani.

242. Care este termenul de prescripţie a executării pedepsei atunci când pedeapsa care urmează a fi
executată este mai mică de 15 ani?

a) 5 ani, la care se adaugă durata pedepsei ce urma să se execute, dar nu mai mult de 15 ani;

b) 6 ani, la care se adaugă durata pedepsei ce urma să se execute, dar nu mai mult de 15 ani;

c) 8 ani, la care se adaugă durata pedepsei ce urma să se execute, dar nu mai mult de 15 ani;

243. Care este termenul de prescripţie a pedepsei amenzii?

a) 5 ani;

b) 3 ani;

c) 1 an.

244. Care sunt cazurile în care se întrerupe cursul prescripţiei executării pedepsei?

a) în cazurile de amânare a executării pedepsei închisorii;

b) în cazul declarării recursului în anulare;

c) în cazul comiterii unei noi infracţiuni.

245. Care sunt situaţiile în care se întrerupe cursul prescripţiei executării pedepsei?

a) prin începerea executării pedepsei;

b) în cazurile de întrerupere a executării pedepsei;

c) în cazul revizuirii unei hotărâri judecătoreşti definitive.

246. Ce suspendă amânarea executării pedepsei?

a) cursul prescripţiei executării pedepsei;

b) cursul prescripţiei răspunderii penale;

c) întrerupe cursul prescripţiei răspunderii penale.

247. Care este consecinţa întreruperii executării pedepsei?

a) se suspendă cursul prescripţiei executării pedepsei;

b) se întrerupe cursul prescripţiei răspunderii pedepsei;

 c) se suspendă cursul prescripţiei răspunderii pedepsei.

248. Din punctul de vedere al naturii juridice, ce fel de cauză este reabilitarea?

a) o cauză care înlătură răspunderea penală;

b) o cauză care înlătură executarea pedepsei;

c) o cauză care face să înceteze interdicţiile, decăderile şi incapacităţile ce au rezultat dintr‐o
condamnare.

249. Ce efecte are reabilitarea?

a) face să înceteze numai interdicţiile şi decăderile ce au rezultat dintr‐o hotărâre de

condamnare;

b) face să înceteze interdicţiile, decăderile şi incapacităţile rezultate dintr‐o hotărâre de

condamnare;

c) face să înceteze numai antecedentele penale.

250. Când se anulează reabilitarea judecătorească?

a) atunci când, după acordarea ei, s‐a descoperit că cel reabilitat mai săvârşise o infracţiune
care, dacă ar fi fost cunoscută, ducea la respingerea cererii de reabilitare;

b) atunci când, după acordarea ei, s‐a descoperit că cel reabilitat mai suferise o altă
condamnare care, dacă ar fi fost cunoscută, ducea la respingerea cererii de reabilitare;

c) atunci când, după acordarea ei, s‐a descoperit că cel reabilitat mai suferise o amendă
contravenţională.

DREPT PENAL PARTEA SPECIALĂ

1. Ce infracţiune reprezintă uciderea unei persoane pentru a sustrage pe altul de la tragerea la

răspundere penală sau de la executarea unei pedepse?
 a) omor;
b) omor calificat;
c) complicitate la infracţiunea de omor.

2. La care dintre următoarele infracţiuni tentativa este posibilă şi se pedepseşte:

a) uciderea din culpă;

b) omorul calificat;
c) lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte.

3. Când se consumă infracţiunea de ucidere sau vătămare a nou‐născutului realizată de către mamă?

a) în momentul naşterii copilului;

b) în momentul descoperirii infracţiunii;
c) în momentul survenirii decesului nou‐născutului.

4. Ce infracţiune reprezintă uciderea săvârşită la cererea explicită, serioasă, conştientă şi repetată a

victimei care suferea de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă atestate medical, cauzatoare de
suferinţe permanente şi greu de suportat?

a) determinarea sau înlesnirea sinuciderii;

b) uciderea la cererea victimei;
c) omor calificat.

5. În cazul infracţiunii de ucidere ori vătămare a nou‐născutului săvârşită de către mamă, legătura de
cauzalitate dintre acţiunea sau inacţiunea mamei şi urmarea imediată constând în moartea copilului
nou‐născut trebuie dovedită?

a) nu, ea se prezumă;
b) da, trebuie stabilit dacă efectul (moartea copilului) a fost cauzat de faptele mamei;
c) da, dar numai în situaţia în care copilul a fost născut în afara unei instituţii medicale
specializate.

6. Care este latura subiectivă a infracţiunii de ucidere din culpă?

a) intenţia;
b) praeterintenţia;
c) culpă.
7. Care este obiectul material al infracţiunii de omor?

a) corpul persoanei, indiferent dacă este în viaţă sau decedată;

b) corpul făptuitorului;
c) corpul persoanei în viaţă.

8. Ce implică omorul săvârşit cu premeditare – art. 181, alin. 1, lit. a) C. pen.?

a) implică o simplă chibzuire anterioară asupra faptei;

b) implică exteriorizarea rezoluţiei infracţionale prin acte de pregătire a infracţiunii;
c) implică existenţa unui interval de timp între luarea hotărârii de a comite infracţiunea şi
săvârşirea acesteia, chiar dacă făptuitorul nu a chibzuit asupra faptei şi nu a pregătit‐o.

9. În ce condiţii se poate reţine omorul săvârşit din interes material – art. 187, alin. 1, lit. b) C. pen.?

a) se poate reţine indiferent dacă făptuitorul a obţinut sau nu satisfacerea interesului urmărit;
b) se poate reţine şi când mobilul omorului a fost gelozia, dacă în urma infracţiunii făptuitorul
realizează un avantaj material;
c) nu se poate reţine dacă interesul material urmărit este legitim.

10. Prin ce fel de acte se poate realiza elementul material al infracţiunii de omor?

a) numai prin acte comisive;

b) prin acte comisive sau omisive;
c) numai prin acte omisive.

11. Ce infracţiune reprezintă suprimarea vieţii unei persoane grav bolnave la rugămintea acesteia?

a) fapta nu reprezintă infraţiune;

b) fapta reprezintă infracţiunea de omor;
c) fapta reprezintă infracţiunea de ucidere la cererea victimei.

12. Care sunt efectele erorii cu privire la persoana împotriva căreia este îndreptată acţiunea
ucigătoare?

a) înlătură răspunderea penală a autorului;

b) diminuează răspunderea penală a autorului;
c) nu prezintă relevanţă în ceea ce priveşte răspunderea penală a autorului.

13. Care sunt împrejurările care califică infracţiunea de omor?

a) săvârşirea faptei în timpul nopţii;

b) săvârşirea faptei de către o persoană care a mai comis anterior o infracţiune de omor în
formă consumată;
c) săvârşirea faptei de către un minor.
14. În ce condiţii există agravanta prevăzută la art. 187, alin. 1 lit. d) C. pen. – omorul săvârşit pentru a
înlesni sau a ascunde săvârşirea altei infracţiuni?

a) indiferent dacă scopul urmărit a fost sau nu realizat;

b) dacă infracţiunea scop a fost săvârşită sau urmează a fi săvârşită doar de către făptuitor;
c) doar dacă infracţiunea scop este o tâlhărie.

15. Ce infracţiune se reţine oficial dacă făptuitorul a ucis, în aceeaşi împrejurare, cu intenţie, două
persoane?

a) săvârşirea a două infracţiuni de omor aflate în concurs;

b) săvârşirea unei infracţiuni de omor;
c) săvârşirea unei infracţiuni de omor calificat.

16. Ce reprezintă infracţiunea de ucidere ori vătămare a nou‐născutului săvârşită de către mamă?

a) reprezintă suprimarea vieţii unui nou‐născut comisă de un părinte;

b) reprezintă suprimarea vieţii unui nou‐născut săvârşită imediat după naştere de către orice
persoană apropiată părinţilor;
c) reprezintă suprimarea vieţii unui nou‐născut săvârşită imediat după naştere, dar nu mai
târziu de 24 de ore, de către mama aflată în stare de tulburare psihică.

17. Ce condiţie trebuie să îndeplinească mama care îşi ucide copilul nou‐născut imediat după naştere,
dar nu mai târziu de 24 de ore, pentru a putea fi reţinută infracţiunea de ucidere ori vătămare a nou‐
născutului săvârşită de către mamă?

a) să fie într‐o stare de tulburare psihică pricinuită de naştere;

b) să fie în stare de beţie involuntară şi completă;
c) să fie în stare de şoc.

18. Cine poate fi subiect activ al infracţiunii de ucidere ori vătămare a nou‐născutului săvârşită de către
mamă?

a) orice persoană;
b) oricare dintre părinţii nou‐născutului;
c) numai mama copilului nou‐născut.

19. Cine este subiectul pasiv al infracţiunii de ucidere ori vătămare a nou‐născutului săvârşită de către
mamă?
a) copilul nou‐născut, cu condiţia să fie sănătos;
b) copilul nou‐născut, cu condiţia să fie viu;
c) copilul nou‐născut, indiferent dacă a fost născut viu sau mort.

20. Care sunt consecinţele prevăzute de lege pentru ca o faptă să constituie infracţiunea de vătămare
corporală?

a) moartea victimei;
b) un prejudiciu estetic grav şi permanent;
 c) o suferinţă fizică de orice natură.

21. Care sunt consecinţele prevăzute de lege pentru ca o faptă să constituie infracţiunea de vătămare
corporală?

a) o infirmitate;
b) o vătămare a integrităţii corporale;
c) un prejudiciu estetic temporar.

22. Când se consumă infracţiunea de lovire sau alte violenţe?

a) în momentul apariţiei efectelor dureroase sau vătămătoare;

b) după ultimul act material de lovire;
c) în momentul atingerii violente a corpului victimei.

23. Ce infracţiune reprezintă lovirea intenţionată de către făptuitor, cu aceeaşi ocazie, a două
persoane?

a) o infracţiune de lovire sau alte violenţe;

b) două infracţiuni de lovire sau alte violenţe aflate în concurs;
c) o infracţiune de lovire sau alte violenţe în formă continuată.

24. În ce situaţie determinarea sau înlesnirea sinuciderii se reţine în variantă agravată?

a) când sinuciderea sau încercarea de sinucidere a avut loc;

b) când fapta s‐a săvârşit faţă de un minor cu vârsta cuprinsă între 13 şi 18 ani sau faţă de o
persoană cu discernământ diminuat;
c) când făptuitorul a profitat de starea de neputinţă a victimei de a se apăra.

25. În ce situaţie determinarea sau înlesnirea sinuciderii se reţine în variantă agravată?

a) când fapta a fost săvârşită faţă de un minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani sau faţă de o
persoană care nu a putut să‐şi dea seama de consecinţele acţiunilor sau inacţiunilor sale ori
nu putea să le controleze, dacă sinuciderea a avut loc;
b) când fapta a fost săvârşită faţă de un minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani sau faţă de o
persoană care nu a putut să‐şi dea seama de consecinţele acţiunilor sau inacţiunilor sale ori
nu putea să le controleze, chiar dacă sinuciderea nu a avut loc;
c) când fapta a fost săvârşită faţă de o femeie gravidă.

26. Care este formă de vinovăţie în cazul infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte?

a) intenţia;
b) culpă;
c) praeterintenţia.

27. De câte zile de îngrijiri medicale pentru vindecare are nevoie victima unei agresiuni pentru a fi
reţinută infracţiunea de lovire sau alte violenţe?

a) 20 de zile;
b) 60 de zile;
c) legea nu prevede.

28. În ce forme de participaţie penală poate fi comisă infracţiunea de lovire sau alte violenţe?

a) coautorat, instigare, complicitate;

b) numai coautorat şi complicitate;
c) numai complicitate şi instigare.

29. Ce infracţiune se va reţine dacă s‐a provocat vătămarea corporală din culpă a mai multor
persoane?

a) o singură infracţiune de vătămare corporală din culpă;

b) un concurs de infracţiuni de vătămare corporală din culpă (atâtea infracţiuni câte
persoane au fost vătămate);
c) o infracţiune de vătămare corporală din culpă în formă continuată.

30. Când se pune în mişcare acţiunea penală în cazul infracţiunii de vătămare corporală din culpă?

a) în momentul în care se produce vătămarea corporală a victimei;

b) la plângerea prealabilă a persoanei vătămate;
c) în cazul infracţiunii de vătămare corporală, acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.

31. Ce infracţiune reprezintă fapta de a pune în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice
fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului, de către părinţi sau de orice persoană în
grija căreia se află minorul?

a) rele tratamente aplicate minorului;

b) lovire sau alte violenţe;
c) violenţa în familie.

32. Care dintre următoarele fapte poate fi încadrată la infracţiunea de vătămare corporală din culpă?

a) fapta prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane, fiind
necesare îngrijiri medicale pentru vindecare, săvârşită cu intenţie;
b) fapta prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane, fiind
necesare îngrijiri medicale pentru vindecare, săvârşită din culpă de către o persoană aflată
sub influenţa băuturilor alcoolice ori a unei substanţe psihoactive sau în desfăşurarea unei
activităţi ce constituie prin ea însăşi infracţiune;
c) lovirea sau orice acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice, indiferent dacă este săvârşită
cu intenţie sau din culpă.

33. Care dintre următoarele fapte poate fi încadrată la infracţiunea de vătămare corporală din culpă?
 a) vătămarea corporală săvârşită ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor
de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru efectuarea unei anumite
activităţi;
b) vătămarea corporală săvârşită din cuplă care necesită pentru vindecare minimum 60 de zile
de îngrijiri medicale;
c) vătămarea corporală săvârşită din culpă de către o persoană aflată în stare de beţie
involuntară.

34. Care este urmarea gravă care poate apărea în urma săvârşirii infracţiunii de încăierare?

a) producerea unei vătămări corporale;

b) producerea morţii unei persoane;
c) infracţiunea nu poate produce urmări grave.

35. Care este cauza de nepedepsire prevăzută de lege în cazul infracţiunii de încăierare?

a) nu se pedepseşte cel care a fost prins în încăierare împotriva voinţei sale sau care a
încercat să‐i despartă pe alţii;
b) nu se pedepseşte cel care a părăsit încăierarea înainte de producerea rezultatelor mai grave;
c) legea nu prevede o cauză de nepedepsire în cazul infracţiunii de încăierare.

36. Omorul săvârşit asupra unui membru al familiei reprezintă infracţiunea de:

a) omor calificat;
b) violenţa în familie;
c) omor.

37. Fapta prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unui membru al familiei,
fiind necesare îngrijiri medicale pentru vindecare, constituie infracţiunea de:
a) lovire sau alte violenţe;
b) vătămare corporală;
c) violenţa în familie.

38. În ce situaţii uciderea din culpă se reţine în varianta agravată?

a) când fapta a fost comisă de două sau mai multe persoane împreună;
b) când prin fapta comisă s‐a cauzat moartea a două sau mai multe persoane;
c) când fapta a fost comisă de către o persoană care a mai săvârşit un omor.

39. Când se pune în mişcare acţiunea penală în cazul în care vătămarea corporală s‐a produs asupra
unui membru al familiei?

a) numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate;

b) la plângerea prealabilă a persoanei vătămate sau din oficiu;
c) numai din oficiu.
40. În ce situaţie întreruperea cursului sarcinii reprezintă infracţiunea de avort?

a) când întreruperea cursului sarcinii a fost efectuată de către o persoană care nu are calitatea
de medic de specialitate obstetrică‐ginecologie şi drept de liberă practică medicală în
 această specialitate;
b) când întreruperea cursului sarcinii s‐a realizat într‐o instituţie medicală sau cabinete medical
autorizat în acest scop;
c) dacă vârsta sarcinii a depăşit zece săptămâni.

41. În ce situaţie întreruperea cursului sarcinii reprezintă infracţiunea de avort?

a) când întreruperea cursului sarcinii a fost efectuată de către o persoană care are calitatea de
medic de specialitate obstetrică‐ginecologie şi drept de liberă practică medicală în această
specialitate;
 b) când întreruperea cursului sarcinii s‐a realizat în afara instituţiilor medicale sau cabinetelor
medicale autorizate în acest scop;
c) infracţiunea de avort a fost dezincriminată de legea penală.

42. Întreruperea cursului sarcinii, săvârşit în orice condiţii, fără consimţământul femeii însărcinate
reprezintă infracţiunea de:

a) avort;
b) omor calificat;
c) vătămare corporală.

43. Întreruperea cursului sarcinii realizată de către însăşi femeia însărcinată:

a) reprezintă infracţiunea de avort;

b) reprezintă infracţiunea de uciderea sau vătămarea nou‐născutului săvârşită de către mamă;
c) constituie cauză de nepedepsire a infracţiunii de avort.

44. Vătămarea fătului în timpul naşterii, care a cauzat ulterior copilului o vătămare corporală,
constituie infracţiunea de:

a) vătămare corporală;
b) vătămarea fătului;
c) avort.

45. Prin ce acţiuni se poate săvârşi infracţiunea de vătămare a fătului?

a) prin vătămarea fătului, în timpul naşterii, care a împiedicat instalarea vieţii extrauterine;
b) prin vătămarea mamei în timpul naşterii;
c) fie prin vătămarea femeii însărcinate, fie prin vătămarea fătului.

46. Prin ce acţiuni se poate săvârşi infracţiunea de vătămare a fătului?

a) prin producerea unei vătămări care să necesite pentru vindecare mai mult de 60 de zile de
îngrijiri medicale;
b) prin vătămarea fătului în timpul naşterii, care a cauzat ulterior copilului o vătămare
corporală;
c) prin producerea de suferinţe fizice sau psihice femeii însărcinate în momentul naşterii.

47. Se pedepseşte vătămarea fătului în perioada sarcinii de către femeia însărcinată?

a) da, se pedepseşte în orice condiţii;
b) da, se pedepseşte, dar numai în situaţiile limitativ prevăzute de lege;
c) nu, nu se pedepseşte.

48. În cazul infracţiunii de omor, legătura de cauzalitate trebuie dovedită?

 a) da, întotdeauna trebuie dovedită;
b) nu, ea se stabileşte în raport cu urmarea imediată;
c) rezultă ex re.

49. Ce fel de infracţiune este uciderea din culpă, din punct de vedere al elementului material?
a) omisivă;
b) comisivă, care se poate săvârşi doar prin acţiune;
c) comisivă, care se poate săvârşi atât prin acţiune, cât şi prin inacţiune.

50. Omisiunea de a da ajutorul necesar sau de a anunţa de îndată autorităţile de către cel care a găsit o
persoană a cărei viaţă, integritate corporală sau sănătate este în pericol şi nu are putinţa de a se salva:
a) constituie infracţiunea de lăsare fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate;
b) constituie infracţiunea de împiedicare a ajutorului;
c) nu constituie infracţiune.

51. Omisiunea de a da ajutorul necesar sau de a anunţa de îndată autorităţile de către cel care a găsit o
persoană a cărei viaţă, integritate corporală sau sănătate este în pericol şi nu are putinţa de a se salva
atunci când, prin acordarea ajutorului, autorul s‐ar expune unui pericol grav cu privire la viaţa,
integritatea corporală sau sănătatea sa:
a) constituie infracţiunea de lăsare fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate;
b) constituie infracţiunea de împiedicare a ajutorului;
c) nu constituie infracţiune.

52. În ce constă infracţiunea de împiedicare a ajutorului?

a) împiedicarea intervenţiei ajutoarelor pentru salvarea unei persoane de la un pericol
imminent şi grav pentru viaţa, integritatea corporală sau sănătatea acesteia;
b) omisiunea de a da ajutorul necesar sau de a anunţa de îndată autorităţile de către cel care a
găsit o persoană a cărei viaţă, integritate corporală sau sănătate este în pericol şi nu are
putinţa de a se salva;
c) întârzierea în anunţarea autorităţilor de către cel care a găsit o persoană a cărei viaţă,
integritate corporală sau sănătate este în pericol şi nu are putinţa de a se salva.

53. Ce caracter are folosul pe care autorul intenţionează să‐l dobândească prin săvârşirea infracţiunii
de şantaj?

a) numai material;
b) numai moral;
c) material sau moral.

54. Când lipsirea de libertate în mod ilegal este mai gravă?

a) când a fost săvârşită prin simulare de calităţi mincinoase;

b) când a fost săvârşită prin simulare de calităţi oficiale;
c) când fapta a avut ca urmare moartea victimei.
55. În cazul infracţiunii de şantaj, tentativa este posibilă?

a) este posibilă, dar nu este sancţionată;

b) este posibilă şi se pedepseşte de lege;
c) nu este posibilă.

56. Care este formă de vinovăţie cerută de lege în cazul infracţiunii de şantaj?

a) intenţia directă sau indirectă;

b) intenţia directă calificată prin scop;
c) praeterintenţia.

57. Ameninţarea cu săvârşirea unei infracţiuni sau cu producerea unei vătămări injuste a unui drept său
interes legitim, îndreptată împotriva sa ori a altei persoane, dacă aceasta are aptitudinea de a alarma
constituie infracţiunea de:

a) ameninţare;
b) şantaj;
c) fapta nu constituie infracţiune.

58. În ce acţiune se concretizează infracţiunea de şantaj?

a) ameninţarea cu săvârşirea unei infracţiuni sau cu producerea unei vătămări injuste a unui
drept său interes legitim, îndreptată împotriva sa ori a altei persoane, dacă aceasta are
aptitudinea de a alarma;
b) constrângerea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, în scopul de a
dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine ori pentru altul;
c) constrângerea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, fără scop.

59. Ameninţarea cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromiţătoare pentru persoana
ameninţată ori pentru un membru de familie al acesteia constituie infracţiunea de:

a) ameninţare;
b) şantaj;
c) hărţuire.

60. Când se pune în mişcare acţiunea penală în cazul infracţiunii de ameninţare?

a) la plângerea prealabilă a persoanei vătămate;
b) din oficiu;
c) fie la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, fie din oficiu.

61. Precizaţi care dintre următoarele acţiuni constituie infracţiunea de ameninţare:

a) ameninţarea cu săvârşirea unei infracţiuni sau cu producerea unei vătămări injuste a unui
drept său interes legitim, îndreptată împotriva sa ori a altei persoane, dacă aceasta are
aptitudinea de a alarma;
b) ameninţarea cu săvârşirea unei infracţiuni sau cu producerea unei vătămări injuste a unui
 drept său interes legitim, îndreptată împotriva sa ori a altei persoane, chiar dacă aceasta nu
are aptitudinea de a alarma;
c) ameninţarea cu săvârşirea unei infracţiuni sau cu producerea unei vătămări juste a unui drept
său interes legitim, îndreptată împotriva sa ori a altei persoane, dacă aceasta are aptitudinea
de a alarma.

62. Precizaţi care dintre următoarele acţiuni constituie infracţiunea de şantaj:

a) determinarea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, în scopul de a
dobândi în mod just un folos nepatrimonial, pentru sine ori pentru altul;
b) constrângerea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, în scopul de a
dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine ori pentru altul;
c) constrângerea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, cu scopul ca
persoana constrânsă să dobândească în mod injust un folos nepatrimonial.

63. Precizaţi care dintre următoarele acţiuni constituie infracţiunea de şantaj:

a) ameninţarea cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromiţătoare pentru
persoana ameninţată ori pentru un membru de familie al acesteia;
b) ameninţarea cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, indiferent dacă aceasta
prezintă caracter compromiţător pentru persoana ameninţată ori pentru un membru de
familie al acesteia;
c) ameninţarea cu săvârşirea unei infracţiuni sau cu producerea unei vătămări injuste a unui
drept său interes legitim, îndreptată împotriva sa ori a altei persoane, dacă aceasta are
aptitudinea de a alarma.

64. Care este urmarea imediată a infracţiunii de determinare sau înlesnire a sinuciderii?

a) o vătămare corporală care necesită pentru vindecare cel mult 40 de zile de îngrijiri medicale;
b) decesul persoanei prin sinucidere sau încercarea acesteia de a se sinucide;
c) infracţiunea nu are urmare imediată.

65. Prin ce se realizează elementul material în cazul infracţiunii de lovire sau alte violenţe?

a) numai prin acţiuni;

b) numai prin inacţiuni;
c) fie prin acţiuni, fie prin inacţiuni.

66. Care este formă de vinovăţie cu care se comite infracţiunea de ameninţare?

a) intenţia;
b) culpă;
c) fie intenţia, fie culpă.

67. Când se consumă infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte?

a) când se săvârşeşte infracţiunea;

b) când este descoperită infracţiunea de către organele abilitate;
c) în momentul decesului victimei.
68. În prezenţa cărei infracţiuni ne aflăm atunci când, ca urmare a lovirii repetate, cu intenţie, a unei
femei gravide, făptuitorul îi produce acesteia avortul?

a) avort;
b) vătămare corporală;
c) concurs între infracţiunea de vătămare corporală asupra femeii gravide şi infracţiunea de
avort.

69. Care dintre următoarele fapte constituie infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal?

a) încarcerarea unei persoane condamnată definitiv şi irevocabil de instanţa de judecată la o

pedeapsă privativă de libertate;
b) reţinerea pentru 24 de ore a unei persoane suspectate că a săvârşit o infracţiune;
c) răpirea unei persoane aflate în imposibilitatea de a‐şi exprima voinţa ori de a se apăra.

70. Este sancţionată tentativa la infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal?

a) tentativa la infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal nu este posibilă;

b) tentativa la infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal este posibilă, dar nu se
pedepseşte;
c) tentativa la infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal este posibilă şi se pedepseşte.

71. Ce infracţiune reprezintă fapta persoanei care, în mod repetat, urmăreşte victima ori îi
supraveghează locuinţa, locul de muncă sau alte locuri frecventate de către această, cauzându‐i astfel
o stare de temere?

a) ameninţare;
b) hărţuire;
c) fapta nu constituie infracţiune.

72. Ce infracţiune este reţinută în sarcina celui care efectuează apeluri telefonice sau comunicări prin
mijloace de transmitere la distanţă, care prin frecvenţă sau conţinut alarmează victima?
a) şantaj;
b) ameninţare;
c) hărţuire.

73. În cazul infracţiunii de hărţuire, acţiunea penală se pune în mişcare:

a) la plângerea prealabilă a persoanei vătămate;

b) la plângerea prealabilă a făptuitorului;
c) din oficiu.

74. Cum trebuie realizată recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unei
persoane în scopul exploatării acesteia pentru a constitui infracţiunea de trafic de persoane?
 a) prin constrângere, răpire, inducere în eroare sau abuz de autoritate;
b) prin convingerea victimei să fie exploatată de bună voie;
c) legea nu prevede.

75. Ce infracţiune reprezintă recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unei
persoane în scopul exploatării acesteia, profitând de imposibilitatea de a se apăra sau de a‐şi
exprima voinţa ori de starea de vădită vulnerabilitate a acelei persoane?

a) lipsire de libertate în mod ilegal;

b) sclavie;
c) trafic de persoane.

76. Constituie infracţiune fapta de a recruta, transporta, transfera, adăposti său primi o persoană în
scopul exploatării acesteia prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase în
schimbul consimţământului persoanei care are autoritate asupra acelei persoane?

d) nu, fapta nu constituie infracţiune pentru că activitatea este remunerată;

e) da, fapta constituie infracţiunea de abuz de încredere;
f) da, fapta constitie infracţiunea de trafic de persoane.

77. În cazul infracţiunii de trafic de persoane:

a) tentativă nu se pedepseşte;
b) consimţământul persoanei victimă a traficului nu constituie cauză justificativă;
c) consimţământul persoanei victimă a traficului constituie cauză justificativă.

78. Punerea sau ţinerea unei persoane în stare de sclavie constituie infracţiunea de:

a) trafic de persoane;
b) sclavie;
c) lipsire de libertate în mod ilegal.

79. Cu ce formă de vinovăţie este săvârşită infracţiunea de trafic de persoane?

a) cu intenţie directă;
b) din culpă;
c) cu intenţie depăşită.

80. Care dintre următoarele fapte constituie infracţiunea de trafic de minori?

a) recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unei persoane în vârstă

de 13 ani, în scopul exploatării acesteia;
b) recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unei persoane, indiferent
de vârstă, în scopul exploatării acesteia;
c) transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unui minor, fără scopul clar al
exploatării acestuia.

81. Recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unui minor în scopul exploatării,
realizată prin obţinerea consimţământului acestuia:

a) nu constituie infracţiune, întrucât consimţământul persoanei victimă a traficului constituie

cauză justificativă;
b) constituie infracţiunea de trafic de minori, întrucât consimţământul persoanei victimă a
traficului nu constituie cauză justificativă;
c) constituie infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, întrucât consimţământul
persoanei victimă nu constituie cauză justificativă.

82. Precizaţi care este latura subiectivă a infracţiunii de supunere la muncă forţată sau obligatorie:

a) infracţiunea este lipsită de latură subiectivă;

b) latura subiectivă a infracţiunii de supunere la muncă forţată sau obligatorie este făptuitorul;
c) latura subiectivă a infracţiunii de supunere la muncă forţată sau obligatorie este intenţia.

83. Cine poate fi subiect activ al infracţiunii de trafic de persoane?

a) în cazul infracţiunii de trafic de persoane, subiect activ poate fi orice persoană care
întruneşte condiţiile prevăzute de lege pentru a răspunde penal;
b) în cazul infracţiunii de trafic de persoane, subiect activ este calificat şi nu poate fi decât un
funcţionar sau un funcţionar public;
c) infracţiunea de trafic de persoane este lipsită de subiect activ.

84. Ce subiect pasiv are infracţiunea de trafic de minori?

a) subiect pasiv al infracţiunii de trafic de minori poate fi orice persoană, indiferent de vârstă;
b) subiect pasiv al infracţiunii de trafic de minori poate fi doar persoana care nu a împlinit
vârsta majoratului;
c) subiect pasiv al infracţiunii de trafic de minori poate fi doar persoana cu vârsta cuprinsă între
13 şi 16 ani.

85. Determinarea sau înlesnirea practicării prostituţiei ori obţinerea de foloase patrimoniale de pe
urma practicării prostituţiei de către una sau mai multe persoane constituie infracţiunea de:

a) supunere la muncă forţată sau obligatorie;

b) sclavie;
c) proxenetism.

86. În ce constă elementul material al infracţiunii de folosire a unui minor în scop de cerşetorie?

a) în faptă majorului care, având capacitatea de a munci, apelează în mod repetat la mila
publicului, cerând ajutor material, folosindu‐se în acest scop de prezenţa unui minor;
b) în faptă majorului care, având capacitatea de a munci, apelează în mod repetat la mila
publicului, cerând ajutor material;
c) în faptă minorului care apelează în mod repetat la mila publicului, cerând ajutor material.
87. Cum trebuie să fie constrângerea explicită în cazul infracţiunii de viol?

a) concomitentă cu actul sexual;

b) posterioară actului sexual;
c) inexistentă.

88. Sub ce forme este posibilă participaţia la săvârşirea infracţiunii de viol?

a) instigare şi complicitate; coautoratul nu este posibil;

b) participaţia penală nu este posibilă în cazul infracţiunii de viol;
c) în cazul infracţiunii de viol participaţia penală este posibilă în toate formele: coautorat,
instigare, complicitate.

89. Care este formă de vinovăţie cu care se săvârşeşte infracţiunea de viol în cazul în care fapta a avut
ca urmare moartea sau sinuciderea victimei?

a) intenţia;
b) culpă;
c) intenţia depăşită (praeterintenţia).

90. În care dintre următoarele situaţii infracţiunea de viol este mai gravă?

a) atunci când raportul sexual, actul sexual oral sau anal cu o persoană este săvârşit prin
constrângere;
b) atunci când victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul
făptuitorului;
c) atunci când raportul sexual, actul sexual oral sau anal cu o persoană este săvârşit prin punere
victimei în imposibilitate de a se apăra ori de a‐şi exprima voinţa, sau profitând de această
stare.

91. În care dintre următoarele situaţii infracţiunea de viol este mai gravă?

a) atunci când victima este rudă în linie directă, frate sau soră a făptuitorului;
b) atunci când făptuitorul este minor;
c) atunci când victima este o persoană de acelaşi sex cu făptuitorul.

92. În care dintre următoarele situaţii infracţiunea de viol este mai gravă?

a) atunci când victima este o persoană de sex masculin;

b) atunci când fapta este comisă în public;
c) atunci când fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice.

93. Încercarea nereuşită a unei persoane de a întreţine raport sexual prin constrângere cu o altă
persoană reprezintă:

a) infracţiunea de viol în formă consumată;

b) tentativă la infracţiunea de viol;
 c) fapta nu constituie infracţiune.

94. Ce fel de infracţiune este violul din punct de vedere al elementului material?

a) o infracţiune comisivă;
b) o infracţiune omisivă;
c) o infracţiune comisivă sau omisivă, în funcţie de circumstanţe.

95. Cine poate fi subiect pasiv al infracţiunii de viol?

a) numai o persoană de sex feminin;

b) numai o persoană de sex masculin;
c) orice persoană, indiferent de sex.

96. Care dintre următoarele acţiuni constituie element material al infracţiunii de act sexual cu un
minor?

a) raportul sexual, actul sexual oral sau anal, precum şi orice alte acte de penetrare vaginală
sau anală comise de un major cu un minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani;
b) raportul sexual, actul sexual oral sau anal cu o persoană, săvârşit prin constrângere, punere
în imposibilitate de a se apăra ori de a‐şi exprima voinţa, sau profitând de această stare;
c) actul sexual de orice natură săvârşit de un major în prezenţa unui minor care nu a împlinit
vârsta de 13 ani.

97. În ce situaţie infracţiunea de act sexual cu un minor este mai gravă?

a) când raportul sexual, actul sexual oral sau anal, precum şi orice alte acte de penetrare
vaginală sau anală sunt comise de un major cu un minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani;
b) când minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului;
c) când minorul are vârsta cuprinsă între 13 şi 16 ani.

98. Ce infracţiune va fi reţinută în sarcina persoanei majore care săvârşeşte un act sexual de orice
natură în prezenţa unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani?

a) viol;
b) act sexual cu un minor;
c) coruperea sexuală a minorilor.

99. O persoană în vârstă de 25 de ani determină o persoană de sex feminin în vârstă de 12 ani să asiste
la un spectacol în cadrul căruia se comit acte sexuale. Pentru ce infracţiune va răspunde făptuitorul?

a) racolarea minorilor în scopuri sexuale;

 b) coruperea sexuală a minorilor;
c) agresiunea sexuală.

100. În ce constă infracţiunea de hărţuire sexuală?

a) în pretinderea, în mod repetat, de favoruri de natură sexuală, în cadrul unei relaţii de muncă
sau a unei relaţii similare, dacă prin aceasta victimă a fost intimidată sau pusă într‐o
situaţie umilitoare;
b) în pretinderea, în mod repetat, de favoruri de natură sexuală, indiferent de situaţia în care se
produce;
c) în pretinderea, în mod repetat, de favoruri de natură sexuală, în cadrul unei relaţii de muncă,
doar dacă victima este o persoană de sex feminin care se simte astfel intimidată sau pusă într‐
o situaţie umilitoare.

101. Când se consumă infracţiunea de omor?

a) în momentul realizării acţiunii incriminate;

b) în momentul luării deciziei de suprimare a vieţii persoanei;
c) în momentul producerii urmării imediate, adică al instalării morţii persoanei.
102. Când se reţine infracţiunea de omor asupra unei rude apropiate?

a) în caz de ucidere a persoanelor devenite astfel de rude prin alianţă;

b) în caz de ucidere a persoanelor devenite astfel de rude prin adopţie;
c) în caz de ucidere a copilului concubinului.

103. În ce situaţii de poate reţine infracţiunea de omor calificat comis asupra a două sau mai multor
persoane?

a) atunci când fapta se săvârşeşte doar printr‐o acţiune unică prin care sunt ucise două sau mai
multe persoane;
b) atunci când fapta se săvârşeşte doar prin acţiuni de ucidere succesive;
c) atunci când fapta se săvârşeşte atât printr‐o acţiune unică de ucidere, cât şi prin acţiuni
succesive.

104. Când se consumă infracţiunea de ucidere din culpă?

a) în momentul aflării rezultatului autopsiei;

b) în momentul decesului victimei;
c) în momentul punerii în mişcare a acţiunii penale.

105. Din ce se compune elementul material al laturii obiective la infracţiunea de determinare sau
înlesnire a sinuciderii?

a) din acte comisive şi acte omisive;

b) numai din acte omisive;
c) numai din acte comisive.

106. Este posibilă tentativă în cazul infracţiunii de determinare sau înlesnire a sinuciderii?

1. este posibilă şi se pedepseşte;

2. nu este posibilă;
3. este posibilă dar nu se pedepseşte.

107. În ce constă urmarea imediată în cazul infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte?

a) în provocarea unor leziuni grave victimei;

b) în decesul victimei;
c) în lovirea victimei.

108. În ce situaţie întreruperea cursului sarcinii care a depăşit 14 săptămâni, efectuată de medic, nu
constituie infracţiunea de avort?
a) când întreruperea cursului sarcinii era necesară pentru a salva viaţa, sănătatea sau
integritatea corporală a femeii însărcinate, de la un pericol grav şi iminent şi care nu putea
fi înlăturat altfel;
b) întreruperea cursului sarcinii care a depăşit 14 săptămâni se pedepseşte în orice situaţie;
c) când întreruperea cursului sarcinii care a depăşit 14 săptămâni a fost cerută expres de către
 femeia însărcinată.

109. Sunt posibile actele preparatorii şi tentativă la infracţiunea de supunere la muncă forţată sau
obligatorie?

a) sunt posibile şi se pedepsesc;

b) nu sunt posibile;
c) sunt posibile dar nu se pedepsesc.

110. Sub ce forme este posibilă participaţia penală în cazul infracţiunii de ameninţare?

a) doar sub forma coautoratului;

b) sub forma coautoratului, instigării şi complicităţii;
c) doar sub forma coautoratului şi complicităţii.

111. Din ce categorie de infracţiuni face parte violarea de domiciliu?

a) infracţiuni contra patrimoniului;

b) infracţiuni ce aduc atingere domiciliului, vieţii private şi corespondenţei;
c) infracţiuni contra libertăţii persoanei.

112. Cine este subiect pasiv al infracţiunii de violare de domiciliu?

a) persoana al cărei domiciliu este violat;

b) orice persoană;
c) un agent public.

113. Ce infracţiune absoarbe în conţinutul său şantajul, ca infracţiune complexă?

a) ameninţarea;
b) vătămarea corporală;
c) omorul calificat.

114. În ce condiţii poate fi reţinută infracţiunea de determinare sau înlesnire a sinuciderii?

a) numai dacă sinuciderea sau încercarea de sinucidere a avut loc;

b) chiar dacă persoana determinată să se sinucidă nu încearcă să se sinucidă;
c) când făptuitorul determină o persoană la sinucidere ori la încercarea acesteia prin mijloace
de constrângere fizice ori psihice.

115. De ce fel de participaţie penală este susceptibilă infracţiunea de ucidere din culpă?

a) de participaţie proprie;
b) de participaţie proprie sau improprie, după caz;
c) numai de participaţie improprie.
116. Constituie infracţiunea de loviri sau alte violenţe leziunile provocate în cadrul jocurilor sportive
legale?

a) da, dacă depăşesc 20 de zile de îngrijiri medicale;

b) nu, leziunile provocate în cadrul jocurilor sportive legale nu constituie infracţiune;
c) da, dacă au produs un prejudiciu estetic grav şi permanent.
117. În ce constă elementul material al infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal?

a) în acţiuni şi în inacţiuni;
b) numai în inacţiuni;
c) numai în acţiuni.

118. Cine poate fi subiect pasiv al infracţiunii de avort?

a) femeia căreia i s‐a provocat avortul;

b) fătul;
c) femeia căreia i s‐a provocat avortul, când acesta se impunea din motive terapeutice.

119. Cum trebuie stabilită legătura de cauzalitate la infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de
moarte?

a) ea rezultă din materialitatea faptei (ex re);

b) trebuie stabilită între elementul material şi urmarea imediată;
c) se stabileşte doar în funcţie de rezultat.

120. Ce faptă constituie săvârşirea violării de domiciliu prin folosirea de calităţi mincinoase?

a) nu are relevanţă asupra încadrării juridice a faptei;

b) constituie modalitate normativ agravată a infracţiunii de violare de domiciliu;
c) va exista concurs de infracţiuni.

121. Care este obiect material al infracţiunii de violare de domiciliu?

a) statul;
b) infracţiunea este lipsită de obiect material;
c) însăşi locuinţa asupra căreia este îndreptată acţiunea făptuitorului.

122. Ce fel de infracţiune este violarea de domiciliu?

a) infracţiune susceptibilă de consumare în timp;
b) instantanee, intervenind în momentul pătrunderii în locuinţă ori în momentul exprimării
refuzului de a părăsi imobilul;
c) epuizabilă în timp.

123. Din ce este constituit elementul material al infracţiunii de ameninţare?

a) numai din acţiuni;

 b) numai din inacţiuni;
c) atât din acţiuni, cât şi din inacţiuni.

124. Ce relaţii sociale sunt încălcate prin săvârşirea infracţiunii de şantaj?

a) relaţiile sociale privitoare la libertatea morală a persoanei;

b) relaţiile sociale referitoare la libertatea fizică a unei persoane;
c) relaţiile sociale referitoare exclusiv la patrimoniul unei persoane.

125. Ce fel de infracţiune este lipsirea de libertate în mod ilegal, după unitatea de infracţiune?

a) continuă;
b) continuată;
c) de obicei.

126. Cum trebuie să fie folosul urmărit de făptuitor, în cazul infracţiunii de şantaj, pentru că
infracţiunea să subziste?

a) trebuie să fie just;

b) poate fi pentru sine sau pentru o altă persoană;
c) trebuie să fie materializat exclusiv în bani.

127. Cine poate avea calitatea de subiect pasiv al infracţiunii de ameninţare?

a) o colectivitate;
b) numai o persoană care are calitatea de funcţionar sau funcţionar public şi se află în exerciţiul
funcţiunii;
c) orice persoană, în cazul infracţiunii de ameninţare subiectul pasiv nefiind circumstanţiat
de text.

128. Ce acţiuni compun elementul material al laturii obiective în cazul infracţiunii de violare de
domiciliu?

a) pătrunderea cu forţa în locuinţă, realizată de persoana care foloseşte efectiv respectiva

locuinţă;
b) pătrunderea fără drept într‐o locuinţă sau refuzul de a părăsi locuinţa la cererea persoanei
îndreptăţite să o facă;
c) elementul material al infracţiunii de violare de domiciliu este compus doar din inacţiuni.

129. Cum se comite infracţiunea de violare a sediului profesional, din punctul de vedere al laturii
subiective?

a) cu intenţie;
b) cu intenţie depăşită;
c) din culpă.
130. Când survine consumarea infracţiunii de viol?

a) în momentul finalizării actului sexual;

b) în momentul constrângerii, oricare ar fi natura ei;
c) în momentul începerii actului sexual.

131. Când se consumă infracţiunea de ameninţare?

a) când victima depune plângere penală la organele competente;

b) când victima percepe ameninţarea şi se produce starea de nelinişte, temere;
c) când făptuitorul se hotărăşte să ameninţe victima.

132. Când se pune în mişcare acţiunea penală la forma tip a infracţiunii de viol?

a) acţiunea penală se pune în mişcare doar din oficiu;

b) acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate;
c) acţiunea penală se pune în mişcare atât la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, cât şi
din oficiu.

133. În care dintre următoarele situaţii nu există tentativă la infracţiunea de omor?

a) otrava administrată victimei a fost în cantitate prea mică, neprovocând moartea;

b) s‐a folosit o armă despre care făptuitorul ştia că nu este încărcată;
c) glonţul tras în direcţia victimei a fost deviat de un obstacol.

134. Prin ce trebuie să se caracterizeze activitatea fiecăruia dintre coautorii la o infracţiune de omor
pentru ca această formă de participaţie penală să fie reţinută?

a) fiecare coautor la acţiunea de ucidere trebuie să efectueze o activitate materială în

întregime;
b) este suficientă simplă prezenţă la locul comiterii faptei;
c) trebuie ca activitatea fiecărui coautor să contribuie în mod direct la producerea morţii.

135. În care dintre următoarele situaţii nu poate fi reţinută infracţiunea de omor?

a) persoană îşi suprimă singură viaţa;
b) victima a dat consimţământul autorului să‐i suprime viaţa;
c) victima suferea de o boală incurabilă.

136. În cazul infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, tentativa este posibilă?

a) este posibilă, dar nu se pedepseşte;

b) este posibilă şi se pedepseşte;
c) nu este posibilă.

137. Tentativa la infracţiunea de violare de domiciliu este posibilă?

 a) nu este posibilă;
b) este posibilă, dar nu se pedepseşte;
c) este posibilă şi se pedepseşte.

138. Din ce este constituit obiectul juridic special al infracţiunii de hărţuire sexuală?

a) din relaţiile sociale privitoare la viaţa, sănătatea sau integritatea corporală a persoanei;
b) din relaţiile sociale privitoare la libertatea persoanei;
c) pe de‐o parte, din relaţiile sociale privitoare la libertatea şi inviolabilitatea sexuală a
persoanei, iar pe de altă parte, din relaţiile sociale care asigură bună desfăşurare a
raporturilor interpersonale la locul de muncă.

139. Care dintre următoarele fapte reprezintă agravanta infracţiunii de violare de domiciliu?

a) pătrunderea fără drept, în orice mod, într‐o locuinţă, încăpere, dependinţă său loc împrejmuit
ţinând de acestea, fără consimţământul persoanei care le foloseşte;
b) refuzul de a părăsi o locuinţă, încăpere, dependinţă său loc împrejmuit ţinând de acestea la
cererea persoanei care le foloseşte;
c) pătrunderea fără drept, în orice mod, într‐o locuinţă, încăpere, dependinţă său loc
împrejmuit ţinând de acestea, fără consimţământul persoanei care le foloseşte, ori refuzul
de a le părăsi la cererea acesteia, săvârşită de o persoană înarmată.

140. În care din următoarele situaţii infracţiunea de violare de domiciliu este mai gravă?

a) când pătrunderea fără drept într‐o locuinţă, încăpere, dependinţă său loc împrejmuit ţinând
de acestea, fără consimţământul persoanei care le foloseşte, se realizează prin folosirea de
calităţi mincinoase;
b) când cel care a pătruns într‐o locuinţă refuză să o părăsească la cererea persoanei care o
foloseşte;
c) când pătrunderea într‐o locuinţă se realizează cu consimţământul persoanei care o foloseşte.

141. La ce infracţiune va fi încadrată fapta unei persoane de a pătrunde fără drept, în orice mod, în
sediul sau locul unde o persoană juridică sau fizică îşi desfăşoară activitatea profesională?
a) violare de domiciliu;
b) violarea sediului profesional;
c) tulburare de posesie.

142. În ce constă elementul material al infracţiunii de violare a secretului corespondenţei?

a) în deschiderea, sustragerea, distrugerea sau reţinerea, fără drept, a unei corespondenţe

adresate altuia;
b) în deschiderea, sustragerea, distrugerea sau reţinerea, cu drept, a unei corespondenţe
adresate altuia;
c) interceptarea, în baza unui mandat, a unei convorbiri sau comunicări efectuate prin telefon
sau prin orice mijloc electronic de comunicaţii.
143. Dacă deschiderea, sustragerea, distrugerea sau reţinerea, fără drept, a unei corespondenţe
adresate altuia s‐a realizat din greşeală:

a) fapta nu constituie infracţiunea de violarea secretului corespondenţei;

b) fapta constituie infracţiunea de violarea secretului corespondenţei, pentru că această
circumstanţă nu înlătură răspunderea penală;
c) fapta constituie infracţiunea de violarea secretului corespondenţei, dar pedeapsa aplicată va
fi redusă la jumătate.

144. Cine poate fi subiect activ al infracţiunii de violare a secretului corespondenţei?

a) orice persoană;
b) numai un funcţionar poştal;
c) numai un operator telefonic.

145. Ce infracţiune poate reprezenta deschidere a unei scrisori adresate altuia?

a) divulgarea secretului profesional;

b) violarea vieţii private;
c) violarea secretului corespondenţei.

146. Care este obiectul material al infracţiunii de divulgarea secretului profesional?

a) secretul profesional divulgat;

b) corpul persoanei care a divulgat secretul profesional;
c) infracţiunea este lipsită de obiect material.

147. Ce infracţiune reprezintă divulgare a conţinutului unei convorbiri sau comunicări interceptate,
chiar în cazul în care făptuitorul a luat cunoştinţă de acesta din întâmplare?
a) divulgarea secretului profesional;
b) violarea vieţii private;
c) violarea secretului corespondenţei.

148. Cine poate fi, potrivit legii, subiect pasiv al infracţiunii de hărţuire sexuală?

a) orice persoană, indiferent de sex, aflată în imposibilitate de a se apăra;

b) orice persoană, indiferent de sex, angajată în muncă în aceeaşi structură profesională cu
subiectul activ;
c) orice persoană de sex feminin.

149. Sub ce forme este posibilă participaţia penală la infracţiunea de divulgare a secretului
profesional?

a) coautoratului, instigării, complicităţii;

b) instigării, complicităţii;
c) coautoratului.
150. Care este urmarea imediată a infracţiunii de furt?

a) schimbarea stării de fapt a bunului care este scos din posesia subiectului pasiv şi mutat în
posesia subiectului active;
b) crearea unei stări de pericol la adresa posesorilor de bunuri;
c) încălcarea dreptului de proprietate.

151. Ce infracţiune se reţine în situaţia în care o persoană mascată ia un bun mobil din posesia sau
detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi‐l însuşii pe nedrept?

a) furt;
b) furt calificat;
c) furt în scop de folosinţă.

152. Ce infracţiune constituie fapta de a lua un vehicul din posesia sau detenţia altuia, fără
consimţământul acestuia, în scopul de a‐l folosi pe nedrept?

a) tulburare de posesie;
b) furt calificat;
c) furt în scop de folosinţă.

153. Din ce este constituit obiectul material al infracţiunii de furt?

a) din obiectele folosite la comiterea infracţiunii;

b) din bunurile însuşite din patrimoniul public său privat;
c) din contravaloarea bunurilor însuşite din patrimoniul public său privat.

154. Pentru a fi reţinută infracţiunea de furt calificat, când autorul are asupra sa o armă, este necesar
ca acesta să se folosească de respectiva armă?

a) da, este obligatoriu ca autorul să se folosească de arma pe care o are asupra sa pentru a fi
reţinută infracţiunea de furt calificat;
b) nu, trebuie doar să poarte arma la vedere;
c) nu, făptuitorul trebuie doar să poarte asupra sa o armă, neavând relevanţă dacă este sau
nu folosită sau dacă victima vede sau nu arma.

155. Ce presupune furtul calificat săvârşit prin efracţie?

a) presupune întotdeauna o violare de domiciliu;

b) presupune înlăturarea unui obstacol interpus între făptuitor şi bunul pe care intenţionează
să‐l sustragă;
c) presupune folosirea frauduloasă a unei chei adevărate.

156. Ce infracţiune săvârşeşte persoana care, prin sisteme improvizate, s‐a legat în mod ilegal la
reţeaua de energie electrică?

a) furt;
b) furt calificat;
 c) furt în scop de folosinţă.

157. Ce infracţiune săvârşeşte persoana care, după ce scoatere din funcţiune sistemului de alarmă al
unei locuinţe, pătrunde prin efracţie în interiorul acesteia, sustrăgând bunuri în valoare de 5000 RON?
a) două infracţiuni de furt calificat aflate în concurs;
b) infracţiunea de furt calificat în variantele prevăzute de art. 228 alin. (1) lit. d) şi e) Cod penal;
c) infracţiunea de furt calificat în concurs cu infracţiunea de violare de domiciliu.

158. În cazul infracţiunii de furt în scop de folosinţă, tentativa se pedepseşte?

a) da, tentativa este posibilă şi se pedepseşte;

b) nu, tentativă, deşi posibilă, nu se pedepseşte;
c) nu, tentativă nu este posibilă.
159. Din punct de vedere al laturii subiective, cu ce formă de vinovăţie este săvârşită infracţiunea de
furt?

a) culpă;
b) intenţie;
c) praeterintenţie.

160. Ce infracţiune constituie fapta unei persoane care ia un bun din detenţia unei alte persoane, dacă
bunul aparţine în întregime sau în parte făptuitorului, dar în momentul săvârşirii acel bun se găsea în
posesia sau detenţia legitimă a altei persoane?

a) fapta nu constituie infracţiune;

b) fapta constituie infracţiunea de furt;
c) fapta constituie infracţiunea de tulburare de posesie.

161. Sustragerea portmoneului din buzunarul unui călător într‐un mijloc de transport în comun
constituie infracţiunea de:

furt;

furt în scop de folosinţă;

furt calificat.

162. Folosirea fără drept a unui terminal de comunicaţii al altuia sau folosirea unui terminal de
comunicaţii racordat fără drept la o reţea, dacă s‐a produs o pagubă, constituie infracţiunea de:

a) furt calificat;
b) violarea secretului corespondenţei;
c) furt în scop de folosinţă.

163. Când se pune în mişcare acţiunea penală în cazul infracţiunii de divulgare a secretului profesional?

a) exclusiv la plângerea prealabilă a persoanei vătămate;

b) din oficiu;
c) atât la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, cât şi din oficiu.

164. Cum este definită infracţiunea de tâlhărie, potrivit legii penale?

a) furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări, ori prin punerea victimei în
stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea
unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor
infracţiunii, ori pentru ca făptuitorul să‐şi asigure scăparea;
 b) furtul comis, prin violenţă sau ameninţare, de către o persoană care face parte din echipajul
său din pasagerii unei nave aflată în marea liberă, a bunurilor ce se găsesc pe acel vas sau pe
o altă navă;
c) luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul
de a şi‐l însuşi pe nedrept.
165. Care dintre următoarele împrejurări califică infracţiunea de tâlhărie?

a) tâlhăria săvârşită prin folosirea unei arme ori substanţe explozive, narcotice sau paralizante;
b) tâlhăria săvârşită asupra unei persoane în vârstă;
c) tâlhăria săvârşită de un făptuitor minor.

166. Furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări de către o persoană mascată,
deghizată sau travestită constituie infracţiunea de:

a) furt calificat;
b) tâlhărie;
c) tâlhărie calificată.

167. În ce constă obiectul material al infracţiunii de abuz de încredere?

a) într‐un bun mobil, care în momentul comiterii faptei se afla în posesia făptuitorului;
b) într‐un bun mobil al altuia care, în momentul comiterii faptei, se afla în posesia făptuitorului;
c) într‐un bun mobil al altuia care, în momentul comiterii faptei, se afla în detenţia, cu orice
titlu, a făptuitorului.

168. Ce infracţiune constituie refuzul unei persoane de a restitui o sumă de bani împrumutată?

a) abuz de încredere;
b) furt;
c) înşelăciune.

169. Ce fel de infracţiune este infracţiunea de abuz de încredere realizată prin modalitatea refuzului de
restituire a unui bun mobil al altuia, deţinut cu orice titlu?

a) continuă;
b) continuată;
c) instantanee.

170. Care este particularitatea obiectului juridic special al infracţiunii de tâlhărie?

a) este simplu, fiind constituit din relaţiile sociale referitoare la patrimoniu;

b) este simplu, fiind constituit din relaţiile sociale referitoare la viaţa, sănătatea sau integritatea
corporală a persoanelor;
c) este complex, fiind constituit din relaţiile sociale referitoare la patrimoniu, precum şi cele
referitoare la viaţa, sănătatea sau integritatea corporală a persoanelor.
171. Cum trebuie să fie săvârşită fapta prin care sunt pricinuite pagube unei persoane pentru ca
aceasta să poată constitui infracţiunea de gestiune frauduloasă?

a) cu rea‐credinţă;
b) cu bună‐credinţă;
c) din neglijenţă.

172. Ce infracţiune săvârşeşte persoana care îşi însuşeşte un bun mobil care a ajuns din eroare în
posesia sa?

a) nu săvârşeşte nicio infracţiune;

b) săvârşeşte infracţiunea de însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor;
c) săvârşeşte infracţiunea de furt.

173. Care este termenul de predare a bunului găsit autorităţilor sau celui care l‐a pierdut?

a) 60 de zile;
b) 20 de zile;
c) 10 zile.

174. Când survine consumarea infracţiunii de însuşire a bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor?

a) în momentul expirării termenului de 10 zile în care făptuitorul poate preda bunul găsit;
b) în momentul luării rezoluţiei de a nu preda bunul găsit;
c) în momentul găsirii bunului.

175. În ce constă elementul material al infracţiunii de însuşire a bunului găsit sau ajuns din eroare la
făptuitor?

a) într‐o inacţiune;
b) într‐o acţiune;
c) fie într‐o acţiune, fie într‐o inacţiune.

176. Cine poate fi subiect activ al infracţiunii de înşelăciune?

a) orice persoană, subiectul activ nefiind circumstanţiat de text;

b) gestionarul sau administratorul;
c) un funcţionar cu atribuţii de control.

177. În ce constă infracţiunea de înşelăciune?

a) inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase
sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, fără scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul
un folos patrimonial injust;
 b) inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase
sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul
un folos patrimonial injust şi dacă s‐a pricinuit o pagubă;
c) inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase
sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, chiar dacă s‐a pricinuit o pagubă.

178. Ce scop include latura subiectivă a infracţiunii de înşelăciune?

a) de a obţine, pentru sine sau pentru altul, un folos material injust;

b) de a păgubi o persoană;
c) de a obţine, pentru sine sau pentru altul, un folos nepatrimonial.

179. În ce constă urmarea imediată în cazul infracţiunii de distrugere?

a) distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun, producându‐

se o pagubă;
b) crearea unei stări de pericol în ceea ce priveşte existenţa şi starea de fapt a bunurilor;
c) crearea unei stări de pericol pentru viaţa, sănătatea şi integritatea corporală a persoanelor.

180. În ce situaţii infracţiunea de distrugere se sancţionează chiar când bunul distrus aparţine
făptuitorului?

a) dacă fapta se săvârşeşte prin aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun;

b) dacă sunt distruse bunuri care fac parte din patrimoniul cultural;
c) dacă este distrus un înscris sub semnătură privată, care serveşte la dovedirea unui drept de
natură patrimonială.

181. Care este obiectul material al infracţiunii de tulburare de posesie?

a) orice bun mobil sau imobil;

b) numai un bun mobil;
c) numai un bun imobil sau o parte a acestuia, precum şi din bunurile distruse ori desfiinţate.

182. Ce fel de infracţiune este tulburarea de posesie, după obiectul juridic ocrotit?

a) contra patrimoniului;
b) contra persoanei;
c) infracţiuni care aduc atingere domiciliului.

183. Cu ce formă de vinovăţie nu poate fi comisă infracţiunea de tulburare de posesie?

a) cu intenţie directă;
b) cu intenţie indirectă;
c) din culpă.

184. În cazul infracţiunii de tăinuire, tentativa este posibilă?

 a) nu este posibilă;
b) este posibilă, dar nu se pedepseşte;
c) este posibilă şi se pedepseşte.

185. Care este cauza de nepedepsire a infracţiunii de tăinuire?

a) tăinuirea săvârşită de un membru al familiei;

b) tăinuirea unor bunuri de o valoare mică provenite din infracţiuni;
c) infracţiunea de tăinuire se pedepseşte întotdeauna.

186. Care sunt împrejurările care califică infracţiunea de distrugere?

a) distrugerea unui bun de dimensiuni foarte mari;

b) distrugerea a avut ca urmare un dezastru;
c) distrugerea a fost săvârşită pe timpul nopţii.

187. Când se consumă infracţiunea de distrugere?

a) în momentul descoperirii infracţiunii;

b) în momentul începerii acţiunii de distrugere a bunului;
c) în momentul în care se produce distrugerea bunului, degradarea acestuia sau aducerea în
stare de neîntrebuinţare.

188. Ce infracţiune reprezintă lovirea unui poliţist aflat în exerciţiul funcţiunii, dar care şi‐a depăşit
atribuţiile de serviciu?

a) infracţiunea de ultraj;
b) infracţiunea de ultraj în concurs cu infracţiunea de lovire sau alte violenţe;
c) infracţiunea de lovire sau alte violenţe.

189. Ce infracţiuni absoarbe, în forma tip, ultrajul?

a) ameninţarea, lovirile sau alte violenţe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările
cauzatoare de moarte, omorul;
b) şantajul, ameninţarea, lovirile sau alte violenţe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările
cauzatoare de moarte;
c) şantajul, lovirile sau alte violenţe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de
moarte, omorul.

190. Cine poate fi subiect pasiv al infracţiunii de ultraj?

a) o persoană fizică sau juridică;
b) un funcţionar care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat;
c) numai o persoană juridică.
191. Ce infracţiune reprezintă fapta celui care, cu aceeaşi ocazie, a insultat şi ameninţat în mod
succesiv trei lucrători de poliţie aflaţi în exerciţiul funcţiunii?

a) o singură infracţiune de ultraj, în variantă agravată;

b) trei infracţiuni de ultraj, în concurs cu trei infracţiuni de ameninţare;
c) trei infracţiuni de ultraj, aflate în concurs real.

192. În ce modalităţi alternative se realizează, în varianta tip, elementul material al infracţiunii de

sustragere sau distrugere de înscrisuri?

a) sustragerea ori distrugerea unui înscris care se află în păstrarea ori în deţinerea unei
autorităţi publice;
b) reţinerea sau distrugerea unui înscris emis de un organ de urmărire penală, de o instanţă de
judecată sau de un alt organ de jurisdicţie;
c) reţinerea sau deţinerea ilegală a unui înscris aparţinând unei persoane juridice.

193. Cine este subiectul pasiv la infracţiunea de luare de mită?

a) mituitorul;
b) funcţionarul mituit;
c) instituţia său persoana juridică în serviciul căreia făptuitorul îşi exercită atribuţiile de
serviciu.

194. Cum trebuie să fie fapta în cazul infracţiunii de luare de mită?

a) ulterioară îndeplinirii, neîndeplinirii ori întârzierii în îndeplinire a actului de serviciu;

b) concomitentă sau ulterioară îndeplinirii, neîndeplinirii ori întârzierii în îndeplinire a actului
de serviciu;
c) anterioară îndeplinirii, neîndeplinirii ori întârzierii în îndeplinire a actului de serviciu.

195. În ce modalităţi alternative se poate realiza elementul material al infracţiunii de luare de mită?

a) darea de bani ori alte foloase;

b) promisiunea sau oferirea de bani;
c) acceptarea promisiunii unor foloase.

196. Când se consumă infracţiunea de luare de mită?

a) în momentul realizării acţiunii sau inacţiunii incriminate;

b) în momentul în care făptuitorul intră în posesia folosului necuvenit;
c) după îndeplinirea de către funcţionar a actului de serviciu.

197. Ce infracţiune reprezintă fapta funcţionarului de a pretinde şi primi un folos necuvenit, după
îndeplinirea în parte a unui act de serviciu, dar înainte de finalizarea lui?

a) dare de mită;
b) luare de mită;
 c) fapta nu reprezintă infracţiune.

198. Cine poate fi subiect activ nemijlocit al infracţiunii de dare de mită?

a) orice persoană care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a răspunde penal;
b) numai un funcţionar;
c) numai un funcţionar aflat în exercitarea atribuţiunilor de serviciu.

199. Ce bunuri pot constitui obiect material al infracţiunii de delapidare?

a) bunurile mobile corporale;

b) infracţiunea este lipsită de obiect material;
c) bunurile fără valoare patrimonială.

200. Cine poate fi subiect pasiv al infracţiunii de delapidare?

a) o persoană fizică;
b) o persoană juridică de drept public său privat;
c) infracţiunea nu are subiect pasiv.

201. Cine poate fi subiect activ al infracţiunii de delapidare?

a) un funcţionar public sau un funcţionar care este însărcinat cu gestionarea sau

administrarea bunurilor unei persoane juridice de drept public său privat;
b) orice persoană;
c) un angajat oarecare al unei instituiţii de drept public său privat.

202. Care este urmarea imediată în cazul infracţiunii de delapidare?

a) îmbogăţirea pe nedrept a autorului infracţiunii;

b) pricinuirea unei pagube persoanei juridice de drept public său privat;
c) începerea urmăririi penale a autorului infracţiunii.

203. În ce constă urmarea imediată la infracţiunea de neglijenţă în serviciu?

a) o tulburare însemnată a bunului mers al unei unităţi sau o pagubă în patrimoniului acesteia;
b) o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau
ale unei persoane juridice;
c) doar o vătămare importantă a intereselor legale ale unei persoane.

204. Ce faptă constituie retragerea mărturiei mincinoase mai înainte de a se produce arestarea
inculpatului sau de a se fi dat o soluţie în cauză?

a) o cauză de inexistenţă a infracţiunii;

b) o cauză de impunitate;
c) o cauză de reducere a pedepsei.
205. Ce infracţiune reprezintă fapta de a îndepărta, prin constrângere sau corupere, un participant de
la o licitaţie publică, ori înţelegerea între participanţi pentru a denatura preţul de adjudecare?

a) fapta nu constituie infracţiune;

b) trafic de influenţă;
c) deturnarea licitaţiilor publice.

206. În ce constă elementul material al infracţiunii de fraudă informatică?

a) introducerea, modificarea sau ştergerea de date informatice, restricţionarea accesului la

aceste date ori împiedicarea în orice mod a funcţionării unui sistem informatic, în scopul de
a obţine un beneficiu material pentru sine sau pentru altul, dacă s‐a cauzat o pagubă unei
persoane;
b) introducerea, modificarea sau ştergerea de date informatice, restricţionarea accesului la
aceste date ori împiedicarea în orice mod a funcţionării unui sistem informatic, având
autorizaţie în acest sens;
c) acceptarea unei operaţiuni de retragere de numerar, încărcare sau descărcare a unui
instrument de monedă electronică ori de transfer de fonduri, cunoscând că este efectuată
prin folosirea unui instrument de plată electronică falsificat sau utilizat fără consimţământul
titularului său.

207. Cine poate fi subiect activ al infacţiunii de fraudă informatică?

a) numai o persoană licenţiată în informatică;

b) orice persoană, subiectul activ nefiind circumtanţiat de text;
c) numai un funcţionar bancar.

208. Ce infracţiune reprezintă fapta unei persoane care efectuează o operaţiune de retragere de
numerar, încărcare sau descărcare a unui instrument de monedă electronică ori de transfer de fonduri,
prin utilizarea, fără consimţământul titularului, a unui instrument de plată electronică sau a datelor de
identificare care permit utilizarea acestuia?

a) fraudă informatică;
b) efectuarea de operaţiuni financiare în mod fraudulos;
c) acceptarea operaţiunilor financiare efectuate în mod fraudulos.

209. Subiect activ al infracţiunii de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos poate fi:

a) orice persoană;
b) un funcţionar bancar;
c) un funcţionar cu atribuţii de conducere său control.

210. Tentativa la infracţiunea de acceptare a operaţiunilor financiare efectuate în mod fraudulos:

a) este posibilă dar nu se pedepseşte;

b) este posibilă şi se pedepseşte;
 c) nu este posibilă.

211. În ce situaţie infracţiunea de rupere de sigilii este mai gravă?

a) dacă este înlăturat ori distrus un sigiliu legal aplicat;

b) dacă este înlăturat ori distrus un sigiliu ilegal aplicat;
c) dacă fapta este săvârşită de custode.

212. Cine este subiect pasiv al infracţiunii de rupere de sigilii în varianta prevăzută de art. 259 alin. 2
Cod penal?

a) custodele;
b) funcţionarul public;
c) orice persoană.

213. Care este obiectul material al infracţiunii de falsificare de monede?

a) infracţiunea este lipsită de obiect material;

b) materialele din care se confecţionează moneda contrafăcută;
c) corpul persoanei care săvârşeşte infracţiunea.

214. Ce reprezintă moneda falsificată prin plăsmuire?

a) obiectul material al infracţiunii de falsificare de monede;

b) produsul infracţiunii de falsificare de monede;
c) obiectul material al infracţiunii de falsificarea de titluri de credit sau instrumente de plată.

215. Cine poate săvârşi infracţiunea de falsificare de monede sau de alte valori?

a) orice persoană;
b) un falsificator profesionist;
c) un funcţionar la Băncii Naţionale a României.

216. În ce constă elementul material al infracţiunii de falsificare de monede?

a) în acţiunea de falsificare a unei monede;

b) în acţiunea de falsificare a unei bancnote;
c) în acţiunea de falsificare a unui număr foarte mare de monede.

217. În ce constă acţiunea de falsificare în cazul infracţiunii de falsificare de monede?

a) în contrafacerea (confecţionarea) de monede false prin imitarea monedei adevărate;

b) în punerea în circulaţie a monedelor false;
c) în deţinerea de monede false.

218. În ce constă acţiunea de falsificare în cazul infracţiunii de falsificare de monede?

 a) în punerea în circulaţie a monedelor false;
b) prin alterarea, adică modificarea conţinutului său aspectului unei monede adevărate în
scopul de a crea o aparenţă necorespunzătoare adevărului;
c) prin alterarea, adică modificarea conţinutului său aspectului unei monede adevărate în scopul
de a crea o aparenţă necorespunzătoare adevărului, doar cu condiţia ca moneda respectivă
să aibă o valoare foarte mare.

219. Care este urmarea imediată a acţiunii de falsificare de monede?

a) infracţiunea nu are urmare imediată;

b) falsificarea monedei respective;
c) crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale ocrotite, prin obţinerea unei monede
aparent asemănătoare cu moneda a cărei falsificare s‐a urmărit.

220. Cu ce formă de vinovăţie se săvârşeşte infracţiunea de falsificare de monede?

a) cu intenţie directă sau indirectă;

b) din culpă;
c) cu intenţie depăşită.

221. Din ce este format obiectul juridic special al infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale?

a) din relaţiile sociale referitoare la siguranţa economică;

b) din relaţiile sociale a căror formare, desfăşurare şi dezvoltare depind de încrederea publică
acordată înscrisurilor oficiale;
c) din relaţiile sociale referitoare la ocrotirea intereselor persoanelor.

222. Cine este subiectul activ al infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale în forma agravată?

a) orice persoană;
b) un funcţionar, chiar dacă fapta nu este săvârşită în exerciţiul atribuţiilor de serviciu;
c) un funcţionar, atunci când fapta este săvârşită în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.

223. În ce constă acţiunea de falsificare în cazul infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale?

a) în contrafacerea prin imitare a scrierii sau semnăturii înscrisului oficial;

b) în folosirea unui înscris oficial fals;
c) în falsificarea unui înscris de orice natură.

224. În ce constă acţiunea de falsificare în cazul infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale?

a) în omisiunea de a încunoştinţa organele competente despre existenţa unui înscris oficial

fals;
b) în alterarea în orice mod a unui înscris oficial;
c) în punerea în circulaţie a unui înscris oficial fals.
225. Ce infracţiune săvârşeşte persoana care, fără autorizaţie, face adăugiri marginale într‐un înscris
oficial, denaturându‐i conţinutul?

a) fals material în înscrisuri oficiale;

b) fals intelectual;
c) nu săvârşeşte nicio infracţiune.

226. Pentru ce infracţiune va răspunde acela care semnează o condică de prezenţă cu numele unei
persoane care nu a fost prezentă la lucru, în condiţiile în care condica reprezintă o formă de evidenţă
pe baza căreia se calculează şi se plătesc salariile?

a) nu săvârşeşte nicio infracţiune, pentru că este un act de colegialitate;

b) fals material în înscrisuri oficiale;
c) fals intelectual.

227. Care este cerinţa esenţială pe care trebuie să o îndeplinească un înscris fals pentru a fi obiect
material al infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale?
 a) să fie fals;
b) să emane de la o autoritate publică, o instituţie publică sau de la o altă persoană
juridică de drept public;
c) să producă un prejudiciu.

228. Cu ce formă de vinovăţie se săvârşeşte infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale?

a) cu intenţie directă sau indirectă;

b) fie cu intenţie, fie din culpă;
c) din culpă.

229. Ce reprezintă activitatea de procurare de instrumente şi materiale în vederea întocmirii unui

înscris oficial fals?

a) tentativă la infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale, care se pedepseşte conform

legii;
b) tentativă la infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale care, deşi posibilă, nu se
pedepseşte;
c) acte preparatorii ale infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale care, deşi posibile,
nu sunt pedepsite de lege.

230. Despre ce formă a infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale vorbim atunci când executarea
acţiunii de falsificare a început, dar a fost întreruptă sau a rămas fără rezultat din cauze independente
de voinţa făptuitorului?

a) tentativa la infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale;

b) infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale;
c) acte preparatorii ale infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale care, deşi posibile, nu
sunt pedepsite de lege.

231. Dacă după descoperirea faptei, autorul distruge înscrisul oficial pe care l‐a falsificat, mai putem
vorbi despre existenţa infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale?

a) nu, întrucât lipseşte obiectul material al infracţiunii;

b) da, deoarece distrugerea înscrisului după descoperirea faptei nu înlătură existenţa
infracţiunii;
c) da, dar autorului i se vor aplica circumstanţe atenuante.

232. Ce faptă săvârşeşte acela care falsifică un înscris oficial, dar care nu produce urmarea imediată
datorită faptului că nu poate fi utilizat din cauza defectelor sale (fals grosolan), uşor de observat de
către orice persoană?
a) fapta nu reprezintă nicio infracţiune pentru că înscrisul oficial fals nu poate fi utilizat;
b) infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale;
c) tentativă la infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale.
233. Când se consumă infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale?

a) când înscrisul oficial falsificat capătă formă finală;

b) când executarea acţiunii de falsificare a ajuns la capăt şi a produs urmarea imediată;
c) când înscrisul oficial falsificat este găsit de autorităţi.

234. Care este obiectul material al infracţiunii de fals intelectual?

a) înscrisul oficial falsificat;

b) infracţiunea este lipsită de obiect material;
c) persoana care are de suferit de pe urma folosirii înscrisului oficial fals.

235. Cine poate fi subiect activ al infracţiunii de fals intelectual?

a) orice persoană care îndeplineşte cerinţele legale pentru a răspunde penal;

b) un funcţionar public care săvârşeşte fapta în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu;
c) o persoană cu studii superioare.

236. Ce infracţiune săvârşeşte notarul care autentifică un act de vânzare‐cumpărare, ştiind că

semnăturile din contract nu aparţin vânzătorilor?

a) fals material în înscrisuri oficiale;

b) fals intelectual;
c) nu săvârşeşte nicio infracţiune.

237. În ce mod este săvârşită infracţiunea de fals intelectual?

a) prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, cu prilejul

întocmirii înscrisului oficial;
b) prin omisiunea, din culpă, de a insera unele date în conţinutul înscrisului oficial cu prilejul
întocmirii lui;
c) prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii unui înscris oficial.

238. Ce se urmăreşte a fi protejată prin incriminarea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură
privată?

a) persoana, ca membru al societăţii;

b) încrederea publică ce se acordă puterii probante a înscrisurilor sub semnătură private;
c) înscrisul sub semnătură privată susceptibil a fi falsificat.

239. Ce se înţelege prin înscris sub semnătură privată, în sensul legii penale?

a) orice act care emană de la o persoană particulară, poartă semnătură şi este susceptibil
de a produce efecte juridice;
 b) orice act, oricare ar fi natura lui;
c) un act care emană de la o instituţie publică.

240. Precizaţi care dintre documentele enumerate mai jos poate constitui obiect material al
infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

a) contractul de vânzare‐cumpărare între persoane particulare;

b) contractual de muncă;
c) orice act, indiferent de natura lui.

241. Precizaţi care dintre documentele enumerate mai jos poate constitui obiect material al
infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

a) un act care emană de la o autoritate de stat;

b) titlurile de credit între particulari;
c) un act emis de o instanţă de judecată.

242. Precizaţi care dintre documentele enumerate mai jos poate constitui obiect material al
infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

a) actele prin care se constată operaţii comerciale de către persoane particulare;

b) actele prin care se constată operaţii comerciale de către instituţii ale statului;
c) orice act cu valoare comercială.

243. Precizaţi care dintre documentele enumerate mai jos poate constitui obiect material al
infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

a) orice act care emană de la o persoană juridică;

b) testamentul olograf;
c) un act de studii.

244. Precizaţi care dintre documentele enumerate mai jos poate constitui obiect material al
infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

a) un înscris neautentificat care cuprinde manifestarea de voinţă a unei persoane

particulare referitoare la drepturi sau obligaţii cu caracter patrimonial;
b) un act de stare civilă;
c) un act emis de o autoritate publică.

245. Care este subiectul activ nemijlocit al infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată?

a) un funcţionar public;
 b) orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale pentru a răspunde penal;
c) un funcţionar care are atribuţii de control.

246. Ce infracţiune reprezintă fapta administratorului unei societăţi comerciale care achiziţionează
pe piaţa neagră o factură fictivă ce are completate rubricile „furnizor”, „semnătura” şi „ştampilă
furnizor” şi pe care, la dictarea sa, a completat‐o un angajat, dacă prin acest document a fost atestată,
în mod mincinos, achiziţionarea mai multor mărfuri pentru care a fost dedusă ilegal o sumă
importantă de bani drept T.V.A.?

a) fapta nu constituie infracţiune;

b) înşelăciune;
c) instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată.

247. Ce infracţiune reprezintă semnarea, de către o persoană, a unui înscris, iar semnătura falsă, deşi
nu imită semnătura reală a persoanei în drept, creează aparenţa semnării înscrisului de către
persoana căreia i se atribuie?

a) fapta nu constituie infracţiune pentru că semnătura falsă nu o imită pe cea a persoanei

îndreptăţite să semneze înscrisul;
b) fals în înscrisuri sub semnătură privată;
c) fals intelectual.

248. O scriere fără relevanţă juridică, fără semnătura sau fără altă posibilitate de a fi atribuită unei
persoane, poate constitui obiectul material al infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată?

a) nu, nu poate constitui obiect material al infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură
privată;
b) da, dar numai dacă este foarte bine falsificat;
c) da, poate constitui obiect material al infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

249. Ce infracţiune reprezintă falsificarea borderourilor de achiziţie de către administratorul unei

societăţi comerciale?

a) fals intelectual;
b) fals material în înscrisuri oficiale;
c) fals în înscrisuri sub semnătură privată.

250. Ce infracţiune reprezintă falsificarea facturilor fiscale de către administratorul unei societăţi
comerciale?
a) fals în înscrisuri sub semnătură privată;
b) fals intelectual;
c) fals material în înscrisuri oficiale.
 DREPT PROCESUAL PENAL

1. Ce reglementează normele de procedură penală?

a) desfăşurarea procesului penal şi a altor proceduri judiciare în legătură cu o cauză penală;

b) executarea acţiunilor civile şi administrative;
c) atribuţiile organelor administraţiei central şi locale.

2. Ce bază legală de desfăşurare are procesul penal?

a) dispoziţiile emise de Guvern;

b) dispoziţiile Curţii de Conturi;
c) dispoziţiile prevăzute de lege.

3. Normele de procedură penală trebuie să respecte prevederile Constituţiei, reglementările Uniunii

Europene şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte?
a) nu;
b) da;
c) în cazuri excepţionale.

4. Este funcţia de judecată o funcţie judiciară în procesul penal?

a) da;
b) nu;
c) în faza acţiunii de nejudecată.

5. Este funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată o funcţie judiciară în
procesul penal?
a) nu;
b) în cadrul acţiunii în contencios administrativ;
c) da.

6. Este funcţia de urmărire penală funcţie judiciară în procesul penal?

a) uneori;
b) da;
c) nu.

7. Când este considerată o persoană vinovată?

a) după stabilirea vinovăţiei sale printr‐o hotărâre judecătorească definitivă;

 b) după punerea în mişcare a acţiunii penale;
c) după momentul arestării preventive.

8. Orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare, în favoarea cui se interpretează?

a) a organelor de cercetare penală;

b) a judecătorilor de instanţă;
c) a suspectului sau inculpatului.

9. Ce obligaţie au organele de urmărire penală?

a) de a strânge şi administra probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau a

inculpatului;
b) de a strânge probe în favoarea suspectului sau a inculpatului;
c) de a strânge probe în defavoarea suspectului sau a inculpatului.
10. Se sancţionează respingerea sau reconsemnarea cu rea‐credinţă a probelor produse în favoarea
suspectului sau inculpatului?

a) nu;
b) da;
c) uneori.

11. Părţile şi subiecţii procesuali principali au dreptul de a se apăra ei înşişi?

a) nu;
b) da;
c) în timpul executării pedepsei.

12. Este obigatoriu să i se pună în vedere suspectului sau inculpatului dreptul de a nu face nicio
declaraţie?

a) da;
b) nu;
c) uneori.

13. Ce drepturi au părţile şi subiecţii procesuali principali şi avocatul?

a) de a nu se prezentă la solicitarea organelor de urmărire penală;

b) să beneficieze de timpul şi întrebările necesare pregătirii apărării;
c) să îşi schimbe frecvent domiciliul pentru a se sustrage de la urmărirea penală.

14. Este obligatoriu dreptul la asistenţă din partea unui avocat, apărător?

a) în faza investigaţiilor preliminare;

b) nu;
 c) da.

15. Respectarea demnităţii umane şi a vieţii private este reglementată de Codul de procedură penală?
a) nu;
b) da;
c) doar pentru unele categorii sociale.

16. Care este limba oficială în procesul penal?

a) nu este specificată expres în C.P.P;

b) limba română;
c) limba de circulaţie internaţională.

17. Este un principiu de drept procesual penal:

a) prezumţia de nevinovăţie;
b) libera circulaţie în spaţiul Schengen;
c) participarea pasivă la procesul penal.

18. Este un principiu al procesului penal?

a) dreptul la un proces de lungă durată;

b) dreptul la un proces echitabil desfăşurat într‐un termen rezonabil;
c) dreptul la un proces în etape şi inechitabil.

19. Ce înţelegeţi prin principiul „non bis in idem”?

a) răspunderea penală de mai multe ori pentru aceeaşi faptă;

b) răspunderea pentru aceeaşi faptă de două ori sub o altă încadrare juridică;
c) nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni, atunci
când faţă de acea persoană s‐a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la
aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică.

20. Ce drepturi au părţile şi subiecţii procesuali care nu vorbesc sau nu înţeleg limba română?

a) nu au drepturi cu privire la aceste aspecte;

b) au drepturi limitate;
c) au dreptul la interpret.

21. Ce interpreţi se folosesc în cazul procedurilor judiciare?

a) nu este stipulat în lege;

b) interpreţi autorizaţi;
c) interpreţi ce au studii superioare.
22. Legea procesual penală română se aplică:

a) măsurilor dispuse pe teritoriul României cu excepţiile prevăzute de lege;

b) numai măsurilor dispuse în România;
c) pe tot teritoriul ţărilor membre UE.

23. Principiul referitor la separarea funcţiilor judiciare în procesul penal presupune:

1. garantarea libertăţii părţilor vătămate;

2. garantarea persoanelor în libertate;
3. garantarea că în procesul penal se exercită patru funcţii judiciare.

24. Cum se realizează funcţiile judiciare?

a) numai din oficiu;

b) la plângerea prealabilă a părţilor vătămate;
c) din oficiu, în afară de cazul când prin lege se dispune altfel.

25. În desfăşurarea aceluiaşi proces penal, exercitarea unei funcţii judiciare este incompatibilă cu
exercitarea altei funcţii judiciare?
a) uneori;
b) da;
c) nu.

26. Cine se pronunţă asupra legalităţii actului de trimitere în judecată şi probelor pe care se bazează
această?
a) instanţa prima sesizată;
b) tribunalele judeţene;
c) judecătorul de cameră preliminară în condiţiile legii.

27. De către cine se realizează judecata?

a) de către orice instanţă;

b) numai de către tribunale;
c) de către instanţe în complete legal constituite.

28. Este principiul loialităţii în obţinerea probelor prevăzut în C.P.P?

a) da;
b) nu;
c) nu este prevăzut expres.
29. Este o condiţie de punere în mişcare a acţiunii penale şi exercitarea acesteia, existenţa unei cauze
justificative sau de neimputabilitate?

a) nu;
b) da;
c) în cazuri execepţionale.

30. Există posibilitatea renunţării la pretenţiile civile în procesul penal?

a) da;
b) nu;
c) în cazuri excepţionale.

31. Se poate încheie o tranzacţie sau un acord de mediere cu privire la pretenţiile civile în scopul
desfăşurării cu celeritate a procesului penal?
a) nu;
b) da;
c) în caz de compromis judiciar.

32. Judecătorul de drepturi şi libertăţi şi judecătorul de cameră preliminară sunt participanţi în

procesul penal?

a) numai în faza actelor premergătoare;

b) nu;
c) da.

33. Care sunt părţile în procesul penal?

a) suspectul şi partea civilă;

b) inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente;
c) suspectul şi partea responsabilă civilmente.

34. Care sunt subiecţii procesuali principali?

a) suspectul şi persoana vătămată;

b) persoana vătămată şi avocatul;
c) învinuitul şi partea civilă.

35. Ce competenţă revine judecătoriilor?

a) limitată;
b) generală;
c) de apel.
36. Ce competenţă revine tribunalului?

a) generală;
b) limitată;
c) de apel.

37. Cine soluţionează conflictele dintre judecătoriile dintr‐o circumscripţie?

a) Curtea de Apel;
b) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
c) Tribunalul.

38. Cine judecă apelurile?

a) tribunalele;
b) judecătoriile;
c) curţile de apel.

39. Cine judecă apelurile curţilor de apel?

a) tribunalele;
b) tribunalele militare;
c) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
40. Cine judecă infracţiunile săvârşite de judecătorii de la Curţile de Apel şi procurorii de pe lângă
aceste instanţe?

a) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;

b) curţile de apel;
c) tribunalele.

41. Cine judecă în primă instanţă infracţiunile săvârşite de europarlamentari?

a) curţile de apel;
b) tribunalele;
c) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

42. Cine judecă în primă instanţă infracţiunile săvârşite de membrii guvernului?

a) curţile de apel;
b) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
c) judecătoriile.

43. Cine judecă în primă instanţă infracţiunile săvârşite de judecători?

a) tribunalele;
b) judecătoriile;
 c) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

44. Cine judecă în primă instanţă infracţiunile săvârşite de chestori şi generali?

a) judecătoriile;
b) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
c) curţile de apel.

45. Cine soluţionează cererile, propunerile, plângerile, contestaţiile sau alte sesizări cu privire la
măsurile preventive, tehnicile speciale de supraveghere etc.?
a) judecătorul de drepturi şi libertăţi;
b) judecătorul de cameră preliminară;
c) orice judecător.

46. Cine verifică legalitatea administrării probelor în faza de urmărire penală şi trimitere în judecată
etc.?
a) orice judecător;
b) judecătorul de drepturi şi libertăţi;
c) judecătorul de cameră preliminară.

47. Cine conduce şi controlează nemijlocit activitatea organelor de cercetare penală?

a) organul ierarhic superior;

b) judecătorul sindic;
c) procurorul.

48. Poate procurorul să efectueze orice act de urmărire penală în cauzele pe care le conduce şi le
supraveghează?
a) nu;
b) da;
c) numai în anumite cazuri.

49. Cine efectuează urmărirea penală în cazul infracţiunilor săvârşite de militari?

a) procurorul militar şi organele de cercetare penală speciale, sub suprevegherea acestuia;

b) procurori teritoriali competenţi;
c) ofiţeri din garnizoana respectivă.
50. Recuzarea se formulează doar împotriva persoanei din cadrul organului de cercetare penală, a
procurorului sau a judecătorului care efectuează activităţi judiciare în cauză?
a) nu;
b) da;
 c) nu este prevăzută în C.P.P.

51. Cine poate strămuta judecarea unei cauze de la instanţa competentă la o altă instanţă egală în
grad?

a) tribunalul teritorial competent;

b) judecătoria competentă;
c) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

52. În scopul obţinerii de probe se pot întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloace de
constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri?
a) nu;
b) da;
c) în anumite cazuri.

53. Probele obţinute în mod nelegal pot fi folosite în procesul penal?

a) da;
b) uneori;
c) nu.

54. Este reglementată în Codul de procedură penală respectarea demnităţii umane şi protecţia
sănătăţii persoanei în cursul audierilor?
a) nu explicit;
b) da;
c) nu.

55. Există posibilitatea încheierii unui acord în cursul urmăririi penale?

1. nu;
2. da, ca urmare a recunoaşterii vinovăţiei;
3. nu se menţionează explicit.

56. Este reglementată în Codul de procedură penală prevederea folosirii înregistrării cu mijloace
tehnice audio/video etc.?

a) da;
b) nu;
c) numai în cazurile de corupţie.

57. Există măsuri speciale de protecţie pentru martorii ameninţaţi şi cei vulnerabili?
 a) numai pentru o categorie de martori;
b) da;
c) uneori.

58. Este obligatorie audierea persoanei care face identificare cu privire la persoană sau obiectul pe
care urmează să îl identifice, înainte ca identificarea să fie realizată?

a) nu;
b) da;
c) nu este prevăzut expres.

59. Accesul la un sistem informatic este calificat drept tehnică specială de supraveghere sau
cercetare?
a) nu;
b) da;
c) numai în anumite cazuri.

60. Interceptarea convorbirilor şi comunicărilor este reglementată de C.P.P.?

a) da;
b) nu;
c) este prevăzută în legi speciale.

61. Codul de procedură penală reglementează în mod explicit localizarea sau urmărirea prin mijloace
tehnice?

a) nu;
b) da;
c) numai pentru faptele de corupţie.

62. Cine dispune pentru cazurile de supraveghere tehnică?

a) toţi judecătorii;
b) judecătorul de drepturi şi libertăţi;
c) judecătorul de cameră preliminară.

63. Cine dispune conservarea datelor informatice şi a datelor privind traficul informaţional?

a) organul de cercetare penală;

b) procurorul din oficiu sau la cererea organului de cercetare penală;
c) instituţiile care deţin tehnica respectivă.
64. Care este durata maximă de conservare a datelor informatice şi a datelor privind traficul
informaţional?
a) 30 de zile;
b) 90 de zile;
c) 60 de zile.

65. Cu cât se poate prelungi durata de conservare a datelor informatice şi a datelor privind traficul
informaţional?
a) 60 de zile;
b) 30 de zile;
c) 90 de zile.

66. Pot fi efectuate expertize de către experţi autorizaţi din străinătate?

a) nu;
b) da;
c) pentru anumite categorii de expertize.

67. Este mijloc probatoriu fotografierea şi amprentarea suspectului, inculpatului sau a altor persoane
cu privire la care există suspiciuni că au legătură cu fapte penale?
a) nu;
b) da;
c) pentru faptele de braconaj.

68. Arestul la domiciliu este măsură preventivă?

a) nu;
b) da;
c) pentru anumite categorii de infractori.

69. Cine poate lua măsura reţinerii faţă de suspect sau inculpat în cursul urmăririi penale?

a) judecătorul de cameră preliminară;

b) judecătorul, în general;
c) organul de cercetare penală sau procurorul, numai în cursul urmăririi penale.

70. Este posibilă citarea de către organul judiciar prin poşta electronică sau alt sistem de mesagerie
electronică?

a) da, cu acordul persoanei citate;

b) nu;
c) numai pentru anumite fapte.

71. Care este obiectul acţiunii penale?

 a) întocmirea actului de inculpare;
b) întocmirea rechizitoriului;
c) tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni.

72. Care este obiectul acţiunii civile?

a) tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile

pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale;
b) punerea în mişcare a acţiunii penale;
c) obligarea inculpatului condamnat la plata despăgubirilor solicitate de partea civilă.

73. Dacă partea civilă a decedat în timpul judecăţii:

a) acţiunea civilă va fi rezolvată de instanţa penală sesizată numai cu acordul inculpatului sau al
pă rţii responsabile civilmente;
b) acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale dacă partea civilă indică moştenitorii
sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii părţii responsabile civilmente, în termen de
cel mult două luni de la data la care a luat cunoştinţă de împrejurarea respectivă;
c) acţiunea civilă nu va mai fi rezolvată de instanţa penală sesizată, moştenitorii putând să se
adreseze instanţei civile.

74. Când se stinge acţiunea penală în cursul urmăririi penale?

a) se stinge când persoana fizică vătămată a suferit o vătămare fizică, morală sau materială
prin săvârşirea infracţiunii;
b) se stinge când subiectul pasiv al infracţiunii a plecat din ţară;
c) se stinge prin clasare sau prin renunţare la urmărirea penală, în condiţiile prevăzute de
lege.

75. Prin ce se dispune efectuarea unei expertize sau constatări?

a) proces‐verbal motivat;
b) dispoziţie motivată;
c) la cerere sau din oficiu, de către organul de urmărire penală, prin ordonanţă motivată, iar
în cursul judecăţii se dispune de către instanţă, prin încheiere motivată.

76. Când poate renunţa partea civilă la pretenţiile civile?

a) partea civilă nu poate renunţa la pretenţiile civile;

b) partea civilă poate renunţa la pretenţiile civile formulate pe tot parcursul urmăririi penale;
c) partea civilă poate renunţa, în tot sau în parte, la pretenţiile civile formulate, până la
terminarea dezbaterilor în apel.

77. Dreptul de a avea un apărător în cursul procesului penal îl au:

a) inculpatul;
b) partea vătămată;
 c) toate părţile participante.

78. Cui aparţine competenţa de soluţionare a cauzei în situaţia în care un avocat a săvârşit o
infracţiune?

a) Curţii de Apel, dacă infracţiunea are legătură cu atribuţiile de serviciu ale inculpatului;
b) instanţei competente, după gravitatea infracţiunii săvârşite;
c) Curţii de Apel.

79. Ce se poate înţelege prin locul săvârşirii infracţiunii?

a) locul unde a fost prins făptuitorul;

b) locul unde s‐a desfăşurat activitatea infracţională, în totul sau în parte;
c) locul unde au fost desfăşurate actele premergătoare săvârşirii infracţiunii.

80. Justiţia se realizează prin următoarele instanţe judecătoreşti:

a) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curţile de apel şi tribunale;

b) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curţile de apel, tribunale, judecătorii şi tribunale
specializate;
c) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curţile de apel ,tribunale, parchetele de pe lângă acestea.

81. Între cauzele care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale se numără?

a) inculpatul este demnitar important;

b) fapta este fără urmări prea grave;
c) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege.

82. Între cauzele care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale se numără?
a) inculpatul este demnitar important;
b) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate;
c) exista o cauză de incompatibilitate.

83. În situaţia în care, după săvârşirea unei infracţiuni, o persoană dobândeşte calitatea de senator, de
către cine va fi judecată cauza?
a) de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
b) de Curtea de Apel;
c) de instanţa competentă material.

84. Cum se rezolvă acţiunea civilă în procesul penal?

a) instanţa se pronunţă numai asupra acţiunii penale;

b) instanţa se pronunţă prin aceeaşi hotărâre atât asupra acţiunii penale, cât şi asupra
acţiunii civile;
c) instanţa se pronunţă numai asupra acţiunii civile;
85. Care sunt organele specializate ale statului care realizează activitatea judiciară?

a) organele de cercetare penală, procurorul, instanţele judecătoreşti;

b) procurorul, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară;
c) organele de cercetare penală, procurorul, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul
de cameră preliminară, instanţele judecătoreşti.

86. Care sunt participanţii în procesul penal?

a) organele judiciare, avocatul, părţile, subiecţii procesuali principali, precum şi alţi subiecţi
procesuali.
b) organele judiciare, părţile, subiecţii procesuali principali, precum şi alţi subiecţi procesuali.
c) organele judiciare, avocatul, părţile, subiecţii procesuali principali;

87. Într‐un proces penal, partea responsabilă civilmente răspunde pentru:

a) pagubele comise de victimă prin actul de autoapărare;

b) pagubele produse prin faptele inculpatului;
c) pagubele colaterale produse.

88. Care sunt motivele de recuzare?

a) participarea expertului de mai multe ori în aceeaşi cauză;
b) audierea martorului de mai multe ori în aceeaşi cauză;
c) judecătorul a fost expert sau martor în cauză.

89. De către cine se poate cere strămutarea unei cauze?

a) numai de partea vătămată;

b) numai de părţi sau de procuror;
c) numai de procuror.

90. Cui poate fi cerută strămutarea?

a) curţii de apel competente;

b) tribunalului competent.
c) Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau curţii de apel competente.

91. Durata mandatului de arestare preventivă a inculpatului în faza de urmărire penală este de:

a) maximum 30 de zile lucrătoare;

b) durata arestării preventive a inculpatului nu poate depăşi 30 de zile, în afară de cazul când
este prelungită în condiţiile legii;
c) durata arestării preventive a inculpatului nu poate depăşi 60 de zile, în afară de cazul când
este prelungită în condiţiile legii.
92. În ce condiţii declaraţiile suspectului sau inculpatului pot servi la aflarea adevărului?

a) necondiţionat, dacă suspectul sau inculpatul a acceptat să fie audiat;

b) numai dacă se coroborează cu alte probe;
c) numai dacă se coroborează cu alte fapte sau împrejurări care rezultă din ansamblul
probelor administrate în cauză.

93. Care sunt probele concludente în procedura penală?

a) probele care au legătură cu faptele sau împrejurările ce fac obiectul probaţiunii;

b) probele care contribuie la aflarea adevărului în cauza penală;
c) probele care sunt necesare pentru soluţionarea cauzei.

94. În ce condiţii declaraţiile părţii vătămate pot servi la aflarea adevărului?

a) necondiţionat;
b) numai dacă se coroborează cu alte probe;
c) numai dacă se coroborează cu alte fapte sau împrejurări care rezultă din ansamblul
probelor administrate în cauză.

95. În ce condiţii minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani poate depune ca martor într‐un proces
penal?
a) numai dacă doreşte;
b) cu prestarea jurământului special de martor prevăzut de lege;
c) în prezenţa unuia dintre părinţi, a tutorelui sau a persoanei ori a reprezentantului
instituţiei căreia îi este încredinţat minorul spre creştere şi educare.

96. În funcţie de legătura pe care o au cu obiectul probaţiunii, într‐un proces penal, probele pot fi:

a) probe intermediare;
b) probe directe;
c) probe zdrobitoare.

97. Cine nu poate dobândi calitatea de martor în procesul penal?

a) rudele inculpatului şi rudele părţii vătămate;

b) părţile şi a subiecţii procesuali principali;
c) minorii şi părţile civile.

98. Cine are dreptul de a refuza să fie audiat în calitate de martor?

a) soţul, ascendenţii şi descendenţii în linie directă, precum şi fraţii şi surorile suspectului;

b) persoanele care au avut calitatea de soţ al suspectului sau al inculpatului:
c) soţul, ascendenţii şi descendenţii în linie directă, precum şi fraţii şi surorile suspectului sau
inculpatului şi persoanele care au avut calitatea de soţ al suspectului sau al inculpatului.
99. Care sunt persoanele ce pot fi audiate ca martori cu identitate protejată?

a) procurorul care a supravegheat urmărirea penală;

b) investigatorii sub acoperire;
c) minorii, în cazul infracţiunilor privind violenţa în familie.

100. Între ce persoane poate fi efectuată confruntarea?

a) numai între martorii ale căror declaraţii sunt contradictorii;

b) numai între învinuit sau inculpat şi martori;
c) între persoanele ascultate în aceeaşi cauză, dacă între declaraţiile acestora există
contradicţii.

101. De către cine se dispune ridicarea de obiecte sau înscrisuri?

a) de către organul de urmărire penală sau instanţa de judecată;
b) de către executorul judecătoresc;
c) de către persoana vătămată.

102. Cui se poate adresa comisia rogatorie?

a) parchetului ierarhic superior;

b) parchetului ierarhic inferior;
c) numai unui organ sau unei instanţe egale în grad.

103. Cine poate dispune luarea măsurii controlului judiciar faţă de inculpat în cursul urmăririi penale?

a) procurorul;.
b) organul de cercetare penală;
c) organele de cercetare specială.

104. Cine poate dispune luarea măsurii controlului judiciar pe cauţiune faţă de inculpat în cursul
urmăririi penale?

a) organul de cercetare penală;

b) organele de cercetare specială;
c) procurorul.

105. Ce organe aduc la îndeplinire măsurile asigurătorii?

a) executorii judecătoreşti;
b) organele de cercetare penală;
c) avocaţii.

106. De către cine sunt suportate cheltuielile judiciare avansate de stat?

a) de către inculpat, în cazul retragerii plângerii prealabile;

b) de către inculpatul achitat, dacă a fost obligat la plata despăgubirilor civile;
 c) de către partea civilă căreia i s‐a respins acţiunea civilă.

107. Cu ce se sancţionează nerespectarea dispoziţiilor privind compunerea completului de judecată?

a) cu nulitate relativă;
b) cu nulitate absolută;
c) cu nulitate relativă, care poate fi invocată la termenul următor.

108. Cu ce se sancţionează nerespectarea dispoziţiilor privind neparticiparea procurorului, atunci când

participarea sa este obligatorie potrivit legii?
a) cu nulitate relativă;
b) cu nulitate absolută;
c) cu nulitate relativă, care poate fi invocată oricând.

109. Cu ce se sancţionează nerespectarea dispoziţiilor privind neîndeplinirea în mod nejustificat de

către organul de cercetare penală a dispoziţiilor scrise ale procurorului, în termenul stabilit de acesta?
a) cu amendă judiciară;
b) cu amendă penală;
c) cu amendă administrativă.

110. Cu ce se sancţionează nerespectarea dispoziţiilor privind tergiversarea de către expert sau

interpret a îndeplinirii însărcinărilor?
a) cu amendă judiciară;
b) cu amendă penală;
c) cu amendă administrativă.

111. Judecătorul care a luat parte la soluţionarea unei cauze penale:

a) poate judeca aceeaşi cauză în orice fază s‐ar afla;

b) nu mai poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într‐o instanţă superioară;
c) poate solicita să i se dea spre soluţionare aceeaşi cauză pentru că deja o cunoaşte.

112. De către cine se aplică amenda judiciară?

a) numai de către procuror;

b) numai de către instanţa de judecată;
c) de organul de urmărire penală prin ordonanţă, iar de judecătorul de drepturi şi libertăţi,
de judecătorul de cameră preliminară şi de instanţa de judecată, prin încheiere.

113. Ce se are în vedere la constituirea completului de judecată?

a) constituirea completului de judecată are în vedere judecătorii, procurorul şi apărătorii;

b) constituirea completului de judecată cuprinde judecătorul sau judecătorii în numărul
prevăzut de lege;
 c) constituirea completului de judecată are în vedere judecătorul/judecătorii, grefierul,
procurorul şi apărătorii.

114. Ce sunt corpurile delicte?

a) obiectele care conţin o urmă a faptei săvârşite;

b) obiectele care poartă o urmă a faptei săvârşite;
c) obiectele care au fost folosite sau au fost destinate să servească la săvârşirea unei
infracţiuni, precum şi obiectele care sunt produsul infracţiunii.

115. La ce se referă competenţa teritorială?

a) determinarea organului judiciar de acelaşi grad competent a soluţiona o cauză;

b) stabilirea cu exactitate a locului unde s‐a comis fapta;
c) stabilirea locului unde trebuie plătite daunele morale.

116. Dacă un expert are şi calitatea de martor, întâietate va avea:

a) calitatea de expert fiindcă este specialist într‐un domeniu;

b) calitatea de martor;
c) nu există o prevedere expresă a legii.

117. Audierea suspectului sau inculpatului este pentru acesta:

a) un drept;
b) o obligaţie;
c) un act aleatoriu.

118. Având în vedere necesitatea prezenţei martorilor asistenţi la efectuarea anumitor acte
procedurale, aceştia trebuie să fie:

a) cel puţin unul;

b) cel puţin doi;
c) cel puţin trei.
119. Cauţiunea este o sumă de bani depusă de inculpat, care:

a) se poate restitui în condiţiile prevăzute de lege;

b) nu se mai poate restitui în nicio situaţie;
c) se constituie în suma ce va fi recuperată de partea vătămată.

120. Principiile fundamentale ale procesului penal sunt unele faţă de altele:

a) într‐o interdependenţă şi condiţionare reciprocă;

b) independente unul faţă de celălalt;
c) nu au nicio legătură, fiecare fiind independent.

121. Între principiile fundamentale ale procesului penal se numără şi:

 a) garantarea liberării înainte de termen;
b) garantarea dreptului la apărare;
c) garantarea zilelor de judecată.

122. Cine determină competenţa personală?

a) calitatea părţii vătămate;

b) calitatea făptuitorului;
c) calitatea martorilor.

123. În cazul de necompetenţă teritorială, actele îndeplinite ori măsurile dispuse:

a) se menţin;
b) se anulează;
c) este la latitudinea instanţei nou investită.

124. Cum sunt definite probele?

a) orice document cu valoare oficială emis de o instanţă;

b) orice fotografie făcută de specialiştii în materie;
c) orice element care contribuie la stabilirea existenţei unei infracţiuni, a autorilor ei şi care
foloseşte la soluţionarea justă a acelei cauze.

125. Cum se face audierea în cauzele cu mai mulţi învinuiţi sau inculpaţi?

a) în şedinţă publică cu participarea tuturor;

b) individual unul câte unul;
c) nu are niciun fel de importanţă.

126. Care este durata reţinerii?

a) cel puţin 24 de ore;

b) cel mult 24 de ore;
c) cât are nevoie organul de cercetare penală.

127. Care este scopul măsurilor asiguratorii?

a) reţinerea învinuiţilor sau inculpaţilor pentru garanţia derulării procesului penal;

b) asigură găsirea tuturor probelor într‐un proces penal;
c) imobilizarea bunurilor ce aparţin suspectului sau inculpatului în vederea acoperirii
despăgubirilor.

128. Când se poate invoca incompatibilitatea?

a) judecătorii sunt prieteni cu părţile;

 b) judecătorul a fost reprezentant sau avocat al unei părţi ori al unui subiect procesual
principal, chiar şi în altă cauză;
c) judecătorii din complet sunt prieteni între ei.

129. Când se poate invoca incompatibilitatea?

a) judecătorii sunt prieteni cu părţile;

b) judecătorul este tutore sau curator al unei părţi sau al unui subiect procesual principal;
c) judecătorii din complet sunt prieteni între ei.

130. Dacă o persoană incompatibilă cu judecarea unei cauze nu a făcut declaraţia de abţinere:

a) aceasta va fi sancţionată contravenţional;

b) aceasta va fi recuzată;
c) aceasta va fi trimisă în judecată pentru omisiunea sesizării.

131. Dintre mijloacele de probă folosite într‐o cauză penală se pot enumera:

a) mijloacele materiale de probă;

b) bunurile care aparţin părţii vătămate;
c) bunurile care aparţin inculpatului.

132. Declaraţiile inculpatului pot servi la aflarea adevărului, dacă:

a) sunt orale;
b) sunt scrise;
c) se coroborează cu celelalte fapte şi împrejurări din ansamblul probelor.

133. Care sunt obligaţiile organului care aplică sechestrul?

a) să identifice şi să evalueze fiecare bun în parte;

b) să ridice toate bunurile sechestrate;
c) să lase în custodie toate bunurile sechestrate.

134. Procesul penal este o activitate desfăşurată pentru?

a) aplicarea normei juridice penale;

b) degrevarea instanţelor de judecată civile;
c) a justifica existenţa organelor de anchetă.

135. Între cauzele care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale se numără:

a) partea vătămată a decedat;

b) a fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s‐au împăcat;
c) inculpatul este cooperant.
136. Cum se numeşte persoana vătămată care exercită o acţiune civilă într‐un proces penal?

a) persoana vătămată material;

b) parte civilă;
c) parte responsabilă civilmente.

137. Inculpatul este acea persoană ce participă într‐un proces penal, dacă:

a) împotriva ei s‐a pus în mişcare acţiunea penală;

b) împotriva ei s‐a luat măsura începerii urmăririi penale;
c) împotriva ei s‐a început cercetarea cu privire la comiterea unei infracţiuni.

138. Între cauzele care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale se numără:

a) inculpatul respinge acuzaţiile;

b) partea vătămată a decedat;
c) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

139. Tribunalele sunt competente să judece:

a) numai cauzele în recurs;

b) numai cauzele în apel;
c) în primă instanţă, în recurs şi conflictele de competenţă în cazurile prevăzute de lege.

140. Cine poate cere recuzarea în caz de incompatibilitate?

a) oricare dintre justiţiabili;

b) oricare dintre părţi;
c) părţile, subiecţii procesuali principali sau procurorul pot face cerere de recuzare.

141. Cum sunt probele într‐un proces penal în funcţie de caracterul lor?
a) probe în recuzare;
b) probe în apărare;
c) probe facultative.

142. Cine are calitatea de martor?

a) participanţii din sala de judecată la judecarea unor procese penale;

b) persoana care are cunoştinţă despre vreo faptă sau împrejurare care ajută la aflarea
adevărului într‐un proces penal;
c) este martor de profesie şi pledează în procesele penale.
143. Din durata măsurii reţinerii:

a) se scade timpul cât persoana a fost privată de libertate ca urmare a conducerii la sediul
poliţiei;
b) nu se scade timpul cât persoana a fost privată de libertate ca urmare a conducerii la sediul
poliţiei;
c) nu se poate lua în calcul niciun termen.

144. Inscripţia ipotecară este o formă specială a:

a) transferului de bunuri între persoane;

b) confiscării bunurilor inculpatului;
c) sechestrului aplicabil bunurilor imobile.

145. Pe ce perioadă trebuie să se respecte legalitatea procesului penal?

a) la constatarea infracţiunii;
b) la terminarea procesului;
c) pe toată durata procesului penal.

146. Când aplicarea legii se face cu privire la faptele comise de un cetăţean străin în România, care
norme procesuale penale se aplică?
a) se aplică normele de drept procesual penale ale statului de origine;
b) se aplică normele de drept procesual penale române;
c) se aplică regulile referitoare la apatrizi.

147. Între principiile fundamentale ale procesului penal se numără şi:

a) egalitatea persoanelor în procesul penal;

b) prioritatea inculpatului;
c) prioritatea părţii vătămate.

148. Acţiunea penală se pune în mişcare de procuror în faza urmăririi penale prin:

a) declaraţia părţilor;
b) hotărârea instanţei de judecată;
c) ordonanţa sau rechizitoriu.

149. Între cauzele care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale se numără:

a) inculpatul refuză să dea declaraţii;

b) există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei;
c) experţii nu şi‐au spus cuvântul.
150. În funcţie de caracterul lor, într‐un proces penal, probele pot fi:

a) probe în acuzare;
b) probe ajutătoare;
c) probe probante.

151. Care sunt obligaţiile martorului?

a) de a se prezenta la locul şi ora stabilită în citaţie;

b) de a se prezenta acolo unde îi spune partea vătămată;
c) de a se prezenta acolo unde îi spune inculpatul.

152. Ce reprezintă comisiile rogatorii internaţionale?

a) o excepţie de la principiul teritorialităţii;

b) o înţelegere între statele semnatare de convenţii;
c) o înţelegere între instanţele din două ţări.

153. Cum se numeşte persoana care a suferit o vătămare fizică sau morală şi participă în procesul
penal?
a) perdant;
b) parte responsabilă civilmente;
c) parte vătămată.

154. Între cauzele care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale se numără:

a) a intervenit amnistia sau prescripţia, ori decesul făptuitorului;

b) partea vătămată a decedat;
c) nu s‐a efectuat percheziţia la domiciliul inculpatului.

155. Care sunt obligaţiile martorului?

a) de a spune ceea ce consideră necesar în legătură cu o faptă într‐un proces penal;

b) de a spune tot ce ştie în legătură cu o faptă într‐un proces penal;
c) de a refuza să spună ceea ce ştie dar nu doreşte să se afle.

156. Cui se poate înmâna citaţia?

a) numai persoanei citate;

b) persoanelor rude apropiate cu persoana citată;
c) persoanei citate sau altor persoane prevăzute de lege, suspectului sau inculpatului la
sediul avocatului ales, dacă nu s‐a prezentat după prima citare legal îndeplinită.
157. Care este obiectul urmăririi penale?

a) verificarea competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii

administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală;
b) strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea
persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru
a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată;
c) recunoaşterea comiterii faptei şi acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în
mişcare acţiunea penală referitoare la felul şi cuantumul pedepsei, precum şi forma de executare
a acesteia.

158. Care sunt modurile de sesizare a organelor de urmărire penală?

a) plângerea, denunţul, sesizările făcute de persoane cu funcţii de conducere şi de alte

persoane;
b) sesizarea din oficiu, plângerea şi denunţul;
c) plângerea, denunţul, sesizările făcute de persoane cu funcţii de conducere şi de alte
persoane şi sesizarea din oficiu.

159. Ce înţelegeţi prin plângere?

a) plângerea este încunoştinţarea făcută de o persoană fizică sau juridică, referitoare la o

vătămare ce i s‐a cauzat prin infracţiune;
b) plângerea este încunoştinţarea făcută de către o persoană fizică sau juridică despre
săvârşirea unei infracţiuni;
c) plângerea este sesizarea făcută de persoane cu funcţii de conducere sau alte persoane cu
atribuţii de control care, în exercitarea atribuţiilor lor, au luat cunoştinţă de săvârşirea unei
infracţiuni.

160. Ce înţelegeţi prin denunţ?

a) denunţul este sesizarea formulată de persoane cu funcţii de conducere sau cu atribuţiuni de

control care au luat cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni;
b) denunţul este încunoştinţarea făcută de către o persoană fizică sau juridică despre să
vârşirea unei infracţiuni;
c) denunţul este încunoştinţarea făcută de o persoană fizică sau juridică, referitoare la o
vătămare ce i s‐a cauzat prin infracţiune.

161. Cine este îndreptăţit să facă plângere pentru persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu?
a) orice persoană care are cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni;

b) nimeni, deoarece plângerea se formulează personal;

c) reprezentantul legal al persoanei lipsită de capacitatea de exerciţiu.

162. Cine este îndreptăţit să formuleze o plângere penală?

a) persoana care a fost vătămată prin infracţiune sau mandatarul acesteia;

 b) orice persoană care a luat cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni;

c) organul de urmărire penală competent să soluţioneze plângerea.

163. Cum se sesizează, din oficiu, organul de urmărire penală cu privire la săvârşirea unei infracţiuni?

a) prin întocmirea unei ordonanţe pentru încadrarea juridică a faptei sesizate;

b) prin încheierea unui proces‐verbal de sesizare din oficiu;

c) prin întocmirea unei rezoluţii din care să rezulte dacă fapta este considerată sau nu
infracţiune.

164. Ce se înţelege prin infracţiunea flagrantă?

a) infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii;

b) infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire, dacă infractorul
este major;
c) infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire, precum şi
infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârşire, este urmărit de organele de ordine
publică şi de siguranţă naţională, de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul
public, ori prezintă urme care justifică suspiciunea rezonabilă că ar fi săvârşit infracţiunea sau
este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte
de natură a‐l presupune participant la infracţiune.

165. Care este termenul înlăuntrul căruia trebuie introdusă plângerea prealabilă?

a) imediat ce persoana vătămată a aflat despre săvârşirea faptei;

b) 3 luni din ziua în care persoana vătămată a aflat despre săvârşirea faptei;

c) 6 luni din ziua în care persoana vătămată a aflat despre săvârşirea faptei.

166. Plângerea prealabilă se adresează:

a) organului de cercetare penală sau procurorului;

b) procurorului sau instanţei de judecată;

c) organului de cercetare penală sau instanţei de judecată.

167. În situaţia în care persoana vătămată este un minor sau un incapabil, introducerea plângerii
prealabile în termen legal curge de la data când:

a) minorul sau incapabilul a luat cunoştinţă despre săvârşirea faptei;

 b) minorul sau incapabilul a acceptat să formuleze plângere prealabilă;

c) reprezentantul legal al minorului sau incapabilului a luat cunoştinţă despre săvârşirea

faptei.

168. În situaţia în care făptuitorul este reprezentantul legal al minorului sau incapabilului, termenul
legal de depunere a plângerii prealabile curge:
a) de la data când minorul sau incapabilul află despre săvârşirea faptei;

b) de la data când reprezentantul legal cunoaşte că a săvârşit fapta;

c) de la data numirii unui nou reprezentant legal.

169. Organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la faptă:

a) când actul de sesizare îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege;

b) când este necesară reţinerea sau arestarea făptuitorului;

c) când actul de sesizare îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege şi se constată că nu există

vreunul dintre cazurile care împiedică exercitarea urmăririi penale.

170. Începerea urmăririi penale se dispune prin:

a) rezoluţie;

b) ordonanţă;

c) dispoziţie.

171. Persoana împotriva căreia s‐a dispus începerea urmăririi penale dobândeşte calitatea de:
a) învinuit;

b) suspect;

c) inculpat.

172. După începerea urmăririi penale, sunt opozabile procurorului:

a) secretul profesional al avocatului;

b) secretul bancar;

c) secretul profesional.
173. Care sunt situaţiile în care urmărirea penală se suspendă?

a) când se constată, printr‐o expertiză medico‐legală, că suspectul sau inculpatul suferă de o

boală gravă care îl împiedică să ia parte la procesul penal sau atunci când există un impediment
legal temporar pentru punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de o persoană;
b) când se constată că suspectul se sustrage urmăririi penale şi nu poate fi găsit pentru a fi
audiat în vederea clarificării suspiciunilor;

c) când se constată că suspectul a decedat.

174. Suspendarea urmăririi penale se dispune:

a) pe perioada în care suspectul se sustrage urmăririi penale;

b) pe perioada în care suspectul se află la studii în străinătate;

c) pe perioada desfăşurării procedurii de mediere.

175. Clasarea se dispune când:

a) suspectul a decedat;

b) nu se poate începe urmărirea penală întrucât nu sunt întrunite condiţiile de fond şi formă
esenţiale ale sesizării sau există unul din cazurile care împiedică punerea în mişcare şi
exercitarea acţiunii penale;
c) suspectul sau inculpatul suferă de o boală gravă, dovedită prin expertiză medico‐legală, care îl
împiedică să ia parte la procesul penal.

176. Care sunt situaţiile în care procurorul poate renunţa la urmărirea penală?

a) în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de
cel mult 5 ani, având în vedere conţinutul faptei, modul şi mijloacele de săvârşire, scopul urmărit
şi împrejurările concrete de săvârşire;

b) în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii
de cel mult 7 ani, când, în raport cu conţinutul faptei, cu modul şi mijloacele de săvârşire, cu
scopul urmărit şi cu împrejurările concrete de săvârşire, cu urmările produse sau care s‐ar fi
putut produce prin săvârşirea infracţiunii, se constată că nu există un interes public în urmărirea
acesteia;
c) în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de
cel mult 10 ani, dacă s‐a recuperat prejudiciul şi suspectul prezintă garanţia că nu v‐a mai săvârşi
infracţiuni.
177. În caz de clasare ca urmare a constatării că a intervenit amnistia, prescripţia, retragerea plângerii
prealabile sau a existenţei unei cauze de nepedepsire, precum şi în cazul renunţării procurorului la
urmărirea penală, suspectul sau inculpatul poate cere continuarea urmăririi penale în termen de:
a) 30 de zile de la primirea copiei de pe ordonanţa de soluţionare a cauzei;

b) 15 zile de la dată în care procurorul s‐a pronunţat prin ordonanţă;

c) 20 de zile de la primirea copiei de pe ordonanţa de soluţionare a cauzei.

178. Care este termenul în care procurorul procedează la verificarea lucrărilor urmăririi penale şi se
pronunţă asupra acestora?

a) 15 zile de la primirea dosarului trimis de organul de cercetare penală şi de urgenţă şi cu

precădere în cauzele cu arestaţi;
b) 30 de zile de la primirea dosarului trimis de organul de cercetare penală şi 5 zile în cauzele cu
arestaţi;

c) 60 de zile de la primirea dosarului trimis de organul de cercetare penală şi 15 zile în cauzele cu

arestaţi.

179. Care este durata procedurii în camera preliminară?

a) cel mult 30 de zile de la data înregistrării cauzei în instanţă;

b) cel mult 60 de zile de la data înregistrării cauzei în instanţă;

c) cel mult 90 de zile de la data înregistrării cauzei în instanţă.

180. După sesizarea instanţei prin rechizitoriu, dosarul se repartizează aleatoriu:

a) preşedintelui secţiei competente să judece cauza;

b) completului de judecată competent;

c) judecătorului de cameră preliminară.

181. Nu pot asista la şedinţa de judecată:

a) minorii sub 18 ani, cu excepţia situaţiei în care aceştia au calitatea de părţi sau martori;

b) rudele inculpatului care a săvârşit infracţiuni de genocid, contra umanităţii şi de război;

c) rudele până la gradul III ale inculpatului care a săvârşit infracţiuni contra securităţii naţionale.

182. Şedinţa de judecată este:

 a) secretă, pentru ca inculpatul să nu ia legătura cu martorii sau partea vătămată;

b) întotdeauna publică, fără niciun fel de restricţii;

c) publică, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.

183. Şedinţa desfăşurată în camera de consiliu este:

a) asemănătoare cu şedinţele de judecată;

b) nu este publică;

c) este publică.

184. Participarea procurorului la judecarea cauzei este:

a) obligatorie;

b) facultativă;

c) dacă legea prevede în mod expres.

185. Instanţa judecă în complet de judecată, care:

a) se schimbă la fiecare termen de judecată;

b) se schimbă după începerea dezbaterilor, în funcţie de solicitările părţilor;

c) rămâne acelaşi în tot cursul judecării cauzei, iar când acest lucru nu este posibil, se schimbă
până la începerea dezbaterilor.

186. Dacă în cauză sunt inculpaţi arestaţi preventiv sau aflaţi în arest la domiciliu, judecata se face:

a) la fel ca în celelalte cauze, termenele de judecată fiind de regulă de 30 de zile;

b) de urgenţă şi cu precădere, termenele de judecată fiind, de regulă, de 7 zile;

c) de urgenţă, termenele de judecată fiind, de regulă, de cel mult 15 zile.

187. Preşedintele completului de judecată se îngrijeşte ca lista cauzelor fixate pentru judecată să fie
întocmită şi afişată la instanţă:
a) cu 24 de ore înaintea termenului de judecată;

b) cu 48 de ore înaintea termenului de judecată;

c) cu 3 zile înaintea termenului de judecată.

188. Hotărârea prin care cauza este soluţionată de prima instanţă de judecată sau prin care aceasta se
dezinvesteşte fără a soluţiona cauza se numeşte:
a) decizie;

b) încheiere;

c) sentinţă.

189. Hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra apelului, recursului în casaţie şi recursului în
interesul legii se numeşte:
a) decizie;

b) sentinţă;

c) încheiere.

190. Încheierea:

a) se întocmeşte de către preşedintele completului de judecată în termen de cel mult 72 de ore

de la terminarea şedinţei şi se semnează de către preşedintele instanţei de judecată şi de
preşedintele completului;
b) se întocmeşte de către grefier, în cel mult 72 de ore de la terminarea şedinţei şi se
semnează de către preşedintele completului de judecată şi de către grefier;
c) se întocmeşte de către grefier, în cel mult 72 de ore de la terminarea şedinţei şi se semnează
de către preşedintele instanţei de judecată, de către preşedintele completului şi de către grefier.

191. La termenul de judecată, după strigarea cauzei şi apelul părţilor:

a) procurorul verifică identitatea inculpatului;

b) preşedintele completului de judecată verifică identitatea inculpatului;

c) grefierul de şedinţă verifică identitatea inculpatului.

192. După apelul martorilor, experţilor şi interpreţilor:

a) preşedintele cere martorilor prezenţi să părăsească sala de şedinţă şi le pune în vedere să

nu se îndepărteze fără încuviinţarea sa;
b) grefierul cere martorilor prezenţi să părăsească sala de şedinţă şi le pune în vedere să nu se
îndepărteze fără încuviinţarea preşedintelui completului de judecată;
 c) procurorul cere martorilor prezenţi să părăsească sala de şedinţă şi le pune în vedere să nu se
îndepărteze fără încuviinţarea preşedintelui completului de judecată.

193. La primul termen la care procedura de citare este legal îndeplinită şi cauza se află în stare de
judecată:

a) preşedintele dispune ca grefierul să dea citire actului prin care s‐a dispus trimiterea în
judecată ori, după caz, a celui prin care s‐a dispus începerea judecăţii sau să facă o prezentare
succintă a acestuia;
b) preşedintele completului de judecată citeşte actul prin care s‐a dispus trimiterea în judecată,
ori, după caz, a celui prin care s‐a dispus începerea judecăţii sau face o prezentare succintă a
acestuia;
c) procurorul citeşte actul prin care s‐a dispus trimiterea în judecată, ori, după caz, a celui prin
care s‐a dispus începerea judecăţii sau face o prezentare succintă a acestuia.

194. Ordinea de efectuare a actelor de cercetare judecătorească este, de regulă, următoarea:

a) audierea persoanei vătămate, a inculpatului, a părţii responsabile civilmente şi a părţii civile;

b) audierea persoanei vătămate, a părţii civile, a părţii responsabile civilmente şi a inculpatului;

c) audierea inculpatului, a părţii vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente.

195. Administrarea de probe, din oficiu, poate fi făcută:

a) înainte de audierea inculpatului, părţii vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente;

b) după audierea inculpatului, părţii vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente;

c) oricând pe parcursul cercetării judecătoreşti.

196. După terminarea cercetării judecătoreşti se trece la dezbateri, dându‐se cuvântul în următoarea
ordine:
a) procurorului, persoanei vătămate, părţii civile, părţii responsabile civilmente şi inculpatului;

b) inculpatului, părţii vătămate, părţii civile, părţii responsabile civilmente şi procurorului;

c) părţii vătămate, părţii civile, părţii responsabile civilmente, procurorului şi inculpatului.

197. După terminarea cercetării judecătoreşti se trece la dezbateri. Pentru motive temeinice
dezbaterile pot fi întrerupte pentru o perioadă care nu poate fi mai mare de:
 a) 15 zile;

b) 7 zile;

c) 3 zile.

198. Înainte de a încheia dezbaterile, preşedintele completului de judecată dă ultimul cuvânt:

a) procurorului;

b) inculpatului personal;

c) părţii vătămate.

199. Instanţa poate cere părţilor, după închiderea dezbaterilor:

a) să aducă probe noi, care nu au fost administrate pe perioada judecăţii;

b) să propună pentru audiere martori noi sau să fie reaudiaţi martorii existenţi;

c) să depună concluzii scrise.

200. Deliberarea şi pronunţarea hotărârii se fac:

a) imediat după terminarea cercetării judecătoreşti, dar nu mai târziu de 30 de zile;

b) în ziua în care au avut loc dezbaterile sau la o dată ulterioară, dar nu mai târziu de 15 zile de
la închiderea dezbaterilor;

c) în ziua în care au avut loc dezbaterile sau la o dată ulterioară, dar nu mai târziu de 30 de zile
de la închiderea dezbaterilor.

201. În situaţii excepţionale, când, raportat la complexitatea cauzei, deliberarea şi pronunţarea nu pot
avea loc în termenul prevăzut de lege, instanţa poate amâna pronunţarea:
a) o singură dată pentru cel mult 15 zile;

b) o singură dată pentru cel mult 30 de zile;

c) de câte ori este nevoie pentru pronunţarea unei soluţii legale.

202. Achitarea inculpatului se pronunţă atunci când:

a) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;

b) există autoritate de lucru judecat;

c) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate.

203. Încetarea procesului penal se pronunţă atunci când:

a) fapta nu există;

b) nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea;

c) lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent, ori o altă
condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale.

204. Durata măsurii arestului la domiciliu se deduce din pedeapsa aplicată:

a) prin echivalarea unei zile de arest preventiv la domiciliu cu ½ zile de pedeapsă;

b) prin echivalarea unei zile de arest preventiv la domiciliu cu o zi de pedeapsă;

c) prin echivalarea unei zile de arest preventiv la domiciliu cu 2 zile de pedeapsă.

205. Rezultatul deliberării se consemnează:

a) într‐o minută;

b) într‐o încheiere;

c) într‐un proces‐verbal.

206. Minuta se întocmeşte:

a) în două exemplare originale, dintre care unul se ataşează la dosarul cauzei, iar celălalt se
depune, spre conservare, la dosarul de minute ale instanţei;
b) într‐un singur exemplar, care se ataşează la dosarul cauzei;

c) în trei exemplare originale, dintre care unul se ataşează la dosarul cauzei, unul se înmânează
inculpatului, iar al treilea se depune, spre conservare, la dosarul de minute ale instanţei.

207. Hotărârea prin care instanţa penală soluţionează fondul cauzei trebuie să conţină:

a) o prezentare generală, o expunere şi o încheiere;

b) o introducere, o descriere generală a cauzei şi a probelor administrate şi o încheiere;

c) o parte introductivă, o expunere şi dispozitivul.

208. Expunerea trebuie să cuprindă:

a) denumirea instanţei care a judecat cauza, data pronunţării hotărârii, locul unde a fost judecată
cauza, numele şi prenumele membrilor completului de judecată, ale procurorului şi grefierului,
datele privind identitatea părţilor şi descrierea faptei care face obiectul trimiterii în judecată;
 b) datele privind identitatea părţilor, descrierea faptei ce face obiectul trimiterii în judecată, cu
arătarea timpului şi locului unde a fost săvârşită, precum şi încadrarea juridică dată acesteia
prin actul de sesizare, motivarea soluţiei cu privire la latura penală şi civilă a cauzei, arătarea
temeiurilor de drept şi de fapt pe care se sprijină soluţia dată în cauză;

c) date privitoare la persoana inculpatului, soluţia dată de instanţă cu privire la infracţiune,

indicându‐se denumirea acesteia şi textul de lege în care se încadrează.

209. Dispozitivul trebuie să cuprindă:

a) datele privind identitatea părţilor, descrierea faptei ce face obiectul trimiterii în judecată, cu
arătarea timpului şi locului unde a fost săvârşită, precum şi încadrarea juridică dată acesteia prin
actul de sesizare, motivarea soluţiei cu privire la latura penală şi civilă a cauzei, arătarea
temeiurilor de drept şi de fapt pe care se sprijină soluţia dată în cauză;
b) datele privitoare la persoana inculpatului, soluţia dată de instanţă cu privire la infracţiune,
indicându‐se denumirea acesteia şi textul de lege în care se încadrează, iar în caz de achitare
sau de încetare a procesului penal, şi cauza pe care se întemeiază soluţia, precum şi modul în
care a fost soluţionată cauza civilă;
c) denumirea instanţei care a judecat cauza, data pronunţării hotărârii, locul unde a fost judecată
cauza, numele şi prenumele membrilor completului de judecată, ale procurorului şi grefierului,
datele privind identitatea părţilor şi descrierea faptei care face obiectul trimiterii în judecată.

210. Hotărârea judecătorească se pronunţă în şedinţă publică de către preşedintele completului de

judecată, asistat de grefier şi se redactează:
a) în termen de 15 zile de la pronunţare;

b) în termen de 60 de zile de la pronunţare;

c) în termen de 30 de zile de la pronunţare.

211. După pronunţare, o copie a minutei hotărârii se comunică:

a) părţilor şi persoanei vătămate şi, în cazul în care inculpatul este arestat la domiciliu,
administraţiei locului de deţinere, în vederea exercitării căii de atac;

b) persoanei vătămate şi inculpatului, iar dacă acesta este arestat preventiv şi administraţie
locului de deţinere, în vederea exercitării căii de atac;

c) procurorului, părţilor, persoanei vătămate şi, în cazul în care inculpatul este arestat,
administraţiei locului de deţinere, în vederea exercitării căii de atac.

212. Sentinţele pot fi atacate:

 a) cu recurs, dacă legea nu prevede altfel;

b) cu recurs în interesul legii;

c) cu apel, dacă legea nu prevede altfel.

213. Încheierile pot fi atacate:

a) cu recurs;

b) cu apel;

c) cu contestaţie.

214. Termenul de declarare a apelului pentru procuror, persoana vătămată şi părţi este de:

a) 10 zile;

b) 15 zile;

c) 30 de zile.

215. Contestaţia în anulare poate fi făcută:

a) de oricare dintre părţi, de persoana vătămată sau de procuror;

b) numai de către inculpat şi procuror;

c) numai de către inculpat.

216. Contestaţia în anulare poate fi introdusă, de regulă:

a) în termen de 6 luni de la data când persoana împotriva căreia se face executarea a luat
cunoştinţă de hotărârea a cărei anulare se cere;
b) în termen de 30 de zile de la data când persoana împotriva cărei se face executarea a luat
cunoştinţă de hotărârea a cărei anulare se cere;

c) în termen de 10 zile de la data când persoana împotriva căreia se face executarea a luat
cunoştinţă de hotărârea a cărei anulare se cere.

217. În situaţia în care inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare
a procesului penal, contestaţia în anulare poate fi introdusă:
a) oricând;

b) în termen de 10 zile;
 c) în termen de 30 de zile.

218. Contestaţia în anulare se introduce:

a) la instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea contestată;

b) la instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere;

c) la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

219. Contestaţia în anulare pentru cazul în care se invocă autoritate de lucru judecat se introduce:

a) la instanţa care a pronunţat prima hotărâre judecătorească:

b) la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;

c) la instanţa la care a rămas definitivă ultima hotărâre judecătorească.

220. Pot fi atacate cu recurs în casaţie:

a) sentinţele judecătoreşti;

b) deciziile pronunţate de curţile de apel, ca instanţe de apel, cu excepţia deciziilor prin care s‐
a dispus rejudecarea cauzelor;
c) contestaţiile în anulare.

221. Recursul în casaţie poate fi introdus de către părţi sau procuror:

a) în termen de 10 zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel;

b) în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel;

c) oricând, deoarece este o cale extraordinară de atac.

222. Care din situaţiile de mai jos face obiectul recursului în casaţie?

a) în cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau
după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei
legal competente;
b) s‐au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care
dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză;
 c) hotărârea s‐a întemeiat pe o prevedere legală ce a fost declarată neconstituţională după ce
hotărârea a devenit definitivă, în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale
continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin această cale extraordinară de atac.

223. Care din situaţiile de mai jos face obiectul revizuirii?

a) când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia;

b) inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală;

c) nu s‐a constatat graţierea sau în mod greşit s‐a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a
fost graţiată.

224. Cererea de revizuire se adresează:

a) instanţei care a judecat cauza în recurs;

b) instanţei care a judecat cauza în apel;

c) instanţei care a judecat cauza în primă instanţă.

225. Cererea de revizuire în favoarea condamnatului se poate face:

a) în termen de 6 luni de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti definitive;

b) în termen de 3 luni de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti definitive;

c) oricând, chiar după ce pedeapsă a fost executată sau considerată executată, ori după
moartea condamnatului.

226. Cererea de revizuire în defavoarea condamnatului, a celui achitat sau a celui faţă de care s‐a
încetat procesul penal se poate face:
a) în termen de 6 luni;

b) în termen de 3 luni;

c) în termen de 30 de zile.

227. Competentă să judece cererea de revizuire este:

a) instanţa de apel;

b) instanţa care a judecat cauza în primă instanţă;

 c) instanţa de recurs.

228. Care din situaţiile de mai jos fac obiectul contestaţiei în anulare?
a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi legal citată, a
fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această
incompatibilitate;
b) când s‐au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege;

c) hotărârea judecătorească s‐a întemeiat pe declaraţia unui martor, opinia unui expert sau pe
situaţiile învederate de un interpret, care a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza
supusă judecăţii, influenţând astfel soluţia pronunţată.

229. Persoana condamnată definitiv care a fost judecată în lipsă poate solicita redeschiderea
procesului penal în termen de:
a) trei luni din ziua în care a luat cunoştinţă, prin orice notificare oficială, că s‐a desfăşurat un
proces penal împotriva sa;

b) o lună din ziua în care a luat cunoştinţă prin orice notificare oficială, că s‐a desfăşurat un
proces penal împotriva sa;
c) oricând, deoarece nu a participat la proces şi nu a putut să‐şi dovedească nevinovăţia.

230. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei se încheie între:

a) inculpat şi poliţist;

b) inculpat şi judecător;

c) inculpat şi procuror.

231. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei se poate încheia numai cu privire la infracţiunile pentru care
legea prevede:
a) pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult 3 ani;

b) pedeapsa închisorii de cel mult 5 ani;

c) pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult 7 ani.

232. Când poate fi încheiat acordul de recunoaştere a vinovăţiei?

a) înainte de începerea urmăririi penale;

 b) după punerea în mişcare a acţiunii penale;

c) după trimiterea în judecată a inculpatului în stare de arest preventiv.

233. În situaţia în care se încheie acord de recunoaştere a vinovăţiei:

a) procurorul nu mai întocmeşte rechizitoriu cu privire la inculpaţii cu care a încheiat acord;

b) procurorul întocmeşte rechizitoriu de trimitere în judecată a inculpaţilor cu care a încheiat

acord, dar îi ajută pe parcursul judecăţii;
c) judecătorul nu mai procedează la ascultarea părţilor, ci pronunţă hotărârea.

234. Dacă activitatea de urmărire penală sau de judecată nu se îndeplineşte într‐o durată rezonabilă:

a) se poate face recurs în interesul legii;

b) se poate face revizuire;

c) se poate face contestaţie.

235. Contestaţia pentru durata cauzelor aflate în cursul urmăririi penale poate fi formulată:

a) după cel puţin 6 luni de la începerea urmăririi penale;

b) după cel puţin un an de la începerea urmăririi penale;

c) după cel puţin doi ani de la începerea urmăririi penale.

236. Contestaţia privind durata pentru cauzele aflate în cursul judecăţii în primă instanţă poate fi
formulată:
a) după cel puţin un an de la trimiterea în judecată;

b) după cel puţin doi ani de la trimiterea în judecată;

c) după cel puţin trei ani de la trimiterea în judecată.

237. În cursul urmăririi penal, măsurile preventive împotriva persoanei juridice se dispun de:

a) judecătorul de cameră preliminară;

b) procurorul care soluţionează cauza;

c) judecătorul de drepturi şi libertăţi.

238. Persoana juridică condamnată la pedeapsă amenzii este obligată să depună recipisa de plată
integrală a amenzii la:
a) procurorul care a efectuat urmărirea penală;
b) judecătorul care a pronunţat hotărârea;

c) judecătorul delegat cu executarea.

239. Cauzele cu inculpaţi minori se judecă:

a) ca şi cauzele cu infractori majori;

b) de urgenţă şi cu precădere;

c) la termene foarte scurte, de cel mult 5 zile.

240. Şedinţa de judecată cu inculpaţi minori:

a) este secretă;

b) este nepublică;
c) este publică.

241. În cazul în care s‐a luat faţă de minor măsura educativă a internării într‐un centru educativ,
punerea în executare a hotărârii se face:
a) de către organul de poliţie;

b) de către serviciul de probaţiune de pe lângă tribunalul în a cărei circumscripţie îşi are locuinţa
minorul;
c) de către reprezentantul legal al minorului.

242. Cu ocazia punerii în executare a măsurii educative a internării într‐un centru educativ:

a) organul de poliţie poate pătrunde în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea
acesteia;
b) procurorul poate pătrunde în domiciliu sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia;
 c) reprezentanţii serviciului de probaţiune pot pătrunde în domiciliul sau reşedinţa unei
persoane fără învoirea acesteia.

243. Măsura educativă a internării minorului într‐un centru de detenţie se pune în executare prin
trimiterea unei copii a hotărârii definitive prin care s‐a luat această măsură:

a) instituţiei de învăţământ unde studiază minorul;

b) familiei din care face parte minorul;

c) organului de poliţie de la locul unde se află minorul.

244. Odată cu punerea în executare a măsurii educative a internării minorului într‐un centru de
detenţie se emite şi un ordin prin care se interzice minorului să părăsească ţara de către:
a) şeful instituţiei de poliţie de la locul unde se află minorul;

b) judecătorul delegat;

c) procurorul care a instrumentat cauza cu inculpatul minor.

245. Înlocuirea internării minorului cu măsura educativă a asistării zilnice şi liberarea din centrul
educativ la împlinirea vârstei de 18 ani se dispun, potrivit legii privind executarea pedepselor, de către:

a) instanţa în a cărei circumscripţie teritorială se află centrul educativ, corespunzătoare în

grad instanţei de executare;
b) instanţa care a pronunţat hotărârea judecătorească definitivă în apel sau în recurs;

c) instanţa superioară celei care a pronunţat hotărârea judecătorească definitivă.

246. Darea în urmărire se dispune:

a) prin încheiere, de către judecătorul delegat;

b) prin ordonanţă, de către procurorul care soluţionează cauza;

c) prin ordin de către Inspectoratul General al Poliţiei Române.

247. Care din următoarele activităţi poate fi efectuată în vederea identificării, căutării, localizării şi
prinderii persoanelor date în urmărire:
a) filajul persoanei care face obiectul urmăririi;
 b) percheziţia;

c) citarea urmăritului pentru a se prezenta la procurorul care efectuează urmărirea penală.

248. Cine poate autoriza ridicarea de obiecte şi înscrisuri în cadrul activităţilor de identificare, căutare,
localizare şi prindere a persoanelor date în urmărire?

a) procurorul care supraveghează activitatea organelor de poliţie care efectuează urmărirea

persoanei date în urmărire;
b) procurorul care instrumentează cauza în care s‐a dispus urmărirea;

c) judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă.

249. În cazul dispariţiei unui dosar judiciar sau a unui înscris care aparţine unui astfel de dosar,
organul de urmărire penală sau preşedintele instanţei la care se găsea dosarul ori înscrisul:
a) sesizează parchetul pentru efectuarea de cercetări;

b) sesizează organul de poliţie;

c) întocmeşte un proces‐verbal prin care constată dispariţia şi arată măsurile care s‐au luat
pentru găsirea lui.

250. În cazul dispariţiei unui dosar judiciar în cursul procedurii de cameră preliminară, înlocuirea sau
reconstituirea se efectuează de către:
a) organul de poliţie din raza de competenţă a instanţei de judecată de unde a dispărut dosarul;

b) instanţa de judecată în cadrul cărei funcţionează camera preliminară;

c) organul de parchet din raza de competenţă a instanţei de judecată de unde a dispărut

dosarul.

251. Hotărârile nedefinitive sunt executorii?

a) niciodată;

b) uneori, când legea dispune acest lucru;

c) totdeauna.

252. Hotărârea instanţei penale, rămasă definitivă la prima instanţă de judecată sau la instanţa
ierarhic superioară ori la instanţa de apel se pune în executare de către:
 a) prima instanţă de judecată;

b) instanţa ierarhic superioară;

c) instanţa de apel.

253. Hotărârea pronunţată în prima instanţă de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se pune în
executare, după caz, de:
a) Tribunalul Bucureşti sau de Tribunalul Militar;

b) Curtea de Apel Bucureşti;

c) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

254. Mandatul de executare a pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă şi a pedepsei accesorii:

a) se întocmeşte în 2 exemplare;

b) se întocmeşte în 4 exemplare;

c) se întocmeşte în 3 exemplare.

255. Când cel condamnat se află în imposibilitatea de a achita integral amenda în termen de 3 luni de
la rămânerea definitivă a hotărârii, judecătorul delegat cu executarea, la cerea condamnatului, poate
dispune eşalonarea plăţii amenzii:
a) pe o perioadă de cel mult 2 ani;

b) pe o perioadă de cel puţin 3 ani;

c) pe o perioadă de cel puţin 2 ani, în rate lunare.

256. Instanţa competentă să dispună înlocuirea obligaţiei de plată a amenzii neexecutate cu obligaţia
de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii:
a) este instanţa de fond;

b) este instanţa de executare;

c) este instanţa de apel.

257. Măsura de siguranţă a internării medicale luată printr‐o hotărâre definitivă se pune în executare
prin comunicare a copiei de pe dispozitiv şi a unei copii de pe raportul de expertiză medico‐legală:
a) autorităţii de sănătate publică din judeţul pe teritoriul căreia locuieşte persoană faţă de
care s‐a luat această măsură;
 b) organului de poliţie din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoană faţă de care s‐a luat
această măsură;

c) parchetului din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoană faţă de care s‐a luat această
măsură.

258. Amenda judiciară se pune în executare:

a) de către organul fiscal de la locul de domiciliu al condamnatului;

b) de către organul de poliţie de la locul de domiciliu al inculpatului;

c) de către organul judiciar care a aplicat‐o.

259. Anularea renunţării la aplicarea pedepsei se dispune, din oficiu sau la sesizarea procurorului, de
către:
a) instanţa de apel;

b) instanţa care judecă ori a judecat în primă instanţă infracţiunea ce atrage anularea;

c) instanţa de recurs.

260. Asupra revocării sau anulării amânării aplicării pedepsei se pronunţă, din oficiu sau la sesizarea
procurorului sau a consilierului de probaţiune:

a) instanţa care judecă sau a judecat în primă instanţă infracţiunea ce ar putea atrage
revocare sau anularea;
b) instanţa de apel;

c) instanţa de recurs.

261. Liberarea condiţionată se dispune, la cererea sau la propunerea făcută potrivit dispoziţiilor legii
privind executarea pedepselor, de către:
a) judecătoria în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere;
 b) instanţa care a pronunţat prima hotărâre judecătorească, deoarece aceasta a fost instanţa
sesizată;
c) instanţa care a pronunţat hotărârea judecătorească de condamnare în apel sau în recurs,
deoarece hotărârea a rămas definitivă.

262. Asupra anulării liberării condiţionate se pronunţă, din oficiu sau la sesizarea procurorului sau a
consilierului de probaţiune:
a) judecătoria în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere;

b) instanţa care judecă ori a judecat în primă instanţă infracţiunea care atrage anularea;

c) instanţa de apel sau instanţa de recurs.

 DREPT CIVIL. TEORIA GENERALĂ

1. Legea civilă intră în vigoare:

a) la data publicării în Monitorul Oficial;
b) la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial;
c) la 3 zile de la adoptarea sa.

2. Interpretarea oficială autentică a legii provine de la:

a) organul emitent al legii;
b) instanţa de judecată;
c) puterea judecătorească.

3. Interpretarea judiciară a legii este cea făcută de către:

a) legiuitor;

b) notarul public;

c) judecător în aplicarea legii unui caz concret.

4. Interpretarea administrativă a legii este făcută de:

a) legiuitor;
b) organele administraţiei cu prilejul organizării executării şi al executării în concret a legii;
c) judecător.

5. Interpretarea neoficială a legii civile este făcută de:

a) doctrină;
b) legiuitor;
c) judecător.

6. Elementele constitutive ale raportului juridic sunt:

a) subiectele;
b) conţinutul;
c) subiectele, conţinutul şi obiectul.

7. Subiectul activ al unui raport juridic civil este:

a) creditorul;
b) debitorul;
c) părţile acestui raport.
8 Subiectul pasiv al unui raport juridic civil este:
a) creditorul;
b) debitorul;
c) donatorul.

9 Drepturile absolute şi relative sunt clasificate după criteriul:

a) publicităţii;
b) înregistrării;
c) opozabilităţii.

10 Dreptul subiectiv civil absolut produce efecte faţă de:

a) anumite persoane fizice;
b) toate persoanele fizice şi juridice;
c) anumite persoane juridice.
11 Drepturile absolute sunt opozabile:
a) tuturor (erga omnes);
b) anumitor persoane fizice;
c) anumitor persoane juridice.

12 Dreptul patrimonial este dreptul subiectiv:

a) care nu are un conţinut economic;
b) nepatrimonial;
c) care are un conţinut economic evaluabil în bani.

13 Dreptul personal nepatrimonial este dreptul subiectiv:

a) care nu are conţinut economic;
b) care are un conţinut economic;
c) care este susceptibil de evaluare în bani.

14 Drepturile patrimoniale:
a) intră în conţinutul patrimoniului unei persoane;
b) nu au conţinut economic;
c) nu intră în patrimoniul unei persoane.

15 Dreptul real este acel drept subiectiv patrimonial:

a) care poate fi măsurat în bani;
b) care nu poate fi evaluat în bani;
c) care nu aparţine persoanelor.

16 Dreptul real este un raport:

a) între bunuri;
b) între oameni cu privire la un bun;
 c) între om şi lucru.

17 Dreptul real conferă titularului său:

a) dreptul de urmărire;
b) dreptul de preferinţă;
c) dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă.

18 Dreptul de creanţă este:

a) un drept absolut;
b) un drept nepatrimonial;
c) un drept relativ, opozabil numai debitorului.

19 Drepturile reale principale sunt acele drepturi care:

a) au o existenţă de sine stătătoare;
b) nu au o existenţă de sine stătătoare;
c) aparţin minorilor.

20 Un drept subiectiv civil poate fi exercitat:

a) contrar bunei‐credinţe;

b) în scopul de a vătăma pe altul;

c) cu respectarea legii şi moralei.

21 Obligaţia civilă este:

a) o legătură de drept;
b) o relaţie morală;
c) o legătură etică.

22 Prin obligaţia de a da se înţelege:

a) a preda;
b) îndatorirea juridică de a constitui sau de a transmite drepturi reale cu privire la un bun;
c) îndatorirea nepatrimonială.

23 Obligaţia de diligenţă constă în:

a) atingerea unui rezultat;
b) îndatorirea debitorului de a tinde către realizarea unui scop;
c) pretinderea ca debitorul să atingă rezultatul scontat.
24. Obligaţia profesorului de a medita elevul în vederea unui examen este:
a) o obligaţie de rezultat;
b) o obligaţie de diligenţă;
c) o obligaţie perfectă.

25. Obligaţia perfectă este:

a) obligaţia a cărei executare este asigurată;
b) obligaţia a cărei executare nu poate fi obţinută pe cale silită;
c) o obligaţie naturală.

26. Obligaţia imperfectă este:

a) o obligaţie a cărei executare este asigurată;
b) obligaţia a cărei executare nu poate fi obţinută pe cale silită;
c) obligaţia pentru a cărei executare creditorul poate promova acţiunea în justiţie.

27. Cerealele sunt bunuri:

a) individual determinate;
b) nefungibile;
c) generice.

28. Produsele realizate în serie sunt bunuri:

a) individual determinate;
b) generice;
c) nefungibile.

29. Benzina este un bun:

a) individual determinat;
b) nefungibil;
c) generic.

30. Banii reprezintă un bun:

a) generic;
b) individual determinat;
c) nefungibil.

31. Un bun fungibil este:

a) susceptibil de înlocuire cu altul de acelaşi fel;
b) nesusceptibil de înlocuire;
c) nesusceptibil de înlocuire în executarea unei obligaţii.
32 Bunurile fungibile sunt determinabile:
a) după preţ;
b) după număr, măsură sau greutate;
c) după vânzător.

33 Un bun frugifer este susceptibil:

a) de a nu produce fructe;
b) de a fi consumat;
c) de a produce fructe periodic, fără consumarea substanţei sale.

34 Sunt bunuri consumptibile:

a) clădirile;
b) alimentele;
c) utilajele.

35 Sunt bunuri consumptibile:

a) banii;
b) clădirile;
c) utilajele.

36 Sunt bunuri neconsumptibile:

a) alimentele;
b) banii;
c) clădirile.

37 Sunt bunuri neconsumptibile:

a) banii;
b) pământul;
c) alimentele.

38 Este un bun divizibil:

a) o haină;
b) un calculator;
c) un cupon de stofa măsurând 10 m.

39 Este un bun divizibil:

a) o cantitate de 50 l de vin;
b) un calculator;
c) un autoturism.
40. Este bun indivizibil:
a) un cupon de stofă de 100 m;
b) o maşină de scris;
c) o cantitate de 50 kg de varză.

41. Este bun indivizibil:

a) o cantitate de 50 kg de cartofi;
b) un telefon mobil;
c) o cantitate de benzină de 50 l.

42. Norma juridică are următoarea structură internă:

a) ipoteza, sistem de drept;
b) ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea;
c) ipoteza, instituţii juridice.

43. Noţiunea de drept civil are trei înţelesuri:

a) drept obiectiv, drept pozitiv, drept civil;
b) drept obiectiv, drept subiectiv civil şi ramură a ştiinţei juridice;
c) drept subiectiv, dreptul familiei, arta binelui.

44. Raporturile juridice patrimoniale sunt acele raporturi:

a) al căror conţinut poate fi evaluat în bani;
b) de identificare;
c) al căror conţinut nu poate fi evaluat în bani.

45. Raporturile juridice nepatrimoniale sunt acelea:

a) ce au în conţinutul lor drepturi de creanţă;
b) ce izvorăsc dintr‐un act juridic;
c) al căror conţinut nu poate fi evaluat în bani.

46. Sunt drepturi nepatrimoniale:

a) drepturile de creanţă;
b) dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică;
c) dreptul de abitaţie, dreptul de proprietate.

47. Sunt drepturi nepatrimoniale:

a) dreptul de ipotecă, dreptul de superficie;
b) dreptul la propria imagine, dreptul la onoare;
c) dreptul de superficie, dreptul de proprietate.
48. Sunt drepturi nepatrimoniale:
a) dreptul de superficie, dreptul de proprietate;
b) dreptul de creanţă, dreptul de ipotecă;
c) drepturile de creaţie intelectuală.

49. Sunt drepturi nepatrimoniale:

a) dreptul de superficie, dreptul de proprietate;
b) dreptul la libera exprimare, dreptul la viaţă;
c) dreptul de proprietate, dreptul de ipotecă.

50. Raportul juridic civil poate fi definit ca:

a) o legătură între oameni;
b) o relaţie între proprietar şi bunul său;
c) relaţie socială cu conţinut patrimonial sau personal nepatrimonial reglementată de normă
de drept civil.

51. Elementele raportului juridic civil sunt:

a) subiectele, conţinutul şi obiectul;
b) părţile, conduita debitorului;
c) drepturile creditorului şi debitorului.

52. Drepturile absolute:

a) cuprind categoria drepturilor patrimoniale;
b) au drept obligaţie corelativă o obligaţie opozabilă erga omnes;
c) se pot realiza numai cu concursul altei persoane.

53. Reprezintă o obligaţie de mijloace:

a) obligaţia de a preda un anumit lucru;
b) obligaţia pe care şi‐o asumă medicul de a depune toată priceperea sa în tratarea
pacientului;
c) obligaţia de a câştiga un anumit proces, asumată de avocat faţă de clientul său.

54. Obligaţia de rezultat:

a) presupune atingerea de către debitor a unui anumit scop;
b) se numeşte şi obligaţie de diligenţă;
c) presupune obligaţia profesorului asumată faţă de elevul meditat.

55. În categoria bunurilor mobile prin determinarea legii sunt incluse:

a) drepturile de creanţă;
 2. fructele şi recoltele neculese încă;
3. drepturile de proprietate industrială.

56. După scopul urmărit la încheierea lor, actele juridice se clasifică în:
1 cauzale şi abstracte;
2 patrimoniale şi nepatrimoniale;
3 cu titlu oneros şi cu titlu gratuit.

57. În raport de importanţa lor actele juridice se clasifică în:

1 consensuale, solemne şi reale;
2 de conservare, de administrare şi de dispoziţie;
3 divizibile şi indivizibile.

58. După criteriul efectelor produse, actele juridice se clasifică în:

1 solemne şi consensuale;
2 constitutive, translative şi de dispoziţie;
3 indivizibile şi divizibile.

59. După criteriul conţinutului lor, actele juridice se împart în:

1 solemne şi reale;
2 divizibile şi consensuale;
3 patrimoniale şi nepatrimoniale.

60. După criteriul momentului producerii efectelor, actele juridice civile se împart în:
1 acte subiective şi acte afectate de modalităţi;
2 acte între vii şi acte pentru cauza de moarte;
3 acte principale şi acte accesorii.

61. După rolul voinţei părţilor în stabilirea conţinutului lor, actele juridice civile se clasifică în:
1 patrimoniale şi nepatrimoniale;
2 principale şi accesorii;
3 acte juridice subiective şi acte juridice condiţie.

62. După cum cuprind sau nu modalităţi, actele juridice se împart în:
1 divizibile şi indivizibile;
2 pure şi simple şi afectate de modalităţi;
3 solemne şi reale.

63. După criteriul raportului dintre ele, distingem între actele juridice:
1 principale şi accesorii;
 2 pure şi simple;
3 reale şi solemne.

64. Discernământul este o stare de:

1. de drept;
2. de fapt;
3. aleatorie.

65. Consimţământul este o condiţie:

1. esenţială, de fond şi generală;
2. neesenţială;
3. de formă.

66. Consimţământul nu este îndeplinit ca şi condiţie:

1. când a fost exprimat în glumă;
2. când a fost dat cu intenţia de a modifica un raport juridic concret;
3. când a fost exprimat cu intenţia de a se obliga juridiceşte.

67. Capacitatea de a încheia actul juridic civil este o parte a capacităţii:

1. electorale;
2. de folosinţă;
3. de exerciţiu.

68. Sunt vicii de consimţământ:

1. termenul;
2. eroarea, dolul;
3. capacitatea de folosinţă.

69. Sunt vicii de consimţământ:

1. condiţia;
2. cesiunea de creanţă;
3. violenţa, leziunea.

70. În cazul dolului este vorba de:

1. nulitatea absolută;
2. o eroare provocată;
3. nulitatea relativă.
71. Autoturismele destinate circulaţiei pe drumurile publice sunt bunuri:
a) consumptibile;
b) insesizabile;
c) indivizibile.

72. După criteriul efectului său, termenul poate fi:

a) în favoarea creditorului;
b) suspensiv sau extinctiv;
c) în favoarea debitorului.

73. După criteriul titularului beneficiului termenului distingem între:

a) termen suspensiv;
b) termen voluntar;
c) termen în favoarea debitorului.

74. După criteriul izvorului său distingem între:

a) termen în favoarea debitorului;
b) termen suspensiv;
c) termen voluntar sau convenţional.

75. După criteriul cunoaşterii sau nu a împlinirii sale distingem:

a) termen cert şi incert;
b) termen legal;
c) termen în favoarea ambelor părţi.

76. Din punctul de vedere al posibilităţilor de realizare condiţia poate fi:

complexă;
simplă;
cauzală.

77. Din punctul de vedere al posibilităţilor de realizare condiţia poate fi:

simplă;
mixtă;
suspensivă.

78. Din punctul de vedere al efectelor care le produce asupra raportului juridic de obligaţie, condiţia
poate fi:
suspensivă sau extinctivă;
complexă;
suspensivă sau rezolutorie.
79. Efectele actului juridic civil sunt guvernate de principiul:
a) principiul forţei obligatorii;
b) principiul accesului în justiţie;
c) principiul efectului util.

80. Efectele actului juridic civil sunt guvernate de principiul:

a) principiul ocrotirii bunei‐credinţe;
b) principiul irevocabilităţii actului juridic civil;
c) principiul evaluării.

81. Efectele actului juridic civil sunt guvernate de principiul:

a) principiul efectului imediat al legii noi;
b) principiul priorităţii;
c) principiul relativităţii efectelor actului juridic civil.

82. Efectele actului juridic civil sunt guvernate de principiul:

a) principiul egalităţii;
b) principiul relativităţii efectelor actului juridic civil;
c) principiul publicităţii.

83. Efectele actului juridic civil sunt guvernate de principiul:

a) principiul revocabilităţii;
b) principiul oficialităţii;
c) principiul irevocabilităţii actului juridic civil.

84. Efectele actului juridic civil sunt guvernate de principiul:

a) principiul prioritării;
b) principiul egalităţii;
c) principiul forţei obligatorii.

85. În funcţie de caracterul dispoziţiei legale încheiate la încheierea actului juridic, nulitatea poate fi:
a) absolută;
b) suspensivă;
c) rezolutorie.

86. În funcţie de caracterul dispoziţiilor legale încheiate la încheierea actului juridic civil, nulitatea
poate fi:
a) convenţională;
b) relativă;
c) suspensivă.
87 După întinderea efectelor nulităţii, distingem:
a) nulitate totală;
b) nulitate relativă;
c) nulitate absolută.

88 După întinderea efectelor nulităţii, distingem:

a) nulitate absolută;
b) nulitate parţială;
c) nulitate relativă.

89 După modul cum este prevăzută în legislaţie nulitatea, distingem:

a) nulitate textuală;
b) nulitate absolută;
c) nulitate totală.

90 După modul cum este prevăzută în legislaţie nulitatea, distingem:

a) nulitate relativă;
b) nulitate virtuală;
c) nulitate parţială.

91 Constituie act juridic cumulativ la a cărei încheiere părţile:

a) nu cunosc întinderea obligaţiilor ce le revin;
b) cunosc şansa unui câştig şi riscul unei pierderi;
c) cunosc existenţa şi întinderea obligaţiilor.

92 Sunt prezumate că au discernământ necesar pentru a încheia acte juridice civile persoanele fizice:
a) cu capacitate deplină de exerciţiu;
b) cu vârsta între 14 şi 18 ani;
c) lipsite de capacitate de exerciţiu.

93 După criteriul legăturii cu cauza, distingem între acte juridice:

a) cauzale;
b) principale;
c) bilaterale.

94 După criteriul legăturii cu scopul, distingem între actele juridice civile:

a) constitutive;
b) abstracte;
c) declarative.
95. După criteriul modalităţii încheierii lor, distingem între actele juridice civile:
a) de administrare;
b) patrimoniale;
c) strict personale.

96. După criteriul modalităţii încheierii lor, distingem între actele juridice civile:
a) de conservare;
b) de dispoziţie;
c) care pot fi încheiate şi prin reprezentant.

97. După criteriul denumirii lor legale, distingem între actele juridice:
a) numite;
b) cauzale;
c) patrimoniale.

98. După criteriul denumirii lor legale, distingem între actele juridice:
a) abstracte;
b) nenumite;
c) afectate de modalităţi.

99. După modul lor de executare, distingem între actele juridice:

a) numite;
b) cu executare dintr‐o dată;
c) principale.

100. După modul lor de executare, distingem între actele juridice:

a) accesorii;
b) nenumite;
c) cu executare succesivă.

101. În cazul drepturilor reale:

a) subiectul activ este nedeterminat;
b) subiectul pasiv este nedeterminat;
c) subiectului pasiv îi revine obligaţia de a nu face ceva ce ar fi putut să facă dacă nu şi‐ar fi
asumat obligaţia respectivă.

102. În cursul desfăşurării unui proces civil sarcina probei îi revine:

a) reclamantului;
b) pârâtului;
c) pe rând fiecărei părţi.
103 Caracterul normelor care reglementează prescripţia extinctivă este determinat în mare parte de
principiul:
a) egalităţii;
b) disponibilităţii;
c) capacităţii.

104 Prescripţia poate fi impusă de:

a) reclamant;
b) profesionişti;
c) cel în folosul căruia curge.

105 Organul de jurisdicţie competent:

a) nu poate aplica prescripţia din oficiu;
b) are posibilitatea de apreciere asupra curgerii prescripţiei;
c) poate aplica prescripţia din oficiu.

106 Termenele de prescripţie pot fi reduse:

a) la cererea reclamantului;
b) la cererea pârâtului;
c) prin acordul expres al părţilor.

107 Sunt fructe industriale:

a) piesele de schimb pentru autoturisme;
b) recolta de porumb;
c) sporul animalelor.

108 Copacii unei păduri constituie:

a) fructe industriale;
b) fructe civile;
c) producte.

109 Piatră dintr‐o carieră constituie:

a) fructe industriale;
b) producte;
c) fructe civile.

110 Chiriile constituie:

a) fructe naturale;
b) producte;
c) fructe civile.
111. Arenzile constituie:
a) fructe civile;
b) fructe industriale;
c) producte.

112. Dobânzile constituie:

a) fructe industriale;
b) fructe civile;
c) producte.

113. Venitul rentelor constituie:

a) producte;
b) fructe industriale;
c) fructe civile.

114. Dividendele constituie:

a) fructe civile;
b) fructe naturale;
c) fructe industriale.

115. Termenul general de prescripţie pentru acţiunile personale întemeiate pe drepturi de creanţă
este de:
a) 4 ani;
b) 3 ani;
c) 2 ani.

116. Termenul general de prescripţie în cazul dreptului la acţiune privind repararea prejudiciului adus
mediului înconjurător este de:
a) 8 ani;
b) 9 ani;
c) 10 ani.

117. Termenul general de prescripţie în cazul dreptului la acţiune privitor la drepturile reale care nu
sunt declarate prin lege imprescriptibile ori nu sunt supuse altui termen de prescripţie este de:
a) 10 ani;
b) 9 ani;
c) 8 ani.

118. Termenul de prescripţie aplicabil dreptului la acţiune întemeiat pe un raport de asigurare sau
reasigurare este de:
 a) 3 ani;
b) 2 ani;
c) 1 an.

119. Termenul de prescripţie aplicabil dreptului la acţiune în cazul profesorilor pentru lecţii date cu
oră este de:
a) 1 an;
b) 2 ani;
c) 3 ani.

120. Termenul de prescripţie aplicabil dreptului la acţiune în cazul medicilor pentru operaţii este de:
a) 3 ani;
b) 2 ani;
c) 1 an.

121. A da înseamnă:
a) a transmite un drept real asupra unui bun;
b) a presta un anumit serviciu;
c) a se abţine de la îndeplinirea unui act.

122. A da înseamnă:
a) a se abţine de la îndeplinirea unui act;
b) a constitui un drept real asupra unui bun;
c) a presta un anumit serviciu.

123. Constituie izvor al dreptului civil:

a) doctrina;
b) literatura de specialitate;
c) uzanţele.

124. Ce exprimă argumentul per a contrario?

a) cine susţine o teză are dreptate;
b) cine susţine o teză neagă teza contrară;
c) cine nu susţine o teză are dreptate.

125. Ce semnificaţie are argumentul a fortiori?

a) cu atât mai puţin;
b) foarte puţin;
c) cu atât mai mult.

126. Ce argument priveşte expresia „cine poate mai mult poate şi mai puţin”?
 1. a majori ad minus;
2. a fortiori;
3. a contrario.

127. Ideea că „unde este aceeaşi raţiune a legii se aplică aceeaşi dispoziţie a ei” are la bază
argumentul:
1 a contrario;
2 de analogie;
3 a fortiori.

128. Ce semnificaţie are argumentul ad absurdum:

1 orice soluţie este posibilă;
2 orice soluţie nu este posibilă;
3 o anumită soluţie propusă prin interpretare este singura posibilă, deoarece altă soluţie ar
duce la consecinţe inadmisibile, absurde.

129. Obligaţia de a nu face are ca obiect o prestaţie:

1 negativă;
2 pozitivă;
3 mixtă.
130. Obligaţia de a face are ca obiect o prestaţie:
1 mixtă;
2 pozitivă
3 negativă.

131. Obligaţiile civile pozitive sunt cele care constau într‐o acţiune a:
1 unui terţ;
2 debitorului;
3 creditorului.

132. Constituie condiţie esenţială pentru validitatea unui contract:

1 onoarea părţilor;
2 starea civilă a cumpărătorului;
3 capacitatea de a contracta.

133. Constituie condiţie esenţială pentru validitatea unui contract:

1 consimţământul părţilor;
2 starea civilă a vânzătorului;
3 reputaţia părţilor.

134. Constituie condiţie esenţială pentru validitatea unui contract:

1 domiciliul cumpărătorului;
2 obiectul determinat şi licit;
3 negocierea preţului.
135 Constituie condiţie esenţială pentru validitatea unui contract:
a) negocierea clauzelor;
b) domiciliul vânzătorului;
c) o cauză licită şi morală.

136 Voin ţa juridică este guvernată de principiul:

a) principiul contextualizării;
b) principiul libertăţii actelor juridice;
c) principiul evaluării.

137 Voin ţa juridică este guvernată de principiul:

a) principiul corelării;
b) principiul efectului util;
c) principiul autonomiei de voinţă.

138 Voinţa juridică este guvernată de principiul:

a) principiul proprietarii;
b) principiul voinţei reale;
c) principiul justiţiei.

139 Voin ţa juridică este guvernată de principiul:

a) principiul voinţei interne;
b) principiul echităţii;
c) principiul legalităţii.

140 Dolul presupune că element constitutiv:

a) voinţa de a cunoaşte o persoană;
b) voinţa de a induce o persoană în eroare;
c) voinţa de a nu cunoaşte o persoană.

141 Dolul incidental:

a) afectează valabilitatea consimţământului;
b) nu afectează valabilitatea consimţământului;
c) afectează valabilitatea actului încheiat.

142 Victima dolului are la îndemnă:

a) acţiunea imobiliară;
b) acţiunea în constatare;
c) acţiunea în declararea nulităţii relative a actului juridic.

143 Victima dolului are la îndemnă:

a) acţiunea confesorie;
b) acţiunea în repararea prejudiciului;
c) acţiunea cambială.
144. Poate cere anularea contractului partea care:
a a contractat sub imperiul unei temeri justificate indusă fără drept de cealaltă parte;
b a vândut bunul altuia;
c a acceptat executarea eşalonată în timp.

145. Poate cere anularea contractului partea care:

a a vândut bunul altuia;
b a contractat sub imperiul unei temeri justificate indusă fără drept de un terţ;
c a acceptat executarea prestaţiei la încheierea actului juridic.

146. Leziunea poate exista când:

a minorul a încheiat actul juridic singur;
b minorul a încheiat actul juridic asistat;
c minorul îşi asumă o obligaţie excesivă prin raportarea la starea sa patrimonială.

147. Nu poate fi atacat pentru leziune contractul:

a de vânzare;
b aleatoriu;
c de schimb.

148. Nu poate fi atacat pentru leziune:

a contractul de transport;
b comodatul;
c tranzacţia.

149. Lipsa cauzei atrage:

a nulitatea relativă a contractului;
b nulitatea absolută a contractului;
c nulitatea virtuală.

150. Contractul afectat de o cauză de nulitate este validat:

a când nulitatea este constatată;
b când părţile nu renunţă la dreptul de a invoca nulitatea;
c când nulitatea este acoperită prin confirmare.
 DREPT CIVIL PERSOANELE

1. O persoană fizică poate dispune cu titlu gratuit, dacă:

a) are bunuri;
b) este insolvabilă;
c) este interzisă judecătoreşti.

2. Capacitatea civilă este recunoscută:

a) în anumite cazuri;
b) tuturor persoanelor;
c) anumitor persoane.

3. În esenţă, capacitatea de folosinţă:

a) au numai persoanele fizice;
b) au anumite persoane;
c) au toate persoanele.

4. Capacitatea de folosinţă poate fi:

a) îngrădită;
b) neîngrădită;
c) îngrădită, în condiţiile expres prevăzute de lege.

5. Capacitatea de folosinţă:
a) începe la naşterea persoanei;
b) începe la vârsta de 14 ani;
c) începe la vârsta de 18 ani.

6. Capacitatea de folosinţă încetează:

a) odată cu moartea persoanei fizice;
b) la vârsta de 16 ani;
c) la vârsta de 18 ani.

7. Drepturile copilului sunt recunoscute:

a) de la concepţiune;
b) de la concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu;
c) de la vârsta de 14 ani.

8. Capacitatea de folosinţă este:

a) aptitudinea persoanei de a avea drepturi;
b) aptitudinea persoanei de a avea obligaţii;
 c) aptitudinea persoanei de avea drepturi şi obligaţii civile.

9. Capacitatea de exerciţiu este:

a) aptitudinea persoanei de a avea drepturi;
b) aptitudinea persoanei de a avea obligaţii;
c) aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile.

10. Capacitatea de exerciţiu deplină începe:

a) la data împlinirii vârstei de 16 ani;
b) la data când persoana devine majoră;
c) la data împlinirii vârstei de 14 ani.

11. Persoana devine majoră la împlinirea vârstei:

a) de 18 ani;
b) de 16 ani;
c) de 20 ani.

12. Pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte capacitatea de exerciţiu deplină
minorului care a împlinit vârsta de:
a) 12 ani;
b) 14 ani;
c) 16 ani.

13. Are capacitate de exerciţiu restrânsă minorul care a împlinit vârsta de:
a) 12 ani;
b) 14 ani;
c) 16 ani.

14. Minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate face acte de conservare:

a) singur;
b) singur dacă nu îl prejudiciază;
c) cu încuviinţarea părinţilor.

15. Data prezumată a morţii celui dispărut este:

a) data când a dispărut;
b) data declarată de familia celui dispărut;
c) data pe care hotărârea rămasă definitivă a stabilit‐o ca fiind aceea a morţii.

16. Structura numelui cuprinde:

a) numele de familie şi prenumele;
b) numele de familie;
c) prenumele.

17. Prenumele se stabileşte:

 a) la vârsta de 12 ani;
b) la data naşterii, pe baza declaraţiei de naştere;
c) la vârsta de 10 ani.

18. Domiciliul persoanei fizice este:

a) unde are locuinţa secundară;
b) unde are locuinţa principală;
c) unde are locuinţa proprietate personală.

19. Reşedinţa persoanei fizice este:

a) în locuinţa părinţilor;
b) unde are locuinţa principală;
c) în locul unde îşi are locuinţa secundară.

20. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este:

a) partea capacităţii civile care constă în aptitudinea omului de a avea drepturi şi obligaţii
civile;
b) aptitudinea omului de a avea drepturi şi obligaţii în general;
c) aptitudinea omului de a avea orice drepturi.

21. Prin inalienabilitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se înţelege:

a) însuşirea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice de a nu putea forma obiect de
renunţare în tot sau în parte;
b) renunţarea la un drept subiectiv concret;
c) înstrăinarea unui drept subiectiv concret.

22. Prin inalienabilitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se înţelege:

a) însuşirea capacităţii de folosinţă de a nu putea forma obiect de înstrăinare;
b) înstrăinarea unui obiect subiectiv concret;
c) renunţarea la un drept subiectiv concret.

23. Egalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice exprimă ideea că:

a) toate sunt persoanele sunt egale în faţa legii;
b) asigură dreptul egal al bărbaţilor şi al femeilor;
c) bărbaţii şi femeile se bucură de toate drepturile civile şi politice.

24. Universalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice reprezintă:

a) însuşirea capacităţii de folosinţă de a fi recunoscută tuturor oamenilor;
b) faptul că unele persoane pot fi lipsite de capacitatea de folosinţă;
c) dreptul la vot.

25. Capacitatea de folosinţă anticipată priveşte:

a) drepturile copilului;
b) drepturile şi obligaţiile copilului;
c) obligaţiile copilului.
26. Condiţiile capacităţii de folosinţă anticipată sunt:
a) copilul să fie născut din căsătorie;
b) copilul să se nască viu şi să fie vorba de drepturile acestuia;
c) să fie anticipată şi recunoscută de instanţa de tutelă.

27. Universalitatea de fapt constituie:

a) ansamblul bunurilor mobile;
b) ansamblul bunurile indivizibile;
c) ansamblul bunurilor ce aparţin aceleiaşi persoane şi au destinaţie comună stabilită prin
voinţa acesteia sau prin lege.

28. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este o parte a:

a) capacităţii civile a omului;
b) capacităţii de exerciţiu;
c) capacităţii de a contracta.

29. Timpul legal al concepţiunii este de:

a) 100 zile;
b) 120 zile;
c) 140 zile.

30. Capacitatea de folosinţă încetează:

a) odată cu moartea persoanei fizice;
b) odată cu declaraţia persoanei care anunţă decesul la starea civilă;
c) în termen de 3 zile de la data actului medical constatator al morţii.

31. Capacitatea de exerciţiu este:

a) aptitudinea de a avea drepturi;
b) aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile;
c) aptitudinea de a avea obligaţii.

32. Capacitatea de exerciţiu este acordată în considerarea:

a) originii sociale;
b) religiei;
c) discernământului.

33. Sunt lipsiţi de capacitate de exerciţiu minorii:

a) sub 14 ani;
b) sub 16 ani;
c) sub 18 ani.

34. Este lipsit de capacitate de exerciţiu:

 a) interzisul judecătoresc;
b) persoana majoră;
c) minorul în vârstă de 17 ani.
35. Lipsa de capacitate de exerciţiu este întotdeauna legată de:
a) capacitatea de folosinţă;
b) ideea unei protecţii acordate de lege persoanelor;
c) obligaţiile persoanei.

36. Are capacitate de exerciţiu restrânsă minorul care a împlinit vârsta de:
a) 10 ani;
b) 12 ani;
c) 14 ani.

37. Capacitate de exerciţiu restrânsă încetează în următoarea împrejurare:

a) la împlinirea vârstei de 17 ani;
b) la împlinirea vârstei de 18 ani;
c) la împlinirea vârstei de 16 ani.

38. Capacitate de exerciţiu restrânsă încetează în următoarea împrejurare:

a) la împlinirea vârstei de 16 ani;
b) dacă minorul este pus sub interdicţie judecătorească;
c) la împlinirea vârstei de 19 ani.

39. Capacitatea de exerciţiu deplină încetează în următoarea situaţie:

a) prin moarte;
b) la împlinirea vârstei de 14 ani;
c) la împlinirea vârstei de 17 ani.

40. Capacitatea de exerciţiu deplină încetează în următoarea situaţie:

a) la împlinirea vârstei de 17 ani;
b) prin punerea sub interdicţie judecătorească;
c) la împlinirea vârstei de 14 ani.

41. Capacitatea de exerciţiu deplină încetează în următoarele situaţii:

a) la împlinirea vârstei de 17 ani;
b) la împlinirea vârstei de 14 ani;
c) prin anularea căsătoriei, înainte ca minorul să fi împlinit 18 ani.

42. Capacitatea de exerciţiu deplină încetează în următoarele situaţii:

a) prin desfacerea căsătoriei, înainte ca minorul să fi împlinit 18 ani;
b) la împlinirea vârstei de 14 ani;
c) la împlinirea vârstei de 17 ani.

43. Constituie atribut de identificare a persoanei fizice:

a) rasa;
b) dreptul la nume;
 c) culoarea.

44. Constituie atribut de identificare a persoanei fizice:

a) naţionalitatea;
b) religia;
c) dreptul la domiciliu.

45. Constituie atribut de identificare a persoanei fizice:

a) originea socială;
b) dreptul la reşedinţă;
c) convingerile personale.

46. Constituie atribut de identificare a persoanei fizice:

a) convingerile personale;
b) originea socială;
c) starea civilă.

47. Reprezintă un act de stare civilă:

a) actul de naştere;
b) cartea de identitate;
c) cartea de alegător.

48. Reprezintă un act de stare civilă:

a) cartea de alegător;
b) actul de căsătorie;
c) cartea de identitate.

49. Reprezintă un act de stare civilă:

a) cartea de alegător;
b) cartea de identitate;
c) actul de deces.

50. Starea civilă se dovedeşte prin:

a) actul de naştere;
b) cartea de alegător;
c) cartea de identitate.

51. Starea civilă se dovedeşte prin:

a) cartea de identitate;
b) actul de căsătorie;
c) cartea de alegător.

52. Reprezintă un principiu al autorităţii părinteşti:

a) principiul egalităţii părţilor;
b) principiul oficialităţii;
 c) principiul echităţii.

53. Reprezintă un principiu al autorităţii părinteşti:

a) simetriei de formă;
b) evaluării;
c) ocrotirii părinteşti.

54. Reprezintă un principiu al autorităţii părinteşti:

a) efectului util;
b) independenţei patrimoniale;
c) accesului la justiţie.

55. Reprezintă un principiu al autorităţii părinteşti:

a) responsabilităţii;
b) echităţii;
c) exercitării sub controlul autorităţii părinteşti.

56. Reprezintă un principiu al autorităţii părinteşti:

a) exercitării în interesul superior al copilului;
b) legalităţii;
c) justiţiei.

57. Reprezintă un principiu al tutelei copilului:

a) exercitării exclusive în interesul minorului;
b) capacităţii;
c) consensualismului.

58. Reprezintă un principiu al tutelei copilului:

a) interpretării sistematice;
b) autonomiei patrimoniale;
c) indivizibilităţii.

59. Reprezintă un principiu al tutelei copilului:

a) capacităţii;
b) irevocabilităţii;
c) exercitării sub un permanent control.

60. Tutela se instituie în următoarea situaţie:

a) ambii părinţi sunt decedaţi;
b) un părinte nu este cunoscut;
c) un părinte este pus sub interdicţie judecătorească.

61. Tutela se instituie în următoarea situaţie:

a) la încetarea adopţiei;
 b) ambii părinţi sunt necunoscuţi;
c) un părinte este decedat.

62. Tutela se instituie în următoarea situaţie:

a) ambii părinţi sunt decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti;
b) un părinte este decedat;
c) la încetarea adopţiei.

63. Tutela se instituie în următoarea situaţie:

a) un părinte este decedat;
b) ambii părinţi sunt puşi sub interdicţie judecătorească;
c) la încetarea adopţiei.

64. Tutela se instituie în următoarea situaţie:

a) un părinte este necunoscut;
b) la încetarea adopţiei;
c) ambii părinţi sunt declaraţi judecătoreşti morţi.

65. Tutela se instituie în următoarea situaţie:

a) un părinte nu este cunoscut;
b) un părinte este decedat;
c) la încetarea adopţiei, când este în interesul minorului.

66. Nu poate fi numit tutore:

a) minorul;
b) bunicul minorului;
c) persoana majoră.

67. Nu poate fi numit tutore:

a) persoana pusă sub curatelă;
b) persoana majoră;
c) o rudă.

68. Nu poate fi numit tutore:

a) persoana pusă sub interdicţie judecătorească;
b) un afin;
c) persoana majoră.

69. Nu poate fi numit tutore:

a) persoana declarată incapabilă de a fi tutore;
b) o rudă;
c) persoana majoră.

70. Nu poate fi numit tutore:

a) acel aflat în stare de insolvabilitate;
 b) persoana majoră;
c) un prieten al familiei.

71. Nu poate fi numit tutore:

a) cel care are interese patrimoniale comune cu cele ale minorului;
b) un afin;
c) persoana majoră.

72. Nu poate fi numit tutore:

a) o rudă;
b) persoana majoră;
c) cel decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti.

73. Tutela minorului încetează definitiv în următorul caz:

a) dobândirea deplinei capacităţi de exerciţiu;
b) un părinte este decedat;
c) un părinte este necunoscut.

74. Tutela minorului încetează definitiv în următorul caz:

a) un părinte este necunoscut;
b) stabilirea filiaţiei faţă de cel puţin unul dintre părinţi;
c) un părinte este decedat.

75. Tutela minorului încetează definitiv în următorul caz:

a) ridicarea interdicţiei judecătoreşti pentru cel puţin unul dintre părinţi;
b) ambii părinţi sunt necunoscuţi;
c) un părinte este pus sub interdicţie judecătorească.

76. Tutela minorului încetează definitiv în următorul caz:

a) ridicarea interdicţiei judecătoreşti pentru cel puţin unul dintre părinţi;
b) ambii părinţi sunt necunoscuţi;
c) unui părinte i s‐a aplicat pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părinteşti.

77. Tutela minorului încetează definitiv în următorul caz:

a) un părinte este necunoscut;
b) ambii părinţi sunt decedaţi;
c) reapariţia a cel puţin unuia dintre părinţii declaraţi morţi.

78. Tutela minorului încetează definitiv în următorul caz:

a) moartea minorului;
b) un părinte este necunoscut;
c) un părinte este decăzut din drepturile părinteşti.

79. Tutorele urmează a fi înlocuit cu un altul în următoarea situaţie:

a) moartea tutorelui;
 b) un părinte este decedat;
c) un părinte este necunoscut.

80. Tutorele urmează a fi înlocuit cu un altul în următoarea situaţie:

a) îndepărtarea de la tutelă;
b) un părinte este necunoscut;
c) un părinte este decedat.

81. Tutorele urmează a fi înlocuit cu un altul în următoarea situaţie:

a) un părinte este decedat;
b) un părinte este necunoscut;
c) în locul tutorelui minorului este numit tutorele interzisului.

82. Tutorele urmează a fi înlocuit cu un altul în următoarea situaţie:

a) un părinte este necunoscut;
b) un părinte este decedat;
c) la cererea sa, tutorele este înlocuit.

83. Curatela copilului se instituie în următorul caz:

a) la cererea curatorului;
b) un părinte este necunoscut;
c) contrarietatea de interese.

84. Curatela copilului se instituie în următorul caz:

a) la cererea celui reprezentat;
b) înlocuirea unui tutore;
c) un părinte este decedat.

85. Curatela copilului se instituie în următorul caz:

a) punerea sub interdicţie a minorului;
b) la cererea curatorului;
c) un părinte este necunoscut.

86. Curatela copilului se instituie în următorul caz:

a) împiedicarea vremelnică a părintelui de a‐l ocroti pe minor;
b) un părinte este necunoscut;
c) un părinte este decedat.

87. Tutela minorului se deschide când:

a) ambii părinţi lucrează în străinătate;
b) ambii părinţi sunt decedaţi;
c) ambii părinţi consumă droguri.

88. Tutela minorului încetează:

 a) când minorul dobândeşte o succesiune;
b) la stabilirea filiaţiei faţă de unul dintre părinţi;
c) la moartea tutorelui.

89. Interdicţia judecătorească este o măsură de ocrotire de:

a) drept penal;
b) drept administrativ;
c) drept civil.

90. Punerea sub interdicţie are următoarele efecte:

a) lipsirea persoanei de capacitatea de exerciţiu;
b) lipsirea persoanei de capacitatea de folosinţă;
c) lipsirea persoanei de a‐şi exercita unele drepturi.

91. Hotărârea de punere sub interdicţie are drept efect:

a) lipsirea interzisului de supraveghere medicală;
b) instituirea tutelei interzisului;
c) lipsirea interzisului de capacitatea de folosinţă.

92. Curatela persoanei aflate în neputinţă fizică se impune dacă:

a) a dispărut de la domiciliu;
b) a solicitat instituirea tutelei;
c) din cauza bătrâneţii nu poate să‐şi administreze bunurile.

93. Curatela persoanei aflate într‐un caz de urgenţă se impune dacă:

a) nu poate aprecia urgenţa problemei;
b) a solicitat instituirea curatelei;
c) din cauza bolii nu poate lua măsurile necesare în cazuri a căror rezolvare nu suferă amânare.

94. Numele este un drept:

a) absolut;
b) relativ;
c) general.

95. Numele se confundă cu:

a) porecla;
b) numele de familie şi prenumele;
c) pseudonimul.

96. În funcţie de modul de stabilire, domiciliul poate fi:

a) actual;
b) în străinătate;
c) voluntar.

97. În funcţie de teritoriul statului pe care se află, domiciliul poate fi:

 a) legal;
b) în ţară;
c) conjugal.

98. Din punctul de vedere al soţilor, se poate distinge domiciliul:

a) separat;
b) convenţional;
c) vechi.

99. Starea civilă este un drept:

a) patrimonial;
b) personal nepatrimonial;
c) nedefinit.

100. Starea civilă este:

a) un drept al statului;
b) o parte a statului juridic al persoanei;
c) un element al dreptului administrativ.

101. Constituie atribut de identificare a persoanei fizice:

a) sediul;
b) vârsta;
c) numele.

102. O persoană fizică poate avea în România în acelaşi timp:

a) un domiciliu şi două reşedinţe;
b) două domicilii şi o reşedinţă;
c) un domiciliu şi o reşedinţă.

103. Constituie caracter specific reşedinţei:

a) unicitatea;
b) obligativitatea;
c) stabilitatea.

104. Constituie element constitutiv al persoanei juridice:

a) sediul;
b) organizarea proprie de sine stătătoare;
c) denumirea.

105. Constituie element constitutiv al persoanei juridice:

a) scopul propriu;
b) denumirea;
c) patrimonial propriu.
106. Constituie element constitutiv al persoanei juridice:
a) denumirea;
b) sediul;
c) patrimoniul propriu.

107. Poate atrage nulitatea unei persoane juridice:

a) lipseşte actul de înfiinţare;
b) disfuncţii organizatorice;
c) deficienţe de management.

108. Poate atrage nulitatea unei persoane juridice:

a) actul de înfiinţare nu a fost încheiat potrivit legii;
b) deficienţe în aprovizionare;
c) disfuncţii organizatorice.

109. Poate atrage nulitatea unei persoane juridice:

a) obiectul de activitate este ilicit;
b) disfuncţii de management;
c) deficienţe în aprovizionare.

110. Poate atrage nulitatea unei persoane juridice:

a) neexecutarea unei obligaţii contractuale;
b) obiectul de activitate este contrar ordinii publice;
c) deficienţe în organizare.

111. Poate atrage nulitatea unei persoane juridice:

a) deficienţe în management;
b) disfuncţii organizatorice;
c) obiectul de activitate este contrar ordinii publice.

112. Poate atrage nulitatea unei persoane juridice:

a) lipseşte autorizaţia administrativă necesară înfiinţării;
b) disfuncţii organizatorice;
c) obiectul de activitate este contrar bunelor moravuri.

113. Poate atrage nulitatea unei persoane juridice:

a) deficienţe în organizare;
b) actul de înfiinţare nu prevede denumirea;
c) actul de înfiinţare nu prevede sediul.

114. Poate atrage nulitatea unei persoane juridice:

a) deficienţe de management;
b) lipsa mijloacelor financiare;
c) actul de înfiinţare nu prevede sediul.
115. Poate atrage nulitatea unei persoane juridice:
a) deficienţe de management;
b) actul de înfiinţare nu prevede obiectul de activitate;
c) disfuncţii organizatorice.

116. Poate atrage nulitatea unei persoane juridice:

a) actul de înfiinţare nu prevede aporturile fondatorilor;
b) deficienţe de management;
c) disfuncţii organizatorice.

117. Poate atrage nulitatea unei persoane juridice:

a) neexecutarea unei obligaţii contractuale;
b) lipsa mijloacelor băneşti;
c) actul de înfiinţare nu prevede capitalul social subscris şi vărsat.

118. Poate atrage nulitatea unei persoane juridice:

a) s‐au încălcat dispoziţiile legale privind patrimonial iniţial, subscris şi vărsat;
b) lipsa mijloacelor băneşti;
c) neexecutarea unei obligaţii contractuale.

119. Poate atrage nulitatea unei persoane juridice:

a) lipsa mijloacelor băneşti;
b) neexecutarea unei obligaţii contractuale;
c) s‐au încălcat dispoziţiile legale privind capitalul social minim, subscris şi vărsat.

120. Poate atrage nulitatea unei persoane juridice:

a) nu s‐a respectat numărul minim de fondatori prevăzut de lege;
b) neexecutarea unei obligaţii;
c) neexecutarea unei obligaţii contractuale.

121. Controlul public al persoanelor juridice se face în baza principiului:

a) proprietăţii;
b) reglementării;
c) accesului la justiţie.

122. Controlul public al persoanelor juridice se face în baza principiului:

a) ocrotirii bunei‐credinţe;
b) efectului util;
c) specialităţii legale.

123. Controlul public al persoanelor juridice se face în baza principiului:

a) libertăţii;
b) tutelei statului;
c) legalităţii.

124. Controlul public al persoanelor juridice se face în baza principiului:

a) justiţiei;
 b) echităţii;
c) necesităţii acordării personalităţii pentru anumite categorii de persoane juridice.

125. Constituie atribut de identificare a persoanei juridice:

a) firma;
b) numărul de telefon;
c) numele managerului.

126. Capacitatea civilă a persoanei juridice aparţine:

a) dreptului comercial;
b) dreptului civil;
c) dreptului muncii.

127. Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se caracterizează prin:

a) legalitate;
b) corelare;
c) egalitate.

128. Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se caracterizează prin:

a) simetrie;
b) inalienabilitate;
c) delegare.

129. Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se caracterizează prin:

a) proprietate;
b) bună‐credinţă;
c) intangibilitate.

130. Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se caracterizează prin:

a) generalitate;
b) justiţie;
c) echitate.

131. Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se caracterizează prin:

a) specialitate;
b) echitate;
c) justiţie.

132. Elementele constitutive ale persoanei juridice sunt:

a) organizare, scop, autorizaţie;
b) sediu, patrimoniu, scop;
c) organizare proprie, patrimoniu propriu, scop propriu.

133. Constituie atribut de identificare a persoanei juridice:

a) sediul social;
b) componenţa consiliului de administraţie;
c) patrimoniul.

134. Persoana juridică poate fi reorganizată prin:

 a) dizolvare;
b) fuziune;
c) modificarea organigramei.
135. Persoana juridică poate fi reorganizată prin:
a) modificarea organizării;
b) modificarea organigramei;
c) divizare.

136. Persoana juridică poate fi reorganizată prin:

a) modificarea organigramei;
b) transformare;
c) modificarea managementului.

137. Persoana juridică încetează prin:

a) constatarea nulităţii;
b) bună‐credinţă;
c) efectul util.

138. Persoana juridică încetează prin:

a) evaluare;
b) fuziune;
c) efectul util.

139. Persoana juridică încetează prin:

a) corelare;
b) evaluare;
c) divizare totală.

140. Persoana juridică încetează prin:

a) simetrie;
b) declararea nulităţii;
c) evaluare.

141. Persoana juridică încetează prin:

a) transformare;
b) simetrie;
c) evaluare.

142. Persoana juridică încetează prin:

a) prioritate;
b) dizolvare;
c) simetrie.

143. Persoana juridică încetează prin:

a) prioritate;
 b) oficialitate;
c) desfiinţare.

144. Persoanele juridice de drept privat se dizolvă dacă:

a) sunt disfuncţii de planificare;
b) termenul pentru care au fost constituite s‐a împlinit;
c) nu au management prin proiecte.

145. Persoanele juridice de drept privat se dizolvă dacă:

a) scopul a fost realizat;
b) sunt disfuncţii de coordonare;
c) nu au management pe lucrare.

146. Persoanele juridice de drept privat se dizolvă dacă:

a) nu au management pe bază de plan;
b) scopul numai poate fi îndeplinit;
c) sunt disfuncţii de antrenare.

147. Persoanele juridice de drept privat se dizolvă dacă:

a) scopul a devenit contrar legii;
b) sunt disfuncţii de implementare;
c) nu au management prin proiecte.

148. Persoanele juridice de drept privat se dizolvă dacă:

a) sunt disfuncţii de planificare;
b) nu au management pe lucrare;
c) mijloacele întrebuinţate pentru realizarea scopului au devenit contrare legii.

149. Persoanele juridice de drept privat se dizolvă dacă:

a) sunt disfuncţii de control‐evaluare;
b) nu au management pe lipsa de plan;
c) prin hotărârea organelor competente ale acestora.

150. Constituie un atribut de identificare a persoanei juridice:

a) numele managerului;
b) naţionalitatea;
c) componenţa consiliului de administraţie.
 DREPT CIVIL TEORIA GENERALĂ A OBLIGAŢIILOR

1. Acţiunea oblică poate fi exercitată:

a) de către debitor în nume propriu;
b) de către creditor în numele debitorului;
c) de către o terţă persoană pentru a efectua o plată.

2. Novaţia, ca mod de transformare a obligaţiilor, presupune:

a) stingerea vechii obligaţii şi înlocuirea ei cu una nouă;
b) neîndeplinirea obligaţiei de către debitor, din cauza unei forţe majore;
c) renunţarea, cu titlu gratuit, a creditorului de a‐şi valorifica creanţa.

3. Pentru a exista o acţiune revocatorie trebuie:

a) să se efectueze prestaţii reciproce până la stingerea datoriilor;
b) să existe un caz de forţă majoră;
c) creanţa să fie certă la data introducerii acţiunii.

4. În caz de neexecutare a unor contracte, rezoluţiunea se aplică:

a) unor contracte cu executare succesivă;
b) unor contracte lovite de nulitate absolută;
c) unor contracte cu executare instantanee.

5. Admiterea acţiunii oblice profită:

a) debitorului;
b) numai creditorilor care au intentat acţiunea;
c) tuturor creditorilor.

6. Contractele care recunosc situaţii juridice preexistente sunt:

a) contractele declarative;
b) contractele constitutive;
c) contractele translative.

7. Ca efect al admiterii acţiunii revocatorii, actul atacat:

a) va primi forţă executorie;
b) va fi inopozabil creditorului care a introdus acţiunea;
c) va fi opozabil tuturor, afară de părţile contractante.

8. În materia compensaţiei, termenul de graţie:

a) este de 1 an;
b) determină inaplicabilitatea dispoziţiilor referitoare la compensaţie;
 c) nu împiedică compensaţia.

9. Cesiunea de creanţă este:

a) o condiţie specială de întrerupere a prescripţiei executării unei obligaţii;
b) o convenţie, un contract;
c) un caz de nulitate absolută.

10. Subrogaţia consimţită de creditor:

a) operează fără consimţământul debitorului;
b) operează numai cu consimţământul debitorului;
c) operează numai după ce actul a fost lovit de nulitate.

11. Plata poate fi făcută:

a) de creditor;
b) de orice persoană;
c) de creditorul chirografar.

12. Prin clauza penală:

a) creditorul liberează pe debitor de datorie;
b) debitorul devine insolvabil;
c) debitorul se obligă la o anumită prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei principale.

13. Cedentul este:

a) persoana care dobândeşte creanţa;
b) persoana care transmite creanţa;
c) debitorul creanţei cedate.

14. Caracteristica esenţială a contractelor sinalagmatice o reprezintă:

a) reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor:
b) caracterul simulat al acestora;
c) nulitatea clauzelor.

15. Atunci când în cadrul aceluiaşi raport obligaţional, calitatea de creditor şi debitor se întrunesc
în aceeaşi persoană:
a) obligaţia se stinge prin confuziune;
b) obligaţia existentă este înlocuită cu alta nouă;
c) obligaţiile reciproce se sting până la concurenţa celei mai mici dintre ele.

16. Subrogaţia îşi produce efecte:

a) la 3 zile de la data plăţii;
b) din momentul plăţii;
c) când toate părţile şi‐au exprimat acordul.
17. Ca regulă generală, executarea obligaţiilor se face prin:
a) plată;
b) executare prin echivalent;
c) dare în plată.

18. Compensaţia nu are loc atunci când:

a) părţile au două obligaţii reciproce;
b) datoriile sunt certe, lichide şi exigibile;
c) creanţa rezultă dintr‐un act făcut cu intenţia de a păgubi.

19. Sunt cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei prejudiciabile:

a) nulitatea absolută a actului;
b) forţa majoră;
c) plată prin echivalent.

20. Obligaţia este:

a) un fapt juridic;
b) un raport juridic;
c) un caz fortuit.

21. Prin confuziune:

a) se naşte un nou raport juridic obligaţional între părţi;
b) una din părţi devine insolvabilă;
c) se stinge raportul juridic obligaţional cu toate garanţiile şi accesoriile sale;

22. În cazul novaţiei obiective:

a) se schimbă raportul juridic obligaţional între creditorul şi debitorul iniţial;
b) un creditor nou substituie creditorul iniţial;
c) un terţ se angajează faţă de creditor să ia locul debitorului.

23. Prin cesiunea de creanţă:

a) raportul juridic obligaţional se stinge;
b) se desfiinţează un act juridic ce prejudiciază creditorul;
c) un creditor transmite o creanţă unei alte persoane.

24. Termenul este suspensiv:

a) când la împlinirea lui, obligaţia se stinge;
b) când până la împlinirea lui, este amânată scadenţa obligaţiei;
 c) când obligaţia nu este afectată de modalităţi.

25. Este comitent cel care:

a) se obligă alături de debitor la plata unei creanţe;
b) cel care exercită direcţia, supravegherea şi controlul într‐un raport de subordonare;
c) debitorul care efectuează un act juridic în detrimentul creditorului său.

26. Gerantul este:

a) persoana care beneficiază de gestiune;
b) persoana care, fără să fie obligată, gestionează afacerile altei persoane;
c) persoana care se substituie în drepturi creditorului obligaţiei.

27. Executarea de către o persoană a unei obligaţii la care nu era ţinută şi pe care a făcut‐o fără
intenţia de a plăti datoria altuia se numeşte:
a) dare în plată;
b) acţiune subrogatorie;
c) plata lucrului nedatorat.

28. Contractul este comutativ:

a) atunci când întinderea prestaţiilor depinde de un eveniment incert, viitor;
b) atunci când întinderea prestaţiilor sunt certe la momentul încheierii sale;
c) atunci când una dintre părţi refuză să încheie contractul.

29. În cazul cesiunii de creanţă:

a) cesionarul devine debitor în locul cedentului;
b) solvensul are dreptul la restituirea prestaţiei;
c) obligaţia este nulă.

30. Novaţia este atunci când:

a) creditorul acţionează pentru anularea unui act făcut de debitor în dăuna să;
b) patrimoniul unei persoane s‐a mărit în dauna altei persoane, fără a exista un temei
juridic;
c) un debitor nou îl înlocuieşte pe cel iniţial, care este liberat de creditor.

31. Proprietarul unui animal:

a) răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal;
b) nu răspunde dacă animalul a scăpat de sub paza sa;
c) răspunde numai pentru prejudiciul cauzat cu intenţie de către animal.

32. Cel care a primit o plată nedatorată se numeşte:

a) debitor cedat;
b) accipiens;
c) delegatar.
33. Actul unilateral, ca izvor de obligaţii:
a) îl obligă numai pe autor;
b) îl obligă şi pe destinatar;
c) implică stingerea unor obligaţii reciproce.

34. Îmbogăţirea nu este fără justă cauză:

a) când patrimoniul unei persoane se măreşte nejustificat, în detrimentul altei persoane;
b) când o persoană are dreptul la o acţiune în restituire;
c) când rezultă din executarea unei obligaţii valabile.

35. Izvorul tipic al raportului de prepuşenie este:

a) un act unilateral ca izvor de obligaţii;
b) contractul individual de muncă;
c) un act prin care o creanţă este transmisă unui terţ.

36. Solvensul este:

a) cel care răspunde pentru ruina edificiului;
b) cel care efectuează o subrogaţie consimţită de creditor;
c) cel care a efectuat o plată nedatorată.

37. Actio de în rem verso este:

a) acţiune în restituire;
b) acţiune prin care se constată confuziunea;
c) o clauză specială de rezoluţiune a contractului.

38. În materia gestiunii intereselor altei persoane:

a) gerantul trebuie să aibă capacitate de exerciţiu;
b) numai geratul trebuie să aibă capacitate de exerciţiu;
c) geratul trebuie să aibă cunoştinţe despre operaţia pe care o face gerantul în interesul
său.

39. Răspunderea civilă delictuală presupune:

a) un raport juridic obligaţional care izvorăşte dintr‐o faptă licită;
b) un raport juridic obligaţional care izvorăşte dintr‐o faptă ilicită;
c) un raport juridic obligaţional care izvorăşte dintr‐un contract.

40. În sensul răspunderii civile delictuale, prejudiciul reprezintă:

a) obligaţia la care părţile se angajează printr‐un contract;
b) consecinţa negativă suferită de o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârşită de o altă
persoană;
 c) confirmarea pe care debitorul trebuie să o facă în cazul unei subrogaţii convenţionale
consimţită de debitor.

41. Prin prejudiciu cert se înţelege:

a) prejudiciul nedeterminat sub aspectul existenţei cât şi al întinderii sale;
b) prejudiciul eventual sub aspectul existenţei cât şi al întinderii sale;
c) prejudiciul sigur sub aspectul existenţei cât şi al întinderii sale.

42. Răspunderea civilă este înlăturată atunci când:

a) prejudiciul este cauzat de ruină edificiului;
b) prejudiciul este cauzat de animale;
c) prejudiciul este cauzat de forţa majoră.

43. Cel care cauzează un prejudiciu prin exerciţiul unui drept propriu:
a) este obligat să îl repare;
b) nu este obligat să îl repare, dacă dreptul nu este exercitat abuziv;
c) dacă dreptul este exercitat abuziv, acesta nu este obligat să îl repare.

44. Dacă, după ce i‐a fost reparat, în mod voluntar, prejudiciul, persoana vătămată intentează o
acţiune în justiţie pentru repararea aceluiaşi prejudiciu:
a) aceasta se află în situaţia unei îmbogăţiri fără justă cauză;
b) aceasta se află în situaţia unei gestiunii ale intereselor altei persoane;
c) aceasta se află în situaţia unei plăţi nedatorate.

45. Principiul pacta sunt servanda presupune:

a) că părţile pot să nu respecte o convenţie valabil încheiată;
b) că o convenţie valabil încheiată are putere de lege între părţi;
c) că au fost introduse pacte comisorii în contract.

46. Obligaţia se stinge prin plată:

a) când plata constă în executarea obligaţiei asumate;
b) când creditorul primeşte un alt lucru, şi de valoare mai mare, decât cel care i se
datorează;
c) când creditorul acceptă o altă prestaţie decât cea datorată.

47. Principiul reparării în natură a prejudiciului presupune:

a) că prejudiciul trebuie reparat numai prin echivalent;
b) că repararea prejudiciului trebuie să fie în principal prin echivalent;
c) că repararea în natură are prioritate faţă de repararea prin echivalent.

48. Ca element al răspunderii civile delictuale, prin faptă ilicită se înţelege:

 a) acţiune sau inacţiune prin care sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv sau chiar
interesului unei persoane;
b) acţiune sau inacţiune prin care este reparat prejudiciul cauzat unei persoane;
c) acţiune în justiţie prin care părţile ajung la un consens.

49. Dacă, cel care se afla în situaţia legitimei apărări, a depăşit limitele acesteia, săvârşind o
infracţiune:
a) va putea fi obligat la repararea prejudiciului;
b) nu va fi obligat la repararea prejudiciului;
c) legitima apărarea îl va exonera de la repararea prejudiciului.

50. Divulgarea secretului comercial impusă de împrejurări grave ce priveau sănătatea sau
siguranţa publică:
a) obligă autorul la repararea prejudiciului cauzat;
b) exonerează autorul de la repararea prejudiciului cauzat;
c) autorul se află în situaţia plăţii unui lucru nedatorat.

51. Dacă cel care se află în stare de necesitate săvârşeşte un prejudiciu:

a) nu va fi obligat să îl repare;
b) va repara prejudiciul numai dacă a depăşit limitele stării de necesitate;
c) va fi obligat să repare prejudiciul.

52. Exercitarea normală a unui drept subiectiv nu presupune:

a) respectarea legii, a uzanţelor şi a bunelor moravuri;
b) exercitarea dreptului subiectiv cu bună‐credinţă;
c) realizarea unei subrogaţii convenţionale consimţită de creditor.

53. Vinovăţia, ca element al răspunderii civile delictuale, reprezintă:

a) o condiţie pentru realizarea unei novaţii;
b) atitudine subiectivă a autorului faţă de fapta sa;
c) o clauză specială de prelungire a contractului.

54. Capacitatea delictuală (discernământul):

a) este o cerinţă a existenţei vinovăţiei;
b) prezenţa sa înlătură obligarea la repararea prejudiciului;
c) legea prezumă existenţa sa la minorul sub 14 ani.

55. Înlătură vinovăţia autorului faptei prejudiciabile:

a) fapta imputabilă exclusiv victimei;
b) clauza penală;
c) fidejusiunea.

56. Pentru a putea fi angajată răspunderea pentru fapta minorului, victima prejudiciului trebuie
să facă dovadă:
a) unui pact comisoriu înscris în contract;
b) existenţei unei remiteri de datorie;
 c) existenţei faptei ilicite a minorului.

57. Dacă la data săvârşirii faptei prejudiciabile, minorul nu se afla în supravegherea părinţilor sau
a tutorelui:
a) părinţii sau tutorele nu vor fi obligaţi la repararea prejudiciului;
b) autoritatea tutelară va fi obligată la repararea prejudiciului;
c) minorul va efectua o plată nedatorată.

58. Prepusul este:

a) persoana care efectuează o plată nedatorată;
b) persoana care transmite dreptul de creanţă unui terţ;
c) persoana care în temeiul legii se află sub supravegherea şi controlul unui comitent.

59. Existenţa, la data săvârşirii faptei, a raportului de prepuşenie este:

a) o condiţie a răspunderii pentru ruina edificiului;
b) o cauză de exoneratoare de răspundere;
c) o condiţie a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

60. Comitentul nu răspunde dacă:

a) prepusul a provocat prejudiciul în virtutea atribuţiilor sale;
b) prepusul a provocat prejudiciul în scopul funcţiilor încredinţare;
c) prepusul a acţionat fără nicio legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate.

61. Dacă sunt îndeplinite cerinţele pentru răspunderea persoanei, pentru cel care avea obligaţia
de supraveghere a minorului:
a) răspund doar părinţii minorului;
b) părinţii minorului nu răspund;
c) răspund părinţii minorului în solidar cu persoană ce avea obligaţia de supraveghere.

62. Prejudiciul cauzat de un lucru:

a) fiind un lucru, nu obligă pe nimeni la repararea sa;
b) obligă la reparare pe cel în paza căruia se află lucrul;
c) va fi acoperit de o plată nedatorată.

63. Responsabil pentru paza animalului:

a) poate fi şi o altă persoană decât proprietarul;
b) poate fi numai proprietarul lucrului;
c) este proprietarul, numai dacă animalul este sălbatic.

64. Prepusul care foloseşte un lucru, în îndeplinirea atribuţiilor care îi revin în virtutea raportului
de subordonare:
a) are paza bunului;
b) răspunde pentru prejudiciul cauzat de bun;
c) nu are paza bunului.
65. Dacă o construcţie produce un prejudiciu datorat lipsei de întreţinere:
a) prejudiciul va fi reparat de proprietar;
b) prejudiciul va fi reparat de cel care închiriase clădirea;
c) prejudiciul nu va fi reparat dacă construcţia este părăsită.

66. În cazul în care sunt mai mulţi proprietari, persoane fizice, pentru ruina edificiul:
a) va fi obligat la repararea prejudiciului administratorul edificiului;
b) va fi obligat la repararea prejudiciului paznicul edificiului;
c) vor fi obligaţi la repararea prejudiciului toţi proprietarii în mod solidar.

67. Pentru ruina edificiului, imobil proprietate publică:

a) va răspunde directorul instituţiei;
b) va răspunde titularul domeniului public;
c) va răspunde firma care a efectuat paza imobilului.

68. Damnum emergens reprezintă:

a) câştigul nerealizat în urma producerii unei daune materiale;
b) dobânda pe care vinovatul trebuie să o plătească la repararea prejudiciului;
c) pierderea efectivă suferită în urma producerii unei daune.

69. Dreptul la repararea prejudiciului:

a) se naşte din ziua în care victima a aflat de producerea sa;
b) se naşte din ziua când victima a reclamat existenţa prejudiciului autorităţilor
competente;
c) se naşte din ziua cauzării prejudiciului.

70. Între cei care răspund solidar, iar intenţia sau gravitatea culpei fiecăruia nu poate fi stabilită:
a) va răspunde numai debitorul principal;
b) vor contribui toţi dar în funcţie de întinderea culpei;
c) fiecare va contribui în mod egal la repararea prejudiciului.

71. Fideiusorul este:

a) terţul care se obligă în locul debitorului principal;
b) persoana care efectuează o plată nedatorată;
c) persoana care remite o datorie.

72. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri se aplică:

a) numai bunurilor periculoase;
b) atât bunurilor mobile, cât şi bunurilor imobile;
c) numai bunurilor care nu se află în circuitul civil.

73. După ce a plătit despăgubirile, proprietarul unei construcţii poate exercita un regres
împotriva vânzătorului:
a) în situaţia în care construcţia a avut vicii ascunse;
 b) dacă de la vânzare nu a trecut mai mult de un an;
c) numai dacă vânzătorul era persoană fizică.

74. O persoană care are dreptul de a folosi în interes propriu un animal, adică exercită controlul şi
supravegherea asupra animalului:
a) are calitatea de girant;
b) deţine paza juridică a animalului;
c) nu va răspunde pentru prejudiciul cauzat de animal.

75. Garantarea obligaţiei unui alt fideiusor:

a) este permisă de lege;
b) este o gestiune a intereselor altei persoane;
c) este interzisă de lege.

76. În cazul unui contract de fideiusiune:

a) debitorul cedat primeşte o plată valabilă;
b) se sting obligaţiile reciproce între părţi;
c) debitorul subsidiar este ţinut să păţească obligaţia debitorului principal.

77. Atunci când creditorul ignoră să îl urmărească mai întâi pe debitorul principal:
a) debitorul principal poate exercita o acţiune în regres;
b) creditorul nu mai are dreptul la recuperarea creanţei;
c) fideiusorul are la dispoziţie beneficiul de discuţiune.

78. Fideiusorul care a plătit datoria:

a) a efectuat o acţiune în revocare;
b) este de drept subrogat în toate drepturile creditorului iniţial;
c) va răspunde pentru prejudiciul cauzat de prepusul debitorului.

79. Sunt elemente ale raportului obligaţional:

a) subiectele;
b) consimţământul;
c) cauza.

80. Obligaţiile de „a da” presupun:

a) îndatorirea debitorului de a efectua în favoarea creditorului o lucrare sau un serviciu;
b) îndatorirea debitorului de a constitui sau transmite un drept real;
c) abţinerea debitorului de la ceva ce ar fi putut să facă dacă nu s‐ar fi obligat faţă de
creditor.

81. Acţiunea în restituirea plăţii nedatorate trebuie respinsă:

a) dacă plata a fost făcută unei persoane incapabile de a primi chiar şi o plată datorată;
b) dacă şi în măsura în care plata a profitat incapabilului;
c) atunci când incapabilul a fost de rea‐credinţă.

82. Răspunderea civilă contractuală presupune:

 a) încheierea, de către debitor, a unui contract de ipotecă;
b) repararea prejudiciului cauzat prin neexecutarea unei obligaţii contractuale;
c) obligaţia de a repara un prejudiciu cauzat unei persoane printr‐o faptă ilicită.

83. Prejudiciul cauzat personalităţii afective a omului este:

a) patrimonial;
b) nepatrimonial;
c) previzibil.

84. Prejudiciul patrimonial trebuie să fie:

a) ireparabil;
b) cert;
c) necontestat.

85. În ce situaţie consimţământul victimei, dat în prealabil, înlătură caracterul ilicit al faptei
prejudiciabile?
a) când fapta a fost săvârşită cu intenţie;
b) când fapta a fost săvârşită cu o culpă uşoară;
c) când fapta a fost săvârşită cu o culpă gravă.

86. Forţa majoră are ca trăsături următoarele:

a) este un eveniment obişnuit;
b) este un eveniment imprevizibil;
c) este un eveniment irezistibil.

87. Care dintre condiţiile de mai jos nu trebuie îndeplinită pentru a fi antrenată răspunderea
părinţilor pentru fapta copilului lor minor?
a) prejudiciul;
b) culpa minorului;
c) fapta ilicită a minorului.

88. În cazul în care, prin demolarea unei construcţii, sunt cauzate prejudicii unui vecin:
a) răspunzător este proprietarul construcţiei, în temeiul răspunderii pentru ruina
edificiului;
b) răspunzător este proprietarul construcţiei demolate, în temeiul răspunderii pentru
fapta altuia;
c) răspunzător este operatorul utilajului de demolare.

89. Executarea necorespunzătoare a unei obligaţii contractuale antrenează pentru debitor:

a) răspunderea civilă delictuală;
b) o răspundere civilă mixtă, delictuală şi contractuală;
c) răspunderea civilă contractuală.

90. Este lovită de nulitate:

a) obligaţia sub condiţie potestativă simplă;
 b) obligaţia sub condiţie potestativă pură din partea debitorului;
c) obligaţia sub condiţie cauzală.

91. Angajamentul prin care emitentul, la solicitarea ordonatorului, se obligă să efectueze o plată
către un terţ numit beneficiar:
a) se numeşte plată nedatorată;
b) este o acţiunea oblică;
c) se numeşte scrisoare de garanţie.

92. Emitentul care a efectuat plata:

a) are dreptul la regres împotriva ordonatorului scrisorii de garanţie;
b) a devenit subiectul unei acţiuni de cesiune de creanţă;
c) devine insolvabil.

93. Privilegiul este:

a) plata pe care o face accipiensul pentru solvens;
b) preferinţa acordată de lege unui creditor în considerarea creanţei sale;
c) o dare în plată.

94. Ipoteca este:

a) o acţiune în regres împotriva debitorului iniţial;
b) o plată nedatorată;
c) un drept real asupra bunurilor mobile sau imobile afectate executării unei obligaţii.

95. Contractul de ipotecă este:

a) un contract solemn;
b) un contract sinalagmatic;
c) un contract principal.

96. Ipoteca asupra unei universalităţi de bunuri:

a) se întinde asupra unei cote‐părţi din universalitatea de bunuri;
b) se întinde numai asupra unor bunuri determinate;
c) se întinde asupra tuturor bunurilor cuprinse în această.

97. Contractul prin care se înmânează creditorului un bun mobil cu scopul de a se garanta astfel
plata creanţei se numeşte:
a) fideiusiune;
b) gaj;
c) dare în plată.

98. Refuzul de restituire a unui bun al altuia, până la momentul şi sub condiţia plăţii datoriei
născute în legătură cu acel bun, se numeşte:
a) gaj;
 b) drept de retenţie;
c) cesiune de creanţă.

99. Cel care se angajează la determinarea unui terţ să încheie sau să ratifice un act:
a) efectuează o promisiune a faptei altuia;
b) efectuează o gestiune frauduloasă;
c) efectuează o gestiune a intereselor altei persoane.

100. Intenţia promitentului de a se angaja la a determina promisiunea faptei altuia:

a) se prezumă;
b) nu are importanţă la încheierea contractului;
c) trebuie să reiasă neîndoielnic din contract.

101. Contractul prin care o parte dispune ca cealaltă parte să dea, să facă sau să nu facă ceva în
folosul unei terţe persoane, străine de contract, se numeşte:
a) stipulaţie pentru altul;
b) simulaţie;
c) cesiune de creanţă.

102. Constituie excepţii de la opozabilitatea faţă de terţi:

a) simulaţia;
b) stipulaţia pentru altul;
c) compensaţia.

103. Contractul secret produce efecte:

a) numai faţă de terţi;
b) şi faţă de părţi şi între terţi;
c) numai între părţi.

104. Dispoziţiile referitoare la simulaţie nu se aplică:

a) actelor juridice unilaterale;
b) actelor juridice nepatrimoniale;
c) actelor juridice bilaterale.

105. Oferta de a contracta devine caducă dacă:

a) destinatarul o acceptă;
b) a fost făcută o remitere de datorie;
c) acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit.

106. Atunci când răspunsul destinatarului unei oferte de a contracta cuprinde modificări sau
completări care nu corespunde ofertei primite:
a) răspunsul destinatarului constituie acceptarea ofertei;
b) răspunsul destinatarului nu constituie acceptarea ofertei;
c) destinatarul încheie o simulaţie.
107. Cauza contractului trebuie să fie:
a) solvabilă;
b) acoperită de o garanţie;
c) licită şi morală.

108. În funcţie de scopul urmărit, contractele pot fi:

a) comutative;
b) aleatorii;
c) cu titlu oneros.

109. Acţiunea în rezoluţiune a contractului:

a) poate fi intentată numai de partea care a executat contractul;
b) de partea care nu a executat obligaţia;
c) de terţul beneficiar.

110. Spre deosebire de rezoluţiune, rezilierea:

a) încetează efectele contractului retroactiv;
b) se aplică numai unor obligaţii lovite de nulitate;
c) încetează efectele contractului numai pe viitor.

111. Rezilierea se aplică în cazul neexecutării:

a) obligaţiilor stinse prin compensaţie;
b) contractelor cu executare succesivă;
c) contractelor cu executare instantanee;

112. Plata nedatorată este:

a) o plată legală;
b) un act juridic nul;
c) o liberalitate.

113. Revizuirea contractului pentru impreviziune se poate face numai dacă:

a) a fost efectuată o plată nedatorată;
b) a fost intentată o acţiune revocatorie;
c) schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului.

114. Gerantul este dator să se îngrijească de interesele geratului:

a) în limitele contractului de gestiune de afaceri;
b) cu diligenţa pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale;
c) numai dacă geratul îi solicită în mod expres această.

115. Contractele numite sunt:

a) contractele denumite şi reglementate expres de lege;
b) contractele pe care părţile le‐au numit astfel;
 c) contractele care au fost executate.

116. Convenţia prin care o parte promite celeilalte părţi că o va prefera în calitate de contractant se
numeşte:
a) acţiune oblică;
b) contract de fideiusiune;
c) pact de preferinţă.
 DREPT CIVIL. DREPTURI REALE

1. Ce este patrimoniul, din punct de vedere juridic:

a) totalitatea bunurilor ce constituie averea unei persoane;

b) totalitatea drepturilor şi obligaţiilor unei persoane fizice sau juridice;
c) totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu conţinut economic, evaluabile în bani, ce aparţin
unei persoane.

2. Constituie caractere juridice ale patrimoniului:

a) patrimoniul este personal, indivizibil;

b) patrimoniul este o universalitate de fapt;
c) patrimoniul este unic.

3. Ce funcţii îndeplineşte patrimoniul?

a) constituie gajul general al creditorilor chirografari;

b) face imposibilă transmisiunea universală şi cu titlu universal;
c) explică transmisiunea cu titlu particular.

4. Cum se clasifică drepturile patrimoniale?

a) drepturi absolute şi drepturi relative;

b) drepturi reale şi drepturi de creanţă;

d) drepturi principale şi drepturi accesorii.

5. Care sunt caracterele juridice ale drepturilor reale?

a) drepturile reale sunt drepturi absolute;

b) drepturile reale sunt nelimitate ca număr;
c) drepturile reale sunt drepturi relative.

6. Ce sunt obligaţiile reale de a face?

a) se mai numesc şi obligaţii scriptae in rem;

b) sunt îndatoriri ce revin deţinătorului unui bun determinat;

c) au ca izvor numai legea.

7. Sunt drepturi reale principale:

 a) dreptul de uzufruct;
b) dreptul de gaj;
c) dreptul de retenţie.

8. Sunt drepturi reale accesorii:

a) dreptul de folosinţă;
b) dreptul de ipotecă;
c) dreptul de servitute.

9. Ce este posesia?

a) se aplică drepturilor reale şi drepturilor de creanţă;

b) este stăpânirea de fapt a unui bun care, din punct de vedere al comportării posesorului,
apare ca fiind manifestarea exterioară a unui drept real;
c) este o stare de drept care crează o prezumţie de proprietate.

10. Cum se pierde posesia?

a) prin pierderea elementului material – corpus;

b) numai prin pierderea elementului intenţional – animus;
c) prin pierderea elementului material – corpus – în situaţia în care posesia se exercită corpore
alieno.

11. Cum se dobândeşte posesia?

a) prin întrunirea ambelor elemente constitutive;

b) prin întrunirea elementului material – corpus;

c) prin uzucapiune.

12. Cum se dovedeşte posesia?

a) prin dovedirea elementelor sale constitutive;

b) elementul material se dovedeşte numai prin acte juridice;

c) elementul material nu poate fi dovedit.

13. Prin ce se deosebeşte posesia de detenţia precară?

a) detentorul se comportă ca proprietar sau ca titular al altui drept real;

b) posesorul posedă pentru sine, iar detentorul posedă pentru altul;

c) ambele presupun atât elementul material, cât şi elementul intenţional;

14. Ce caractere juridice prezintă viciul discontinuităţii?

a) este un viciu temporar;

 b) este un viciu relativ;

c) se aplică, de regulă, în cazul posesiei bunurilor mobile.

15. Care din următoarele reprezintă un efect juridic al posesiei?

a) creează o prezumţie de administrator în numele proprietarului;

b) posesorul de bună‐credinţă dobândeşte fructele lucrului asupra căruia se exercită posesia;
c) în cazul bunurilor imobile, posesia exercitată în termenul şi în condiţiile prevăzute de lege
determină dobândirea de către posesor, prin efectul uzucapiunii, a dreptului de proprietate
asupra bunului posedat.

16. Este imprescriptibilă extinctiv acţiunea:

a) negatorie;
b) posesorie;
c) confesorie prin care se urmăreşte apărarea dreptului de uzufruct;

17. Este prescriptibilă extinctiv acţiunea:

a) confesorie prin care se urmăreşte apărarea dreptului de uz;

b) de partaj;

c) confesorie prin care se urmăreşte apărarea dreptului de superficie.

18. Întreruperea cursului prescripţiei extinctive:

a) suspendă efectele prescripţiei începute;

b) face să înceapă a curge o nouă prescripţie;
c) nu produce efecte fără hotărârea organului de jurisdicţie.

19. Prescripţia extinctivă nu curge (este suspendată):

a) între soţi;
 b) între concubini;
c) ori de câte ori minorul este lipsit de ocrotire părintească.

20. Forţa majoră constituie o cauză:

a) de întrerupere a prescripţiei extinctive;

b) care justifică repunerea în termenul de prescripţie extinctivă;

c) de suspendare a prescripţiei extinctive.

21. Dreptul de proprietate privată:

a. este un drept real accesoriu;

b. poate avea ca titulari persoanele fizice, persoanele juridice, inclusiv statul şi unităţile
administrativ‐teritoriale;
c. este un drept de creanţă.

22. Jus abutendi (abusus) este atributul dreptului de proprietate ce conferă titularului:

a) prerogativa de a culege fructele lucrului;

b) prerogativa de a înstrăina lucrul său de a constitui asupra lui drepturi reale în favoarea
altor persoane;
c) prerogativa de a utiliza lucrul.

23. Atributul jus utendi(usus) conferă titularului:

a) facultatea de a dispune de lucru;

b) facultatea de a înstrăina sau distruge bunul;
c) dreptul de a exercita o stăpânire efectivă a lucrului în materialitatea sa, direct şi
nemijlocit, prin putere proprie şi interes propriu.

24. Atributele dreptului de proprietate sunt:

a) posesia, detenţia şi dispoziţia;

b) posesia, perpetuitatea şi dispoziţia;
c) posesia, folosinţa şi dispoziţia.

25. Titularii dreptului de proprietate publică pot exercita următoarele atribute:

a) numai posesia şi dispoziţia;

b) posesia, folosinţa şi dispoziţia;
c) numai posesia şi folosinţa.
26. Dreptul de proprietate publică:

a) are ca titulari statul şi unităţile administrativ‐teritoriale;

b) are ca titulari statul şi persoanele juridice de drept privat;
c) este alienabil, imprescriptibil şi insesizabil.

27. Aparţin domeniului public:

a) bunurile imobile aflate în circuitul civil general;

b) bunurile afectate uzului său interesului public;
c) toate bunurile din patrimoniul statului şi al unităţilor administrativ‐teritoriale.

28. Bunurile care formează obiect al proprietăţii publice sunt:

a) inalienabile, imprescriptibile şi sesizabile;

b) alienabile, imprescriptibile şi insesizabile;
c) inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile.

29. Procedura exproprierii:

a) este o procedură exclusiv administrativă;

b) debutează cu declararea utilităţii publice;
c) este o procedură exclusiv judiciară.

30. Proprietatea este anulabilă:

a) atunci când dreptul de proprietate asupra unui bun a fost dobândit printr‐un act juridic
translativ de proprietate lovit de nulitate absolută;
b) atunci când dreptul de proprietate asupra unui bun a fost dobândit printr‐un act juridic
translativ de proprietate lovit de nulitate relativă;
c) dacă rezultă dintr‐un act juridic lovit de nulitate absolută.

31. Actul nul relativ:

a) poate fi confirmat de către cel care poate invoca nulitatea sa prin executare în mod expres;
b) nu poate fi confirmat în mod expres;
c) nu poate fi confirmat de către cel care poate invoca nulitatea sa, în mod tacit, prin
neinvocarea nulităţii în termenul de prescripţie extinctivă a acţiunii în anulabilitate.

32. Împărţeala sau partajul:

a) este un act juridic declarativ de drepturi;

b) este un act juridic translativ de drepturi;
c) este un act juridic constitutiv de drepturi.

33. Proprietatea comună în devălmăşie a soţilor are ca obiect:

 a) numai acele bunuri dobândite de către soţi în timpul căsătoriei;
b) numai acele bunuri dobândite de către ei sau oricare dintre ei înainte de încheierea
căsătoriei;
c) numai acele bunuri dobândite de către ei sau oricare dintre ei după desfacerea căsătoriei
prin divorţ.

34. Mandatul tacit reciproc de reprezentare între soţi:

a) este o prezumţie absolută („juris et de jure”);

b) este o prezumţie relativă („juris tantum”);
c) este o prezumţie ce nu poate fi răsturnată prin dovada contrară.

35. Dreptul de a cere încetarea coproprietăţii obişnuite şi temporare:

a) se prescrie printr‐un termen general de 3 ani;

b) se prescrie printr‐un termen special de 5 ani;
c) este imprescriptibil.

36. Uzufructuarul este titularul unui:

a) drept de creanţă, pe temeiul căruia el exercită atributele „usus” şi „fructus” asupra bunului
care formează obiectul dreptului său;
b) drept real, pe temeiul căruia el exercită atributele „usus” şi „fructus” asupra bunului care
formează obiectul dreptului său;
c) drept personal nepatrimonial, pe temeiul căruia el exercită atributele „usus” şi „fructus”
asupra bunului care formează obiectul dreptului său.

37. Nudul proprietar are dreptul:

a) să cedeze beneficiul (emolumentul) dreptului său de uzufruct;

b) restituirea tuturor cheltuielilor făcute de posesor cu lucrul revendicat;
c) de a dispune de lucru, respectând atributele ce aparţin uzufructuarului.

38. Dreptul de abitaţie este o varietate a:

a) dreptului de servitute;
a) dreptului de uzufruct;
b) dreptului de superficie.

39. Se pot constitui prin uzucapiune:

a) numai servituţile necontinue şi neaparente;

b) numai servituţile continue şi neaparente;
c) numai servituţile continue şi aparenţe.

40. Proprietarul fondului aservit poate folosi:

 a) acţiunea confesorie pentru apărarea dreptului său;
b) acţiunea negatorie de servitute;
c) acţiunea în revendicare mobiliară.

41. Dreptul de superficie este un:

a) drept real mobiliar;

b) drept perpetuu;
c) drept prescriptibil.

42. Acţiunea în revendicare:

a) este o acţiune reală şi posesorie;

b) este o acţiune reală şi petitorie;
c) are acelaşi regim juridic indiferent de obiectul dreptului de proprietate.

43. Acţiunea în revendicare imobiliară:

a) este imprescriptibilă extinctiv în toate cazurile;

b) poate fi admisă dacă imobilul revendicat a intrat în proprietatea statului în temeiul
unui titlu nevalabil;
c) se va admite în toate cazurile în care reclamantul are titlu.

44. Acţiunea în revendicare mobiliară:

a) este o acţiune posesorie;

b) este o acţiune personală;
c) este o acţiune petitorie.

45. În cazul admiterii acţiunii în revendicare, pârâtul este îndreptăţit să solicite obligarea
proprietarului să îi restituie:

a) cheltuielile necesare, precum şi cheltuielile utile, însă, în privinţa acestora din urmă,
numai în limita sporului de valoare adus lucrului;
b) numai cheltuielile făcute cu conservarea lucrului;
c) toate cheltuielile pe care le‐a făcut cu lucrul.

46. Regula instituită de art. 1909 alin. 1 C. civ., în sensul că posesiunea de bună‐credinţă valorează
titlul de proprietate se aplică în privinţa:

a) bunurilor imobile;
b) bunurilor mobile corporale;
c) bunurilor mobile care formează o universalitate.
47. Poate invoca în favoarea sa prevederile art. 1909 alin. 1 C. civ.:

a) terţul dobânditor care, cu bună‐credinţă, a dobândit bunul de la adevăratul proprietar;

b) detentorul precar care, cu bună‐credinţă, a dobândit bunul de la adevăratul proprietar;
c) terţul dobânditor care, cu bună‐credinţă, a dobândit bunul de la un detentor precar căruia
adevăratul proprietar i l‐a încredinţat de bună voie.

48. Într‐o acţiune în revendicare mobiliară, pârâtul nu este îndreptăţit să invoce art. 1909 alin. 1 C. civ.
dacă reclamatul‐proprietar a pierdut stăpânirea bunului, fiind victima infracţiunii de:

a) abuz de încredere;
b) înşelăciune;
c) tâlhărie.

49. În dreptul civil român, posesia:

a) nu produce efecte juridice;

a) este o stare de fapt;
b) este o stare de drept.

50. Elementul material al posesiei („corpus”) poate fi dovedit:

a) prin orice mijloc de probă;

a) numai prin prezumţii legale;
b) numai prin proba cu martori.

51. Este un viciu absolut al posesiei (în sensul că poate fi invocat de orice persoană interesată):

a) violenţa;
a) discontinuitatea;
b) clandestinitatea.

52. Violenţa, ca viciu al posesiei:

a) are caracter absolut, în sensul că poate fi invocată de orice persoană interesată;

a) are caracter perpetuu;
b) are caracter relativ, în sensul că poate fi invocată numai de cel împotriva căruia s‐a
exercitat violenţa.

53. Discontinuitatea, ca viciu al posesiei:

a) se aplică, de regulă, în cazul bunurilor mişcătoare;

 b) are caracter temporar, ceea ce înseamnă că încetează dacă actele stăpânite devin regulate
potrivit naturii lucrului;
c) are caracter relativ, în sensul că poate fi invocată numai de cel împotriva căruia s‐a exercitat.

54. Acţiunea posesorie:

a) este o acţiune personală;

b) apară starea de fapt a posesiei, fără a pune în discuţie însuşi dreptul asupra lucrului;
c) este o acţiune petitorie.

55. Dacă proprietarul a formulat o acţiune posesorie, iar aceasta a fost respinsă:

a) nu poate promova o acţiune petitorie, deoarece există autoritate de lucru judecat;

b) poate promova o acţiune petitorie, fără ca prin aceasta să se încalce autoritatea de lucru
judecat a primei hotărâri, deoarece între cele două acţiuni nu există identitate de cauză
juridică;
c) poate promova o acţiune petitorie, dar nu mai devreme de un an de la data rămânerii
definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti;

56. Patrimoniul:

a) constituie gajul general al creditorilor cu garanţii reale, nu însă şi al creditorilor chirografari;

b) este transmisibil, în totalitatea sa, în cazul persoanelor fizice, numai prin moştenire;
c) este alcătuit din totalitatea drepturilor evaluabile pecuniar ce aparţin unei persoane.

57. Posesia ca atribut al dreptului de proprietate reprezintă:

a) stăpânirea bunului sub nume de proprietar;

b) prerogativa posesorului de a înstrăina bunul posedat;
c) dreptul posesorului de a revendica bunul în cazul pierderii posesiei.

58 . În ceea ce priveşte conţinutul său şi întinderea atributelor sale:

a) dreptul de proprietate este îngrădit pentru a fi în concordanţă cu interesele generale;

b) dreptul de proprietate este garantat de C.E.D.O.;
c) dreptul de proprietate nu este îngrădit.

59. Referitor la limitele exercitării dreptului de proprietate avem:

a) limite legale şi limite materiale;

b) limite naturale şi constituţionale;
c) limite administrative şi limite comerciale.

60. Limitele juridice ale îngrădirii dreptului de proprietate izvorăsc din:

a) hotărâre judecătorească;
 b) convenţiile copărtaşilor,
c) testamente şi legate cu titlu universal.

61. Limita privind vederea asupra proprietăţii vecinului:

a) impune respectarea distanţei de 5 m între fondul principal şi cel aservit;

b) impune respectarea distanţei de 2 m între fondul principal şi cel aservit;
c) impune proprietarului obligaţia respectării distanţei de 3 m dintre construcţia sa şi cea
învecinată.

62. Ca mod de dobândire a dreptului de proprietate avem:

a) tradiţiunea;
b) exproprierea pentru utilitate publică;
c) edificarea unei plantaţii perene.

63. Dreptul de preemţiune poate fi de natură:

a) morală şi etică;
b) artificială şi exclusivă;
c) de natură convenţională sau legală.

64. Actele juridice de înstrăinare a imobilelor trebuie să îmbrace formă:

a) ad validitatem;
b) în dubio pro reo;
c) ius fruendi.

65. Accesiunea imobiliară este definită ca fiind:

a) încorporarea unui lucru mai puţin important într‐unul mai important;

b) mod de dobândire a posesiei bunului imobil;
c) crearea unui drept de ipotecă asupra imobilului excedent.

66. Sunt specifice cărţii funciare:

a) notificarea pactelor de opţiune;

b) acţiunile posesorii;
c) acţiunile în prestaţie tabulară.

67. Dreptul de proprietate publică:

a) este inalienabil;
 b) este transmisibil doar persoanelor de interes naţional;
c) se prescrie în termen de 30 de ani.

68. În art. 646 NCC sunt menţionate cazurile de coprietate forţată printre care şi:

a) instalaţiile de apă, canalizare, electricitate şi telecomunicaţii;

b) parcările, locurile de agrement;
c) parcurile, magazinele şi depozitele alimentare.

69. Ca importanţă, uzufructul este un bun mijloc:

a) de radiere a privilegiilor de preţ din cartea funciară;

b) prorogarea legală a contractelor de închiriere;
c) de a‐i da cuiva folosinţa completă a unui lucru.

70. Proprietatea rezolubilă este atunci când:

a) proprietarul exercită asupra bunului atributele de dispoziţie;

b) sunt exercitate prerogativele proprietarului asupra unui bun mobil corporal;
c) transferul dreptului de proprietate s‐a făcut printr‐un act juridic afectat de o condiţie
rezolutorie.

71. Din punct de vedere juridic, patrimoniul este:

a) totalitatea bunurilor ce constituie averea unei persoane;

b) totalitatea drepturilor şi obligaţiilor unei persoane fizice sau juridice;
c) totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu conţinut economic, evaluabile în bani, ce aparţin
unei persoane.

72. Din trăsătura juridică a patrimoniului de a fi o universalitate juridică se desprind următoarele

elemente:

a) patrimoniul apare ca o masă de drepturi şi obligaţii legate între ele sau ca drepturi şi
obligaţii, fiecare grupare a mai multor mase, fiecare având un regim juridic determinat;
b) fiecare persoană fizică sau juridică poate avea un singur patrimoniu;
c) numai persoanele fizice sau juridice pot avea un patrimoniu.

73. Constituie caractere juridice ale patrimoniului:

a) patrimoniul este personal, indivizibil;

b) patrimoniul este o universalitate de fapt;
c) patrimoniul este unic.

74. Divizibilitatea patrimoniului se explică prin:

 a) faptul că patrimoniul poate fi împărţit în mai multe mase de bunuri, fiecare dintre ele
având un regim juridic diferit;
b) faptul că pot fi urmărite separat anumite bunuri determinate ce fac parte din patrimoniu;
c) posibilitatea de a fi transmis pe fracţiuni, prin acte juridice mortis causa.

75. Patrimoniul îndeplineşte următoarele funcţii:

a) constituie gajul general al creditorilor chirografari;

b) face imposibilă transmisiunea universală şi cu titlu universal;
c) proprietarul exercită asupra bunului atributele de dispoziţie.

76. Patrimoniul prezintă următoarele caractere juridice:

a) patrimoniul este divizibil;

b) patrimoniul este alienabil;
c) patrimoniul este indivizibil.

77. Drepturile patrimoniale se clasifică în:

a) drepturi reale şi drepturi de creanţă;

b) drepturi absolute şi drepturi relative,
c) drepturi principale şi drepturi accesorii.

78. În cazul drepturilor reale:

a) subiectul activ este nedeterminat;

b) subiectul pasiv este nedeterminat;
c) este determinat atât subiectul activ, cât şi subiectul pasiv.

79. Drepturile reale prezintă următoarele caractere juridice:

a) drepturile reale sunt drepturi absolute;

b) constituie gajul general al creditorilor chirografari;
c) drepturile reale sunt nelimitate ca număr.

80. Dreptul de urmărire:

a) reprezintă un efect specific al drepturilor reale;

b) este un drept real accesoriu;
c) este posibilitatea recunoscută titularului unui drept de creanţă de a pretinde restituirea
bunului de la orice persoană la care acesta s‐ar afla.

81. Dreptul de preferinţă:

a) este posibilitatea recunoscută titularului unui drept de creanţă de a fi satisfăcut cu prioritate

faţă de titularii altor drepturi;
b) este posibilitatea recunoscută titularului unui drept real de a fi satisfăcut cu prioritate faţă
de titularii altor drepturi;
 c) reprezintă un efect specific al drepturilor patrimoniale.

82. Drepturile de creanţă prezintă următoarele caractere juridice:

a) sunt drepturi accesorii;

b) sunt drepturi relative;
c) sunt drepturi nelimitate ca număr.

83. Obligaţiile reale:

a) reprezintă o categorie juridică intermediară între drepturile reale şi drepturile de creanţă;

b) se caracterizează prin faptul că au o opozabilitate mai mare decât drepturile de creanţă;
c) nu au mai fost prevăzute în NCC.

84. Obligaţiile reale de a face:

a) se mai numesc şi obligaţii scriptae in rem;

b) sunt îndatoriri ce revin deţinătorului unui bun determinat;
c) se mai numesc şi obligaţii de remunerare a datoriei.

85. Sunt drepturi reale principale:

a) dreptul de uzufruct;
b) dreptul de gaj;
c) dreptul de retenţie.

86. Sunt drepturi reale accesorii:

a) dreptul de folosinţă;
b) dreptul de ipotecă;
c) dreptul de servitute.

87. Posesia:

a) este stăpânirea de fapt a unui bun care, din punct de vedere al comportării posesorului,
apare ca fiind manifestarea exterioară a unui drept real;
b) este o stare de drept;
c) este o stare de drept care creează prezumţia de proprietate.

88. Posesia se pierde:

a) prin pierderea elementului material – corpus;

b) prin întrunirea elementului material – corpus;
c) prin clandestinitate.

89. Dobândirea posesiei se realizează prin:

d) întrunirea ambelor elemente constitutive;

e) întrunirea elementului material – corpus;
 f) uzucapiune.

90. Viciile posesiei sunt:

a) uzucapiunea;
b) lipsa elementului usus;
c) clandestinitatea.

91. Posesia produce următoarele efecte:

a) suspendă efectele prescripţiei începute;

b) posesia este apărată prin acţiunile posesorii;
c) nu produce efecte fără hotărârea organului de jurisdicţie.

92. Protejarea posesiei se realizează prin:

a) acţiunea negatorie;
b) acţiunea posesorie;
c) acţiunea confesorie.

93. Acţiunile posesorii prezintă următoarele caractere juridice:

a) sunt acţiuni personale;

b) sunt acţiuni reale;
c) sunt acţiuni petitorii.

94. Pentru exercitarea acţiunii posesorii generale – în complângere – se cer următoarele condiţii:

a) să nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare;

b) de a se folosi de lucru şi de a‐i culege fructele, fără a se atinge de substanţa lucrului;
c) dacă rezultă dintr‐un act juridic lovit de nulitate absolută.

95. Acţiunea posesorie specială – reintegrandă:

a) apară posesia atunci când deposedarea sau tulburarea s‐a produs prin violenţă;
b) apară o posesie utilă;
c) apară numai o posesie dobândită în baza unui just titlu cu dată certă.

96. Atributele dreptului de proprietate sunt:

a) dreptul de a cere despăgubiri de la unităţile administrativ‐teritoriale în caz de izolare a

imobilului;
b) dreptul de a culege fructele bunului;
c) posesia şi folosinţa.

97. Dreptul de proprietate prezintă următoarele caractere juridice:

a) drept relativ;
 b) drept absolut;
c) drept interogativ.

98. În raport de titular proprietatea este:

a) proprietate publică;
a) proprietate exclusivă;
b) proprietate comună pe cote‐părţi.

99. În cazul proprietăţii comune pe cote‐părţi obişnuite sau temporare:

a) fructele civile revin copărtaşului care a depus diligenţe pentru producerea lor, numai dacă
ceilalţi copărtaşi nu au fost împiedicaţi să participe la producerea şi culegerea lor;
a) regula unanimităţii se aplică tuturor actelor materiale şi juridice efectuate cu privire la
întregul bun;
b) fiecare copărtaş poate să exercite atributul dispoziţiei cu privire la întregul bun numai cu
respectarea regulii unanimităţii.

100. Domeniul public:

a) este o totalitate de bunuri ce formează obiectul proprietăţii publice;

b) este o instituţie juridică ce are titulari strict determinaţi prin norma constituţională cuprinde
bunurile imobile aflate în circuitul civil;
c) este alcătuit din toate bunurile mobile şi imobile aflate în circuitul civil.

101. Includerea bunurilor în domeniul public se face în funcţie de următoarele criterii:

a) declaraţia legii;
a) dreptul exclusiv al proprietarului;
b) convenţia părţilor.

102. Intră în alcătuirea domeniului public:

a) bunurile de uz său interes public;

a) bunurile mobile ale societăţilor pe acţiuni cu capital de stat;
b) bunurile ce sunt destinate uzului exclusiv consiliilor locale.

103. Proprietatea publică se dobândeşte prin:

a) cumpărarea de acţiuni de la societăţile petrolifere;

a) achiziţii ale imobilelor ce aparţin cetăţenilor străini;
b) cale naturală.

104. Dreptul de proprietate privată are ca titular:

a) persoane fizice sub vârsta de 18 ani;

a) persoane juridice sub vârsta de 18 ani;
b) statul.
105. Bunurile proprietate publică:

a) nu pot fi date în administrare;

b) nu pot fi concesionate;
c) pot fi date în folosinţă gratuită.

106. Modalităţile juridice ale dreptului de proprietate sunt:

a) proprietatea privată;
b) proprietatea rezolubilă;
c) proprietatea exclusivă.

107. Constituie caractere juridice ale patrimoniului:

a) patrimoniul este personal, indivizibil;

b) patrimoniul este o universalitate de fapt;
c) patrimoniul este unic.

108. Cum se explică divizibilitatea patrimoniului:

a) prin faptul că patrimoniul poate fi împărţit în mai multe mase de bunuri, fiecare dintre ele
având un regim juridic diferit;
b) prin faptul că pot fi urmărite separat anumite bunuri determinate ce fac parte din
patrimoniu;
c) prin posibilitatea de a fi transmis pe fracţiuni, prin acte juridice mortis causa.

109. Ce funcţii îndeplineşte patrimoniul:

a) constituie gajul general al creditorilor chirografari;
b) face imposibilă transmisiunea universală şi cu titlu universal;
c) explică transmisiunea cu titlu particular.

110. Care sunt caracterele juridice ale patrimoniului:

a) patrimoniul este o universalitate juridică;
b) patrimoniul este alienabil;
c) patrimoniul este indivizibil.

111. Cum se clasifică drepturile patrimoniale:

a) drepturi reale şi drepturi de creanţă;

b) drepturi absolute şi drepturi relative;
c) drepturi principale şi drepturi accesorii.

112. Care subiect este determinat/nedeterminat în cazul drepturilor reale:

a) subiectul activ este nedeterminat;

b) subiectul pasiv este nedeterminat;
c) este determinat atât subiectul activ, cât şi subiectul pasiv.
113. Care sunt caracterele juridice ale drepturilor reale:

a) drepturile reale sunt drepturi absolute;

b) drepturile reale sunt drepturi relative;
c) drepturile reale sunt nelimitate ca număr.

114. Ce este dreptul de urmărire:

a) este un drept real accesoriu;

b) este posibilitatea recunoscută titularului unui drept real de a pretinde restituirea bunului
de la orice persoană la care acesta s‐ar afla;
c) este posibilitatea recunoscută titularului unui drept de creanţă de a pretinde restituirea
bunului de la orice persoană la care acesta s‐ar afla.

115. Ce este dreptul de preferinţă:

a) conferă titularului său prerogativa de a pretinde subiectului pasiv sau succesorilor acestuia
executarea obligaţiei asumate;
b) este posibilitatea recunoscută titularului unui drept de creanţă de a fi satisfăcut cu prioritate
faţă de titularii altor drepturi;
c) este posibilitatea recunoscută titularului unui drept real de a fi satisfăcut cu prioritate faţă
de titularii altor drepturi.

116. Ce caractere juridice prezintă drepturile de creanţă:

a) sunt drepturi accesorii;

b) sunt drepturi nelimitate ca număr;
c) sunt drepturi opozabile erga omnes.

117. Ce sunt obligaţiile reale:

a) reprezintă o categorie juridică intermediară între drepturile reale şi drepturile de creanţă;

b) se caracterizează prin faptul că au o opozabilitate mai mare decât drepturile de creanţă;
c) se caracterizează prin faptul că au o opozabilitate mai mică decât drepturile de creanţă, dar
mai mare decât drepturile reale.

118. Ce sunt obligaţiile reale de a face:

a) se mai numesc şi obligaţii scriptae în rem;

b) sunt îndatoriri ce revin deţinătorului unui bun determinat;
c) au ca izvor numai legea.

119. Sunt drepturi reale principale:

a) dreptul de uzufruct;
 b) dreptul de gaj;
c) dreptul de retenţie.

120. Sunt drepturi reale accesorii:

a) dreptul de folosinţă;
b) dreptul de ipotecă;
c) dreptul de servitute.

121. Ce este posesia:

a) se aplică drepturilor reale şi drepturilor de creanţă;

b) este stăpânirea de fapt a unui bun care, din punctul de vedere al comportării posesorului,
apare ca fiind manifestarea exterioară a unui drept real;
c) este o stare de drept care creează o prezumţie de proprietate.

122. Cum se pierde posesia:

a) prin pierderea elementului material – corpus;
b) numai prin pierderea elementului intenţional – animus;
c) prin pierderea elementului material – corpus – în situaţia în care posesia se exercită corpore
alieno.

123. Cum se realizează dobândirea posesiei:

a) prin întrunirea ambelor elemente constitutive;

b) prin întrunirea elementului material – corpus;
c) prin uzucapiune.

124. Care sunt viciile posesiei:

a) discontinuitatea;
b) dolul;
c) eroarea.

125. Care sunt efectele juridice pe care le produce posesia:

a) creează o prezumţie absolută de proprietate în materie imobiliară;

b) posesorul de bună‐credinţă sau de rea‐credinţă dobândeşte fructele lucrului;
c) posesia este apărată prin acţiunile posesorii.

126. Prin ce fel de acţiune se realizează protejarea posesiei:

a) acţiunea negatorie;
b) acţiunea posesorie;
c) acţiunea confesorie.

127. Ce caractere juridice prezintă acţiunile posesorii:

 a) sunt acţiuni personale;
b) sunt acţiuni reale;
c) sunt acţiuni petitorii.

128. Ce este acţiunea posesorie specială – reintegranda:

a) acţiunea prin care se apără posesia atunci când deposedarea sau tulburarea s‐a produs
prin violenţă;
b) acţiunea prin care se apără o posesie utilă;
c) acţiunea prin care se apără numai o posesie dobândită în baza unui just titlu cu dată certă.

129. Care sunt drepturile copărtaşilor în cazul proprietăţii comune pe cote‐părţi obişnuite sau
temporare:
a) fructele civile revin copărtaşului care a depus diligenţe pentru producerea lor, numai dacă
ceilalţi copărtaşi nu au fost împiedicaţi să participe la producerea şi culegerea lor;
b) regula unanimităţii se aplică tuturor actelor materiale şi juridice efectuate cu privire la
întregul bun;
c) fiecare copărtaş poate să exercite atributul dispoziţiei cu privire la întregul bun numai cu
respectarea regulii unanimităţii.

130. Ce este domeniul public:

a) totalitate de bunuri ce formează obiectul proprietăţii publice;

b) instituţie juridică ce are titulari strict determinaţi prin norma constituţională;
c) totalitatea bunurilor imobile aflate în circuitul civil.

131. Includerea bunurilor în domeniul public se face în funcţie de următoarele criterii:

a) declaraţia legii;
b) numai afectaţiunea bunurilor;
c) convenţia părţilor.

132. Ce bunuri intră în alcătuirea domeniului public:

a) numai bunurile de uz său interes public;

b) bunurile ce sunt destinate uzului său interesului public;
c) bunurile mobile şi imobile aflate în circuitul civil.

133. Cum se dobândeşte proprietatea publică:

a) prin expropriere pentru cauză de utilitate publică;

b) prin lege;
c) prin prescripţie achizitivă.

134. Care sunt subiectele dreptului de proprietate publică:

a) persoane fizice;
b) persoane juridice;
c) statul.
135. Care este regimul juridic al bunurilor proprietate publică:
a) pot fi date în administrare;
b) nu pot fi concesionate;
c) nu pot fi închiriate.
136. Care sunt modalităţile juridice ale dreptului de proprietate:
a) proprietatea privată;
b) proprietatea publică;
c) proprietatea anulabilă.

137. Formele proprietăţii comune pe cote‐părţi sunt:

a) proprietatea comună pe cote‐părţi forţată şi perpetuă;
b) proprietatea în devălmăşie;
c) proprietatea rezolubilă.

138. Proprietatea comună pe cote‐părţi prezintă următoarele caractere juridice:

a) fiecare coproprietar este titularul exclusiv al unei cote‐părţi din dreptul de proprietate
asupra bunului nedivizat din punct de vedere material;
b) oricare dintre titulari are un drept exclusiv cu privire la o fracţiune materială din bun;
c) fiecare coproprietar este titularul exclusiv al unei cote‐părţi din dreptul de proprietate
asupra bunului divizat din punct de vedere material.

139. Cum ia naştere proprietatea comună pe cote‐părţi obişnuită sau temporară:

a) dintr‐un contract translativ de proprietate având mai mulţi dobânditori;

b) printr‐o hotărâre judecătorească declarativă pronunţată într‐o acţiune având ca obiect
partajul de bunuri;
c) printr‐un testament.

140. Sunt cazuri de proprietate comună pe cote‐părţi forţată şi perpetuă:

a) indiviziunea;
b) coproprietatea forţată asupra bunurilor comune necesare sau utile pentru folosirea a
două imobile vecine;
c) dreptul de proprietate al soţilor asupra bunurilor dobândite de oricare dintre ei în timpul
căsătoriei.

141. Ce este proprietatea comună în devălmăşie:

a) acea formă a dreptului de proprietate comună caracterizat prin faptul că titularii săi au
determinată cota‐parte ideală din dreptul de proprietate asupra unor bunuri fracţionate în
materialitatea lor;
b) acea formă a dreptului de proprietate comună caracterizat prin faptul că titularii săi au
determinată cota‐parte ideală din dreptul de proprietate asupra unor bunuri nefracţionate în
materialitatea lor;
c) acea formă a dreptului de proprietate comună caracterizat prin faptul că titularii săi nu au
determinată cota‐parte ideală din dreptul de proprietate asupra unor bunuri nefracţionate
în materialitatea lor, bunurile aparţinând deopotrivă tuturor coproprietarilor.

142. Ce este partajul convenţional sau voluntar:

 a) pentru validitatea convenţiei de partaj nu este necesară prezenţa tuturor copărtaşilor;
b) presupune capacitatea restrânsă de exerciţiu a tuturor copărtaşilor;
c) reprezintă acordul de voinţă exprimat de toţi coproprietarii în sensul încetării proprietăţii
comune.

143. Ce soluţie poate adopta instanţa de judecată în cazul partajului judiciar:

a) partajarea prin echivalent a bunului;
b) atribuirea bunului către unul din copărtaşi;
c) încuviinţarea executării silite.

144. Căror acte juridice li se aplică regula unanimităţii:

a) actelor de conservare;
b) actelor de dispoziţie;
c) tuturor actelor juridice făcute cu privire la un bun deţinut în coproprietate.

145. Care este procedura exproprierii:

a) actul de declarare a utilităţii publice se publică în Monitorul Oficial sau în presa locală;
b) propunerile de expropriere nu se notifică titularilor drepturilor reale asupra imobilelor;
c) soluţionarea cererii de expropriere este de competenţa judecătoriei în a cărei rază
teritorială este situat bunul imobil propus pentru expropriere.

146. Din categoria acţiunilor petitorii fac parte:

a) acţiunea în grăniţuire;
b) acţiunea posesorie generală;
c) acţiunea posesorie specială.

147. Ce este grăniţuirea:

a) acţiunea reală prin care reclamantul, proprietarul unui bun, contestă în faţa instanţei de
judecată că pârâtul are un drept real, dezmembrământ al dreptului de proprietate cu privire
la acel bun;
b) acţiunea reală prin care reclamantul solicită obligarea pârâtului la recunoaşterea existenţei
unui drept real, dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra imobilului proprietatea
altei persoane, precum şi obligarea pârâtului la respectarea acestui drept;
c) acţiunea reală prin care reclamantul solicită instanţei să determine, în contradictoriu cu
pârâtul, prin semne exterioare, întinderea proprietăţilor părţilor.

148. Ce caractere juridice prezintă acţiunea în grăniţuire:

a) acţiune reală;
b) acţiune posesorie;
c) acţiune personală.
149. Acţiunea în revendicare prezintă următoarele caractere juridice:
a) este o acţiune petitorie;
b) este o acţiune posesorie;
c) este o acţiune personală.

150. Ce este acţiunea în revendicare:

a) acţiunea reală, petitorie, prin care reclamantul solicită instanţei de judecată să‐i recunoască
dreptul de proprietate asupra unui bun determinat şi să‐l oblige pe pârât la restituirea
posesiei bunului;
b) acţiunea reală prin care se apără posesia bunului;
c) acţiunea petitorie prin care reclamantul contestă că pârâtul are un drept real,
dezmembrământ al dreptului de proprietate cu privire la bunul pe care‐l posedă.
151. Cine poate să exercite acţiunea în revendicare:

a) posesorul bunului;
b) coproprietarul bunului;
c) proprietarul exclusiv al bunului.

152. Care este obiectul material al acţiunii în revendicare:

a) bunuri imobile individual determinate;

b) bunuri mobile aflate în posesia nelegitimă a pârâtului;
c) bunuri imobile sau bunuri mobile individual determinate, aflate în posesia nelegitimă a
pârâtului.

153. Cine este titularul acţiunii în revendicare:

a) proprietarul exclusiv al bunului;

b) coproprietarul bunului;
c) posesorul bunului.

154. Care acte juridice constituie titlu în materia revendicării imobiliare:

a) actele juridice constitutive;

b) actele juridice translative de proprietate;
c) actele constitutive şi actele translative.

155. În cazul acţiunii în revendicare imobiliară, dacă reclamantul are titlu, el va câştiga procesul dacă:

a) titlul emană de la un terţ;

b) data titlului este posterioară posesiei pârâtului;
c) titlul reclamantului este un act autentic.
 DREPT CIVIL. CONTRACTE SPECIALE

1. În cazul contractului de vânzare‐cumpărare:

a) transmiterea proprietăţii nu este de esenţa contractului de vânzare‐cumpărare;

b) contractul de vânzare‐cumpărare nu poate avea ca obiect o universalitate;

c) dreptul real de uz poate forma obiectul contractului de vânzare‐cumpărare.

2. Contractul de vânzare‐cumpărare:

a) este, în principiu, un contract sinalagmatic;

b) este, în principiu, un contract cu titlu oneros;

c) este, în principiu, un contract comutativ.

3. În cazul contractului de vânzare‐cumpărare ce are ca obiect un lucru dintre două determinate

(certe) dar numai alternativ:

a) dacă piere fortuit unul dintre lucruri până în momentul alegerii, vânzătorul îl datorează
pe celălalt;

b) dacă ambele lucruri au pierit, indiferent din ce motiv, obligaţia vânzătorului de a preda
lucrul vândut este stinsă;

c) dacă ambele lucruri au pierit în mod fortuit, vânzătorul poate fi obligat la plata daunelor‐
interese pentru neexecutare.

4. În cazul vânzării bunurilor viitoare:

a) dacă lucrul vândut este un bun de gen, transmiterea proprietăţii operează din momentul
realizării acordului de voinţă;

b) în toate cazurile, riscurile se transmit asupra cumpărătorului odată cu dreptul de

proprietate;

c) în unele cazuri, contractul de vânzare‐cumpărare poate avea caracter aleatoriu.

5. Promisiunea unilaterală de vânzare:

a) este un act juridic unilateral întrucât creează obligaţii numai pentru promitent;
 b) în mod excepţional, poate fi un contract sinalagmatic;

c) se transformă în contract de vânzare‐cumpărare dacă beneficiarul optează, înăuntrul

termenului stabilit, în sensul cumpărării bunului.

6. În cazul promisiunii bilaterale de vânzare‐cumpărare:

a) hotărârea care ţine loc de contract de vânzare‐cumpărare operează transferul proprietăţii

de la data încheierii promisiunii;

b) dacă atât promitentul‐vânzător cât şi promitentul‐cumpărător s‐au înţeles asupra lucrului şi

asupra preţului, contractul de vânzare‐cumpărare s‐a încheiat valabil;

c) promitentul‐vânzător are dreptul să vândă bunul unei alte persoane.

7. În cazul contractului de vânzare‐cumpărare:

a) acesta reprezintă, în toate cazurile, un act de dispoziţie atât pentru vânzător, cât şi pentru
cumpărător;
b) vânzarea între concubini este interzisă de lege;

c) tutorii nu pot cumpăra bunurile persoanelor de sub tutela lor cât timp socotelile
definitive ale tutelei n‐au fost date şi primite.

8. În privinţa obiectului contractului de vânzare‐cumpărare:

a) dacă părţile au avut în vedere un lucru existent, dar acel lucru era pierit total în momentul
încheierii contractului, vânzarea este lovită de nulitate relativă;

b) bunurile din domeniul privat al statului şi al unităţilor administrativ‐teritoriale sunt

imprescriptibile nu numai extinctiv, ci şi achizitiv;

c) bunurile proprietate publică pot fi concesionate sau închiriate prin licitaţie publică.

9. În cazul vânzării unui bun individual determinat care aparţine altuia, nulitatea relativă a
contractului pentru eroare poate fi invocată:

a) numai de către adevăratul proprietar;

b) în principiu, de către cumpărător şi succesorii lui;

 c) de către cumpărător, succesorii lui, adevăratul proprietar şi vânzător.

10. În materia contractului de vânzare‐cumpărare:

a) terţul desemnat de ambele părţi pentru stabilirea preţului contractului este mandatarul
comun al părţilor, iar mandatul poate fi revocat de oricare dintre părţi;

b) dacă terţul desemnat nu poate sau nu vrea să determine preţul, vânzarea este nulă;

c) dacă terţul desemnat nu poate sau nu vrea să determine preţul, în toate cazurile instanţa de
judecată este competentă să determine preţul său persoana terţului.

11. În privinţa preţului contractului de vânzare‐cumpărare:

a) prin preţ sincer se înţelege acel preţ care nu este derizoriu (infim);

b) în cazul în care preţul este fictiv (simulat), contractul este nul ca vânzare‐cumpărare;

c) în cazul preţului derizoriu, contractul este nul ca vânzare‐cumpărare, dar poate subzista ca
donaţie deghizată.

12. În cazul în care există o disproporţie vădită între preţ şi valoarea reală a lucrului vândut:

a) minorul sub 14 ani poate cere numai nulitatea absolută a contractului de vânzare‐
cumpărare;

b) majorul poate invoca, în mod excepţional, nulitatea absolută a contractului de vânzare‐

cumpărare;

c) majorul nu poate invoca nici nulitatea relativă şi nici nulitatea absolută a contractului de
vânzare‐cumpărare.

13. În cazul contractului de vânzare‐cumpărare:

a) vânzătorul de bună‐credinţă poate fi obligat la daune‐interese în cazul în care se produce

evicţiunea;

b) vânzătorul de bună‐credinţă poate fi obligat la daune‐interese dacă lucrul vândut are vicii
ascunse;

c) vânzătorul răspunde întotdeauna numai pentru viciile ascunse existente la momentul

încheierii contractului.

14. În cazul evicţiunii parţiale, cumpărătorul:

 a) nu poate cere rezoluţiunea vânzării;

b) poate solicita valoarea părţii pierdute prin efectul evicţiunii;

c) poate solicita o parte din preţ, proporţională cu partea pierdută prin efectul evicţiunii.

15. În cazul contractului de vânzare‐cumpărare:

a) vânzătorul de bună‐credinţă nu poate fi obligat la daune‐interese nici în cazul în care se

produce evicţiunea şi nici dacă lucrul vândut are vicii ascunse;

b) nu există obligaţie de garanţie pentru vicii ascunse în cazul vânzării prin licitaţie publică;

c) răspunderea vânzătorului pentru vicii ascunse este condiţionată de cunoaşterea viciului de

către acesta.

16. Acţiunea vânzătorului pentru rezoluţiunea vânzării în cazul neplăţii preţului este o acţiune reală,
ceea ce înseamnă că:

a) urmăreşte persoana cumpărătorului;

b) urmăreşte lucrul vândut;

c) rezoluţiunea se răsfrânge, în toate cazurile, şi asupra terţilor dobânditori de drepturi asupra

lucrului vândut.

17. În cazul vânzării pe încercate:

a) contractul se consideră încheiat în momentul realizării condiţiei

suspensive a încercării lucrului de către cumpărător;

b) pe perioada încercării riscul pieirii fortuite a lucrului vândut este

suportat de către cumpărător;

c) după îndeplinirea condiţiei suspensive, cumpărătorul devine proprietar al lucrului, în mod

retroactiv, adică din ziua încheierii contractului.

18. În urma exercitării retractului litigios:

a) vânzarea dreptului litigios se desfiinţează faţă de retractant, însă cu efecte numai pentru
viitor;

b) retractul nu produce efecte între cedent şi cesionar;

c) dacă cesionarul nu i‐a plătit cedentului preţul cesiunii, acesta din urmă îl
poate solicita de la retractant.
19. În cazul vânzării unei moşteniri:

a) aceasta poate interveni după deschiderea moştenirii, cu excepţia situaţiei în care s‐ar obţine
consimţământul persoanei despre a cărei moştenire este vorba;

b) legatarul cu titlu particular nu poate fi vânzătorul unui drept succesoral;

c) după intervenirea vânzării, creditorii moştenirii nu‐1 vor mai putea urmări pe vânzător
pentru datoriile succesiunii.

20. În cazul contractului de vânzare‐cumpărare:

a) dacă moştenirea vândută cuprinde drepturi de creanţă, pentru opozabilitatea vânzării faţă
de terţi nu este necesară îndeplinirea formelor de publicitate;

b) în ipoteza vânzării cu grămada, proprietatea şi riscurile trec asupra cumpărătorului la data

încheierii contractului, independent de operaţiunea de individualizare;

c) în cazul vânzării pe încercate, cumpărătorul poate refuza obiectul contractului pentru simplul
motiv că nu‐i place.

21. În cazul promisiunii unilaterale de vânzare:

a) în cazul în care vânzarea proiectată are ca obiect un teren, promisiunea unilaterală de

vânzare‐cumpărare trebuie să îmbrace forma autentică cerută ad validitatem;

b) dacă în schimbul dreptului de opţiune ce i se conferă, beneficiarul promisiunii se obligă la

plata unei sume de bani, promisiunea unilaterală se transformă într‐o promisiune bilaterală de
vânzare‐cumpărare;

c) obligaţia promitentului este transmisibilă.

22. Vânzarea lucrului altuia este lovită de nulitate absolută:

a) când ambele părţi au cunoscut faptul că lucrul vândut este proprietatea unei alte persoane
decât vânzătorul;

b) când niciuna dintre părţi nu a cunoscut faptul că lucrul vândut este proprietatea unei alte
persoane decât vânzătorul;

c) când numai vânzătorul a cunoscut faptul că lucrul vândut este proprietatea unei alte
persoane decât vânzătorul.

23. În cazul contractului de vânzare‐cumpărare:

 a) obligaţia negativă a vânzătorului de a nu‐1 tulbura pe cumpărător în liniştita folosinţă a
lucrului este de esenţa vânzării;

b) obligaţia de garanţie a vânzătorului pentru evicţiunea rezultând din fapta unui terţ este de
esenţa vânzării;

c) niciuna dintre obligaţiile de garanţie menţionate la literele a) şi b) de mai sus nu sunt de

esenţa vânzării.

24. În cazul obligaţiei vânzătorului de garanţie contra evicţiunii:

a) în toate cazurile, vânzătorul nu poate răspunde de împrejurările ivite după încheierea

contractului;

b) vânzătorul este garant numai dacă tulburarea din partea terţului este o tulburare de drept;

c) obligaţia de garanţie contra evicţiunii nu subzistă în cazul invocării de către terţi a unui
drept de creanţă.

25. În cazul acţiunii în garanţie pentru evicţiune a cumpărătorului împotriva vânzătorului:

a) acţiunea se prescrie în termen de un an;

b) termenul de prescripţie începe să curgă de la data încheierii contractului de vânzare‐

cumpărare;

c) termenul de prescripţie începe să curgă de la data producerii evicţiunii.

26. În cazul obligaţiei vânzătorului de garanţie contra viciilor lucrului vândut:

a) constatând existenţa viciilor ascunse, cumpărătorul poate cere anularea contractului de

vânzare‐cumpărare;
b) posibilitatea cumpărătorului de a lua cunoştinţă de viciul lucrului se apreciază in abstracto,
avându‐se în vedere un cumpărător prudent şi diligent;

c) dacă proprietatea nu se transmite din momentul încheierii contractului,

vânzătorul nu răspunde şi pentru viciile ivite ulterior vânzării.

27. În cazul obligaţiei vânzătorului de garanţie contra viciilor lucrului vândut:

a) dacă cumpărătorul a înstrăinat lucrul vândut, acţiunea redhibitorie nu poate fi exercitată de

către subdobânditor;

b) dacă vânzătorul nu a cunoscut viciul lucrului vândut, el poate fi obligat numai la

restituirea preţului şi a cheltuielilor vânzării;
 c) dacă lucrul vândut a pierit din cauza viciilor, vânzătorul este obligat, în toate cazurile şi la
plata daunelor‐interese.

28. În privinţa obligaţiei cumpărătorului de plată a preţului:

a) în principiu, obligaţia de plată a preţului trebuie să se facă la locul unde se procedează la

predarea lucrului vândut;

b) cumpărătorul este obligat să plătească dobândă până la efectiva achitare a preţului numai
dacă şi din momentul în care a fost pus în întârziere prin cerere de chemare în judecată;

c) când cumpărătorul are motive de a se teme de vreo evicţiune, el are dreptul în toate cazurile
să suspende plata preţului până ce vânzătorul va face să înceteze tulburarea sau îi va da o
cauţiune.

29. În cazul vânzării pe gustate:

a) aceasta este o vânzare sub condiţie;

b) cumpărătorul poate refuza încheierea contractului pe simplul motiv că nu‐i place marfa
gustată;

c) în cazul vânzării pe gustate proprietatea şi riscurile trec asupra cumpărătorului din

momentul încheierii contractului de vânzare‐cumpărare.

30. În cazul contractului de vânzare‐cumpărare:

a) vânzarea cu pact de răscumpărare este o vânzare supusă unei condiţii suspensive exprese;
b) în cazul vânzării unei moşteniri, garanţia de drept presupune că vânzătorul răspunde numai
de calitatea sa de moştenitor, nu şi de conţinutul universalităţii transmise;
c) retractul litigios poate fi exercitat numai în faţa instanţei cu ocazia dezbaterii procesului, nu
şi pe cale extrajudiciară.

31. Locatarul (care este un detentor precar) poate folosi acţiunile posesorii:

a) atunci când acela care îl tulbură este locatorul;

b) atunci când acela care îl tulbură pretinde că este adevăratul proprietar al lucrului dat în
locaţiune;
c) atunci când acela care îl tulbură nu invocă niciun drept asupra lucrului dat în locaţiune.

32. Pentru încheierea valabilă a contractului de locaţiune pentru o perioadă 3 ani:

a) locatorul trebuie să aibă capacitatea pentru a face acte de administrare;

b) locatarul trebuie să aibă capacitatea pentru a face acte de dispoziţie;

c) atât locatorul cât şi locatarul trebuie să aibă capacitatea pentru a face acte de dispoziţie.
33. În cazul contractului de locaţiune:

a) chiria poate consta numai într‐o sumă de bani;

b) chiria poate să constea într‐o sumă de bani sau o altă prestaţie;

c) chiria nu poate fi lăsată la aprecierea unui terţ ales de către părţile contractante.

34. Contractul de locaţiune încetează:

a) prin moartea locatorului;
b) prin moartea locatarului;
c) dacă moştenitorul uneia dintre părţile decedate este cealaltă parte.

35. Contractul de locaţiune încetează prin denunţare unilaterală:

a) dacă părţile sau legea n‐au determinat durata locaţiunii, cu condiţia respectării
termenului de preaviz;
b) în cazul locaţiunii cu termen, cu condiţia respectării termenului de preaviz;
c) în cazul locaţiunii cu termen cu respectarea termenului de preaviz, dacă denunţarea
unilaterală provine de la locatar.

36. În cazul tacitei relocaţiuni:

a) operează un nou contract de locaţiune, pe durată nedeterminată;

b) se prelungeşte contractul iniţial pentru aceeaşi perioadă;

c) operează un nou contract de locaţiune pentru aceeaşi perioadă că şi cel iniţial.

37. În cazul tacitei relocaţiuni:

a) concediul trebuie să fie anunţat înainte de expirarea termenului prevăzut în contract, dar
fără respectarea termenului de preaviz;
b) concediul trebuie să fie anunţat înainte de expirarea termenului prevăzut în contract, dar cu
respectarea termenului de preaviz;
c) dacă s‐a anunţat concediul, locatarul poate opune tacita relocaţiune, dacă a continuat să
folosească lucrul închiriat.

38. În cazul încetării locaţiunii prin pieirea lucrului:

a) contractul este desfăcut numai dacă pieirea lucrului închiriat se datorează culpei uneia
dintre părţi;
b) dacă lucrul închiriat a pierit numai în parte, rezilierea contractului va fi decisă de instanţa
de judecată;
 c) dacă lucrul închiriat a pierit în mod fortuit locatarul va fi obligat la plata chiriei până la
expirarea termenului contractual.

39. În cazul cesiunii locaţiunii:

a) obiectul cesiunii îl formează contractul de locaţiune în întregul său;

b) cesionarul are acţiune directă împotriva locatorului pentru a cere executarea contractului
de locaţiune sau rezilierea lui pentru neexecutare cu daune‐interese;

c) cedentul se bucură de privilegiul locatorului de imobile.

40. În privinţa contractului de sublocaţiune:

a) atunci când este permisă, sublocaţiunea nu poate fi convenită în condiţii

diferite faţă de contractul principal;

b) sublocaţiunea nu produce efecte faţă de locator;

c) locatorul şi sublocatarul au o acţiune directă unul împotriva celuilalt.

41. În cazul contractului de locaţiune:

a) locatorul răspunde pentru viciile ascunse ale lucrului chiar dacă a fost de bună‐credinţă la
încheierea contractului;

b) locatorul răspunde numai pentru viciile ascunse care existau la momentul încheierii
contractului, nu şi pentru cele ce provin din cauze ulterioare;

c) locatorul nu poate fi obligat la plata daunelor‐interese, dacă nu a cunoscut viciile ascunse ale
lucrului închiriat.

42. În cazul contractului de locaţiune:

a) dacă imobilul închiriat a pierit în totalitate, locatorul are obligaţia să‐1 reconstruiască;
b) locatarul nu răspunde de pieirea sau deteriorarea lucrului din cauza vechimii, forţei
majore sau cazului fortuit;

c) dacă locatarul a făcut lucrări de construcţii sau reparaţii pe durata derulării contractului, se
prezumă că a fost un constructor de bună‐credinţă.

43. În cazul contractului de mandat:

a) când mandatul este special sau autentic, acceptarea ofertei de mandat nu poate fi tacită;

b) pentru încheierea actelor de dispoziţie mandatarul trebuie să aibă întotdeauna o procură

specială;

c) pentru încheierea actelor juridice strict personale, mandatarul trebuie să aibă din partea
mandantului o procură autentică.

44. În cazul ridicării sumelor de bani de pe un libret CEC de către mandatar (titular al clauzei de
împuternicire), termenul de prescripţie a acţiunii intentate de către mandant (titularul libretului) având
ca obiect predarea sumelor de bani ridicate de la CEC începe să curgă:

a) de la data naşterii raportului de drept (încheierea contractului de mandat);

b) de la data retragerii sumelor de bani de la CEC de către mandatar;

c) de la data la care mandantul (titularul de libret) a cunoscut sau trebuia să cunoască

paguba ce i‐a fost pricinuită de către mandatar prin ridicarea sumelor de bani.

45. În privinţa formei contractului de mandat:

a) când mandatul este un contract consensual, consimţământul părţilor nu poate fi dat în mod
tacit;

b) oferta de mandat special trebuie să fie expresă;

c) în cazul mandatului autentic, acceptarea ofertei de mandat nu poate fi tacită.

46. În ceea ce priveşte contractul de mandat:

a) actele juridice cu caracter strict personal (de exemplu, testamentul) pot fi făcute prin
mandatar cu procură specială;

b) mandatul dat pentru mai multe operaţiuni determinate este un mandat general;
c) mandatul conceput în termeni generali nu este valabil pentru acte de dispoziţie.

47. În privinţa obligaţiilor mandatarului:

a) în cazul executării necorespunzătoare a obligaţiei de a executa mandatul, mandatarul este

răspunzător nu numai de doi, dar şi de culpă simplă;

b) dacă mandatul este cu titlu oneros, răspunderea mandatarului se va aprecia în funcţie de

diligenţa pe care o depune în propriile sale treburi;

c) diligenţa cerută mandatarului în privinţa păstrării sumelor de bani primite de la mandant va

fi apreciată cu mai multă rigurozitate dacă mandatul este cu titlu gratuit.

48. În privinţa obligaţiilor mandatarului:

a) în virtutea obligaţiei de a da socoteală, mandatarul este dator să predea mandantului doar

acele bunuri primite în executarea mandatului care s‐ar cuveni mandantului;

b) sumele de bani cuvenite mandantului şi întrebuinţate de mandatar în folosul său sunt

producătoare de dobânzi din ziua întrebuinţării, fără să fie nevoie de vreo punere în întârziere;

c) sumele de bani cuvenite mandantului şi întrebuinţate de mandatar în folosul său sunt

producătoare de dobânzi din ziua în care i s‐au cerut aceste sume.
49. În cadrul obligaţiilor mandatarului:

a) în cazul în care mandatarul şi‐a substituit o terţă persoană, aceasta poate intenta o acţiune
directă împotriva mandantului;

b) în cazul în care mandatarul şi‐a substituit o terţă persoană, mandantul poate intenta o
acţiune directă împotriva acelei persoane;

c) dacă împuternicirea a fost dată printr‐un singur mandat mai multor mandatari, aceştia vor
răspunde solidar pentru executarea mandatului.

50. În privinţa obligaţiilor mandantului:

a) mandantul are obligaţia să plătească dobânzi la sumele avansate de mandatar în

executarea mandatului, iar dobânzile curg, fără punere în întârziere, din ziua când mandatarul
a făcut plata;

b) chiar dacă actul în vederea căruia a fost conferit mandatul nu a putut fi încheiat, în cazul
mandatului cu titlu oneros mandantul este obligat întotdeauna să plătească suma stipulată în
contractul de mandat;

c) în cazul pluralităţii de mandanţi, nu există solidaritate între ei pentru efectele mandatului

decât dacă solidaritatea s‐a stipulat în mod expres.

51. În privinţa efectelor mandatului faţă de terţi:

a) ratificarea de către mandant a actelor încheiate de mandatar cu depăşirea împuternicirilor

primite produce efecte între părţi şi succesorii lor de la data ratificării;

b) ca urmare a actelor încheiate de mandatarul reprezentant, între mandant şi terţi se creează

raporturi juridice directe;

c) pentru actele sale excesive (care depăşesc limitele împuternicirii) mandatarul este
întotdeauna răspunzător faţă de terţi, în sensul că este ţinut să le garanteze validitatea actelor.

52. În cazul încetării contractului de mandat:

a) în cazul pluralităţii de mandanţi, revocarea se poate face numai prin consimţământul

tuturor mandanţilor;

b) revocarea – atât expresă, cât şi tacită – produce efecte atât pentru trecut, cât şi pentru viitor;

c) dacă renunţarea mandatarului este de natură să‐l păgubească pe mandant, mandatarul va

răspunde în toate cazurile faţă de mandant.

53. În cazul încetării contractului de mandat:

a) contractele încheiate cu terţii de bună‐credinţă după încetarea mandatului sunt valabile şi

opozabile mandantului, chiar dacă mandatarul a cunoscut cauza de încetare a mandatului;

b) numirea unui nou mandatar pentru aceeaşi operaţiune juridică echivalează în toate cazurile
cu revocarea mandatarului precedent;
 c) atât în cazul mandatului cu titlu oneros, cât al celui cu titlu gratuit, mandatarul poate cere ca
mandantul să fie obligat la plata unei indemnizaţii, dacă revocarea este intempestivă sau
abuzivă.

54. În cazul contractului de interpunere:

a) dacă este valabil, raporturile dintre mandant şi mandatar (persoana interpusă) se

reglementează potrivit regulilor de la mandat;

b) chiar dacă terţul cocontractant nu este părtaş la simulaţie, se stabilesc raporturi juridice între
acesta şi mandant;

c) actul secret poate fi invocat de mandant împotriva terţului care nu a participat la simulaţie
şi a fost de bună‐credinţă.

55. În cazul contractului de mandat:

a) la încheierea contractului, mandantul trebuie să aibă, în toate cazurile, capacitate deplină de

exerciţiu;

b) facultatea de revocare unilaterală există atât pentru mandatul cu titlu gratuit, cât şi pentru
cel cu titlu oneros;

c) dacă mandatul cu titlu oneros a fost executat după expirarea termenului stipulat, mandantul
nu este obligat să‐i plătească mandatarului remuneraţia chiar dacă se foloseşte de actul încheiat
de acesta.

56. Cum este termenul de preaviz la încetarea locaţiunii?

a) legal;

b) convenţional;

c) lăsat exclusiv la aprecierea instanţei.

57. Ce are drept consecinţa principală cesiunea locaţiunii?

a) schimbarea persoanei locatorului;

b) schimbarea locatorului şi a locatarului;

c) modificarea raportului juridic.

58. Pentru ce răspunde locatorul?

a) pentru viciile existente la momentul încheierii contractului;

b) pentru viciile anterioare încheierii contractului;

c) pentru viciile aparente şi ascunse.

59. Locaţiunea este un contract unilateral, cu executare succesivă sau gratuit?

a) unilateral;

b) cu executare succesivă;

c) gratuit.

60. Cum este gratuit comodatul?

a) prin esenţa sa;

b) numai prin natura sa;

c) numai ca excepţie, poate fi oneros.

61. Comodatul este un contract unilateral, bilateral sau multilateral?

a) unilateral sau bilateral;

b) unilateral, chiar dacă comodantul are obligaţii postcontractuale;

c) bilateral sau multilateral.

62. Riscul pieirii fortuite este suportat de comodatar?

a) de regulă;

b) când prelungeşte folosinţa după scadenţă;

c) împreună cu comodantul.

63. În cazul pluralităţii de comodatari răspunderea cum este?

a) solidară;

b) divizibilă;

c) potrivit regulii în materie contractuală.

64. Comodatul este un contract consensual, real sau solemn?

a) consensual;

b) real;

c) solemn.

65. Ce reprezintă dobânda moratorie în împrumutul de consumaţie?

 a) preţul împrumutului;

b) daune – interese pentru întârziere;

c) preţul devalorizării banilor.

66. Care este procentul pe care nu‐l poate depăşi, în raporturile civile, dobânda convenţională?
a) nu poate depăşi dobânda legală;

b) nu poate depăşi 42% din dobânda legală;

c) nu poate depăşi 50% din dobânda legală.

67. Plata dobânzii poate fi efectuată anticipat, dar pe ce perioadă?

a) pe cel mult 3 luni;

b) pe cel mult 6 luni;

c) pe cel mult 1 an.

68. Contractul de mandat este un contract intuitu personae său real?

a) intuitu personae;

b) solemn, afară de excepţiile expres prevăzute de lege;

c) real.

69. Ce fel de mandat este mandatul ce rezultă din împrejurări ce fac neîndoielnică voinţa părţilor?

a) aparent;

b) tacit;

c) special

70. Care sunt obligaţiile mandatarului?

a) datorează dobânzi, în cazul în care a întrebuinţat în folosul său sumele de bani cuvenite
mandantului, din ziua întrebuinţării, fără a fi nevoie de vreo punere în întârziere;

b) nu poate renunţa la mandat în cazul în care mandatul este cu titlu oneros;

c) răspunde de pieirea fortuită a lucrului deţinut în baza mandatului în toate cazurile în care se
dovedeşte că l‐ar fi putut salva sacrificând un lucru al său.

71. Mandatarul trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină sau nu poate renunţa unilateral la
mandat?

a) trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină;

 b) nu poate renunţa unilateral la mandat;
c) este îndreptăţit să solicite obligarea mandantului la plata cheltuielilor făcute pentru
executarea mandatului numai dacă a fost încheiat actul juridic pentru care s‐a dat mandatul.

72. Sumele de bani cuvenite mandantului şi întrebuinţate de mandatar în propriul folos produc
dobânzi de la ce dată?

a) când mandantul a cerut acele sume;

b) întrebuinţării acelor sume de către mandatar;

c) introducerii cererii de chemare în judecată având ca obiect restituirea sumelor respective.

73. În caz de pluralitate de mandatari, cum se poate executa mandatul?

a) aceştia trebuie să execute împreună mandatul, dacă nu s‐a prevăzut altfel în contract;

b) aceştia sunt de drept obligaţi solidar faţă de mandant;

c) fiecare poate executa mandatul singur, dacă nu s‐a prevăzut altfel în contract.

74. În caz de pluralitate de mandatari, cum sunt aceştia ţinuţi să răspundă pentru actele încheiate?

a) nelimitat şi indivizibil;

b) solidar, chiar dacă nu s‐a stipulat expres;

c) fiecare pentru actele încheiate, adică divizibil.

75. Cum poate fi răspunderea mandatarului?

a) modificată de părţi;

b) numai atenuată;

c) numai agravată.

76. Cum este mandatul ce rezultă din împrejurări ce fac neîndoielnică voinţa părţilor?

a) mandat aparent;

b) mandat tacit;

c) mandat special.

77. Când încetează mandatul?

a) numai la moartea mandatarului;

b) la moartea mandantului;

c) numai la moartea mandantului.

78. Ce este autocontractul?

a) nu este un act cu sine însuşi;

b) este o dublă reprezentare;

c) un mandat în interes comun.

79. Dovada mandatului tacit (între părţi) cum se poate face?

a) prin orice mijloc de probă, dar numai în cazuri de excepţie;

b) numai prin înscris (peste 250 lei);

c) prin proba cu martori.

80. Cum poate fi mandatul?

a) numai cu titlu gratuit;

b) numai remunerat;

c) cu titlu gratuit sau oneros.

81. În mandatul oneros, când mandantul trebuie să aibă capacitate deplină?

a) numai dacă mandatarul săvârşeşte acte de dispoziţie;

b) numai dacă mandatarul săvârşeşte acte de administrare;

c) pentru orice act.

82. Când este general mandatul?

a) sunt împuternicite mai multe persoane;

b) împuternicirea nu are limite;

c) se dă pentru o singură operaţie juridică.

83. În cazul contractului de vânzare‐cumpărare, transmiterea proprietăţii este sau nu de esenţa

contractului de vânzare‐cumpărare?

a) transmiterea proprietăţii nu este de esenţa contractului de vânzare‐cumpărare;

b) contractul de vânzare‐cumpărare nu poate avea ca obiect o universalitate;

c) dreptul real de uz poate forma obiectul contractului de vânzare‐cumpărare.

84. Contractul de vânzare‐cumpărare este, în principiu, ce fel de contract?

a) este, în principiu, un contract sinalagmatic;

b) este, în principiu, un contract cu titlu oneros;

c) este, în principiu, un contract consensual.

85. În cazul contractului de vânzare‐cumpărare ce are ca obiect un lucru dintre două determinate (certe)
dar numai alternativ, dacă piere fortuit unul dintre lucruri până în momentul alegerii, ce datorează
vânzătorul?

a) dacă piere fortuit unul dintre lucruri până în momentul alegerii vânzătorul îl datorează pe
celălalt;

b) dacă ambele lucruri au pierit, indiferent din ce motiv, obligaţia vânzătorului de a preda
lucrul vândut este stinsă;

c) dacă ambele lucruri au pierit în mod fortuit, vânzătorul poate fi obligat la plata daunelor‐
interese pentru neexecutare.

86. În cazul vânzării bunurilor viitoare, când poate avea caracter aleatoriu contractul de vânzare‐
cumpărare?

a) dacă lucrul vândut este un bun de gen, transmiterea proprietăţii operează din momentul
realizării acordului de voinţă;

b) în toate cazurile, riscurile se transmit asupra cumpărătorului odată cu dreptul de

proprietate;

c) în unele cazuri, contractul de vânzare‐cumpărare poate avea caracter aleatoriu.

87. Poate fi un contract sinalagmatic promisiunea unilaterală de vânzare?

a) este un act juridic unilateral întrucât creează obligaţii numai pentru promitent;

b) în mod excepţional, poate fi un contract sinalagmatic;

c) se transformă în contract de vânzare‐cumpărare dacă beneficiarul optează, înăuntrul

termenului stabilit, în sensul cumpărării bunului.

88. În cazul promisiunii bilaterale de vânzare‐cumpărare, ce drepturi are promitentul‐vânzător?

a) hotărârea care ţine loc de contract de vânzare‐cumpărare operează transferul proprietăţii

de la data încheierii promisiunii;

b) dacă atât promitentul‐vânzător cât şi promitentul‐cumpărător s‐au înţeles asupra lucrului şi

asupra preţului, contractul de vânzare‐cumpărare s‐a încheiat valabil;

c) promitentul‐vânzător are dreptul să vândă bunul unei alte persoane.

89. În cazul contractului de vânzare‐cumpărare, ce nu pot tutorii?

 a) aceasta reprezintă, în toate cazurile, un act de dispoziţie atât pentru vânzător, cât şi pentru
cumpărător;

b) vânzarea între concubini este interzisă de lege;

c) tutorii nu pot cumpăra bunurile persoanelor de sub tutela lor cât timp socotelile
definitive ale tutelei n‐au fost date şi primite.

90. În privinţa obiectului contractului de vânzare‐cumpărare, cum pot fi bunurile proprietate publică
concesionate sau închiriate?

a) dacă părţile au avut în vedere un lucru existent, dar acel lucru era pierit total în momentul
încheierii contractului, vânzarea este lovită de nulitate relativă;

b) bunurile din domeniul privat al statului şi al unităţilor administrativ‐teritoriale sunt

imprescriptibile nu numai extinctiv, ci şi achizitiv;

c) bunurile proprietate publică pot fi concesionate sau închiriate prin licitaţie publică.

91. În privinţa preţului contractului de vânzare‐cumpărare, când este nul contractul de vânzare‐
cumpărare?

a) prin preţ sincer se înţelege acel preţ care nu este derizoriu (infim);

b) în cazul în care preţul este fictiv (simulat), contractul este nul ca vânzare‐cumpărare;
c) în cazul preţului derizoriu, contractul este nul ca vânzare‐cumpărare, dar poate subzista ca
donaţie deghizată.

92. În cazul contractului de vânzare‐cumpărare, care sunt obligaţiile vânzătorului?

a) vânzătorul de bună‐credinţă poate fi obligat la daune‐interese în cazul în care se produce

evicţiunea;

b) vânzătorul de bună‐credinţă poate fi obligat la daune‐interese dacă lucrul vândut are vicii
ascunse;

c) vânzătorul răspunde întotdeauna numai pentru viciile ascunse existente la momentul

încheierii contractului.

93. În cazul evicţiunii parţiale, care pot fi solicitările cumpărătorului?

a) nu poate cere rezoluţiunea vânzării;

b) poate solicita valoarea părţii pierdute prin efectul evicţiunii;

c) poate solicita o parte din preţ, proporţională cu partea pierdută prin efectul evicţiunii.
94. În cazul contractului de vânzare‐cumpărare, când nu există obligaţie de garanţie pentru vicii
ascunse?

a) vânzătorul de bună‐credinţă nu poate fi obligat la daune‐interese nici în cazul în care se

produce evicţiunea şi nici dacă lucrul vândut are vicii ascunse;

b) nu există obligaţie de garanţie pentru vicii ascunse în cazul vânzării prin licitaţie publică;

c) răspunderea vânzătorului pentru vicii ascunse este condiţionată de cunoaşterea viciului de

către acesta.

95. Acţiunea vânzătorului pentru rezoluţiunea vânzării în cazul neplăţii preţului este o acţiune reală,
ceea ce înseamnă că:

a) urmăreşte persoana cumpărătorului;

b) urmăreşte lucrul vândut;

c) rezoluţiunea se răsfrânge, în toate cazurile, şi asupra terţilor dobânditori de drepturi asupra

lucrului vândut.

96. În cazul vânzării pe încercate, când devine cumpărătorul proprietar al lucrului?

a) contractul se consideră încheiat în momentul realizării condiţiei suspensive a încercării
lucrului de către cumpărător;

b) pe perioada încercării riscul pieirii fortuite a lucrului vândut este suportat de către
cumpărător;

c) după îndeplinirea condiţiei suspensive, cumpărătorul devine proprietar al lucrului, în mod

retroactiv, adică din ziua încheierii contractului.

97. În urma exercitării retractului litigios, când poate cedentul solicita preţul de la retractant?

a) vânzarea dreptului litigios se desfiinţează faţă de retractant, însă cu efecte numai pentru
viitor;

b) retractul nu produce efecte între cedent şi cesionar;

c) dacă cesionarul nu i‐a plătit cedentului preţul cesiunii, acesta din urmă îl poate solicita de
la retractant.

98. În cazul vânzării unei moşteniri, cine nu poate vinde un drept succesoral?

a) aceasta poate interveni după deschiderea moştenirii, cu excepţia situaţiei în care s‐ar obţine
consimţământul persoanei despre a cărei moştenire este vorba;

b) legatarul cu titlu particular nu poate fi vânzătorul unui drept succesoral;

 c) după intervenirea vânzării, creditorii moştenirii nu‐l vor mai putea urmări pe vânzător
pentru datoriile succesiunii.

99. În cazul contractului de vânzare‐cumpărare, care dintre variante este adevărată?

a) dacă moştenirea vândută cuprinde drepturi de creanţă, pentru opozabilitatea vânzării faţă
de terţi nu este necesară îndeplinirea formelor de publicitate;

b) în ipoteza vânzării cu grămada, proprietatea şi riscurile trec asupra cumpărătorului la

data încheierii contractului, independent de operaţiunea de individualizare;

c) în cazul vânzării pe încercate, cumpărătorul poate refuza obiectul contractului pentru

simplul motiv că nu‐i place.

100. În cazul promisiunii unilaterale de vânzare, obligaţia cui este transmisibilă?

a) în cazul în care vânzarea proiectată are ca obiect un teren, promisiunea unilaterală de
vânzare‐cumpărare trebuie să îmbrace forma autentică cerută ad validitatem;

b) dacă în schimbul dreptului de opţiune ce i se conferă, beneficiarul promisiunii se obligă la

plata unei sume de bani, promisiunea unilaterală se transformă într‐o promisiune bilaterală de
vânzare‐cumpărare;

c) obligaţia promitentului este transmisibilă.

101. Când este lovită de nulitate absolută vânzarea lucrului altuia?

a) când ambele părţi au cunoscut faptul că lucrul vândut este proprietatea unei alte persoane
decât vânzătorul;

b) când nici una dintre părţi nu a cunoscut faptul că lucrul vândut este proprietatea unei alte
persoane decât vânzătorul;

c) când numai vânzătorul a cunoscut faptul că lucrul vândut este proprietatea unei alte
persoane decât vânzătorul.

102. În cazul contractului de vânzare‐cumpărare, care dintre obligaţiile vânzătorului este de esenţa
vânzării?

a) obligaţia negativă a vânzătorului de a nu‐1 tulbura pe cumpărător în liniştită folosinţă a

lucrului este de esenţa vânzării;

b) obligaţia de garanţie a vânzătorului pentru evicţiunea rezultând din fapta unui terţ este de
esenţa vânzării;

c) nici una dintre obligaţiile de garanţie menţionate la literele a) şi b) de mai sus nu sunt de
esenţa vânzării.
103. În cazul obligaţiei vânzătorului de garanţie contra evicţiunii, când nu datorează vânzătorul
această garanţie?

a) în toate cazurile, vânzătorul nu poate răspunde de împrejurările ivite după încheierea

contractului;

b) vânzătorul este garant numai dacă tulburarea din partea terţului este o tulburare de drept;

c) obligaţia de garanţie contra evicţiunii nu subzistă în cazul invocării de către terţi a unui drept
de creanţă.

104. Ce se întâmplă în cazul obligaţiei vânzătorului de garanţie contra viciilor lucrului vândut?
a) constatând existenţa viciilor ascunse, cumpărătorul poate cere anularea contractului de
vânzare‐cumpărare;
b) posibilitatea cumpărătorului de a lua cunoştinţă de viciul lucrului se apreciază in abstracto,
avându‐se în vedere un cumpărător prudent şi diligent;

c) dacă proprietatea nu se transmite din momentul încheierii contractului, vânzătorul nu

răspunde şi pentru viciile ivite ulterior vânzării.

105. Ce se întâmplă în cazul obligaţiei vânzătorului de garanţie contra viciilor lucrului vândut?

a) dacă cumpărătorul a înstrăinat lucrul vândut, acţiunea redhibitorie nu poate fi exercitată de

către subdobânditor;

b) dacă vânzătorul nu a cunoscut viciul lucrului vândut, el poate fi obligat numai la restituirea
preţului şi a cheltuielilor vânzării;

c) dacă lucrul vândut a pierit din cauza viciilor, vânzătorul este obligat, în toate cazurile, şi la
plata daunelor‐interese.

106. În privinţa obligaţiei cumpărătorului de plată a preţului, acesta unde va avea loc?

a) în principiu, obligaţia de plată a preţului trebuie să se facă la locul unde se procedează la

predarea lucrului vândut;

b) cumpărătorul este obligat să plătească dobânda până la efectiva achitare a preţului numai
dacă şi din momentul în care a fost pus în întârziere prin cerere de chemare în judecată;

c) când cumpărătorul are motive de a se teme de vreo evicţiune, el are dreptul în toate cazurile
să suspende plata preţului până ce vânzătorul va face să înceteze tulburarea sau îi va da o
cauţiune.
107. În cazul vânzării pe gustate, în ce condiţii nu poate avea loc?

a) aceasta este o vânzare sub condiţie;

b) cumpărătorul poate refuza încheierea contractului pe simplul motiv că nu‐i place marfa
gustată;

c) în cazul vânzării pe gustate, proprietatea şi riscurile trec asupra cumpărătorului din

momentul încheierii contractului de vânzare‐cumpărare.

108. În cazul contractului de vânzare‐cumpărare, în cazul vânzării unei moşteniri, care sunt obligaţiile
vânzătorului?
a) vânzarea cu pact de răscumpărare este o vânzare supusă unei condiţii suspensive exprese;

b) în cazul vânzării unei moşteniri, garanţia de drept presupune că vânzătorul răspunde

numai de calitatea sa de moştenitor, nu şi de conţinutul universalităţii transmise;

c) retractul litigios poate fi exercitat numai în faţa instanţei cu ocazia dezbaterii procesului, nu
şi pe cale extrajudiciară.

109. În cazul contractului de locaţiune, în ce constă chiria?

a) chiria poate consta numai într‐o sumă de bani;

b) chiria poate să constea într‐o sumă de bani sau o altă prestaţie;

c) chiria nu poate fi lăsată la aprecierea unui terţ ales de către părţile contractante.

110. Cum încetează contractul de locaţiune prin denunţare unilaterală?

a) dacă părţile sau legea n‐au determinat durata locaţiunii, cu condiţia respectării
termenului de preaviz;

b) în cazul locaţiunii cu termen, cu condiţia respectării termenului de preaviz;

c) în cazul locaţiunii cu termen, cu respectarea termenului de preaviz, dacă denunţarea

unilaterală provine de la locatar.

111. Ce se întâmplă în cazul încetării locaţiunii prin pieirea lucrului?

a) contractul este desfăcut numai dacă pieirea lucrului închiriat se datorează culpei uneia
dintre părţi;

b) dacă lucrul închiriat a pierit numai în parte, rezilierea contractului va fi decisă de instanţa
de judecată;

c) dacă lucrul închiriat a pierit în mod fortuit, locatarul va fi obligat la plata chiriei până la
expirarea termenului contractual.
112. Care sunt condiţiile contractului de sublocaţiune?

a) atunci când este permisă, sublocaţiunea nu poate fi convenită în condiţii diferite faţă de
contractul principal;

b) sublocaţiunea nu produce efecte faţă de locator;

c) locatorul şi sublocatarul au o acţiune directă unul împotriva celuilalt.

113. Care sunt condiţiile contractului de locaţiune?

a) locatorul răspunde pentru viciile ascunse ale lucrului chiar dacă a fost de bună‐credinţă la
încheierea contractului;

b) locatorul răspunde numai pentru viciile ascunse care existau la momentul încheierii
contractului, nu şi pentru cele ce provin din cauze ulterioare;

c) locatorul nu poate fi obligat la plata daunelor‐interese dacă nu a cunoscut viciile ascunse ale
lucrului închiriat.

114. Ce se întâmplă în cazul contractului de locaţiune, dacă imobilul piere?

a) dacă imobilul închiriat a pierit în totalitate, locatorul are obligaţia să‐l reconstruiască;

b) locatarul nu răspunde de pieirea sau deteriorarea lucrului din cauza vechimii, forţei
majore sau cazului fortuit;

c) dacă locatarul a făcut lucrări de construcţii sau reparaţii pe durata derulării contractului, se
prezumă că a fost un constructor de bună‐credinţă.

115. Ce se întâmplă în cazul contractului de mandat?

a) când mandatul este special sau autentic, acceptarea ofertei de mandat nu poate fi tacită;

b) pentru încheierea actelor de dispoziţie, mandatarul trebuie să aibă întotdeauna o procură

specială;

c) pentru încheierea actelor juridice strict personale, mandatarul trebuie să aibă din partea
mandantului o procură autentică.

116. De când începe să curgă, în cazul ridicării sumelor de bani de pe un libret CEC de către mandatar
(titular al clauzei de împuternicire), termenul de prescripţie a acţiunii intentate de către mandant
(titularul libretului) având ca obiect predarea sumelor de bani ridicate de la CEC?

a) de la data naşterii raportului de drept (încheierea contractului de mandat);

b) de la data retragerii sumelor de bani de la CEC de către mandatar;

c) de la data la care mandantul (titularul de libret) a cunoscut sau trebuia să cunoască

paguba ce i‐a fost pricinuită de către mandatar prin ridicarea sumelor de bani.

117. Cum trebuie să fie forma contractului de mandat?

 a) când mandatul este un contract consensual, consimţământul părţilor nu poate fi dat în
mod tacit;

b) oferta de mandat special trebuie să fie expresă;

c) în cazul mandatului autentic, acceptarea ofertei de mandat nu poate fi tacită.

118. Care sunt obligaţiile mandatarului?

a) cazul executării necorespunzătoare a obligaţiei de a executa mandatul, mandatarul este

răspunzător nu numai de doi, dar şi de culpă simplă;

b) dacă mandatul este cu titlu oneros, răspunderea mandatarului se va aprecia în funcţie

de diligenţa pe care o depune în propriile sale treburi;

c) diligenţa cerută mandatarului în privinţa păstrării sumelor de bani primite de la mandant

va fi apreciată cu mai multă rigurozitate dacă mandatul este cu titlu gratuit.

119. Care sunt obligaţiile mandatarului?

a) în virtutea obligaţiei de a da socoteală, mandatarul este dator să predea mandantului doar

acele bunuri primite În executarea mandatului care s‐ar cuveni mandantului;

b) sumele de bani cuvenite mandantului şi întrebuinţate de mandatar în folosul său sunt

producătoare de dobânzi din ziua întrebuinţării, fără să fie nevoie de vreo punere în
întârziere;

c) sumele de bani cuvenite mandantului şi întrebuinţate de mandatar în folosul său sunt

producătoare de dobânzi din ziua în care i s‐au cerut aceste sume.

120. În cadrul obligaţiilor mandatarului, ce presupune existenţa unei terţe persoane?

a) în cazul în care mandatarul şi‐a substituit o terţă persoană, aceasta poate intenta o
acţiune directă împotriva mandantului;

b) în cazul în care mandatarul şi‐a substituit o terţă persoană, mandantul poate intenta o
acţiune directă împotriva acelei persoane;

c) dacă împuternicirea a fost dată printr‐un singur mandat mai multor mandatari, aceştia
vor răspunde solidar pentru executarea mandatului.

121. Care sunt obligaţiile mandantului?

a) mandantul are obligaţia să plătească dobânzi la sumele avansate de mandatar în

 executarea mandatului, iar dobânzile curg, fără punere în întârziere, din ziua când
mandatarul a făcut plata;

b) chiar dacă actul în vederea căruia a fost conferit mandatul nu a putut fi încheiat, în cazul
mandatului cu titlu oneros, mandantul este obligat întotdeauna să plătească suma stipulată
în contractul de mandat;

c) în cazul pluralităţii de mandanţi, nu există solidaritate între ei pentru efectele mandatului

decât dacă solidaritatea s‐a stipulat în mod expres.

122. Care sunt efectele mandatului faţă de terţi?

a) ratificarea de către mandant a actelor încheiate de mandatar cu depăşirea împuternicirilor

primite produce efecte între părţi şi succesorii lor de la data ratificării;

b) ca urmare a actelor încheiate de mandatarul reprezentant, între mandant şi terţi se

creează raporturi juridice directe;

c) pentru actele sale excesive (care depăşesc limitele împuternicirii), mandatarul este
întotdeauna răspunzător faţă de terţi, în sensul că este ţinut să le garanteze validitatea
actelor.

123. Ce se întâmplă în cazul contractului de interpunere?

a) dacă este valabil, raporturile dintre mandant şi mandatar (persoana interpusă) se

reglementează potrivit regulilor de la mandat;

b) chiar dacă terţul cocontractant nu este părtaş la simulaţie, se stabilesc raporturi juridice
între acesta şi mandant;

c) actul secret poate fi invocat de mandant împotriva terţului care nu a participat la simulaţie
şi a fost de bună‐credinţă.

124. Ce se întâmplă în cazul contractului de mandat?

a) la încheierea contractului, mandantul trebuie să aibă, în toate cazurile, capacitate deplină

de exerciţiu;
b) facultatea de revocare unilaterală există atât pentru mandatul cu titlu gratuit, cât şi
pentru cel cu titlu oneros;

c) dacă mandatul cu titlu oneros a fost executat după expirarea termenului stipulat,
mandantul nu este obligat să‐i plătească mandatarului remuneraţia chiar dacă se foloseşte
de actul încheiat de acesta.
125. Cine nu pot dobândi prin cumpărare dreptul de proprietate asupra terenurilor agricole situate
în România decât în anumite circumstanţe?

a) cetăţenii români cu domiciliul în străinătate;

b) persoanele juridice române cu capital integral străin;

c) persoanele juridice străine.

126. Ce obligaţie are vânzătorul?

a) de a conserva lucrul vândut până în momentul predării;

b) de a garanta numai contra evicţiunii provenind din fapta unui terţ;

c) de a suporta, ca regulă, cheltuielile de ridicare a lucrului vândut.

127. Când nu există obligaţia de garanţie a vânzătorului contra evicţiunii rezultând din fapta unui
terţ?

a) vânzătorul nu a cunoscut cauza evicţiunii;

b) este vorba de o tulburare de drept;

c) cumpărătorul a cunoscut cauza evicţiunii în momentul încheierii contractului.

128. Când există obligaţia de garanţie a vânzătorului contra evicţiunii rezultând din fapta unui terţ?

a) indiferent dacă este vorba de o tulburare de drept sau de fapt;

b) indiferent dacă vânzătorul a cunoscut sau nu cauza evicţiunii;

c) şi atunci când cumpărătorul a cunoscut cauza evicţiunii în momentul încheierii

contractului.

129. Cui se transmite obligaţia de garanţie a vânzătorului contra evicţiunii?

a) există numai faţă de persoana cu care a încheiat contractul;

b) succesorului universal sau succesorilor cu titlu universal ai vânzătorului;

c) în principiu, succesorului cu titlu particular al vânzătorului.
130. Ce obligaţii are vânzătorul în caz de evicţiune consumată şi totală?

a) vânzătorul este obligat să plătească cumpărătorului echivalentul sporului de valoare

dobândit de lucru între momentul încheierii contractului şi data deposedării efective a
cumpărătorului;

b) cumpărătorul nu poate obţine de la vânzător valoarea fructelor pe care le‐a perceput după
ce a devenit de rea‐credinţă şi pe care le‐a înapoiat terţului evingător;

c) dacă vânzătorul a fost de rea‐credinţă, el trebuie să suporte toate cheltuielile făcute de

cumpărător cu lucrul, mai puţin acele cheltuieli făcute de simpla plăcere.

131. Ce fel de acţiune are dreptul cumpărătorul să exercite în cazul descoperirii unor vicii ascunse?

a) estimatorie sau redhibitorie;

b) în resciziune;

c) în reziliere.

132. Garanţia contra viciilor lucrului vândut poate fi sau nu agravată prin voinţa părţilor?

a) este de esenţa oricărei vânzări;

b) poate fi agravată prin voinţa părţilor;

c) este imprescriptibilă extinctiv dacă vânzătorul a fost de rea‐credinţă.

133. Ce reprezintă acţiunea redhibitorie?

a) este acţiunea în justiţie prin care se invocă nulitatea relativă pentru leziune;

b) reprezintă un caz particular de acţiune în rezoluţiune;

c) poate fi exercitată numai de către cumpărător, nu şi de către subdobânditor.

134. Rezoluţiunea vânzării pentru neplata preţului, faţă de cine mai poate produce efecte?
a) produce, de regulă, efecte şi faţă de terţi;
b) poate fi cerută oricând de cumpărător;
c) are caracter exclusiv judiciar.
135. Ce fel de acţiune este acţiunea în rezoluţiunea vânzării unui imobil pentru neplata preţului?
a) este calificată de lege ca fiind o acţiune reală;
b) nu poate fi admisă dacă neachitarea preţului este doar parţială;
c) poate fi exercitată numai după ce s‐a cerut executarea silită în natură a obligaţiei de plată
a preţului.

136. Când nu poate fi exercitat retractul litigios?

a) dacă procesul asupra fondului dreptului se află la judecată înaintea instanţei de apel;
b) când cesiunea s‐a făcut unui comoştenitor sau coproprietar al dreptului cedat;
c) atunci când cesiunea s‐a făcut în schimbul unui preţ.

137. Ce transferă vânzarea prin natura sa?

a) dreptul de proprietate;

b) un alt drept real;

c) un drept de creanţă.

138. Ce fel de drepturi nu se pot trimite prin vânzare?

a) drepturile de creanţă;

b) drepturile personale nepatrimoniale;

c) drepturile succesorale.
139. Ce caractere juridice prezintă contractul de vânzare‐cumpărare?
a) real;
b) numai în principiu consensual;
c) solemn.

140. Ce caracter are arvuna?

a) de confirmare;
b) imperativ;
c) de dezicere şi imperativ.
141. Care este preţul serios?
a) real;
b) datorat;
c) nederizoriu.

142. Ce reprezintă pactul de preferinţă?

a) o promisiune unilaterală;
b) o promisiune bilaterală;
c) o propunere de a cumpăra.

143. Vânzarea este sau nu consensuală?

a) întotdeauna consensuală;

b) numai în principiu, consensuală;

c) uneori reală.

144. Cum operează transferul dreptului de proprietate către cumpărător a bunului individual
determinat vândut?

a) numai dacă s‐a făcut predarea;

b) numai dacă s‐a făcut plata preţului;

c) indiferent dacă s‐a făcut predarea ori plata preţului.

145. Principiul res perit domino are caracter imperativ?

a) are caracter imperativ;

b) nu are caracter imperativ;

c) doctrina nu precizează dacă are sau nu caracter imperativ.

146. Care sunt condiţiile contractului de sublocaţiune?

a) atunci când este permisă, sublocaţiunea nu poate fi convenită în condiţii diferite faţă de
contractul principal;

b) sublocaţiunea nu produce efecte faţă de locator;

 c) locatorul şi sublocatarul au o acţiune directă unul împotriva celuilalt.

147. Care sunt condiţiile contractului de locaţiune?

a) locatorul răspunde pentru viciile ascunse ale lucrului chiar dacă a fost de bună‐credinţă
la încheierea contractului;

b) locatorul răspunde numai pentru viciile ascunse care existau la momentul încheierii
contractului, nu şi pentru cele ce provin din cauze ulterioare;

c) locatorul nu poate fi obligat la plata daunelor‐interese dacă nu a cunoscut viciile ascunse

ale lucrului închiriat.

148. Ce se întâmplă în cazul contractului de locaţiune, dacă imobilul piere?

a) dacă imobilul închiriat a pierit în totalitate, locatorul are obligaţia să‐l reconstruiască;

b) locatarul nu răspunde de pieirea sau deteriorarea lucrului din cauza vechimii, forţei
majore sau cazului fortuit;

c) dacă locatarul a făcut lucrări de construcţii sau reparaţii pe durata derulării

contractului, se prezumă că a fost un constructor de bună‐credinţă.

149. Ce se întâmplă în cazul contractului de mandat?

a) când mandatul este special sau autentic, acceptarea ofertei de mandat nu poate fi tacită;

b) pentru încheierea actelor de dispoziţie mandatarul trebuie să aibă întotdeauna o

procură specială;

c) pentru încheierea actelor juridice strict personale, mandatarul trebuie să aibă din partea
mandantului o procură autentică.

150. De când începe să curgă, în cazul ridicării sumelor de bani de pe un libret CEC de către mandatar
(titular al clauzei de împuternicire), termenul de prescripţie a acţiunii intentate de către mandant
(titularul libretului) având ca obiect predarea sumelor de bani ridicate de la CEC?

a) de la data naşterii raportului de drept (încheierea contractului de mandat);

b) de la data retragerii sumelor de bani de la CEC de către mandatar;

c) de la data la care mandantul (titularul de libret) a cunoscut sau trebuia să cunoască

paguba ce i‐a fost pricinuită de către mandatar prin ridicarea sumelor de bani.
 DREPT CIVIL. SUCCESIUNI

1. După izvorul ei, moştenirea poate fi:

a) doar legală;
b) doar testamentară;
c) atât legală, cât şi testamentară;

2. Moştenirea are caracter:

a) general;
b) particular;
c) universal.

3. Normele dreptului succesoral sunt aplicabile:

a) doar în cazul morţii unei persoane fizice;
b) în cazul încetării existenţei persoanei juridice;
c) în ambele cazuri, întrucât normele dreptului succesoral se aplică şi în cazul actelor de
transmisiune inter vivos, precum şi în cazul încetării existenţei unei persoane juridice.

4. În cazul dispariţiei unei persoane:

a) trimiterea în posesie a moştenitorilor prezumtivi se face de către notarul public;
b) trimiterea în posesie a moştenitorilor prezumtivi se face printr‐o hotărâre judecătorească
constatatoare a morţii dispărutului;
c) trimiterea în posesie a moştenitorilor prezumtivi nu este posibilă.

5. În momentul morţii lui de cujus, moştenitorii sunt cei care se substituie acestuia, preluându‐i:
a) o parte din drepturi;
b) toate drepturile şi obligaţiile;
c) o parte din drepturi şi o parte din obligaţii.

6. Transmisiunea succesorală poate fi:

a) activă;
b) pasivă;
c) activă şi pasivă.

7. Transmisiunea succesorală are ca obiect:

a) drepturi individual determinate;
b) patrimoniul unei persoane sau o fracţiune din acesta;
c) numai drepturi.

8. Transmisiunea succesorală ce are ca obiect un drept real este opozabilă terţilor:

a) numai dacă nu s‐au realizat formele de publicitate imobiliară;
 b) doar dacă s‐au realizat formele de publicitate imobiliară;
c) chiar dacă nu s‐au îndeplinit formele de publicitate imobiliară.

9. Existenţa transmisiunii cu titlu particular:

contrazice caracterul universal al transmisiunii succesorale;
nu poate contrazice caracterul universal al transmisiunii succesorale;
poate uneori contrazice caracterul universal al transmisiunii succesorale.

10. Moştenitorul cu titlu particular:

a) poate fi vânzătorul unui drept succesoral, dar nu şi al dreptului real sau de creanţă care
formează obiectul legatului cu titlu particular;
b) nu poate fi vânzătorul unui drept succesoral, ci numai al dreptului real sau de creanţă care
formează obiectul legatului cu titlu particular;
c) poate fi vânzătorul atât al unui drept succesoral, cât şi al dreptului real sau de creanţa care
formează obiectul legatului cu titlu particular.

11. În cazul în care de cujus era de cetăţenie română, iar în masa succesorală intră şi imobile situate în
străinătate, moştenirea imobilelor respective este reglementată de:

a) legea de la locul situării acestora;

b) legea naţională;
c) legea de la locul situării acestora sau legea naţională.

12. În ceea ce priveşte acceptarea moştenirii, moştenitorii pot:

a) să accepte integral moştenirea ori să retracteze ulterior acceptarea;
b) să accepte parţial său integral moştenirea;
c) să accepte integral moştenirea ori să renunţe la ea.

13. Renunţarea unuia dintre moştenitori la moştenire:

a) va profita tuturor celorlalţi comoştenitori cu vocaţie universală;
b) va profita tuturor celorlalţi comoştenitori (legatari) cu titlu particular;
c) va profita statului.

14. Hotărârea judecătorească de declarare a dispariţiei unei persoane:

a) va avea ca efect deschiderea moştenirii;
b) nu va avea ca efect deschiderea moştenirii;
c) va avea ca efect deschiderea moştenirii doar după 3 luni de la data afişării hotărârii la
instanţă.
15 Succesiunea se poate deschide:
în 6 luni de la data morţii lui de cujus;
la o lună de la data morţii lui de cujus;
în clipa morţii lui de cujus.

16 Locul deschiderii succesiunii celui interzis sau minorului aflat sub tutelă se află:
la domiciliul tutorelui;
la locul unde i s‐a înregistrat moartea;
la locul unde i s‐a înregistrat moartea ori, după caz, la domiciliul tutorelui.

17 Locul deschiderii succesiunii:

a) nu prezintă importanţă deosebită sub aspectul competenţei instanţei care judecă acţiunile
referitoare la moştenire;
b) prezintă o importanţă deosebită sub aspectul competenţei instanţei care judecă acţiunile
referitoare la moştenire;
c) poate sau nu să reprezinte importanţă sub aspectul competenţei instanţei care judecă
acţiunile referitoare la moştenire.

18 Pentru a putea moşteni, o persoană:

a) poate în unele cazuri să fie lipsită de capacitate succesorală;
b) trebuie să nu fie nedemnă de a moşteni;
c) să aibă vocaţie succesorală legală, nu şi testamentară.

19 Nedemnitatea succesorală este specifică:

a) moştenirii legale;
b) moştenirii testamentare;
c) atât moştenirii legale, cât şi moştenirii testamentare.

20 Au capacitate succesorală şi deci vor putea moşteni următoarele categorii de persoane:

a) persoanele fizice dispărute la data morţii lui de cujus;
b) persoanele fizice declarate deja moarte la data morţii lui de cujus prin hotărâre
judecătorească;
c) persoanele juridice care nu sunt încă în fiinţă la data deschiderii succesiunii.

21 Moştenirea prin reprezentare este specifică:

numai moştenirii testamentare;
numai moştenirii legale;
atât moştenirii legale, cât şi moştenirii testamentare.

22 Cei care nu mai sunt în viaţă la data deschiderii succesiunii:

pot moşteni în nume propriu;
pot moşteni prin retransmitere;
 c) nu pot moşteni.

23 Dacă primul soţ al mamei a instituit legatar pe copil, problema capacităţii acestuia de a moşteni:
rămâne distinctă de aceea a filiaţiei, ca şi în ipoteza în care un copil s‐a născut înainte de
trecerea a 301 zile de la moartea tatălui său;
nu rămâne distinctă de aceea a filiaţiei;
c) rămâne distinctă de aceea a filiaţiei, doar dacă s‐a născut după 301 zile de la moartea lui de
cujus.

24 Incapacitatea unuia dintre moştenitori poate fi invocată:

a) doar de către moştenitorii legali sau creditorii acestora;
b) doar de către moştenitorii testamentari;
c) de orice persoană care justifică un interes.

25. Incapacitatea poate fi opusă:

a) doar incapabilului;
b) atât incapabilului, cât şi moştenitorilor acestuia;
c) doar moştenitorilor acestuia.

26. Nedemnitatea succesorală:

a) îşi produce efectele şi asupra calităţii de moştenitor testamentar, atunci când nedemnul
(moştenitor legal) a fost instituit ca moştenitor testamentar;
b) nu îşi produce efectele şi asupra calităţii de moştenitor testamentar, atunci când nedemnul
(moştenitor legal) a fost instituit ca moştenitor testamentar;
c) îşi produce efectele doar dacă moştenitorul nedemn (moştenitor legal) a fost instituit şi ca
moştenitor testamentar.

27. Cauzele de nedemnitate:

sunt lăsate la aprecierea instanţei de judecată;
sunt strict şi limitativ prevăzute de lege;
deşi sunt strict şi limitativ prevăzute de lege, sunt lăsate la aprecierea instanţei de judecată.

28. Constituie caz de nedemnitate succesorală:

a) omorul săvârşit din culpă;
b) loviturile cauzatoare de moarte;
c) tentativa de omor comisă asupra lui de cujus săvârşită de fiul moştenitorului.

29. Tentativa de omor săvârşită asupra lui de cujus:

a) constituie caz de nedemnitate succesorală;
b) nu constituie caz de nedemnitate succesorală;
c) poate în anumite situaţii să constituie caz de nedemnitate succesorală.
30 Nedemnitatea succesorală:
1. nu va opera în cazul succesibilului condamnat, care ulterior a fost amnistiat;
2. nu va opera în cazul succesibilului condamnat, care ulterior a fost graţiat sau reabilitat;
3. va opera şi în cazul succesibilului condamnat, ulterior amnistiat, graţiat sau reabilitat.

31 Nedemnitatea succesorală va produce efecte:

1. numai cu privire la succesiunea legală;
2. numai cu privire la succesiunea testamentară;
3. atât cu privire la succesiunea legală, cât şi cu privire la cea testamentară.

32 Nedemnitatea succesorală:
1. este o sancţiune relativă, iar nu una absolută;
2. nu este o sancţiune relativă, ci una absolută;
3. este o sancţiune ce poate fi aplicată de cel care lasă moştenirea, în limitele stabilite de către
acesta.

33 În ceea ce priveşte efectele produse în cazul nedemnităţii succesorale:

1. nedemnul va restitui toate bunurile pe care le deţinea în calitate de moştenitor, mai puţin
fructele percepute de la data deschiderii succesiunii;
2. nedemnul va restitui toate bunurile pe care le deţinea în calitate de moştenitor, inclusiv
fructele percepute de la data deschiderii succesiunii;
3. nedemnul va restitui o parte din bunurile pe care le deţinea în calitate de moştenitor, mai
puţin fructele percepute de la data deschiderii succesiunii.

34 Actele juridice cu titlu oneros încheiate de nedemn cu terţii, până la constatarea nedemnităţii
sale:
1. rămân valabile, indiferent că terţii au fost sau nu de bună‐credinţă la încheierea actelor
juridice respective;
2. rămân valabile, doar dacă terţii au fost de bună‐credinţă la încheierea actelor juridice
respective;
3. se desfiinţează retroactiv, indiferent dacă terţii au fost sau nu de bună‐credinţă la încheierea
actelor juridice respective.

35 Copiii nedemnului pot veni la moştenire:

1. doar în nume propriu;
2. doar prin reprezentare;
3. atât în nume propriu, cât şi prin reprezentare.

36 Între incapacitate şi nedemnitate există următoarele diferenţe:

1. nedemnitatea este specifică moştenirii testamentare;
2. condiţia capacităţii se aplică doar anumitor moştenitori;
3. incapacitatea are efecte absolute, pe când nedemnitatea este relativă.
37. Persoanele care pot moşteni în temeiul legii sunt:
1 rudele lui de cujus din căsătorie şi din adopţie, precum şi soţul supravieţuitor;
2 rudele lui de cujus din căsătorie, din afara căsătoriei şi din adopţie, precum şi soţul
supravieţuitor;
3 rudele lui de cujus din căsătorie, rudele din afara căsătoriei, rudele din adopţie, precum şi
soţul supravieţuitor, care însă nu va veni întotdeauna la moştenire, ci doar în anumite cazuri.

38. Clasa a II‐a de moştenitori cuprinde:

1 bunicii şi străbunicii defunctului;
2 fraţii şi surorile bunicilor defunctului;
3 părinţii defunctului, fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii lor până la gradul IV,
inclusiv.

39. Clasa a IV‐a de moştenitori cuprinde:

bunicii şi străbunicii defunctului;
unchii şi mătuşile defunctului, verii primari, fraţii şi surorile bunicilor defunctului;
părinţii defunctului, fraţii şi surorile defunctului, până la gradul IV, inclusiv.

40. Cu privire la soţul supravieţuitor, legea stabileşte că:

1 acesta poate înlătura orice clasă de moştenitori, dar nicio clasă nu‐l poate înlătura pe el;
2 poate fi înlăturat de la moştenire prin voinţa lui de cujus, neputând fi înlăturat însă de
vreuna din cele patru clase de moştenitori;
3 nu înlătură nicio clasă de moştenitori, dar nici nu poate fi înlăturat de vreuna dintre cele
patru clase de moştenitori.

41. Principiul proximităţii gradului de rudenie presupune că:

1 rudele de grad mai apropiat înlătură de la moştenire rudele de grad mai îndepărtat, în
interiorul aceleiaşi clase de moştenitori;
2 rudele de grad mai apropiat înlătură de la moştenire rudele de grad mai îndepărtat, din
celelalte clase de moştenitori;
3 rudele de grad mai îndepărtat din clasa I de moştenitori, înlătură de la moştenire rudele de
grad mai apropiat din clasa a II‐a de moştenitori.

42. Dacă din clasa ascendenţilor ordinari au rămas bunicii şi străbunicii defunctului, atunci:
1 bunicii îi înlătură de la moştenire pe străbunici;
2 străbunicii îi înlătură de la moştenire pe bunici;
3 toţi vor moşteni în părţi egale, neînlăturându‐se unii pe alţii de la moştenire.

43. Soţul supravieţuitor:

1 poate fi înlăturat de la moştenire prin voinţa lui de cujus;
2 nu poate fi înlăturat de la moştenire prin voinţa lui de cujus;
3 poate înlătura de la moştenire oricare clasă de moştenitori, mai puţin clasa I, a
descendenţilor.
44 În concursul dintre fraţii şi surorile din căsătorii diferite:
1 fraţii şi surorile care provin din acelaşi tată şi aceeaşi mamă vor avea o cotă succesorală mai
mare decât a celor care sunt fraţi numai după mamă sau numai după tată;
2 fraţii şi surorile care provin din acelaşi tată şi aceeaşi mamă vor avea o cotă succesorală mai
mică decât a celor care sunt fraţi numai după mamă sau numai după tată;
3 fraţii şi surorile care provin din acelaşi tată şi aceeaşi mamă vor avea o cotă succesorală
egală cu a celor care sunt fraţi numai după mamă sau numai după tată.

45 În privinţa descendenţilor din fraţi şi surori, Codul civil admite reprezentarea:

1 până la gradul al III‐lea;
2 până la gradul al II‐lea;
3 până la gradul al IV‐lea.

46 Pentru ca o persoană să poată fi reprezentată:

1 aceasta trebuie să fie renunţătoare;
2 să fie dispărută;
3 să fie decedată sau nedemnă la data deschiderii succesiunii.

47 Reprezentarea succesorală este posibilă:

1 doar dacă persoana se află în viaţă la data deschiderii succesiunii;
2 chiar dacă persoana nu se află în viaţă la data deschiderii succesiunii;
3 şi dacă persoana este nedemnă.

48 Vor putea beneficia de reprezentare:

1 persoanele fizice decedate la data morţii lui de cujus;
2 persoanele dispărute;
3 persoanele concepute şi născute după data deschiderii succesiunii.

49 În toate cazurile în care reprezentarea este admisă, partajul se face:

1 pe tulpină;
2 pe ramuri;
3 atât pe tulpină, cât şi pe ramuri.

50 Dacă la moştenire, alături de copiii lui de cujus vine şi soţul supravieţuitor, împărţeala se face
astfel:
a) cota succesorală ce revine soţului supravieţuitor se atribuie acestuia după ce au fost stabilite
cotele ce revin celorlalţi moştenitori cu care acesta vine în concurs;
b) mai întâi se stabileşte cota ce revine soţului supravieţuitor, restul moştenirii împărţindu‐se
între ceilalţi moştenitori;
c) cotele succesorale se stabilesc fără o ordine prioritară.
51. Dacă la moştenire vin mai mulţi descendenţi, ei au obligaţia, unii faţă de alţii, de a aduce la masa
succesoral ă:
1. donaţiile primite cu scutire de raport;
2. doar donaţiile primite direct, iar nu şi cele primite indirect;
3. atât donaţiile primite direct, cât şi cele primite indirect.

52. Cuantumul rezervei descendenţilor variază în funcţie de numărul lor şi este de:
1. 1/2 din moştenire pentru doi descendenţi;
2. 2/3 din moştenire pentru un descendent;
3. 3/4 din moştenire pentru trei sau mai mulţi descendenţi.

53. Descendenţii sunt moştenitori:

a) sezinari şi îşi datorează reciproc raportul donaţiilor când la moştenire vin mai mulţi;
b) rezervatari şi nu îşi datorează raportul donaţiilor când la moştenire vin mai mulţi;
c) rezervatari; sezinari şi îşi datorează raportul donaţiilor unii faţă de alţii, atunci când vin
mai mulţi la moştenire.

54. Dacă la moştenire vine unul din părinţii lui de cujus şi colateralii privilegiaţi (oricare ar fi numărul
acestora), cota ce revine acestuia este de:
1. 1/4 din moştenire;
2. 1/2 din moştenire;
3. 1/3 din moştenire.

55. Dacă la moştenire vin ambii părinţi ai lui de cujus şi colateralii privilegiaţi (oricare ar fi numărul
acestora), cota ce revine acestora este de:
1. 1/3 din moştenire;
2. 1/2 din moştenire;
3. 1/4 din moştenire.

56. Ascendenţii privilegiaţi sunt moştenitori:

1. rezervatari, sezinari şi îşi datorează raportul donaţiilor atunci când vin împreună la
moştenire;
2. rezervatari, sezinari şi au beneficiul reprezentării;
3. rezervatari, sezinari, nu îşi datorează raportul donaţiilor atunci când vin împreună la
moştenire şi nu au beneficiul reprezentării.

57. Din clasa a II‐a de moştenitori fac parte:

1. fraţii din căsătorie sau din afara căsătoriei;
2. fraţii din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie;
3. doar fraţii din căsătorie sau din adopţie
58. Dacă la moştenire vin colateralii privilegiaţi (indiferent de numărul lor) şi unul din părinţii lui de
cujus, cota colateralilor privilegiaţi va fi de:
a) 1/2 din moştenire;
b) 2/3 din moştenire;
c) 3/4 din moştenire.

59. Fraţii consangvini sunt aceia care:

a) au numai aceeaşi mamă cu de cujus;
b) au numai acelaşi tată cu de cujus;
c) au acelaşi tată şi aceeaşi mamă cu de cujus.

60. Atunci când la succesiune sunt chemaţi fraţi şi surori ai defunctului (sau descendenţi ai acestora)
care sunt din aceeaşi categorie (numai după mamă sau numai după tată), moştenirea se împarte:
a) pe linii;
b) pe tulpini;
c) pe capete, ori pe tulpini în cazul reprezentării.

61. Împărţirea moştenirii pe linii se face atunci când:

la succesiune sunt chemaţi fraţii şi surorile lui de cujus numai după mamă şi numai după
tată şi nu se pune problema reprezentării;
la succesiune sunt chemaţi fraţii şi surorile lui de cujus din adopţia cu efecte depline;
la succesiune sunt chemaţi fraţii şi surorile lui de cujus, sau descendenţi ai acestora care
culeg cota de moştenire ce le revine, prin reprezentare.

62. Colateralii privilegiaţi sunt:

a) moştenitori nerezervatari, sezinari şi îşi datorează raportul donaţiilor atunci când vin
împreună la moştenire;
b) moştenitori rezervatari, sezinari şi îşi datorează raportul donaţiilor atunci când vin împreună
la moştenire;
c) moştenitori nerezervatari, nesezinari şi nu au unii faţă de ceilalţi obligaţia de raport a
donaţiilor, atunci când vin împreună la moştenire.

63. Descendenţii colateralilor privilegiaţi:

a) beneficiază de reprezentarea succesorală până la gradul al IV‐lea, inclusiv;
b) nu beneficiază de reprezentarea succesorală;
 c) beneficiază de reprezentarea succesorală doar dacă sunt fraţi şi/sau surori cu defunctul şi
după mamă şi după tată şi doar până la gradul al III‐lea, inclusiv.

64. Din clasa de moştenitori a ascendenţilor ordinari fac parte:

a) părinţii şi bunicii defunctului;
b) bunicii, străbunicii, stră‐străbunicii defunctului (fără limită în grad);
c) fraţii şi surorile bunicilor defunctului.

65. Ascendenţii ordinari sunt:

a) moştenitori sezinari, nu se bucură de reprezentarea succesorală; nu sunt obligaţi la
raportul donaţiilor; sunt moştenitori nerezervatari;
b) moştenitori sezinari, se bucură de reprezentarea succesorală; sunt obligaţi la raportul
donaţiilor; sunt moştenitori rezervatari;
c) moştenitori sezinari, se bucură de reprezentarea succesorală; sunt obligaţi la raportul
donaţiilor doar în anumite cazuri; sunt moştenitori rezervatari.

66. Ascendenţii ordinari:

a) nu sunt moştenitori sezinari;
b) sunt moştenitori rezervatari;
c) nu sunt moştenitori obligaţi la raportul donaţiilor.

67. Din clasa colateralilor ordinari fac parte:

a) bunicii, străbunicii, fraţii şi surorile bunicilor defunctului;
b) părinţii, bunicii, străbunicii, unchii, mătuşile, verişorii primari ai defunctului;
c) unchii, mătuşile, verii primari, fraţii şi surorile bunicilor defunctului.

68. Colateralii ordinari fac parte din:

a) clasa II‐a de moştenitori legali;
b) clasa a III– a de moştenitori legali;
c) clasa a IV‐a de moştenitori legali.

69. Dacă la moştenire, alături de colateralii ordinari, este chemat şi soţul supravieţuitor, atunci:
a) se stabileşte mai întâi cota ce revine soţului supravieţuitor şi apoi se împarte moştenirea
între colateralii ordinari;
b) colateralii ordinari indiferent de numărul lor culeg un sfert din moştenire;
c) cotele colateralilor şi cea care revine soţului supravieţuitor se stabilesc fără prioritate între
ele.

70. Condiţia specială cerută de lege pentru ca soţul supravieţuitor să poată moşteni se referă la:
a) capacitatea succesorală;
b) vocaţia succesorală;
 c) calitatea de soţ pe care trebuie să o aibă în momentul deschiderii succesiunii.

71. Pentru a‐i putea stabili unei persoane calitatea de soţ supravieţuitor trebuie determinat:
a) momentul încheierii căsătoriei şi momentul desfacerii sau încetării acesteia;
b) doar momentul desfacerii căsătoriei;
c) doar momentul încetării căsătoriei.

72. Dacă moartea unuia dintre soţi se produce în timpul procesului de divorţ:
cel care este în viaţă la data procesului îl poate moşteni pe cel decedat dacă moartea soţului
s‐a produs chiar şi după pronunţarea hotărârii de divorţ, dar până la rămânerea definitivă a
hotărârii;
cel care rămâne în viaţa nu îl va moşteni pe cel decedat, deoarece există o cerere de divorţ
înaintată instanţei de judecată;
cel este în viaţă la data procesului, îl poate moşteni oricum pe cel decedat.

73. În cazul căsătoriei putative, dacă nulitatea sau anularea căsătoriei a fost declarată ori pronunţată
după moartea unuia dintre cei doi soţi, iar soţul rămas în viaţă a fost de bună‐credinţă la căsătorie:
a) nu poate invoca beneficiul putativităţii, întrucât nu are importanţă dacă a fost sau nu de
bună‐credinţă;
b) poate invoca beneficiul putativităţii, venind astfel la moştenire;
c) poate invoca beneficiul putativităţii doar dacă decesul soţului său a intervenit înainte de
declararea ori pronunţarea nulităţii ori anulării căsătoriei.

74. Soţul supravieţuitor:

a) este moştenitor rezervatar, sezinar şi datorează raportul donaţiilor;
b) este moştenitor rezervatar, nu este moştenitor sezinar, datorează raportul donaţiilor;
c) nu este moştenitor rezervatar, nu este moştenitor sezinar şi nu datorează raportul
donaţiilor.

75. Dacă soţul supravieţuitor vine la moştenire în concurs cu descendenţii defunctului (indiferent de
numărul acestora), atunci rezervă să succesorală va fi de:
a) 1/8 din moştenire;
b) 1/2 din moştenire;
c) 1/4 din moştenire.

76. Bunurile dobândite de defunct prin moştenire, legat sau donaţie:

a) fac parte din comunitatea de bunuri a soţilor, chiar şi când dispunătorul a prevăzut că
acestea nu vor face parte din comunitatea de bunuri;
b) fac parte din bunurile proprii ale soţului defunct;
c) fac parte din bunurile proprii ale soţului defunct şi nu pot fi incluse în masa succesorală.

77. Sunt drepturi succesorale accesorii ale soţului supravieţuitor următoarele:

 a) dreptul la moştenire în concurs cu toate clasele de moştenitori şi dreptul de abitaţie;
b) dreptul de moştenire asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei casnice,
dreptul de abitaţie asupra casei de locuit;
c) dreptul la moştenire în concurs cu toate clasele de moştenitori; dreptul de abitaţie asupra
casei de locuit.

78. Câtimea dreptului la moştenire al soţului supravieţuitor:

a) este o porţiune succesorală acordată de lege acestuia, a cărei mărime variază în funcţie de
clasă de moştenitori cu care soţul vine în concurs la moştenire;
b) este o porţiune din moştenire denumită şi rezervă succesorală;
c) este o porţiune succesorală acordată de lege soţului supravieţuitor, ca drept succesoral
accesoriu al acestuia.

79. În concurs cu ascendenţii ordinari cota ce‐i revine soţului supravieţuitor este de:
a) 1/2 din moştenire;
b) 3/4 din moştenire;
c) 2/3 din moştenire.

80. În concurs cu descendenţii lui de cujus, indiferent de numărul acestora, cota soţului supravieţuitor
este de:
a) 1/3 din moştenire;
b) 2/3 din moştenire;
c) 1/4 din moştenire.

81. În concurs numai cu ascendenţii privilegiaţi sau numai cu colateralii privilegiaţi, cota soţului
supravieţuitor este de:
a) 1/8 din moştenire;
b) 2/3 din moştenire;
c) 1/2 din moştenire.

82. Dreptul soţului supravieţuitor asupra mobilelor şi obiectelor ce alcătuiesc gospodăria casnică este:
a) un drept de moştenire legală;
b) un drept de moştenire testamentară;
c) un drept de moştenire legală sau testamentară.

83. Scopul dreptului accesoriu al soţului supravieţuitor (asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând
gospodăriei casnice) îl constituie:
a) nedeposedarea soţului de unele bunuri pe care le‐a folosit împreună cu soţul decedat;
b) asigurarea rezervei succesorale;
c) protejarea cotităţii disponibile speciale.

84. Dreptul soţului supravieţuitor asupra mobilierului şi obiectelor aparţinând gospodăriei casnice:
 1. este guvernat de îndeplinirea cumulativă a condiţiilor: ca soţul supravieţuitor să nu vină în
concurs cu descendenţii defunctului, respectiv soţul decedat să nu fi dispus de partea sa din
aceste bunuri prin liberalităţi între vii sau pentru cauză de moarte;
2. nu este guvernat de nici o condiţie, soţul supravieţuitor putând culege aceste bunuri,
oricum, în calitatea pe care o are;
3. este guvernat doar de o condiţie specială, şi anume că acesta să nu vină în concurs la
moştenire cu descendenţii soţului său defunct.

85. În categoria darurilor de nuntă intra:

1 darurile manuale făcute ambilor soţi;
2 darurile manuale făcute numai unuia dintre soţi;
3 darurile manuale făcute ambilor soţi sau numai unuia dintre ei.

86. Soţul supravieţuitor va culege darurile de nuntă ca fiind mobile sau obiecte aparţinând
gospodăriei casnice, dacă:
1 darurile de nuntă au fost făcute numai soţului decedat;
2 darurile de nuntă fac parte dintre cele care aparţin gospodăriei casnice;
3 darurile de nuntă au fost făcute numai lui (soţului supravieţuitor).

87. Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor:

1 poate fi închiriat, dar nu poate fi cedat;
2 poate fi cedat şi închiriat;
3 nu poate fi cedat sau închiriat.

88. Dreptul de abitaţie:

1 este un drept permanent;
2 este un drept temporar;
3 este un drept absolut.

89. Statul culege moştenirea vacantă în temeiul:

1 dreptului de suveranitate;
2 unui drept legal de moştenire;
3 unui testament, chiar în prezenţa uneia din cele patru clase de moştenitori.

90. În ceea ce priveşte dreptul de opţiune succesorală al statului, din dispoziţiile Codului civil, rezulta
că:
1 statul, la fel ca oricare moştenitor legal din cele patru clase ori soţul supravieţuitor, are un
drept de opţiune succesorală;
2 statul, spre deosebire de moştenitorii din cele patru clase, nu are un drept de opţiune
succesorală;
3 statul are un drept de opţiune succesorală doar în anumite condiţii.
91 Statul răspunde pentru pasivul moştenirii:
a) numai în limita activului succesoral;
b) pentru toate datoriile succesiunii;
c) pentru o parte din datorii.

92 Testamentul este:
a) un act juridic pentru cauză de moarte;
b) un act juridic bilateral;
c) un act juridic cu titlu oneros.

93 Forma scrisă a testamentului:

a) este cerută ad probationem;
b) este cerută ad solemnitatemi;
c) nu este cerută de lege.

94 Testamentul olograf se caracterizează prin următoarele:

a) nu poate să cuprindă exheredări sau desemnarea unui executor testamentar;
b) poate fi întocmit şi de altă persoană decât testatorul (poate fi săvârşit prin reprezentare) şi
este supus unor formalităţi complexe;
c) este supus celor mai simple formalităţi; poate fi făcut oriunde, oricând şi poate fi revocat
oricând.

95 Testamentul olograf este valabil:

a) şi atunci când este redactat la dictarea testatorului;
b) numai dacă este scris în întregime de mâna testatorului;
c) şi dacă este dactilografiat, scris şi semnat de mâna testatorului.

96 Potrivit regulilor în materie, testamentul olograf este valabil şi dacă:

a) scrierea străină este posterioară redactării sale, afară numai dacă intervenţia a alterat
voinţa testatorului;
b) scrierea străină este contemporană cu scrierea testamentului;
c) scrierea străină este posterioară redactării sale, iar intervenţia a alterat parţial voinţa
testatorului.

97 În cazul în care testatorul intervine ulterior în testament (prin dispoziţii noi) testamentul este
valabil:
a) şi dacă nu au fost semnate şi datate de testator;
b) şi dacă au fost doar semnate, iar nu şi datate de către testator;
c) dacă au fost semnate şi datate de către testator.
98. Când data din testamentul olograf este incompletă sau involuntar eronată, datorită unei simple
greşeli a testatorului, testamentul:
a este lovit de nulitate;
b este anulabil;
c este valabil.

99. Lipsa semnăturii din testamentul olograf:

a este sancţionată cu nulitatea absolută a testamentului;
b este sancţionată cu nulitatea relativă a testamentului;
c nu afectează valabilitatea testamentului.

100. Întocmirea testamentului în caz de epidemie se impune:

a chiar şi dacă testatorul nu a fost atins de boală, în timp ce se afla în zona afectată de
epidemie;
b doar dacă testatorul a fost atins de boală;
c va putea fi instrumentat doar de preşedintele consiliului local, asistat de un martor.

101. Sub sancţiunea nulităţii, testamentul maritim se va încheia în:

a 3 exemplare;
b 2 exemplare;
c 4 exemplare.

102. Legatul secret este valabil:

a dacă testatorul nu indică legatarul, precizând doar că a comunicat unui terţ persoana
legatarului, terţul urmând să arate care este această persoană, la momentul potrivit;
b şi dacă legatarul va fi desemnat de un terţ, după cum crede acesta de cuviinţă;
c dacă persoana legatarului a fost indicată de testator.

103. Într‐un legat sub condiţie, condiţia poate să fie:

a doar suspensivă;
b doar rezolutorie;
c suspensivă sau rezolutorie.

104. Sarcina dintr‐un legat poate fi prevăzută:

a doar în interesul gratificatului;

b în interesul gratificatului, în interesul unui terţ ori în interesul testatorului;
c doar în interesul unui terţ.
105 Legatul universal conferă vocaţie la:

a) întreaga moştenire;
b) o parte din moştenire;
c) unul sau mai multe bunuri determinate.

106 Legatul cu titlu universal conferă vocaţie la:

a) întreaga moştenire;
b) unul sau mai multe bunuri determinate;
c) o fracţiune din moştenire;

107 Legatul cu titlu particular are ca obiect:

a) doar un bun determinat;

b) unul sau mai multe bunuri singulare, privită ca bunuri izolate;
c) mai multe bunuri determinate.

108 Legatarul cu titlu particular este succesor în drepturile autorului sau:

a) numai în limitele legatului transmis;

b) şi peste limitele legatului transmis;
c) doar peste limitele legatului transmis.

109 Legatul unei succesiuni cuvenite testatorului şi încă nelichidată la moartea sa este:

a) un legat cu titlu universal;

b) un legat cu titlu particular;
c) un legat universal.

110 Legatul uzufructului este:

a) un legat cu titlu particular;

b) un legat cu titlu universal;
c) un legat universal.

111 Legatul lucrului altuia este valabil:

a) dacă testatorul a dispus de lucrul altuia ştiind că nu este al său;

b) dacă testatorul a dispus de lucrul altuia având credinţa greşită că este al său;
c) atât în cazul în care a ştiut că lucrul transmis prin legat nu este al său, cât şi în cazul în care a
avut credinţa greşită că lucrul transmis prin legat este al său.
112. Pentru ca legatul cu titlu particular, care are ca obiect lucrul altuia, să fie valabil, se cere a fi
îndeplinită una dintre următoarele trei condiţii:

a) obiectul legatului să fie o fracţiune dintr‐o universalitate;

b) obiectul legatului să fie un bun individual determinat;
c) obiectul legatului să fie o universalitate de bunuri.

113. Nulitatea legatelor se apreciază în funcţie de:

a) cauzele existente la o dată ulterioară întocmirii testamentului;

b) cauzele existente la dată întocmirii testamentului;
c) cauzele existente la o dată anterioară întocmirii testamentului.

114. Legatele care conţin substituţii fideicomisare:

a) sunt valabile;
b) sunt valabile doar în anumite condiţii;
c) sunt nule absolut.

115. Legatul va fi anulabil:

a) pentru incapacitate legală sau naturală, lipsa discernământului ori vicii de consimţământ;
b) dacă legatul conţine o substituţie fideicomisară;
c) dacă legatarul a renunţat la legat.

116. Specific legatelor este aceea că:

a) termenul de prescripţie pentru acţiunea în anulare începe să curgă după 3 luni de la data
deschiderii moştenirii;
b) termenul de prescripţie pentru acţiunea în anulare începe să curgă după şase luni de la data
deschiderii moştenirii;
c) termenul de prescripţie pentru acţiunea în anulare curge de la data deschiderii moştenirii;

117. Este caz de caducitate a legatului:

a) predecesul legatarului faţă de testator;

b) viciul de consimţământ;
c) incapacitatea legală sau naturală a testatorului.

118. Legatul este prezumat că:

a) a fost făcut numai pentru moştenitorii legatarului;

b) a fost făcut intuitu personae;
c) a fost făcut în toate cazurile atât pentru legatar, cât şi pentru moştenitorii acestuia.
119. Legatul nu este caduc atunci când:

a) legatul a fost făcut sub condiţie suspensivă;

b) modalitatea este decât un termen cert suspensiv;
c) legatul a fost făcut sub condiţie rezolutorie.

120. În cazul în care condiţia suspensivă sub care a fost făcut legatul nu se îndeplineşte:

a) legatul este nul absolut;

b) legatul este anulabil;
c) legatul este caduc.

121. Legatul poate fi revocat, ca o sancţiune, prin hotărâre judecătorească, dacă:

a) nu a fost îndeplinită condiţia suspensivă;

b) legatarul a săvârşit faţă de defunct sau faţă de memoria acestuia anumite fapte;
c) legatarul a renunţat la legat.

122. Neîndeplinirea sarcinii prevăzută într‐un legat atrage:

a) nulitatea absolută a legatului;

b) executarea silită a sarcinii ori revocarea legatului pentru neexecutarea sarcinii;
c) caducitatea legatului.

123. Pentru ingratitudine, legatele pot fi revocate:

a) oricând, fără nicio formalitate;

b) după moartea testatorului, pentru cruzimi sau injurii grave la adresa acestuia;
c) pe cale de acţiune, în timpul vieţii testatorului, pentru atentat la viaţa dispunătorului,
pentru cruzimi, delicte sau injurii grave la adresa acestuia.

124. Dreptul la acţiunea în revocare este prescriptibil în termen de:

a) un an de la săvârşirea faptei sau de când s‐a cunoscut săvârşirea faptei;

b) trei ani de la săvârşirea faptei sau de când s‐a cunoscut săvârşirea faptei;
c) doi ani de la săvârşirea faptei sau de când s‐a cunoscut săvârşirea faptei.

125. Revocarea expresă a unui testament poate fi făcută:

a) doar printr‐un nou testament;

b) printr‐un nou testament sau printr‐un înscris autentic;
c) printr‐un mandat cu titlu gratuit sau printr‐un act sub semnătură privată.

126. Prin incompatibilitate trebuie înţeleasă imposibilitatea absolută (materială sau juridică) de a
executa:
 a) cumulativ două legate;
b) un legat universal;
c) un legat cu sarcină.

127. Înstrăinarea lucrului unui legat este un caz de:

a) revocare;
b) incompatibilitate;
c) contrarietate.

128. Distrugerea materială a testamentului sau a unei părţi esenţiale din el reprezintă:

a) un caz de incompatibilitate;
b) un caz de revocare expresă;
c) un caz de revocare tacită.

129. Retractarea revocării unui testament poate fi făcută:

a) prin înscris sub semnătură privată;

b) doar în formă testamentară;
c) în forma testamentară sau autentică.

130. În caz de ineficacitate a legatelor, bunurile ce constituie obiectul acestora revin:

a) ca regulă, doar moştenitorilor legali care aveau obligaţia să execute testamentul;

b) ca regulă, moştenitorilor legali sau testamentari care aveau obligaţia să execute
testamentul;
c) tuturor moştenitorilor testamentari.

131. Substituţia vulgară este o dispoziţie testamentară prin care testatorul desemnează:

a) un legatar substituit, pentru eventualitatea în care legatarul instituit nu ar putea sau nu ar

voi să primească legatul;
b) o sarcină pentru legatar;
c) un executor testamentar.

132. Legatul conjunctiv este o dispoziţie testamentară prin care acelaşi obiect (bun) este lăsat:

a) unui legatar cu titlu particular;

b) unui legatar cu titlu universal;
c) mai multor legatari.
133. Dacă unul sau mai mulţi legatari nu pot sau nu vor să primească legatul, partea ce li s‐ar fi cuvenit
din bunul transmis prin legat:

a) revine celorlalţi colegatari care primesc legatul;

b) revine doar moştenitorilor legali;
c) revine anumitor colegatari.

134. Este cerinţă pentru naşterea dreptului de acrescământ:

a) existenţa unei pluralităţi de legatari cu titlu universal;

b) dispoziţiile făcute în favoarea legatarilor să aibă obiecte diferite;
c) nefracţionarea de către testator a vocaţiei legatarilor, pentru ca în acest fel fiecare să aibă
chemare la întreg obiectul legatului.

135. Dreptul de acrescământ în moştenirea legală:

a) profită întotdeauna în aceeaşi măsură tuturor comoştenitorilor;

b) nu profită întotdeauna în aceeaşi măsură tuturor comoştenitorilor, acesta fiind înlăturat în
cazul reprezentării;
c) profită întotdeauna doar moştenitorilor legali, în aceeaşi măsură.

136. Exheredarea nu poate să afecteze:

a) rezerva succesorală;
b) cotitatea disponibilă;
c) acrescământul.

137. Prin exheredare (dezmoştenire) moştenitorul legal (chiar şi cel nerezervatar) pierde:

doar emolumentul moştenirii;

titlul său de moştenitor;
emolumentul moştenirii şi titlul său de moştenitor.

138. Exheredarea cu titlu de sancţiune este dispoziţia prin care testatorul prevede că:

a) de la succesiune vor fi înlăturaţi moştenitorii care vor ataca testamentul care conţine
dispoziţii ilicite;
b) de la succesiune vor fi înlăturaţi moştenitorii care vor ataca testamentul cu acţiune în
justiţie;
c) de la succesiune vor fi înlăturaţi moştenitorii care vor ataca testamentul care conţine
dispoziţii imorale.
139 Exheredarea totală priveşte:

a) înlăturarea tuturor moştenitorilor legali de la moştenire;

b) înlăturarea de la moştenire a tuturor moştenitorilor legali şi testamentari de la moştenite;
c) înlăturarea tuturor moştenitorilor testamentari de la moştenire.

140 Executor testamentar poate fi:

a) orice persoană cu capacitate deplină de exerciţiu la data deschiderii succesiunii;

b) şi persoana cu capacitate de exerciţiu restrânsă;
c) persoana cu capacitate de exerciţiu deplină la data întocmirii testamentului, iar nu şi la data
deschiderii succesiunii.

141 Împuternicirea executorului testamentar cu sezina este limitată de lege la termenul de:

a) doi ani;
b) 6 lunii;
c) un an.

142 Sezina executorului testamentar este:

a) o posesiune;
b) o detenţiune precară;
c) o posesiune sau o detenţiune precară, după caz.

143 Dreptul de a urmări debitorii succesorali şi de a încasa creanţele succesorale îl are:

a) executorul testamentar cu sezină;

b) executorul testamentar fără sezină;
c) atât executorul testamentar cu sezină, cât şi executorul testamentar fără sezină.

144 Substituţiile fideicomisare:

a) sunt oprite de lege, sub sancţiunea nulităţii;

b) sunt permise de lege;
c) sunt permise de lege doar în anumite condiţii.

145 Testatorul nu va putea dispune prin liberalităţi decât de:

a) cotitatea disponibilă;
b) cotitatea disponibilă specială;
c) rezerva succesorală cu excepţia cotităţii disponibile speciale.
146. Substituţia fideicomisară se sancţionează cu:

a) nulitate parţială;
b) nulitate relativă, dar numai dacă condiţiile acestei sancţiuni sunt îndeplinite;
c) nulitate absolută.

147. În cazul substituţiei fideicomisare:

a) vor fi executate două sau mai multe liberalităţi;

b) vor fi executate cel mult două liberalităţi;
c) va fi executată o singură liberalitate.

148. Acţiunea în constatarea nulităţii substituţiei fideicomisare este:

a) imprescriptibilă;
b) prescriptibilă în termenul de 6 luni de la deschiderea succesiunii;
c) prescriptibilă în termenul de 3 ani de la deschiderea succesiunii.

149. Rezerva succesorală:

a) este acea parte din moştenire care se confundă cu cotitatea disponibilă;

b) este acea parte din moştenire care se cuvine în puterea legii tuturor moştenitorilor din
primele trei clase de moştenitori;
c) este acea parte din moştenire care se cuvine în puterea legii unor moştenitori legali şi de
care cel care lasă moştenirea nu poate dispune prin liberalităţi.

150. Rezerva succesorală este acea parte de moştenire atribuită anumitor moştenitori legali:

a) de către de cujus;
b) de către executorul testamentar;
c) de lege.
 DREPT PROCESUAL CIVIL

1. Care sunt condiţiile generale de exercitare ale acţiunii civile?

a) interesul şi calitatea procesuală;

b) părţile, obiectul şi cauza;
c) afirmarea unui drept (formularea unei pretenţii), interesul, capacitatea procesuală şi
calitatea procesuală.

2. Când se va respinge cererea de chemare în judecată, ca prematură?

a) ori de câte ori dreptul subiectiv pretins de reclamant este supus unui termen suspensiv;
b) chiar şi atunci când, în momentul în care instanţa urmează a se pronunţa asupra excepţiei,
condiţia suspensivă s‐a realizat;
c) chiar şi atunci când data împlinirii termenului suspensiv ar fi foarte apropiată.

3. Ce fel de excepţie este excepţia de prematuritate a cererii de chemare în judecată?

a) de fond, absolută şi dilatorie;

b) de fond, absolută şi peremptorie;
c) de fond, relativă şi peremptorie.

4. De către cine trebuie justificată calitatea procesuală?

a) de către reclamant pentru calitatea procesuală activă şi de către pârât pentru calitatea
procesuală pasivă;
b) de către reclamant atât pentru calitatea procesuală activă, cât şi pentru calitatea
procesuală pasivă;
c) de către pârât atât pentru calitatea procesuală pasivă, cât şi pentru calitatea procesuală
activă.

5. În cazul transmisiunii calităţii procesuale active, ce se întâmplă cu dobânditorul?

a) preia procesul în starea în care se găseşte în momentul în care a avut loc transmisiunea;
b) este îndreptăţit să solicite refacerea doar a actelor de procedură defavorabile îndeplinite
anterior de autorul său;
c) este îndreptăţit să invoce excepţiile relative neinvocate în termen de autorul său.

6. Ce se poate afirma despre excepţia lipsei calităţii procesuale active?

a) poate fi invocată numai de către pârât;

b) trebuie unită cu fondul;
c) este o excepţie de fond, absolută şi peremptorie.
7 Ce va face instanţa dacă există contrarietate de interese între minor şi reprezentantul său
ocrotitorul lui legal?

va acorda un termen şi vă solicita autorităţii tutelare să numească un curator special;

va numi un curator special;
va suspenda judecata până când autoritatea tutelară va numi un curator special.

8 Ce se întâmplă dacă în cursul procesului minorul împlineşte vârsta de 14 ani?

reprezentarea legală va continua până la finalizarea acelui proces;

minorul va trebui citat personal;
]actele de procedură efectuate anterior trebuie refăcute în contradictoriu cu minorul
respectiv.

9 Ce se întâmplă cu actele de procedură îndeplinite de o persoană fără capacitate procesuală de

exerciţiu?

nu pot fi confirmate;
trebuie refăcute în totalitate;
sunt anulabile.

10 Ce fel de acţiune este acţiunea în revendicare?

în realizare;
în constatare;
în constituire de drepturi.

11 Ce se poate afirma despre cererea în constatare?

are caracter subsidiar faţă de acţiunea în realizare;

este admisibilă fără nicio restricţie;
poate fi folosită şi atunci când se solicită constatarea unei simple situaţii de fapt.

l) În cazul în care partea putea cere realizarea dreptului, cum se va respinge acţiunea (cererea) în
constatare?
ca inadmisibilă;
ca prematură;
ca nefondată.
13. Când este admisibilă cererea prin care reclamantul solicită instanţei să constate că a intervenit
prescripţia extinctivă a dreptului pârâtului de a obţine executarea silită a unui debit?
a) este inadmisibilă în toate cazurile;
b) este admisibilă numai dacă nu s‐a declanşat executarea silită cu privire la debitul
respectiv;
c) este admisibilă în toate cazurile.

14. Ce fel de acţiune este acţiunea în rezoluţiunea vânzării unui imobil pentru neplata preţului?

a) personală;
b) reală;
c) mixtă.

15. Ce fel de acţiune este acţiunea prin care cumpărătorului solicită obligarea vânzătorului să îi predea
autoturismul pe care acesta i l‐a vândut?
a) personală;
b) reală;
c) mixtă.

16. Când nu este vorba de o acţiune (cerere) mixtă?

a) când cumpărătorul unui imobil solicită anularea contractului;

b) când chiriaşul solicită obligarea locatorului să îi predea imobilul închiriat;
c) când legatarul cu titlu particular solicită predarea imobilului ce formează obiectul
legatului.

17. Ce presupune acţiunea (cererea) mixtă?

a) presupune valorificarea unor drepturi mixte;

b) presupune valorificarea, în cadrul aceluiaşi proces, atât a unui drept real, cât şi a unui
drept de creanţă;
c) este o acţiune (cerere) patrimonială.

18. Ce poate face judecătorul în virtutea rolului său activ?

a) să introducă în proces terţele persoane fără a căror prezenţă procesul nu poate fi

soluţionat, în orice condiţii;
b) să ceară părţilor să prezinte explicaţii, oral sau în scris, cu privire la situaţia de fapt şi
motivarea în drept;
c) să se pronunţe prin hotărâre asupra oricăror împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu
sunt menţionate în cerere sau întâmpinare, dacă aceasta este necesar pentru o soluţionare
completă a cauzei.
19 Ce nu este îndreptăţit judecătorul să facă?

a) să ordone probe din oficiu, dacă părţile se împotrivesc;

b) să invoce din oficiu orice excepţie procesuală;

c) să ceară părţilor explicaţii în scris cu privire la situaţia de fapt.

20 În temeiul rolului activ, ce este dator judecătorul să facă?

a) să dea pârâtului îndrumări cu privire la drepturile şi obligaţiile ce îi revin în proces;

b) să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea
adevărului;
c) să se pronunţe asupra oricăror împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt
menţionate în cerere sau întâmpinare, în cazul în are apreciază că este necesar pentru
soluţionarea legală şi completă a pricinii.

21 În ce compunere a completului se judecă la judecătorii?

a) de un singur judecător;
b) în complet de doi judecători, în materie de adopţie;
c) în complet de doi judecători, în cazul soluţionării plângerilor împotriva hotărârilor
autorităţilor administraţiei publice cu activitatea jurisdicţională.

22 În ce compunere a completului se face judecata apelului la tribunale?

a) în complet de 3 judecători, dacă se atacă hotărâri pronunţate de judecătorii în complet de 2

judecători;
b) în complet de 2 judecători, asistaţi de 2 magistraţi consultanţi în cazul litigiilor de muncă;

c) în complet de 2 judecători.

23 În ce compunere a completului se face judecata recursului la curţile de apel?

a) în complet de doi judecători, dacă se atacă o hotărâre dată în prima instanţă de

tribunal, fără drept de apel;
b) întotdeauna în complet de 3 judecători;
c) în complet de trei judecători, dar numai atunci când se atacă o hotărâre pronunţată de
tribunal că instanţă de apel.

24 Ce fel de excepţie este excepţia de rea compunere a instanţei?

a) este o excepţie de procedură, peremptorie şi relativă;

 b) trebuie soluţionată înaintea excepţiei de necompetenţă;
c) este o excepţie de procedură, dilatorie şi absolută.

25 Ce fel de excepţie este excepţia de incompatibilitate?

a) poate fi unită cu fondul;

b) este o excepţie de fond, absolută şi dilatorie;
c) trebuie soluţionată înaintea excepţiei puterii de lucru judecat.

26 Când nu este incompatibil judecătorul să judece?

a) când este sesizat cu o revizuire îndreptată împotriva hotărârii pe care a pronunţat‐o;

b) când este soţul avocatului uneia dintre părţi;
c) când a pus în discuţia părţilor, din oficiu, o chestiune de fapt.

27 În ce altă situaţie judecătorul nu este incompatibil să judece?

a) în cazul plângerilor penale formulate de părţi în cursul procesului, când nu s‐a pus în
mişcare acţiunea penală împotriva sa;
b) când este fratele avocatului uneia dintre părţi;
c) când a pronunţat hotărârea atacată pe calea contestaţiei la titlu.

28 Care este calea de atac împotriva încheierii de respingere a cererii de abţinere?

a) nu este supusă niciunei căi de atac;

b) poate fi atacată numai de cel care s‐a abţinut;
c) poate fi atacată odată cu hotărârea de fond, însă numai de partea care ar fi avut
interesul să îl recuze pe cel în cauză.

29 Când judecătorul nu poate participa la judecată, chiar dacă nu s‐a abţinut ori nu a fost recuza?

a) când şi‐a exprimat anterior părerea cu privire la soluţie în cauza pe care a fost desemnat
să o judece;
b) când soţul sau fostul său soţ este rudă ori afin până la gradul al patrulea inclusiv cu
vreuna dintre părţi;
c) când a pronunţat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s‐a soluţionat
cauza.

30 În ce altă situaţie judecătorul nu poate participa la judecată, chiar dacă nu s‐a abţinut ori nu a fost
recuzat?

a) când a fost arbitru în aceeaşi cauză;

 dacă este tutore sau curator a uneia dintre părţi;
dacă este soţ sau rudă până la gradul al patrulea inclusiv sau afin, după caz, cu un alt membru al
completului de judecată.

31. Prin ce se caracterizează judecata cererii de recuzare?

a) se citează numai judecătorul, nu şi părţile;

b) nu este admisibil interogatoriul;
c) nu este admisibilă proba cu martori.

32. Ce cale de atac se poate exercita împotriva încheierii prin care s‐a încuviinţat recuzarea?

a) poate fi atacată numai odată cu fondul;

b) poate fi atacată separat, dar numai prin recurs;
c) nu este supusă nici unei căi de atac.

33. Cum se soluţionează cererea de recuzare?

a) în şedinţă publică;
b) se soluţionează în camera de consiliu, fără prezenţa părţilor;
c) se soluţionează printr‐o încheiere ce poate fi atacată în toate cazurile numai odată cu fondul.

34. Ce poate face judecătorul împotriva căruia s‐a formulat o cerere de recuzare?

poate declara că se abţine;

este obligat să se abţină;
nu poate declara că se abţine.
35. Prin ce se caracterizează coparticiparea procesuală?

este întotdeauna facultativă;

poate fi şi obligatorie;
poate avea loc numai dacă obiectul pricinii este un drept sau o obligaţie comună.

36. Care este obligaţia părţilor în procesul civil?

să exercite toate căile de atac;

să desemneze judecătorul ce va rezolva procesul;
să îşi exercite drepturile procedurale cu bună‐credinţă.

37. Ce altă obligaţie mai au părţile din cadrul procesului civil?

să se prezinte personal la toate termenele de judecată;

să îşi angajeze avocat;
să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului.
38 Ce nu au dreptul să facă părţile?

1. de a exercita recursul în interesul legii;

2. de a recuza pe grefieri şi pe experţi;
3. de a participa personal la raporturile procesuale.

39 Ce nu presupune abuzul de drept procedural?

1. deturnarea dreptului procedural de la finalitatea sa legală;

2. exercitarea cu rea‐credinţă a dreptului procedural;
3. exercitarea dreptului procedural cu depăşirea limitelor externe stabilite de lege.

40 La cererea cui se poate face intervenţia voluntară?

1. reclamantului;
2. pârâtului;
3. unui terţ care justifică interes.

41 Care este forma cerută pentru cererea de intervenţie principală?

1. se face printr‐o simplă petiţie;

2. se face în forma cerută pentru cererea de chemare în judecată;
3. are cuprinsul stabilit expres de lege.

42 Când se poate face cererea de intervenţie principală?

1. numai în faţa primei instanţe şi înainte de închiderea dezbaterilor;

2. numai în faţa primei instanţe şi până la prima zi de înfăţişare;
3. atât în faţa primei instanţe, cât şi în apel până la închiderea dezbaterilor.

43 Când poate fi făcută cererea de intervenţie accesorie?

1. oricând în faţa primei instanţe;

2. chiar şi în apel, cu acordul părţilor;
3. oricând în cursul procesului, chiar şi direct în căile extraordinare de atac.

44 Cum se încuviinţează cererea de intervenţie voluntară principală?

1. se încuviinţează în principiu printr‐o încheiere preparatorie;

2. se încuviinţează în principiu printr‐o încheiere interlocutorie;
3. printr‐o sentinţă.
45. Care este calea de atac împotriva încheierii de admitere în principiu?

numai apelul;
numai recursul;
numai odată cu fondul.

46. Care este calea de atac împotriva încheierii de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de intervenţie,
dată în primă instanţă?

1 este fără cale de atac;

2 recursul;
3 apelul.

47. Care este termenul în care se poate exercita calea de atac împotriva încheierii de respingere a
cererii de intervenţie ca inadmisibilă?
1 3 zile;
2 5 zile;
3 15 zile.

48. De când începe să curgă termenul pentru calea de atac împotriva încheierii de respingere a cererii
de intervenţie, ca inadmisibilă, pentru partea prezentă?

1 de la data fixată de instanţă;

2 de la comunicare;
3 de la pronunţare.

49. De când începe să curgă termenul pentru calea de atac împotriva încheierii de respingere a
cererii de intervenţie, ca inadmisibilă, pentru partea lipsă?

1 de la comunicare;
2 de la pronunţare;
3 de la data fixată de instanţă.

50. În ce termen de la înregistrare se judecă apelul său recursul declarat împotriva încheierii de
respingere, ca inadmisibilă, a cererii de intervenţie?

1 cel mult 15 zile;

2 cel mult 5 zile;
3 cel mult 10 zile.

51. Când devine intervenientul parte în proces?

 1 de la data înregistrării cererii de intervenţie;
2 după admiterea în principiu a cererii sale;
3 la primul termen de judecată după formularea cererii.

52. În cazul cărui fel de intervenţie, după admiterea în principiu, instanţa trebuie să stabilească un
termen pentru depunerea întâmpinării?

a) legea nu prevede un astfel de termen;

b) în cazul intervenţiei accesorii;
c) în cazul intervenţiei principale.

53. Cine poate formula cererea de chemare în judecată a altor persoane?

a) instanţa, din oficiu;

b) numai reclamantul;
c) atât reclamantul, cât şi pârâtul.
54. Ce se întâmplă cu cererea de chemare în judecată a altor persoane, dacă nu a fost făcută în
termenul prevăzut de lege?

a) se respinge ca tardivă;
b) se judecă separat;
c) se judecă separat, dar numai dacă părţile sunt de acord.

55. Până când poate formula reclamantul cererea de chemare în judecată a altei persoane?

a) odată cu cererea de chemare în judecată;

b) până la primul termen de judecată;
c) cel mai târziu până la terminarea cercetării procesului în faţa primei instanţe.

56. Ce poziţie procesuală va dobândi cel chemat în judecată?

a) intervenient;
b) reclamant;
c) pârât.

57. În ce formă trebuie depusă cererea de chemare în garanţie?

a) în condiţiile de formă pentru întâmpinare;

b) este prevăzută, expres, de lege;
c) în condiţiile de formă pentru cererea de chemare în judecată.
58. Până când se poate depune cererea de chemare în garanţie de către reclamant?

a) odată cu cererea de chemare în judecată;

b) până la primul termen de judecată;
c) cel mai târziu până la terminarea cercetării procesului în faţa primei instanţe.

59. Cine trebuie să comunice celui chemat în garanţie cererea, copiile de pe înscrisuri, de pe cererea
de chemare în judecată, întâmpinare şi de pe celelalte înscrisuri?

a) reclamantul;
b) cel ce formulează cererea;
c) instanţa.

60. În ce situaţie poate fi suspendată judecata cererii de chemare în garanţie?

a) în cazul în care a fost disjunsă de cererea principală;

b) la cererea părţilor;
c) niciodată.

61. Până când poate fi depusă cererea de chemare în garanţie formulată de pârât atunci când nu este
obligatorie întâmpinarea?
a) în termenul fixat de instanţă;
b) până la terminarea dezbaterilor;
c) cel mai târziu până la primul termen de judecată.

62. Dacă se admite cererea de chemare în judecată, ce se întâmplă cu cererea de chemare în garanţie
formulată de reclamant?

a) se va admite, în măsura în care este întemeiată;

b) se respinge ca lipsită de obiect;
c) se respinge ca nefondată.

63. De către cine poate fi formulată cererea de arătare a titularului dreptului?

a) din oficiu, de instanţă;

b) de oricare dintre părţi;
c) poate fi formulată numai de către pârât.

64. Pentru care tip de acţiune se poate formula cererea de arătare a titularului dreptului?
 numai în acţiunile reale;
în toate acţiunile;
în acţiunile personale, dar numai de către pârât.

65 Dacă terţul arătat ca titular al dreptului se înfăţişează şi contestă cele susţinute de pârât, ce
calitate vă dobândi acesta în proces?
pârât;
intervenient principal;
intervenient accesoriu.

66 Când se presupune dat dreptul de reprezentare al mandatarului cu procură generală?

a) când cel care a dat procură generală are domiciliu în ţară;

b) când cel care a dat procură generală are reşedinţa în ţară;
c) când procura generală este dată unui prepus.

67 Ce formă trebuie să aibă mandatul judiciar dat unui neavocat?

se poate da doar verbal în faţa unui judecător;

poate fi dat şi sub forma unui înscris sub semnătură privată;
forma autentică.

68. Când poate mandatarul neavocat pune concluzii fără a fi nevoie să fie asistat de către avocat?

a) când are o procură generală;

b) când este reprezentantul soţului său al unei rude până la gradul trei şi procesul este în
faţa primei instanţe;
c) când are calitatea de consilier juridic şi, potrivit legii, reprezintă partea.

69 Ce se întâmplă cu mandatul în cazul morţii celui care l‐a dat?

a) încetează de drept;
b) dăinuieşte până la terminarea procesului;
c) dăinuieşte până la retragerea lui de către moştenitori.

70 De care formă de facilităţi (ajutor public judiciar) nu pot beneficia persoanele juridice?

a) reducere taxe timbru judiciar;

b) scutire taxe de timbru judiciar;
c) eşalonare taxe timbru judiciar.

71 Ce caracter are participarea procurorului la judecată, prin punerea de concluzii?

 a) este obligatorie în toate cazurile;
b) este facultativă, afară de excepţiile expres prevăzute de lege;
c) este facultativă în toate cazurile.

72 Când nu este obligatorie participarea procurorului la judecată?

a) la soluţionarea cererii de expropriere;

b) la soluţionarea cererii de stabilire a paternităţii unui copil născut din afara căsătoriei;

c) la soluţionarea unei cereri întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009.

73 Când poate procurorul să exercite căile de atac?

a) indiferent dacă a participat sau nu la judecata finalizată cu hotărârea care se atacă;

b) numai în materiile expres prevăzute de lege;
c) dacă pricina respectivă nu are caracter strict personal.

74 În ce cazuri poate procurorul să exercite căile de atac?

a) numai dacă a participat la judecata finalizată cu hotărârea ce se atacă;

b) şi în pricinile care au caracter strict personal;
c) numai dacă aceasta este în interesul minorilor, al persoanelor puse sub interdicţie, al
dispăruţilor, precum şi în cazurile expres prevăzute de lege.

75 În ce cauze datorează Ministerul Public taxe de timbru?

a) niciodată;
b) numai în cauzele care se referă la minori, persoane puse sub interdicţie şi dispăruţi;
c) numai dacă hotărârea a fost pronunţată în defavoarea minorilor, persoanelor puse sub
interdicţie sau dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege.

76 În ce situaţie procurorul este îndreptăţit să solicite punerea în executare a unui titlu executoriu?

a) a oricărei hotărâri judecătoreşti;

b) a oricărui titlu executoriu ce constată o creanţă aparţinând unei persoane lipsite de
capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă;
c) a hotărârilor pronunţate în favoarea minorilor, persoanelor puse sub interdicţie sau
dispăruţilor.

77 Ce cauze judecă instanţele judecătoreşti?

a) toate procesele şi cererile, fără nicio excepţie;

 b) toate procesele şi cererile, cu excepţia celor date prin lege în competenţa Curţii
Constituţionale;
c) toate procesele şi cererile, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor organe.

78 În privinţa căror acte normative instanţele judecătoreşti sunt competente să se pronunţe asupra
neconstituţionalităţii?
1. hotărârilor guvernului;

2. ordonanţelor guvernului, însă numai pe cale incidentală;

3. hotărârilor guvernului, însă numai pe calea contenciosului administrativ.

79 De către ce instanţă sunt judecate, în primă instanţă, cererile de evacuare?

1. tribunal;
2. judecătorie;
3. curtea de apel.

80 De care instanţă sunt soluţionate apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de

judecătorii în primă instanţă?

1. aceleaşi judecătorii, dar în complet de doi judecători;

2. curţile de apel;
3. tribunale.

81 Cine soluţionează‚ în primă instanţă, cererile referitoare la înregistrările în registrele de stare

civilă?

1. civilă din cadrul primăriei;

2. tribunalele;
3. judecătoriile.

82 De competenţa cărei instanţe sunt, în primă instanţă, cererile privind obligaţiile de a face sau de a
nu face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual?
1. judecătoriei, în toate cazurile;
2. tribunalului;
3. judecătoriei, dacă legea nu prevede altfel.

83 Ce judecă tribunalele în primă instanţă?

 1 numai cererile date, în mod expres, în competenţa lor;
2 toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe;
3 cererile de împărţeală judiciară, indiferent de valoare.

84 Cui revine competenţa, în primă instanţă, de a soluţiona cererile pentru repararea prejudiciilor
cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale?

a) tribunalului, dacă se solicită repararea unui prejudiciu material;

b) judecătoriei, dacă prejudiciul este moral şi tribunalului, dacă prejudiciul este material;

c) tribunalului, în toate cazurile.

85 Cine judecă, în primă instanţă, cererile de împărţeală judiciară?

a) judecătoriile, când valoarea bunurilor este mai mică de 500.000 lei;

b) judecătoriile, indiferent de valoare;
c) tribunalele, când valoarea bunurilor este mai mare de 500.000 lei.

86 În ce situaţie judecă o curte de apel în calea de atac a apelului?

a) când este atacată o hotărâre a unui tribunal ,pronunţată în primă instanţă;

b) când este atacată o hotărâre a unei judecătorii, pronunţată în primă instanţă;
c) când este atacată o hotărâre a unui tribunal, pronunţată în apel.

87 Ce se întâmplă în cazul în care, după sesizarea instanţei, reclamantul îşi modifică valoarea
obiectului cererii şi, ca urmare, nu mai este competentă, potrivit legii?

a) instanţa îşi declină întotdeauna competenţa;

b) instanţa îşi păstrează întotdeauna competenţa;
c) instanţa îşi păstrează competenţa numai dacă după sesizare pârâtul şi‐a executat parţial
obligaţia.

88 Cum se determină competenţa după valoare în cazul conexităţii şi atunci când mai mulţi
reclamanţi cheamă în judecată acelaşi pârât, dar în baza unor raporturi juridice distincte?

a) prin cumularea tuturor pretenţiilor;

b) prin luarea în considerare a individualităţii fiecărei cereri;
c) prin cumularea pretenţiilor, dar numai dacă procesele se află în aceeaşi fază.

89 De competenţa cărei instanţe este cererea prin care vânzătorul solicită rezoluţiunea unui contract
de vânzare‐cumpărare a unui imobil pentru neplata preţului?
a) de la domiciliul pârâtului;
b) în a cărei rază teritorială este situat imobilul;
c) de la locul prevăzut în contract pentru executarea obligaţiei de plată a preţului.
90. Care este instanţa competentă să soluţioneze cererea prin care locatarul solicită obligarea
locatorului să îi predea imobilul ce formează obiectul contractului de locaţiune?
a instanţa de la domiciliul (sediul) locatarului sau a instanţei de la domiciliul locatorului;
b instanţa de la locul situării imobilului sau a instanţei de la domiciliul locatorului;
c exclusivă a instanţei de la locul situării imobilului.

91. Când pârâtul, în afară de domiciliul său, are în chip statornic o îndeletnicire profesională, pentru
care obligaţii cererea se poate face şi la instanţa locului acelei îndeletniciri?

a orice obligaţii;
b toate obligaţiile patrimoniale;
c obligaţiilepatrimoniale caresuntnăscute sau care urmează să se execute înacel loc.

92. De competenţa cărei instanţe este cererea de chemare în judecată introdusă de moştenitori
împotriva unui creditor al succesiunii?
a a celei de la ultimul domiciliu al defunctului;
b a celei de la domiciliul pârâtului;
c a celei de la ultimul domiciliu al defunctului sau instanţei de la domiciliul pârâtului.

93. De competenţa cărei instanţe este soluţionarea unei cereri de chemare în garanţie?

a cea de la domiciliul chematului în garanţie;

b cea sesizată cu cererea principală;
c cea de la domiciliul celui care a formulat cererea de chemare în garanţie.

94. Când nu este vorba de o prorogare legală a competenţei?

a al conexităţii;
b al litispendenţei;
c al soluţionării cererii incidentale care, dacă ar fi formulată pe cale principală, ar atrage
competenţa unei instanţe de grad diferit.

95. Ce presupune conexitatea?

a tripla identitate de elemente: părţi, obiect şi cauză;

b aceleaşi părţi şi strânsa legătură între obiect şi cauză;
c aceleaşi părţi sau chiar şi alte părţi, dar o strânsă legătură între obiect şi cauză.

96. Când este caz de litispendenţă între două procese?

a numai dacă ambele procese se află în primă instanţă;

 dacă ambele procese se află în primă instanţă sau unul în primă instanţă şi celălalt în apel;

dacă unul din procese se află în apel şi celălalt în recurs.

97. În ce situaţie este posibilă delegarea unei instanţe?

când părţile nu se pot deplasa din motive de forţă majoră la instanţa competentă;
dacă instanţa competentă nu îşi poate desfăşura activitatea timp mai îndelungat datorită unor
împrejurări excepţionale;
dacă procesul presupune administrare de probe într‐o localitate îndepărtată de sediul instanţei
competente.

98. În legătură cu citarea, cum se soluţionează cererea de strămutare?

obligatoriu cu citarea părţilor;

cu citarea părţilor, dacă instanţa apreciază că este necesar;
fără citarea părţilor.

99. În cazul în care judecata procesului a cărui strămutare s‐a cerut nu s‐a suspendat, ci s‐a procedat la
judecare, iar cererea de strămutare a fost admisă, ce se întâmplă cu hotărârea pronunţată?

rămâne valabilă;
se poate cere desfiinţarea ei prin căile de atac;
este desfiinţată de drept.

100. În ce stadiu al procesului se poate invoca necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti?

numai în faţa primei instanţe;

în faţa instanţelor de fond;
în faţa oricărei instanţe, dacă procesul este în curs.

101. Ce va dispune instanţa în cazul admiterii excepţiei de necompetenţă pe motiv că cererea nu ar fi

de competenţa instanţelor judecătoreşti, ci a altui organ cu activitate jurisdicţională?

declinarea competenţei;
respingerea cererii ca greşit îndreptată;
constatarea necompetenţei şi închiderea dosarului.

xxxx) Cărei căi de atac este supusă hotărârea de declinare a competenţei?

apelului în termen de 15 zile de la pronunţare;

recursului în termen de 15 zile de la pronunţare;
niciunei căi de atac.
103. De către cine se soluţionează conflictul de competenţă dintre Judecătoria sectorului 4 Bucureşti şi
Judecătoria Craiova, ivit în faţa acesteia din urmă?
a) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
b) Curtea de Apel Bucureşti;
c) Curtea de Apel Craiova.

104. De către cine se soluţionează conflictul de competenţă dintre Curtea de Arbitraj Comercial
Internaţional Bucureşti şi Tribunalul Braşov?

a) Curtea de Apel Braşov;

b) Curtea de Apel Bucureşti;
c) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

105. Cărei căi de atac este supusă hotărârea pronunţată de instanţa ce soluţionează conflictul de
competenţă?

a) este supusă recursului în termen de 5 zile de la comunicare, cu excepţia celei pronunţate de

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
b) poate fi atacată cu apel în termen de 5 zile de la pronunţare;
c) nu este supusă niciunei căi de atac.

106. De către cine pot fi invocate nulităţile absolute?

a) pot fi invocate de orice parte din proces, de judecător, de procuror, în orice stare a
judecăţii;
b) trebuie invocate doar de părţile interesate;
c) doar de procuror.

107. Care tip de nulitate a actului de procedură impune exitenţa unei vătămări?

a) atât nulitatea condiţionată cât şi cea necondiţionată;

b) nulitatea necondiţionată;
c) nulitatea condiţionată.

108. De către cine poate fi invocată nulitatea relativă?

a) doar de partea interesată şi numai dacă neregularitatea nu a fost cauzată de fapta

proprie;
b) de oricare dintre părţi, judecător, de procuror;
c) doar de procuror.

109. Prin ce se caracterizează nulitatea expresă?

 este absolută;
este totală;
prezumată vătămarea.

110. Ce sancţiune intervine dacă toate cauzele de nulitate a actelor de procedură deja efectuate nu au
fost invocate deodată?

decăderea;
nulitatea absolută;
nulitatea relativă.

111. Care fază a procesului civil este obligatoriu a fi parcursă?

a) faza judecăţii;

b) faza executării silite;

c) atât faza judecăţii cât şi faza executării silite.

112. Căror feluri de drepturi subiective este menită norma procesuală să ofere cele mai potrivite căi
pentru realizare?

a) doar celor recunoscute de legislaţia civilă;

b) nu se au în vedere drepturile subiective, ci doar interesele legitime;
c) se au în vedere atât drepturile recunoscute de legislaţia civilă cât şi cele de drept
comercial, de drept al familiei, de drept al muncii, cât şi interesele legitime.

113. Ce anume reglementează normele de procedură propriu‐zise?

a) organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti;

b) modul de judecată a cauzelor civile şi de executare silită a titlurilor executorii;
c) sarcinile instanţelor judecătoreşti faţă de atribuţiile altor organe cu activitate jurisdicţională.

114. Ce anume caracterizează normele imperative?

a) îngăduie părţilor să‐şi exercite dreptul de dispoziţie, derogând de la dispoziţiile pe care le

cuprinde;
b) impun părţilor o anumită conduită, sub sancţiunea prevăzută de normă, fiindu‐le interzis
să deroge de la aceasta;
c) pot impune părţilor o anumită conduită sau pot îngădui acestora să‐şi exercite dreptul de
dispoziţie, după cum părţile convin.

115. La ce se referă principiul legalităţii?

a) la legalitatea instanţei;
 b) la independenţa judecătorilor;
c) atât la legalitatea instanţei cât şi la independenţa judecătorilor.

116 În aplicarea principiului aflării adevărului, când pot judecătorii ordona administrarea probelor pe
care le consideră necesare?

a) doar dacă părţile le solicită;

b) doar dacă reclamantul le solicită;
c) chiar dacă părţile se împotrivesc.

117 Ce presupune principiul disponibilităţii?

a) că părţile să‐şi exercite drepturile procesuale în limitele lor interne;

b) obiectul şi limitele procesului civil sunt stabilite de către părţi prin cererile şi apărările
acestora;
c) dreptul de a fi reprezentat sau asistat, în condiţiile legii.

118 Ce presupune principiul nemijlocirii?

a) că probele se administrează de către instanţa care judecă procesul, cu excepţia cazurilor în

care legea stabileşte altfel;
b) că probele se dezbat oral;
c) că judecata se face numai pe baza actelor depuse la dosar.

119 Cărei ramuri de drept aparţine noţiunea de acţiune civilă?

a) dreptului civil;
b) dreptului procesual civil;
c) atât dreptului procesual civil cât şi dreptului civil.

120 Care sunt elementele acţiunii civile?

a) părţile şi obiectul;
b) obiectul şi cauza;
c) părţile, obiectul şi cauza.

121 În cazul cărui tip de acţiune, hotărârea pronunţată constituie titlu executoriu?

a) acţiunea în realizarea dreptului;

b) acţiunea în constatarea existenţei unui drept al reclamantului;
c) acţiunea în constatarea inexistenţei unui drept al pârâtului faţă de reclamant.

122 Care feluri de acţiuni sunt nelimitate ca număr?

a) acţiunile reale;
 acţiunile mixte;
acţiunile personale.

123 Prin care lege este reglementată organizarea judiciară în România?

Legea nr. 303/2004;

Legea nr. 304/2004;

c) Codul de procedură civilă.

124 Din câţi judecători este compus un complet de judecată care soluţionează o cauză în apel?

un judecător;
doi judecători;
trei judecători.

125 Pe cine priveşte incompatibilitatea?

pe judecător;
atât pe judecător cât şi pe grefier;
pe grefier.

126 Care condiţii trebuie îndeplinite pentru a fi parte în proces?

dreptul subiectiv şi interesul;

interesul, capacitatea procesuală şi calitatea procesuală;
dreptul subiectiv, interesul, capacitatea procesuală şi calitatea procesuală.

127 Ce înseamnă coparticiparea procesuală mixtă?

există mai mulţi reclamanţi;

există mai mulţi reclamanţi şi mai mulţi pârâţi;
există mai mulţi pârâţi.

128 De către cine poate fi formulată cererea de chemare în garanţie?

de către pârât;
de către reclamant;
atât de către pârât cât şi de către reclamant.

129 De către cine se poate face renunţarea la dreptul dedus judecăţii?

de către avocatul ales;

de către mandatarul cu procură generală;
 de către mandatarul cu procură specială;

130 În ce situaţie poate procurorul să exercite o acţiune cu caracter strict personal?

în cazul minorilor;
în toate cazurile;
în cazul persoanelor juridice.

131 Dacă legea prevede îndeplinirea unei proceduri prealabile, anterior sesizării instanţei de
judecată, în caz de neîndeplinire a acestei obligaţii, cine poate invoca neîndeplinirea acesteia?

a) instanţa, din oficiu;

b) atât instanţa, din oficiu, cât şi pârâtul, prin întâmpinare;
c) numai pârâtul, prin întâmpinare, sub sancţiunea decăderii.

132 Potrivit art. 196 alin.1 Cod procedură civilă, cererea de chemare în judecată care nu cuprinde
numele şi prenumele sau, după caz, denumirea oricăreia dintre părţi, obiectul cererii, motivele de fapt
ale acesteia ori semnătura părţii sau a reprezentatului acesteia este nulă. Care dintre aceste lipsuri
poate fi acoperită în tot cursul judecăţii în faţa primei instanţe?

a) semnătura
b) obiectul cererii;
c) motivele de fapt.

133 În cazul nedepunerii întâmpinării în termenul prevăzut de lege, din ce drept nu este decăzut
pârâtul?

a) din dreptul de a propune probe;

b) din dreptul de a invoca orice excepţii;
c) din dreptul de a invoca excepţii de ordine publică.

134 De câte ori poate fi cerută amânarea judecăţii prin învoiala părţilor?

a) niciodată;
b) o singură dată;
c) de câte ori doresc părţile.

135 Când are loc estimarea duratei procesului, în faţa primei instanţe?

a) la înregistrarea cererii de chemare în judecată;

b) la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate;
 c) înainte de închiderea dezbaterilor.

136 Cui în revine sarcina probei?

a) celui care face o susţinere în cursul procesului;

b) numai reclamantului;
c) numai pârâtului.

137 În care situaţie este necesară pluralitatea de exemplare ale unui înscris?

a) în cazul înscrisurilor autentice;

b) în cazul unui înscris sub semnătură privată prin care o singură parte se obligă către o altă
parte să îi plătească o sumă de bani sau o cantitate de bunuri fungibile;
c) în cazul înscrisului sub semnătură privată care constată un contract sinalagmatic.

138 Când este permisă ascultarea, ca martor, a rudelor şi afinilor?

a) în procese privitoare la filiaţie, divorţ şi alte raporturi de familie, în afară de descendenţi;

b) niciodată;
c) totdeauna.

139 În cazul completelor colegiale de judecată, care este ordinea în care judecătorii ce compun
completul trebuie să îşi exprime opinia, la deliberare?
a) preşedintele, cel mai vechi în funcţie, cel mai nou în funcţie;
b) cel mai nou în funcţie, ultimul fiind preşedintele;
c) cel mai vechi în funcţie, preşedintele şi , după caz, cel mai nou în funcţie.

140 Cum se numeşte hotărârea prin care cauza este soluţionată de prima instanţă sau prin care
aceasta se dezinvesteşte fără a soluţiona cauza?

a) încheiere;
b) decizie;
c) sentinţă.

141 Dacă legea prevede îndeplinirea unei proceduri prealabile, anterior sesizării instanţei de
judecată, în caz de neîndeplinire a acestei obligaţii, cine poate invoca neîndeplinirea acesteia?

a) instanţa, din oficiu;

b) atât instanţa, din oficiu, cât şi pârâtul, prin întâmpinare;
c) numai pârâtul, prin întâmpinare, sub sancţiunea decăderii.

142 Cum se înfiinţează sechestrul asigurător?

 a) se înfiinţează prin încheiere;
b) se înfiinţează prin sentinţă;
c) se înfiinţează prin decizie.

143. Pentru înfiinţarea sechestrului asigurător, ce condiţie este absolut necesară?

creditorul să aibă titlu executoriu;

creanţa creditorului să fie exigibilă;
creditorul să plătească o cauţiune de 1/3 din valoarea creanţei.

144. Cum se dă încheierea prin care se rezolvă cererea de sechestru asigurător?

în camera de consiliu, fără citarea părţilor;

în camera de consiliu, cu citarea părţilor;
în şedinţa publică, la primul termen de judecată.

145. Asupra căror bunuri se poate înfiinţa poprirea asiguratorie?

asupra sumelor de bani, indiferent în mâinile cui s‐ar afla;

numai asupra bunurilor mobile;
numai asupra sumelor de bani aflate în conturi bancare.

146. Prin ce se încuviinţează măsura sechestrului judiciar?

prin sentinţă, în cazul bunurilor care formează obiectul procesului;

prin încheiere, în cazul în care nu există proces;
prin încheiere, în toate cazurile.

147. În cazul sechestrului judiciar, ce acte poare face administratorul‐sechestru, cu privire la bunul
sechestrat?
poate efectua acte de dispoziţie;
poate să stea în judecată în numele părţilor litigante, cu autorizarea instanţei;
poate să plătească orice datorii cu privire la acest bun.

148. Cum se înfiinţează sechestrul judiciar?

prin sentinţă, odată cu fondul;

prin încheiere, fără citarea părţilor;
prin încheiere, cu citarea părţilor.
149 Unde se face judecata cererii de sechestru judiciar?

în camera de consiliu, cu citarea părţilor;

în camera de consiliu, fără citarea părţilor;

în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

150 Când este admisibilă contestaţia în anulare?

a) când se invocă incompatibilitatea judecătorului care a pronunţat hotărârea;

b) când se invocă competenţa teritorială exclusivă;
c) când se invocă reaua compunere a instanţei.

151 Ce fel de hotărâri pot fi atacate pe calea contestaţiei în anulare?

a) doar încheierile interlocutorii;

b) numai hotărâri definitive;
c) atât hotărâri definitive, cât şi hotărâri pronunţate în primă instanţă, dacă prin ele s‐a evocat
fondul.

152 Ce hotărâri pot fi atacate cu revizuire?

a) doar cele de primă instanţă prin care s‐a rezolvat fondul;

b) cele date asupra fondului sau care evocă fondul;
c) doar cele definitive.

153 În ce situaţie se poate exercita revizuirea?

a) când există contradicţii între considerente şi dispozitiv;

b) când obiectul pricinii nu se află în fiinţă;
c) când în dispozitiv există dispoziţii care necesită lămurirea înţelesului, întinderii şi aplicării
lor.

154 Ce măsuri nu pot fi dispuse pe calea ordonanţei preşedinţiale?

a) provizorii şi executorii;
b) ca executarea să se facă fără somaţie;
c) care să rezolve ,pe fond, litigiul.

155 La ce instanţă se introduce cererea de ordonanţă preşedinţială?

a) întotdeauna la judecătorie;
 b) instanţa competentă să se pronunţe asupra fondului în primă instanţă;
c) la tribunalul de la domiciliul sau sediul pârâtului.
156 Care este calea de atac împotriva ordonanţei preşedinţiale?

a) contestaţia la executare;
b) recursul;
c) doar apelul, dacă pri legi speciale nu se prevede altfel.

157 Care este instanţa de executare?

a) tribunalul în raza căruia îşi are sediul sau domiciliul creditorul;

b) judecătoria în circumscripţia căreia îşi are biroul executorul care face executarea;
c) orice judecătorie aleasă de creditor.

158 Cum este limitată competenţa teritorială a executorilor judecătoreşti?

a) este limitată de circumscripţia teritorială a judecătoriei pe lângă care funcţionează; nu
este limitată;
b) este limitată de circumscripţia curţii de apel pe lângă care funcţionează.

159. În ce situaţie poate un act autentic notarial să constituie titlu executoriu?

1. niciodată;
2. când constată o creanţă certă, lichidă şi exigibilă.
3. întotdeauna.

160. În ce termen operează perimarea executării silite?

a) în 3 ani de la ultimul act sau demers de executare;

b) în 6 luni de la ultimul act sau demers de executare;
c) în 45 de zile de la ultimul act sau demers de executare .

161. La ce instanţă se introduce contestaţia la titlu, constând într‐o hotărâre judecătorească?

a) la instanţa de executare;
b) la orice judecătorie;
c) la instanţa care a pronunţat hotărârea care se execută.

162. De către cine poate fi invocată neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzută prin dispoziţiile art.
193. alin. 2 Cod procedură civilă?

a) reclamant prin cererea de chemare în judecată;

b) instanţă, din oficiu;
c) numai de pârât, prin întâmpinare, sub sancţiunea decăderii.
163. Care sunt elementele în lipsă cărora cererea de chemare în judecată ar fi nulă, potrivit
dispoziţiilor art. 196 alin. 1 Cod procedură civilă?
a) numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoane juridice,
denumirea şi sediul acestora, obiectul cererii şi valoarea lui, arătarea motivelor de fapt şi de drept
pe care se întemeiază cererea, arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere,
semnătură;
b) numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoane juridice,
denumirea şi sediul acestora, obiectul cererii şi valoarea lui, arătarea motivelor de drept pe care
se întemeiază cererea, semnătura părţii sau a reprezentantului acesteia;
c) numele şi prenumele sau, după caz, denumirea oricăreia dintre părţi, obiectul cererii,
motivele de fapt ale acesteia ori semnătura părţii sau a reprezentantului acesteia.

164. Când cererea de chemare în judecată nu îndeplineşte cerinţele prevăzute la art. 194‐197 Cod
procedura civilă, reclamantului i se vor comunica în scris lipsurile, cu menţiunea completării acestora.
În ce termen trebuie completate?
a) 10 zile de la primirea comunicării;
b) 15 zile de la data comunicării încheierii;
c) 10 zile de la data înregistrării şi aplicării ştampilei de intrare pe cererea de chemare în
judecată.

165. Care este denumirea hotărârii prin care instanţa de judecată dispune anularea cererii ca urmare a
neîndeplinirii obligaţiilor privind completarea sau modificarea cererii, în termenul prevăzut de
dispoziţiile art. 200 alin. 2 Cod procedură civilă?

a) decizie;
b) încheiere;
c) sentinţă.

166. Din art.196 alin. 1 Cod procedură civilă rezultă că instanţa sancţionează lipsa elementelor
esenţiale ale cererii de chemare în judecată. Care este sancţiunea?

a) nulitatea relativă;
b) nulitatea absolută;
c) nu sancţionează aceste lipsuri, ele putând fi complinite în termenul de 10 zile de la data
primirii comunicării.
167. Lipsa semnăturii reclamantului pe cererea de chemare în judecată poate fi acoperită în tot cursul
judecăţii în faţa primei instanţe. În care etapă este posibil?

atât în etapa cercetării procesului cât şi în etapa dezbaterilor de fond;

numai în etapa cercetării procesului;
numai la primul termen de judecată, la care părţile au fost legal citate.

168. Potrivit dispoziţiilor art. 200 alin. 4 Cod procedură civilă, împotriva încheierii de anulare, ce va
putea face reclamantul?

a) cerere de reexaminare, solicitând motivat să se revină asupra măsurii anulării;

b) o nouă cerere care să îndeplinească cerinţele prevăzute la art. 194‐197 Cod procedura
civilă;
c) cerere prin care să solicite instanţei, motivat, acordarea unui nou termen de judecată
pentru îndeplinirea lipsurilor comunicate prin adresă.

169. Care este termenul de soluţionare a cererii de reexaminare, potrivit prevederilor art. 200 alin. 5
Cod procedura civilă?
a) 10 zile de la data comunicării încheierii;
b) 15 zile de la data comunicării încheierii;
c) 30 zile de la data comunicării încheierii.

170. Cererea de reexaminare se soluţionează în camera de consiliu, de către un alt complet de

judecată al instanţei respective, desemnat prin repartizare aleatorie, potrivit dispoziţiilor art. 200 alin.
6 Cod procedură civilă. Cu citarea cui?

1 cu citarea atât a reclamantului cât şi a paratului;

2 cu citarea numai a reclamantului;
3 fără citarea părţilor, această cerere fiind judecată în camera de consiliu.

171. În ce termen are obligaţia de a depune întâmpinare pârâtul, căruia i‐a fost comunicată cererea de
chemare în judecată, după ce judecătorul, potrivit dispoziţiilor art. 201 alin. 1 Cod procedură civilă, a
constatat ca fiind îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru cererea de chemare în judecată?

a) în termen de 25 de zile de la comunicarea cererii de chemare în judecată;

b) în termen de 10 zile de la dată comunicării încheierii instanţei de judecată;
c) în termen de 25 de zile de la soluţionarea cererii de reexaminare, în camera de consiliu.

172. Cum se denumeşte actul procesual al instanţei de judecată prin care se constată că sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată şi dispune comunicarea acesteia
către pârât?
 încheiere;
rezoluţie;
sentinţa.

173. În ce termen are obligaţia reclamantul de a depune răspunsul la întâmpinarea pârâtului ce i‐a
fost comunicată?

a) 10 zile de la comunicare;
b) 15 zile de la comunicare;
c) nu are obligaţia depunerii răspunsului la întâmpinare.

174. În ce termen judecătorul fixează, prin rezoluţie, primul termen de judecată, în prima instanţa?

10 zile de la data comunicării răspunsului la întâmpinare;

10 zile de la data când pârâtul a luat cunoştinţă de răspunsul la întâmpinare formulat de
reclamant;
3 zile de la data depunerii răspunsului la întâmpinare.

175. Care este limita maximă a primului termen de judecată, în prima instanţă, cu citarea părţilor, pe
care judecătorul poate să o stabilească prin rezoluţie?
a) cel mult 60 de zile de la data rezoluţiei;
b) de cel puţin 60 de zile de la data rezoluţiei;
c) acest termen rămâne la dispoziţia completului de judecată, avându‐se în vedere principiul
autonomiei decizionale pentru organizarea şedinţelor de judecată.

176. În cazul nedepunerii întâmpinării în termenul prevăzut de lege, pârâtul este sancţionat cu
decăderea din ce drepturi?
a) din dreptul de a invoca excepţii;
b) din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, în afară celor de ordine
publică;
c) din dreptul de a invoca numai excepţii de ordine publică.

177. De către cine poate fi invocată excepţia privind lipsa procedurii prealabile?

a) poate fi invocată de către părţi sau de către instanţa în orice stadiu al judecăţii;
b) poate fi invocată de reclamant sau de parat cel mai târziu la primul termen de judecată, la
care părţile au fost legal citate;
c) ca regulă, poate fi invocată de către pârât prin întâmpinare, sub sancţiunea decăderii.
178 De către cine poate fi invocată excepţia privind lipsa procedurii prealabile?

a) poate fi invocată numai de către părţi;

b) că regulă, poate fi invocată de către parat prin întâmpinare, sub sancţiunea decăderii;
c) de către instanţă, din oficiu, în orice stadiu al judecăţii.

179 Ce măsuri poate dispune instanţa, în cadrul procedurii de verificare şi regularizare a cererii de
chemare în judecată?
a) instanţa poate dispune anularea cererii de chemare în judecată în cazul în care reclamanţii
nu şi‐au desemnat, nu au indicat un reprezentant comun;
b) instanţa poate dispune prin încheiere, dată în camera de consiliu, cu citarea părţilor,
anularea cererii de chemare în judecată;
c) instanţa, în condiţiile prevăzute de lege, poate anula cererea de chemare în judecată,
pronunţând în aceste sens o încheiere.

180 Ce măsuri poate dispune instanţa, în cadrul procedurii de verificare şi regularizare a cererii de
chemare în judecată?

a) instanţa, în condiţiile prevăzute de lege, poate anula cererea de chemare în judecată,

pronunţând în aceste sens o încheiere;
b) instanţa poate dispune anularea cererii de chemare în judecată în cazul în care
reclamanţii nu şi‐au desemnat, nu au indicat un reprezentant comun;
c) împotriva încheierii de anulare, reclamantul va putea face cerere de reexaminare în
termen de 15 zile de la pronunţarea încheierii.

181 În prima instanţă, când se fixează primul termen de judecată?

a) se fixează la dată depunerii cererii de chemare în judecată, după aplicarea ştampilei

instanţei;
b) se va fixa în termen de 30 de zile de la data distribuirii aleatorii a cererii de chemare în
judecată către un complet de judecată;
c) se va fixa de către judecător, prin rezoluţie, în termen de 3 zile de la data depunerii
răspunsului la întâmpinare.

182 Cum se fixează, în prima instanţă, primul termen de judecată?

a) se fixează de către completul de judecată în camera de consiliu, prin încheiere;

b) se va fixa în termen de 30 de zile de la data distribuirii aleatorii a cererii de chemare în
judecată către un complet de judecată;

c) se va fixa de către judecător, prin rezoluţie, în termen de 3 zile de la data depunerii

răspunsului la întâmpinare.
183. Până când, potrivit art. 204 alin. 1 Cod procedură civilă, reclamantul poate să îşi modifice cererea
şi să propună noi dovezi, sub sancţiunea decăderii?

a) numai până la primul termen de judecată la care acesta este legal citat;
b) la primul termen de judecată la care acesta a fost legal citat;
c) în termenul de 10 zile în care este obligat să formuleze răspuns la întâmpinarea
pârâtului.

184. Potrivit art. 204 alin. 1 Cod procedură civilă, reclamantul poate să îşi modifice cererea şi să
propună noi dovezi, sub sancţiunea decăderii. Până când poate face aceasta?
a) cu cel puţin 10 zile înaintea termenului fixat;
b) numai până primul termen de judecată la care acesta este legal citat;
c) în termenul de 10 zile în care este obligat să formuleze răspuns la întâmpinarea
pârâtului.

185. Potrivit dispoziţiilor art. 204 alin. 2 Cod procedură civilă, instanţa nu va acorda un nou termen de
judecată, ci se vor trece în încheierea de şedinţa declaraţiile verbale făcute în instanţă. În ce situaţie?

a) când se îndreaptă greşelile materiale din cuprinsul cererii;

b) când reclamantul propune noi dovezi;
c) când reclamantul modifică cererea de chemare în judecată cu privire la obiectul acesteia.

186. Potrivit dispoziţiilor art. 204 alin. 2 Cod procedură civilă, când nu va acorda instanţa un nou
termen de judecată, ci se vor trece în încheierea de şedinţă declaraţiile verbale făcute în instanţă?

când reclamantul măreşte sau micşorează cuantumul obiectului cererii;

când reclamantul propune noi dovezi;
când reclamantul modifică cererea de chemare în judecată cu privire la obiectul acesteia.

187. În ce altă situaţie, potrivit dispoziţiilor art. 204 alin. 2 Cod procedură civilă, instanţa nu va acorda
un nou termen de judecată, ci se vor trece în încheierea de şedinţă declaraţiile verbale făcute în
instanţă?
a) când reclamantul modifică cererea de chemare în judecată cu privire la motivele de fapt
ale acesteia;
b) când reclamantul solicită contravaloarea obiectului cererii, pierdut sau pierit în cursul
procesului;
c) când reclamantul propune noi dovezi.
188 Potrivit dispoziţiilor art. 204 alin. 2 Cod procedură civilă, instanţa nu va acordă un nou termen de
judecată, ci se vor trece în încheierea de şedinţă declaraţiile verbale făcute în instanţă. În ce altă
situaţie?

când reclamantul modifică cererea de chemare în judecată cu privire la motivele de fapt

ale acesteia;
când se înlocuieşte o cerere în constatare printr‐o cerere în realizarea dreptului sau
invers, atunci când cererea în constatare este admisibilă;
când reclamantul propune noi dovezi.

189 Cererea reconvenţională reprezintă actul de procedură care provine de la pârât. În ce situaţie?

a) când acesta are pretenţii în legătură cu cererea reclamantului, pretenţii derivând din
acelaşi raport juridic sau strâns legate de aceasta;
b) când urmăreşte respingerea cererii reclamantului;
c) când doreşte să‐şi formuleze apărările în raport cu pretenţiile reclamantului.

190 Cererea reconvenţională reprezintă actul de procedură care provine de la pârât. Când o poate
formula?

când acesta are pretenţii în legătură cu cererea reclamantului, pretenţii derivând din
acelaşi raport juridic sau strâns legate de aceasta;
când urmăreşte respingerea cererii reclamantului;
când are pretenţii în legătură cu cererea sau cu mijloacele de probă ale reclamantului.

191 Care sunt măsurile pe care le poate lua instanţa, în condiţiile în care cererea reconvenţională nu a
fost formulată în termenul prevăzut în dispoziţiile art. 209 alin. 4 Cod procedură civilă?

1. respinge cererea ca inadmisibilă;

2. dispune judecarea separată a cererii;
3. respinge cererea ca tardivă.

192. Care sunt măsurile pe care le poate lua instanţa, în condiţiile în care cererea reconvenţională nu a
fost formulată în termenul prevăzut în dispoziţiile art. 209 alin. 4 Cod procedură civilă?

nu există o sancţiune procedurală pentru aceasta;

dispune judecarea separată a cererii;
respinge cererea că tardivă.

193 În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, ce condiţii trebuie să îndeplinească?

a) aceasta trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute pentru cererea de chemare în

judecată;
 b) cererea reconvenţională se depune, sub sancţiunea judecării separate, odată cu
întâmpinarea sau, dacă pârâtul nu este obligat la întâmpinare, cel târziu la primul termen de
judecată;
c) cererea reconvenţională se judecă odată cu cererea principală, neputând fi disjunsă.

194. Ce se poate afirma despre cererea reconvenţională?

aceasta trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute pentru cererea de chemare în

judecată;
cererea reconvenţională poate fi formulată de pârât numai dacă acesta are pretenţii ce
derivă din acelaşi raport juridic dedus judecăţii de către reclamant;
cererea reconvenţională se judecă odată cu cererea principală, neputând fi disjunsă.

195. Nedepunerea întâmpinării în termenul legal, ce consecinţă atrage?

atrage decăderea pârâtului din dreptul de a propune probe;

atrage decăderea pârâtului din dreptul de a invoca orice excepţii procesuale;
nu atrage nicio sancţiune, atât probele cât şi excepţiile putând fi invocate la primul
termen de judecat la care părţile sunt legal citate.

196. Nedepunerea întâmpinării în termenul legal, ce consecinţă are?

1 atrage decăderea pârâtului din dreptul de a invoca orice excepţii procesuale;

2 nu atrage sancţiunea decăderii din dreptul de a invoca excepţii de ordine publică;
3 nu atrage nicio sancţiune, atât probele cât şi excepţiile putând fi invocate la primul
termen de judecată la care părţile sunt legal citate.

197. Legat de procedura citării prin publicitate, reglementată de dispoziţiile art. 167 Cod
procedură civilă, ce poate instanţa dispune?

1. citarea prin publicitate să se facă prin afişarea fie pe uşa instanţei, fie pe portalul
instanţei de judecată competente;
2. citarea prin publicitate la solicitarea reclamantului;
3. citarea prin publicitate să se facă prin afişarea citaţiei pe uşa instanţei, pe portalul
instanţei de judecată competente şi la ultimul domiciliu cunoscut al celui citat.
198. Legat de procedura citării prin publicitate, reglementată de dispoziţiile art. 167 Cod
procedură civilă, ce poate instanţa dispune?
1. citarea prin publicitate să se facă prin afişarea fie pe uşa instanţei, fie pe portalul instanţei de
judecată competente;
2. citarea prin publicitate la solicitarea reclamantului;
3. odată cu încuviinţarea citării prin publicitate, instanţa va numi un curator, dintre avocaţii
baroului, care va fi citat la dezbateri pentru reprezentarea intereselor pârâtului.

199. Excepţia procedurii citării prin publicitate, reglementată de prevederile art. 167 Cod
procedură civilă, ce presupune?

a) citarea prin publicitate să se facă prin afişarea pe uşa instanţei;

b) citarea prin publicitate pe portalul instanţei de judecată competente;
c) publicarea citaţiei în Monitorul Oficial al României sau într‐un ziar central de largă
răspândire.

200. Cererea privind amânarea judecăţii pentru lipsa de apărare, reglementată de Codul de procedură
civilă prin dispoziţiile art. 222, se poate încuviinţa de către instanţă. În ce condiţii?
a) pentru diverse motive invocate de partea interesată;
b) instanţa poate încuviinţa amânarea judecăţii pentru acest motiv ori de câte ori consideră a fi
necesar;
c) numai în mod excepţional, pentru motive temeinice şi care nu sunt imputabile părţii sau
reprezentantului ei.

201. În aplicarea dispoziţiilor art. 229 alin. 1 Cod procedură civilă, cine are termen în cunoştinţă?

a) partea care a depus cererea personal sau prin mandatar şi a luat termenul în cunoştinţă;
b) partea care nu a fost prezentă la un termen de judecată, personal sau prin reprezentant legal
sau convenţional, chiar neîmputernicit cu dreptul de a cunoaşte termenul;
c) când partea este chemată la interogatoriu, nefiind prezentă la încuviinţarea lui.

202. În care caz se impune citarea părţilor, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 229 alin.1 Cod
procedură civilă?

a) în cazul repunerii pe rol a procesului;

b) partea care a depus cererea personal sau prin mandatar şi a luat termenul în cunoştinţă;
c) partea care nu a fost prezentă la un termen de judecată, personal sau prin reprezentant legal
sau convenţional.

203. În care caz se impune citarea părţilor, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 229 alin. 1 Cod procedură
civilă?
a) în cazul în care instanţa de apel sau de recurs fixează termen pentru rejudecarea fondului
procesului după anularea hotărârii primei instanţe sau după casarea cu reţinere;
b) partea care a depus cererea personal sau prin mandatar şi a luat termenul în cunoştinţă;
 partea care nu a fost prezentă la un termen de judecată, personal sau prin reprezentant legal
sau convenţional.

204. În ce condiţii poate fi dispusă preschimbarea termenului de judecată luat în cunoştinţă?

preschimbrea termenului de judecată poate fi cerută doar din oficiu, de instanţa de judecată;
preschimbrea termenului de judecată poate fi cerută doar pentru motive temeinice de către
partea interesată;
termenul de judecată nu poate fi preschimbat decât pentru motive temeinice, din oficiu
sau la cererea oricăreia dintre părţi.

205. Cum se face estimarea duratei cercetării procesului?

aceasta se va realiza de către judecător, la primul termen de judecată, cu acordul pă rţilor;

ţinând seama de împrejurările cauzei, durata estimată va fi consemnată într‐o încheiere
interlocutorie;
aceasta se va realiza la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate,
judecătorul, după ascultarea părţilor, ţinând seama de împrejurările cauzei.

206. Ce se poate afirma despre estimarea duratei cercetării procesului?

această estimare va putea fi reconsiderată, pentru motive temeinice, după ascultarea

părţilor;
ţinând seama de împrejurările cauzei, durata estimată va fi consemnată într‐o încheiere
interlocutorie;
aceasta se va realiza la primul termen de judecată, cu acordul părţilor, ţinând seama de
împrejurările cauzei.

207. Potrivit dispoziţiilor art. 249 Cod procedură civilă, cui revine sarcina probei?

a) numai reclamantului;
b) numai pârâtului;
c) celui care face o susţinere în cursul procesului.

208. Dovezile care nu au fost propuse în condiţiile art. 254 alin. 1 Cod procedură civilă, de către
reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, nu vor mai putea fi
cerute şi încuviinţate în cursul procesului. Cu ce excepţie?
a cazurilor în care necesitatea probei rezultă din modificarea cererii;
a cazurilor când nu există acordul expres al părţilor;
a cazurilor în care necesitatea probei nu rezultă din modificarea cererii.
209. Dovezile care nu au fost propuse în condiţiile art. 254 alin. 1 Cod procedură civilă, de către
reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, nu vor mai putea fi
cerute şi încuviinţate în cursul procesului. Cu ce excepţie?

a) când partea nu motivează imposibilitatea propunerii probelor;

b) a cazurilor când există acordul expres al părţilor;
c) a cazurilor în care necesitatea probei nu rezultă din modificarea cererii.

210. Care sunt condiţiile de admisibilitate a probelor, prevăzute de art. 255 alin. 1 Cod
procedură civilă?

a) pentru ca o probă propusă de părţi să fie admisă de instanţă, trebuie să fie legală şi să fie
concludentă;
b) pentru ca o probă propusă de părţi să fie admisă de instanţă, trebuie să fie legală şi să fie
pertinentă;
c) pentru ca o probă propusă de părţi să fie admisă de instanţă, trebuie să fie pertinentă şi să fie
concludentă.

211. Când o parte renunţă la probele propuse în condiţiile art. 257 Cod procedură civilă, ce poate face
cealaltă parte?
a) poate să şi le însuşească;
b) nu poate să şi le însuşească deoarece acestea fuseseră admise părţii adverse;
c) poate să şi însuşească numai după acordul expres al părţii care le‐a propus.

212. Care este excepţia admisibilităţii probei cu martori, în condiţiile art. 309 alin. 2 Cod procedură
civilă, în care se prevede că niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului
sau este mai mare de 250 lei?

a) se poate face dovadă cu martori, în cazul în care legea cere formă scrisă pentru
validitatea unui act juridic;
b) se poate face dovadă cu martori, în cazul în care legea cere formă scrisă pentru
dovedirea unui act juridic;
c) se poate face dovadă cu martori, contra unui profesionist, al oricărui act juridic,
indiferent de valoarea lui, dacă a fost făcut de acesta în exerciţiul activităţii sale profesionale.

213 Ce caracter are încheierea prin care se încuviinţează probele?

a) este o încheiere interlocutorie, legând instanţa cu privire la soluţiile adoptate;

 este o încheiere preparatorie, nu leagă instanţa şi deci aceasta poate reveni asupra unei
probe încuviinţate;
este o încheiere interlocutorie, nelegând instanţa cu privire la soluţiile adoptate.

214 În ce situaţie actele sub semnătură privată care constată convenţii sinalagmatice nu sunt
valabile?

când nu s‐au întocmit în atâtea exemplare câte părţi cu interese contrare sunt şi dacă
pe fiecare exemplar nu se face menţiune despre numărul originalelor care s‐au făcut;
dacă s‐au întocmit cu respectarea condiţiilor privind validitatea unui act juridic;
dacă s‐au întocmit cu respectarea condiţiilor privind dovedirea unui act juridic.

215 La cererea cui poate fi făcută constatarea de urgenţă a unei stări de fapt, aşa cum este
reglementa de prevederile art. 364 Cod procedură civilă?

a instanţei, din oficiu, motivată de aspecte ce ţin de lămurirea unei stări de fapt;
a oricărei persoane care are interesul să constate de urgenţă o anumită stare de fapt
care ar putea suporta modificări până la administrarea probelor;
a oricărei persoane care interesul să constate de urgenţă o anumită stare de drept care
ar putea suporta modificări până la administrarea probelor.

216 Când poate proceda instanţa la completarea sau refacerea unor probe?

atunci când, din dezbateri, rezultă necesitatea acestei măsuri;

instanţa nu poate proceda la refacerea unor probe înainte de deschiderea dezbaterilor
asupra fondului cauzei;
instanţa nu poate proceda la completarea unor probe înainte de deschiderea
dezbaterilor asupra fondului cauzei.

217 Care este termenul pentru care poate fi amânată pronunţarea hotărârii?

pronunţarea poate fi amânată pentru un termen ce nu poate depăşi 7 zile;

pronunţarea poate fi amânată pentru un termen ce nu poate depăşi 10 zile;
pronunţarea poate fi amânată pentru un termen ce nu poate depăşi 15 zile.

218 De către cine poate fi făcută renunţarea la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în şedinţa de
judecată, fie prin cerere scrisă?
a) de oricare din părţile litigante, atât timp cât aceasta se face personal sau prin mandatar cu
procura specială;
b) numai reclamantul poate să renunţe oricând la judecată;
c) numai pârâtul poate să renunţe oricând la judecată.
219. Ce se poate dispune atunci când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa sau
inexistenţa unui drept ce face obiectul unei alte judecăţi?
a) o suspendare facultativă, prevăzută de art. 413 alin. 1 Cod procedură civilă;
b) o suspendare de drept, prevăzută de art. 412 alin. 1 Cod procedură civilă;
c) suspendare voluntară, prevăzută de art. 411 alin. 1 Cod procedură civilă.

220. Atunci când intervine decesul uneia din părţi, până la introducerea în cauză a moştenitorilor, în
afară de cazul în care partea interesată a cerut termen pentru introducerea în judecată a acestora, ce
poate instanţa de judecată să facă?
a) pronunţă o încheiere prin care se pronunţă asupra suspendării de drept a judecării
procesului;
b) pronunţă o încheiere prin care se pronunţă asupra soluţionării cauzei deduse judecăţii;
c) pronunţă o hotărâre prin care respinge cererea că fiind nesusţinută.

221. Potrivit art. 416 alin. 1 Cod procedură civilă, termenul de perimare curge de la ultimul act de
procedura îndeplinit de părţi sau de instanţa. Care este termenul de perimare?

1 an de la ultimul act de procedura îndeplinit de părţi sau de instanţă;

6 luni de la ultimul act de procedură îndeplinit de părţi sau de instanţă;
3 ani de la ultimul act de procedură îndeplinit de părţi sau de instanţă.

222. În ce situaţie instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă, motivat, partea din cheltuielile de
judecată?

onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport de

valoarea şi complexitatea cauzei sau activităţii desfăşurate de avocat;
plata taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar;
plata sumelor cuvenite martorilor.

223. Potrivit prevederilor art. 456 Cod procedură civilă, care sunt căile ordinare de atac?
a) apelul şi recursul;
b) numai recursul;
c) numai apelul.

224. Potrivit prevederilor art. 456 Cod procedură civilă, care sunt căile extraordinare de atac, relativ la
cele ordinare?
 apelul şi recursul;
recursul, contestaţia în anulare şi revizuirea;
contestaţia în anulare şi revizuirea.

225. Care sunt, potrivit prevederilor art. 456 Cod procedură civilă, căile extraordinare de atac?

a) apelul, recursul şi contestaţia în anulare;

b) recursul, contestaţia în anulare şi revizuirea;
c) contestaţia în anulare şi revizuirea.

226. Potrivit dispoziţiilor art. 459 alin. 3 Cod procedură civilă căile extraordinare de atac pot fi
exercitate şi concomitent, în condiţiile legii. Care se judecă cu prioritate?

contestaţia în anulare;
recursul;
revizuirea.

227. Care este termenul de apel, conform dispoziţiilor legale, art. 468 alin. 1 Cod procedură civilă?

30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel;

15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel;
15 de zile de la pronunţarea hotărârii, dacă legea nu dispune atfel.

228. Care este sancţiunea pentru neindicarea în cuprinsul cererii de apel a motivelor de fapt şi de
drept pe care se întemeiază apelul, conform dispoziţiilor art. 470 alin. 1 Cod procedură civilă?

nulitatea;
decăderea;
nu este sancţionată.

229. Ce element din cuprinsul cererii de apel poate fi împlinit în condiţiile art. 196 alin. 2 Cod
procedură civilă?

a) indicarea probelor;
b) indicarea hotărârii atacate;
c) semnătură.

230 Unde se depune apelul şi, când este cazul, motivele de apel, conform dispoziţiilor art. 471 Cod
procedură civilă?
 la instanţa a cărei hotărâre se atacă, sub sancţiunea nulităţii;
la instanţa a cărei hotărâre se atacă, sub sancţiunea decăderii;
la instanţa ierarhic superioară.

231. Care este termenul procedural în care intimatul are obligaţia de a depune la dosar întâmpinare?

a) în termen de cel mult 10 zile de la data comunicării cererii de apel, respectiv a motivelor
de apel, împreună cu copiile certificate de pe înscrisurile alăturate;
b) în termen de cel mult 15 zile de la data comunicării cererii de apel, respectiv a
motivelor de apel, împreună cu copiile certificate de pe înscrisurile alăturate;
c) în termen de cel mult 5 zile de la data comunicării cererii de apel, respectiv a motivelor
de apel, împreună cu copiile certificate de pe înscrisurile alăturate.

232. Ce efecte produce cererea de apel, după depunere?

a) investeşte instanţa de apel cu soluţionarea acestuia;

b) dacă a fost formulată în termen, preia efectul suspensiv de executare şi efectul
devolutiv;
c) investeşte instanţa de apel cu soluţionarea acestuia, dacă a fost formulată în termen,
preia efectul suspensiv de executare şi efectul devolutiv.

233. Ce alte efecte mai produce hotărârea judecătorească?

a) ca regulă, nu produce efecte retroactive;

b) are putere executorie;
c) nu este opozabilă terţilor, ci numai părţilor.

234. Ce efecte produce hotărârea judecătorească?

a) ca regulă, nu produce efecte retroactive;

b) nu are putere executorie;
c) este obligatorie faţă de părţi şi este opozabilă terţilor.

235. În ce termen are obligaţia apelantul să depună răspunsurile la întâmpinare?

a) în termen de cel mult 10 zile de la data comunicării;

b) în termen de cel mult 15 zile de la data comunicării;
c) nu are obligaţia de a depune răspuns la întâmpinarea intimatului.

236. Ce se poate afirma despre renunţarea la judecarea cauzei?

 a) este constatată printr‐o hotărâre definitivă dacă renunţarea are loc în faţa unei secţii a
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
b) nu afectează cererea adiţională a cererii principale;
c) este constatată printr‐o hotărâre care este supusă întotdeauna recursului.

237. Nulitatea expresă a cererii de apel este prevăzută pentru lipsa cărei alte cerinţe?

a) indicarea hotărârii atacate;

b) motivele de fapt şi de drept;
c) probele indicate în susţinerea apelului.

238. Nulitatea expresă a cererii de apel este prevăzută pentru lipsa cărei cerinţe?

a) motivele de fapt şi de drept;

b) semnătură;
c) probele indicate în susţinerea apelului.

239. Sancţiunea decăderii cu privire la cererea de apel este prevăzută pentru lipsa cărei alte
cerinţe?

a) indicarea hotărârii atacate;

b) motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul;
c) semnătură.

240. Sancţiunea decăderii cu privire la cererea de apel este prevăzută pentru lipsa cărei cerinţe?

a) indicarea hotărârii atacate;

b) probele invocate în susţinerea apelului;
c) semnătură.

241. În materia căilor de atac, ce pot face părţile prin convenţie?

a) nu pot suprima o cale de atac, deoarece legea reglementează în mod imperativ căile
de atac ordinare sau extraordinare;
b) pot să declare o hotărâre definitivă, deşi conform legii ar fi supusă apelului;
c) pot suprima apelul atunci când hotărârea este susceptibilă de apel şi recurs, dacă
convenţia îmbracă formă autentică şi este dată în faţa instanţei a cărei hotărâre se atacă.