UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU DIN BUCUREȘTI

Drept penal. Partea specială

lector univ. dr. Bogdan Vîrjan

Prezentare generală privind analiza infracțiunilor

1. În ceea ce privește trăsăturile infracțiunii

Conform art. 15 Cod penal, infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție,
nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o.

Din definiția infracțiunii rezultă trăsăturile esențiale ale infracțiunii. Acestea sunt:
a) faptă prevăzută de legea penală;
b) faptă comisă cu vinovăție;
c) faptă nejustificată (ilicită);
d) faptă imputabilă.

a) Faptă prevăzută de legea penală

Art. 16 alin. (6) Cod penal:
Fapta constând într-o acțiune sau inacțiune constituie infracțiune când este săvârșită cu intenție.
Fapta comisă din culpă constituie infracțiune numai când legea o prevede în mod expres.

Art. 17 Cod penal: săvârșirea infracțiunii comisive prin omisiune

Infracțiunea comisivă care presupune producerea unui rezultat se consideră săvârșită și prin omisiune,
când:
i) există o obligație legală sau contractuală de a acționa;
Exemple de obligații legale: părinți, copii, tutori, soți, administratorul unei societăți etc.
Exemple de obligații asumate convențional: medic, polițist, avocat, salariat

ii) autorul omisiunii, printr-o acțiune sau inacțiune anterioară, a creat pentru valoarea socială protejată o
stare de pericol care a înlesnit producerea rezultatului.
Exemple: punerea titularului în imposibilitatea de a-și proteja valoarea socială ca urmare a unui
accident; deținerea unui bun imobil într-o stare de degradare avansată.

b) Faptă comisă cu vinovăție

Art. 16 alin. (1) Cod penal: fapta constituie infracțiune numai dacă a fost săvârșită cu forma de vinovăție
cerută de legea penală.

Conform art. 16 alin. (2) Cod penal, formele de vinovăție sunt:

- intenția, cu modalitățile: intenția directă și intenția indirectă;
- culpa, cu modalitățile: culpa cu prevedere și culpa fără prevedere;
- intenția depășită.
c) Faptă nejustificată
Art. 18 Cod penal: Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă există vreuna din
cauzele justificative prevăzute de lege. Efectele cauzelor justificative se extind și asupra participanților.

Cauzele justificative sunt:

- legitima apărare;
- starea de necesitate;
- exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații;
- consimțământul persoanei vătămate.

d) Faptă imputabilă
Art. 23 Cod penal: Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă a fost comisă în
prezența vreuneia dintre cauzele de neimputabilitate. Efectul cauzelor de neimputabilitate nu se extinde
asupra participanților, cu excepția cazului fortuit.

Cauzele de neimputabilitate sunt:

- constrângerea fizică;
- constrângerea morală;
- excesul neimputabil;
- minoritatea făptuitorului;
- iresponsabilitatea;
- intoxicația;
- eroarea;
- cazul fortuit.

2. Conținutul infracțiunii

Nu trebuie confundat cu trăsăturile esențiale ale infracțiunii.

Trăsăturile esențiale ale infracțiunii își găsesc reflectarea în orice conținut al infracțiunii și pun în
evidență caracterul penal al faptei comise.
Conținutul infracțiunii ajută la deosebirea faptelor penale între ele, la cunoașterea elementelor și a
particularităților care compun o infracțiune.

Conținutul infracțiunii cuprinde totalitatea condițiilor prevăzute de legea penală pentru caracterizarea
unei fapte ca infracțiune.

În doctrină întâlnim distincția dintre:

i) conținutul juridic;
și
ii) conținutul constitutiv.

Conținutul constitutiv cuprinde doar condițiile cerute de lege cu privire la actul de conduită interzis. Nu
poate lipsi din conținutul juridic al infracțiunii.

Conținutul juridic al infracțiunii poate cuprinde, pe lângă conținutul constitutiv, și condiții cu privire la
celelalte elemente ale infracțiunii.
Deși se în doctrină se consideră că obiectul și subiecții infracțiunii nu intră în conținutul infracțiunii,
acestea trebuie cercetate în cadrul structurii conținutului infracțiunii, ca factori ai infracțiunii. Astfel,
structura de analiză a conținutului infracțiunii cuprinde:
a) Condițiile preexistente (sau factorii infracțiunii), care conțin:
- Obiectul infracțiunii;
- Subiecții infracțiunii;
- Locul și timpul săvârșirii infracțiunii;
și
b) Conținutul constitutiv al infracțiunii, care cuprinde:
- Latura obiectivă;
- Latura subiectivă.

a) Condițiile preexistente (sau factorii infracțiunii)

I. Obiectul infracțiunii

Este reprezentat de valoarea socială și relațiile sociale create în jurul acestei valori, care sunt ocrotite
prin incriminarea unei fapte și care vor fi periclitate sau vătămate în momentul în care este încălcată
norma de incriminare.

Practic, prin săvârșirea unei infracțiuni este periclitată sau vătămată o valoare socială ocrotită de norma
de drept penal care incriminează fapta respectivă.

Valorile sociale ocrotite prin norma de drept penal pot fi: statul român, ordinea de drept, drepturile și
interesele legitime ale persoanelor.

În funcție de gradul mai întins sau mai restrâns de relații sociale ocrotite de legea penală, putem avea:
- obiect juridic general;
- obiect juridic generic;
- obiect juridic specific.

Obiectul juridic general este format din totalitatea relațiilor sociale ocrotite prin normele de drept
penal.

Obiectul juridic generic este format din grupul de valori sociale de aceeași natură ocrotite prin norme de
drept penal. Obiectul juridic generic este comun pentru un grup de infracțiuni (îl întâlnim în cadrul unui
titlu sau capitol din Codul penal).

Obiectul juridic specific este reprezentat de valoarea socială concretă căreia i se aduce atingere prin
săvârșirea unei infracțiuni.

Obiectul juridic complex este specific infracțiunilor complexe și este format dintr-un obiect juridic
principal (constând în valoarea socială principală ocrotită prin norma de incriminare) și un obiect juridic
secundar (constând în valoarea socială secundară ocrotită prin norma de incriminare)
Astfel, putem spune că obiectul juridic secundar îl întâlnim la anumite infracțiuni, atunci când, pe lângă
valoarea socială ocrotită în mod direct, norma de incriminare mai ocrotește și o valoare socială
adiacentă. Este cazul infracțiunii de tâlhărie unde, pe lângă patrimoniu, ca valoare socială ocrotită în
principal, mai întâlnim și integritatea corporală sau sănătatea, ca valori sociale adiacente ocrotite de
norma de incriminare.

Obiectul material reprezintă entitatea fizică în care se materializează valoarea socială ocrotită prin
norma de incriminare. Când vorbim de obiectul material al unei infracțiuni avem în vedere aspectul
material al obiectului infracțiunii.
Împotriva obiectului material se îndreaptă fapta văzută din punct de vedere al laturii obiective, adică
elementul material al infracțiuni.

Nu toate infracțiunile au obiect material. În general, infracțiunile de rezultat au obiect material (de ex.
omorul, vătămarea corporală, furtul, distrugerea etc.) iar infracțiunile de pericol nu au obiect material
(de ex. inducerea în eroare a organelor judiciare, influențarea declarațiilor, mărturia mincinoasă,
nedenunțarea etc.).

II. Subiecții infracțiunii

Subiecții infracțiunii sunt persoanele implicate în săvârșirea unei infracțiuni, fie prin săvârșirea
infracțiunii (subiect activ), fie prin suportarea consecințelor acesteia (subiect pasiv).

Subiecții infracțiunii pot fi persoane fizice sau persoane juridice.

Subiecții infracțiunii nu trebuie confundați cu subiecții de drept penal, care desemnează persoanele
implicate în raporturile de drept penal.

Subiectul activ este persoana care săvârșește infracțiunea nemijlocit (în calitate de autor sau coautor -
art. 46 Cod penal) sau persoana care a participat la săvârșirea infracțiunii (instigator - art. 47 Cod penal,
complice - art. 48 Cod penal).

Poate si subiect activ și persoana juridică. Conform art. 135 alin. (1) Cod penal, persoana juridică
răspunde penal pentru infracțiunile săvârșite:
- în realizarea obiectului de activitate al persoanei juridice;
- în interesul persoanei juridice; sau
- în numele persoanei juridice.

Statul și autoritățile publice nu răspund penal (art. 135 alin. 1 Cod penal).

Instituțiile publice nu răspund penal pentru infracțiunile săvârșite în exercitarea unei activități care nu
poate face obiectul domeniului privat (art. 135 alin. 2 Cod penal).

Conform art. 135 alin. (3) Cod penal, răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea
penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârșirea aceleiași fapte.

Condițiile răspunderii penale a persoanei fizice:

a) vârsta
b) responsabilitatea
c) libertatea de voință și acțiune.

a) Vârsta
Art. 113 Cod penal reglementează limitele răspunderii penale.

Astfel:
Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal. Până la 14 ani operează o prezumție
absolută de lipsă a discernământului. Conform art. 27 Cod penal, devine automat incidentă minoritatea,
drept cauză de neimputabilitate.
Minorul cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani răspunde penal doar dacă se dovedește că a săvârșit fapta
cu discernământ. Operează o prezumție relativă de lipsă a discernământului.
Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal potrivit legii. Operează o prezumție relativă de
existență a discernământului.

Față de minorul care la data săvârșirii faptei avea vârsta cuprinsă între 14 ani și 18 ani se ia o măsură
educativă neprivativă de libertate sau o măsură educativă privativă de libertate.

b) Responsabilitatea
Responsabilitatea reprezintă aptitudinea persoanei de a-și da seama de faptele sale, de semnificația
socială a acestora, precum și de a-și putea determina și dirija în mod conștient voința în raport cu aceste
fapte.

Responsabilitatea presupune reunirea a doi factori:

i) factorul intelectiv - care are în vedere capacitatea persoanei de a înțelege semnificația acțiunilor sau
inacțiunilor sale, a urmărilor acestora;
ii) factorul volitiv - care are în vedere capacitatea persoanei de a fi stăpână pe acțiunile sau inacțiunile
sale, pe care le dirijează în mod conștient.

Lipsa factorului intelectiv sau volitiv atrage incidența uneia din următoarele cauze de neimputabilitate:
excesul neimputabil, iresponsabilitatea, intoxicația, eroarea, cazul fortuit.

c) Libertatea de voință și acțiune

Presupune că persoana a decis în mod liber asupra săvârșirii faptei și a avut libertatea de hotărâre și
acțiune potrivit propriei sale voințe. Nu este îndeplinită această condiție dacă este incidentă cauza de
neimputabilitate a constrângerii fizice sau morale.

Subiectul activ

Poate fi: calificat sau necalificat.

Subiectul activ este calificat (sau circumstanțiat) atunci când norma de incriminare prevede că acesta
trebuie să aibă o anumită calitate sau să îndeplinească anumite condiții pentru a putea fi reținută acea
infracțiune.
De exemplu:
- funcționar public, pentru infracțiunea de luare de mită;
- mama, pentru infracțiunea de uciderea sau vătămarea nou-născutului săvârșită de mamă;
- persoana care are obligația legală de întreținere, pentru infracțiunea de abandon de familie;
- persoana căsătorită, pentru infracțiunea de bigamie;
- cetățean român, pentru infracțiunea de trădare;
- cetățean străin, pentru infracțiunea de spionaj.
Subiectul pasiv

Este titularul valorii sociale ocrotite prin norma de incriminare și care este periclitată sau vătămată prin
infracțiune.
Putem avea subiect pasiv chiar persoana păgubită prin infracțiune, dar este posibil ca persoana păgubită
prin infracțiune să nu fie subiectul pasiv, cum este cazul infracțiunii de omor.

Și subiectul pasiv poate fi calificat (sau circumstanțiat).

De exemplu:
- subiectul pasiv este membru de familie, pentru infracțiunea de violență în familie
- subiectul pasiv este funcționar public, pentru infracțiunea de ultraj.

III. Locul și timpul săvârșirii infracțiunii

Sunt elemente preexistente săvârșirii infracțiunii. În conținutul celor mai multe infracțiuni nu sunt
prevăzute condiții cu privire la locul și timpul săvârșirii infracțiunii.

Locul săvârșirii infracțiunii:

a) Poate fi condiție esențială pentru existența unei infracțiuni
De exemplu:
- în cazul infracțiunii de punere în circulație sau conducerea unui vehicul neînmatriculat, pe drumurile
publice,
- în cazul infracțiunii de tulburarea ordinii și liniștii publice, fapta trebuie să se producă în public,
- în cazul infracțiunii de ultraj contra bunelor moravuri, fapta trebuie să se producă în public.

Lipsa acestei condiții esențiale va atrage lipsa unuia din elementele constitutive ale infracțiunii,
prevăzute în norma de incriminare.

b) Poate fi element circumstanțial

În aceste situații, acesta nu mai este condiție esențială pentru existența infracțiunii dar de existența sa
depinde realizarea unei variante calificate a infracțiunii.
De exemplu:
- în cazul infracțiunii de furt săvârșit într-un mijloc de transport în comun, prezența elementului
circumstanțial atrage încadrarea faptei la furt calificat.

Timpul săvârșirii infracțiunii:

a) Poate fi condiție esențială pentru existența unei infracțiuni
De exemplu:
- infracțiunea de părăsirea câmpului de luptă - în timpul luptei;
- infracțiunea de coborârea pavilionului - în timpul luptei;
- infracțiunea de trădarea prin ajutarea inamicului - în timp de război.

Lipsa acestei condiții esențiale va atrage lipsa unuia din elementele constitutive ale infracțiunii,
prevăzute în norma de incriminare.

b) Poate fi element circumstanțial

În aceste situații, acesta nu mai este condiție esențială pentru existența infracțiunii dar de existența sa
depinde realizarea unei variante calificate a infracțiunii.
De exemplu:
în cazul infracțiunii de furt săvârșit în timpul nopții, prezența elementului circumstanțial atrage
încadrarea faptei la furt calificat.

IV. Situația premisă

Situația premisă este o condiție prealabilă pentru existența infracțiunii. Constă în preexistența unei
realități fără de care nu este posibilă săvârșirea infracțiunii. De exemplu, nu poate fi reținută
infracțiunea de tulburare de posesie, dacă anterior săvârșirii faptei nu există o stare de posesie asupra
imobilului respectiv.

b) Conținutul constitutiv al infracțiunii

Acțiunea sau inacțiunea făptuitorului interzise prin norma de incriminare sunt analizate prin prisma a
două aspecte: i) latura obiectivă și ii) latura subiectivă. Acestea sunt aspecte ale aceleiași manifestări
voluntar conștiente a făptuitorului, având în vedere că actul de conduită reprezintă un tot indivizibil, o
unitate indestructibilă între voință și conștiință.

i) Latura obiectivă
Reprezintă acea conduită aptă să producă o modificare a realității obiective care ne înconjoară, conduită
sancționată de legea penală.
Desemnează totalitatea condițiilor cerute de norma de incriminare privitoare la actul de conduită pentru
existența infracțiunii.
Are trei elemente componente: 1) elementul material, 2) urmare imediată, 3) legătura de cauzalitate.
Se adaugă în cazul unor infracțiuni și 4) cerințe esențiale cu privire la elementul material.

1. Elementul material
Este actul de conduită interzis prin norma de incriminare.
Este desemnat printr-un cuvânt sau expresie care arată acțiunea sau inacțiunea interzise, așa-numitul
verbum-regens.

a) Acțiunea
Desemnează atitudinea făptuitorului prin care face ceva ce legea penală ordonă să nu facă.
Se poate realiza prin:
- acte materiale (lovire, ucidere, luare);
- cuvinte (amenințare, șantaj)
- scris (falsificare, inducere în eroare a organelor judiciare).

b) Inacțiunea
Desemnează atitudinea făptuitorului care nu face ceva ce legea penală ordon să facă. Trebuie să existe o
obligație legală sau convențională de a nu rămâne în pasivitate.
De exemplu: nedenunțarea sau omisiunea sesizării.

Variantele elementului material

Elementul material poate fi realizat într-o variantă unică sau în mai multe variante alternative.
Exemplu:
- infracțiunea de luare de mită: pretinde, primește, acceptă promisiunea:
- infracțiunea de dare de mită: promisiunea, oferirea, darea.
Dacă se realizează mai multe din variantele alternative ale unei infracțiuni, vom avea o singură
infracțiune, iar nu un concurs de infracțiuni.

Elementul material poate consta în:

- mai multe acțiuni (de ex. mai multe loviri);
- mai multe inacțiuni (de ex. nedenunțarea mai multor infracțiuni);
- acțiuni și inacțiuni (de ex. infracțiunea de abuz în serviciu sau neglijență în serviciu).

În cazul infracțiunilor complexe, elementul material constă în realizarea mai multor acțiuni reunite (de
ex. tâlhăria).

1.1. Cerința esențială

Privește elementul material și se poate referi la:
- locul săvârșirii faptei: de ex., pe drumurile publice;
- timpul săvârșirii faptei: de ex., în timpul nopții;
- modul și mijloacele de săvârșire a faptei: de ex., prin opunerea de rezistență față de organul de
executare, în cazul infracțiunii de nerespectare a hotărârilor judecătorești, sau fără drept, în cazul
infracțiunii de exercitare fără drept a unei profesii sau activități.

2. Urmarea imediată
Este o modificare pe care realizarea elementului material o produce asupra realității obiective prin
raportare la valoarea socială ocrotită prin norma de incriminare.
Urmarea imediată reprezintă urmarea socialmente periculoasă ca rezultat al săvârșirii unei acțiuni sau
inacțiuni.

Constă în periclitarea sau vătămarea valorii sociale protejate prin norma de incriminare. Astfel, urmarea
imediată poate consta: i) într-o stare de pericol, sau ii) într-un rezultat.
Urmarea imediată trebuie să fie rezultatul nemijlocit al acțiunii sau inacțiunii, iar nu un rezultat mijlocit,
îndepărtat.

Infracțiunile care au în conținutul lor referiri la rezultatul produs sunt infracțiuni de rezultat.

Infracțiunile care nu au în conținutul lor referiri la rezultatul produs sunt infracțiuni de pericol.

3. Legătura de cauzalitate
Reprezintă relația cauză-efect care trebuie să se regăsească între elementul material și urmarea
imediată.

La infracțiunile de rezultat, legătura de cauzalitate trebuie dovedită.

La infracțiunile de pericol legătura de cauzalitate rezultă ex re, implicit din comiterea faptei.

Practic, legătura de cauzalitate reprezintă liantul dintre elementul material (văzut ca și cauză) și urmarea
imediată (considerată efect).

ii) Latura subiectivă

Este atitudinea psihică a făptuitorului față de propria faptă.
Cuprinde totalitatea condițiilor cerute de lege cu privire la atitudinea conștiinței și voinței făptuitorului
față de faptă și urmările acesteia, pentru considerarea faptei ca fiind infracțiune.

Latura subiectivă are două elemente:

- elementul subiectiv (vinovăția);
- cerințe esențiale (mobilul, scopul).

1. Vinovăția
Reprezintă atitudinea psihică a persoanei care a săvârșit o faptă, față de aceasta și urmările acesteia,
atitudine exprimată în vinovăția cerută de lege pentru existența acelei infracțiuni.

Trebuie făcută distincția între vinovăția ca trăsătură esențială a infracțiunii și vinovăția ca element al
conținutului unei infracțiuni. Ca element al conținutului unei infracțiuni, avem vinovăție doar atunci
când elementul material al laturii obiective a infracțiunii s-a săvârșit cu forma de vinovăție cerută de
lege.

Formele vinovăției
Vinovăția cunoaște trei forme: a) intenția, b) culpa și c) intenția depășită.

a) Intenția cunoaște două modalități: intenția directă și intenția indirectă.

Intenția directă
Potrivit art. 16 alin. (3) lit. a) Cod penal, fapta este săvârșită cu intenție directă atunci când făptuitorul
prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte.

Intenția indirectă
Potrivit art. 16 alin. (3) lit. b) Cod penal, fapta este săvârșită cu intenție indirectă atunci când făptuitorul
prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui.

b) Culpa cunoaște două modalități: culpa cu prevedere și culpa simplă (fără prevedere).

Culpa cu prevedere
Potrivit art. 16 alin. (4) lit. a) Cod penal, fapta este săvârșită din culpă cu prevedere atunci când
făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce.

Culpa fără prevedere

Potrivit art. 16 alin. (4) lit. b) Cod penal, fapta este săvârșită din culpă cu prevedere atunci când
făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-l prevadă.

c) Intenția depășită (sau praeterintenția)

Potrivit art. 16 alin. (5) Cod penal, există intenție depășită când fapta constând într-o acțiune sau
inacțiune intenționată produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului.

2. Cerințele esențiale ale laturii subiective

În cazul anumitor infracțiuni putem întâlni cerințe esențiale, care constau în anumite condiții privind
mobilul sau scopul infracțiunii.
a) Mobilul
Este un factor psihic de natură afectivă, de regulă irațional, și prin urmare incontrolabil.
Mobilul desemnează sentimentul care a condus la nașterea în mintea făptuitorului a ideii săvârșirii unei
fapte.
Existența unui mobil reprezintă un indiciu de normalitate a făptuitorului.

b) Scopul
Este un factor psihic de natură rațională, deci controlabil.
Scopul desemnează țelul configurat și urmărit de făptuitor. Scopul întregește elementul subiectiv și
presupune reprezentarea clară a rezultatului faptei de către făptuitor.

Cunoașterea scopului este importantă în individualizarea sancțiunilor de drept penal.

Dacă făptuitorul urmărește realizarea scopului prevăzut de norma de incriminare, iar acest scop
presupune atingerea valorii protejate prin acea normă penală, elementul subiectiv ia forma intenției
directe calificate prin scop.

Formele infracțiunii
Au în vedere etapele de desfășurare a activității infracționale din punct de vedere al laturii obiective.
Din acest punct de vedere, întâlnim următoarele forme ale infracțiunii:
- faza actelor preparatorii;
- tentativa;
- consumarea infracțiunii;
- epuizarea infracțiunii.

Variantele infracțiunii
Au în vedere incriminarea diferită a unei infracțiuni în funcție de gradul de pericol pe care în prezintă.

Întâlnim întotdeauna varianta tip.

Pot fi întâlnite însă și alte variante în raport cu incriminarea de bază. Astfel, putem avea:
- variantă asimilată variantei tip - când este prevăzută aceeași pedeapsă ca în cazul variantei tip;
- variantă agravată - când este prevăzută o pedeapsă mai mare decât în cazul variantei tip;
- varianta atenuată - când este prevăzută o pedeapsă mai mică decât în cazul variantei tip.
 STRUCTURA DE ANALIZĂ A INFRACȚIUNII

1. Noțiune
2. Obiectul juridic
3. Obiectul material
4. Subiectul activ
5. Subiectul pasiv
6. Participația penală
7. Situația premisă - dacă este cazul
8. Latura obiectivă
8.1. Elementul material
8.2. Cerințe esențiale ale elementului material - dacă este cazul
8.3. Urmarea imediată
8.4. Legătura de cauzalitate
9. Latura subiectivă
9.1. Vinovăția
9.2. Mobilul - dacă este cazul
9.3. Scopul - dacă este cazul
10. Formele infracțiunii
10.1. Actele preparatorii
10.2. Tentativa
10.3. Consumarea
10.4. Epuizarea
11. Variantele infracțiunii
12. Sancțiuni.

lector univ. dr. Bogdan Vîrjan