Tema: Latura obiectivă a infracţiunii.

1. Noţiunea şi importanţa laturii obiective a infracţiunii

2. Fapta prejudiciabilă (acţiunea sau inacţiunea).
3. Noţiunea şi modalităţile consecinţelor (urmăririlor) prejudiciabile.
4. Legătura cauzală (raportul de cauzalitate) în dreptul penal.
5. Semnele facultative ale laturii obiective.

1. Noţiunea şi importanţa laturii obiective a infracţiunii

 Pentru a atenta la obiectul protejat de lege subiectul infracţiunii obligatoriu trebuie să
realizeze un comportament prejudiciabil care posedă o manifestare exterioară capabilă să
fie recepţionată.
• De exemplu să lovească cu cuţitul, să sustragă bunurile etc.
• Latura obiectivă a infracţiunii constituie elementul care de obicei este cel mai bine
reflectat în dispoziţia normelor penale speciale.
• Astfel, în raport cu celelalte aspecte ale infracţiunii latura obiectivă este cea mai saturată
cu diverse semne.
• Se datorează aceasta faptului că lumea exterioară, în care se comite infracţiunea, este
extrem de bogată.
• Evident, legiuitorul elaborând normele penale speciale din toată diversitatea semnelor
exterioare prezente la comiterea infracţiunii trebuie să le selecteze doar pe acele care
determină gradul prejudiciabil al infracţiunii, delimitează fapta dată de altele
asemănătoare etc., adică doar pe acele care au o importanţă pentru calificare.
• Latura obiectivă în calitate de al componenţei de infracţiune reprezintă totalitatea
semnelor importante pentru încadrarea juridică a faptei prejudiciabile drept infracţiune,
care caracterizează aspectul exterior al acestei fapte.
Semne ale laturii obiective :
1. Fapta (acţiunea sau inacţiunea).
2. Consecinţele prejudiciabile.
3. Legătura (raportul) de cauzalitate între faptă şi consecinţe.
4. Semnele facultative: locul, timpul, modul, mijloacele, circumstanţele comiterii faptei.
Importanţa laturii obiective
1. Stabilirea componenţei de infracţiune în calitate de temei juridic al răspunderii penale.
2. Calificarea corectă a faptei comise.
3. Aplicarea unei pedepse echitabile.
 2. Fapta prejudiciabilă (acţiunea sau inacţiunea).
Legea penală defineşte infracţiunea ca pe o faptă (art. 14). Termenul faptă cuprinde
toate tipurile activităţii umane, care poate deveni prejudiciabilă.
Astfel fapta infracţională (elementul material) reprezintă o activitate obiectivă
prejudiciabilă, care constă în realizarea comportamentului interzis de legea penală.
Ea se poate exprima atât în forma acţiunii, cât şi în forma inacţiunii.
Acţiunea (comisiunea)
 reprezintă o comportare umană activă (pozitivă), conştientă şi voluntară, prin care
infractorul încalcă îndatorirea de a se abţine de la o anumită comportare.
 Deci acţiune nu poate fi recunoscută o mişcare instinctivă (s-a speriat, s-a lunecat),
impulsivă, ci doar actele umane conştiente şi voluntare.

Acţiunea se poate exprima în:

 Totalitatea mişcărilor corpului uman îndreptate spre atingerea rezultatului infracţional
(lovire, scriere, vorbire etc.).
 Utilizarea prin intermediul lor a dispozitivelor, mecanismelor, armelor, instrumentelor,
animalelor pentru atingerea rezultatului infracţional.
 Utilizarea legilor şi forţelor naturii (de ex. boli infecţioase la diversiune, provocare de
avalanşe).

 Utilizarea în calitate de mijloc de comitere a infracţiunii a activităţii altor persoane.

 Ultima poate să se exprime în conformitate cu alin. 2 art. 42 în antrenarea la comiterea
crimei în primul rând a minorilor şi iresponsabililor.
 Utilizarea persoanelor responsabile este posibilă în două situaţii: a) când ele acţionează
fără aşi da seama – fără vinovăţie (art. 20) (executarea ordinului ilegal); b) când ele
acţionează sub influenţa constrângerii fizice sau psihice: persoana nu are posibilitatea de
a-şi dirija acţiunile – nu răspunde penal; are posibilitate – după regulile extremei
necesităţi art. 38.

Inacţiunea (omisiunea, abstenţiunea)

 reprezintă un comportament pasiv al infractorului, în sensul că legea îl obligă să
desfăşoare o anumită activitate, iar el se abţine s-o îndeplinească.

Conditiile inactiunii
• Ea poate să constituie o faptă infracţională în următoarele circumstanţe:
1. Prezenţa obligaţiei de a acţiona.
• Obligaţia poate avea ca sursă indicaţia legii (Constituţia obligă să satisfaci serviciul
militar), actului subnormativ (Regulamentul obligă şoferul să oprească la roşu), ordinul
legal al superiorului, caracterul profesiei (medic, poliţist, pompier), comportamentul
precedent al persoanei (invitaţia la excursie periculoasă în munţi).
2. Prezenţa posibilităţii de a acţiona.

Clasificarea inacţiunilor:
1.Inacţiuni absolute – făptuitorul nu-şi execută obligaţiile.
2.Inacţiuni mixte – făptuitorul îşi execută obligaţiile incomplet, parţial.
 Fapta poate să se exprime într-un act sau în mai multe.
 Astfel legea deosebeşte:
 Infracţiunea continuă (art. 29) fapta care se caracterizează prin săvârşirea neîntreruptă,
timp nedeterminat, a activităţii infracţionale.
 In cazul infracţiunii continue nu există pluralitate de infracţiuni.
 Infracţiunea continuă se consumă din momentul încetării activităţii infracţionale
sau datorită survenirii unor evenimente care împiedică aceasta activitate.
 Infracţiunea prelungită (art. 30) se consideră fapta săvârşită cu intenţie unica,
caracterizată prin doua sau mai multe acţiuni infracţionale identice, comise cu un
singur scop, alcătuind in ansamblu o infracţiune.
 Infracţiunea prelungita se consumă din momentul săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni
infracţionale.

3. Noţiunea şi modalităţile consecinţelor (urmărilor) prejudiciabile.

Orice eveniment şi acţiune întotdeauna provoacă anumite schimbări în lumea
înconjurătoare.
Totalitatea acestora poate fi împărţită în cele ce sunt importante social şi cele ce nu au
aşa caracter.
Evident dreptul penal se interesează de urmările prejudiciabile pentru interesele
protejate de legea penală survenite ca rezultat al comportamentului interzis de aceiaşi
lege.

 În doctrina penală se consideră că orişice infracţiune provoacă un prejudiciu intereselor

protejate de lege, adică, respectiv, nu există infracţiune fără urmări prejudiciabile cu
caracter social-periculos.
 Însă, în calitate de semn al laturii obiective, care – fapt unanim recunoscut –
caracterizează doar aspectul exterior al infracţiunii pot fi reţinute doar acele urmări, care
si-au găsit exteriorizarea în mediul înconjurător, adică acele modificări care pot fi
constatate şi apreciate.
 În acest sens, fără a nega că orişice infracţiune are ca consecinţa cauzarea de urmări
negative intereselor ocrotite de legea penală, vom considera totuşi că nu toate
infracţiunile sunt caracterizate sub aspect obiectiv de urmări prejudiciabile.
 Astfel, urmarea prejudiciabilă reprezintă acea modificare negativă a realităţii
înconjurătoare care este prevăzută de legea penală în calitate de rezultat al faptei
incriminate.
 Clasificarea urmărilor prejudiciabile
 O primă divizare a urmărilor prejudiciabile este realizată după caracterul prejudiciului:
 1. Urmări prejudiciabile materiale;
 2. Urmări prejudiciabile formale.

Urmarea materială:
 Urmărea prejudiciabilă materială se exprimă printr-un prejudiciu fizic sau patrimonial,
care poate fi exact constatat şi măsurat.
 Respectiv urmările prejudiciabile materiale se împart în:

1. Urmări patrimoniale – dauna prejudiciabilă poate fi exprimată concret într-o anumită

sumă de bani. Astfel de urmări sunt specifice mai multor infracţiuni contra patrimoniului:
furtului, jafului, escrocheriei.
2.Urmări fizice – daunele aduse sănătăţii persoanei. Asemenea consecinţe constituie
semne obligatorii a laturii obiective ale infracţiunilor contra sănătăţii şi cu claritate se
constată prin expertize medico-legale.
Clasificarea urmărilor prejudiciabile formale :
1. oricare alte prejudicii decât cele patrimoniale şi fizice cauzate intereselor persoanei fizice sau
juridice, inclusiv statului. Respectivele prejudicii constau în daune reale intereselor persoanei
fizice sau juridice, însă care nu pot fi exact constatate şi măsurate.
2. Urmarea în forma unei stări de pericol pentru interesul protejat de lege.

 1. Urmări exact indicate în legea penală. Astfel, art. 145 CP RM cu claritate indică în
calitate de urmare prejudiciabilă moartea persoanei. De cele mai dese ori (însă nu
obligatoriu) urmările prejudiciabile materiale sunt urmări exact indicate în legea penală;
 2. Urmările prejudiciabile descrise în alte acte normative. De exemplu, vătămările grave
în calitate de urmare prejudiciabilă a faptei incriminate la art. 151 CP RM sunt descrise în
Regulamentul de apreciere medico-legală a gravităţii vătămării corporale
 3. Urmările de evaluare, adică urmările care nu sunt exact determinate în lege sau într-un
alt act normativ, fiind constatate de organul de aplicare al dreptului în fiecare caz concret
în baza aprecierii proprii a tuturor circumstanţelor cazului.
 Marea parte a urmărilor prejudiciabile formale, inclusiv cele analizate mai sus (daunele
în proporţii considerabile şi în proporţii mari intereselor publice sau drepturilor şi
intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice în calitate de semne ale
infracţiunilor incriminate la art. 227, 328 şi 329 CP RM) sunt descrise în lege ca urmări
de evaluare.
 Legiuitorul a indicat asupra mărimii acestui prejudiciu: „proporţii considerabile” şi
„proporţii mari”. Anumite constatarea acestor proporţii şi prezintă dificultate în practică.

 Există norme penale care indică asupra mai multor categorii de consecinţe prejudiciabile.
Respectiv în doctrina penală se face distincţie între infracţiunile cu două sau mai multe
urmări prejudiciabile obligatorii şi infracţiunile cu consecinţe alternative.
 Importanţa consecinţelor prejudiciabile:
1. Ele sunt semne obligatorii ale laturii obiective ale infracţiunilor cu componenţe
materiale.
2. Consecinţele deseori sunt indicate în calitate de circumstanţe agravante.
3. Indiferent de includerea lor în conţinutul constitutiv al infracţiunii, instanţa de judecata le
ia în consideraţie la pronunţarea sentinţei

4. Legătura cauzală în dreptul penal.

Pentru a-i incrimina persoanei urmările social periculoase survenite şi a-i califica
acţiunile conform unei norme speciale, care le cere, este necesar de a stabili legătura
cauzală dintre fapta comisă de către persoană şi urmările respective
 Această trăsătură obiectivă a infracţiunii reprezintă „un semn dependent”, adică un semn
care însoţeşte urmarea prejudiciabilă.
 În realitate organele de urmărire penală trebuie să constatate fapta, urmările
prejudiciabile ale ei, iar apoi şi raportul de cauzalitate între această faptă şi respectivele
urmări.
 De obicei stabilirea acestei legături nu trezeşte dificultăţi, însă există situaţii, când
consecinţa a survenit sub influenţa mai multor persoane, în prezenţa mai multor condiţii.

Raportul de cauzalitate
 reprezintă legătura de la cauză la efect între acţiune sau inacţiunea voluntară, conştientă a
infractorului şi urmarea social periculoasă produsă.

Elementele raportului de cauzalitate sunt:

 cauza – fapta persoanei care determină survenirea consecinţei,
 efectul – consecinţa prejudiciabilă.

La stabilirea legăturii este necesar de constatat:

1. Cauza este fenomenul determinant, hotărâtor în producerea efectului.
2. Cauza premerge efectului în timp.
3. Fapta persoanei produce cu necesitate fenomenul efect.

Teorii cu privire la determinarea raportului de cauzalitate

 Există o mulţime de teorii cu privire la determinarea raportului de cauzalitate, laturile
pozitive şi negative ale cărora sunt cu claritate descrise în literatura juridică de
specialitate.
Teoria cauzei necesare
În practica judiciară cel mai des este utilizată teoria cauzei necesare o varietate a teoriei
echivalenţei condiţiilor sau condiţiei sine qua non, care apreciază că cauze efectului
trebuiesc considerate acele condiţii fără de el nu s-ar produce, ţinându-se cont de
contribuţia fiecărei condiţii.
Cauza se determină cu ajutorul principiului izolării condiţiilor şi eliminării acelor dintre ele care
luate singular nu ar fi putut produce efectul.
Se atrage atenţia şi asupra conştientizarea de către persoană a anumitor condiţii ce se alătură
întâmplător acţiunilor sale.
Exemplu
În cazul în care un automobilist a lovit ilegal un pieton, cauzându-i vătămări, părăsind
locul accidentului, iar un alt şofer a urcat victima în autovehiculul său, a încălcat ulterior
regulile ce circulaţie rutieră, provocând un nou accident în care victima a decedat, chiar
dacă expertiza medico-legală susţine că pietonul avea şanse să rămână în viaţă dacă nu
era vătămat de către primul automobilist, pentru decesul acestei persoane va răspunde al
doilea şofer.
 Aceasta fiindcă el conştientiza că victima deja are probleme de sănătate (iar astfel de
stare se poate datora şi altor cauze evidente pentru conducător, precum de exemplu –
vârsta fragedă sau, invers, vârsta înaintată a persoanei) şi, respectiv, trebuia să conducă
cu o precauţie deosebită.
 Dacă făptuitorul nu a prevăzut şi nici nu putea să prevadă astfel de circumstanţe, ele nu îi
pot fi incriminate.
 În cazul comiterii infracţiunii prin inacţiune mai urmează de stabilit două circumstanţe:
1. Existenţa obligaţiei de a acţiona.
2. Existenţa posibilităţii reale de a acţiona
5. Semnele facultative ale laturii obiective.
 Infracţiunea întotdeauna este concretă şi se comite în anumit loc, anumit timp, în anumite
circumstanţe, prin anumite metode şi cu anumite mijloace sau instrumente.
 În dependenţă de toate aceste momente fapta poate să prezinte un caracter social
periculos mai deosebit decât în lipsa acestora.
 Astfel, legiuitorul consideră că pentru a recunoaşte unele fapte drept infracţiuni mai este
necesar de stabilit anumite semne.
 Aceste semne fiind incluse în conţinutul infracţiunii devin obligatorii pentru existenţa ei.
Metoda (modul)
 Apreciem că cel mai des legiuitorul indică asupra metodei de comitere a faptei.
 Astfel, infracţiunea de furt (art. 186 CP RM) presupune doar o sustragere pe ascuns, iar
cea de jaf (art. 187 CP RM) – o sustragere deschisă, metodele indicate delimitând aceste
două infracţiuni.
 Şi în acest caz metoda de comitere indicată de legiuitor agravând răspunderea penală
delimitează furtul de jaf.
 Menţionăm, că metoda de comitere trebuie deosebită de metodele de pregătire şi de
ascundere a infracţiuni.
Împrejurările, timpul şi locul
 sunt întrebuinţate pentru desemnarea semnelor infracţiunii mult mai rar.
 În majoritatea cazurilor împrejurările sunt caracterizate prin mediul exterior al comiterii
faptei –în condiţii de luptă în art. 370, 371, 372 CP RM.
Timpul şi locul
 reprezintă componente concrete ale împrejurărilor, care din anumite motive sunt
evidenţiate: locul – loc public în art. 287 CP RM „Huliganism” şi 288 CP RM
„Vandalism”, marea – art. 289 CP RM „Pirateria”, timpul – art. 356 CP RM „Eschivarea
pe timp de război de la îndeplinirea prestaţiilor”, în timpul unei calamităţi în art. 186,
187 CP RM, în timp de război – art. 370, 371, 372 CP RM
Mijlocul şi instrumentul
 comiterii reprezintă obiectele materiale cu ajutorul cărora este săvârşită fapta
prejudiciabilă.
 De cele mai dese ori acestea sunt armele (art. 188, 283 CP RM),
 documentele oficiale (de ex. art. 248 CP RM: „Contrabanda”).
Astfel semnele facultative ale infracţiunii:
1. Devin obligatorii numai dacă sunt indicate în dispoziţia normei penale
2. Foarte des semnele facultative sunt prevăzute ca agravante ale infracţiunii.
3. Dacă nu sunt prevăzute ca elemente ale componenţei influenţează asupra individualizării
pedepsei.