Sunteți pe pagina 1din 43

Cuprins

Introducere.2
Infractiunile cadru juridic general3
Infractiunile la regimul transportului naval-partea speciala..41
Norme de procedura privind infractiunile la regimul transportului naval49
Jurisprudenta..69
Concluzii71
Bibliografie73

Introducere
Prezenta lucrare are ca scop aducerea in evidenta a modificarilor facute in legislatia transportului naval,
precum si a tendintelor in legislatia transportului naval maritim, comparand legislatia datand din 1972
(respectiv Decretul 443 din 1972), dar si modificarile aduse ulterior, ajungandu-se pana la legea 191 din 13
mai 2003.
Observam majorarea pedepselor cu care se sanctioneaza transportul naval maritim, putem de
asemenea sublinia tendinta de aliniere la normele legislative europene si internationale, precum si importanta
pe care statul roman o acorda restabilirii sigurantei traficului si transportului maritim. Toate acestea se
evidentia si in responsabilitatea si pregatirea ofiterilor maritimi, cei care vor avea grija ca traficul maritim sa se
desfasoare conform normelor europene.
De-a lungul lucrarii va vor fi prezentate pe scurt: Infractiunile - cadru juridic general; Infractiunile la
regimul transportului naval-partea speciala (unde putem vorbi despre Sclavie si Piraterie); Norme de
procedura privind infractiunile la regimul transportului nava dar si despre Jurisprudenta.
In final trebuie precizat ca aceasta lucrare se doreste a fi utile viitorilor ofiteri naviganti prin a atrage
atentia asupra importantei care trebuie acordata prezentei legislatie la bordul navei.

Infractiunile - cadru juridic general


Articolul 17 alineatul (1) din acest Cod prevede ca Infractiunea este prevazuta de legea penala, care
prezinta pericol social si este savarsita cu vinovatie .
Una din trasaturile esentiale ale infractiunii, potrivit articolului 17Cod penal, este pericolul social pe care il
prezinta fapta.
Pentru a constitui infractiune, fapta unei persoane trebuie sa fie periculoasa pentru societate. Expresia
pericolul social al faptei fiind susceptibila de intelesuri diferite legiuitorului ii explica el insusi intelesul. In
articolul 18 din Codul penal de la 1968 cat si din Codul penal, se prevede ca fapta care prezinta pericol social

in intelesul legii penale este orice actiune sau inactiune prin care se aduce atingerea uneia dintre valorile
sociale ratate in articolul 1 si pentru sanctionarea careia este necesara aplicarea unei pedepse.
Potrivit acestor dispozitii trei conditii sunt necesare pentru a decide daca o fapta prezinta sau nu pericol
social: a) sa existe o actiune sau inactiune; b) actiunea sau inactiunea sa fie de natura sa aduca atingerea
valorilor sociale aratate in articolul 1 Cod penal; c) pentru sanctionarea actiunii sau inactiunii sa fie necesara
aplicarea unei pedepse.
Primul element se referea la caracterul material al faptei, al doilea element vizeaza caracterul social al
acesteia iar ultimul priveste caracterul juridic. Le vom examina pe rand.
Actiunea si inactiunea sunt cele doua forme sub care se poate realiza material o fapta relevanta pentru
legea penala.
Actiunea poate fi definita ca o forma de manifestare a unei persoane care folosindu-se de energia
proprie sau de o energie exterioara face sa se produca schimbari in lumea obiectiva. Cu alte cuvinte
Actiunea presupune a face ceea ce lege interzice. Actiunea implicand o cheltuiala de energie din partea
celui care o efectueaza, este, prin ea insasi cauzala, adica de natura a constitui un antecedent explicit si
direct in cauzalitatea unui rezultat. Actiunea poate consta din acte , gesturi, cuvinte.
Inactiunea este si ea o forma de manifestare de vointa a unei persoane realizata insa prin abtinerea
subiectului de la indeplinirea unei obligatii legale, lasand sa actioneze in exterior alte energii pe care avea
datoria sa le opreasca spre a impiedica o modificare in realitatea exterioara. La inactiune, energia celui ce sta
pasiv, nu este direct cauzala, nu promoveaza si nu dinamizeaza procesul cauzal; ea inlesneste aceste
proces, lasand cale libera altor energii, care ar fi ramas ineficiente sau efectele lor ar fi anihilate prin
comportare activa.
Actiunea, inactiunea sa fie de natura sa aduca atingerea anumitor valori sociale.
Pentru existenta pericolului social al faptei este necesar actiunea si inactiunea sa aiba aptitudinea de a
aduce atingerea valorilor sociale aratate in articolul 1 Cod penal.
Prin a aduce atingere se intelege in primul rand, a leza a vatama, a lovi, a primejdui, adica a produce
rau efectiv sau a ameninta cu un rau. Pentru sanctionarea actiunii sau inactiunii sa fie necesara aplicarea unei
pedepse.
Pericolul social al faptei devine o trasatura esentiala a infractiunii numai daca, prin gradul ridicat pe care il
prezinta, face necesara aplicarea unei pedepse. De aici concluzia ca felul constrangerii juridice, pedeapsa,
constituie un indiciu sigur ca avem de a face cu un pericol social grav susceptibil sa confere faptei caracterul
de infractiune.
Necesitatea sanctionarii penale a faptei este apreciata de legiuitor in momentul adoptarii legii penale si se
exprima in pedeapsa prevazuta pentru infractiunea respectiva, dar ea trebuie apreciata si de organele
judiciare in cazul instrumentarii faptei concret savarsite.
Atat in doctrina cat si in legislatia penala se face distinctie intre pericolul social abstract sau generic si
pericolul social concret sau specific.
Consta in aptitudinea in abstract a unei fapte (actiune, inactiune) de a aduce atingerea vreunuia din
valorile sociale ocrotite de legea penala. Stabilirea pericolului social abstract este atributul legiuitorului si se
refera la un anumit tip de infractiune. El se reflecta in natura si limitele pedepsei.

La evaluarea pericolului social abstract legiuitorul tine seama de o serie de factori printre care amintim:
Importanta valorii sociale vatamate sau puse in pericol. Nu toate valorile sociale aparate prin norme
penale au aceeasi importanta.
Gravitatea urmarilor produse. Cu cat urmarile produse prin savarsirea infractiunii sunt mai grave si
pericolul social abstract este mai ridicat.
Forma de vinovatie cu care s-a savarsit fapta. Cu cat urmarile produse prin savarsirea infractiunii sunt mai
grave si pericolul social abstract al infractiunii chiar si in situatia in care este vorba de aceeasi valoare sociala
ca importanta.
Imprejurarile in care se savarseste fapta. Legiuitorul are in vedere pentru anumite infractiuni si
imprejurarile in care se comit.
Calitatea faptuitorului. La incriminarea unei fapte, relevanta in aprecierea pericolului social abstract, este
si in calitatea faptuitorului.
Mobilul, scopul, frecventa faptei pot constitui, de asemenea, factori care influenteaza gradul de pericol
social abstract al infractiunii.
Pericolul social concret este dat de aptitudinea unei fapte determinate, in concret savarsita, de a aduce
atingere ori vatama vreuna din valorile sociale enumerate in articolul 1 Cod penal. Acest pericol este evaluat
de organele judiciare, in cadrul procesului penal tinand seama de lezarea sau periclitarea efectiva a valorii
sociale respective, de urmarea produsa sau care s-ar fi putut produce, de conditii le in care fapta a fost
comisa, de imprejurarile de savarsire a acesteia, de persoana faptuitorului .
Pericolul social concret difera in cadrul aceluiasi tip de infractiune, de la o fapta concreta la alta.
Evaluarea pericolului social concret este necesara, pe de o parte, pentru ca in procesul de individualizare
a pedepsei, gradul de pericol social al faptei, este unul din criteriile prevazute de lege pentru realizarea
acestei individualizari.
Potrivit articolului 17 si 19 din Codul penal in vigoare si articolul 17 si 20 din noul Cod penal, pentru ca o
fapta sa constituie infractiune nu este suficient sa prezinte pericol social si sa corespunda unei norme de
incriminare asa cum apare in partea speciala a Codului penal sau in alte legi penale, ci se impune ca aceasta
sa fie comisa cu vinovatie, adica subiectul sa fi actionat cu acea pozitie psihica de care legea conditioneaza
savarsirea infractiunii.
Numai in masura in care fapta este comisa cu vinovatie se poate spune ca oglindeste personalitatea
infractorului, iar sanctiunea penala ar fi in stare sa contribuie cu eficienta la indreptarea acestuia.
O fapta este savarsita cu vinovatie numai daca reprezinta expresia unei atitudini psihice a faptuitorului
adica exista reprezentarea sau constiinta caracterului si a urmarilor faptei cat si vointa de a o savarsi. In
continutul vinovatiei distingem, prin urmare, doi factori: unul intelectiv sau de constiinta si altul volitiv sau de
vointa.
Legea penala nu contine o definitie a vinovatiei ca trasatura esentiala a infractiunii; dar in articolul 19
alineatul 1 din Codul penal de la 1968 si articolul 20 alineatul (1) din noul Cod penal sunt descrise insa
formele si modalitatile vinovatiei. Potrivit acestor texte Vinovatia exista cand fapta prevazuta de legea penala
care prezinta pericol social este savarsita cu intentie, din culpa sau intentie depasita.

1) Fapta este savarsita cu intentie cand infractorul:


a) prevede rezultatul faptei sale, urmarind producerea lui prin savarsirea acelei fapte;
b) prevede rezultatul faptei sale si desi nu-l urmareste, accepta posibilitatea producerii lui.
2) Fapta este savarsita din culpa cu infractorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l accepta, socotind fara temei ca el nu se va produce;
b) nu prevede rezultatul faptei sale, desi trebuia si putea sa-l prevada.
Exista intentie depasita cand rezultatul mai grav produs printr-o actiune sau
inactiune intentionata se datoreaza culpei faptuitorului.
Din examinarea de ansamblu a acestor dispozitii penale rezulta ceea ce este
caracteristic vinovatiei si anume, preponderenta factorului intelectiv asupra factorului volitiv cat si faptul ca
reprezentarea efectiva sau cel putin existenta posibilitatii acestei reprezentari a urmarilor faptei este elementul
determinat pentru existenta vinovatiei sub oricare din formele acesteia.
Tinand seama de aceasta caracteristica, in literatura de specialitate vinovatia a fost definita ca fiind
atitudinea psihica a persoanei care savarsind cu vointa neconstransa o fapta prevazuta de legea penala care
prezinta pericol social, a avut in momentul executarii, reprezentarea faptei si a urmarilor, a avut posibilitatea
reala a acestor reprezentari.
Din prevederile articolul 19 alineatul 1 din Codul penal in vigoare si articolul 20 alineatul (1) din noul Cod
penal, rezulta ca vinovatia, ca trasatura esentiala a infractiunii, se poate prezenta sub doua forme: intentia,
culpa si intentia depasita, determinate de variatiunile factorului intelectiv. Factorul volitiv nu este susceptibile
variatiuni, intrucat vointa exista sau nu exista.
In raport de variatiile factorului intelectiv, intentia si culpa forme ale vinovatiei, sunt susceptibile, fiecare in
parte, de modalitati diferite in functie de atitudinea faptuitorului fata de producerea rezultatului socialmente
periculos.
Intentia este o forma de vinovatie si exista atunci cand faptuitorul prevede rezultatul faptei sale, urmarind
producerea lui prin savarsirea unei fapte desi nu-l urmareste accepta posibilitatea producerii acestuia.
Din definitia legala data intentiei rezulta ca aceasta se poate infatisa sub doua modalitati si anume
intentia directa si intentia indirecta.
Intentia directa. Se caracterizeaza prin aceea ca faptuitorul prevede rezultatul faptei sale si urmareste
producerea lui prin savarsirea actiunii (inactiunii).
Prin prevederea rezultatului se intelege ca faptuitorul are reprezentarea urmarilor pe care le va produce
actiunea sau inactiunea sa. Aceasta prevedere este rezultatul experientei de viata a persoanei dupa care o
fapta savarsita in anumite conditii produce cu necesitate un anumit rezultat.
Prevederea implica si cunoasterea legaturii de cauzalitate intre actiunea sau inactiunea si rezultatul
generat de aceasta.

La infractiunile la care latura obiectiva se caracterizeaza prin anumite trasaturi referitoare la timpul, locul
sau modul de savarsire a faptei in reprezentarea faptuitorului trebuie sa se afle si aceste trasaturi. Daca in
descrierea faptei in norma de incriminare sunt precizate anumite elemente esentiale de care depinde
caracterul penal al acestei fapte aceste elemente. De asemenea trebuie sa se afle in reprezentarea
subiectului.
Daca faptuitorul din ignoranta ori eroare nu a avut in reprezentare aceste elemente ori a avut o
reprezentare denaturata este exclusa existenta vinovatiei sub forma de intentie.
Daca o fapta este incriminata si intr-o varianta agravanta, faptuitorul trebuie sa aiba in reprezentare si
elementele circumstantiale agravante; daca o atare reprezentare lipseste el va raspunde numai pentru
infractiunea in varianta ei de baza.
Exista intentie directa in toate cazurile in care producerea rezultatului constituie insusi scopul actiunii
(inactiunii) subiectului, de asemenea se va retine existenta intentiei directe si in situatia in care producerea
rezultatului este privita de autorul faptei ca un insotitor inevitabil al rezultatului urmarit chiar daca nu toate
urmarile au fost dorite de el.
La stabilirea in concret a intentiei directe organul judiciar este obligat sa stabileasca, in fiecare caz, daca
faptuitorul a prevazut rezultatul faptei savarsitei a urmarit producerea acestuia. Cea mai adesea intentia
rezulta din materialitatea faptei adica din modul si imprejurarile de comitere a faptei; din mijloacele folosite cat
si din conduita faptuitorului anterior, concomitent sau posterior savarsirii faptei.
Intentia indirecta. Este a doua modalitate a intentiei si se caracterizeaza prin aceea ca autorul prevede
rezultatul faptei sale pe care nu-l urmareste dar accepta posibilitatea producerii lui. Intentia indirecta este
posibila numai in cazul unor actiuni (inactiuni) pe care prin natura lor sau datorita modului ori imprejurarilor in
care sunt savarsite; pot produce doua sau mai multe rezultate; unul, care poate sa fie chiar licit. A carei
producere este certa si urmarita de faptuitor si altul si altele care sunt ilicite si a carei producere este posibila
si acceptata de infractor; acesta se hotaraste sa savarseasca fapta cu riscul producerii unor rezultate. Ca
atare, pentru retinerea intentiei indirecte trebuie sa se constate ca subiectul, pe plan intelectiv, a prevazut cel
putin doua rezultate; unul cert si altul eventual, iar fata de acesta din urma a adoptat i atitudine de indiferenta,
de acceptare, subiectul actionand cu dorinta de a produce neaparat primul rezultat.
In cazul acestei modalitati a intentiei subiectul nu ia nici o masura pentru ca cealalta urmare, eventuala sa
nu se produca ci accepta producerea ei ca pret al producerii primului rezultat.
Intentia indirecta rezulta si ea cel mai adesea din materialitatea faptei ca si intentia directa.
O fapta este savarsita din culpa cand faptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l accepta, socotind
fara temei ca nu se va produce ori nu prevede rezultatul faptei sale, desi putea si trebuia sa-l prevada.
Culpa se prezinta sub doua modalitati consacrate de lege: culpa cu prevedere sau usurinta si culpa
simpla sau neglijenta.
Culpa cu prevedere sau usurinta. Exista in situatia in care faptuitorul prevede rezultatul faptei sale , pe
care nu-l accepta socotind fara temei ca nu se va produce.
Pentru existenta culpei cu usurinta, trebuie sa fie intrunite doua conditii :
- faptuitorul sa fi prevazut posibilitatile survenirii unui rezultat periculos ca urmare a activitatii desfasurate,
rezultat pe ca sa nu-l fi acceptat;

- faptuitorul sa fi socotit fara temei ca rezultatul nu se va produce.


Dupa cum se observa, culpa cu usurinta, sub aspectul factorului intelectiv, se aseamana cu intentia
indirecta in sensul ca faptuitorul prevede rezultatul posibil al faptei sale cu deosebirea ca in cazul intentiei
indirecte el accepta rezultatul eventual pe cand in cazul culpei cu usurinta nu-l accepta , socotind ca il poate
evita. In final se dovedeste ca aprecierea sa a fost usuratica deoarece rezultatul n-a putut fi evitat.
Specific culpei cu previziune este ca faptuitorul se bazeaza pe elemente reale care ar fi putut sa previna
producerea rezultatului. Daca acesta s-ar bizui pe intamplare ori pe noroc ar atrage raspunderea sa pentru o
fapta comisa cu intentie indirecta.
Culpa simpla sau neglijenta. Exista in ipoteza in care faptuitorul nu a prevazut rezultatul faptei sale, desi
putea si trebuia sa-l prevada.
Pentru existenta culpei prin neglijenta, trebuie intrunite cumulativ doua conditii : - faptuitorul sa nu fi
prevazut rezultatul faptei sale. Sub aspectul factorului intelectiv, culpa simpla se deosebeste de toate celelalte
forme ale vinovatiei deoarece lipseste elementul de prevedere a rezultatului pe care il gasim la celelalte forme
de vinovatie.
- faptuitorul sa fi avut obligatia si posibilitatea de prevedere.
Pentru stabilirea vinovatiei in modalitatea culpei cu neglijenta se folosesc doua criterii: criteriul obiectiv
prin care se urmareste sa se constate daca faptuitorul trebuia sa prevada rezultatul socialmente periculos si
criteriul subiectiv utilizat pentru a verifica daca faptuitorul a avut, in momentul comiterii faptei, posibilitatea sa
prevada acest rezultat.
Criteriul obiectiv presupune verificarea tuturor imprejurarilor si conditii lor in care s-a comis fapta, si, daca
rezultatul trebuia prevazut in sensul ca orice om normal si cum priceperea obisnuita ar fi fost in stare sa
prevada acest rezultat, inseamna ca aceasta cerinta se verifica si in cazul faptuitorului la care ne referim.
Criteriul subiectiv consta in verificarea posibilitatii reale, efective a faptuitorului de a prevedea rezultatul in
momentul savarsirii faptei, in raport cu aptitudinile sale personale. Se au in vedere, in acest sens
particularitatile psiho fizice, intelectuale, experienta si pregatirea faptuitorului, toate raportate la montul si
conditii le concrete de comitere a faptei.
Daca se ajunge la concluzia ca faptuitorul putea sa prevada rezultatul actiunii sale exista vinovatie sub
forma culpei simple, in sens contrar nu exista vinovatie datorita imposibilitatii subiective a faptuitorului de a-l
prevedea.
In afara modalitatilor culpei, prevazute explicit de legea penala, in doctrina penala sunt subliniate si alte
modalitati ale acesteia, a caror existenta poate fi avuta in vedere la individualizarea pedepsei.
Astfel in raport cu cauza care a determinat atitudinea culpabila a faptuitorului se face distinctia intre :
imprudenta, adica efectuarea fara atentia necesara unei activitati; nepricepere, care presupune indeplinirea
sau neindeplinirea unei actiuni (inactiuni) datorita lipsei sau insuficientei cunostintelor necesare; nedibacia,
care inseamna lipsa de aptitudini sau experienta pentru faptuitor in domeniul sau de activitate.
In raport cu natura comportarii in cadrul careia s-a manifestat, se face deosebirea intre culpa in agendo,
adica privitoare la actiune si culpa omitendo, referitoare la inactiune; intre culpa directa care vizeaza
comportarea infractorului insusi si culpa indirecta, cand se are in vedere o actiune savarsita de altul.

In sfarsit, potrivit criteriului intensitatii culpei, aceasta poate imbraca urmatoarele modalitati: culpa lata,
cand producerea rezultatului putea fi prevazuta de orice persoana; culpa levis, cand faptuitorul cu o anumita
grija si atentie putea prevedea rezultatul si culpa levissima, cand prevederea rezultatului parea posibila numai
de catre o persoana deosebit de atenta.
Intentia depasita (praeterintentia) este o forma autonoma, specifica de vinovatie, care se constituie insa
din elemente caracteristice atat intentiei cat si culpei; ea este o forma mixta sau o combinatie a intentiei si a
culpei.
Autorii noului Cod penal au inscris intentia depasita alaturi de intentie si culpa in articolul 20 alineatul (4)
in care se prevede: Exista intentie depasita cand rezultatul mai grav produs printr-o actiune sau inactiune
intentionata se datoreaza culpei faptuitorului.
Tinand seama de cele ce preced, apreciem ca intentia depasita poate fi definita ca fiind o forma mixta de
vinovatie care apare ca element subiectiv in continutul unor infractiuni, atunci cand faptuitorul prevede si
urmareste ori accepta producerea unui rezultat socialmente periculos, dar in realitate, datorita imprejurarilor in
care se executa activitatea infractionala, rezultatul produs este mult mai grav decat cel prevazut, urmarit sau
acceptat, dar pe care faptuitorul. L-a prevazut, nu l-a acceptat, sperand fara temei ca nu se va reproduce ori
nu l-a prevazut desi putea si trebuia sa-l prevada.
Din definitia rezulta ca in structura praeinitentiei, distingem, pe de o parte, un primum delictum, adica
savarsirea unei prime fapte al carui rezultat subiectul il urmareste sau il accepta, iar pe de alta parte, un majus
delictum, un rezultat mai grav ori un plus pe care faptuitorul il prevede dar nu-l accepta socotind fara temei ca
nu se va produce, ori nu-l prevede desi putea si trebuia sa-l prevada.
In doctrina penala se cunosc doua feluri de infractiuni praeterintentionate si anume infractiuni
praeintentionate propriu-zise si infractiuni cu urmari praeintentionale.
Infractiunea este praeintentionata propriu-zisa cand are un singur obiect juridic, producandu-se un singur
rezultat mai grav decat cel urmarit decat cel urmarit sau acceptat de faptuitor.
Infractiunea este cu urmari praeintentionate cand reprezinta o varianta calificata a unei anumite infractiuni
constand intr-o urmare mai grava decat cea prevazuta urmarita sau acceptata de faptuitor ca de exemplu
violul, talharia , actul sexual cu un minor care a avut ca urmare moartea victimei.
Fapta sa fie prevazuta de legea penala.
Notiunea de fapta prevazuta de legea penala si tehnica legislativa de descriere a acesteia
Prevederea in legea penala a faptei constituie cea de a treia trasatura esentiala a infractiunii in general.
Potrivit Constitutiei in vigoare o fapta este considerata a fi prevazuta de legea penala cand este incriminata
printr-o lege organica adoptata de Parlament in conditii le specifice acestei categorii de acte normative.
Conceptul de fapta prevazuta de legea penala nu se confunda cu acela de infractiune fapta prevazuta de
legea penala trebuie sa intruneasca si celelalte doua trasaturi ale conceptului de infractiune.
Pentru corecta intelegere a dispozitiilor cu caracter penal cuprinse in Cod si in alte legi penale se impune
sa se faca deosebirea intre notiunile de fapta prevazuta de legea penala, de fapta penala, infractiune,
ilicit penal.Numai intre ultimele trei notiuni se poate pune semnul egalitatii intrucat fapta penala inseamna
infractiune, iar ambele inseamna ilicit penal. Dimpotriva fapta prevazuta de legea penala nu constituie
infractiune decat in conditiile aflate mai sus. De observat ca atunci cand ne referim la fapta prevazuta de

legea penala avem in vedere modelul legal, adica norma de incriminare care descrie trasaturile obiective ale
faptei, pe cand infractiunea este fapta concreta ale carei trasaturi trebuie sa corespunda cu modelul legal
pentru a atrage raspunderea penala.
Infractiunea presupune, asadar, o fapta care prezinta pericol social, savarsita cu vinovatie si ale carei
trasaturi coincid, se suprapun pe cele ale modelului legal adica ale faptei descrise in norma de incriminare.
Aceasta subliniaza ca prevederea faptei in legea penala este numai una din cerintele esentiale ale infractiunii,
ea nu epuizeaza conceptul de infractiune.
Corelatia dintre fapta prevazuta de legea penala si principiul legalitatii incriminarii va fi evidenta.
Principiul legalitatii incriminarii, inscris in articolul 2 Cod penal, potrivit caruia numai legea prevede care
fapte constituie infractiune, sta la baza trasaturii esentiale privitoare la prevederea faptei de catre legea
penala, dar aceasta nu inseamna si existenta unei echivalente intre ele.
Asa cum s-a subliniat in doctrina penala, pentru realizarea trasaturii esentiale a infractiunii care consta in
prevederea faptei de legea penala este suficienta dispozitia de lege care descria acea fapta, pe cand pentru
realizarea principiului legalitatii incriminarii, alaturi de dispozitia care descrie fapta, mai trebuie sa existe si
dispozitia care sa dea o reglementare legala celorlalte doua trasaturi esentiale, respectiv pericolul social si
vinovatia cat si a tuturor situatiilor pe care ele le implica.
In raport cu cele mai de sus continutul infractiunii poate fi definit ca totalitatea conditii lor obiective si
subiective cerute de norma de incriminare pentru ca un anumit tip de fapta sa constituie infractiune.
Cunoasterea continutului incriminarii, adica a trasaturilor specifice care definesc o anumita fapta
incriminata are relevanta din mai multe puncte de vedere.
In primul rand, organele judiciare in operatia de incadrare juridica trebuie sa constate o concordanta
deplina intre fapta concreta cu care sunt sesizate si tiparul normei de incriminare.
In al doilea rand, continutul infractiunii are un rol important in realizarea principiului legalitatii incriminarii
intrucat calificarea unei fapte ca infractiune nu se poate face decat in conformitate ca legea.
In ipoteza in care fapta concreta nu prezinta in totalitate trasaturile prevazute de lege, ea nu poate fi
calificata infractiune intrucat lipsa unuia dintre elementele constitutive ale acesteia face potrivit articolului 10
litera d C, sa nu se poata pune in miscare sau exercita actiunea penala.
In al treilea rand, studiul continutului infractiunii prezinta interes intrucat permite formularea de concluzii
privitoare la tehnica elaborarii dreptului penal si la corecta cunoastere si aplicarea a legii penale.
Pentru studierea continuturilor diferitelor infractiuni, in doctrina penala a fost elaborata notiunea de
continut generic al infractiunii care cuprinde trasaturile comune tuturor continuturilor particulare de infractiune.
Continutul faptei incriminate este format, asa cum s-a mentionat, dintr-o totalitate de elemente si
conditii care definesc si particularizeaza o anumita incriminare deosebind-o de alta. Cand ne referim la
continutul generic de incriminare avem in vedere conditii le sau elementele cele mai generale ale tuturor
continuturilor particulare de fapte incriminate.
In continutul generic de incriminare, elementele sau conditii le care il compun se situeaza in anumite
raporturi, legaturi, unele cu celelalte.

Numim structura continutului generic al faptei incriminate modul in care se grupeaza si raporturile care se
statornicesc intre diferitele elemente si conditii care compun acest continut.
Dupa opinia celor mai multi autori, structura continutului generic al faptei incriminate ar cuprinde
urmatoarele conditii : conditii referitoare la obiectul infractiunii, la subiectii infractiunii, la locul si timpul
savarsirii infractiunii si la actul de conduita cu cele doua laturi: latura obiectiva si latura subiectiva.
Intrucat conditiile referitoare la obiectul, subiectii, locul si timpul savarsirii infractiunii sunt preexistente, le
vom trata distinct in sectiunea urmatoare, iar activitatea materiala insotita de aspectul psihic, adica actul de
conduita va fi analizat intr-o alta sectiune sub denumirea de continut constitutiv.
Obiectul material. Unele fapte incriminate pe langa obiectul juridic special au si un obiect material.
Prin obiectul material se intelege bunul, lucrul sau corpul persoanei asupra careia este indreptata
activitatea materiala descrisa in norma si care este pus efectiv in pericol si vatamat.
Subiectii infractiunii sunt persoanele implicate intr-un raport juridic penal de conflict, fie ca urmare a
savarsirii infractiunii, fie a suportarii consecintelor generate de savarsirea acesteia. Sub acest aspect in
doctrina penala se face distinctia intre subiectul activ sau infractor si subiectul pasiv sau persoana vatamata
prin infractiune, pe care ii vom analiza distinct in cele ce urmeaza.

Subiectul activ al interactiunii poate fi definit ca fiind persoana care savarseste sau contribuie la comiterea
unei fapte prevazute de legea penala si indeplineste conditii le raspunderii penale.
Pentru ca o persoana sa fie subiect activ al infractiunii, potrivit codului penal de la 1968, trebuie sa
indeplineasca cumulativ urmatoarele conditii generale:
a) Sa fie persoana fizica. Autorii codului penal de la 1968 au adoptat conceptia potrivit careia subiect activ
al infractiunii poate fi numai persoana fizica nu si persoana juridica intrucat aceasta din urma nu are vointa si
constiinta proprie si, prin urmare, nu-i poate fi imputata vreo fapta nici obiectiv, nici subiectiv.
In cazul savarsirii de infractiuni in activitatea unei persoane juridice trebuie sa raspunda conducatorii
acesteia pentru ca numai ei au constiinta si vointa proprie.
Autorii noului Cod penal, tinand seama de traditia in raspunderea penala a persoanei juridice (Codul
penal de la 1936 consacra raspunderea penala a persoanei juridice), de realitatile cu care se confrunta
societatea romaneasca in prezent, de sugestiile doctrinei penale cat si conventiile in materie penala la care
Romania a devenit parte si care prevad aplicarea sanctiunilor penale in cazul persoanelor juridice, ori de
recomandarile Comitetului de Ministri si Consiliului Europei, au instituit in articolul 45 raspunderea persoanei
juridice pentru infractiunile savarsite in numele sau in interesul acesteia de catre organele sau reprezentantii
persoanei juridice. Raspunderea penala a persoanei juridice nu exclude raspunderea penala a persoanei
fizice care a participat la savarsirea acelei fapte.
b) Conditia de varsta. Pentru ca o persoana sa devina subiect activ al infractiunii trebuie ca in momentul
comiterii faptei sa fii dobandit aptitudinea psihofizica de a intelege semnificatia actiunilor (inactiunilor) sale si
capacitatea de a le stapani si dirija in mod constient.
In Codul penal in vigoare cat si in noul Cod penal s-a stabilit varsta de 14 ani ca limita minima a
capacitatii penale. In articolul 99 alineatul 1 din Codul penal de la 1968 si in articolul 113 din nou Cod penal se

prevede ca minorul care nu a implinit varsta de 14 ani nu raspunde penal. Aceasta inseamna ca minorul sub
14 ani, datorita unei insuficiente dezvoltari a capacitatii psihice, nu poate fi subiect al infractiunii. In favoarea
acestui minor opereaza o prezumtie absoluta de incapacitate penala.
Potrivit articolului 99 alineatul 2 din Codul penal in vigoare si articolul 113 alineatul (2) minorul care are
varsta intre 14 si 16 raspunde penal, numai daca se dovedeste ca a savarsit fapta cu discernamant.
Conform articolului 99 alineatul 3 din Codul penal in vigoare si articolul 113 alineatul (3) din noul Cod
penal minorul care a implinit varsta de 16 ani pana in momentul savarsirii faptei are capacitate penala,
intocmai ca si persoana adulta. In acest caz opereaza o prezumtie relativa de capacitate penala; aceasta ar
putea fi rasturnata prin dovada ca in realitate minorul a fost lipsit de capacitate penala intocmai ca o persoana
adulta.
c) Responsabilitatea. Denumim responsabilitate capacitatea persoanei de a-si da seama de sensul,
valoarea si urmarile actiunilor (inactiunilor) pe care le savarseste si de a-si determina si dirija in mod liber
vointa potrivit cu scopurile si urmarile.
Legea penala nu defineste responsabilitatea pentru ca aceasta este o stare psiho fizica normala care pot
fi dobandita de o persoana care a implinit varsta de 16 ani. Legea, in schimb, defineste starea de
iresponsabilitate ca stare anormala, contrara responsabilitatii, care constituie o exceptie de la regula. Astfel in
articolul 48 din codul penal in vigoare si in articolul 31 din noul Cod penal se prevede ca nu constituie
infractiune fapta prevazuta de legea penala, daca faptuitorul in momentul savarsirii faptei, fie din cauza
alienatiei mintale, fie din alte cauze, nu-si putea da seama de actiunile sau inactiunile sale, ori nu putea fi
stapan pe ele.
Persoana iresponsabila, desi nu poate fi subiect activ al infractiunii isi pastreaza calitatea de subiect de
drept penal pentru ca asupra ei se poate lua o masura de siguranta daca se constata existenta unei stari de
pericol care n-ar putea fi combatuta decat prin luarea unei asemenea masuri spre a preintampina savarsirea
de noi fapte prevazute de legea penala.
d) Libertatea de vointa si actiune. Pentru ca o persoana responsabila sa fie subiect activ al infractiunii
trebuie sa constate ca faptuitorul a deci in mod liber asupra actiunii sau inactiunii interzise, nefiind supus unei
constrangeri din afara.
Aceasta conditie isi si gaseste temeiul in articolul 46 din Codul penal in vigoare si articolul 27-28 din noul
Cod penal potrivit carora daca faptuitorul a fost constrans fizic sau psihic in asa fel incat i-a lipsit libertatea de
vointa si de actiune, fapta nu-i poate fi imputata deoarece lipseste vinovatia si pe cale de consecinta
caracterul penal al faptei.
In afara acestor conditii generale, la unele infractiuni se cere ca subiectul activ nemijlocit sa
indeplineasca, in momentul comiterii faptei, anumite conditii sau calitati speciale prevazute in norma de
incriminare.
Infractiunile care presupun existenta unui subiect calificat, adica un subiect care sa aiba o anumita
calitate, se numesc infractiuni proprii.
a) Notiune, conditii . Denumim subiect pasiv al infractiunii persoana fizica sau juridica titulara a valorii
vatamate sau periclitate prin savarsirea infractiunii. Poate fi subiect pasiv al infractiunii, asadar, orice
persoana care a suferit raul creat prin comiterea infractiunii.

b) Categorii de subiecti pasivi ai infractiunii. In literatura juridica se face o prima clasificare in subiect pasiv
general sau mediat care este intotdeauna statul si subiect pasiv special sau imediat, care este persoana ,
titulara valorii sociale vatamate sau periclitate prin infractiune.
Statul este subiect pasiv general pentru ca sufera consecintele tuturor infractiunilor, acestea tulbura
ordinea de drept, punand in pericol sau lezand valorile fundamentale ale societatii. Subiectul pasiv special sau
imediat este persoana fizica si juridica ce sufera nemijlocit consecintele unei infractiuni determinate.
Locul si timpul savarsirii infractiunii sunt factori fara de care nu poate fi conceputa savarsirea unei
infractiuni. Intotdeauna infractiunea se comite intr-un loc sau intr-un anumit moment. De regula, locul si timpul
savarsirii infractiunii nu conditioneaza existenta infractiunii, aceasta putandu-se realiza in orice moment si loc.
De la aceasta regula sunt doua exceptii: prima, cand locul si timpul infractiunii sunt elemente constitutive
ale infractiunii si a doua, cand locul si timpul constituie elemente circumstantiale in continutul calificat sau
agravat al anumitor infractiuni
Continutul constitutiv al infractiunii cuprinde doua laturi inseparabile si
anume latura obiectiva si latura subiectiva.
Vor fi prezentate in cele ce urmeaza notiunea si structura laturii obiective.
Prin latura obiectiva intelegem activitatea fizica materiala desfasurata de subiect si susceptibila sa
produca o schimbare in lumea inconjuratoare prin lezarea ori punerea in pericol a unei valori sociale si a
relatiilor sociale corespunzatoare acesteia.
La orice infractiune, latura obiectiva cuprinde in structura sa urmatoarele componente: elementul material,
urmarea imediata si legatura de cauzalitate.
Elementul material este o componenta obligatorie a laturii obiective si consta din activitatea materiala
desfasurata de subiect, adica din insusi actul de conduita interzis sau impus prin norma de incriminare.
Aceasta inseamna ca raspunderea penala a unei persoane este conditionata de existenta unei activitati
materiale, fiind exclusa sanctionarea gandurilor unei persoane (nuda cogetatio).
Elementul material al laturii obiective a infractiunii (al faptei incriminate) poate fi realizat in doua modalitati
si anume: prin actiune (comisiunea) sau prin inactiune (omisiunea).
Actiunea este o forma de existenta a manifestarii exterioare care se caracterizeaza printr-o atitudine
pozitiva, adica o consumare de energie indreptata spre producerea unei transformari in lumea exterioara.
Actiunea ca modalitate a elementului material, presupune a face ceva care legea interzice; in acest caz
este inculcat printr-o comportare pozitiva activa.
Inactiunea este tot o forma de manifestare exterioara prin care faptuitorul adopta o atitudine negativa,
pasiva in sensul ca nu face ceea ce legea il obliga sa faca si in acest fel lasa camp liber unor energii sa
actioneze si sa produca rezultatul pe care legiuitorul, prin interdictia faptei, urmarea sa-l evite.
Omisiunea nu intra in sfera raspunderii penale decat raportata la o obligatie a faptuitorului de a actiona.
La marea majoritate a infractiunilor elementul material poate consta intr-o singura actiune sau inactiune.
In mod exceptional elementul material la unele inafectiuni consta in mai multe actiuni care trebuie realizate
cumulativ.

In raport cu modalitatea elementului material (actiune inactiune) infractiunile se clasifica in infractiuni


comisive care constau in executarea unui act pe care legea il interzice si infractiuni omisive care se
caracterizeaza prin neexecutarea unui act pe care il legea il ordona.
Urmarea imediata. Este o componenta obligatorie a laturii obiective si consta in schimbarea in lumea
obiectiva, pe care o produce savarsirea actiunii sau inactiunii interzise de legea penala, ori prin atingerea in
orice mod adusa, uneia dintre valorile sociale care formeaza obiect al ocrotirii penale.
Legiuitorul penal roman a adoptat teza ca orice incriminare se justifica numai in masura in care actiunea
sau inactiunea savarsita aduce atingerea uneia din valorile sociale fundamentale, adica produce un rau, un
rezultat negativ, contra caruia legea a inteles sa reactioneze. Aceasta rezulta din continutul articolului 1 Cod
penal. In care sunt enumerate valorile fundamentale ocrotite prin mijlocirea legii penale impotriva carora sunt
indreptate actiunile socialmente periculoase; articolul 18 Cod penal. In care se prevede ca prin pericol social
in intelesul legii penale se intelege orice actiune sau inactiune prin care se aduce atingerea uneia din valorile
aparate de legea penala, cat si din articolul 19 Cod penal. In care se arata ca pentru constatarea vinovatiei in
savarsirea oricarei fapte prevazute de legea penala, atitudinea psihica a faptuitorului trebuie sa fie raportata la
rezultatul faptei care se rasfrange asupra valorii sociale concrete.
Asadar, savarsirea oricarei fapte incriminate produce un rezultat. Acest rezultat poate sa se infatiseze ca
o consecinta materiala sau nemateriala a actiunii sau inactiunii, adica sub forma unei modificari substantiale a
obiectului sau sub forma unei schimbari a situatiei obiectului, ca urmare a modului cum s-a actionat asupra
valorii sociale ocrotite.
Urmarea imediata sau rezultatul apare, asadar, fie ca o vatamare efectiva a obiectului, o alterare a
substantei sale, situatie in care schimbarea produsa prin savarsirea faptei, fie sub forma unei stari de pericol,
cand fara sa se aduca o atingere efectiva obiectului ocrotirii penale, se creeaza o amenintare pentru acesta.
Dupa cum urmarea imediata consta intr-o vatamare materiala sau intr-o stare de pericol pentru valorile
sociale si relatiile sociale ocrotite prin normele de incriminare, in doctrina penala se face deosebirea intre
continutul diferitelor incriminari. Acolo unde legiuitorul a prevazut, explicit sau implicit, conditia producerii unui
anumit rezultat constand dintr-o anumita schimbare produsa in lumea materiala, obiectiva; Infractiunea a fost
denumita infractiune (incriminare) de rezultat sau materiala.
Exista si incriminari a caror urmare imediata consta in provocarea unei stari de pericol pentru valoarea
ocrotita (incriminari formale sau de simpla actiune). In acest caz legiuitorul nu a prevazut necesitatea
producerii rezultatului, considerand suficient sa descrie numai fapta incriminata pentru ca urmarea acestuia
rezulta implicit.
De precizat ca nu trebuie confundata urmarea imediata ca o componenta a laturii obiective a infractiunii
cu consecintele subsecvente ale infractiunii.
De asemenea urmarea imediata cand aceasta consta intr-o vatamare materiala nu trebuie confundata cu
paguba pricinuita prin savarsirea infractiunii, adica consecinta civila a faptei incriminate.
In doctrina penala, avandu-se in vedere formele sub care poate sa apara urmarea imediata se face
asadar distinctia intre infractiuni materiale sau de rezultat si infractiuni formale sau de atitudine ori de simpla
actiune.
Infractiunile materiale sau de rezultat sunt acelea din al caror continut constitutiv face parte si producerea
unui anumit rezultat material adica o anumita vatamare.

Sunt denumite formale sau de atitudine infractiunile pentru a caror existenta este suficient ca rezultatul
sa constea intr-o stare de pericol, legiuitorul prevazand in continutul lor numai actiunea; urmarea imediata
rasfrangandu-se direct asupra valorilor sociale, ea va fi intotdeauna presupusa.
Legatura de cauzalitate ca notiune este o componenta obligatorie a laturii obiective a continutului faptei
incriminate cand aceasta infatiseaza ca incriminare de rezultat. Desi in norma de incriminare nu este
prevazuta explicit cerinta legaturii de cauzalitate, in cazul acestor incriminari ea rezulta implicit intrucat
actiunea sau inactiunea, cat si urmarea imediat sub forma de vatamare, nu pot fi elemente constitutive ale
acesteia decat daca se stabileste existenta unei legaturi cauzale, in sensul ca actiunea sau inactiunea care
constituie elementul material al faptei incriminate este cauza urmarii imediate descrise implicit sau explicit in
norma de incriminare.
Lipsa legaturii de cauzalitate face sa nu se realizeze totalitatea componentelor laturii obiective a
infractiunii si conduce la inexistenta acesteia si implicit la inexistenta faptei incriminate.
Legatura de cauzalitate, ca element constitutiv al faptei incriminate, poate fi definita ca fiind acea relatie
ca de la cauza la efect intre elementul material sub forma actiunii, inactiunii voluntare, constiente a
faptuitorului si urmarea imediata prevazuta in norma de incriminare.
Latura subiectiva este o parte a continutului constitutiv generic al incriminarii si consta in totalitatea
conditii lor privitoare la atitudine psihica a faptuitorului fata de fapta sa si urmarile acesteia prevazute in norma
de incriminare.
In continutul laturii subiective a infractiunii intra ca elemente componente: elementul subiectiv, mobilul si
scopul.
Elementul subiectiv(vinovatia), componenta a laturii subiective a infractiunii (faptei incriminate), este
format din formele si modalitatile vinovatiei, adica reflecta atitudinea psihica a faptuitorului fata de fapta sa
exprimata in forma de vinovatie ceruta de lege pentru ca acel tip sa constituie infractiune.
In noul Cod penal, regulile de stabilire a elementului subiectiv in continutul normei de incriminare, se face
potrivit regulilor instituie in articolul 20 alineatul (2) si (3) in care se prevede Fapta care consta fie intr-o
actiune, fie intr-o inactiune constituie infractiune numai cand este savarsita cu intentie (alineatul (2)); Fapta
comisa din culpa constituie infractiune numai cand in lege se prevede aceasta.
Mobilul infractiunii. Este o componenta a laturii subiective a continutului generic consecutiv de incriminare
si consta din impulsul intern al faptuitorului care a determinat luarea deciziei de savarsire a infractiunii. Pot
constitui mobiluri ale infractiunii de exemplu: ura, lacomia, gelozia, dorinta de a obtine anumite avantaje,
tendinta de imbogatire fara munca.
Cunoasterea mobilului faptei se impune in fiecare caz concret ca element necesar pentru cunoasterea
actului de conduita pentru ca el poate da un raspuns la intrebarea de ce s-a savarsit infractiunea? si
serveste pentru a determina gradul de pericol al infractorului si la stabilirea masurii de aparare sociala
adecvate acestei periculozitati.
Scopul infractiunii este unul din elementele importante ale acestui capitol,
a) Notiune. Scopul este o alta componenta a laturii subiective a continutului generic constitutiv si consta
din finalitatea propusa, din destinatia actiunii ori din rezultatul faptei aflate in reprezentarea faptuitorului.
Scopul nu se confunda cu mobilul deoarece el apartine momentului finalizarii actului pe cand motivul este

legat de momentul initial al adoptarii hotararii. In toate cazurile cunoasterea scopului urmarit de faptuitor este
deosebit de utila pentru ca el produce diferite consecinte juridice in ceea ce priveste raspunderea penala.
b) Relevanta juridica a scopului infractiunii. De regula, scopul nu conditioneaza existenta faptei
incriminate, aceasta subzistand, indiferent de scopul urmarit de faptuitor. Cu toate acestea este necesar sa se
cunoasca scopul in care a actionat subiectul pentru a fi avut in vedere la stabilirea pericolului social concret al
faptei si la dozarea pedepsei.
Infractiunea, ca orice activitate umana constienta, poate vi savarsita de o singura persoana cat si prin
eforturile conjugate ale mai multor persoane; in acer din urma caz exista o pluralitate de infractori.
In literatura de specialitate se face distinctie in urmatoarele forme ale pluralitatii de infractori si anume:
pluralitate naturala. Pluralitate constituita sau constitutiva si pluralitate ocazionala sau participatia penala.
Pluralitatea naturala este o forma a pluralitatii de infractorii functioneaza in cazul faptelor care prin natura
lor nu pot fi comise decat daca contribuie mai multe persoane. Datorita acestui specific pluralitatea naturala
mai este denumita si pluralitate necesara.
Specific pluralitatii naturale de infractori este faptul ca fiecare participant are calitatea de autor si va fi
pedepsit ca atare daca indeplineste conditii le raspunderii penale.
Pluralitatea constitutiva este o forma a pluralitatii de infractori si consta in asocierea sau gruparea mai
multor persoane in vederea savarsirii de infractiuni. La infractiunile cu pluralitate constituita fiecare faptuitor
are calitate de autor.
Pluralitatea ocazionala este o forma pluralitatii de infractori si exista ori de cate ori la savarsirea unei fapte
prevazute de legea penala contribuie mai multe persoane decat cele necesare in raport cu natura sa. Prin
urmare, exista pluralitate ocazionala in cazul infractiunilor care in mod natural pot fi savarsite de o singura
persoana daca la comiterea acestora participa mai multe persoane; ori in situatia infractiunilor cu pluralitate
naturala sau constitutiva daca la savarsirea lor participa un numar mare de persoane decat acela potrivit
naturii faptei.
Potrivit legii penale in vigoare putem spune ca exista participatie penala ori de cate ori o fapta prevazuta
de legea penala a fost savarsita de un numar mai mare de persoane decat cel care ar fi fost necesar potrivit
cu natura acelei fapte.
Codul penal in vigoare cat si noul Cod penal, reglementarea formelor participatiei penale, se bazeaza pe
teoria obiectiva potrivit careia in caracterizarea formelor de participatie se au in vedere contributiile obiective si
particularitatile acestora. Potrivit acestei teorii, formele participatiei penale sunt urmatoarele:
O prima forma de participatie este aceea a autoratului sau coautoratului caracterizata prin aceea ca
coautorul efectueaza acte care contribuie la realizarea nemijlocita a faptelor prevazute de legea penala;
O a doua forma o constituie instigarea care presupune savarsirea de acte de determinare a hotararii
autorului de a savarsi fapta prevazuta de legea penala;
In sfarsit, o a treia forma de contributie este aceea a complicitatii si consta in savarsirea de acte de
ajutare sau sprijinire a comiterii faptei de catre o alta persoana.
In reglementarea Codului penal in vigoare articolul 24 si noului Cod penal articolul 38 autor este persoana
care prin acte de executare a realizat in mod nemijlocit o fapta prevazuta de legea penala.

Calitatea de autor nu este conditionata de existenta participatiei pentru ca autor este acela care
savarseste singur o fapta prevazuta de legea penala. Cand insa autorul a savarsit infractiunea impreuna cu
alti participanti, contributia sa se caracterizeaza prin aceea ca a realizat in mod nemijlocit fapta prevazuta de
legea penala.
Savarsirea oricarei fapte implica efectuarea unor acte de executare in sau neindeplinirea unor acte
impuse de lege. Persoana care efectueaza actele de executare sau care nu indeplineste actele la care este
obligata este autor al faptei realizata prin comisiunea sau omisiunea astfel savarsita.
De regula, orice persoana care executa in mod nemijlocit o fapta penala devine autor, sunt infractiuni la
care nu este de ajuns sa se execute in mod direct activitatea materiala pentru a fi autor, ci sa aiba si calitatea
speciala ceruta de norma de incriminare. Calitatea ceruta pentru autor trebuie sa existe in momentul savarsirii
faptei. Nu pierde calificarea de autor cel care dupa savarsirea faptei a incetat a mai avea calitatea care
conditiona acea calificare dupa cum nu devine autor cel care a dobandit calitatea dupa savarsirea faptei la
care a participat.
Orice fapta poate, eventual, sa fie savarsita, in mor nemijlocit. De catre mai multe persoane. Toate aceste
persoane care si-au adus contributia nemijlocit la savarsirea faptei sunt autori ai aceleiasi fapte si au intre ei
laolalta situatia de coautori.
Prin urmare, coautoratul poate fi definit ca fiind acea forma, participatiei penale in care o fapta prevazuta
de legea penala este savarsita in mod nemijlocit de catre doua sau mai multe persoane.
Codul penal de la 1968 nu a definit coautorul ci numai pe autor. Codul penal nou defineste coautorul in
articolul 38 alineatul (2) in care se prevede: Daca mai multe persoane savarsesc nemijlocit, impreuna. O
fapta prevazuta de legea penala, fiecare din ele va fi pedepsita ca autor.
Exista unele infractiuni la care coautorul nu este posibil, desi sunt susceptibile de a fi sfarsite in celelalte
forme ale participatiei penale; instigarea si complicitatea. Acestea sunt:
Infractiunile cu autor unic. Acestea datorita specificului continutului lor, nu pot fi savarsite nemijlocit decat
de o singura persoana. Asemenea infractiunii sunt (cu titlu exemplificativ): marturia mincinoasa, dezertarea,
prostitutia; daca mai multe persoane savarsesc concomitent aceeasi infractiune, fiecare va raspunde pentru o
infractiune de sine statatoare.
Infractiunile omisive. Nu pot fi savarsite in forma coautorului intrucat elementul lor material consta in
neindeplinirea unei obligatii impuse de lege si care are un caracter personal.
Infractiunile cu subiect calificat. La infractiunile unde legea cere ca subiectul activ nemijlocit, sa aiba o
anumita calitate, pentru existenta coautorului este necesar ca toti participantii sa aiba aceasta calitate. In caz
contrar, cei care nu au calitatea mentionata, vor fi considerati complici la acea fapta.
Codul penal in vigoare defineste pe instigator ca participant in articolul 25 iar noul Cod penal in articolul
39. Potrivit acestor texte instigator este persoana care, cu intentie, determina pe o alta persoana sa
savarseasca o fapta prevazuta de legea penala.
Ca atare, instigarea poate fi definita ca fiind acea forma a participatiei penale in care o persoana numita
instigator determina, cu intentie pe o alta persoana, numita instigat, sa savarseasca o fapta prevazuta de
legea penala.

Dupa cum se observa caracteristic acestei forme a participatiei penale este faptul ca instigatorul este cel
care ia hotararea de a comite fapta dar nu trece nemijlocit la savarsirea ei ci gaseste o alta persoana careia ii
transfera aceasta hotarare si o convinge sa savarseasca fapta, devenind astfel, aceasta din urma persoana,
autor al faptei.
Instigarea este posibila la oricare dintre faptele prevazute de legea penala; la cele intentionate comisive
sau omisive, cand instigarea este proprie, la cele din culpa (cand instigarea este improprie), la cele care pot fi
savarsite de o singura persoana, cat si la cele cu pluralitate naturala sau constitutiva de faptuitori. De
asemenea, este posibila la infractiunilor cu autor calificat (infractiuni improprii).
In ipoteza in care instigatorul dupa ce determina pe instigat la savarsirea infractiunii participa alaturi de
acesta la comiterea nemijlocita a faptei el va deveni coautor deoarece instigarea fiind o forma secundara de
participatie va fi absorbita de autorat, coautor.
Autorul instigat poate fi orice persoana fizica, neavand relevanta daca indeplineste ori nu conditii le de a fi
subiect activ al infractiunii. La Infractiunile la care norma de incriminare pretinde autorului indeplinirea unei
anumite calitati instigatul trebuie sa indeplineasca acea calitate.
Efectuarea unei activitati, concrete, obiective, de determinare din partea instigatorului asupra instigatului
sa savarseasca o fapta prevazuta de legea penala. Aceasta conditie este de esenta instigarii, ca forma a
participatiei penale si presupune ca instigatorul dupa ce a luat hotararea de a savarsi fapta prevazuta de
legea penala, folosindu-se de mijloace adecvate, o transmite altei persoane, convingand-o s-o accepte, sa sio insuseasca si sa o puna in executare.
Intrucat legea penala nu se face nici o referire la mijloacele prin care se realizeaza instigarea, se intelege
ca acestea pot fi multiple variate, de la simple sfaturi, indemnuri rugaminti sau insinuari, pana la constrangere,
corupere si altele.
Pornind de la aceste dispozitii, complicitatea poate fi definita ca fiind o forma a participatiei penale in care
o persoana, cu intentie, inlesneste sau ajuta in orice mod la savarsirea unei fapte prevazute de legea penala
ori promite, inainte sau in timpul savarsirii faptei, ca va tainui bunurile provenite din aceasta sau ca va favoriza
pe faptuitor, chiar daca dupa savarsirea faptei promisiunea nu este indeplinita.
Prin activitatea sa complicele nu determina si nici nu savarseste nemijlocit fapta prevazuta de legea
penala ci el creeaza conditii favorabile pentru ca autorul sa comita fapta mai usor, mai repede si mai sigur.
Contributia complicelui este privita totdeauna ca fiind accesorie, secundara. Daca complicele dupa ce a
desfasurat activitatea de ajutare sau inlesnire a autorului in savarsirea faptei, participa alaturi de autor la
executarea nemijlocita a acelei fapte, el va deveni coautor, pentru ca aceasta forma de participatie este
principala in raport cu complicitatea.
Complicitatea este posibila, de regula, la toate infractiunile inclusiv la cele cu autor propriu ori calificat.
O fapta concreta , savarsita de o persoana are caracter penal cand ea intruneste trasaturile esentiale
cerute de legea penala pentru existenta unei infractiuni in general.
Cauzele care inlatura caracterul penal al faptei pot fi definite ca fiind ca fiind acele stari, situatii cazuri,
imprejurari prevazute explicit sau implicit in Codul penal ori in acte normative speciale, a caror existenta in
timpul savarsirii faptei, fac ca realizarea eficienta a vreunuia din trasaturile esentiale ale infractiunii sa devina
imposibila.

Privite ca realitatea cu rasfrangeri in sfera relatiilor sociale, cauzele care inlatura caracterul penal al faptei
apar ca ceva exceptional, ca o deviere de la ceea ce este socotit ca obisnuit; ele apar ca o realitate
intamplatoare de natura sa modifice aprecierea legii asupra caracterului penal al unei fapte.
Cauzele care inlatura caracterului penal al faptei nu trebuie sa fie confundate cu cauzele care inlatura
raspunderea sau consecintele condamnarii daca primele exclud existenta infractiunii si a raspunderii penale,
cele care inlatura raspunderea penala opereaza numai asupra raspunderii penale si nu produc nici un efect
sub aspectul existentei infractiunii; infractiunea exista, insa raspunderea penala pentru anumite ratiuni este
inlaturata, numai produce efecte, sau cand aceste efecte s-au produs face sa inceteze.
Cauzele care inlatura caracterul penal al faptei nu trebuie confundate nici cu cauzele de nepedepsire.
Acestea din urma nu au nici un efect asupra existentei infractiunii si a raspunderii penale pentru ca fapta
constituie infractiune, exista temei al raspunderii penale, dar pentru anumite motive legea apara pe faptuitor
de pedeapsa.
In fine, nu trebuie asemuita institutia cauzelor care inlatura caracterul penal al faptei ca aceea a inlocuirii
raspunderii penale. In cazul inlocuirii raspunderii penale, dupa cum indica insusi cuvantul inlocuire, exista
infractiune si raspundere penala, dar raspunderea penala este inlocuita, in conditii le legii, cu o raspundere
penala, dar instanta de judecata atunci cand aceasta apreciaza ca scopul constrangerii juridice se poate
realiza prin aplicarea unei sanctiuni cu caracter nepenal.
Legitima aparare reglementata in articolul m44 din Codul penal in vigoare si articolul 22 din noul Cod
penal cu deosebirea ca in noul text sintagma interesul general, fara ca in continut sa existe vreo deosebire.
Potrivit acestor dispozitii legale, putem defini legitima aparare, ca fiind acea actiune de aparare a unei
persoane determinata de nevoia de a inlatura un atac material, direct, imediat si injust, indreptat impotriva sa,
a altuia, sau impotriva unui interes obstesc, si care pune in pericol grav persoana sau drepturile celui atacat
ori interesul obstesc, sau pentru a respinge patrunderea fara drept a unei persoane prin violenta, viclenie,
efractie sau prin alte mijloace, intr-o locuinta, incapere sau loc imprejmuit tinand seama de acestea, aparare
care se realizeaza prin savarsirea unei fapte prevazute de legea penala, proportionala cu gravitatea
pericolului si cu imprejurarile in care s-a produs atacul. Au caracterul de fapte comise in stare de legitima
aparare, de pilda, fapta posesorului unu bun de valoare care fiind supus unei agresiuni de o alta persoana
pentru a i se sustrage bunul, raneste pe agresor, sau fapta aceluia care pentru a inlatura un atac material
direct, imediat, injust loveste pe agresor provocandu-i o vatamare corporala; ori fapta proprietarului care prin
savarsirea faptei de lovire respinge o patrundere fara drept in domiciliul sau.
Din examinarea dispozitiilor care reglementeaza legitima aparare, putem desprinde doua modalitati ale
legitimei aparari: prima care poate fi considerata ca o modalitate generala, cand atacul este indreptat
impotriva persoanei umane sau interesului obstesc; si a doua care poate fi apreciata ca o modalitate speciala,
cand atacul consta intr-o actiune de patrundere fara drept si prin mijloace periculoase in domiciliul unei
persoane.
Consideram necesara, mai intai, o analiza a caracteristicilor atacului si ale apararii in prima modalitate si
apoi distinct, evidentierea particularitatilor conditii lor referitoare la atac si aparare in cea de a doua modalitate
(cea speciala).
Exista anumite conditii care privesc atacul in cazul legitimei aparari. O conditie este sa existe un atac,
adica o inactiune declansata de agresor cu intentia de a vatama o persoana sau un interes obstesc. Exista un
atac atat in cazul unei comportari activ agresive. Atacul trebuie sa fie material asta insemnand cand se
exercita prin mijloace fizice de natura sa puna in pericol fizic valoarea sociala contra careia este indreptat.
Atacul trebuie sa fie direct. Aceasta presupune ca manifestarea materiala a agresorului sa creeze un pericol
care ameninta direct valorile ce pot forma obiectul legitimei apareri. Atacul este direct intotdeauna cand intre

actiunea agresorului si victima exista un contact fizic nemijlocit. Atacul trebuie sa fie imediat, el este privit ca
fiind imediat ori de cate ori pericolul pe care-l poate produce s-a ivit a devenit pericol actual, sau atacul este
pe punctul de a se ivi. Atacul sa fie injust. Este injust atacul care nu are nici un temei juridic care sa permita
sau sa justifice comportarea agresiva. Atacul sa puna in pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori
de cate ori interesul obstesc. Pentru motivarea actiunii de aparare, legea pretinde ca atacul sa aiba o anumita
gravitate, adica sa poata cauza un rau inevitabil sau greu de remediat unor valori sociale importante pe care
legea le ocroteste.
De asemenea exista conditii care privesc si apararea in cazul legitimei aparari. Actiunea de aparare sau
riposta a unui atac sa se materializeze intr-o fapta prevazuta de legea penala. Fapta poate imbraca forma
tentativei (cand aceasta forma a infractiunii este pedepsita) sau infractiunii consumate. Actiunea de aparare
sa fie necesara pentru respingerea atacului. Actiunea de aparare materializata intr-o fapta prevazuta de legea
penala poate fi considerata ca necesara pentru inlaturarea atacului numai daca a fost savarsita intre
momentul in care atacul a devenit iminent si momentul in care el s-a consumat. Dincolo de aceste limite
apararea numai este apreciata necesara. Fapta savarsita in aparare trebuie sa fie indreptate impotriva
agresorului iau nu impotriva altei persoane. Se justifica aceasta conditie deoarece numai atacul agresorului
pune in primejdie valorile sociale ocrotite de lege. Apararea sa se desfasoare in limitele proportionalitatii
atacului. Nu este admis a se utiliza mijloace de constrangere mai grave, atunci cand atacul putea fi inlaturat
prin mijloace mai usoare, mai putin violente. Nu exista o regula care sa stabileasca unde se termina proportia
si unde incepe disproportia intre aparare si atac si nici nu se poate formula de principiu.
In cazul modalitatilor speciale vor exista o serie de conditii referitoare la atac in cazul legitimei aparari.
Atacul sa constea intr-o actiune de patrundere intr-o locuinta, incapere, dependinta sau loc imprejmuit tinand
de acestea, savarsita prin violenta, viclenie, efractie sau prin alte mijloace. Actiunea de patrundere intr-o
locuinta, incapere, dependinta sau loc imprejmuit tinand de acestea, trebuie sa apartina unei persoane fizice
responsabile si sa fie un act de violenta al acesteia. Actiunea de patrundere in locurile de lege sa fie in curs
de executare sau s-a efectuat in intregime. Actiunea de patrundere intr-o locuinta, incapere, dependinta sau
loc imprejmuit tinand seama de acestea sa se realizeze fara drept; subiectul ei sa nu aiba nici un temei
legal, adica sa fie actionat ilicit dar nu ilicit in general care presupune nesocotirea unei norme juridice, ci ilicit
in plan penal. Obiectul atacului manifestat prin patrunderea fara drept si prin mijloacele prevazute de lege intrun alt domiciliu al altei persoana, poate fi orice interes sau bunuri juridice personale sau protejate penal.
Si in ultimul rand conditii le privitoare la apararea in cazul legitimei aparari ca modalitate speciala.
Actiunea prin care se respinge patrunderea intr-un domiciliu al altuia, sa constituie o fapta prevazuta de legea
penala. Subiect al apararii poate fi orice persoana particulara adica, proprietarul sau posesorul domiciliului
altei persoane, sau orice alta persoana, precum si un reprezentant al autoritatii. Subiectul actiunii de aparare
sa fi actionat cu intentia de a se apara. Pentru a respinge patrunderea frauduloasa intr-un domiciliu, pot fi
folosite, fie mijloace pregatite din timp, fie mijloace de aparare improvizate. Obiectul apararii il constituie, ca si
modalitate a legitimei aparari, valorile sau bunurile juridice ale agresorului. Apararea trebuie sa fie necesara
pentru a respinge patrunderea fara drept in domiciliu unei persoane si prin mijloace prevazute de lege.
Odata constatata judiciar, legitima aparare, in modalitate generala sau speciala, are ca efect inlaturarea
caracterului penal al faptei savarsite in scopul inlaturarii atacului sau pentru a respinge patrunderea fara drept
prin mijloace periculoase in domiciliul unei persoane, intrucat cel care a comis o astfel de fapta a actionat, fie
sub presiunea constrangerii exercitata de atac fie ca aparator al ordinii juridice tulburate de agresor atunci
cand fapta in aparare este savarsita de o alta persoana decat cea impotriva careia este nemijlocit indreptata
agresiunea.
Legitima parare fiind o cauza justificata produce efecte in rem, se transmit si participantilor. Daca la
modalitatea generala a legitimei aparari faptuitorul trebuie sa faca dovada ca a savarsit fapta in stare de

legitima aparare, la modalitatea speciala prevazuta in articolul 44 alineatul 21 Cod penal, aceasta stare se
prezuma.
Starea de necesitate este reglementata in articolul 45 din noul Cod penal in vigoare si articolul 23 din noul
Cod penal.
In baza dispozitiilor cuprinse in aceste texte, starea de necesitate poate fi definita ca fiind acea stare in
care o persoana savarseste o fapta prevazuta de legea penala pentru a salva de la un pericol iminent si care
nu putea fi inlaturat altfel, viata, integritatea corporala sau sanatatea sa, a altuia sau un bun important al sau
sau al altuia, sau un interes obstesc, fara ca prin aceasta sa se pricinuiasca, cu stiinta, urmari, vadit mai grave
decat cele care s-ar fi putut produce daca pericolul nu este inlaturat.
Starea de necesitate isi gaseste temeiul in realitatea vietii sociale in care pot aparea unele situatii cand
valori de o importanta deosebita sunt supuse unor pericole iminente datorita unor intamplari obiective. In
momentul aparitiei pericolului omului se vede obligat, pentru a salva, respectiva valoare sociala, sa sacrifice o
alta valoare sociala de mai mica importanta sau cel mult egala cu cea salvata.
Spre deosebire de legitima aparare, care presupune existenta unui atac impotriva caruia cel care se
apara, riposteaza, putand sa provoace grave leziuni agresorului, starea de necesitate se caracterizeaza prin
existenta unui pericol creat, de regula, prin fapte intamplatoare, accidentale, impotriva carora cel amenintat
reactioneaza, prejudiciind, de cele mai multe ori, o persoana care nu are nici o vina pentru producerea
pericolului.
In doctrina penala se sustine ca starea de necesitate se fundamenteaza pe existenta unei constrangeri a
vointei celui care desfasoara actiunea de salvare pentru ca el nu are posibilitatea sa adopte o hotarare potrivit
convingerii sale si trebuie sa se supuna necesitatii de a savarsi fapta. De aceea starea de necesitate nu poate
fi privita decat ca o cauza care inlatura vinovatia subiectului.
Starea de necesitate, este conditionata de intrunirea unor cerinte; unele care se refera la starea de
pericol , iar altele la actiunea de salvare.
Conditii le privind pericolul. Sa existe un pericol, adica o amenintare, pentru valorile sociale ocrotite de
lege. Pericolul poate fi generat de fenomene ale naturii, din cauza unui animal, ori datorita unor actiuni
umane, imprudente sau a unor bolnavi mintali periculosi. Pericolul poate sa emane chiar de la persoana care
trebuie salvata. Pericolul trebuie sa fie real, efectiv si nu o simpla banuiala sau impresie a faptuitorului; daca
acesta se afla asupra existentei pericolului vor fi aplicabile regulile de la eroarea de fapt. Pericolul sa fie
iminent sau sa ameninte viata, integritatea corporala sau sanatatea unei persoane, un bun important al
acestuia ori un interes obstesc. Pericolul sa nu poata fi inlaturat pe alta cale decat prin savarsirea faptei
prevazute de legea penala.
Se vor prezenta si conditii le privind actiunea de salvare de asemenea. Actiunea de salvare trebuie sa se
materializeze intr-o fapta prevazuta de legea penala neavand relevanta forma ei de savarsire, nici incadrare
juridica; ori daca cel expus pericolului sau de o alta persoana. Fapta sa fie necesara pentru salvarea de la
pericol a valorilor ocrotite de lege. Prin savarsirea faptei sa nu se pricinuiasca urmaririi vadit mai grave decat
cele care s-ar fi putut produce daca pericolul nu era inlaturat. Sin ultimul rand fapta sa nu fie savarsita de
catre sau pentru a salva o persoana care avea obligatia de a infrunta pericolul.
In conceptia legiuitorului roman de la 1968, starea de necesitate inlatura caracterul penal al faptei, ca
urmare a lipsei de vinovatie; efectele acesteia se produc in personam. Potrivit noului Cod penal starea de
necesitate este o cauza justificata.

In principiu, starea de necesitate nu are ca efect si inlaturarea raspunderii civile, deoarece, de cele mai
multe ori se produc prejudicii altei persoane careia nu i se poate reprosa nimic cu privire la pericolul respectiv.
Daca actiunea unei persoane a avut ca rezultat salvarea bunurilor unei persoane, repararea pagubelor
provocate de o actiune de salvare cade in sarcina persoanei care a beneficiat de aceasta actiune.
In cazul tertului intervenient acesta va putea cere ca actiunea in daune sa fie indreptata impotriva
persoanei salvate de la pericol. Daca in sarcina persoanei prejudiciate poate fi retinuta o culpa exclusiva si in
ce priveste producerea starii de pericol, faptuitorul actiunii nu va raspunde civil.
In articolul 46 din Codul penal, sunt reglementate doua cauze distincte, de sine statatoare, de inlaturare a
caracterului penal al faptei si anume: pe de-o parte, constrangerea fizica, iar pe de alta parte, constrangerea
morala. In noul Cod penal cele doua cauze sunt reglementate in texte distincte, avand insa acelasi continut cu
al Codului penal in vigoare.
Constrangerea fizica denumita si forta majora, exista atunci cand o persoana este silita, obligata, de o
energie fizica externa, careia nu-i poate opune rezistenta, sa savarseasca o fapta prevazuta de legea penala.
Constrangerea morala, cunoscuta si sub denumirea de amenintare, consta in exercitarea unei presiuni pe
care o persoana o realizeaza prin orice mijloace asupra psihicului altei persoane, in asa fel incat sub
stapanirea unei temeri grave persoana constransa nu-si mai poate dirija in mod liber vointa si savarseste o
fapta prevazuta de legea penala.
Nepedepsirea celui care actioneaza constrans fizic sau moral se justifica prin aceea ca el a savarsit fapta
fara vinovatiei. In cazul constrangerii fizice subiectul nu actioneaza propriu zis, ci corpul sau este folosit ca un
instrument de catre fortele constrangatoare.
Spre deosebire de constrangerea fizica, in cazul constrangerii morale exista o presiune care se exercita
asupra vointei subiectului, obligandu-l pe acesta sa hotarasca intr-un singur sens, acela voit de persoana care
exercita constrangerea.
Prima conditie a constrangerii fizice este existenta unei constrangeri asupra fizicului unei persoane.
Constrangerea poate fi exercitata de o persoana fizica sau poate proveni din cauza unui proces fiziologic. De
asemenea, constrangerea poate fi exercitata de un animal periculos, sau de o masina care datorita unei
defectiuni numai poate fi tinuta sub control; ori de fortele naturii( de exemplu un vant puternic provoaca valuri
care arunca ambarcatiunea cu tot personalul navigant la mal provocand distrugerea altor nave). Persoana
constransa fizic sa nu poata opune rezistenta eficace actiunii de constrangere. Fapta savarsita sub presiunea
constrangerii fizice sa fie prevazuta de legea penala.
Conditii le constrangerii morale sunt relatate in cele ce urmeaza. Existenta constrangerii prin amenintare
asupra psihicului unei persoane. Existenta starii de pericol grav pentru o persoana. Presiunea psihica trebuie
sa se refere la un pericol grav pentru o persoana faptuitorului sau o alta persoana. Imposibilitatea inlaturarea
pericolului decat printr-o fapta prevazuta de legea penala.
Daca organele judiciare constata, ca o fapta prevazuta de legea penala a fost savarsita ca urmare a unei
constrangeri fizice sau morale, acea fapta nu are caracter penal deoarece ii lipseste vinovatia. Acest efect
opereaza in personam. Infractiunea comisa de persoana constransa va atrage raspunderea penala a
constrangatorului in conditii le unei participatii improprii.

In principiu, persoana care a comis fapta in conditii le articolului 46 din Codul penal nu raspunde de
urmarile civile ale faptei sale, deoarece n-au fost produse de vointa libera. Aceasta raspundere revine aceluia
care a exercitat constrangerea.
Cazul fortuit este reglementat in articolul 47 din Codul penal in vigoare si articolul 29 din noul Cod penal.
In aceste texte se prevede: Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, al carei rezultat este
consecinta unei imprejurari care nu putea fi prevazuta. Din aceste dispozitii legale rezulta ca exista caz fortuit
cand actiunea sau inactiunea unei persoane a produs un rezultat pe care acea persoana nu l-a conceput si nu
l-a urmarit, producerea lui fiind datorata unei imprejurari neasteptate, adica actiunii unei forte a carei
interventie nu a putut fi prevazuta .
Imprejurarile fortuit pot preveni de la factori foarte diferiti, cum ar fi imprudenta victimei; ori sa provina din
partea faptuitorului; sau din partea unor fenomene ale naturii; sau din cauza unor defectiuni tehnice
imprevizibile; ori din comportari imprevizibile ale unor persoane iresponsabile.
Asemenea intamplari fortuite sunt cunoscute de majoritatea oamenilor, in liniile lor generale, dar nici o
persoana nu poate sa prevada momentul precis in care ele vor actiona, respectiv momentul in care devin
active, existand o imposibilitate obiectiva si generala de a prevedea acest moment. De aceea fortuitul
trebuie sa fie dovedit si constatat in raport cu intamplarea concreta, cu circumstantele in care s-a ivit
imprejurarea careia i se atribuie caracterul de fortuita.
Una din conditii le cazului fortuit este actiunea sau inactiunea unei persoane sa fi produs un rezultat
vatamator datorita intrarii in concurs cu o energie straina de constiinta si vointa acelei persoane. O alta
conditie este interventia imprejurarii care a determinat producerea rezultatului sa fi fost imprevizibila. Actiunea
peste care s-a suprapus imprejurarea fortuita sa constituie o fapta prevazuta de legea penala.
Constatarea pe cale juridica a cazului fortuit are ca efect inlaturarea caracterului penal al faptei intrucat
lipseste vinovatia. Acest efect opereaza in rem. De observat ca dintre cauzele care inlatura caracterul penal al
faptei prin excluderea vinovatiei, cazul fortuit este singurul care opereaza in rem si nu in personam. Cazul
fortuit are ca efect si inlaturarea raspunderii civile.
Iresponsabilitatea este reglementata in articolul 48 din Codul penal in vigoare si articolul 31 din noul Cod
penal. In aceste texte se prevede Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala daca faptuitorul,
in momentul savarsirii faptei, fie din cauza alienatiei mintale, fie din alte cauze, nu putea sa-si dea seama de
actiunile sale, ori nu putea fi stapana pe ele.
Avand in vedere aceste dispozitii iresponsabilitatea poate fi definira ca fiind acea stare de incapacitate
psihica a unei persoane care din cauza alienatiei mintale sau din alte cauze nu poate sa-si de seama de
semnificatia sociala, morala sau juridica a actiunilor sau inactiunilor sale cat si a urmarilor acestora ori nu-si
poate dirija in mod normal vointa in raport cu aceste reprezentari.
Specific starii de iresponsabilitate este lipsa acelor capacitati psihice ale unei persoanei care tin de
factorul intelectiv ori de factorul volitiv sau chiar de ambii factori si vinovatiei.
Incapacitatea psihica se poate datora unor anomalii, care fac imposibila dezvoltarea facultatilor psihice,
cum ar fi: cretinismul, idiotenia, infantilismul, debilitatea mintala; sau a unor maladii ale sistemului nervos ca
schizofrenia, psihozele delirante si psihozele maniaco-depresive; tulburarilor psihice provocate de intoxicatii
prin alcool, substante stupefiante, narcotice; sau a unor fenomene fiziologice ca somn natural, somn hipnotic,
lesin si altele.
Incapacitatea psihica poate fi congenitala sau survenita, permanenta sau trecatoare.

Vom relata conditii le iresponsabilitatii in urmatoarele: sa existe o stare de incapacitate fizica; starea de
incapacitate sa existe in momentul savarsirii faptei; starea de incapacitate sa fie determinata de alienatia
mintala sau alte cauze; fapta savarsita in stare de iresponsabilitate sa fie prevazuta de legea penala.
Fundamentandu-se pe lipsa de vinovatie, iresponsabilitatea inlatura caracterul penal al faptei, operand in
personam. Intrucat fapta savarsita de un iresponsabil intruneste trasaturile modelului legal de incriminare si in
scopul prevenirii savarsirii de asemenea faptei, se poate lua o masura de siguranta cu caracter medical.
Starea de iresponsabilitate nu inlatura raspunderea civila sa fie a persoanei lipsite de capacitatea psihica
in momentul savarsirii faptei, fie a persoanelor care aveau obligatii de asigura paza si supravegherea
iresponsabilului, daca in sarcina acestora se poate retine vreo culpa.
Betia poate fi definita ca fiind acea stare psihofizica anormala in care se gaseste o persoana datorita
efectelor produse asupra organismului sau si asupra facultatilor mintale sale psihice de anumite substante
excitante sau narcotice consumate de acea persoana ori introduse in corpul sau.
Potrivit 49 alineatul 1 din Codul penal in vigoare si articolul 32 alineatul 1 din noul Cod penal Nu
constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, daca faptuitorul, in momentul savarsirii faptei, se
gasea, datorita unor imprejurari independente de vointa sa, in stare de betie completa produsa de alcool sau
alte substante.
Prin urmare, singura dintre formele betiei care inlatura caracterul penal al faptei este betia completa si
accidentala deoarece persoana aflata in aceasta stare nu mai poate fi stapana pe actiunile sau inactiunile
sale si nu mai poate intelege semnificatia acestora. Neavand capacitatea de a intelege si a voi, persoana
actioneaza fara vinovatie, fapta nu-i mai este imputabila.
Conditii le betiei accidentale sunt : faptuitorul sa se fi gasit in momentul savarsirii faptei in stare de betie
produsa de alcool sau alte substante; starea de betie sa fie accidentala; starea de betie sa fie completa.
Numai o stare de betie completa face ca subiectul sa nu poata fi stapan pe miscarile sale si sa fie lipsit de
capacitatea de a intelege si voi; fapta savarsita in stare de betie sa fie prevazuta sa fie prevazuta de legea
penala.
Efectele betiei accidentale. Betia accidentala completa, legal constata de organul judiciar, are ca efect
inlaturarea caracterului penal al faptei savarsite, datorita lipsei vinovatiei; opereaza in personam. Totodata,
inlatura si raspunderea civila daca nu se va retine o culpa faptuitorului.
Starea de betie involuntara dar incompleta nu inlatura caracterul penal al faptei insa va constitui o
circumstanta atenuanta.
Efectele betiei voluntare. Daca este ocazionala si completa, starea de betie voluntara poate constitui,
dupa caz, o circumstanta agravanta, sau o circumstanta atenuanta; betia voluntara cronica constituie o
agravanta judiciara. Starea de betie voluntara poate constitui un element constitutiv al infractiunii (articolul 275
Codul penal, prezenta la serviciu in stare de ebrietate) sau o modalitate agravata a infractiunii (articolul 178
alineatul 3 Cod penal).
Potrivit articolului 50 din Codul penal in vigoare si articolul 30 din noul Cod penal nu constituie infractiune
fapta prevazuta de legea penala savarsita de un minor care la data comiterii acesteia nu indeplinea conditii le
legale pentru a raspunde penal.

Minoritatea faptuitorului poate fi definita ca fiind acea stare de incapacitate psihica, in care se afla minorul
datorita insuficientei sale dezvoltari psihofizice si care il pune in imposibilitatea de a intelege semnificatia
speciala a faptelor sale si de a-si manifesta in mod constient vointa.
Insuficienta dezvoltare psihofizica a minorului exclude vinovatia si implicit caracterul penal al faptei sale.
Spre deosebire de iresponsabilitate, la care incapacitatea psihica este datorata alienatei mintale sau altor
cauze care au determinat starea psihica anormala a persoanei, minoritatea, care exclude si ea vinovatia, nu
este o stare psihica, ci o stare normala de insuficienta dezvoltare psihofizica datorata varstei tinere.
Exista anumite conditii in care minoritatea faptuitorului inlatura caracterul penal al faptei. Una din aceste
conditii este sa se fi savarsit o fapta prevazuta de legea penala, fapta sa fi fost comisa de un minor care nu
indeplineste conditii le legale pentru a raspunde penal si minorul trebuie sa nu fi indeplinit conditii le legale
pentru a raspunde penal in momentul savarsirii faptei.
Pentru minorii care nu au implinit varsta de 14 ani inlaturarea caracterului penal al faptei are loc
neconditionat indiferent de natura si gravitatea faptei. In cazul minorilor care au implinit 14 ani dar nu au
implinit 16 ani inlaturarea caracterului penal al faptei este conditionata de constatarea imprejurarii ca acestia
au savarsit fapta fara discernamant. Efectele opereaza in personam.
Potrivit ordonantei de urgenta numarul 26 din 1997, modificata si aprobata prin Legea numarul 108 din
1998, fata de minorul care a savarsit o fapta prevazuta de legea penala dar nu raspunde penal, comisia
pentru protectia copilului ia o masura administrativa, de ocrotire a acestuia.
Minoritatea faptuitorului nu inlatura raspunderea civila a persoanelor care aveau in ingrijirea sau paza lor
pe minor, daca se retine o culpa in sarcina acestora.
Eroarea de fapt este reglementata in articolul 51 din Codul penal in vigoare si articolul 33 din noul Cod
penal care in alineatul 1 se prevede ca Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, cand
faptuitorul in momentul savarsirii acesteia, nu cunoaste existenta unei stari, situatii sau imprejurari de care
depinde caracterul penal al faptei, iar in alineatul 2, se arata ca Nu constituie o circumstanta agravanta
imprejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o in momentul savarsirii infractiunii. Potrivit articolului 51
alineatul ultim din Codul penal necunoasterea sau cunoasterea gresita a legii penale nu inlatura caracterul
penal al faptei. Acestea prevedere nu mai este mentinuta in noul Cod penal.
Tinand seama de aceste dispozitii, prin eroare, ca notiune generala, se intelege necunoasterea sau
cunoasterea gresita, de catre cel care savarseste o fapta prevazuta de legea penala, in momentul comiterii
acesteia, fie a unei stari, situatii sau imprejurari, esentiala pentru corecta caracterizare a faptei, fie a unui
element circumstantial de agravare, fie a unei dispozitii legale.
Gresita reprezentare a realitatii se poate datora fie completei necunoasteri a vreunui element din
realitatea obiectiva, fie din cunoasterea lor gresita. Intre cunoasterea gresita si necunoasterea deplina nu
exista nici o deosebire sub aspectul consecintelor intrucat ambele produc aceleasi efecte asupra gradului de
eficienta a factorului intelectiv.
Eroarea in dreptul penal se clasifica dupa obiectul asupra caruia poarta eroarea, aceasta se clasifica in
eroare de fapt si eroare de drept. Eroarea de fapt exista cand faptuitorul, in momentul faptei nu a cunoscut
gresit o stare, situatie sau imprejurare de care tinea caracterul penal al acestei fapte ori caracterul calificat al
acesteia. Eroarea de drept consta in necunoasterea sau cunoasterea gresita a unei norme de drept.

Distinctia intre eroarea de fapt si eroarea de drept are relevanta intrucat eroarea de fapt duce la
inlaturarea caracterului penal al faptei ori a unei circumstante agravante pe cand eroarea de drept, cand
vizeaza o norma penala, nu inlatura caracterul penal al faptei.
In articolul 51 din Codul penal sunt reglementate expres: eroarea de fapt principala, eroarea de fapt
secundara si eroarea de drept, pe care le vom analiza distinct in cele ce urmeaza.
Eroarea de fapt principala, cauza care inlatura caracterul penal al faptei realitatii de care depinde
caracterul penal al faptei.
Potrivit dispozitiilor legale in vigoare pentru existenta erorii de fapt care sa inlature caracterul penal al
faptei savarsite, trebuie sa se constate indeplinirea urmatoarelor conditii : fapta savarsita sa fie prevazuta de
legea penala; faptuitorul sa nu fi cunoscut, in momentul savarsirii faptei, existenta unei stari, situatii sau
imprejurari de care depinde caracterul penal al acesteia; eroarea trebuie sa existe pe tot timpul efectuarii
actelor de executare a faptei.
Potrivit dispozitiilor legale in vigoare pentru existenta erorii de fapt care sa inlature caracterul penal al
faptei savarsite, trebuie sa se constate indeplinirea urmatoarelor conditii : fapta savarsita sa fie prevazuta de
legea penala; faptuitorul sa nu fi cunoscut, in momentul savarsirii faptei, existenta unei stari, situatii sau
imprejurari de care depinde caracterul penal al acesteia; eroarea trebuie sa existe pe tot timpul efectuarii
actelor se executare a faptei.
Efectele erorii de fapt principale sunt diferite supa cum faptele prevazute de legea penala, savarsite din
eroare sunt incriminate numai daca sunt comise cu intentie, sau sunt incriminate si cand sunt savarsite din
culpa.
Eroarea de fapt legal constatata de organele judiciare intr-un caz concret, cand s-a comis o fapta pe care
legea o incrimineaza numai cand este savarsita cu intentie, are ca efect inlaturarea caracterului penal al faptei
intrucat lipseste vinovatia in forma ceruta de norma de incriminare. Nu poate exista intentie daca faptuitorul a
fost in eroarea principala chiar daca s-a datorat culpei sale aceasta stare.
Potrivit articolului 51 alineatul 3 Codul penal in vigoare si articolul 33 alineatul (3) din noul Cod penal in
cazul faptelor incriminate si atunci cand sunt savarsite din culpa eroarea de fapt principala inlatura caracterul
penal al faptei numai daca se constata ca necunoasterea starii, situatiei sau imprejurarii de care depinde
caracterul penal al faptei, nu este ea insasi rezultatul culpei. Daca eroarea se datoreaza culpei faptuitorului,
culpa subzista in savarsirea faptei si nu va fi inlaturat caracterul penal al acesteia.
Conform articolului 51 alineatul 2 din Codul penal in vigoare si articolul 33 alineatul (2) din noul Cod penal
eroarea de fapt secundara exista atunci cand infractorul, in momentul savarsirii infractiunii, nu a cunoscut o
imprejurare care constituie o circumstanta agravanta a acelei infractiuni.
Eroarea de fapt secundara se poate retine numai in cazul in care fapta este incriminata si intr-o varianta
normativa agravata imprejurarea pe care faptuitorul nu a cunoscut-o ori a cunoscut-o gresit.
Pentru a opera eroarea de fapt secundara trebuie sa se constate urmatoarele conditii : infractorul sa fi
savarsit o infractiune; in timpul sau durata infractiunii faptuitorului sa se fi aflat in eroare; eroarea sa poarte
asupra unui element circumstantiale agravare a infractiunii.
Efectele erorii de fapt secundare se limiteaza la inlaturarea agravantei, infractorul raspunzand penal
pentru infractiunea in varianta tip a acesteia.

Potrivit articolului 51 alineatul ultim din Codul penal in vigoare, necunoasterea sau cunoasterea gresita a
legii penale nu inlatura caracterul penal al faptei ceea ce inseamna ca eroarea de drept, daca priveste o
norma juridica cu caracter extrapenal este asimilata, din punct de vedere al legii penale, cu eroare de fapt.
Eroarea de drept penal poarta asupra existentei normei de incriminare insasi. In aceasta situatie se afla
persoana care savarsind o fapta oarecare, nu a cunoscut ca aceasta este interzisa de legea penala, ci a
considerat ca, in conditii le care a comis-o, fapta este permisa de lege.
Legiuitorul penal roman, in privinta erorii de drept penal, consacra in articolul 51 alineatul 4 din Codul
penal in vigoare, principiul potrivit caruia necunoasterea sau cunoasterea gresita a legii penale nu inlatura
caracterul penal al faptei. Modul de a rationa al legiuitorului, in instituirea acestei reguli, a fost acela ca prin
norme cu caracter penal se stabilesc reguli de conduita in vederea apararii valorilor sociale importante si ele
trebuie cunoscute de toti destinatarii acestor norme.

Infractiunile la regimul transportului naval-partea speciala


Sclavia

O alta infractiune indreptata impotriva libertatii persoanei este si cea de sclavie, care presupune negarea
completa a libertatii individuale si care potrivit articolului 202 Cod penal, consta in punerea sau tinerea unei
persoane in stare de sclavie, precum si traficul de sclavi.
Constituie acest delict fapta unei persoane care pune in stare de sclavie o alta persoana, respectiv,
faptuitorul aduce victima in situatia de totala dependenta fata de el, acesta devenind proprietarul persoanei
vatamate, persoana care inainta era libera, fiind asimilata acum cu un simplu obiect insufletit.
Fapta a fost incriminata de legiuitorul roman, ca urmare a unor angajamente asumate pe plan
international, intrucat in tara noastra nu s-a cunoscut fenomenul sclavajului, chiar daca acesta se mai practica
in cazuri izolate, sub o forma sau alta, in unele parti ale lumii.
Daca nu ar exista incriminarea din articolul 202 Cod penal, faptele de sclavie savarsite in strainatate de
persoane care s-ar refugia ulterior pe teritoriul tarii noastre, ar ramane nepedepsibile.
Obiectul juridic special il constituie relatiile sociale referitoare la ocrotirea libertatii individuale impotriva
activitatilor ilegale de punere sau mentinere a unei persoane in stare de sclavie. Conditia de om liber este o
cucerire importanta a omenirii si este aparata prin legea penala in toate statele democratice. Obiectul material
al delictului este insasi fiinta celui aflat in stare de sclavie, redusa la nivelul unui simplu obiect, care numai
poate fi subiect in sfera relatiilor sociale.
Subiectul activ poate fi orice persoana fizica, necerandu-se ca aceasta sa aiba o anume calitate.
Participatia este posibila sub toate formele sale.
Daca faptele de sclavie sunt comise de un cetatean strain trecere pe teritoriul tarii noastre, incriminarea
din articolul 202 Cod penal, da posibilitatea sanctionarii lui in temeiul principiului teritorialitatii legii penale,

consacrat in articolul 10 Cod penal. Cetateanul strain sau persoana fara cetatenie, care comite in strainatate
asemenea fapte, va putea fi judecat si pedepsit, in momentul in care se afla in tara noastra, potrivit principiului
universalitatii legii penale prevazut in articolul 13 Cod penal. Potrivit acestor dispozitii, legea penala romana
se aplica si cetatenilor straini sau persoanelor fara cetatenie care nu domiciliaza in tara, daca au savarsit
infractiuni in afara teritoriului roman, cu conditia sa existe dubla incriminare, iar faptuitorul sa se afle in
Romania.
Subiectul activ poate fi si o persoana juridica. Acesta va raspunde penal daca fapta a fost savarsita in
numele sau in interesul persoanei juridice, de catre organele sau reprezentantii acesteia.
Subiectul pasiv este persoana fizica, necircumstantiata in vreun fel, pusa in stare de sclavie ori care face
obiectul traficului de sclavi.
Elementul material consta dintr-o actiune prin care subiectul activ pune sau tine in stare de sclavie sau
prin care se realizeaza un trafic de sclavi.
Conceptul de sclavie a fost definit in documentele Conventiei de la Geneva privitoare la abolirea
sclavajului, a traficului de sclavi si a institutiilor si practicilor similare sclavajului(1956), sclavia fiind inteleasa
ca acea conditie a unui individ asupra caruia se exercita toate atributele dreptului de proprietate sau a unora
dintre acestea.
A pune o persoana in stare de sclavie, inseamna a o trece din situatia de persoana libera, in situatia de
totala dependenta fata de alta persoana, care devine proprietarul celui aflat in puterea sa. A tine in sclavie,
inseamna a mentine starea de sclavie, adica starea in care a ajuns o persoana exercitand in continuare
asupra ei, prerogativele dreptului de proprietate. In fine a face trafic de sclavi inseamna a face acte de comert
cu sclavi, adica acte de vanzare-cumparare, transport sau schimb in natura de sclavi.
Nu exista conditii speciale privind timpul sau locul comiterii delictului. Urmarea imediata este trecerea
unei persoane libere in stare de sclavie, adica de totala dependenta fata de proprietarul de sclavi ori
mentinerea in aceasta stare sau trecerea unei persoane aflata in sclavie de la un proprietar la altul prin acte
de achizitie sau de cesiune.
Nu este necesar ca aceasta urmare sa aiba consacrare juridica, fiind suficient sa se produca in fapt.
Legatura de cauzalitate. Latura obiectiva este realizata numai atunci cand intre actiunea faptuitorului si
urmarea imediata se poate stabili existenta unei legaturi cauzale. Trebuie sa se stabileasca si sa se verifice
daca activitatea subiectului activ a produs sau a contribuit la producerea acestor urmari.
Delictul de sclavie se poate comite cu intentie directa sau indirecta. Nu are relevanta mobilul, ca si scopul
activitatii autorului. De asemenea, nu intereseaza eventualul consimtamant al victimei.
Fapta se consuma in momentul inc are s-a produs urmarea imediata, adica punerea sau mentinerea
victimei in stare de sclavie ori efectuarea unui act material de traficare, privitor la aceasta. In modalitatea
traficului, delictul se consuma instantaneu. Tentativa delictului se pedepseste. Delictul se prezinta sub trei
modalitati normative si anume: punerea in stare de sclavie, tinerea in stare de sclavie si traficul de sclavi. In
raport cu fiecare modalitate normativa pot exista o varietate de modilitati faptice.
In cazul acestui delict persoana fizica se pedepseste cu inchisoare stricta de la 3 la 10 ani si interzicerea
unor drepturi. Persoana juridica se pedepseste cu amenda de la 10 milioane la 5 miliarde lei.
Ca aspect procesual actiunea penala se pune in miscare din oficiu.

Pirateria
Continutul legal este constituit de delictul de piraterie prevazut in articolul 254 alineatul 1 Cod penal
jefuirea prin acte de violenta, savarsite in scopuri personale, de echipajul sau pasagerii unei nave impotriva
persoanelor sau bunurilor care se gasesc pe acea nava ori impotriva altei nave, daca navele se afla in marea
libera sau intr-un loc care nu este supus jurisdictiei nici unui stat. Exista piraterie si daca fapta s-a comis pe o
aeronava sau intre aeronave si nave.
Din analiza textului incriminat rezulta ca pirateria este de fapt o talharie comisa in marea libera sau intr-un
loc care nu este sub jurisdictie a unui stat, aducand atingerea intereselor tuturor statelor.
Incriminarea pirateriei din Codul penal roman, ca infractiune unica complexa, este si in consecinta unor
obligatii pe care statul roman si le-a asumat prin diferite acorduri si conventii internationale. Incriminarea
acestei fapte s-a facut de catre legiuitorul roman inca din anul 1907, aderand, asa cu am precizat, la
conventiile internationale intre tari pentru reprimarea acestui flagel.
Ar putea comite aceasta infractiune pasagerii unei nave care, prin acte de violenta, ar lua mai multe
bunuri care se afla pe o alta nava ce se gasea in marea libera.
Deoarece activitatea principala, jefuirea bunurilor de pe nava, este indreptata impotriva patrimoniului,
pirateria, ca si talharia, este asezata in grupa infractiunilor carora le-a fost destinat titlul al II-lea din partea
speciala a Codului penal.
Obiectul juridic al obiectului infractiunii se referea in primul rand la relatiile sociale privitoare la patrimoniu,
iar in al doilea rand la relatiile sociale referitoare la integritatea fizica a persoanelor.
In literatura juridica se arata ca, spre deosebire de talharie, la care obiectul juridic secundar se refera
numai la integritatea persoanei, in cazul pirateriei, intrucat activitatea secundara, folosirea violentei, poate fi
indreptata si impotriva bunurilor, obiectul juridic secundar se poate referi la integritatea acestora.
Se poate trage concluzia ca in cazul pirateriei, alaturi de actiunile de constrangere si de luarea bunurilor,
pot s apara, sa coexiste si activitati de distrugere a unor echipamente sau componente ale navei ori aeronavei
ori chiar a navei sau aeronavei in totalitate.
Avand in vedere obiectul juridic complex, obiectul material, in cazul pirateriei, este format din bunurile
sustrase (apartinand patrimoniului public sau privat), corpul persoanelor asupra carora s-a exercitat materiale
distruse (incarcatura, bagaje, mobilier, combustibil, utilaje), neavand relevanta daca acestea sunt dintre cele
transportate ori reprezinta nava sau aeronava in intregul sau sau numai parti ale acestora.
Infractiunea de piraterie se comite de echipajul sau pasagerii unei nave, ceea ce inseamna ca fapta de
regula se comite de o pluralitate de faptuitori. Acestia pot face parte din echipajul navei sau pot fi persoane
care se afla pe nava ca pasageri.
Consideram ca membrii echipajului sau pasagerii pot fi atat de pe nava pe care se comite pirateria, cat si
de pe o alta nava agresoare. In acelasi timp, socotim ca infractiunea subzista, chiar daca nu toti membrii
echipajului sau toti pasagerii au contribuit la comiterea infractiunii.
La infractiunea de piraterie vor fi subiecti activi atat cei ce executa actiunea de jaf, cat si cei acre exercita
violentele, constrangerea. In cazul infractiunii pe care o analizam, subiectii pasivi sunt atat persoanele ale

caror drepturi patrimoniale au fost lezate prin savarsirea faptei, respectiv posesorii sau detentorii bunurilor
luate, precum si persoanele fizice asupra carora s-a realizat actiunea adiacenta.
Infractiunea de piraterie subzista numai atunci cand fapta s-a comis in marea libera (adica in afara
limitelor marii teritoriale a Romaniei) sau in apele unei regiuni de pe glob care nu este supusa nici unei
jurisdictii statale. Daca infractiunea s-a savarsit in alt loc (in zona marii teritoriale a Romaniei sau intr-un alt loc
aflat sub jurisdictia altui stat), nu va exista infractiunea de piraterie ci aceea de talharie.
In cazul infractiunii de piraterie elementul material include in structura sa doua activitati dintre care una,
jefuirea bunurilor de pe nava, iar a doua, comiterea unor acte de violenta asupra persoanelor sau bunurilor.
Jefuirea presupune luarea, sustragerea de bunuri aflate pe nava. Ne aflam in fata unui furt, ca si la
infractiunea de talharie, insa, in cazul pirateriei este vorba de un furt de mari proportii cu urmari mult mai
grave, mai periculoase.
Actele de constrangere se materializeaza prin violenta care poate consta in loviri sau vatamari corporale,
distrugeri de bunuri.
In forma simpla, pirateria absoarbe faptele prevazute in articolul 185 si articolul 186 Cod penal. Trebuie
sa fie insa indeplinita conditia ca actul de violenta sa fie savarsit pentru comiterea actiunii principale, respectiv
pentru jefuire.
Jaful, implicand obligatoriu actul de violenta alaturi de acela de furt, se considera in literatura de
specialitate ca legiuitorul a intentionat sa puna in evidenta o dimensiune suplimentara fata de cele ale
talhariei, si anume, dimensiunea ce se adreseaza distrugerilor materiale, provocate in contextul actului de
piraterie. Asadar, in cazul pirateriei, in paralel cu actiunile conjugate de a exercita violenta si echipamente ale
navei ori aeronavei sau chiar navei sau aeronavei in intregul sau ori parti ale acesteia.
Activitatea principala a faptei prevazute in articolul 254 Cod penal, are ca urmare imediata trecerea
bunului, in mod ilegal, in stapanirea faptuitorului. In cazul actiunii adiacente, putem avea ca urmari diferite
suferinte fizice, crearea unor stari de alarmare pentru victima, ori distrugerea sau degradarea unor bunuri.
In primul rand, in situatia actiunii principale este necesar sa existe legatura de cauzalitate intre activitatea
de sustragere a bunului si transferarea acestuia, in mod ilegal, in stapanirea faptuitorului.
Cand este vorba de actiune adiacenta, este necesar sa existe legatura de cauzala intre activitatea de
exercitare a constrangerii si rezultatul acestor actiuni care se pot rasfrange asupra persoanelor sau bunurilor.
Ca si talharia, infractiunea de piraterie se comite numai cu intentie. Deoarece jefuirea nu este un furt,
latura subiectiva a pirateriei include implicit in afara intentiei si scopul insusirii pe nedrept, care este specific
furtului. In afara acestui scop, latura subiectiva a pirateriei include si scopul folosirii violentei pentru jefuirea
bunurilor de pe nava, precum si cerinta jefuirii acestor bunuri in scopuri personale. Daca violenta nu a fost
intrebuintata pentru jefuirea bunurilor de pe nava sau daca jefuirea acestor bunuri nu s-a facut in scopuri
personale, fapta nu constituie infractiunea de piraterie.
Pirateria, ca si infractiunea de talharie, se poate savarsi in oricare din formele posibile, acte pregatitoare,
tentativa, fapt consumat sau epuizat.
In cazul infractiunii de piraterie, actele pregatitoare, desi posibile, nu se pedepsesc, intrucat nu sunt
incriminate. Tentativa este incriminata in articolul 269 Cod penal si exista, ca si in cazul talhariei, sub forma

celei intrerupte ori relativ improprii. Consumarea are loc in momentul in care activitatea de luare prin folosirea
violentei a fost dusa pana la capat, realizandu-se rezultatul periculos.
Infractiunea de piraterie se poate prelungi in timp, fie prin actiunea de luare, fie prin amplificarea unor
urmari specifice actiunii adiacente. In aceste situatii, fapta se epuizeaza prin incetarea activitatii ilicite sau
cand numai este posibila nici o prelungire sau amplificare a actiunii adiacente.
De subliniat este faptul ca legea asimileaza infractiunii de piraterie si jaful comis pe o aeronava sau intre
aeronave si nave. Jefuirea savarsita pe o aeronava nu este cu putinta decat daca faptuitorii au impus o
aterizare fortata.
Conform articolul 255 Cod penal, exista piraterie calificata atunci cand pirateria a avut vreuna din urmarile
aratate in articolul 187 ori cand a produs consecinte deosebit de grave ca urmare moartea victimei.
Prin prisma obiectului juridic, a subiectilor, cat si a elementelor de baza ale continutului constitutiv,
pirateria calificata este, in linii mari, identica cu pirateria simpla, fapt ce ne determina sa analizam numai unele
elemente suplimentare referitoare la imprejurarile care fac ca pirateria sa devina calificata.
Exista piraterie calificata daca fapta a avut vreuna din urmarile aratate in articolul 187. Este vorba de o
fapta prin care s-a pricinuit integritatii corporale sau sanatatii o vatamare care necesita pentru vindecare
ingrijiri medicale mai mult de 60 de zile sau care a produs vreuna din urmatoarele consecinte: pierderea unui
simt sau organ, incetarea functionarii acestora, o infirmitate fizica ori psihica, slutirea, avortul, ori punerea in
primejdie a vietii persoanei.
Pentru a se retine modalitatea agravata de care vorbim trebuie ca intre fapta de piraterie si urmarea
produsa sa existe un raport de cauzalitate. In situatia cand acest raport lipseste, faptele vor primi o alta
incadrare juridica.
Potrivit alineatului 2 al articolului 255 Cod penal, pirateria este si mai grava daca a produs consecinte
deosebit de grave sau a avut ca urmare moartea victimei.
In primul rand aceasta agravanta vizeaza rezultatul actiunii principale a pirateriei, si anume cea de jefuire,
aspecte pe care le-am lamurit cand am analizat pirateria simpla.
Instanta de judecata, in evaluarea pagubei, trebuie sa tina seama de valoarea economica a bunurilor ce
formeaza obiectul material al pirateriei existenta in momentul comiterii faptei si nu in acel al judecarii
inculpatului.
In fine, agravanta prevazuta in articolul 255 alineatul 2 Cod penal vizeaza, in al doilea rand consecintele
pe care le produce actiunea adiacenta, respectiv moartea victimei. Pirateria, in aceasta modalitate, subzista
numai daca elementul subiectiv consta in praeterintentie, adica rezultatul sa se fi produs prin depasirea
intentiei faptuitorului dar imputabila acestuia ca rezultat al culpei sale. Ca atare, urmarea care agraveaza
pirateria conform articolului 255 alineatul 1 si alineatul 2 teza II Cod penal, este o urmare praeterintentionate,
faptuitorul nu a urmarit vatamarea grava a integritatii corporale sau moartea victimei dar, intrucat o astfel de
urmare insoteste in mod firesc folosirea violentei, a amenintarii, el a prevazut-o sperand insa ca nu se
produce sau a prevazut-o, desi trebuia si putea sa o prevada.
Trimitem pentru explicatiei suplimentare la modalitatile corespunzatoare ale talhariei. Fiecarei modalitati
normative pot sa-i corespunda o varietate de modalitati faptice.

In modalitatea prevazuta in alineatul 1 fapta constituie delict si se pedepseste cu inchisoare stricta de la 7


la 15 de ani, iar cand pirateria a produs consecinte deosebit de grave sau a avut ca urmare moartea victimei
fapta constituie crima si se pedepseste cu detentiune severa de la 15 la 20 de ani si interzicerea unor drepturi.
Daca au fost folosite anumite instrumente sau dispozitive in comiterea faptei penale, acestea vor fi supuse
confiscarii speciale.

Norme de procedura privind Infractiunile


la regimul transportului naval
Legea numarul 191 din 13 mai 2003 privind infractiunile la regimul transportului naval emisa de
Parlament si publicat in monitorul oficial numarul 332 din 15 mai 2003 va fi relatata in raport cu decretul
443/1972 pentru a scoate in evidenta asemanarile si diferentele dintre acestea.
Prin articolul 1 prezenta lege prevede infractiunile la regimul transportului naval, astfel cum este
reglementat prin Ordonanta Guvernului numarul 42/1997 privind transportul naval, aprobata cu modificari si
completari prin Legea numarul 412/2002, precum si unele dispozitii speciale de procedura referitoare la
aceste infractiuni.
Prin articolul 2 conducerea unei nave de catre o persoana fara brevet sau fara certificat de capacitate
corespunzator se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 7 ani spre diferenta de decretul 443 in care conducerea
unei nave de catre o persoana fara brevet sau certificat de capacitate corespunzator se pedepseste cu
inchisoare de la 6 luni la 3 ani, cu aceeasi pedeapsa se sanctioneaza fapta comandantului sau a altei
persoane care incredinteaza cu stiinta conducerea navei unei persoane fara brevet sau certificat de
capacitate corespunzator ori careia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendata. Cu pedeapsa
prevazuta mai sus se sanctioneaza si fapta persoanei care incredinteaza cu stiinta conducerea navei unei
persoane care sufera de o boala psihica ori se afla sub influenta unor produse stupefiante.
Punerea in navigatie a unei nave fara a avea echipaj minim de siguranta se pedepseste cu inchisoare de
la unu la 5 ani potrivit articolului 3 din legea numarul 191.
Articolul 4 apartinand legii din 2003 spune ca exercitarea atributiilor de serviciu sub influenta bauturilor
alcoolice sau a altor substante interzise de autoritatea de reglementare se pedepseste cu inchisoare de la 3
luni la un an sau cu amenda. Daca fapta prevazuta mai sus este savarsita de catre personalul navigant care
asigura direct siguranta navigatiei, pedeapsa este inchisoarea de la 6 luni la 2 ani sau amenda. Este
considerata sub influenta bauturilor alcoolice persoana care are o imbibatie alcoolica in sange de pana la 0,80
g/l alcool pur in sange ori o concentratie de pana la 0,40 mg/l alcool pur in aerul expirat.
Potrivit articolului 5 din legea 191 exercitarea atributiilor de serviciu in stare de ebrietate sau sub
influenta unor substante ori produse stupefiante sau medicamente cu efecte similare starii de ebrietate se
pedepseste cu inchisoare de la unu la 5 ani. Daca fapta prevazuta mai sus este savarsita de personalul
navigant care asigura direct siguranta navigatiei, pedeapsa este inchisoarea de la 2 la 7 ani. Este considerata
in stare de ebrietate persoana care are o imbibatie alcoolica in sange mai mare de 0,80 g/l alcool pur in sange
ori o concentratie ce depaseste 0,40 mg/l alcool pur in aerul expirat sau chiar o imbibatie mai mica, daca
aceasta are drept consecinta micsorari manifeste ale facultatilor de echilibru ori de miscare ale acelei
persoane, dificultate in exprimare ori incoerenta ideatica, constatate clinic sau prin orice alte mijloace de
proba. . Pe cand Decretul din 1972 relateaza in articolul 109 ca exercitarea atributiilor de serviciu in stare de
ebrietate de catre personalul de bord care asigura direct siguranta navigatiei pe apa a navei se pedepseste cu
inchisoare de la 2 la 7 ani. In sensul prezentului decret, o persoana se considera ca se afla in stare de
ebrietate daca are in sange o imbibatie alcoolica peste limita de 2%, sau chiar o imbibatie mai mica daca

aceasta are drept consecinta micsorari manifeste ale facultatilor de echilibru ori de miscare ale acelei
persoane, constatate clinic sau prin orice alte mijloace de proba.
Refuzul, impotrivirea sau sustragerea persoanelor prevazute la articolele 4 si 5 de a se supune recoltarii
probelor biologice in vederea stabilirii alcoolemiei se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 7 ani potrivit
articolului 6 din legea din 2003. Refuzul personalului prevazut in art.109 din decret de a se supune recoltarii
probelor biologice in vederea stabilirii alcoolemiei se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 7 ani.
Parasirea postului sau a navei fara aprobare, de catre un membru al echipajului ori de catre pilot, in
timpul efectuarii serviciului, daca prin aceasta s-ar fi putut intrerupe navigatia ori pune in pericol siguranta
navei, a incarcaturii sau a echipajului, se pedepseste cu inchisoare de la unu la 5 ani. Daca fapta prevazuta
mai devreme este savarsita de comandant sau de inlocuitorul acestuia, pedeapsa este inchisoarea de la 2 la
7 ani.
Fapta de a dormi in timpul serviciului de cart sau de garda, daca prin aceasta s-ar fi putut intrerupe
navigatia ori pune in pericol siguranta navei, a incarcaturii sau a echipajului, se pedepseste cu inchisoare de
la unu la 3 ani potrivit articolului 8 din legea 191 pe cand vechiul decret spune ca fapta de a adormi in timpul
serviciului de cart sau de garda, daca prin aceasta s-ar fi putut intrerupe sau stanjeni navigatia ori sa se puna
in pericol siguranta navei sau a incarcaturii, se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 1 an.
Articolul 9 apartinand noii legi prezinta parasirea navei de catre comandant in caz de pericol, inainte de
a-si fi exercitat indatoririle de serviciu pentru salvarea navei si a echipajului, se pedepseste cu inchisoare de la
unu la 4 ani pe cand articolul 112 din vechiul decret spune ca fata de a adormi in timpul serviciului de cart sau
de garda, daca prin aceasta s-ar fi putut intrerupe sau stanjeni navigatia ori sa se puna in pericol siguranta
navei sau a incarcaturii, se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 1 an pe cand articolul 113 din decret zice
ca parasirea navei de catre comandant in caz de pericol, inainte de a-si fi exercitat pana la capat indatoririle
de serviciu pentru salvarea navei, se pedepseste cu inchisoare de la 1 an la 4 ani.
Fapta comandantului unei nave de a nu-si indeplini obligatiile de asistenta si salvare a navelor si a
persoanelor aflate in pericol pe apa ori, in caz de abordaj, de a nu comunica celorlalte nave, in masura
posibilitatilor, datele necesare identificarii navei proprii se pedepseste cu inchisoare de la unu la 4 ani.
Articolul 114 din decret relateaza aceeasi problema.
Articolul 11din legea 191 spune ca schimbarea pozitiei, scoaterea din functiune, avarierea grava sau
distrugerea unui semnal de navigatie costier sau plutitor se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 10 ani. Cu
aceeasi pedeapsa se sanctioneaza sustragerea unui semnal de navigatie costier sau plutitor ori a unor
componente ale acestuia.
Decretul vechi zice ca daca faptele prevazute in articolele 108, 109, 111, 112, 113 si 114 au avut ca
urmare un accident de navigatie, constand in abordaj cu consecinte materiale importante, avarierea grava a
unei nave ori distrugerea sau degradarea importanta a unor bunuri de orice fel, pedeapsa este inchisoarea de
la 5 la 15 ani, interzicerea unor drepturi si confiscarea partiala a averii. Daca s-a produs scufundarea navei
proprii sau a altei nave ori moartea sau vatamarea corporala grava a uneia sau mai multor persoane,
pedeapsa este inchisoarea de la 10 la 20 ani, interzicerea unor drepturi si confiscarea partiala a averii. In
concordanta articolul 12 din legea noua spune ca daca faptele prevazute la articolul 2-5 si articolul 7-10 au
avut ca urmare un accident de navigatie, constand in abordaj cu pagube materiale importante, avarierea
grava a unei nave ori distrugerea sau degradarea importanta de instalatii si bunuri de orice fel, pedeapsa este
inchisoarea de la 5 la 15 ani si interzicerea unor drepturi. Daca s-a produs scufundarea navei proprii sau a
altei nave ori moartea sau vatamarea corporala grava a uneia sau a mai multor persoane, pedeapsa este
inchisoarea de la 15 la 25 de ani si interzicerea unor drepturi. Daca faptele prevazute la articolul 2-5, articolul
7 si articolul 9-11, care au produs una dintre urmarile prevazute mai sus au fost savarsite in acest scop,

pedeapsa este inchisoarea pe viata sau inchisoarea de la 15 la 25 de ani si interzicerea unor drepturi. Daca
fapta prevazuta la art. 8 a avut una dintre urmarile prevazute la alin.(1) si (2), pedeapsa este inchisoarea de la
unu la 6 ani, in cazul alineatului (1), respectiv de la 3 la 12 ani, in cazul alineatul (2).
De asemenea articolul 13 din legea 191spune ca preluarea fara drept a comenzii sau a controlului unei nave
se pedepseste cu inchisoare de la 3 la 12 ani si interzicerea unor drepturi.
Potrivit articolului 116 din decretul 443 actiunea penala pentru infractiunile cuprinse in prezenta sectiune,
cu exceptia cazurilor prevazute in art.115, se pune in miscare la sesizarea conducatorului unitatii careia ii
apartine nava sau a Inspectoratului de navigatie civila. Savarsirea uneia dintre urmatoarele fapte, si anume: a)
impiedicarea indeplinirii atributiilor de serviciu ale personalului navigant prevazut la articolul 31 lit. a)- c) din
Ordonanta Guvernului numarul 42/1997, aprobata cu modificari si completari prin Legea nr. 412/2002, privind
conducerea navei; b) falsificarea unui ordin scris sau a jurnalului de bord; c) comunicarea unor informatii,
cunoscand ca sunt false, se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 7 ani. Distrugerea ori avarierea unei nave
sau a incarcaturii acesteia, a echipamentelor de navigatie sau perturbarea functionarii acestora se
pedepseste cu inchisoare de la 2 la 10 ani, daca fapta nu constituie o infractiune mai grava. Cu pedeapsa
prevazuta la alineatul (1) se sanctioneaza distrugerea jurnalelor de bord si de masini. Daca prin faptele
prevazute la alineatele (1)-(3) s-a pus in pericol siguranta navigatiei, pedeapsa este inchisoarea de la 5 la 10
ani si interzicerea unor drepturi.
Plasarea pe o nava, prin orice mijloace, a unui dispozitiv, obiect ori substanta apta sa distruga nava sau
sa cauzeze acesteia ori incarcaturii pagube de natura sa puna in pericol siguranta navigatiei se pedepseste
cu inchisoare de la 5 la 10 ani si interzicerea unor drepturi. Faptele prevazute de la art.13-15, savarsite in
scopul devierii navei de la itinerarul sau, se pedepsesc cu inchisoare de la 5 la 15 ani si interzicerea unor
drepturi. Luarea in stapanire a unei platforme fixe sau exercitarea controlului asupra acesteia prin violenta ori
amenintare cu violenta se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 7 ani. Distrugerea unei platforme fixe sau
cauzarea unor pagube de natura sa puna in pericol securitatea acesteia se pedepseste cu inchisoare de la 2
la 10 ani, daca fapta nu constituie o infractiune mai grava. Acestea fiind spuse potrivit articolelor 15, 16, 17 din
legea penala din 2003.
Articolele 117 118 si 119 din decretul de la 1972 vor relata ca actiunea penala pentru
infractiunile cuprinse in prezenta sectiune, cu exceptia cazurilor prevazute in articolul 115, se pune in miscare
la sesizarea conducatorului unitatii careia ii apartine nava sau a Inspectoratului de navigatie civila. Refuzul de
a executa un ordin cu privire la indatoririle de serviciu privind siguranta navigatiei si a navei se pedepseste cu
inchisoare de la 3 luni la 2 ani daca fapta nu constituie o infractiune mai grava. Daca fapta este savarsita de
comandantul navei pedeapsa este de la 6 luni la 3 ani. Lovirea superiorului de catre inferior se pedepseste cu
inchisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amenda.
In cazul in care cel lovit se gaseste in exercitiul atributiilor de serviciu, pedeapsa este inchisoarea de la 6
luni la 3 ani. Lovirea inferiorului de catre superior se pedepseste cu inchisoare de la o luna la 1 an sau cu
amenda.
Refuzul de a executa un ordin cu privire la indatoririle de serviciu privind siguranta navei si a navigatiei
se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amenda. Cand fapta este savarsita de catre
comandantul navei, pedeapsa este inchisoarea de la 6 luni la 3 ani. Lovirea superiorului de catre inferior se
pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la un an. Daca fapta se savarseste asupra comandantului navei,
pedeapsa este inchisoarea de la 6 luni la 2 ani. In cazul in care comandantul navei se gaseste in exercitiul
atributiilor de serviciu, pedeapsa este inchisoarea de la 1 la 3 ani. Lovirea inferiorului de catre superior se
pedepseste cu inchisoare de la o luna la un an. Fapta pasagerului de a nu se supune in timpul calatoriei unui
ordin dat de comandant sau secund ori de un alt ofiter, pentru salvarea navei, se pedepseste cu inchisoare de
la o luna la 6 luni sau cu amenda. Acestea fiind spuse putem concluziona diferentele si asemanarile articolelor

117, 118 si 119 din decretul 443 cu articolele 23, 24 si 25 din legea noua fiind reprezentate de cele de mai
sus.
Articolul 120 sustine ca actiunea penala pentru infractiunile din prezenta sectiune se pune in miscare la
sesizarea comandantului navei. Cand infractiunile prevazute in articolele 117 si 119 sant savarsite de
comandant, actiunea penala se pune in miscare la sesizarea conducatorului unitatii careia ii apartine nava.
Pentru infractiunile prevazute in articolele 118 si 119 actiunea penala se pune in miscare si la plangerea
prealabila a persoanei vatamate
Legea 191 spune prin articolul 18 ca plasarea sau dispunerea de a se plasa pe o platforma fixa, prin
orice mijloc, a unui dispozitiv sau a unei substante apte sa distruga platforma fixa ori de natura sa puna in
pericol siguranta acesteia se pedepseste cu inchisoare de la 5 la 10 ani si interzicerea unor drepturi. In
intelesul prezentei legi, platforma fixa desemneaza o insula artificiala, o instalatie sau o lucrare atasata
permanent de fundul marii ori de cel al unei ape interioare, in vederea explorarii sau exploatarii resurselor ori
pentru alte scopuri economice. Iar in articolul 19 se subliniaza faptul ca daca faptele prevazute la articolele
13-18 au avut ca urmare consecinte deosebit de grave, inclusiv scufundarea navei sau a platformei fixe,
pedeapsa este inchisoarea de la 10 la 20 de ani si interzicerea unor drepturi, iar daca au avut ca urmare
moartea sau vatamarea grava a integritatii corporale ori sanatatii ii mai multor persoane, pedeapsa este
inchisoarea pe viata sau inchisoarea de la 15 la 25 de ani si interzicerea unor drepturi.
De asemenea articolul 20 spune ca tentativa infractiunilor prevazute la articolele 13-18 se pedepseste.
Se considera tentativa si producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum si luarea de
masuri in vederea savarsirii infractiunilor prevazute la alineatul(1).
Blocarea semnalului navigabil, a unei dane sau zone a bazinului portuar si neexecutarea ordinului
capitanului portului privind masurile de deblocare se pedepsesc cu inchisoare de la 2 la 7 ani si interzicerea
unor drepturi. Daca fapta a avut ca urmare intreruperea navigatiei ori a activitatii portuare sau punerea in
pericol a sigurantei navigatiei ori a portului, pedeapsa este inchisoarea de la 3 la 10 ani si interzicerea unor
drepturi. Transportul de marfuri periculoase la bordul navelor in apele nationale navigabile fara respectarea
prevederilor legale cu privire la stivuire, ambalare, etichetare, masuri de protectie, daca a fost pusa in pericol
sau s-ar fi putut pune in pericol siguranta navigatiei, se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 7 ani. Cele de mai
sus reprezinta articolele 21 si 22 din legea 191 din 2003.
Articolul 26 din legea din 2003 relateaza ca actiunea penala pentru infractiunile prevazute la articolul 23
alineatul (1), articolul 24 alineatul (1)-(3) si articolul 25 se pune in miscare la sesizarea comandantului sau a
proprietarului ori a operatorului navei, dupa caz. actiunea penala pentru infractiunea prevazuta la articolul 23
alineatul (2) se pune in miscare la sesizarea proprietarului sau a operatorului navei ori a organelor abilitate ale
autoritarii navale, dupa caz. Actiunea penala pentru infractiunea prevazuta la articolul se pune in miscare si la
plangerea prealabila a persoanei vatamate.
Folosirea carnetului de marinar, a brevetului sau a certificatului de capacitate apartinand altei persoane
se pedepseste potrivit articolului 293 alineatul 1 din Codul penal. Incredintarea carnetului de marinar, a
brevetului sau a certificatului de capacitate altei persoane, spre a fi folosit fara drept, se pedepseste potrivit
articolului 293 alineatul 2 din Codul penal, relatari care le gasim in articolul 27 din legea 191.
Articolul 28 din legea noua este identic cu articolul 121 din decretul vechi si ambele spun ca arborarea
fara drept a pavilionului roman ori punerea in exploatare sau navigatie a unei nave neinregistrate se
pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 5 ani. Articolul 28 completeaza si cu aceeasi pedeapsa se
sanctioneaza si arborarea fara drept a pavilionului unei alte tari decat cel inscris in actul de nationalitate, de
catre o nava straina sau romana care trece prin apele nationale navigabile ale Romaniei.

Articolul 29 apartinand legii noi spune ca daca fapta comandantului ori a altui membru al echipajului
care, in urma producerii unui accident de navigatie, ordona sau face ca nava sa paraseasca locul faptei se
pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 4 ani.
Folosirea navei sau a incarcaturii navei ori dispunerea de acestea, fara drept, in tot sau in parte, pentru
sine sau pentru altul, de catre comandant sau un alt membru al echipajului, se pedepseste cu inchisoare de la
2 la 7 ani relatari din articolul 30 al legii 191.
Articolul 31 sustine ca omisiunea de a denunta de indata savarsirea uneia dintre infractiunile prevazute
la articolul 13-15, articolul 17 si 18 se pedepseste in conditii le prevazute de articolul 262 din Codul penal.
Ultrajul savarsit impotriva unui inspector de navigatie civila ori a personalului operativ al capitaniilor
porturilor, aflat in exercitiul functiunii ori pentru fapte indeplinite in exercitiul functiunii, se pedepseste potrivit
articolul 239 din Codul penal relatari potrivit articolului 32.
Norme speciale de procedura ale decretului 443/1972 vor fi prezentate in articolele 126-129 prezentate
mai jos.
Luarea de masuri si efectuarea de cercetari la bordul unei nave sub pavilionul unui stat strain, cu care
statul roman a incheiat conventii prin care se prevede instiintarea oficiului consular al statului al carui pavilion
il poarta nava, se fac in conformitate cu prevederile acestor conventii.
Pentru faptele care nu au un caracter penal sau nu intereseaza ordinea publica, capitanii de port vor
acorda asistenta comandantilor de nave straine pentru luare de masuri la bord numai la cererea scrisa a
comandantului navei sau a functionarului consular al statului al carui pavilion il arboreaza nava.
Cercetarea la fata locului si reconstituirea, efectuate pe nave sau in incinta porturilor de catre instantele
de judecata sau de alte organe de urmarire penala decat capitanii de port, se fac numai in asistenta
capitanului portului sau a reprezentantului sau.
Infractiunile prevazute in articolul 115 se judeca in prima instanta de tribunalul judetean sau, dupa caz,
de Tribunalul municipiului Bucuresti.
Infractiunile prevazute in articolul 123 si 124 se judeca in prima instanta de Tribunalul municipiului Bucuresti.
Se vor compara asemanarile si deosebirile celor de mai sus cu dispozitiile speciale de procedura din lege
191 din 13 mai 2003 reprezentate de articolele 33-37.
In cazul infractiunilor prevazute la articolele 27-30, cercetarea penala se efectueaza de catre capitanii
porturilor. Pentru infractiunile prevazute la articolul 32, urmarirea penala se efectueaza in mod obligatoriu de
catre procuror. Cercetarea la fata locului si reconstituirea efectuate pe nave sau in incinta porturilor se fac in
prezenta capitanului portului sau a reprezentantului acestuia. Luarea de masuri si efectuarea de cercetari la
bordul unei nave care arboreaza pavilionul unui alt stat cu care statul roman a incheiat conventii se fac in
conformitate cu prevederile acestora. Infractiunile prevazute la articolul 2-11, articolul 22-25, articolul 27, 28 si
30 se judeca in prima instanta de sectiile maritime si fluviale ale judecatoriilor. Infractiunile prevazute la
articolele 12-21, articolul 31 si la articolul 32 se judeca in prima instanta de sectiile maritime si fluviale ale
tribunalelor.
Prezenta lege intra in vigoare la 30 de zile de la data publicarii in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I
prin articolul 38 din legea 191.

La data intrarii in vigoare a prezentei legi se abroga: Decretul nr. 443/1972 privind navigatia civila,
publicat in Buletinul Oficial, Partea I, nr.132 din 23 noiembrie 1972; litera a) de la litera A a punctului 1 al
articolul 2 si litera a) de la punctul 1 al articolul 3 din Decretul numarul 203/1974 pentru infiintarea si
organizarea de sectii maritime si fluviale la unele instante judecatoresti si unitati de procuratura, publicat in
Buletinul Oficial, Partea I, numarul 131 din 31 octombrie 1974 potrivit articolului 39 din noua lege din 13 mai
2003.
Legea numarul 191 din 13 mai 2003 privind infractiunile la regimul transportului naval emisa de
Parlament si publicat in monitorul oficial numarul 332 din 15 mai 2003 va fi relatata in raport cu decretul
443/1972 pentru a scoate in evidenta asemanarile si diferentele dintre acestea. La data intrarii in vigoare a
Legii 191/2003 se abroga: Decretul numarul 443/1972 privind navigatia civila, publicat in Buletinul Oficial,
Partea I, numarul 132 din 23 noiembrie 1972; litera a) de la litera A a punctului 1 al articolul 2 si litera a) de la
punctul 1 al articolului 3 din Decretul numarul 203/1974 pentru infiintarea si organizarea de sectii maritime si
fluviale la unele instante judecatoresti si unitati de procuratura, publicat in Buletinul Oficial, Partea I, numarul
131 din 31 octombrie 1974 potrivit articolului 39 din noua lege din 13 mai 2003.
Prin articolul 1 Legea 191/2003 prezenta lege prevede infractiunile la regimul transportului naval, astfel
cum este reglementat prin Ordonanta Guvernului numarul 42/1997 privind transportul naval, aprobata cu
modificari si completari prin Legea numarul 412/2002, precum si unele dispozitii speciale de procedura
referitoare la aceste infractiuni.
Legea 191/2003 grupeaza infractiunile la regimul transportului naval in mai multe categorii : Infractiuni
contra sigurantei navigatiei civile, Infractiuni contra ordinii si disciplinei la bordul navelor, Alte infractiuni.
Vom analiza fiecare categorie de infractiuni prin comparatie cu vechile norme de reglementare prevazute de
Decretul 443/1972.
Prin articolul 2 Legea 191/2003 conducerea unei nave de catre o persoana fara brevet sau fara certificat
de capacitate corespunzator se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 7 ani spre deosebire diferenta de Decretul
443/1972 in care conducerea unei nave de catre o persoana fara brevet sau certificat de capacitate
corespunzator se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 3 ani, cu aceeasi pedeapsa se sanctioneaza fapta
comandantului sau a altei persoane care incredinteaza cu stiinta conducerea navei unei persoane fara brevet
sau certificat de capacitate corespunzator ori careia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost
suspendata. Cu pedeapsa prevazuta mai sus se sanctioneaza si fapta persoanei care incredinteaza cu stiinta
conducerea navei unei persoane care sufera de o boala psihica ori se afla sub influenta unor produse
stupefiante.
Se impun o serie de precizari sumare Conform articolului 67 Ordonanta 42/1997 republicata. Personalul
navigant care face parte din echipajul navelor care arboreaza pavilion roman trebuie sa aiba cetatenie
romana. Personalul navigant poate fi si de alta cetatenie decat cea romana, cu exceptia comandantului, a
secundului si a sefului mecanic, cu aprobarea Autoritatii Navale Romane si numai daca brevetele sau
certificatele de capacitate ale acestora sunt recunoscute de catre Autoritatea Navala Romana. In situatii
exceptionale, pentru o perioada limitata de timp, cu aprobarea Autoritatii Navale Romane sau daca prin
acordurile internationale la care Romania este parte se prevede astfel, la bordul unei nave care arboreaza
pavilionul roman pot fi angajate pe functiile de comandant, secund sau de sef mecanic si persoane care nu
sunt de cetatenie romana, cu conditia ca brevetele acestora sa fie recunoscute de catre Autoritatea Navala
Romana.
Punerea in navigatie a unei nave fara a avea echipaj minim de siguranta se pedepseste cu inchisoare de
la unu la 5 ani potrivit articolului 3 din Legea 191/2003 legea numarul 191.Reamintim ca potrivit articolului 61
Ordonanta 42/1997 republicata, orice nava care arboreaza pavilionul roman trebuie sa aiba la bord, indiferent
de situatia in care se afla, un echipaj minim de siguranta. Echipajul minim de siguranta se stabileste in functie

de tipul si destinatia navei, de marimea acesteia, de numarul de nave din convoi, de gradul de automatizare al
navei, precum si de situatia in care se afla nava: in mars, in stationare, in reparatii, in conservare sau in
iernatic. Echipajul minim de siguranta asigura conducerea navei in siguranta in timpul navigatiei si al
manevrelor, paza si siguranta navei in stationare, vitalitatea navei, prevenirea si stingerea incendiilor la bord,
prevenirea poluarii mediului, exploatarea in siguranta a instalatiilor si a echipamentelor de propulsie,
guvernare, manevra, navigatie si telecomunicatii. Autoritatea Navala Romana stabileste echipajul minim de
siguranta, precum si functiile acestuia, pentru fiecare categorie de nava, si elibereaza un certificat privind
echipajul minim de siguranta. Autoritatea Navala Romana stabileste conditii le de eliberare si perioada de
valabilitate a acestuia.
Articolul 4 Legea 191/2003 dispune, prevede, stipuleaza ca exercitarea atributiilor de serviciu sub
influenta bauturilor alcoolice sau a altor substante interzise de autoritatea de reglementare se pedepseste cu
inchisoare de la 3 luni la un an sau cu amenda. Daca fapta prevazuta mai sus este savarsita de catre
personalul navigant care asigura direct siguranta navigatiei, pedeapsa este inchisoarea de la 6 luni la 2 ani
sau amenda. Este considerata sub influenta bauturilor alcoolice persoana care are o imbibatie alcoolica in
sange de pana la 0,80 g/l alcool pur in sange ori o concentratie de pana la 0,40 mg/l alcool pur in aerul
expirat.
Potrivit articolului 5 Legea 191/2003 exercitarea atributiilor de serviciu in stare de ebrietate sau sub
influenta unor substante ori produse stupefiante sau medicamente cu efecte similare starii de ebrietate se
pedepseste cu inchisoare de la unu la 5 ani. Daca fapta prevazuta mai sus este savarsita de personalul
navigant care asigura direct siguranta navigatiei, pedeapsa este inchisoarea de la 2 la 7 ani. Este considerata
in stare de ebrietate persoana care are o imbibatie alcoolica in sange mai mare de 0,80 g/l alcool pur in sange
ori o concentratie ce depaseste 0,40 mg/l alcool pur in aerul expirat sau chiar o imbibatie mai mica, daca
aceasta are drept consecinta micsorarii manifeste ale facultatilor de echilibru ori de miscare ale acelei
persoane, dificultate in exprimare ori incoerenta ideatica, constatate clinic sau prin orice alte mijloace de
proba. Pe cand Decretul 443/1972dispune, prevede, stipuleaza in articolul 109 ca exercitarea atributiilor de
serviciu in stare de ebrietate de catre personalul de bord care asigura direct siguranta navigatiei pe apa a
navei se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 7 ani. In sensul prezentului decret, o persoana se considera ca
se afla in stare de ebrietate daca are in sange o imbibatie alcoolica peste limita de 2%, sau chiar o imbibatie
mai mica daca aceasta are drept consecinta micsorari manifeste ale facultatilor de echilibru ori de miscare ale
acelei persoane, constatate clinic sau prin orice alte mijloace de proba.
Refuzul, impotrivirea sau sustragerea persoanelor prevazute la articolele 4 si 5 de a se supune recoltarii
probelor biologice in vederea stabilirii alcoolemiei se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 7 ani potrivit
articolului 6 din legea din 2003. Refuzul personalului prevazut in art.109 din decret de a se supune recoltarii
probelor biologice in vederea stabilirii alcoolemiei se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 7 ani.
Parasirea postului sau a navei fara aprobare, de catre un membru al echipajului ori de catre pilot, in
timpul efectuarii serviciului, daca prin aceasta s-ar fi putut intrerupe navigatia ori pune in pericol siguranta
navei, a incarcaturii sau a echipajului, se pedepseste cu inchisoare de la unu la 5 ani. Daca fapta prevazuta
mai devreme este savarsita de comandant sau de inlocuitorul acestuia, pedeapsa este inchisoarea de la 2 la
7 ani.
Fapta de a dormi in timpul serviciului de cart sau de garda, daca prin aceasta s-ar fi putut intrerupe
navigatia ori pune in pericol siguranta navei, a incarcaturii sau a echipajului, se pedepseste cu inchisoare de
la unu la 3 ani potrivit articolului 8 din legea 191 pe cand vechiul decret spune ca fapta de a adormi in timpul
serviciului de cart sau de garda, daca prin aceasta s-ar fi putut intrerupe sau stanjeni navigatia ori sa se puna
in pericol siguranta navei sau a incarcaturii, se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 1 an.

Articolul 9 Legea 191/2003 stipuleaza, prevede, dispune prezinta parasirea navei de catre comandant in
caz de pericol, inainte de a-si fi exercitat indatoririle de serviciu pentru salvarea navei si a echipajului, se
pedepseste cu inchisoare de la unu la 4 ani pe cand articolul 112 Decretul 443/1972 stipuleaza, prevede,
dispune ca fata de a adormi in timpul serviciului de cart sau de garda, daca prin aceasta s-ar fi putut intrerupe
sau stanjeni navigatia ori sa se puna in pericol siguranta navei sau a incarcaturii, se pedepseste cu inchisoare
de la 3 luni la 1 an pe cand articolul 113 din Decretul 443/1972 stipuleaza, prevede, dispune ca parasirea
navei de catre comandant in caz de pericol, inainte de a-si fi exercitat pana la capat indatoririle de serviciu
pentru salvarea navei, se pedepseste cu inchisoare de la 1 an la 4 ani.
Fapta comandantului unei nave de a nu-si indeplini obligatiile de asistenta si salvare a navelor si a
persoanelor aflate in pericol pe apa ori, in caz de abordaj, de a nu comunica celorlalte nave, in masura
posibilitatilor, datele necesare identificarii navei proprii se pedepseste cu inchisoare de la unu la 4 ani.
Articolul 114 din Decretul 443/1972 stipuleaza, prevede, dispune aceeasi problema.
Articolul 11 din legea 191/2003 191 stipuleaza, prevede, dispune ca schimbarea pozitiei, scoaterea din
functiune, avarierea grava sau distrugerea unui semnal de navigatie costier sau plutitor se pedepseste cu
inchisoare de la 2 la 10 ani. Cu aceeasi pedeapsa se sanctioneaza sustragerea unui semnal de navigatie
costier sau plutitor ori a unor componente ale acestuia.
Decretul 443/1972, prevede ca daca faptele prevazute in articolele 108, 109, 111, 112, 113 si 114
Decretul 443/1972 au avut ca urmare un accident de navigatie, constind in abordaj cu consecinte materiale
importante, avarierea grava a unei nave ori distrugerea sau degradarea importanta a unor bunuri de orice fel,
pedeapsa este inchisoarea de la 5 la 15 ani, interzicerea unor drepturi si confiscarea partiala a averii. Daca sa produs scufundarea navei proprii sau a altei nave ori moartea sau vatamarea corporala grava a uneia sau
mai multor persoane, pedeapsa este inchisoarea de la 10 la 20 ani, interzicerea unor drepturi si confiscarea
partiala a averii. In concordanta articolul 12 din legea noua spune ca daca faptele prevazute la articolul 2-5 si
articolul 7-10 au avut ca urmare un accident de navigatie, constand in abordaj cu pagube materiale
importante, avarierea grava a unei nave ori distrugerea sau degradarea importanta de instalatii si bunuri de
orice fel, pedeapsa este inchisoarea de la 5 la 15 ani si interzicerea unor drepturi. Daca s-a produs
scufundarea navei proprii sau a altei nave ori moartea sau vatamarea corporala grava a uneia sau a mai
multor persoane, pedeapsa este inchisoarea de la 15 la 25 de ani si interzicerea unor drepturi. Daca faptele
prevazute la articolul 2-5, articolul 7 si articolul 9-11, care au produs una dintre urmarile prevazute mai sus au
fost savarsite in acest scop, pedeapsa este inchisoarea pe viata sau inchisoarea de la 15 la 25 de ani si
interzicerea unor drepturi. Daca fapta prevazuta la art. 8 a avut una dintre urmarile prevazute la alin.(1) si (2),
pedeapsa este inchisoarea de la unu la 6 ani, in cazul alineatului (1), respectiv de la 3 la 12 ani, in cazul
alineatul (2).
De asemenea articolul 13 din Legea 191/2003 stipuleaza, prevede, dispune ca preluarea fara drept a
comenzii sau a controlului unei nave se pedepseste cu inchisoare de la 3 la 12 ani si interzicerea unor
drepturi.
Potrivit articolului 116 din Decretul 443/1972 actiunea penala pentru infractiunile cuprinse in actul
normativ prezenta sectiune, cu exceptia cazurilor prevazute in art.115, se pune in miscare la sesizarea
conducatorului unitatii careia ii apartine nava sau a Inspectoratului de navigatie civila. Savarsirea uneia dintre
urmatoarele fapte, si anume: a) impiedicarea indeplinirii atributiilor de serviciu ale personalului navigant
prevazut la articolul 31 lit. a)- c) din Ordonanta Guvernului numarul 42/1997, aprobata cu modificari si
completari prin Legea nr. 412/2002, privind conducerea navei; b) falsificarea unui ordin scris sau a jurnalului
de bord; c) comunicarea unor informatii, cunoscand ca sunt false, se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 7
ani. Distrugerea ori avarierea unei nave sau a incarcaturii acesteia, a echipamentelor de navigatie sau
perturbarea functionarii acestora se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 10 ani, daca fapta nu constituie o
infractiune mai grava. Cu pedeapsa prevazuta la alineatul (1) se sanctioneaza distrugerea jurnalelor de bord

si de masini. Daca prin faptele prevazute la alineatele (1)-(3) s-a pus in pericol siguranta navigatiei, pedeapsa
este inchisoarea de la 5 la 10 ani si interzicerea unor drepturi.
Plasarea pe o nava, prin orice mijloace, a unui dispozitiv, obiect ori substanta apta sa distruga nava sau
sa cauzeze acesteia ori incarcaturii pagube de natura sa puna in pericol siguranta navigatiei se pedepseste
cu inchisoare de la 5 la 10 ani si interzicerea unor drepturi. Faptele prevazute de la art.13-15, savarsite in
scopul devierii navei de la itinerarul sau, se pedepsesc cu inchisoare de la 5 la 15 ani si interzicerea unor
drepturi. Luarea in stapanire a unei platforme fixe sau exercitarea controlului asupra acesteia prin violenta ori
amenintare cu violenta se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 7 ani. Distrugerea unei platforme fixe sau
cauzarea unor pagube de natura sa puna in pericol securitatea acesteia se pedepseste cu inchisoare de la 2
la 10 ani, daca fapta nu constituie o infractiune mai grava. Acestea fiind spuse potrivit articolelor 15, 16, 17 din
Legea 191/2003.
Articolele 117 118 si 119 din Decretul 443/1972 prevad ca actiunea penala pentru infractiunile cuprinse
in capitolul intitulat infractiuni, cu exceptia cazurilor prevazute in articolul 115, se pune in miscare la sesizarea
conducatorului unitarii careia ii apartine nava sau a Inspectoratului de navigatie civila. Refuzul de a executa
un ordin cu privire la indatoririle de serviciu privind siguranta navigatiei si a navei se pedepseste cu inchisoare
de la 3 luni la 2 ani daca fapta nu constituie o infractiune mai grava. Daca fapta este savarsita de
comandantul navei pedeapsa este de la 6 luni la 3 ani. Lovirea superiorului de catre inferior se pedepseste cu
inchisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amenda.
In cazul in care cel lovit se gaseste in exercitiul atributiilor de serviciu, pedeapsa este inchisoarea de la 6
luni la 3 ani. Lovirea inferiorului de catre superior se pedepseste cu inchisoare de la o luna la 1 an sau cu
amenda.
Refuzul de a executa un ordin cu privire la indatoririle de serviciu privind siguranta navei si a navigatiei
se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amenda. Cand fapta este savarsita de catre
comandantul navei, pedeapsa este inchisoarea de la 6 luni la 3 ani. Lovirea superiorului de catre inferior se
pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la un an. Daca fapta se savarseste asupra comandantului navei,
pedeapsa este inchisoarea de la 6 luni la 2 ani. In cazul in care comandantul navei se gaseste in exercitiul
atributiilor de serviciu, pedeapsa este inchisoarea de la 1 la 3 ani. Lovirea inferiorului de catre superior se
pedepseste cu inchisoare de la o luna la un an. Fapta pasagerului de a nu se supune in timpul calatoriei unui
ordin dat de comandant sau secund ori de un alt ofiter, pentru salvarea navei, se pedepseste cu inchisoare de
la o luna la 6 luni sau cu amenda. Acestea fiind spuse putem concluziona diferentele si asemanarile articolelor
117, 118 si 119 din Decretul 443/1972 443 cu articolele 23, 24 si 25 din legea noua fiind reprezentate de cele
de mai sus.
Articolul 120 dispune ca actiunea penala pentru infractiunile din prezenta sectiune se pune in miscare la
sesizarea comandantului navei. Cand infractiunile prevazute in articolele 117 si 119 sant savarsite de
comandant, actiunea penala se pune in miscare la sesizarea conducatorului unitatii careia ii apartine nava.
Pentru infractiunile prevazute in articolele 118 si 119 actiunea penala se pune in miscare si la plangerea
prealabila a persoanei vatamate
Legea 191/2003 stipuleaza, prevede, dispune prin articolul 18 ca plasarea sau dispunerea de a se plasa
pe o platforma fixa, prin orice mijloc, a unui dispozitiv sau a unei substante apte sa distruga platforma fixa ori
de natura sa puna in pericol siguranta acesteia se pedepseste cu inchisoare de la 5 la 10 ani si interzicerea
unor drepturi. In intelesul prezentei legi, platforma fixa desemneaza o insula artificiala, o instalatie sau o
lucrare atasata permanent de fundul marii ori de cel al unei ape interioare, in vederea explorarii sau exploatarii
resurselor ori pentru alte scopuri economice. Iar in articolul 19 Legea 191/2003 se subliniaza faptul ca daca
faptele prevazute la articolele 13-18 au avut ca urmare consecinte deosebit de grave, inclusiv scufundarea
navei sau a platformei fixe, pedeapsa este inchisoarea de la 10 la 20 de ani si interzicerea unor drepturi, iar

daca au avut ca urmare moartea sau vatamarea grava a integritatii corporale ori sanatatii mai multor
persoane, pedeapsa este inchisoarea pe viata sau inchisoarea de la 15 la 25 de ani si interzicerea unor
drepturi.
De asemenea articolul 20 Legea 191/2003 stipuleaza, prevede, dispune ca tentativa infractiunilor
prevazute la articolele 13-18 se pedepseste. Se considera tentativa si producerea sau procurarea mijloacelor
ori instrumentelor, precum si luarea de masuri in vederea savarsirii infractiunilor prevazute la alineatul(1).
Blocarea semnalului navigabil, a unei dane sau zone a bazinului portuar si neexecutarea ordinului
capitanului portului privind masurile de deblocare se pedepsesc cu inchisoare de la 2 la 7 ani si interzicerea
unor drepturi. Daca fapta a avut ca urmare intreruperea navigatiei ori a activitatii portuare sau punerea in
pericol a sigurantei navigatiei ori a portului, pedeapsa este inchisoarea de la 3 la 10 ani si interzicerea unor
drepturi. Transportul de marfuri periculoase la bordul navelor in apele nationale navigabile fara respectarea
prevederilor legale cu privire la stivuire, ambalare, etichetare, masuri de protectie, daca a fost pusa in pericol
sau s-ar fi putut pune in pericol siguranta navigatiei, se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 7 ani. Cele de mai
sus reprezinta articolele 21 si 22 din Legea 191/2003.
Articolul 26 din Legea 191/2003 legea din 2003 stipuleaza, prevede, dispune ca actiunea penala pentru
infractiunile prevazute la articolul 23 alineatul (1), articolul 24 alineatul (1)-(3) si articolul 25 Legea 191/2003
se pune in miscare la sesizarea comandantului sau a proprietarului ori a operatorului navei, dupa caz.
Actiunea penala pentru infractiunea prevazuta la articolul 23 alineatul (2) Legea 191/2003 se pune in miscare
la sesizarea proprietarului sau a operatorului navei ori a organelor abilitate ale autoritarii navale, dupa caz.
Actiunea penala pentru infractiunea prevazuta la articolul se pune in miscare si la plangerea prealabila a
persoanei vatamate.
Folosirea carnetului de marinar, a brevetului sau a certificatului de capacitate apartinand altei persoane
se pedepseste potrivit articolului 293 alineatul 1 din Codul penal. Incredintarea carnetului de marinar, a
brevetului sau a certificatului de capacitate altei persoane, spre a fi folosit fara drept, se pedepseste potrivit
articolului 293 alineatul 2 din Codul penal, relatari care le gasim in articolul 27 din legea 191.
Articolul 28 din Legea 191/2003 legea noua este identic cu articolul 121 din Decretul 443/1972 decretul
vechi si ambele spun ca arborarea fara drept a pavilionului roman ori punerea in exploatare sau navigatie a
unei nave neinregistrate se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 5 ani. Articolul 28 Legea 191/2003
completeaza si cu aceeasi pedeapsa se sanctioneaza si arborarea fara drept a pavilionului unei alte tari decat
cel inscris in actul de nationalitate, de catre o nava straina sau romana care trece prin apele nationale
navigabile ale Romaniei.
Articolul 29 Legea 191/2003 prevede, dispune, stipuleaza ca daca fapta comandantului ori a altui
membru al echipajului care, in urma producerii unui accident de navigatie, ordona sau face ca nava sa
paraseasca locul faptei se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 4 ani.
Folosirea navei sau a incarcaturii navei ori dispunerea de acestea, fara drept, in tot sau in parte, pentru
sine sau pentru altul, de catre comandant sau un alt membru al echipajului, se pedepseste cu inchisoare de la
2 la 7 ani relatari din articolul 30 al legii 191.
Articolul 31 Legea 191/2003 sustine ca omisiunea de a denunta de indata savarsirea uneia dintre
infractiunile prevazute la articolul 13-15, articolul 17 si 18 se pedepseste in conditii le prevazute de articolul
262 din Codul penal.

Ultrajul savarsit impotriva unui inspector de navigatie civila ori a personalului operativ al capitaniilor
porturilor, aflat in exercitiul functiunii ori pentru fapte indeplinite in exercitiul functiunii, se pedepseste potrivit
articolul 239 din Codul penal relatari potrivit articolului 32.
Dispozitii speciale de procedura sunt prevazute de Capitolul 5 Legea 191/2003. Aceste dispozitii contin
urmatoarele prevederi: conform articolului 33 din lege, in cazul infractiunilor prevazute la articolul 27-30 Legea
191/2003, cercetarea penala se efectueaza de catre capitanii porturilor. Infractiunile prevazute de articolele
27-30 sunt: folosirea carnetului de marinar, a brevetului sau a certificatului de capacitate apartinand altei
persoane; incredintarea carnetului de marinar, a brevetului sau a certificatului de capacitate altei persoane,
spre a fi folosit fara drept; arborarea fara drept a pavilionului roman ori punerea in exploatare sau navigatie a
unei nave neinregistrate; arborarea fara drept a pavilionului unei alte tari decat cel inscris in actul de
nationalitate, de catre o nava straina sau romana care trece prin apele nationale navigabile ale Romaniei;
fapta comandantului ori a altui membru al echipajului care, in urma producerii unui accident de navigatie,
ordona sau face ca nava sa paraseasca locul faptei; folosirea navei sau a incarcaturii navei ori dispunerea de
acestea, fara drept, in tot sau in parte, pentru sine sau pentru altul, de catre comandant sau un alt membru al
echipajului.
Pentru infractiunile prevazute la articolul 32, Legea 191/2003 dispune ca urmarirea penala sa se
efectueze in mod obligatoriu de catre procuror. Infractiunile prevazute de articolul 32 sunt : Ultrajul savarsit
impotriva unui inspector de navigatie civila ori a personalului operativ al capitaniilor porturilor, aflat in exercitiul
functiunii ori pentru fapte indeplinite in exercitiul functiunii.
Conform articolului 34 Legea 191/2003 cercetarea la fata locului si reconstituirea efectuate pe nave sau
in incinta porturilor se fac in prezenta capitanului portului sau a reprezentantului acestuia. De asemenea,
conform articolului 35 Legea 191/2003, luarea de masuri si efectuarea de cercetari la bordul unei nave care
arboreaza pavilionul unui alt stat cu care statul roman a incheiat conventii se fac in conformitate cu
prevederile acestora.
La final, Legea 191/2003 dispune ca infractiunile prevazute la articolele 2-11, articolele 22-25, articolele
27, 28 si 30 sa se judece in prima instanta de sectiile maritime si fluviale ale judecatoriilor. Reamintim ca
aceste infractiuni sunt cele privitoare la Infractiuni contra sigurantei navigatiei civile, Infractiuni contra ordinii
si disciplinei la bordul navelor precum si folosirea carnetului de marinar, a brevetului sau a certificatului de
capacitate apartinand altei persoane; incredintarea carnetului de marinar, a brevetului sau a certificatului de
capacitate altei persoane, spre a fi folosit fara drept;arborarea fara drept a pavilionului roman ori punerea in
exploatare sau navigatie a unei nave neinregistrate; arborarea fara drept a pavilionului unei alte tari decat cel
inscris in actul de nationalitate, de catre o nava straina sau romana care trece prin apele nationale navigabile
ale Romaniei; fapta comandantului ori a altui membru al echipajului care, in urma producerii unui accident de
navigatie, ordona sau face ca nava sa paraseasca locul faptei; folosirea navei sau a incarcaturii navei ori
dispunerea de acestea, fara drept, in tot sau in parte, pentru sine sau pentru altul, de catre comandant sau un
alt membru al echipajului.
Conform articolul 37 Legea 191/2003, infractiunile prevazute la articolele 12-21, articolul 31 si la articolul
32 se judeca in prima instanta de sectiile maritime si fluviale ale tribunalelor. Mai exact este vorba de
Infractiuni contra sigurantei navigatiei civile, Omisiunea de a denunta de indata savarsirea uneia dintre
infractiunile prevazute la articolele 13-15, articolele 17 si 18; Ultrajul savarsit impotriva unui inspector de
navigatie civila ori a personalului operativ al capitaniilor porturilor, aflat in exercitiul functiunii ori pentru fapte
indeplinite in exercitiul functiunii.
Decretul 443/1972, Capitolul 7 stabileste Norme speciale de procedura prin articolele 126-129.Astfel,
conform articolului 126, luarea de masuri si efectuarea de cercetari la bordul unei nave sub pavilionul unui stat
strain, cu care statul roman a incheiat conventii prin care se prevede instiintarea oficiului consular al statului al

carui pavilion il poarta nava, se fac in conformitate cu prevederile acestor conventii. Aceste prevederi nu se
mai regasesc in Legea 191/2003. De asemenea, conform articolului 127, pentru faptele care nu au un
caracter penal sau nu intereseaza ordinea publica, capitanii de port vor acorda asistenta comandantilor de
nave straine pentru luare de masuri la bord numai la cererea scrisa a comandantului navei sau a
functionarului consular al statului al carui pavilion il arboreze nava. Aceste prevederi sunt si ele abrogate fara
sa se mai regaseasca intr-o forma sau alta in Legea 191/2003.
Potrivit Articolului 128, cercetarea la fata locului si reconstituirea, efectuate pe nave sau in
incinta porturilor de catre
instantele
urmarire penala decat capitanii de port,

de
judecata
sau
se fac numai in asistenta

de
alte
organe
de
capitanului
portului
sau
a

reprezentantului sau.
Articolul 129 dispune ca infractiunile prevazute in articolul 115 se judeca in prima instanta de
tribunalul judetean sau, dupa caz, de Tribunalul municipiului Bucuresti. Aceste infractiuni sunt potrivit vechiului
decret : faptele prevazute in Decretul 443/1972, articolele 108, 109, 111, 112, 113 si 114 care au avut ca
urmare un accident de navigatie, constand in abordaj cu consecinte materiale importante,
avarierea grava a unei nave ori distrugerea sau degradarea importanta a unor bunuri de orice fel.
Infractiunile prevazute in articolele 123 si 124 Decretul 443/1972 se judecau in prima instanta de
Tribunalul
municipiului
Bucuresti.
Aceste
infractiuni
se
refereau
la:
stanjenirea indeplinirii atributiilor de serviciu ale echipajului de conducere a unei nave, daca prin aceasta sar pune in pericol siguranta navei, sau preluarea fara drept a controlului navei, direct sau indirect,
(Articolul 123) si Omisiunea de a denunta de indata savarsirea infractiunii prevazuta in articolul 123 (Articolul
124).

Jurisprudenta
Jurisprudenta pentru Legea 191/2003 nu exista inca, de aceea vom prezenta doua decizii ale Curtii
Supreme de Justitie relative la Decretul numarul 443/1972.
DECIZIE numarul 2.356 din 9 mai 2001, Certificat de conducere a unei ambarcatiuni expirat. Vatamare
corporala din culpa. Incadrare juridica,
EMITENT: CURTEA SUPREMA DE JUSTITIE - SECTIA PENALA
Prin sentinta penala numarul 1 din 30 iunie 2000, Tribunalul Galati a schimbat incadrarea juridica data
faptei in actul de sesizare, din infractiunile prevazute in art. 115 alineatul 2 din Decretul numarul 443/1972 si
articolul 184 alineatul 2 si 4 Cod penal, in infractiunea prevazuta in art. 115 alin. 2 din Decretul nr. 443/1972 si
a condamnat pe inculpatul P. I. pe baza acestui text de lege.
Instanta a retinut ca, la 15 august 1998, inculpatul a condus pe Dunare o ambarcatiune de agrement cu
motor, intr-o zona in care se desfasura un concurs de inot.
La un moment dat, inculpatul a luat in ambarcatiune mai multi inotatori, iar unul s-a prins de bordul
ambarcatiunii, cu consimtamantul inculpatului. La pornirea motorului paletele elicei au lovit piciorul partii
vatamate provocandu-i leziuni grave care au necesitat pentru vindecare 120-140 de zile de ingrijiri medicale.
S-a stabilit ca inculpatul era posesorul unui permis de conducere pentru ambarcatiuni de agrement cu motor a
carui valabilitate expirase la data de 10 mai 1989, cu 9 ani mai inainte de producerea accidentului.
Instanta a motivat ca fapta inculpatului, de a conduce o ambarcatiune cu motor cu permis de conducere
expirat si de a accidenta o persoana cu consecinta producerii unor leziuni ce au necesitat pentru vindecare

120-140 de zile de ingrijiri medicale constituie infractiunea complexa prevazuta inarticolul 115 alineatul 2 din
Decretul nr. 443/ 1972. Prin decizia penala numarul 1/A din 18 octombrie 2000, Curtea de Apel Galati a
respins apelul inculpatului.
Recursul declarat de inculpat, prin care se sustine ca incadrarea juridica corecta era aceea prevazuta in
articolul 184 alineatul 2 si 4 Cod penal. siart. 108 alin. 1 din Decretul numarul 443/1972, ceea ce ar fi permis
aplicarea articolul 81 Cod penal. privind suspendarea conditionata a pedepsei, nu este fondat. Potrivit articolul
7 alineatul 2 din Decretul numarul 443/1972, sunt nave in intelesul legii, navele maritime, fluviale si alte nave
de navigatie interioara, inclusiv ambarcatiunile mici, precum si aparatele plutitoare, cu sau fara propulsie. Prin
urmare, inculpatul a condus o ambarcatiune ce constituie nava potrivit legii.
Din examinarea prevederilor din capitolul 3 din decret, referitor la personalul de navigatie, rezulta ca cei
care participa la navigatia civila trebuie sa posede brevete sau certificate de capacitate ce se obtin prin
promovarea unor examene.
Din adresele Capitaniei Portului Calarasi rezulta ca pentru conducerea tipului de ambarcatiune care a
fost angajata in accident inculpatul trebuia sa posede certificat de capacitate si ca acesta dobandise un astfel
de certificat in 1986, a carui valabilitate a expirat in 1989. In ce priveste incadrarea juridica a faptei, potrivit art.
108 alin. 1 din decret, la care se refera recurentul, conducerea unei nave de catre o persoana fara brevet sau
certificat de capacitate corespunzator constituie infractiune si se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 3
ani. Din modul in care este redactat textul rezulta ca fapta nu este o infractiune de rezultat; existenta sa
nefiind conditionata de producerea unui rezultat, simpla conducere a ambarcatiunii in conditii le aratate
constituie infractiune.
Pe de alta parte, potrivit articolul 115 alineatul 1 si 2 din decret, daca faptele prevazute in articolul 108 au
avut ca urmare un accident de navigatie constand, intre altele, in vatamarea corporala grava a unei persoane,
pedeapsa este inchisoarea de la 10 la 20 de ani. Rezulta, asadar, ca fapta prevazuta in acest text de lege
este o infractiune complexa, care reuneste fapta prevazuta in articolul 108 alineatul 1 din decret, precum si pe
cea prevazuta in articolul 184 alineatul 2 si 4 Cod penal.
In cauza inculpatul a comis fapta a carei elemente se regasesc intocmai in prevederile mentionate,
constand in conducerea unei nave cu certificat de capacitate expirat, care a avut urmare vatamarea corporala
grava a unei persoane. Prin urmare, incadrarea juridica data faptei de instante este corecta, motiv pentru care
recursul a fost respins.

Concluzii

De-a lungul lucrarii v-au fost prezentate unele dintre cele mai importante modificari aduse in legislatia
transportului naval, dar si in legislatia transportului naval maritim.
Am prezentat infractiunea ca fiind o lege penala care prezinta pericol social si trebuie savarsita cu
vinovatie, avand o trasatura esentiala si aceea ca reprezenta un pericol social, am vorbit despre actiune si
inactiune de asemenea prezentandu-le pe fiecare in parte.
Un alt aspect important a fost si cel al Infractiunii la regimul transportului naval unde am pus in evidenta
sclavia ca fiind o alta infractiune indreptata impotriva libertatii la persoana. Am aratat importanta articolului 202
Cod penal si multe alte articole apartinand aceluiasi act mentionat mai sus.

O infractiune unica complexa este aceea de piraterie, jefuirea prin acte de violenta, savarsite in scopuri
personale, infractiune de asemenea prezenta in si tratata in Codul penal.
Un punct important al lucrarii prezente sunt Normele de procedura privind Infractiunile transportului
naval. Aceste norme sunt foarte importante, deoarece nu permit echipajului navei punerea in pericol a
acesteia sau a personalului. Putem observa sanctiunile ce au loc atunci cand nava este pusa in navigatie fara
a avea un echipaj minim de siguranta, sau cand personalul de exercitare a atributiilor de serviciu este sub
influenta bauturilor alcoolice.
Sunt prezentate sanctiunile pe care le poate lua personalul angajat punand in pericol atat nava cat si
siguranta celor vii din jur.
Aceasta lucrare are ca scop aducerea in prim plan a problemelor transportului naval, dar si maritim pentru
remedierea lor cat mai rapida si pentru evitarea sclaviei si pirateriei sau eventual sanctionarea acestor
infractiuni ce au loc in transportul maritim. Dar si pentru evitarea situatiilor ce pot fi catalogate ca infractiuni de
la bordul navei .
Toate acestea ar trebui cunoscute de un viitor ofiter maritim spre imbunatatirea transportului si spre
aderarea cat mai rapida a normelor europene de transport maritim si fluvial.