Capitolul VIII.

APĂRAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE ŞI A CELORLALTE DREPTURI

REALE PRINCIPALE
Constituţie: art. 44, 136
C.civ.: 223, 345, 550, 558, 560, 563-566, 572, 643, 669, 696, 705, 754, 757, 865, 870, 873, 875,
887, 892, 897, 901, 908, 935-937, 948, 1051, 1273, 1275, 1560, 1642, 1674, 2496, 2499, 2518
NCPC: art. 26, 249, 309

§ 1. Noţiunea de apărare a dreptului de proprietate privată şi a altor drepturi reale principale.

Mijloace de realizare
1.1. Garantarea şi ocrotirea dreptului de proprietate privată
Potrivit art. 44 alin.(2) din Constituţia României, republicată, „Proprietatea privată este garantată şi
ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”, iar în art. 136 alin.(5) se prevede că „Proprietatea
privată este inviolabilă....”. „Ocrotirea prin lege a dreptului de proprietate presupune reglementarea
măsurilor necesare apărării acestuia împotriva încălcării de către alte subiecte de drept, aflate pe poziţie
de egalitate juridică cu titularul dreptului” în timp ce garantarea dreptului de proprietate „impune
reglementarea acelor măsuri care să îl apere pe titularul acestuia de încălcările pe care le-ar putea suferi
din partea statului sau unităţilor administrativ-teritoriale când acestea ar acţiona împotriva sa de pe poziţii
de autoritate” şi „implică obligaţia statului sau unităţilor administrativ teritoriale de a–l despăgubi pe
titular pentru orice atingere adusă dreptului său”.
Inviolabilitatea proprietăţii private corespunde ideii de protecţie a acesteia, realizată prin ocrotirea şi
garantarea ei, care constituie „pârghii pentru apărarea efectivă în cadrul art. 44 din Constituţie”.
La rândul său, articolul 1 al Protocolului nr.1 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului
prevede: „Orice persoană fi zică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi
lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică în condiţiile prevăzute de lege şi de
principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor
de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform
interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.” Această
normă conţine trei reguli prin care se garantează proprietatea: principiul respectării proprietăţii, privarea
de proprietate şi controlul folosinţei bunurilor.

1.2. Mijloace de realizare

Apărarea dreptului de proprietate se realizează prin acţiuni prin care proprietarul tinde să înlăture
atingerile aduse dreptului său şi să ajungă la restabilirea acestuia. Mijloacele juridice de apărare ale
dreptului de proprietate sunt variate şi numeroase şi se împart în mijloace juridice reglementate de alte
ramuri de drept şi mijloace juridice specifice dreptului civil şi dreptului procesual civil. Acestea din urmă
pot fi mijloace indirecte, nespecifice, adică acele acţiuni care nu se întemeiază direct şi nemijlocit pe
dreptul de proprietate, ci pe anumite drepturi de creanţă, dar au ca efect şi înlăturarea unor atingeri aduse
dreptului de proprietate (acţiunea în răspundere civilă contractuală; acţiunea în repararea prejudiciilor
cauzate prin fapte ilicite; acţiunea întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză etc.), mijloace directe,
specifice, adică acele acţiuni întemeiate pe dreptul de proprietate sau pe posesia unui bun, şi acţiunile de
carte funciară.
Mijloace directe sunt acţiunile reale: acţiunile posesorii şi acţiunile petitorii (prin care se tinde la
stabilirea existenţei dreptului de proprietate sau a unui alt drept real principal al reclamantului, din această
categorie făcând parte acţiunea în revendicare, acţiunea confesorie, acţiunea negatorie şi acţiunea în
grăniţuire). Acţiunile de carte funciară sunt acele „acţiuni care se întemeiază pe normele legale care
reglementează regimul de publicitate imobiliară şi au ca obiect înscrierile în cartea funciară” (acţiunea în
prestaţie tabulară, acţiunea în justificare tabulară şi acţiunea în rectificare).

§ 2. Acţiunea în revendicare
2.1. Noţiune şi caractere juridice
1
 Art.563 alin.(1) teza I-a C.civ. dispune: „Proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la
posesor sau de la o altă persoană care îl deţine fără drept”.

Acţiunea în revendicare este acţiunea prin care cel care se pretinde titular al dreptului de proprietate
asupra unui bun, care nu este în stăpânirea sa materială, solicită instanţei de judecată să îi recunoască
dreptul de proprietate şi să îl oblige pe cel care are stăpânirea materială a bunului respectiv să i-l restituie.
Caractere juridice. Acţiunea în revendicare este o acţiune reală, petitorie şi imprescriptibilă [art.
563 alin.(2) C.civ.].
Este o acţiune reală deoarece însoţeşte, apără şi se întemeiază pe însuşi dreptul real de proprietate,
nefiind condiţionată de preexistenţa unui raport juridic obligaţional între reclamant şi pârât.
Este petitorie deoarece prin aceasta se tinde la stabilirea existenţei dreptului de proprietate în
persoana reclamantului, redobândirea stăpânirii materiale a bunului fiind un efect accesoriu subsecvent al
acestei acţiuni.
Acţiunea în revendicare este, în principiu, imprescriptibilă extinctiv, ca o consecinţă firească a
perpetuităţii dreptului de proprietate. De la această regulă există şi excepţii („Dreptul la acţiunea în
revendicare este imprescriptibil, cu excepţia cazurilor în care prin lege se dispune altfel”) cum ar fi în
cazul avulsiunii (art. 572 C.civ. ) şi al bunurilor mobile furate sau pierdute [art.937 alin.(2) şi (3) C.civ.].
Acţiunea în revendicare este o acţiune în realizare, deoarece se tinde atât la constatarea dreptului de
proprietate în persoana reclamantului cât şi la realizarea acestuia prin restituirea bunului. Drept
consecinţă, o acţiune în revendicare introdusă de acela care are stăpânirea materială a bunului va fi
respinsă ca lipsită de interes.
Acţiunea în revendicare poate fi exercitată de către proprietarul exclusiv al bunului revendicat.
Această acţiune poate fi exercitată de către un singur coproprietar, atunci când bunul revendicat formează
obiectul unui drept de proprietate comună pe cote părţi [art.643 alin.(1) C.civ.], dar pârâtul poate cere
instanţei de judecată introducerea în cauză a celorlalţi coproprietari în calitate de reclamanţi [art.643 alin.
(3) C.civ.].
De altfel, prin introducerea acţiunii în revendicare de către un singur coproprietar se apără şi
drepturile concurente ale celorlalţi coproprietari, dar hotărârea de respingere a acţiunii astfel introdusă nu
le va fi opozabilă coproprietarilor care nu au participat la proces [art.643 alin.(2) C.civ.].
În ceea ce priveşte revendicarea bunurilor ce fac obiectul proprietăţii în devălmăşie a soţilor, oricare
dintre aceştia va putea introduce acţiunea fără a fi necesar consimţământul celuilalt soţ, aceasta fiind
calificată ca un act de conservare, pentru care legea [art.345 alin.(2) C.civ.] prevede că poate fi încheiate
de oricare dintre soţi singur, fără a fi necesar acordul celuilalt soţ.
În mod excepţional, acţiunea în revendicare poate fi exercitată prin intermediul acţiunii oblice de
către creditorii proprietarului (art. 1560 C.civ.).

2.2. Acţiunea în revendicare imobiliară

Potrivit principiului actori incumbit probatio, „cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie
să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege” (art.249 NCPC). Astfel, reclamantul
trebuie să facă dovada că este titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat. Pârâtul, în faza
iniţială, nu are nicio sarcină probatorie, în favoarea sa operând prezumţia relativă de proprietate, dar dacă
reclamantul prezintă probe pentru dovedirea existenţei dreptului său de proprietate, pârâtul poate proba
fie că el este proprietar al bunului revendicat, fie că stăpâneşte bunul cu titlu precar, fie că nu reclamantul
a fost proprietar, fie că a fost dar a pierdut această calitate înainte de introducerea acţiunii.
Potrivit art. 26 alin.(1) NCPC, „legea care guvernează condiţiile de admisibilitate şi puterea
doveditoare a probelor preconstituite şi a prezumţiilor legale este cea în vigoare la data producerii ori,
după caz, a săvârşirii faptelor juridice care fac obiectul probaţiunii”. De aceea, trebuie făcută distincţia, şi
în această materie, în funcţie de legea aplicabilă la momentul dobândirii dreptului de proprietate.
a. În sistemul Codului civil anterior, deoarece nu existau reglementări speciale în materia probei
dreptului de proprietate imobiliară, se aplicau regulile generale, reguli care se regăsesc şi în legislaţia
prezentă şi sunt aplicabile până la momentul finalizării lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate

2
administrativ-teritorială şi deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărţilor funciare pentru imobilele
respective.
Astfel, în baza prevederilor art. 309 alin.(2) NCPC [art. 1191 alin.(1) C.civ. 1864], atunci când
reclamantul pretinde că este proprietar în baza unui act juridic iar valoarea obiectului său este mai mare
de 250 lei, acesta nu va putea fi „dovedit cu martori”, ci printr-un act autentic sau un act sub semnătură
privată.
În ce priveşte actele translative de proprietate inter vivos ce au ca obiect terenuri şi locuinţe trebuie
avute în vedere reglementările speciale în materie care instituie, de regulă, forma solemnă a acestor acte.
Astfel, dobândirea de terenuri, prin acte între vii, operată după data de intrării în vigoare a Legii fondului
funciar nr. 18/1991 (20 februarie 1991) se poate proba doar prin înscris autentic (înscris notarial sau
hotărâre judecătorească). De asemenea, dobândirea de locuinţe şi unităţi individuale, prin acte între vii,
operată după 11 decembrie 2008, se poate proba doar prin înscris autentic însoţit de extrasul de carte
funciară pentru informare (art. 101 din Legea nr. 114/1996).
Reclamantul poate câştiga dacă „face dovada certă, deplină şi inatacabilă a dreptului său” (atunci
când dobândirea s-a realizat prin uzucapiune sau accesiune naturală ) dar şi când va beneficia în favoarea
sa prezumţia că dreptul revendicat îi aparţine. În toate situaţiile atunci când reclamantul pretinde că a
dobândit dreptul său de proprietate asupra bunului revendicat printr-un fapt juridic (uzucapiune sau
accesiune) proba dreptului se va putea face prin orice mijloc de probă inclusiv prin martori şi prin
prezumţii, potrivit art. (art.1198 C.civ. 1864).
În ceea ce priveşte proba propriu-zisă a proprietăţii imobiliare aceasta ridică unele dificultăţi de
ordin practic (transferul şi dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilelor s-a realizat fără înscrisuri
sau nu s-au efectuat şi planuri topografice precise) şi juridic (în cazul modurilor derivate de dobândire a
dreptului de proprietate reclamantul trebuie să facă dovada ca titlul său emană de la un adevărat
proprietar, şi tot aşa până la se ajunge la un autor care a dobândit dreptul de proprietate printr-un mod
originar - probatio diabolica ).
„Titlu reprezintă actul juridic sau administrativ jurisdicţional translativ, constitutiv ori chiar
declarativ de proprietate care generează o prezumţie de proprietate în favoarea persoanelor care îl
invocă”. Titlu, în accepţiunea de înscris poate fi şi un înscris ulterior prin care se constată existenţa actului
juridic respectiv. Spre exemplu, titlu este şi înscrisul în care sunt consemnate acte juridice, hotărârile
judecătoreşti, certificatul de moştenitor şi adeverinţele de proprietate eliberate în baza Legii nr. 18/1991
însoţite de procesele verbale de punere în posesie şi o schiţă a terenului la care acestea se referă.
Datorită acestor dificultăţi s-a relevat existenţa a trei situaţii: conflictul între titluri; conflictul între
titlu şi posesie; conflictul între posesii.
I. În situaţia conflictului între titluri, atunci când atât reclamantul, cât şi pârâtul au titluri scrise, se
distinge după cum acestea provin de la acelaşi autor sau de la autori diferiţi:
a) dacă ambele titluri provin de la acelaşi autor urmează a se distinge după cum părţile au îndeplinit
sau nu formalităţile de publicitate imobiliară. Dacă s-a efectuat înscrierea, va avea câştig de cauză partea
care şi-a înscris mai întâi titlul cu excepţia situaţiilor în care sunt incidente prevederile art. 892 (radierea
dreptului terţului dobânditor de rea-credinţă care l-a împiedicat sau a cunoscut, prin dol sau violenţă – de
la el sau un terţ -, pe cel care solicită să îşi înscrie dreptul), 897 (terţ de rea-credinţă care şi-a înscris
dreptul anterior cunoscând existenţa actului reclamantului care nu şi-a înscris propriul drept datorită
neexecutării de către transmiţător a obligaţiilor necesare pentru înscrierea în CF) sau 908 C.civ.
(rectificarea înscrierii):
- cel care a fost îndreptăţit, printr-un act juridic valabil încheiat, să înscrie un drept real în folosul
său a cerut radierea din cartea funciară a unui drept concurent sau, după caz, acordarea de rang
preferenţial faţă de înscrierea efectuată de altă persoană, în termen de 3 ani de la data înscrierii de către
terţ a dreptului în folosul său, însă numai dacă sunt întrunite următoarele 3 condiţii: actul juridic în
temeiul căruia se solicită radierea sau acordarea rangului preferenţial să fie anterior aceluia în baza căruia
terţul şi-a înscris dreptul; dreptul reclamantului şi cel al terţului dobânditor să provină de la un autor
comun; înscrierea dreptului în folosul reclamantului să fi fost împiedicată de terţul dobânditor prin
violenţă sau viclenie, după caz, inclusiv în cazul în care violenţa ori viclenia a provenit de la o altă
persoană decât terţul dobânditor, dar numai dacă acesta din urmă a cunoscut sau, după caz, trebuia să

3
cunoască această împrejurare la data încheierii contractului în baza căruia a dobândit dreptul intabulat în
folosul său (art. 892 C.civ.);
- a fost admisă acţiunea în prestaţie tabulară (prin care reclamantul solicită înscrierea dreptului său
real dacă cel obligat să transmită, să constituie ori să modifice în folosul altuia un drept real asupra unui
imobil nu îşi execută obligaţiile necesare pentru înscrierea în cartea funciară) îndreptată împotriva terţului
dobânditor înscris anterior în cartea funciară, actul juridic invocat de reclamant fiind anterior celui în
temeiul căruia a fost înscris dreptul terţului dobânditor, iar acesta a fost de rea-credinţă la data încheierii
actului. Aceasta este prescriptibilă extinctiv în termen de 3 ani de la data înscrierii de către terţ a dreptului
în folosul său, cu excepţia cazului în care dreptul la acţiune al reclamantului contra antecesorului tabular
s-a prescris mai înainte (art.896 şi 897 C.civ.);
- atunci când se realizează rectificarea unei intabulări sau înscrieri provizorii la cererea oricărei
persoane interesate în următoarele cazuri:
1. înscrierea sau încheierea nu este valabilă ori actul în temeiul căruia a fost efectuată înscrierea a
fost desfiinţat, în condiţiile legii, pentru cauze ori motive anterioare sau concomitente încheierii ori, după
caz, emiterii lui;
2. dreptul înscris a fost greşit calificat;
3. nu mai sunt întrunite condiţiile de existenţă a dreptului înscris sau au încetat efectele actului
juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea;
4. înscrierea în cartea funciară nu mai este, din orice alte motive, în concordanţă cu situaţia juridică
reală a imobilului (art. 908 C.civ.).
Însă, potrivit art. 901 alin.(1) C.civ., cel care a dobândit cu bună-credinţă vreun drept real înscris în
cartea funciară, în temeiul unui act juridic cu titlu oneros, va fi socotit titularul dreptului înscris în folosul
său, chiar dacă, la cererea adevăratului titular, dreptul autorului său este radiat din cartea funciară.
Dacă nici una dintre părţi nu şi-a înscris titlul, din confruntarea celor două titluri va avea câştig de
cauză cel care are titlul cu data cea mai veche, cu excepţia cazului când titlul este un testament, situaţie în
care va câştiga partea care invocă testamentul cu data cea mai recentă, deoarece ultimul testament îl
revocă pe cel anterior [art.1051 alin.(1) C.civ.]. În cazul înscrisurilor sub semnătură privată va câştiga cel
care are data certă cea mai veche, iar dacă niciunul dintre titluri nu are dată certă, data cea mai veche se
va stabili prin orice mijloc de probă;
b) dacă titlurile provin de la autori deosebiţi se vor compara drepturile autorilor de la care provin
cele două titluri şi va câştiga acea parte care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil. Dacă şi
titlurile autorilor provin la rândul lor de la autori diferiţi se va coborî până la identificarea unui autor
comun sau până la identificarea unui autor care a dobândit dreptul de proprietate printr-un mod originar.
În situaţia în care se va ajunge la un autor comun se vor aplica regulile conflictului de titluri cu autor
comun. În a doua situaţie va câştiga partea care va proba că unul dintre autorii săi succesivi are cel mai
recent titlu originar de dobândire. Dacă nu se ajunge la autorul comun şi nu este identificat un autor care a
dobândit proprietatea printr-un mod originar se vor aplica regulile stabilite pentru ipoteza în care nicio
parte nu are titlu.
II. În situaţia conflictului între titlu şi posesie, atunci când numai o parte are titlu privind
proprietatea bunului revendicat, se distinge:
a) dacă pârâtul are titlu, atunci acţiunea reclamantului va fi respinsă;
b) dacă reclamantul are titlu, acesta va câştiga dacă titlul emană de la un terţ, nu de la reclamantul
însuşi. Condiţia ca data titlului să fie anterioară posesiei pârâtului nu se justifică deoarece data ulterioară
a titlului în raport cu posesia pârâtului nu afectează forţa juridică a acestuia. Pârâtul este, în schimb,
îndreptăţit să facă dovada că titlul reclamantului provine de la un neproprietar şi, pe această cale, că
acţiunea în revendicare este nefondată.
III. În situaţia conflictului între posesii, atunci când nici una dintre părţi nu are titlu, acţiunea va fi
respinsă, deoarece soluţionarea unei acţiuni petitorii ţinându-se cont de posesie ca stare de fapt este
inadmisibilă, în favoarea pârâtul operând prezumţia de proprietate rezultată din posesia actuală, potrivit
principiului „în situaţii egale, mai bună este cea a posesorului”.
b. Consecinţa efectului translativ al înscrierii în Cartea Funciară a dreptului de proprietate. Conform
art. 565 C.civ. dovada dreptului de proprietate se va face cu extrasul de carte funciară. Astfel, cel înscris
4
în Cartea funciară va beneficia de prezumţia relativă de proprietate. Această regulă va fi aplicabilă în
măsura îndeplinirii condiţiilor cerute de art.56 alin.(1) din Legea nr. 71/2011, respectiv numai după
finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială şi deschiderea, la cerere
sau din oficiu, a cărţilor funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispoziţiile Legea nr.
7/1996.
Însă, potrivit art. 887 alin.(1) C.civ., „drepturile reale se dobândesc fără înscriere în cartea funciară
când provin din moştenire, accesiune naturală, vânzare silită, expropriere pentru cauză de utilitate publică,
precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege”.

2.3. Acţiunea în revendicare mobiliară

2.3.1. Aspecte introductive
Posesia de bună-credinţă asupra bunurilor mobile constituie, în condiţiile art. 937 alin.(1) C.civ., un
mod de dobândire a dreptului de proprietate. Dacă sunt îndeplinite aceste condiţii în persoana pârâtului,
acţiunea în revendicare urmează a fi respinsă ca nefondată. Dacă, aceste condiţii nu sunt îndeplinite şi
pârâtul nu probează că a dobândit dreptul de proprietate printr-un alt mod, acţiunea în revendicare poate fi
admisă. În concluzie, bunurile mobile pot fi revendicate de la terţul dobânditor de rea-credinţă, de la hoţ
sau găsitor, de la terţul dobânditor cu titlu gratuit, precum şi în condiţiile prevăzute de art. 937 alin.(2) şi
(3) C.civ.
Art.935 C.civ. instituie o prezumţie legală relativă de titlu de proprietate în favoarea posesorului
unui bun mobil dacă posesia acestuia este reală şi utilă : „oricine se află la un moment dat în posesia unui
bun mobil este prezumat că are un titlu de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunului”. Această
prezumţie poate fi răsturnată dacă cel care revendică bunul dovedeşte: propriul titlu de proprietate şi
precaritatea celui la care se află bunul; că bunul i-a fost furat sau că l-a pierdut; posesia pârâtului este
viciată la momentul acţiunii în revendicare.
Cu excepţia cazurilor prevăzute de lege (atunci când bunurile mobile sunt supuse unor formalităţi
de publicitate ), posesia de bună-credinţă a bunului mobil asigură opozabilitatea faţă de terţi a actelor
juridice constitutive sau translative de drepturi reale (art. 936 C.civ.). Astfel, în ipoteza încheierii unor
contracte succesive constitutive sau translative de drepturi reale cu privire la acelaşi bun mobil, va fi
preferat dobânditorul care a intrat în stăpânirea efectivă a respectivului bun.
Această normă trebuie însă analizată şi prin coroborarea cu art. 1275 alin.(1) C.civ. care dispune:
„Dacă cineva a transmis succesiv către mai multe persoane proprietatea unui bun mobil corporal, cel care
a dobândit cu bună-credinţă posesia efectivă a bunului este titular al dreptului, chiar dacă titlul său are
dată ulterioară”.
Aparent, art. 1275 alin.(1) C.civ. are în vedere toate situaţiile ce se pot ivi în practică, fără a distinge
după cum contractele constitutive sau translative sunt de aceeaşi natură (toate cu titlu oneros sau toate cu
titlu gratuit) sau de natură diferită (unele cu titlu oneros, altele cu titlu gratuit).
O asemenea interpretare ar zădărnici, în opinia noastră, aplicabilitatea art. 937 alin.(1) C.civ. Astfel,
să presupunem că proprietarul unui bun mobil corporal încheie un contract de vânzare, urmat de un
contract de donaţie, realizat în favoarea altei persoane decât cumpărătorul, ambele privind acelaşi bun al
înstrăinătorului. Dacă prima persoană care a intrat în stăpânirea bunului cu bună-credinţă ar fi donatarul,
din interpretarea logică a art.1275 alin.(1) C.civ. ar rezulta că acesta din urmă trebuie să fie considerat
titularul dreptului transmis (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus).
Apreciem că soluţia evidenţiată mai sus nu ţine seama de prevederile art. 937 alin.(1) C.civ. şi de
consecinţele practice ale aplicării art. 1273 alin.(1) C.civ. Concret, încheindu-se un contract de vânzare cu
privire la un bun mobil corporal individual determinat, în lipsă de stipulaţie expresă contrară, transferul
proprietăţii se realizează în chiar momentul acordului de voinţă [art. 1273 alin.(1) şi art. 1674 C.civ.].
Aceasta înseamnă că în momentul actului de donaţie dreptul transmis nu se mai găseşte în patrimoniul
donatorului ci în acela al cumpărătorului. Făcând aplicarea art. 937 alin.(1) C.civ., observăm că donatarul,
chiar de bună-credinţă la intrarea în posesia bunului, nu poate fi considerat proprietar întrucât actul
translativ pe care l-a încheiat este unul cu titlu gratuit.

5
 Pornind de la aceste aspecte, trebuie să observăm că art. 1275 C.civ. nu se aplică în toate situaţiile
de transmisiuni succesive privitoare la bunuri mobile corporale consimţite de acelaşi subiect de drept, ci
numai atunci când:
- actele succesive sunt de aceeaşi natură (cu titlu oneros sau cu titlu gratuit),
- actul primar, deşi cu titlu oneros, nu a avut ca efect transmiterea imediată a dreptului real, aceasta
realizându-se posterior actului cu titlu gratuit subsidiar (spre exemplu, vânzarea se face sub condiţie
suspensivă care nu se realizează până la momentul donaţiei);
- actul primar este cu titlu gratuit, iar cel subsidiar este cu titlu oneros.
Desigur, în toate cazurile este necesar ca dobânditorul secundar să fie de bună-credinţă şi să intre
primul în posesia bunului.

2.3.2. Dobândirea dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile prin posesia de bună-credinţă
Prin art. 937 alin.(1) C.civ. s-a instituit o prezumţie legală absolută de proprietate potrivit căreia
„persoana care, cu bună-credinţă, încheie cu un neproprietar un act translativ de proprietate cu titlu oneros
având ca obiect un bun mobil devine proprietarul acelui bun din momentul luării sale în posesie efectivă”.
Bineînţeles, posesorul de bună-credinţă al unui bun mobil are un drept de opţiune, el putând invoca
în beneficiul său dobândirea dreptului de proprietate în condiţiile art. 937 alin.(1) C.civ., fără a fi obligat
să dobândească acest drept.
Revendicarea bunurilor mobile devine astfel imposibilă întrucât proprietarul neposesor nu poate
face dovada dreptului său, ca urmare a prezumţiei absolute de proprietate de care se bucură posesorul
actual. Astfel spus, efectul achizitiv de proprietate în beneficiul posesorului de bună-credinţă întemeiat pe
prevederile art. 937 C.civ. este însoţit de efectul extinctiv de proprietate asupra proprietarului iniţial.
Invocarea art. 937 C.civ. presupune îndeplinirea următoarele condiţii:
a) Bunurile mobile în privinţa cărora se aplică art. 937 alin.(1) C.civ.
Dispoziţiile art. 937 alin.(1) C.civ. se aplică, în principiu, doar bunurilor mobile corporale privite în
mod individual, care sunt susceptibile a fi stăpânite în materialitatea lor. Prin excepţie, şi anumitor
categorii de bunuri mobile incorporale, şi anume titlurile la purtător (art.940 C.civ.), care reprezintă
înscrisuri care consemnează un drept de creanţă al purtătorului fără ca acesta să poată fi obligat să facă
proba existenţei creanţei (biletele de bancă, acţiunile şi obligaţiunile emise de unităţi bancare de stat sau
de unităţi administrativ-teritoriale), li se aplică prevederile art. 937 alin.(1) C.civ.
Prevederile art. 937 alin.(1) C.civ. nu se aplică universalităţilor de bunuri, bunurilor mobile care
sunt scoase din circuitul civil, bunurilor mobile care sunt accesorii ale unui bun imobil [art.937 alin.(4)
C.civ.] şi care îşi păstrează această calitate, deşi servesc ca accesorii ale unui imobil (de exemplu,
mobilierul dintr-un apartament), bunurilor supuse înmatriculării (nave, aeronave etc.) şi nici bunurilor
culturale care au fost scoase ilegal de pe teritoriul unui stat al Uniunii Europene (art. 63-67 din Legea
nr.182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil ).
b) Persoanele care pot invoca art. 937 alin.(1) C.civ.
Dispoziţiile art. 937 alin.(1) C.civ. pot fi invocate numai de terţii de bună-credinţă care au dobândit
bunul de la un neproprietar care, la rândul său, primise bunul de la proprietar. Acţiunea în revendicare
introdusă de proprietar în această situaţie va fi paralizată în temeiul art. 937 alin.(1) C.civ.
Pentru ca terţul dobânditor să poată invoca dispoziţiile art. 937 alin.(1) C.civ. trebuie ca proprietarul
bunului să se fi desesizat voluntar de acel bun în favoarea înstrăinătorului (detentor precar sau posesor ),
iar acesta să fi înstrăinat bunul mobil fără voia proprietarului unui terţ dobânditor de bună-credinţă printr-
un act cu titlu oneros (care reprezintă just titlu ). Atunci când terţul a primit bunul cu titlu gratuit nu mai
este justificată soluţia consolidării dreptului său asupra bunului în contra intereselor adevăratului
proprietar.
Art.937 alin.(1) C.civ. nu se aplică persoanelor care deţin bunul direct de la proprietar, deoarece
sunt ţinute de obligaţia de restituire sau au dobândit chiar dreptul de proprietate, şi nici în situaţia când
desesizarea proprietarului s-a făcut fără voia acestuia, bunul fiind furat sau pierdut [caz în care se aplică
prevederile art.937 alin.(2) sau (3) C.civ., după caz].

6
 Proprietarul poate introduce împotriva înstrăinătorului neproprietar, dacă bunul se află la acesta, o
acţiune personală, dar şi acţiunea în revendicare, caz în care trebuie să dovedească proprietatea sa şi
precaritatea detentorului.
Interesul de a introduce acţiunea în revendicare, şi nu acţiunea personală, rezidă în:
- bunul scapă de sub concursul celorlalţi creditori ai debitorului obligaţiei de restituire;
- acţiunea în revendicare este imprescriptibilă, cea personală nu;
- în cazul uzufructuarului şi nudei proprietăţi instituite prin două legate provenind de la aceiaşi
persoană, nu există acţiune personală, ci numai acţiunea în revendicare a nudului proprietar şi acţiunea
confesorie (corespunzătoare acţiunii în revendicare pentru proprietate) a uzufructuarului.
c) Condiţii pe care trebuie să le îndeplinească posesia terţului dobânditor
Pentru a fi aplicabil art. 937 alin.(1) C.civ., posesia terţului dobânditor să fie reală, adică să cuprindă
ambele elemente: animus şi corpus, să fie utilă, adică neviciată, şi de bună-credinţă la data intrării în
posesia efectivă a bunului, adică posesorul să nu cunoască şi nici să nu fi putut cunoaşte, după
împrejurări, că a dobândit bunul de la un neproprietar (art. 938 C.civ.). Buna-credinţă a terţului
dobânditor se prezumă [art. 14 alin.(2) C.civ.] şi trebuie să existe în momentul intrării în posesia bunului,
fără a avea importanţă dacă, ulterior, posesorul devine de rea-credinţă. Dacă terţul dobânditor este de rea-
credinţă în momentul intrării în posesia bunului, ştiind că nu contractează cu un proprietar sau a avut
îndoieli în privinţa calităţilor acestuia, nu-i vor fi aplicabile dispoziţiile art. 937 alin.(1) C.civ.
În conformitate cu art. 1275 C.civ., dacă o persoană vinde lucrul său succesiv, către doi
cumpărători. Prin primul contract s-a transferat proprietatea către primul cumpărător. Continuând a păstra
asupra sa bunul, vânzătorul nu mai are calitatea de proprietar, ci calitatea de simplu detentor precar; el
deţine bunul cu voia primului cumpărător, devenit proprietar. Presupunând că vânzătorul - detentor precar,
vinde a doua oară acest lucru către un alt doilea cumpărător, căruia i-l predă, prin aceasta face aplicabile
prevederile art. 937 alin.(1) C.civ. Acest al doilea cumpărător, are, în realitate, calitatea terţului dobânditor
care a dobândit un. bun de la un detentor precar (vânzătorul) căruia adevăratul proprietar (primul
cumpărător) i l-a încredinţat de bună voie, prin faptul că nu l-a ridicat imediat după cumpărare.

2.3.3. Revendicarea bunurilor mobile pierdute sau furate de la posesorul de bună-credinţă

Potrivit art.937 alin.(2) C.civ., „bunul pierdut sau furat poate fi revendicat de la posesorul de bună-
credinţă, dacă acţiunea este intentată, sub sancţiunea decăderii, în termen de 3 ani de la data la care
proprietarul a pierdut stăpânirea materială a bunului”.
Este situaţia în care bunul mobil a ieşit din posesia proprietarului fără voia acestuia, iar hoţul sau
găsitorul a înstrăinat acel bun unui terţ de bună-credinţă care a crezut că a contractat cu un proprietar.
Furtului, în sensul art.937 alin.(2) C.civ., îi sunt asimilate tâlhăria şi pirateria. Abuzul de încredere,
înşelăciunea, gestiunea frauduloasă nu se încadrează în ipoteza prevăzută de art.937 alin.(2) C.civ.
deoarece desesizarea s-a făcut de bună voie. Prin pierdere se înţelege ieşirea bunului din posesia
proprietarului prin neglijenţă sau în urma unui caz de forţă majoră sau caz fortuit.
Reclamantul trebuie să facă dovada dreptului de proprietate, a faptului că bunul a fost furat sau
pierdut, şi că bunul revendicat este identic cu al său.
Termenul de 3 ani curge din momentul când bunul a fost pierdut sau furat, este un termen de
decădere (reclamantul pierzându-şi chiar dreptul de proprietate asupra bunului mobil revendicat) şi nu
este susceptibil de întrerupere sau suspendare.
Data de la care proprietarul a pierdut elementul material al posesiei reprezintă data desesizării
voluntare de la care curge termenul de 3 ani, indiferent dacă aceasta coincide sau nu cu data la care o altă
persoană intră în stăpânirea materială a bunului mobil.
Posesorul de bună credinţă va fi obligat să restituie proprietarului obiectul revendicat, fără a primi
preţul plătit găsitorului sau hoţului, dar va avea o acţiune în regres în contra celui de la care a cumpărat
bunul. El are, o acţiune în răspundere pentru evicţiune împotriva celui de la care a dobândit bunul mobil
cât şi împotriva oricăruia dintre ceilalţi transmiţători până la cel iniţial, putând recupera integral de la
autorul său suma plătită acestuia sau de la oricare dintre ceilalţi suma primită de acesta, iar diferenţa de la
autorul său.

7
 De asemenea, el are o acţiune în răspundere delictuală împotriva transmiţătorilor de rea-credinţă,
care răspund în solidar, dacă titlul său este nul.
Prin excepţie, potrivit art. 937 alin.(3) C.civ., „dacă bunul pierdut sau furat a fost cumpărat dintr-un
loc ori de la o persoană care vinde în mod obişnuit bunuri de acelaşi fel ori dacă a fost adjudecat la o
licitaţie publică, iar acţiunea în revendicare a fost introdusă înăuntrul termenului de 3 ani, posesorul de
bună-credinţă poate reţine bunul până la indemnizarea sa integrală pentru preţul plătit vânzătorului.”.
Se creează astfel o eroare comună cu privire la calitatea de proprietar a înstrăinătorului, care
adăugată posesiei de bună-credinţă a pârâtului, dă naştere unui drept de creanţă în persoana celui din
urmă, ce are ca obiect preţul plătit pentru bunul mobil revendicat. Proprietarul îşi va dobândi lucrul numai
după ce va restitui posesorului de bună credinţă preţul plătit de acesta, cel din urmă având un drept de
retenţie asupra lucrului. Dreptul de retenţie se va stinge în situaţia în care proprietarul sau uzurpatorul îi
restituie preţul plătit pentru bunul mobil sau atunci când posesorul de bună-credinţă restituie bunul înainte
de a primi preţul. În acest ultim caz dreptul posesorului de bună-credinţă de a-l urmări pe proprietar nu se
stinge decât dacă a renunţat expres la acesta, restituirea bunului având semnificaţia renunţării doar la
dreptul de retenţie.
Dar posesorul se poate îndrepta pentru recuperarea preţului şi împotriva uzurpatorului sau atât a
uzurpatorului cât şi a proprietarului, care vor răspunde in solidum. Proprietarul va putea intenta, pentru
recuperarea preţului plătit posesorului, o acţiune în despăgubiri împotriva găsitorului sau hoţului.

2.3.4. Revendicarea bunurilor mobile de la terţul dobânditor de rea-credinţă, de la hoţ sau găsitor
ori de la terţul dobânditor de bună-credinţă cu titlu gratuit sau al cărui titlu a fost desfiinţat
Posesorul este de rea-credinţă atunci când a cunoscut că lucrul pe care l-a dobândit a fost pierdut
sau furat (hoţii şi găsitorii) sau când a cunoscut că a dobândit bunul de la un neproprietar. Acestora,
precum şi terţului dobânditor de bună-credinţă cu titlu gratuit sau al cărui titlu a fost desfiinţat nu li se
aplică prevederile art.937 alin.(1) C.civ. şi bunurile mobile aflate în posesia lor pot fi revendicate de către
reclamantul proprietar, acţiunea în revendicare în această situaţie fiind, ca regulă, imprescriptibilă
extinctiv, deoarece dreptul de proprietate este perpetuu şi nu se pierde prin neuz. Cu toate acestea pârâtul
va putea invoca uzucapiunea de 10 de ani (art.939 C.civ.).

2.4. Efectele admiterii acţiunii în revendicare

Efectele admiterii acţiunii în revendicare sunt reglementate de art. 566 C.civ. şi anume: restituirea
bunului şi a productelor de către pârât; restituirea fructelor şi de către pârâtul posesor de rea-credinţă sau
detentor precar; restituirea unor cheltuieli făcute de pârât.

2.4.1. Restituirea bunului

Potrivit art.566 alin.(1) C.civ., pârâtul va fi obligat la restituirea bunului sau la despăgubiri dacă
bunul a pierit din culpa sa ori a fost înstrăinat, respectiv la restituirea productelor sau a contravalorii
acestora, despăgubirile fiind evaluate în raport cu momentul restituirii.
Dacă instanţa de judecată admite acţiunea în revendicare, deci recunoaşte existenţa dreptului de
proprietate în persoana reclamantului, pârâtul va avea obligaţia să restituie bunul revendicat, de regulă, în
natură şi cu toate accesoriile sale. Dacă reclamantul nu ar beneficia efectiv de această restituire a bunului
revendicat, finalitatea acţiunii nu ar fi realizată şi ar rămâne ineficientă, iar hotărârea pronunţată ar încălca
însăşi dreptul de proprietate. În orice caz nu se poate cumula restituirea bunului în natură nu se cumulează
cu despăgubiri deoarece acestea din urmă sunt datorate atunci când restituirea în natură nu mai este
posibilă.
Dacă bunul a pierit din culpa pârâtului ori a fost înstrăinat, acesta va fi ţinut să îl despăgubească pe
proprietar în temeiul răspunderii civile delictuale şi se va face aplicarea prevederilor art. 566 C.civ., fiind
obligat la plata de despăgubiri care vor fi evaluate în raport cu momentul restituirii.
Dacă bunul a pierit fortuit, dintr-un caz fortuit sau de forţă majoră, pârâtul de bună-credinţă nu va
datora despăgubiri, deoarece în temeiul art. 558 C.civ., ca regulă, proprietarul suportă riscul pieirii
bunului, însă dacă bunul era asigurat sau a primit despăgubiri de la terţul din culpa căruia a pierit bunul,

8
în temeiul subrogaţiei reale, sumele plătite cu titlu de indemnizaţie de asigurare sau despăgubiri vor fi
restituite proprietarului (art. 1642 teza I-a C.civ.).
Dacă pârâtul este de rea-credinţă, indiferent dacă reaua-credinţă este anterioară introducerii acţiunii
în revendicare ori a survenit la acest moment, el nu este liberat decât dacă dovedeşte că bunul ar fi pierit
şi în cazul în care, la data pieirii, ar fi fost la reclamant (art. 1642 teza a II-a C.civ.).
Dacă bunul revendicat fost expropriat potrivit Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză
de utilitate publică, se va restitui acea „dreaptă şi prealabilă despăgubire” primită de pârât.
În aceleaşi condiţii se va proceda în cazul productelor, care se cuvin ca regulă, proprietarului,
deoarece acestea consumă substanţa bunului.

2.4.2. Restituirea fructelor de către pârât

Fructele, de orice natură ar fi ele (naturale, industriale sau civile), potrivit art. 550 alin.(1) C.civ., se
cuvin proprietarului, dacă prin lege nu se dispune altfel. Astfel, alin(1) al art. 948 C.civ. stabileşte că
posesorul de bună-credinţă dobândeşte dreptul de proprietate asupra fructelor bunului posedat, în timp ce
alin.(5) dispune că posesorul de rea-credinţă trebuie să restituie fructele percepute, precum şi
contravaloarea acelora pe care a omis să le perceapă. Potrivit alin.(2) al art. 566 C.civ., posesorul de rea-
credinţă sau detentorul precar va fi obligat, la cerere, şi la restituirea fructelor produse de bun până la
înapoierea acestuia către proprietar.
Din coroborarea art. 566 alin.(2) cu art. 948 alin.(5) C.civ. rezultă că, în măsura în care proprietarul-
reclamant solicită restituirea fructelor produse de bunul revendicat, pârâtul - posesor de rea-credinţă sau
detentor precar - va fi obligat la remiterea fructelor produse de bun şi percepute până la înapoierea
bunului către proprietar şi a contravalorii celor pe care nu le-a perceput sau pe care le-a consumat ori
înstrăinat sau care au pierit, cu excepţia situaţiei în care dovedeşte că ar fi pierit şi în cazul în care, la data
pieirii, ar fi fost la reclamant.
Cererea de restituire este prescriptibilă în termenul general de 3 ani dacă priveşte fructele civile sau
contravaloarea fructelor naturale ori industriale şi este imprescriptibilă extinctiv dacă are ca obiect
restituirea în natură a fructelor naturale ori industriale.

2.4.3. Restituirea cheltuielilor făcute cu privire la bunul revendicat şi pentru producerea şi culegerea
produselor
Potrivit alin.(3)-(4) ale art.566 C.civ., proprietarul poate fi obligat, la cerere, să restituie posesorului:
a. integral cheltuielile necesare pe care acesta din urmă le-a făcut;
b. cheltuielile utile în limita sporului de valoare, dacă prin lege nu se prevede altfel, spor care poate
depăşi sau nu aceste cheltuieli.
Cheltuielile voluptuarii, de lux, sau de plăcere sunt acele cheltuieli care nu sunt nici necesare şi nici
utile, dar care au fost făcute pentru plăcerea personală a posesorului. Acestea nu se restituie iar posesorul
va putea ridica accesoriile în care au fost materializate („însuşi lucrările efectuate cu aceste cheltuieli”),
însă numai dacă prin aceasta bunul nu se deteriorează [art.566 alin.(8) C.civ.].
Dacă aceste cheltuieli se concretizează într-o lucrare nouă („fie adăugată, fie autonomă” ) sunt
incidente dispoziţiile corespunzătoare din materia accesiunii imobiliare artificiale [alin.(9) al art.566
C.civ.].
Potrivit normelor generale din materia dreptului de retenţie, pârâtul poate să reţină bunul cât timp
proprietarul nu îl despăgubeşte pentru cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut pentru acel bun
[art.2495 alin.(1) C.civ.], cu excepţia situaţiei în care deţinerea bunului provine dintr-o faptă ilicită, este
abuzivă ori nelegală sau dacă bunul nu este susceptibil de urmărire silită, a celei în care posesorul a fost
de rea-credinţă la momentul efectuării respectivelor cheltuieli (art. 2496 C.civ.) şi atunci când
proprietarul oferă o garanţie suficientă [art.2499 alin.(1) C.civ.].
b. Pârâtul - posesor de rea-credinţă sau detentor precar -, potrivit art. 566 alin.(5) C.civ., are dreptul
să pretindă şi să primească de la proprietar cheltuielile necesare efectuate de el pentru producerea şi
culegerea produselor. El are un drept de retenţie asupra produselor (nu şi a bunului frugifer) până la
restituirea cheltuielilor făcute pentru producerea şi culegerea acestora, cu excepţia cazului în care
9
proprietarul furnizează pârâtului o garanţie îndestulătoare (reală sau personală ) şi a celui intrarea în
stăpânirea materială a bunului s-a făcut prin violenţă ori fraudă sau când produsele sunt bunuri perisabile
ori sunt supuse, ca urmare a trecerii unei perioade scurte de timp, unei scăderi semnificative a valorii lor
[art.566 alin.(6) şi (7) C.civ.].

§ 3. Alte acţiuni reale existente în dreptul civil român

3.1. Acţiunea confesorie
Acţiunea confesorie este reglementată de art. 669 (coroborat cu art.705, 754 şi 757 C.civ., după caz)
şi reprezintă acţiunea prin care reclamantul pretinde că este titularul unui drept real principal dezmembrat
din dreptul de proprietate privată şi solicită instanţei de judecată să oblige pe pârât (titularul dreptului de
proprietate sau un terţ) să-i permită exercitarea nestingherită a dreptului său.
Acţiunea confesorie este o acţiune reală, petitorie, în realizare şi:
- imprescriptibilă extinctiv dacă vizează dreptul de superficie [art. 669 alin.(2) C.civ.];
- prescriptibilă extinctiv dacă prin acesta se tinde la apărarea uzufructului, uzului, abitaţiei ori a
dreptului de servitute ( art. 2518 pct. 1 coroborat cu art. 705, 757 şi 754 C.civ.).

3.2. Acţiunea negatorie

Acţiunea negatorie este reglementată de art. 564 C.civ., potrivit căruia proprietarul poate intenta
acţiunea negatorie contra oricărei persoane care pretinde că este titularul vreunui drept real, altul decât cel
de proprietate, asupra bunului său, aceasta fiind imprescriptibilă.
Potrivit doctrinei, acţiunea negatorie este acea acţiune prin care titularul dreptului de proprietate
neagă existenţa unui dezmembrământ al dreptului de proprietate şi solicită instanţei să îl oblige pe pârât
să înceteze exercitarea nelegitimă a dreptului. Într-o altă definiţie se arată că „acţiunea negatorie este
acţiunea prin care reclamantul, care se pretinde proprietarul unui bun, îl cheamă în judecată pe pârât care
pretinde că are un dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra bunului respectiv, solicitând
instanţei să îi recunoască dreptul de proprietate şi să constate inexistenţa dezmembrământului”,
nepunându-se problema restituirii bunului.
Cum legea nu distinge, apreciem că acţiunea negatorie este acţiunea prin care proprietarul solicită
instanţei să îi recunoască dreptul de proprietate şi să constate inexistenţa dezmembrământului (sau a unei
garanţii reale ), indiferent dacă pârâtul exercită sau nu respectivul drept. În măsura în care bunul se află în
mâinile celui care se pretinde titular al unui dezmembrământ, cererea principală va trebui să fie însoţită de
o cerere privind încetarea exercitării nelegitime a dreptului şi restituirea bunului.
Reclamantul are obligaţia să probeze existenţa dreptului său de proprietate, iar pârâtul existenţa
dreptului său real principal, prin dovedirea titlului sau faptului juridic care constituie temeiul respectivului
dezmembrământ.
Acţiunea negatorie este o acţiune reală, petitorie, imprescriptibilă extinctiv „dar prescriptibilă
achizitiv, deoarece pârâtul poate invoca dobândirea dezmembrământului dreptului de proprietate prin
uzucapiune, dacă este compatibilă cu dreptul dedus judecăţii” şi în constatare sau în realizare, după caz.

3.3. Acţiunea în grăniţuire

Art.560 C.civ. („Obligaţia de grăniţuire”) dispune: „proprietarii terenurilor învecinate sunt obligaţi
să contribuie la grăniţuire prin reconstituirea hotarului şi fixarea semnelor corespunzătoare, suportând, în
mod egal, cheltuielile ocazionate de aceasta”.
Grăniţuirea reprezintă o operaţiunea materială de delimitare a două proprietăţi învecinate care
aparţin unor proprietari diferiţi, prin fixarea unor semne exterioare şi vizibile.
În caz de neînţelegere cu privire la delimitarea proprietăţilor învecinate, inclusiv când acestea ar fi
despărţite prin hotare mai vechi care nu au rezultat din înţelegerea proprietarilor vecini sau dintr-o
hotărâre judecătorească, sau a inexistenţei semnelor exterioare, proprietarii vecini au la îndemână
acţiunea în grăniţuire, prin aceasta reclamantul cerând ca instanţa să stabilească, prin semne exterioare,
hotarul dintre fondul său şi fondul învecinat al pârâtului (proprietar, titular al unui drept real sau chiar al
unui drept de folosinţă – drept de creanţă asupra terenului respectiv ).
10
 Nu este necesar să se dovedească existenţa dreptului de proprietate al reclamantului. Sarcina probei
revine ambelor părţi fiind admisibil orice mijloc de probă deoarece stabilirea limitei de hotar este o
chestiune de fapt.
Pentru a fi exercitată acţiunea în grăniţuire este necesar ca terenurile asupra cărora poartă dreptul
principal, să fie învecinate şi acestea să aibă proprietari diferiţi. Dacă există un drept de proprietate
comună pe cote părţi obişnuită sau în devălmăşie, acţiunea poate fi introdusă de un singur proprietar sau
devălmaş [art. 643 alin.(1) C.civ., respectiv art.345 alin.(2) C.civ.], împotriva proprietarului
(proprietarilor) terenului vecin, dar nu împotriva coproprietarului sau codevălmaşului său.
Dreptul de a cere grăniţuirea poate aparţine şi nudului proprietar, uzufructuarului, uzuarului,
superficiarului sau posesorului deoarece în favoarea lui operează o prezumţie de proprietate, dar nu şi
chiriaşului sau arendaşului.
Acţiunea în grăniţuire este o acţiune reală, imobiliară, petitorie şi imprescriptibilă, distinctă de
acţiunea în revendicare. Dacă reclamantul solicită şi obligarea pârâtului la restituirea unei părţi din teren,
el va trebui să dovedească dreptul de proprietate asupra porţiunii respective, acţiunea având în acest caz
caracterul complex, în grăniţuire cât şi în revendicare.
Hotărârea judecătorească de grăniţuire nu are putere de lucru judecat într-o acţiune ulterioară în
revendicare şi are caracter declarativ, dar are putere de lucru judecat în cazul unei noi acţiuni în grăniţuire
atâta timp cât există respectivele semne de proprietate.

§ 4. Apărarea dreptului de proprietate publică şi a drepturilor reale principale întemeiate pe aceasta

Apărarea dreptului de proprietate publică este reglementată de art. 865 C.civ. potrivit căruia
obligaţia apărării în justiţie a proprietăţii publice (luarea tuturor măsurilor necesare ) revine titularului
[alin.(1)], titularii drepturilor corespunzătoare proprietăţii publice fiind obligaţi să îl informeze pe titularul
dreptului de proprietate publică cu privire la orice tulburare adusă dreptului de proprietate publică şi să îl
introducă în proces pe acesta din urmă, în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă [alin.(2)].
Alin. (3) al art. 865 C.civ. reprezintă o aplicaţie a regulii generale înscrise în art. 554 alin.(2) C.civ.
potrivit căreia „dacă prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile aplicabile dreptului de proprietate privată
se aplică şi dreptului de proprietate publică, însă numai în măsura în care sunt compatibile cu acesta din
urmă”. Astfel, prevederile art. 563 C.civ. privitoare la acţiunea în revendicare a bunurilor proprietate
privată, precum şi efectele admiterii acţiunii în revendicare stabilite de art. 566 C.civ. se aplică în mod
corespunzător şi revendicării bunurilor proprietate publică.
Potrivit art. 223 C.civ., în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular
de drepturi şi obligaţii, statul participă prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazul în care legea
stabileşte un alt organ în acest sens, iar unităţile administrativ-teritoriale prin organele prevăzute de lege,
respectiv consiliile judeţene, Consiliul General al Municipiului Bucureşti sau consiliile locale.
Astfel, statul, prin Ministerul Finanţelor Publice, sau unităţile administrativ teritoriale, prin
consiliile judeţene, Consiliul General al Municipiului Bucureşti sau consiliile locale, după caz, în calitate
de reclamant, dacă nu au stăpânirea materială a unui bun proprietate publică, prin acţiunea în revendicare,
cheamă în judecată pe pârâtul care are această stăpânire, solicitând instanţei să îi recunoască dreptul de
proprietate publică şi să dispună obligarea pârâtului la restituirea stăpânirii materiale a bunului respectiv.
Acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul de proprietate publică este o acţiune reală, petitorie,
imprescriptibilă şi în realizare. Este imprescriptibilă (fără excepţie ) atât extinctiv, cât şi achizitiv
deoarece, potrivit art. 136 alin.(4) din Constituţie, bunurile proprietate publică sunt inalienabile (şi, pe
cale de consecinţă, şi insesizabile).
Dreptul de administrare, dreptul de concesiune şi dreptul de folosinţă cu titlu gratuit sunt apărate
printr-o acţiune reală, petitorie, imprescriptibilă şi în realizare. Acţiunea este imprescriptibilă deoarece şi
dreptul de proprietate publică este imprescriptibil.
Această acţiune este asemănătoare cu acţiunea confesorie [art. 696 alin.(1) coroborat cu art. 870
alin.(2), art. 873 alin.(2) şi art. 875 alin.(2) C.civ.] şi a fost definită, în doctrină, ca fiind acţiunea
confesorie întemeiată pe dreptul de administrare, dreptul de concesiune sau dreptul de folosinţă cu titlu
gratuit prin care cel care se pretinde titularul unui asemenea drept, dar nu are stăpânirea materială a
bunului, îl cheamă în justiţie pe pârât (inclusiv titularul dreptului de proprietate), care are această

11
stăpânire, solicitând instanţei de judecată să îi recunoască dreptul real respectiv şi să îl oblige pe pârât la
predarea/restituirea stăpânirii materiale a bunului.
Reclamant poate fi titularul dreptului de administrare [art. 870 alin.(1) C.civ.], titularul dreptului de
concesiune [art. 873 alin.(1) C.civ.] sau titularul dreptului de folosinţă cu titlu gratuit [art. 875 alin.(1)
C.civ.], atâta timp cât dreptul său există.
În litigiile privitoare la dreptul de administrare, statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor
Publice, iar unităţile administrativ-teritoriale de către consiliile judeţene, de Consiliul General al
Municipiului Bucureşti sau de consiliile locale, care dau mandat scris, în fiecare caz, preşedintelui
consiliului judeţean ori primarului, care, la rândul său, poate desemna un alt funcţionar de stat sau un
avocat care să îl reprezinte în faţa instanţei [art. 12 alin.(5) din Legea nr. 213/1998 ].
Reclamantul are sarcina probei existenţei dreptului real corespunzător dreptului de proprietate
publică care poate fi făcută doar prin modurile specifice de constituire a acestor drepturi.

12