-Curs 9-

Apararea Dreptului de Proprietate si a celorlalte Drepturi Reale

Obiective
– prezentarea modurilor de apărare a dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale în raport de
reglementările noului Cod civil;

– analizarea acţiunii în revendicare;

– prezentarea condiţiilor de exercitare a acţiunii în revendicare mobiliară şi imobiliară;

– însuşirea unor cunoştinţe referitoare la reglementările legale în materia apărării dreptului de

proprietate.

Notiuni Cheie
- acţiunea în revendicare, acţiunea în grăniţuire, acţiunea negatorie, acţiunea confesorie, acţiunile de carte
funciară.

Cuprins Lectie

APĂRAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE ŞI A CELORLALTE DREPTURI REALE

Apărarea dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale se realizează prin intermediul acţiunilor
petitorii.

Din categoria acţiunilor petitorii fac parte:

- acţiunea în revendicare;

- acţiunea în grăniţuire;

- acţiunea negatorie;

- acţiunea confesorie;

- acţiunile de carte funciară.

Titularul dreptului real încălcat sau contestat are exclusivitatea exercitării acţiunilor petitorii, deoarece
acestea privesc însăşi fondul dreptului.

1. Acţiunea în revendicare
Noţiunea

Acţiunea în revendicare este acţiunea reală petitorie prin care reclamantul solicită instanţei de judecată să-
i recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun determinat şi să-l oblige pe pârât la restituirea posesiei
bunului.
 Conform art. 563 alin.1 din Noul Cod civil, proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o
altă persoană care îl deţine fără drept. El are, de asemenea, dreptul la despăgubiri, dacă este cazul.

Reglementarea legală

Acţiunea în revendicare este reglementată în art.563, art.565, art.566 şi art. 865 alin.3 din Noul Cod
civil.

Caracterele juridice

Sub aspectul caracterelor juridice, acţiunea în revendicare este o acţiune reală, petitorie, imprescriptibilă şi
în realizare.

• acţiunea în revendicare este o acţiune reală. Acest caracter rezultă din faptul că ea pune în discuţie
existenţa dreptului de proprietate, care este un drept real, prin însăşi natura sa, opozabil erga
omnes;
• acţiunea în revendicare este o acţiune petitorie prin care se apără dreptul de proprietate,
deosebindu-se de acţiunile posesorii prin care se apără posesia;
• acţiunea în revendicare este imprescriptibilă sub aspect extinctiv, ceea ce înseamnă că oricât timp
nu ar fi exercitată, nu se stinge decât odată cu stingerea dreptului de proprietate pe care îl însoţeşte
şi îl apără. Acest caracter juridic al acţiunii în revendicare decurge din caracterul perpetuu al
dreptului de proprietate.
De la acest caracter juridic există doua excepţii:

- potrivit art. 520 din Codul de procedură civilă, modificat prin O.U.G. nr. 138/2000, aprobată cu
modificări şi completări prin Legea nr. 219/2005, orice cerere de evicţiune, totală sau parţială, privind imobilul
adjudecat la licitaţie publică se prescrie in termen de 3 ani de la data înscrierii actului de adjudecare în cartea
funciară. Această prescripţie curge şi împotriva dispăruţilor, minorilor şi persoanelor puse sub interdicţie;

- conform art. 572 din Noul Cod civil, în materia avulsiunii termenul de prescripţie extinctivă este de
un an.Această excepţie nu-şi găseşte aplicarea in cazul în care pământul constituie proprietate publică.

• Acţiunea în revendicare este o acţiune în realizare, deosebindu-se de acţiunea în constatare,

deoarece tinde nu numai la recunoaşterea dreptului de proprietate ci şi la realizarea acestuia, prin
restituirea stăpânirii materiale.

Condiţiile de exercitare ale acţiunii în revendicare

Condiţiile de exercitare a acţiunii în revendicare privesc titularul acţiunii şi bunurile ce pot forma
obiectul acesteia.

Titularul acţiunii

Titularul acţiunii în revendicare este titularul dreptului de proprietate al bunului revendicat, în raport
de dispoziţiile art.563 alin. 1 din Noul Cod civil care prevede că proprietarul unui bun are dreptul de a-l
revendica.

Un aspect interesant referitor la condiţiile de exercitare a acţiunii în revendicare îl reprezintă

posibilitatea exercitării acţiunii în revendicare asupra unui bun deţinut în coproprietate de către mai multe
persoane. În această privinţă, în dreptul naţional s-a aratat că pentru ipoteza revendicării unui bun proprietate
comună pe cote – părţi se admite că legitimarea procesuală activă aparţine tuturor titularilor dreptului de
proprietate comună, astfel că acţiunea în revendicarea bunului proprietate comună deţinut de o terţă
persoană trebuie introdusă de toţi coproprietarii. În doctrină s-a argumentat că din principiul potrivit căruia
nici unul dintre coproprietari nu are un drep exlusiv asupra unei fracţiuni materiale din bun decurge regula
unanimităţii, care impune existenţa acordului de voinţă al tuturor copăraşilor pentru efectuarea unui act având
ca obiect întregul bun.

Fiind o acţiune petitorie, care se întemeiază în mod direct pe dreptul de proprietate, în doctrină s-a susţinut
că acţiunea în revendicare nu poate fi exercitată ca titular decât de proprietarul exclusiv al bunului.

Alţi autori au susţinut şi opinia contrară, în sensul că acţiunea în revendicare poate fi exercitată şi de un
singur coindivizar .

Această regulă a unanimităţii a fost analizată şi în hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului
dată în cauza Lupaş şi alţii c. României, reclamanţii adresându-se Curţii, ca urmare a faptului că instanţele
naţionale au respins acţiunea în revendicare formulată doar de unii dintre coproprietari, ca inadmisibilă.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constat o încălcare a dispoziţiilor art. 6 par. 1 din Convenţia
europeană a drepturilor omului (CEDO), dreptul la un proces echitabil, care prevede că „orice persoană are
dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o
instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi
obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva
sa ...”. În motivarea hotărârii, Curtea a aratat faptul că art. 6 par. 1 din CEDO garantează fiecăruia dreptul ca
o instanţă să ia cunoştinţă de orice contestaţie referitoare la drepturile şi obligaţiile cu caracter civil, că
„dreptul de acces la un tribunal nu este absolut. El poate conduce la restricţii admise implicit, deoarece se
referă prin chiar natura sa la o reglementare din partea statului. Elaborând o asemenea reglementare, statele
beneficiază de o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, restricţiile aplicate nu ar putea restrânge
accesul deschis individului în aşa fel încât sau până la punctul că dreptul este atins în substanţa sa însăşi.
De asemenea, ele nu se armonizează cu art. 6 par. 1 decât dacă urmăresc un scop legitim şi dacă există un
raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat”. Astfel, reglementările referitoare
la formalităţile de respectare pentru a formula o cerere în faţa instanţei vizează să „asigure buna administraţie
a justiţiei şi respectarea, în principal, a principiului siguranţei juridice”, or, în acest domeniu rolul Curţii „nu
este de a examina in abstracto legislaţia şi practica internă pertinentă” ci de a descoperi dacă felul în care a
fost soluţionată cererea reclamanţilor a încălcat Convenţia.

Referitor la cauza dedusă judecăţii, Curtea a aratat că „îi revine sarcina să verifice dacă regula
unanimităţii aplicată în speţă de către instanţele interne era clară, accesibilă şi previzibilă în sensul
jurisprudenţei Curţii, dacă limitarea pe care ea o impune dreptului reclmanţilor de acces la o instanţă urmărea
un scop legitim şi dacă era proporţională cu acesta din urmă”. Astfel, s-a motivat că „regula în chestiune este
o construcţie jurisprudenţială care nu decurge dintr-o dispoziţie procedurală specifică dar care este inspirată
din particularităţile acţiunii în revendicare”. Or, „având în vedere că această regulă jurisprudenţială era urmată
de majoritatea instanţelor interne, Curtea poate admite că era clară şi accesibilă, şi că aplicarea sa în speţă
era previzibilă. Curte poate, de asemenea, admite că urmărea un scop legitim, şi anume protecţia drepturilor
tuturor moştenitorilor foştilor coproprietari ai bunului”.

Aceste aspecte fiind constatate, „rămâne de aflat dacă cerând să dobândească acordul tuturor moştenitorilor
foştilor coproprietari, instanţele au impus reclamanţilor o sarcină disproporţionată care întrerupe echilibrul
just dintre, pe de o parte, preocuparea legitimă de a proteja drepturile tuturor moştenitorilor, şi, pe de altă
parte, dreptul reclamantului de acces la o instanţă pentru a revendica cotele – părţi ale bunului indiviz”.

Reclamanţii au invocat faptul că acţiunea în revendicare trebuie calificată ca fiind un act de conservare, act
aflat la dispoziţia fiecărui coproprietar şi care este în avantajul tuturor coindivizarilor, în timp ce Guvernul a
susţinut că, „pe baza importantelor consecinţe pe care dreptul intern le acordă rezultatului unei asemenea
acţiuni, acordul tuturor coproprietarilor este necesar, ca şi pentru orice act de dispoziţie asupra bunului”. Faţă
de aceste susţineri ale părţilor a constatat că „regula unanimităţii nu numai că a împiedicat reclamanţii să
beneficieze de examinarea temeiniciei acţiunilor lor din partea instanţelor, ci, în realitate, ţinând cont de
circumstanţele deosebite ale speţei şi în special de data naţionalizării şi de dificultăţile ce decurg de aici
pentru a identifica moştenitorii unui fost coproprietar precum şi refuzul moştenitorului unui alt coproprietar de
a se alătura acţiunii lor, ea, reprezintă un obstacol de nedepăşit pentru orice tentativă viitoare de revendicare
a bunurilor indivize”.

În consecinţă, „amintind că orice dispoziţie a Convenţiei sau protocoalelor sale trebuie interpretată în aşa
fel încât să garanteze drepturi concrete şi efective şi nu teoretice şi iluzorii”, Curtea nu poate accepta
argumentul privitor la faptul că respingerea acţiunilor acţiunilor reclamanţilor nu reprezintă decât o restricţie
temporară a dreptului lor de acces la o instanţă, având în vedere şi faptul că nu a fost indicat niciun alt mijloc
juridic de natură să permită reclamanţilor să-şi susţină drepturile succesorale. „În lumina consideraţiilor de
mai sus, Curtea consideră că aplicarea strictă a regulei unanimităţii a impus reclamanţilor o sarcină
disproporţionată care i-a privat de orice posibilitate clară şi concretă ca instanţele să decidă asupra cererilor
de restituire a terenurilor în litigiu, aducând astfel atingere substanţei însăşi a drepturilor de acces la o
instanţă. Prin urmare, s-a încălcat art. 6 par. 1 din Convenţie”.

În cauza Lupaş c. României, Curtea s-a pronunţat cu privire la încălcarea dreptului la un proces echitabil,
având în vedere situaţia de fapt concretă, arătând că „ţinând cont de circumstanţele deosebite ale speţei şi
în special de data naţionalizării şi de dificultăţile ce decurg de aici pentru a identifica moştenitorii unui fost
coproprietar precum şi refuzul moştenitorului unui alt coproprietar de a se alătura acţiunii lor” principiului
unanimităţii reprezintă în cazul de faţă un obstacol de nedepăşit pentru orice tentativă viitoare de revendicare
a bunurilor indivize.

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a determinat modificarea concepţiei în materia regulii
unanimităţii, reglementându-se în mod expres situaţia coproprietarilor ăn Noul Cod civil, în sensul că fiecare
coproprietar poate sta singur în justiţie, indiferent de calitatea procesuală, în orice acţiune privitoare la
coproprietate, inclusiv în cazul acţiunii în revendicare.

Noul Cod civil a rezolvat această problemă în art.643 care în alin.1 dispune că fiecare coproprietar poate
sta singur în justiţie, indiferent de calitatea procesuală, în orice acţiune privitoare la coproprietate, inclusiv în
cazul acţiunii în revendicare, alin. 2 prevede că hotărârile judecătoreşti pronunţate în folosul coproprietăţii
profită tuturor coproprietarilor, iar în alin.3 se precizează că dacă acţiunea nu este introdusă de toţi
coproprietarii, pârâtul poate cere instanţei introducerea în cauză a celorlalţi coproprietari, în calitate de
reclamanţi, în termenul şi condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă pentru chemarea în judecată a
altor persoane.

Regula admisibilităţii promovării de către un singur coproprietar a acţiunii în revendicare cu privire la bunul
indiviz este compensată de facultatea oferită pârâtului de a solicita introducerea în cauză în calitate de
reclamanţi, în termenul şi condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă pentru chemarea în judecată a
altor persoane.

Sub aspectul calităţii procesuale pasive, acţiunea în rvendicare poate fi promovată atât împotriva unui
posesor, cât şi împotriva oricărei persoane care deţine bunul fără drept.

Referitor la aplicarea acestor dispoziţii acţiunilor în revendicare înregistrate anterior intrării în vigoare a
Noului Cod civil, potrivit art.63 din Legea nr.71/2011, dispoziţiile art.643 alin.1 şi 2 din Codul civil se aplică şi
în cazurile în care hotărârea judecătorească nu a rămas definitivă până la data intrării în vigoare a Codului
civil, iar cele ale art.643 alin.3 se aplică şi în situaţiile în care pricina nu a fost soluţionată în primă instanţă
până la data intrării în vigoare a Codului Civil.

Astfel, sub aspectul aplicării legii în timp, dispoziţiile cu privire la calitatea de titular al
acţiunii în revendicare a unui bun aflat în coproprietate comună pe cote – părţi,
instituite de art.643 din Noul Cod civil sunt de imediată aplicare, fiind astfel înlăturată
regula unanimităţii pentru cauzele soluţionate în care hotărârea judecătorească nu a
rămas definitivă până la data intrării în vigoare a Noului Cod civil, 1 octombrie 2011.

Obiectul material al acţiunii în revendicare

Obiectul material al acţiunii în revendicare este constituit numai din bunuri imobile sau
mobile individual determinate, aflate în posesie nelegitimă a pârâtului. Aceasta
înseamnă că titularul acţiunii trebuie să dovedească nu numai dreptul de proprietate,
ci şi identitatea bunului revendicat.

Totodată, acţiunea în revendicare nu poate avea ca obiect bunuri incorporale, cu

excepţia titlurilor de purtător.
Categorii de acţiuni în revendicare

Doctrina şi practica judiciară au conturat regimul acţiunii în revendicare pe baza

principiilor generale ale dreptului civil şi a dispoziţiilor Codului Civil referitoare la
bunurile mobile şi la bunurile imobile şi s-a impus distincţia între acţiunea în
revendicarea bunurilor imobile şi acţiunea având ca obiect bunurile mobile.

Acţiunea în revendicare imobiliară

Proba dreptului de proprietate

Reclamantul este acela care trebuie să facă dovada că este titularul dreptului de
proprietate asupra bunului revendicat.

Pârâtul posesor are o situaţie pasivă, deoarece în favoarea lui operează o prezumţie
relativă de proprietate dedusă din simplul fapt al posesiei.

Dovada dreptului de proprietate asupra imobilelor înscrise în cartea funciară se

face cu extrasul de carte funciară, conform art.565 din Noul Cod civil.

Reclamantul trebuie să facă dovada că titlul pe care-l deţine emană de la adevăratul

proprietar, care la rândul său a dobândit de la un adevărat proprietar, şi aşa mai
departe, pe scara tuturor autorilor anteriori.

O asemenea probă este adeseori imposibil de realizat, de unde şi denumirea de

probatio diabolica.

Practica judiciară a elaborat o serie de reguli care se aplică în soluţionarea diferitelor

ipoteze:

1. Astfel, prima ipoteză este aceea în care ambele părţi prezintă titluri scrise privind
dreptul de proprietate.

În această ipoteză se disting două situaţii: după cum titlurile provin de la acelaşi autor
sau de la autori diferiţi.

a) În situaţia în care ambele titluri, al reclamantului şi al pârâtului, emană de la acelaşi

autor (de exemplu au cumpărat de la aceeaşi persoană), instanţa de judecată va
examina dacă părţile au îndeplinit sau nu formalităţile de publicitate imobiliară.

- Dacă s-a efectuat publicitatea, va avea câştig de cauză partea care a transcris actul
în cartea funciară sau cea care a transcris mai întâi, potrivit principiului „qui prior
tempore, potior jure”. Cel care a transcris primul titlul său va avea câştig de cauză,
chiar dacă data titlului său este ulterioară datei titlului invocat de partea care a făcut
ulterior transcrierea.

- Dacă nici una dintre părţi nu a îndeplinit formalităţile de publicitate imobiliară, va

câştiga partea al cărei titlu are data cea mai veche. De la această regulă există o
excepţie, respectiv situaţia in care ambele părţi produc câte un testament, cu privire
la acelaşi bun, provenind de la acelaşi autor. De exemplu, în primul testament,
testatorul lasă bunul imobil unei persoane, iar ulterior, printr-un alt testament lasă
acelaşi bun altei persoane. Fiind vorba de două testamente succesive rezultă că al
doilea testament reprezintă o revocare a primului.

b) În situaţia în care titlurile prezentate de părţi provin de la autori diferiţi instanţa va

compara titlurile şi va da câştig de cauză părţii al cărei titlu provine de la autorul al
cărui drept este preferabil, făcând aplicarea principiului “nemo plus juris ad alium
transferre potest, quam ipse habet”

2. A doua ipoteză este aceea când numai o parte deţine titlu privind proprietatea
bunului revendicat:

- în cazul în care reclamantul are titlu, el va câştiga procesul dacă titlul îndeplineşte
două condiţii: emană de la un terţ şi nu de la reclamantul însuşi, iar data certă a titlului
este anterioară datei la care pârâtul a intrat in posesia bunului imobil;
- în situaţia în care pârâtul are titlu, acţiunea reclamantului va fi respinsă.
3. În cea de-a treia ipoteză, nici una dintre părţi nu poate invoca un titlu şi nici
dobândirea bunului imobil prin prescripţie achizitivă ori prin ocupaţiune.
Instanţa de judecată va respinge acţiunea întrucât în favoarea posesorului actual (pârâtul) operează
prezumţia de proprietate (art.919 alin.1 şi 2 din Noul Cod civil), iar, în ipoteze identice, mai bună este situaţia
celui care exercită posesia, conform adagiului in pari causa, melior est causa possidentis.

Motivul respingerii acţiunii în revendicare într-o asemenea situaţie îl reprezintă şi faptul că în cazul acţiunilor
în revendicare se discută chiar existenţa dreptului de proprietate, iar dacă reclamantul nu deţine titlu, nimic
nu îl împiedică să formuleze o acţiune posesorie, dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru o
astfel de cerere, iar în cadrul acţiunilor posesorii se compară posesiile.

Acţiunea în revendicare mobiliară

Prezumţia de proprietate instituită de art. 937 alin. 1 Cod civil

Referitor la dobândirea proprietăţii mobiliare prin posesia de bună-credinţă, art.937 din Noul Cod civil prevede în alin.
1 că persoana care, cu bună-credinţă, încheie cu un neproprietar un act translativ de proprietate cu titlu oneros având ca
obiect un bun mobil devine proprietarul acelui bun din momentul luării sale în posesie efectivă.

Astfel, spre deosebire de revendicarea imobiliară în care posesia instituie doar o

prezumţie relativă de proprietate, care poate fi răsturnată prin proba contrarie,
revendicarea bunurilor mobile, în majoritatea cazurilor devine imposibilă datorită
prezumţiei absolute de proprietate pe care o conferă posesia bunurilor mobile.

Chiar dacă posesorul nu are niciun înscris sau nu produce nicio probă cu privire la
titlul său de dobândire a bunului mobil, legea prezumă că posesia valorează titlu de
proprietate, fără a mai fi nevoie de nicio dovadă.

1. Bunurile mobile în privinţa cărora se aplică prezumţia

Regula menţionată se aplică cu condiţia ca bunurile mobile să fie corporale deoarece acestea sunt
susceptibile de posesiune (de detenţiune materială).

Cu caracter de excepţie, regula se aplică şi unor bunuri incorporale, cum ar fi titlurilor la purtător, dată fiind
corporalitatea drepturilor pe care le reprezintă, apropiindu-le în acest fel de natura bunurilor corporale.
 Reprezintă titluri la purtător: acţiunile societăţilor, obligaţiile emise de stat şi societăţile comerciale pe acţiuni,
acţiunile la purtător şi certificatele de proprietate.

A doua condiţie pe care trebuie să o îndeplinească bunul mobil este aceea ca el să fie privit în mod individual.
Regula cuprinsă în art. 937 alin. 1 din Noul Cod civil nu se aplică bunurilor care formează o universalitate
(de exemplu, succesiunea mobiliară), precum şi fondului de comerţ, fie pentru că este o universalitate, fie că
este o valoare incorporală.

Regula instituită de art.937 alin. 1 din Noul Cod civil nu se aplică nici bunurilor
mobile prin natura lor care au devenit bunuri imobile prin destinaţie şi nici bunurilor
mobile proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ – teritoriale ca
bunuri imprescriotibile, extinctiv şi achizitiv.
2. Persoanele care pot invoca prezumţia de proprietate

Prevederile art. 937 alin.1 din Noul Cod civil pot fi invocate în favoarea sa numai de terţul dobânditor,
care primeşte bunul de la un detentor precar, căruia adevăratul proprietar i l-a încredinţat de bunăvoie.
Aceasta înseamnă că detentorii precari, adică acele persoane care deţin bunul mobil de la proprietar, în baza
unui titlu, cum ar fi contractul de depozit, contractul de comodat sau contractul de închiriere, nu se pot prevala
de dispoziţiile art. 937 alin. 1 Cod civil.

Lipsa de diligenţă a adevăratului proprietar în alegerea persoanei căreia i-a încredinţat bunul, poate
fi acoperită de principiul potrivit căruia trebuie protejat cel care luptă să evite o pagubă (certat de damno
vitando) nu cel care doreşte să păstreze un câştig (certat de lucro captando)

3.Condiţiile posesiei pentru a fi aplicată prezumţia

Pentru a se putea invoca dispoziţiile art. 937 alin. 1 din Noul Cod civil, posesia terţului dobânditor trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:

1) să fie reală, adică să existe concomitent şi cumulativ ambele elemente ale posesiei, animus şi corpus, în
persoana terţului dobânditor;

2) să fie utilă, adică să nu fie afectată de vicii. Această calitate a posesiei de a fi utilă reprezintă o prezumţie
relativă, care poate fi răsturnată prin proba contrarie, făcută de adevăratul proprietar.

3) să fie de bună-credinţă, adică persoana care o invocă să aibă convingerea că a dobândit bunul mobil de
la adevăratul proprietar, în sensul că nu a cunoscut şi nu putea să cunoască că a dobândit bunul de la un
neproprietar.

Situaţia reglementată de art.937 alin.2 din Noul Cod civil

Conform art.937 alin.2 din Noul Cod civil, bunul pierdut sau furat poate fi revendicat de la posesorul de
bună-credinţă, dacă acţiunea este intentată, sub sancţiunea decăderii, în termen de 3 ani de la data la care
proprietarul a pierdut stăpânirea materială a bunului.

Acţiunea în revendicare împotriva posesorului de bună-credinţă este întemeiată dacă a fost intentată înainte
de expirarea termenului de 3 ani de la data la care proprietarul s-a desesizat de bunul său, termenul de 3
ani fiind un termen de decădere.

În concluzie, art. 937 alin. 2 din Noul Cod civil reglementează dreptul proprietarului unui bun care a fost
deposedat involuntar de bun, ca urmare a pierderii sau a furtului acestuia, de a formula o acţiune în
revendicare, intentată împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă al bunului. Sub sancţiunea decăderii, o
asemenea acţiune poate fi formulată numai într-un termen de 3 ani, care se calculează de la data la care
proprietarul a pierdut stăpânirea bunului.

Riscul insolvabilităţii înstrăinătorului este suportat de către terţul dobânditor.

Situaţia reglementată de art.937 alin.3 din Noul Cod civil

Art. 937 alin.3 din Noul Cod civil prevede că dacă bunul pierdut sau furat a fost cumpărat dintr-un
loc ori de la o persoană care vinde în mod obişnuit bunuri de acelaşi fel ori dacă a fost adjudecat la o licitaţie
publică, iar acţiunea în revendicare a fost introdusă înăuntrul termenului de 3 ani, posesorul de bună-credinţă
poate reţine bunul până la indemnizarea sa integrală pentru preţul plătit vânzătorului.

În această situaţie se nasc două raporturi juridice obligaţionale:

1. între posesorul de bună-credinţă şi uzurpator, sau transmiţătorul intermediar;

2. între posesorul bunului mobil şi proprietari.
Posesorul de bună-credinţă are un drept de creanţă atât împotriva proprietarului ce revendică bunul,
pentru preţul plătit înstrăinatorului, precum şi împotriva înstrăinătorului, astfel că va putea să recupereze
valoarea creanţei de la oricare dintre debitori.

Proprietarul bunului mobil are la îndemână o acţiune în regres, împotriva uzurpatorului.

Împotriva proprietarului, posesorul de bună-credinţă are şi un drept de retenţie, putând să reţină

bunul mobil până când proprietarul va intoarce posesorului preţul plătit uzurpatorului.

Riscul insolvabilităţii înstrăinătorului este în sarcina proprietarului bunului, întrucât dobânditorului de

bună-credinţă nu i se poate imputa lipsa de diligenţă.

Efectele acţiunii în revendicare

Efectele admiterii acţiunii în revendicare sunt reglementate în art. 566 din Noul Cod
civil.

Dacă acţiunea în revendicare a fost admisă, atunci instanţa de judecată recunoaşte

dreptul de proprietate reclamantului şi pe cale de consecinţă se produc următoarele
efecte:

•&νβσπ;restituirea lucrului revendicat;

•&νβσπ;restituirea fructelor;
•&νβσπ;restituirea cheltuielilor necesare şi utile efectuate de posesorul pârât cu lucrul pe
care trebuie să-l restituie.
Restituirea lucrului revendicat

Potrivit art. 563 alin. 4 din Noul Cod civil, hotărârea judecătorească prin care s-a
admis acţiunea în revendicare este opozabilă şi poate fi executată şi împotriva terţului
dobânditor, în condiţiile Codului de procedură civilă.

Ca efect al admiterii acţiunii în revendicare, pârâtul va fi obligat la restituirea bunului

sau la despăgubiri, dacă bunul a pierdut din culpa sa ori a fost înstrăinat, astfel cum
prevede art. 566 alin. 1 din Noul Cod civil.

Lucrul reintră în patrimoniul proprietarului liber de orice sarcini, potrivit principiului

resoluto jure dantis, rezolvitur jus accipientis (desfiinţarea dreptului transmiţătorului
duce la desfiinţarea dreptului dobânditorului).
În principiu, restituirea bunului se face în natură, iar atunci când acest lucru nu mai
este posibil (bunul a pierit în mod fortuit sau din culpa posesorului) restituirea se face
prin echivalent, urmând a fi avută în vedere valoarea bunului.

Restituirea fructelor

Dacă lucrul revendicat a produs fructe, în ceea ce priveşte restituirea lor, se face
distincţie între situaţia în care posesorul pârât a fost de bună credinţă şi situaţia în care
a fost de rea credinţă.

Posesorul de bună credinţă, adică cel care nu a cunoscut viciul titlului său, va putea
să reţină fructele percepute până la data introducerii acţiunii în revendicare de către
adevăratul proprietar . În schimb, el va fi obligat să restituie fructele pe care le-a
perceput după data intentării acţiunii în revendicare, deoarece se consideră că buna
sa credinţă a încetat din momentul în care a luat la cunoştinţă de acţiune, deci de
existenţa viciului titlului său.

Posesorul de rea credinţă va fi obligat să restituie toate fructele lucrului

percepute sau nepercepute, ori valoarea acestora dacă le-a consumat sau a neglijat
să le perceapă. El va avea dreptul să reţină din valoarea fructelor, cheltuielile care au
fost necesare pentru producerea şi perceperea fructelor, deoarece aceste cheltuieli ar
fi fost făcute şi de către adevăratul proprietar.

Obligaţia de restituire a fructelor produse de bun până la înapoierea acestuia

către proprietar o are, alături de posesorul de rea-credinţă, şi detentorul precar.

Restituirea cheltuielilor
Cheltuielile făcute de posesorul pârât cu lucrul pe care-l restituie pot fi de trei categorii:

1. cheltuieli necesare;

2. cheltuieli utile;

3. cheltuieli voluptuarii.

Cheltuielile necesare sunt cele făcute pentru conservarea lucrului, iar

proprietarul trebuie să le restituie integral posesorului, la cererea acestuia, indiferent
dacă acesta a fost de bună sau de rea-credinţă. Posesorul, indiferent că este de bună
ori de rea credinţă, are dreptul să pretindă de la proprietar restituirea integrală a
acestora, deoarece şi proprietarul le-ar fi făcut pentru conservarea bunului.

Cheltuielile utile sunt acele cheltuieli care au sporit valoarea lucrului sau au
crescut gradul de utilitate al acestuia. De exemplu, cheltuielile efectuate cu
introducerea gazelor naturale pentru încălzirea unui imobil pot fi calificate drept
cheltuieli utile.
 Cheltuielile utile se restituie atât de posesorul de bună credinţă cât şi de
posesorul de rea credinţă, în măsura sporului de valoare adus lucrului, calculat la data
restituirii.

Cheltuielile voluptuare sau de simplă plăcere, au caracter de lux sau de înfrumuseţare

a bunului, pe care posesorul le-a făcut pentru plăcerea lui personală şi care nu sporesc
valoarea lucrului. Aceste cheltuieli nu sunt datorate de proprietar, în raport de
dispoziţiile art. 566 alin. 8 din Noul Cod civil, care prevede că proprietarul nu este dator
să acopere cheltuielile voluptuare, iar posesorul are dreptul de a-şi însuşi lucrările
efectuate cu aceste cheltuieli, numai dacă prin aceasta bunul nu se deteriorează.

Potrivit art. 566 alin 5 din Noul Cod civil, proprietarul va putea fi obligat, la cerere, la
restituirea cheltuielilor necesare pentru producerea şi culegerea fructelor sau a
productelor.

Până la restituirea cheltuielilor de către reclamant, pârâtul are un drept de retenţie

asupra produselor, cu excepţia cazului în care proprietarul furnizează pârâtului o
garanţie îndestulătoare.

Dreptul de retenţie nu poate fi exercitat în niciun caz asupra bunului frugifer sau când
intrarea în stăpânirea materială a bunului s-a făcut prin violenţă ori fraudă, sau când
produsele sunt bunuri perisabile, ori sunt supuse, ca urmare a trecerii unei perioade
scurte de timp, unei scăderi semnificative a valorii lor.

Articolul 566 alin. 9 din Noul Cod civil prevede că dispoziţiile referitoare la obligaţia
proprietarului de restituire a cheltuielilor necesare şi utile, precum şi cele privitoare la
cheltuielile voluptuare, se aplică numai în acele situaţii în care cheltuielile nu se
concretizează într-o lucrare nouă, caz în care sunt incidente dispoziţiile
corespunzătoare din materia accesiunii imobiliare artificiale.

Restituirea cheltuielilor necesare şi utile este fundamentată pe temeiul îmbogăţirii fără

justă cauză a adevăratului proprietar, din care ia naştere obligaţia de restituire către
posesorul neproprietar.

2.Acţiunea în grăniţuire

Noţiunea şi reglementarea legală

Potrivit art. 560 din Noul Cod civil, proprietarii terenurilor învecinate sunt obligaţi să
contribuie la grăniţuire prin reconstituirea hotarului şi fixarea semnelor
corespunzătoare, suportând, în mod egal, cheltuielile ocazionate de aceasta.

În sensul art. 560 Cod civil, grăniţuirea constituie o operaţiune de determinare prin
semne exterioare şi vizibile a limitelor dintre două proprietăţi limitrofe, pentru a se
cunoaşte cadrul fondului asupra căruia poartă dreptul de folosinţă al proprietarilor
celor două fonduri.

Spre deosebire de obligaţia de grăniţuiore, acţiunea în grăniţuire este acţiunea reală

prin care reclamantul solicită instanţei să determine, în contradictoriu cu pârâtul, prin
semne exterioare, întinderea proprietăţilor părţilor.
 Acţiunea în grăniţuire poate fi exercitată atât în situaţia în care nu există semne
vizibile ale liniei de hotar, care trebuie să separeu proprietăţile limitrofe, cât şi în
situaţia în care, deşi există între proprietăţile învecinate semne exterioare de
delimitare, totuşi acestea sunt controversate sau există îndoieli că ar fi amplasate pe
traseul hotarului dintre proprietăţi, stabilit prin voinţa părţilor sau pe cale judiciară.

Scopul grăniţuirii fiind stabilirea hotarului între proprietăţile aparţinând unor persoane
diferite, este cert că admisibilitatea acţiunii în grăniţuire este condiţionată de caracterul
limitrof al proprietăţilor.

Caracterele juridice ale acţiunii în grăniţuire

Acţiunea în grăniţuire prezintă următoarele caractere juridice:

- acţiune reală, deoarece se întemeiază pe dreptul de proprietate sau un alt drept

real;

- acţiune petitorie, deoarece are ca scop delimitarea proprietăţii limitrofe,

- acţiune imobiliară, pentru că prin acţiunea în grăniţuire se apără drepturi reale

imobiliare;

- imprescriptibilă, caracter care decurge din faptul că este o acţiune reală imobiliară;

- declarativă de drepturi, întrucât tinde la reconstituirea limitelor reale între

proprietăţile învecinate.

3. Acţiunea negatorie

Noţiunea

Acţiunea negatorie este acţiunea reală prin care reclamantul cere instanţei de
judecată să stabilească că pârâtul nu are un anumit drept real, dezmembrământ al
dreptului de proprietate (uz, uzufruct, abitaţie, servitute sau superficie) asupra bunului
aflat în proprietatea sa şi, ca atare, să fie obligat să înceteze exercitarea sa nelegitimă.
Potrivit art.564 alin.1 din Noul Cod civil, proprietarul poate intenta acţiunea negatorie contra oricărei persoane
care pretinde că este titularul vreunui drept real, altul decât cel de proprietate, asupra bunului său, iar alin.2 dispune că
dreptul la acţiunea negatorie este imprescriptibil.

Caracterele juridice ale acţiunii negatorii

Din definiţia prezentată rezultă că acţiunea negatorie prezintă următoarele caractere juridice:

- este o acţiune reală, deoarece se referă la un drept real;

- este o acţiune petitorie, întrucât pune în discuţie însuşi dreptul real;

 - este o acţiune imprescriptibilă extinctiv, dar pârâtul poate invoca în apărarea sa dobândirea
dezmembrământului (dreptul de superficie, dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie sau dreptul
de servitute) prin uzucapiune.

4. Acţiunea confesorie

Noţiunea

Acţiunea confesorie este acţiunea reală prin care reclamantul cere instanţei de
judecată să stabilească, prin hotărârea ce va pronunţa, că el este titularul unui drept
real, dezmembrământ al dreptului de proprietate, uzufruct, uz, abitaţie, servitute,
superficie, asupra bunului altuia, şi să-l oblige pe pârât, care poate fi proprietarul sau
o altă persoană, să-i permită exercitarea lui deplină şi netulburată.

Noul Cod civil cuprinde reglementări ale acţiunii confesorii în materie de

superficie (art.696), uzufruct (art.705) şi servitute (art.757).

Obiectul acţiunii confesorii

Obiectul acţiunii confesorii îl constituie obligarea pârâtului la recunoaşterea existenţei unui drept
real, dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra imobilului proprietatea altei persoane, precum şi
obligarea pârâtului la respectarea acestui drept.

Caracterele juridice ale acţiunii confesorii

Acţiunea confesorie prezintă următoarele caractere juridice:

- este o acţiune reală, deoarece prin intermediul ei se apără un drept real dezmembrământ al
dreptului de proprietate;

- este o acţiune petitorie, deoarece în cadrul litigiului se analizează existenţa sau inexistenţa
dreptului real al reclamantului;

- este o acţiune prescriptibilă, poate fi exercitată în termen de 30 de ani, cu excepţia dreptului de

superficie când are caracter imprescriptibil;

- este o acţiune în realizare, deoarece are ca scop realizarea dreptului pretins.

Subiecte Lectie
1. Definiţia şi caracterele juridice ale acţiunii în revendicare.

2. Condiţiile de exercitare a acţiunii în revendicare.

3. Enumeraţi acţiunile petitorii.

4. Proba dreptului de proprietate.

5. Efectele acţiunii în revendicare.

Intrebari Autoevaluare