1) Accesiunea imobiliar artificial.

Accesiunea imobiliar artificial presupune ridicarea unei construcii pe un teren aflat n proprietatea altei persoane dect proprietarul materialelor folosite. Bunul principal l reprezint terenul, iar construcia este privit drept bunul secundar. Astfel, proprietarul terenului devine i proprietarul construciei. Potrivit legii civile, orice construcie, plantaie sau lucru fcut n pmnt sau asupra pmntului, sunt prezumate a fi fcute de ctre proprietarul acelui pmnt cu cheltuiala sa i c sunt ale lui, pn ce se dovedete contrariul. Acest text conine dou prezumii relative. Prima prezumie, tras din faptul ridicrii unei construcii pe un anumit teren, se refer la mprejurarea c o asemenea lucrare s-a fcut de ctre nsui proprietarul terenului respectiv, precum i c lucrarea s-a fcut pe cheltuiala sa n ce privete materialele i manopera folosite. Dac se face proba contrarie constnd n relevarea faptului c ridicarea construciei s-a fcut de ctre proprietar, dar cu materiale aparinnd unei alte persoane, atunci este vorba despre un caz particular de accesiune imobiliar artificial. Este ns posibil ca un ter s dovedeasc chiar mprejurarea c el nsui, iar nu proprietarul terenului este acela care a ridicat construcia. ntr-o asemenea situaie, se vor aplica regulile ce reglementeaz un alt caz particular de accesiune imobiliar artificial: ipoteza lucrrilor efectuate de o persoan cu materialele sale proprii, pe terenul altcuiva. Cea de-a doua prezumie evocat n codul civil c orice construcie, plantaie sau lucru fcut n pmnt sau asupra pmntului, sunt prezumate c sunt ale proprietarului terenului pn ce se dovedete contrariul - poate fi rsturnat prin ncheierea n prealabil a unui contract ntre proprietarul terenului i constructorul-proprietar al materialelor prin care s se recunoasc celui de-al doilea att dreptul de proprietate asupra construciei respective, ct i, n mod corespunztor, dreptul de superficie n vederea folosirii terenului aferent construciei. Ipoteza ridicrii construciei de ctre proprietarul terenului, cu materialele altcuiva-Proprietarul terenului care a fcut construcii, plantaii sau lucrri cu materiale strine, este dator s plteasc valoarea materialelor. n plus, el mai poate fi obligat, dup mprejurri, i la plata de daune-interese. n virtutea accesiunii, proprietarul terenului devine proprietarul construciei, ceea ce explic de ce proprietarul materialelor nu are dreptul de a pretinde restituirea materialelor. Ipoteza ridicrii construciei de ctre o alt persoan dect proprietarul terenului.-n acest caz, proprietarul ternului pe care s-au fcut lucrrile devine proprietarul acestora prin accesiune, cu obligaia de a despgubi pe constructor. n aceast ipotez, reglementrile juridice aplicabile constructorului sunt diferite dup cum acesta a fost de rea credin sau de bun credin. Constructorul de rea-credin este persoana care edific o construcie pe un terenul despre care tie c nu i aparine. n acest caz, proprietarul terenului poate opta ntre a invoca accesiunea, cu consecina reinerii construciei, ns cu obligaia de a plti constructorului de rea-credin valoarea materialelor i preul muncii. Proprietarul terenului poate ns s pretind constructorului de rea-credin i ridicarea plantaiilor i a construciilor cu cheltuiala celui

2) Actul juridic unilateral ca izvor de obligaii. Actul juridic civil reprezint manifestarea de voin fcut cu intenia de a produce efecte juridice, respectiv, de a nate, modifica ori stinge un raport juridic concret. Termenul de act juridic este folosit n dou sensuri: ntr-un prim sens, noiunea de act juridic desemneaz aciunea voliional - operaie juridic - fcut cu intenia de a produce efecte juridice. Pentru acest sens al noiunii de act juridic se folosete i expresia negotium juris (negotium); n al doilea sens, noiunea de act juridic desemneaz nscrisul constatator pe care prile care ncheie operaiunea juridic l ntocmesc pentru a putea dovedi aceast operaiune (suportul material). Pentru acest sens al noiunii de act juridic se ntrebuineaz expresia instrumentum probationis (instrumentum). Din definiia formulat rezult elementele caracteristice ale actului juridic civil: actul juridic civil reprezint o manifestare de voin a subiectelor de drept care pot fi att persoane fizice, ct i persoane juridice; manifestarea de voin este exprimat cu intenia de a produce efecte juridice, efecte care se concretizeaz n a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil concret. Actul juridic civil unilateral este actul care reprezint rezultatul voinei unei singure persoane la ncheierea actului juridic civil (manifestarea de voin a unei singure pri este suficient pentru ncheierea actului juridic civil). Fac parte din aceast categorie: testamentul, acceptarea succesiunii, renunarea la o motenire, denunarea unui contract, confirmarea unui act anulabil. Actele juridice civile unilaterale, la rndul lor se clasific n: acte supuse comunicrii (de exemplu: oferta); acte nesupuse comunicrii (de exemplu: testamentul). Clasificarea actelor juridice civile n unilaterale, bilaterale i multilaterale prezint importan juridic pe urmtoarele planuri: pe planul aprecierii valabilitii actului juridic pentru c, n fiecare dintre ele, se verific i apreciaz numrul corespunztor de voine; i, pe planul regimului juridic diferit pe care l au viciile de consimmnt, n general, actele unilaterale sunt irevocabile, pe cnd actele juridice bi sau multilaterale pot fi revocate prin voina prilor.

3) Aciunea n grniuire. Aciunea n grniuire este aciunea prin care titularul ei solicit instanei de judecat s stabileasc prin semne exterioare linia despritoare ntre cele dou fonduri vecine. Ea poate fi exercitat de ctre proprietar, uzufructuar i chiar de ctre posesor, nu ns i de ctre detentorii precari. Ea poate fi introdus i mpotriva chiriaului sau arendaului, nu ns ntre coproprietarii aceluiai fond. Aadar, grniuirea este o operaiune de individualizare prin semne exterioare a limitelor a dou fonduri vecine care aparin unor titulari diferii i ea se efectueaz fie prin convenia prilor, fie prin hotrre judectoreasc. n acest sens C. civ. stabilete c: "orice proprietar poate ndatora pe vecinul su la

grniuirea proprietii lipite cu a sa; cheltuielile de grniuire se vor suporta pe jumtate". Aciunea n grniuire este o aciune real, imobiliar, petitorie i imprescriptibil. Izvornd din dreptul de proprietate, care este un drept real i avnd ca obiect un imobil (respectiv un terne), aciunea n grniuire este o aciune real. Ea este petitorie deoarece are drept scop delimitarea proprietii limitrofe; ea nu se confund cu aciunea de strmutare de hotare care este o aciune posesorie. Caracterul petitoriu este urmarea faptului c aciunea n grniuire izvorte din dreptul de proprietate, scopul ei fiind delimitarea proprietilor limitrofe. ntruct dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz, aciunea n grniuire este imprescriptibil. Obiectul aciunii n grniuire const n pretenia concret a reclamantului care, n cazul grniuirii const n cererea de a se delimita dou fonduri limitrofe aparinnd unor titulari diferii. Aciunea n grniuire privete numai terenurile, cldirile putnd fi delimitate numai printr-o aciune de ieire din diviziune. Principalul efect al admiterii aciunii n grniuire este restabilirea, iar nu stabilirea adevratului hotar prin aezarea semnelor de hotar pe linia care delimiteaz terenurile prilor din proces. De reinut c hotrrea pronunat ntr-o aciune n grniuire este declarativ de drepturi i nu constitutiv de drepturi. Hotrrea n grniuire este declarativ de drepturi ntruct se tinde la reconstituirea limitelor reale ntre dou fonduri.

4) Aciunea n revendicare imobiliar. Aciunea n revendicare este principalul mijloc juridic civil de aprare a dreptului de proprietate. Este acea aciune real prin care reclamantul solicit instanei de judecat recunoaterea dreptului de proprietate asupra unui bun determinat i obligarea prtului la restituirea posesiei bunului. Sau, aa cum se arat n practica judiciar, aciunea prin care proprietarul neposesor reclam bunul de la posesorul neproprietar. Aciunea n revendicare prezint urmtoarele caractere juridice: este o aciune real, caracter ce rezult din natura dreptului de proprietate, el nsui dreptul real cel mai complet. ntruct dreptul de proprietate este opozabil eraga omnes, aciunea n revendicare poate fi pornit mpotriva oricui deine bunul fr drept; este o aciune petitorie, deoarece pune n discuie nsi existena dreptului de proprietate. Reclamantul care pretinde c este proprietar trebuie s fac dovada dreptului su de proprietate. Admiterea aciunii nseamn recunoaterea dreptului de proprietate i ca o consecin fireasc, obligarea prtului la restituirea posesiei; este o aciune imprescriptibil. ntruct dreptul de proprietate este perpetuu, el nu se pierde prin neuz; proprietarul nu-i pierde dreptul su prin faptul c nu-l exercit. Din caracterul perpetuu al dreptului de proprietate rezult i caracterul imprescriptibil al aciunii n revendicare. Cu toate acestea, pasivitatea i lipsa de diligen a proprietarului sunt sancionate indirect prin efectul prescripiei achizitive ori al posesiei de

bun credin. Astfel, dac o persoan dobndete dreptul de proprietate prin uzucapiune, n cazul imobilelor, sau prin posesie de bun credin n cazul bunurilor mobile, caracterul imprescriptibil sub aspect extinctiv a fost nvins pentru c nsui dreptul de proprietate s-a pierdut; este o aciune promovat de titularul dreptului de proprietate. Reclamantul revendicant al bunului mobil sau imobil trebuie s fac dovada calitii sale de proprietar. Dac bunul se afl n coproprietate, aciunea trebuie introdus de toi coproprietarii, aciunea formulat numai de unul dintre ei nefiind admisibil. De asemenea, un coproprietar nu poate revendica de la un ter nici cota-parte din bunul aflat la indiviziune nainte de a se face partajul. Calitatea de reclamant o pot avea de asemenea: motenitorii, creditorii ipotecari, sau creditorii chirografari pe calea aciunii oblice. Un so nu beneficiaz de mandatul tacit al celuilalt i ca atare nu poate promova o aciune n revendicare, dect cu acordul expres al celuilalt so. Regula general este c proba trebuie fcut de reclamant, ntruct cel ce face o propunere naintea judecii trebuie s o dovedeasc. n favoarea prtului opereaz, din nsui faptul posesiei, o prezumie relativ de proprietate. Prtul poate invoca pentru respingerea aciunii n revendicare prescripia achizitiv, excepia autoritii lucrului judecat, dac a doua cerere de chemare n judecat este fcut ntre aceleai pri, are acelai obiect i se ntemeiaz pe aceeai cauz, precum i excepia de garanie pentru eviciune mpotriva reclamantului din aciunea de revendicare, care ar fi obligat personal sau n calitate de succesor al celui obligat la o astfel de garanie. Proba dreptului de proprietate este dificil, att datorit diversitii modurilor de dobndire a dreptului de proprietate, ct i datorit insuficienei probatorii a actelor juridice de transmitere a proprietii. Jurisprudena a reinut c proba deplin, absolut a dreptului de proprietate o constituie modurile originare de dobndire a proprietii, cum ar fi uzucapiunea i ocupaiunea, iar nu titlurile care constituie doar mijloace relative de prob. Aceste titluri, fie translative de proprietate, fie declarative, au caracterul unei simple prezumii ale dreptului de proprietate, deduse din nsi existena lor i care nu mpiedic proba contrar la struina posesorului sau din oficiu n exercitarea rolului activ al instanei, pentru aflarea adevrului. Proba prin titluri este dificil, deoarece orice act translativ de proprietate face dovada deplin a dreptului numai dac reclamantul probeaz c eman de la un adevrat proprietar. Dar pentru ca cineva s poate fi considerat adevrat proprietar trebuie s dovedeasc faptul c a dobndit bunul tot de la un adevrat proprietar. Deci revendicantul ar fi inut s dovedeasc faptul c toi transmitorii anteriori, din autor n autor, au avut calitatea de adevrai proprietari, ceea ce adesea este imposibil. O asemenea prob a fost numit probatio diabolica. Prin titlu n aceast materie nelegem actul juridic, jurisdicional sau administrativ, cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate care genereaz o prezumie relativ de proprietate n favoarea persoanei care l invoc. Aceast noiune are meritul de a nltura

dificultile juridice tocmai datorit efectului ce i se atribuie titlului, i anume naterea unei prezumii relative i simple n legtur cu calitatea de proprietar a persoanei care l produce. n primul rnd, relativitatea prezumiei confer deintorului titlului recunoaterea dreptului su pn la proba contrarie fcut de partea advers. ntr-adevr, cel cruia i se opune titlul poate rsturna aceast prezumie, inclusiv prin invocarea unui titlu propriu de natur s genereze o prezumie de proprietate mai puternic, dar, la rndul su, relativ. Actul juridic ca titlu de proprietate este ns opozabil oricrui ter n sensul c acesta din urm nu poate ignora prezumia relativ de proprietate nscut n favoarea persoanei care l invoc. n ali termeni, relativitatea efectelor contractului nu contrazice opozabilitatea acestuia fa de teri. Aciunea n revendicare pune n discuie dreptul de proprietate i nu posesia; dac reclamantul nu poate produce dovada, prtul rmne n continuare posesor, deoarece legea ocrotete posesia. n literatur s-a spus c n aceast situaie instana va examina i compara cele dou posesii, a reclamantului i a prtului, i va da ctig de cauz aceleia din pri care va dovedi o posesie mai bine conturat (prin posesie mai bine caracterizat se nelege posesia de bun-credin fa de posesia de rea-credin, o posesie util sau o posesie care i are originea ntr-un titlu, fa de posesia care nu se trage din nici un titlu). Prin titluri se nelege nu numai actele juridice translative de proprietate, cum este vnzarea-cumprarea, donaia, schimbul etc., ci i pe cele declarative cum ar fi sentinele judectoreti i partajele voluntare, care recunosc numai un drept anterior. n materia dreptului de proprietate n sistemul Legii nr. 18/1991 a fondului funciar (i a legii nr. 1/2000), singurul titlu cu valoare probatorie este titlul de proprietate emis n baza acestui act normativ. Vechile titluri deinute de pri sau de autorii lor nu pot servi ca temei al aciunii n revendicare, ci pot servi numai pentru a obine reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului, drept care s-a stins prin efectul cooperativizrii. Adeverinele eliberate de Consiliile judeene nu pot constitui titluri de proprietate ntr-o aciune n revendicare, fiind acte provizorii. Dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz, ceea ce nseamn c orict ar dura pasivitatea proprietarului, acesta nu este deczut din dreptul de a revendica bunul. Astfel, aciunea n revendicare este imprescriptibil din punct de vedere extinctiv, putnd fi introdus eficient indiferent de timpul scurs de la ultimul act de exercitare a dreptului de proprietate efectuat de ctre reclamantul ce se pretinde proprietar. De la acest principiu exist doua excepii. Astfel, n cazul vnzrii unui imobil la licitaie public, n cadrul procedurii de urmrire silit, orice aciune introdus de cel ce se pretinde proprietarul acelui bun se prescrie n termen de 5 ani calculai de la punerea n executare a ordonanei de adjudecare. Cea de-a doua excepia exist n materia avulsiunii, Codul civil instituit un termen de prescripie extinctiv de un an. Sub aspectul prescripiei achizitive, aciunea n revendicare va fi respins n situaia n care prtul va invoca dobndirea dreptului de proprietate prin

uzucapiunea de 30 de ani. Admiterea aciunii n revendicare produce o serie de efecte, identice, n principiu, pentru bunurile imobile i pentru bunurile mobile. Aceste efecte se refer la restituirea lucrului, restituirea fructelor produse de bun i acoperirea cheltuielilor efectuate n legtur cu acesta. O dat ce aciunea n revendicare a fost admis, posesorul prt este obligat s restituie bunul adevratului proprietar. Bunul se restituie liber de orice sarcini cu care el ar fi fost grevat prin voina posesorului neproprietar. Dac restituirea n natur este imposibil punct de vedere material sau juridic. O alt problem se ridic n ceea ce privete fructele produse de bun n perioada n care adevratul proprietar a fost lipsit de stpnirea bunului. n aceast materie urmeaz s deosebim situaia posesorului de bun-credin de aceea a posesorului de rea-credin. Astfel, posesorul de bun-credin, adic acela care nu a cunoscut viciile titlului su, va putea reine n deplin proprietate fructele percepute, cuvenite sau, dup caz, echivalentul acestora. Regula nu se aplic fructelor produse de bun dup introducerea aciunii n revendicare, apreciindu-se c acest moment determin prin natura sa, ncetarea bunei credine a posesorului. Posesorul de rea-credin nu se bucur de acest beneficiu; el va fi obligat, dup caz, fie la restituirea n natur a fructelor percepute, fie la restituirea echivalentului fructelor, valorificate ori nepercepute din neglijena sa. PROBLEMA CHELTUIELILOR FCUTE DE POSESORUL NEPROPRIETAR. Este vorba despre cheltuielile efectuate de ctre posesorul neproprietar n legtur cu bunul posedat nelegitim. Admiterea aciunii n revendicare conduce la restituirea unui bun a crui valoare a fost pstrat sau chiar mrit fa de momentul ieirii sale din posesia adevratului proprietar datorit unor cheltuieli efectuate de un neproprietar de natur s i srceasc patrimoniul. n aceste condiii se creeaz o mbogire fr just cauz a adevratului proprietar care nate n sarcina sa o obligaie de restituire, n limita mbogirii sale, ctre posesorul neproprietar ce a efectuat aceste cheltuieli. Temeiul acestei obligaii, i anume mbogirea fr just cauz, explic de ce creditorul acestei obligaii este nu numai posesorul de bun-credin, ci i posesorul de rea-credin. Proprietarul poate fi obligat s-l indemnizeze pe posesor doar pentru cheltuielile necesare i pentru cele utile efectuate de ctre acesta. Cheltuielile necesare sunt acelea fcute pentru nsi conservarea bunului, iar cheltuielile utile se caracterizeaz prin aceea c dei nu sunt impuse de cerina conservrii bunului, conduc la sporirea valorii acestuia. Cheltuielile necesare se acoper integral, iar cele utile n limita sporului de valoare produs. Nu se acoper de ctre proprietar cheltuielile voluptuarii, adic acele cheltuieli pe care posesorul le-a efectuat pentru simpla lui plcere, fr a se ajunge, pe aceast cale, la creterea valorii fondului. n msura n care lucrrile ori amenajrile aduse bunului ca urmare a unor asemenea cheltuieli se pot detaa de bun fr a produce vreun prejudiciu, posesorul are dreptul de a le ridica i

de a le reine n proprietatea sa.

5) Aciunea n revendicare mobiliar. Revendicarea bunurilor mobile se deosebete de revendicarea bunurilor imobile, fiind supus unor reguli care stabilesc un regim juridic diferit. Dup felul cum este reglementat dovada proprietii n materia bunurilor mobile, revendicarea acestora apare practic imposibil. Astfel, potrivit Codului civil, lucrurile mictoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fr a fi trebuin de vreo scurgere de timp. Cu toate acestea, cel ce a pierdut sau cel cruia i s-a furat un lucru, poate s-l revendice, n curs de trei ani, din ziua cnd l-a pierdut sau i s-a furat, de la cel care care-l gsete, rmnnd acestuia recurs n contra celui de la care-l are. Codul civil instituie o prezumie absolut (juris et de jure) de proprietate. Astfel, valoarea oricrei probe care ar fi invocat de reclamant ar fi fr rezultat de ndat ce prtul, reuete s fac dovada bunei credine. Prezumia absolut de proprietate instituit n favoarea posesorului de bun credin al bunului mobil, paralizeaz orice aciune n revendicare, cu excepia celei ndreptate mpotriva posesorului de bun credin care a dobndit bunul de la gsitor sau ho. REVENDICAREA BUNULUI MOBIL DE LA HO, GSITOR SAU TERUL DOBNDITOR DE REA-CREDIN Dovedirea de ctre reclamant a dreptului su de proprietate este suficient prin ea nsi s conduc la admiterea aciunii n revendicare, fie c bunul mobil se afl la autorul furtului sau la cel care i-a nsuit bunul gsit, fie c se afl la o alt persoan care este de rea-credin. Reaua credin rezid n aceea c aceast persoan a intrat n posesia bunului n condiii n care a cunoscut sau putea s cunoasc mprejurarea c a dobndit dreptul de proprietate asupra bunului. De exemplu, ipoteza dobndirii bunului mobil de ctre posesorul actual de la o persoan despre care tie sau ar fi trebuit s tie c nu are calitatea de proprietar. Prtul posesor de rea-credin al bunului mobil poate s paralizeze aciunea n revendicare prin invocarea prescripiei achizitive de 30 de ani. REVENDICAREA BUNURILOR MOBILE DE LA TERUL DOBNDITOR, POSESOR DE BUN-CREDIN Art. 1909 alin. 1 C. civ. dispune: lucrurile mictoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fr s fie trebuin de vreo scurgere de timp. Textul este contradictoriu, ntruct pe de o parte, se evoc o dobndire prin efectul prescripiei, n timp ce, pe de alt parte, se arat c nu este necesar scurgerea timpului, condiie esenial a prescripiei. n realitate, prin aceast formulare improprie, legiuitorul a urmrit s confere posesiei n materie mobiliar o for probatorie special, considernd simplul fapt al posesiei ca fiind un adevrat titlu de proprietate care nu poate fi contracarat. Cu alte cuvinte, dac sunt ntrunite unele condiii privitoare la bunuri, persoane i la posesia terului dobnditor, posesia acestuia capt valoarea unei prezumii

absolute de proprietate, cu consecina respingerii aciunii n revendicare intentate de ctre adevratul proprietar. Condiii privitoare la bunuri. Bunurile n privina crora se aplic art. 1909 alin. 1 C. civ. sunt: bunurile mobile corporale, acestea fiind susceptibile de o posesie efectiv. n mod excepional, prezumia absolut de proprietate se poate nate n privina unui bun mobil incorporal. Este cazul titlului la purttor - o obligaiune, de ex. emis de stat ori de o societate comercial pe aciuni deoarece se intr n posesia efectiv a unui nscris ce constituie suportul material n care se corporalizeaz un bun incorporal, i anume un drept de crean; bunul mobil trebuie s fie privit n mod individual, art. 1909 alin. 1 C. civ. nefiind incident asupra universalitilor juridice de ex. o succesiune mobiliar; bunurile mobile aflate n proprietatea public a statului ori a unitilor administrativ-teritoriale nu-i pot schimba aceast situaie juridic prin invocarea art. 1909 alin. 1 C. civ. de ctre un ter dobnditor de bun-credin al unui astfel de bun; bunul mobil s nu fac parte din categoria bunurilor supuse nmatriculrii, precum navele, aeronavele etc. Condiii privitoare la persoane. Art. 1909 alin. 1 Cod civil trebuie interpretat ca referindu-se la dobndirea proprietii bunului mobil de ctre terul dobnditor care, cu bun-credin, intr n posesia acestuia ca urmare a nstrinrii sale de ctre un detentor precar n favoarea cruia adevratul proprietar s-a desesizat n mod voluntar. Ex. proprietarul bunului mobil l nchiriaz unei persoane a crei calitate de detentor precar o evideniaz obligaia de restituire a bunului izvort din contractul de locaiune. Cu nclcarea acestei obligaii, locatarul nstrineaz bunul ctre o ter persoan care intr n posesie, avnd convingerea c a dobndit bunul de la adevratul proprietar. Aadar, singura persoan ndrituit s se prevaleze de prezumia absolut de proprietate consacrat n art. 1909 alin. 1 C. civ. este terul dobnditor de bun-credin, care a intrat n posesia efectiv a bunului mobil. Drept urmare, aciunea n revendicare va fi respins independent de proba pe care reclamantul ar face-o cu privire la dreptul su de proprietate. Dac terul a dobndit bunul chiar de la adevratul proprietar, temeiul dobndirii dreptului l va constitui nu prezumia absolut de proprietate, ci convenia translativ de proprietate. Este necesar s se fi produs o desesizare voluntar din partea adevratului proprietar. O desesizare involuntar, constnd ntr-un furt sau o pierdere a bunului ulterior va atrage incidena art. 1 909 alin. 2 C. civ. Detentorul precar nu poate invoca n beneficiul su art. 1909 alin. 1 C. civ. ntruct el este inut, n general, pe temeiul contractului ncheiat cu adevratul proprietar, s restituie bunul mobil adevratului proprietar. Condiii privitoare la posesia terului dobnditor. Terul dobnditor poate invoca art. 1909 alin. 1 C. civ. numai dac posesia sa este real, util i de bun-credin. Cele trei trsturi trebuie ntrunite n mod cumulativ. O posesie real este aceea care presupune coexistena la un moment dat asupra aceleiai persoane a ambelor elemente ale posesiei, i anume animus i corpus. Art. 1909 alin. 1 C. civ. nu-i va gsi aplicarea

atunci cnd terul dobnditor stpnete corpore alieno, adic nu a cptat nc deteniunea material a bunului dei a ncheiat actul juridic translativ cu detentorul precar. Posesia util este posesia continu, panic, public i precar. Problema continuitii nu se pune n acest context n care dobndirea dreptului de proprietate de ctre ter este efectul aa-numitei prescripii instantanee, iar violena posesiei face destul de greu de conceput ndeplinirea celei de-a treia condiii a posesiei, condiia bunei-credine. Utilitatea posesiei se prezum relativ, pn la proba contrarie fcut de persoana interesat, care, n cazul nostru, este adevratul proprietar. Prin posesie de bun-credin n materia prescripiei instantanee se nelege posesia exercitat de o persoan care are convingerea sincer c a dobndit bunul mobil nu de la un simplu detentor precar, ci de la adevratul proprietar al acestuia. Pentru a produce efectul prescripiei instantanee, este suficient ca buna-credin s existe la momentul intrrii n posesia efectiv a bunului. Proba buneicredine se face printr-o prezumie relativ legal, C. civ. artnd c buna-credin se presupune totdeauna i sarcina probei cade asupra celui ce alege reaua-credin. O problem controversat, a fost aceea dac, distinct de buna-credin, terul dobnditor trebuie s aib un just titlu, adic un act juridic translativ de proprietate viciat prin faptul c nu provine de la adevratul proprietar. S-a conturat un rspuns negativ, admindu-se, n acest mod, c justul titlu, ca element component al buneicredine, poate fi putativ, n sensul de a exista numai n imaginaia posesorului. Spre exemplu, terul dobnditor crede c intrarea sa n posesie are la baz un contract de vnzare-cumprare care, n realitate, nu s-a ncheiat. Interesul discuiei se refer la coninutul probei, cci n includerea justului titlu n sfera bunei credine determin posibilitatea ca, prin prezumarea existenei celui de-al doilea element, s se ajung la dovedirea celui dinti. Cu alte cuvinte, terul dobnditor nu va fi pus n situaia de aproba n mod distinct existena justului titlu. REVENDICAREA BUNURILOR MOBILE PIERDUTE SAU FURATE DE LA TERUL DOBNDITOR DE BUN-CREDIN Sediul materiei se afl n art. 1909 alin. 2 C. civ. Conform acestui text de lege, cel ce a pierdut sau cel cruia i s-a furat un lucru, poate s-l revendice, n curs de trei ani, din ziua cnd l-a pierdut sau cnd i s-a furat, de la cel la care-l gsete, rmnnd acestuia recurs n contra celui de la care-l are. Potrivit acestei dispoziii legale, aciunea n revendicare va fi intentat cu succes de ctre adevratul proprietar dac va fi ndeplinit termenul menionat, nemai opernd prescripia instantanee.Condiii generale de aplicare a art. 1909 alin. 2 C. civ. Sunt valabile pentru aplicarea acestei dispoziii legale condiiile privitoare la bunuri, precum i acelea care se refer la posesia terului dobnditor. Aceasta nseamn, printre altele, c buna-credin a terului dobnditor, chiar dac nu mai este att de eficace nct s paralizeze aciunea n revendicarea intentat de proprietar n trei ani de la data pierderii sau a furtului, este, n orice caz, indispensabil pentru a-i asigura recursul mpotriva hoului

sau gsitorului de la care a dobndit bunul. Per a contrario, dac terul a cunoscut sau trebuia s fi cunoscut c a tratat cu un neproprietar, nu va putea, dup ce va fi fost evins de ctre adevratul proprietar, s se regreseze mpotriva hoului sau a gsitorului. Condiii speciale de aplicare a art. 1909 alin. 2 C. civ. Elementele de difereniere se manifest la nivelul condiiilor privitoare la persoane, fiind vorba de calitatea persoanei care nstrineaz terului bunul mobil, precum i din punctul de vedere al termenului de trei ani, termen a crui depire conduce la respingerea aciunii n revendicare. Terul dobndete bunul de la ho sau de la cel care i-a nsuit nelegitim bunul pierdut de ctre adevratul proprietar. Nu mai suntem deci n prezena unei desesizri voluntare, produse n temeiul unui contract prin care bunul se ncredineaz temporar unui detentor precar. Pe de alt parte, bunul nu se afl la momentul introducerii aciunii n revendicare la ho sau la gsitor, cci, n aceste situaii aciunea n revendicare mobiliar se deruleaz n regimul dreptului comun, fiind n consecin, imprescriptibil. Cu nsuirea bunului prin svrirea infraciuni de furt este asimilat desesizarea produs pe calea tlhriei ori pe aceea a pirateriei. Aciunea n revendicare va fi admis numai dac introducerea acesteia va avea loc n termen de trei ani de la data furtului sau, dup caz, a pierderii. Termenului de trei ani a fost apreciat ca fiind un termen de decdere. Astfel, aciunea n revendicare mobiliar va fi admis dac adevratul proprietar o introduce n maximum trei ani de la data pierderii sau furtului, precum i dac dovedete dreptul de proprietate asupra bunului, ieirea, fr voia sa, a bunului din posesia sa, identitatea dintre bunul revendicat i bunul pierdut ori furat. REVENDICAREA BUNURILOR MOBILE PIERDUTE SAU FURATE DE LA TERUL DE BUNCREDIN CARE LE-A DOBNDIT N ANUMITE CONDIII Art. 1910 C. civ. precizeaz c dac posesorul actual al lucrului, furat sau pierdut l-a cumprat la blci sau la trg, sau la o vindere public, sau de la un negutor care vinde asemenea lucruri, proprietarul originar nu poate s ia napoi dect ntorcnd posesorului preul ce l-a costat. Ca i n ipoteza reglementat n art. 1909 alin. 2 C. civ., aciunea n revendicare mobiliar este admis, dar proprietarul va trebui s plteasc terului o sum de bani egal cu preul pe care acesta l-a pltit pentru a dobndi bunul respectiv. Aceast sum va putea fi recuperat de la ho sau de la gsitor pe calea unei aciuni n despgubiri introduse ulterior mpotriva acestuia de ctre adevra tul proprietar. Art. 1910 C. civ. cuprinde n domeniul su de aplicare condiiile privitoare la bunuri, posesia terului dobnditor, desesizarea involuntar i termenul de trei ani. Regula special instituit de art. 1910 va fi incident atunci cnd terul a dobndit bunul mobil ntr-un spaiu n care se deruleaz n mod obinuit operaii de nstrinare a unor bunuri de aceeai natur (de exemplu, bursa de mrfuri), n cadrul unei vnzri prin licitaie public sau de la o persoan, fizic sau juridic, ce are calitatea de subiect de drept comercial, exercitat n legtur cu asemenea bunuri.Aadar, legiuitorul a considerat c dobndirea

bunului n condiii care, prin natura lor sunt susceptibile de a ntri buna-credin a terului rmne insuficient pentru a justifica aciunea unei prescripii instantanee, ns este apt s-l protejeze pe ter de riscul insolvabilitii hotului sau a gsitorului. Acest risc este ntotdeauna asumat de persoana care are la ndemn regresul mpotriva hotului sau a gsitorului, aceast persoan urmnd a fi proprietarul i nu terul cci acesta din urm poate pretinde proprietarului nsui restituirea sumei pltite hoului sau gsitorului cu titlu de pre.

6) Aciunile de carte funciar reglementate de Legea nr. 7/1996,republicat. In legatura cu inscrierile care se fac in cartea funciara, pot fi exercitate doua actiuni: actiunea in prestatie tabulara si actiunea in rectificarea inscrierilor in cartea funciara. Actiunea in prestatie tabulara-cel care s-a obligat la constituirea, transmiterea sau modificarea unui drept real imobiliar este obligat sa predea inscrisurile necesare pentru intabularea dreptului in cartea funciara, iar daca este vorba de stingerea unui asemenea drept, sa predea actele necesare pentru radierea lui din cartea funciara. In cazul in care se refuza sa-si indeplineasca aceasta obligatie, persoana indreptatita se putea adresa instantei de judecata, pentru ca aceasta sa dispuna, prin hotarare, intabularea sau radierea dreptului real. Hotararea judecatoreasca ramasa definitiva si irevocabila inlocuia inscrisurile necesare pentru intabularea sau radierea dreptului. Actiunea in prestatie tabulara putea fi intentata impotriva celui care a consimtit la constituirea, transmiterea sau stingerea dreptului real respectiv, precum si impotriva tertului subdobanditor inscris in cartea funciara, daca erau indeplinite urmatoarele trei conditii: cel care cere prestatia tabulara sa fi fost in posesia imobilului la data cand tertul subdobanditor a contractat; actul juridic cu data certa, in temeiul caruia se cere prestatia tabulara, sa fie incheiat anterior actului pe baza caruia tertul si-a inscris dreptul in cartea funciara; tertul sa fi dobandit dreptul cu titlul gratuit sau sa fi fost de rea-credinta. In cazul in care tertul a dobandit cu buna-credinta si pe baza unui act cu titlu oneros, actiunea in prestatie tabulara se respinge. Actiunea in prestatie tabulara nu se confunda cu actiunea in executarea unui antecontract de vanzare-cumparare. Actiunea in retificare inscrierilor in cartea funciara .Daca exista neconcordante intre starea tabulara si realitate, acestea pot fi inlaturate prin actiunea in rectificare. a)Rectificarea intabularii si a inscrierii provizorii-se cere de orice persoana interesata in urmatoarele cazuri: daca inscrierea sau titlul pe baza caruia s-a facut nu au fost valabile; daca prin isncriere, dreptul a fost gresit calificat; daca nu mai sunt intrunite conditiile de existenta a dreptului inscris sau au incetat efectele actului juridic in temeiul caruia s-a efectuat inscrierea. In urma admiterii actiunii, operatiunea rectificarii se face, la cerere, in temeiul hotararii judecatoresti ramase definitive si

irevocabile. Actiunea in rectificare poate fi introdusa impotriva celui in favoarea caruia s-a facut inscrierea respectiva, precum si impotriva succesorilor sai, indiferent daca este vorba de un succesor universal sau cu titlu particular. In legatura cu prescriptia acestei actiuni se prevede: actiunea in rectificare este imprescriptibila, sub rezerva prescriptiei actiunii de fond, atunci cand este introdusa fata de dobanditorul nemijlocit, precum si fata de tertul care a dobandit cu rea-credinta dreptul inscris in favoarea sa; actiunea in rectificare poate fi introdusa in termen de 10 ani, fata de tertul dobanditor cu titlu gratuit, de buna-credinta, care incepe sa curga de la data inregistrarii cererii de inscriere a acestuia; impotriva tertului dobanditor cu titlu oneros, de buna-credinta, actiunea in rectificare poate fi introdusa numai cand titlul este valabil sau dreptul a fost gresit calificat, in urmatoarele termene: sase luni de la data comunicarii catre cel indrituit a incheierii prin care s-a dispus inscrierea ce face obiectul actiunii in rectificare; trei ani de la data inregistrarii cererii de inscriere a dreptului a carei rectificare se solicita prin actiune b)Rectificarea notarii se poate cere in urmatoarele cazuri: gresita calificare a dreptului personal, faptului sau raportului juridic notat; daca nu mai sunt intrunite conditiile de existenta a dreptului personal, faptului sau raportului juridic notat sau au incetat efectele actului juridic in temeiul caruia s-a facut notarea; daca notarea, indiferent din ce cauza, a incetat sa mai fie exacta sau in conformitate cu realitatea. Actiunea in rectificarea notarii este imprescriptibila.

7) Capacitatea de exerciiu restrns a persoanei fizice. Potrivit art 9 din D 31/1954 minorul care a implinit varsta de 14 ani are capacitate de exercitiu restransa. Actele juridice ale minorului cu capacitate restransa se incheie de catre acesta cu incuviintarea prealabila a parintilor sau a tutorelui. Caracteristicile definitorii ale capacitatii de exercitiu restranse sunt: apartine numai minorilor intre 14 si 18 ani; consta in aptitudinea lui de a-si exercita drepturile civile si a-si asuma obligatii civile prin incheierea, personal, a unor acte juridice civile. Daca minorul a fost pus sub interdictie, iar aceasta se ridica in intervalul 14-18 ani, capacitatea de exercitiu restransa va incepe pe data ridicarii interdictiei. Continutul capacitatii de exercitiu restransa. Pentru a determina acest continut apare utila clasificarea actelor juridice civile, prin raportarea lor la minorul de 14-18 ani. Clasificarea cuprinde urmatoarele categorii. a) Acte juridice civile pe care minorul de 14-18 ani le poate incheia valabil personal si singur: actele pe care le putea incheia pana la implinirea varstei de 14 ani (acte de conservare si acte marunte); depozitul special la CEC; actele de administrare, daca nu sunt lezionare; daca a implinit 16 ani, poate dispune prin testament, de jumatate din ceea ce ar fi putut dispune daca ar fi fost major (art 807 Cod civil) b) Acte juridice civile pe care minorul de 14-18 ani le poate incheia valabil, numai cu incuviintarea prealabila a ocrotitorului

legal. Actele de administrare, atat cele privitoare la un bun (ut singuli), cat si cele care privesc patrimoniul minorului: inchirierea unui bun, contractul de antrepriza pentru repararea unui bun. Daca minorul incheie actul fara aceasta incuviintare si actul este lezionar, el este anulabil pentru leziune; dar daca il incheie singur, fara incuviintare, insa actul nu este lezionar, el este perfect valabil. Actele de administrare a patrimoniului sunt acte care in raport cu un anumit bun sunt de dispozitie, dar privite in raport cu intregul patrimoniu are ca fuialitate o judicioasa utilizare a patrimoniului: Ca exemplu, amintim art 129 alin 4 din Codul familiei, care se refera la instrainarea bunurilor supuse pieirii sau stricaciunii si la instrainarea bunurilor devenite nefolositoare pentru minor daca valoarea acestora nu depaseste 250 lei (de lege ferenda suma de 250 de lei trebuie revazuta, limita valorii bunului trebuind stabilita la un nivel superior) . c) Acte juridice civile pe care minorul de 14-18 ani le poate incheia personal, dar cu dubla incuviintare (a ocrotitorului legal si a autoritatii tutelare): actele de dispozitie: instrainarea, grevarea cu o sarcina reala (gaj, ipoteca, renuntarea la un drept, chiar si acceptarea unei succesiuni, este calificata de doctrina ca act de dispozitie) d) Acte juridice civile interzise minorului de 14-18 ani (dar permise majorului); acestea sunt prevazute de Codul familiei: o art 133 alin 3 minorul nu poate sa faca, nici chiar cu incuviintare, donatii si nici sa garanteze obligatia altuia o art 128 este oprit sa se incheie acte juridice intre tutore , sotul, o ruda in linie dreapta ori fratii sau surorile tutorelui, de o parte si minor de alta. Incetarea capacitatii de exercitiu restransa. Are loc in urmatoarele cazuri: la implinirea varstei de 18 ani, cand se dobandeste capacitatea de exercitiu; daca femeia se casatoreste inainte de 18 ani (de la 16 ani, iar in anumite conditii chiar de la 15 ani); daca minorul este pus sub interdictie judecatoreasca (ceea ce il face sa devina lipsit de capacitate de exercitiu); prin moarte (cand inceteaza si capacitatea de folosinta).

8) Capacitatea de folosin i capacitatea de exerciiu a persoanei juridice. Fiecare persoan fizic i persoan juridic are capacitate civil, adic are calitatea de a fi subiect de drept civil. Art. 4 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice i juridice prevede: capacitatea civil este recunoscut tuturor persoanelor. n reglementarea legal, capacitatea civil cuprinde dou elemente fundamentale: capacitatea de folosin i capacitatea de exerciiu (art. 5 din Decretul 31/1954). Prin capacitate de exerciiu se nelege aptitudinea unei persoane de a-i exercita drepturile i a-i asuma obligaii, svrind acte juridice, iar prin capacitate de folosin nelegem aptitudinea unei persoane de a avea drepturi i obligaii. Potrivit art. 25 din Decret, statul este persoan juridic n raporturile n care particip nemijlocit, n nume propriu, ca subiect de drepturi i obligaii. Referindu-ne la nceputul capacitii de folosin a persoanei juridice, amintim dispoziiile art.

28 din Decretul 31/1954, care precizeaz c persoana juridic ia fiin prin actul de dispoziie al organului competent de stat, prin actul de nfiinare al celor care o constituie, recunoscut de organul competent s verifice dac sunt ntrunite cerinele legii pentru ca acea persoan juridic s ia fiin ori prin actul de nfiinare al celor ce o constituie cu prealabila autorizare a organului competent a aprecia oportunitatea nfiinrii ei. Potrivit art. 34 alin.1 din Decretul nr. 31/1954, persoana juridic nu poate avea dect acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin actul de nfiinare sau statut. Dimensiunile capacitii de folosin a persoanei juridice sunt determinate de scopul pentru care aceasta a fost nfiinat. Deoarece scopul difer de la o persoan juridic la alta, rezult c nici capacitatea de folosin nu este aceeai pentru toate persoanele juridice, aceasta diferind dup specialitatea fiecreia. ntinderea capacitii de folosin a persoanei juridice este limitat, n temeiul specialitii acestei capaciti. Astfel aceasta cuprinde n sfera sa aptitudinea general de a avea toate drepturile i de a-i asuma obligaii, care servesc la realizarea scopului pentru care a fost creat. Din principiul specialitii capacitii de folosin a persoanei juridice decurge o alt caracteristic a acesteia, anume diversitatea, prin contrast cu unicitatea i egalitarismul, existente sub acest aspect ntre persoanele fizice. Pentru societile comerciale, principiul specialitii capacitii de folosin nseamn, de pe o parte, c potrivit dispoziiilor art.1 alin.1 al Legii nr. 31/1990 privind societile comerciale, capacitatea de folosin se limiteaz la actele de comer i c prin legi speciale, capacitatea unor forme de societi comerciale este restrns i mai mult, comparativ cu alte forme, iar pe de alt parte, c fiecare societatea comercial poate efectua numai acte juridice care servesc realizrii obiectului de activitate propriu, prevzut de actul constitutiv. Dat fiind limitarea capacitii de folosin a societii comerciale, la actele de comer, n scopul obinerii profiturilor, se pune ntrebarea dac aceasta poate s fac i s primeasc liberaliti. S-a considerat ca fiind admisibil ca societatea s fac i s primeasc liberaliti, n msura n care acestea sunt n legtur cu obiectul activitii comerciale i servesc scopului realizrii acestuia; bunurile dobndite sunt folosite tot n desfurarea operaiunilor comerciale indiferent de proveniena lor. Un argument n plus pentru aceast opinie acceptat, fiind i dispoziiile Legii nr. 32/1994 privind sponsorizarea. Capacitatea de folosin deplin a societilor comerciale se dobndete din momentul nmatriculrii n Registrul Comerului (art. 40 alin. 2 din Legea nr. 31/1990), pn la aceast dat societatea avnd o capacitate restrns la actele necesare pentru ca persoana juridic s ia fiin n mod valabil. Capacitatea de folosin a persoanei juridice ia sfrit prin ncetarea fiinei acesteia, care, n conformitate cu art. 40 din Decretul nr. 31/1954, se poate realiza prin trei modaliti juridice: comasare, divizare sau dizolvare. n vederea participrii la viaa juridic prin ncheierea de acte juridice, legea confer persoanei juridice capacitatea de exerciiu, desemnnd organele care au

dreptul s o angajeze. Reglementarea capacitii de exerciiu a persoanei juridice este cuprins n art. 35-36 din Decretul nr. 31/1954: persoana juridic i exercit drepturile i i ndeplinete obligaiile prin organele sale; actele juridice fcute de organele persoanei juridice, n limitele puterilor ce le-au fost conferite sunt actele persoanei juridice nsi; faptele licite sau ilicite svrite de organele sale oblig nsi persoana juridic, dac au fost ndeplinite cu prilejul exercitrii funciilor; faptele ilicite atrag i rspunderea personal a celui care le-a svrit, att fa de persoana juridic, ct i fa de teri.

9) Capacitatea succesoral. Potrivit art. 654 C.civ., pentru a putea succede trebuie neaparat ca persoana care succede sa existe la momentul deschiderii succesiunii. Rezulta ca orice persoana care exista la momentul deschiderii succesiunii are capacitate succesorala, adica capacitatea de a mosteni, de a culege o succesiune. Dovada existentei in momentul deschiderii succesiunii incumba aceluia care pretinde drepturi asupra mostenirii, art.1169 C.civ. si care poate sa fie mostenitorul in cauza prin reprezentanti legali (daca este cazul), dar si succesorii sai in drepturi, in cazul in care mostenitorul a fost in viata la data deschiderii succesiunii fiind reclamata de proprii sai succesori in drepturi. In aceasta din urma ipoteza, dobandirea mostenirii are loc prin retransmitere, care nu trebuie sa fie confundata cu mostenirea in nume propriu sau prin reprezentare. In cazul mostenirii in nume propriu, mostenitorul pretinde drepturile succesorale in virtutea calitatii personale de mostenitor legal sau testamentar. Pentru a culege mostenirea, el trebuie sa dovedeasca existenta sa in momentul deschiderii succesiunii. In cazul mostenirii prin reprezentare, specifica numai mostenirii legale, mostenitorul (unul sau mai multi) cu vocatie succesorala legala (reprezentat) decedat la data deschiderii succesiunii, urcand in locul, gradul si dreptul acestuia. In acest caz, reprezentatul trebuie sa dovedeasca ca el personal are capacitate succesorala existenta sa la data deschiderii succesiunii, iar reprezentatul era decedat la acea data.; pentru ca nu se reprezinta decat persoanele decedate. In caz de retransmitere a mostenirii, mostenitorul legal ( in nume propriu sau prin reprezentare) ori testamentar supravietuind un timp cat de scurt defunctului dobandeste el succesiunea acestuia din urma, chiar daca nu a acceptat, dar nici nu a repudiat-o si confundata cu a sa proprie o lasa propriilor sai mostenitori legali sau testamentar (mostenire succesiva, subsecventa). Intrucat dovada vizeaza existenta in raport cu momentul deschiderii succesiunii, ea se poate referi fie la dovada existentei persoanei in momentul deschiderii succesiunii, fie la dovada momentului deschiderii mostenirii in perioada existentei persoanei cu vocatie succesorala. Cu alte cuvinte, dovada vizeaza nu numai si nu

atat existenta persoanei, ci mai ales corelatia ei cu momentul mortii celui care lasa mostenirea. In Atari conditiise impun unele precizari in legatura cu persoanele care au capacitate succesorala, fiindca exista in momentul deschiderii succesiunii si in legatura cu persoanele care nu au capacitate succesorala fiindca nu mai exista in acel moment. Persoanele fizice in viata la data deschiderii mostenirii au capacitate succesorala fara deosebire de rasa, nationalitate, etnie, limba, religie, sex, opinie, apartenenta politica, avere sau origine sociala ( art. 4 din Constitutie). Dovada se face cu actele de stare civila, iar in caz de deces al mostenitorului care a fost in viata la data deschiderii succesiunii cu certificat de deces al mostenitorului sau hotarare judecatoreasca declarativa de moarte, din care rezulta ca moartea mostenitorului a intervenit dupa deschiderea succesiunii persoanei interesate putand dovedi contrariul prin orice mijloc de proba admis de lege. Legea nu conditioneaza capacitatea succesorala de durata vietii mostenitorului dupa data deschiderii mostenirii. Daca mostenitorul moare imediat dupa deschiderea mostenirii, drepturile sale succesorale trec la proprii sai mostenitori ca parte componenta a partimoniului succesoral lasat de el. Astfel se explica posibilitatea unei persoane de a beneficia, pana la urma, de bunurile lasate de o alta persoana fata de care nu avea vocatie succesorala (nici legala nici testamentara). De exemplu, la moartea parintelui unuia dintre soti, urmata de moartea sotului mostenitor, partea acestuia din mostenirea parintelui va fi culeasa de sotul supravietuitor, ca parte componenta a patrimoniului succesoral lasat de el, desi sotul supravietuitor nu avea vocatie la mostenirea lasata de socrii lui. Persoanele disparute au, de asemenea, capacitate succesorala. In aceast sens, art. 19 din Dec. 31/1954 prevede ca cel disparut este socotit in viata daca nu a intervenit o hotarare declarativa de moarte ramasa definitiva. Aceasta inseamna ca persoana disparuta este considerata a fi in viata, asadar, persoana disparuta are capacitate succesorala, indiferent daca a intervenit sau nu o hotarare judecatoreasca declatativa de disparitie si indiferent de timpul care ar fi trecut de la disparitia persoanei. Insa capacitatea succesorala a disparutului este numai provizorie, definitivandu-se prin reaparitia lui sau prin constatarea fizica a mortii lui, intervenita dupa deschiderea mostenirii ori declararea prin hotarare judecatoreasca definitiva a mortii lui, stabilindu-se ca data a mortii o data ulterioara deschiderii mostenirii la care are vocatie succesorala. In toate aceste cazuri, ei vor putea culege, respectiv pastra drepturile mostenite. Capacitatea succesorala a disparutului se desfiinteaza cu caracter retroactiv daca se constata fizic sau prin hotarare judecatoreasca definitiva declarativa de moarte ca nu mai exista la data mortii celui care lasa mostenirea. In acest caz, tot ce s-a primit din mostenire in numele disparutului va trebui restituit mostenitorilor care au fost inlaturati de la mostenire prin prezenta disparutului sau ale caror cote-parti din mostenire au fost astfel micsorate. Desigur, urmasii lui care au dreptul sa-l reprezinte succesoral vor pastra cota lui parte din mostenire, dar nu ca parte componenta a patrimoniului mostenit de la disparutul declarat mort cu efect

retroactiv, ci in calitate de mostenitor cu vocatie proprie. Cu toate ca existenta persoanelor fizice incepe din ziua nasterii, C.civ. recunoaste existenta copilului (qui in utero est) din ziua conceptiei, cu singura conditie de a se naste viu si nu viabil art.654. Aceasta regula prevazuta de C.civ. in materie de mostenire, este consacrata cu caracter general dupa regula dreptului roman si prin art.7 alin.2 din Dec.31/1954 drepturile copilului sunt recunoscute de la conceptiune, insa numai daca el se naste viu. Rezulta ca legea, in interesul copilului, consacra expres capacitatea succesorala de la conceptiune, cu conditia sa se nasca viu. Fiind vorba de fapte materiale, cel care pretinde mostenirea in numele copilului, trebuie sa dovedeasca cu orice mijloace de proba admise de lege, data conceptiei copilului, situarea acestei date inainte de momentul deschiderii succesiunii si ca el s-a nascut viu. Daca aceste dovezi au fost facute, copilul se va bucura de dreptul la mostenire, fiindca acest drept, cu toate ca are ca obiect o universalitate, nu poate vatama interesele lui, deoarece acceptarea mostenirii cuvenita unui minor va fi socotita intotdeauna ca fiind facuta sub beneficiu de inventar (art.19 din Dec.31/1954), astfel incat el va raspunde de datoriile mostenirii in limita activului, putand si abandona bunurile succesorale daca administrarea si lichidarea mostenirii ar fi prea impovaratoare. In legatura cu dovada conceptiunii, nefiind posibila stabilirea cu exactitate a momentului conceptiei, art.61 din C.fam. stabileste o prezumtie legala cu privire la perioada conceptiei ( timpul cuprins intre a treisuta si a o sutaoptsprezecea zi dinaintea nasterii copilului). Numai ca aceasta prezumtie este prevazuta de lege in material stabilirii filiatiei fata de tata. Astfel fiind, s-a pus problema daca aplicarea ei poate fi extinsa si la materia succesiunii, respectiv pentru stabilirea capacitatii succesorale a copilului? Daca problema stabilirii capacitatii succesorale se confunda cu aceea a stabilirii filiatiei, nu se pun probleme, deoarece stabilindu-se paternitatea, implicit si in mod necesar s-a stabilit si capacitatea succesorala a copilului nascut dupa moartea tatalui, pe care urmeaza sa-l mosteneasca (de ex. copilul nascut cel mult la 300 zile dupa moartea sotului mamei). Daca se stabileste ca defunctul nu putea fi tatal copilului pentru ca acesta s-a nascut dupa 300 zile, copilul nu va putea mosteni nici chiar pe cale testamentara, intrucat nu a avut capacitate succesorala la data deschiderii succesiunii. Consideram insa, alaturi de alti autori, cum ar fi C. Statescu, M. Eliescu, Gh. Beleiu ca prezumtia legala privitoare la perioada conceptiei (in material mostenirii intereseaza numai perioada maxima de 300 zile de gestatie) are ca atare o aplicabilitate generala si, deci, se impune a fi luata in considerare si in privinta stabilirii capacitatii succesorale, chiar daca aceasta problema nu coincide cu problema stabilirii filiatiei. De exemplu, cand se pune problema mostenirii unui frate decedat cu mai putin sau mai mult de 300 zile inainte de nasterea copilului care pretinde drepturi asupra mostenirii in calitate de frate sau sora, cel care pretinde mostenirea in aceasta calitate trebuie sa dovedeasca ca a existat in momentul deschiderii succesiunii art. 654 C.civ. Asa fiind, copilul nascut dupa 300 zile de la moartea fratelui nu poate

reclama mostenirea in aceasta calitate.Persoanele fizice predecedate si persoanele juridice care au incetat sa existe Deoarece au capacitate succesorala numai persoanele care exista la data derschiderii succesiunii, persoanele fizice predecedate si persoanele juridice care au incetat sa existe mai inainte de data deschiderii succesiunii nu mai au capacitate succesorala, nefiind subiecte de drept, deci nu vor putea mosteni. In cazul persoanelor fizice insa, partea de mostenire care s-ar fi cuvenit persoanei predecedate va fi culeasa in cadrul mostenirii legale de descendentii sai, in conditiile prevazute de lege pentru reprezentarea succesorala. Daca aceste conditii nu sunt indeplinite, succesorii in drepturi ai persoanei predecedate, nu vor avea drept asupra partii din mostenirea lui de cuius ce s-ar fi cuvenit persoanei predecedate daca persoana predecedata ar fi existat la data deschiderii mostenirii, ea fiind culeasa de mostenitorii in viata (eventual chiar si de descendentii persoanei predecedate, dar in nume propriu, iar nu prin reprezentare sau retransmitere). Potrivit art. 21 din Decretul 31/1954, in cazul in care mai multe persoane au murit in aceeasi imprejurare, fara sa se poata stabili daca una a supravietuit alteia, ele sunt socotite ca au murit deodata. Rezulta ca prin comorienti trebuie sa intelegem: doua sau mai multe persoane; decedate in aceeasi imprejurare; in astfel de conditii incat nu se poate stabili daca una a supravietuit alteia. La aceste trei conditii stabilite de lege, unii autori mai adauga inca o conditie si anume ca intre persoanele in cauza sa existe vocatie succesorala reciproca pentru ca numai intr-o astfel de situatie intereseaza a se stabili cu precizie momentul mortii fiecaruia. Daca nu exista o astfel de relatie, problema comorientilor nu se pune. In dreptul roman, in cazul comorientilor commorientes sau simul periunt - se prezuma ca persoanele socotite mai puternice dupa sex si varsta au supravietuit si, deci, fiind in viata la data deschiderii succesiunii, puteau mosteni. In alte cazuri, de exemplu, daca intre comorienti nu exista o legatura de sange, se considera ca ei au murit deodata. Dintre cele doua solutii, cunoscute de dreptul roman si de legislatiile ulterioare, Decretul nr. 31/1954 a consacrat prezumtia mortii concomitente, solutie ce ar fi, indiscutabil, cea mai justa, prezumtia supravietuirii in functie de varsta si sex fiind criticata, socotindu-se arbitrara, chiar si in literatura juridica a tarilor unde legislatia o prevede. Intr-adevar, daca moartea se produce cu ocazia unei catastrofe aeriene sau feroviare sau cu ocazia prabusirii unei constructii din cauza cutremurului de pamant, ce importanta mai are rezistenta fizica in functie de varsta, sex, a persoanei in cauza? In plus, prezumtia mortii concomitente apare, de cele mai multe ori, ca fiind si mai echitabila. De exemplu, daca sotii, avand vocatie succesorala reciproca si ca mostenitori legali ai parintilor lor, decedeaza in aceeasi imprejurare fara a se putea stabili care dintre ei a supravietuit celuilalt, in lumina prezumtiei mortii concomitente, nici unul nu va putea dovedi existenta, deci capacitatea succesorala a vreunuia dintre ei in momentul mortii celuilalt sot. Inseamna ca mostenirile lasate de soti vor fi culese, ca doua mosteniri distincte, de catre parintii fiecaruia. In schimb, daca s-ar prezuma, de exemplu, ca sotul a

supravietuit sotiei, el ar mosteni in concurs cu parintii sotiei jumatate din mostenirea ei plus obiectele apartinand gospodariei casnice si darurile de nunta, bunuri care s-ar transmite in cadrul mostenirii lasate de el parintilor lui. Deci parintii sotului ar culege o buna parte din bunurile sotiei fiului, ceea ce evident nu ar fi echitabil. Daca comorientii au mostenitori diferiti, problema prezinta importanta chiar daca ei nu au vocatie succesorala reciproca . Astfel, daca nefiind rude si nici soti unul dintre comorienti a facut testament in favoarea celuilalt, prezumandu-se moartea lor concomitenta, legatul devine caduc din lipsa capacitatii succesorale a legatarului. Tot astfel, in domeniul devolutiunii legale a mostenirii, daca comorientii au fost casatoriti, dar casatoria se declara nula sau se anuleaza dupa decesul sotilor, constatandu-se ca unul dintre ei a fost de rea credinta la incheierea casatoriei(casatoria putativa), sotul de rea credinta nu are vocatie succesorala la mostenirea sotului de buna credinta. Deci art.21 din Decretul 31/1954 este aplicabil nu numai in cazul vocatiei succesorale reciproce, dar si unilaterale, atat in domeniul mostenirii legale cat si al celei testamentare. Problema care se pune este de a sti ce solutie urmeaza a fi adoptata in cazul in care doua sau mai multe persoane fizice cu vocatie succesorala reciproca sau unilaterala, legala sau testamentara decedeaza in acelasi timp, deci fara a se putea stabili ordinea deceselor si care nu sunt comorienti, in sensul art.21 din Decretul 31/1954? Astfel, daca moartea a survenit in aceeasi zi si ora, dar nu si in aceeasi imprejurare , ci din cauza bolilor de care sufereau persoanele in cauza, iar minutul mortii nu poate fi stabilit, tot astfel, daca doua sau mai multe persoane au disparut fara a se putea constata direct moartea lor si, din aceasta cauza nu se poate dovedi ca au murit in aceeasi imprejurare. Ce solutie urmeaza a se adopta in privinta momentului mortii si drept consecinta a capacitatii succesorale, notariatul public competent a desfasura procedura succesiunii necontencioasa sau de catre instanta chemata sa resolve litigiul succesoral in conditiile in care prin hotararea judecatoreasca declarativa de moarte s-a hotarat ca data a mortii pentru ambele persoane disparate, definitive, aceeasi zi ? Se considera ca in toate cazurile singura solutie posibila este tot aceea prevazuta de art.21 din Decretul 31/1954, adica prezumtia mortii concomitente cu consecinta lipsei capacitatii succesorale reciproce sau unilaterale, legale sau testamentare. Aceasta solutie se impune nu numai pentru ca este singura in dreptul nostru, ci mai ales pentru ca ea decurge din textul C.civ. aplicabil in materie. Intr-adevar, daca capacitatea succesorala se recunoaste numai persoanei care exista la data deschiderii succesiunii si dovada acestei existente trebuie sa fie facuta de cel care reclama mostenirea - actori incumbit probation art. 1169, innseamna ca in situatia imposibilitatii dovedirii supravietuirii, drepturile succesorale nu pot fi recunoscute din lipsa capacitatii succesorale, urmand ca mostenirile sa fie considerate deschise in acelasi timp pentru toate persoanele in cauza si diferite, separate mostenitorilor fiecareia dintre persoanele decedate in acelasi timp, fara ca una dintre ele sa poate beneficia de mostenirea lasata de cealalta persoana sau de celelalte persoane.

Rezulta ca art. 21 din Decretul 31/1954 consacra expres o solutie care s-ar impune si in lipsa lui si nu numai in cazul persoanelor care au murit in aceeasi imprejurare, ci in toate cazurile in care nu se poate stabili cu certitudine daca una a supravietuit alteia, respectiv predecesul uneia fata de cealalta. Deci, conditia referitoare la aceeasi imprejurare este inutila si, de lege ferenda, ar urma sa fie inlaturata, solutia mortii concomitente fiind logica, echitabila si legala in toate ipotezele. Inseamna ca, de lege ferenda, textul corespunzator ar urma sa fie formulat in felul urmator: in cazul in care mai multe persoane au murit in astfel de imprejurari incat nu se poate stabili daca una a supravietuit alteia, ele sunt socotite ca au murit deodata sau, si mai simplu: daca in cazul mortii mai multor persoane nu se poate stabili faptul ca una a supravietuit alteia, ele sunt socotite ca au murit deodata. Este posibila si pastrarea textului actual al art. 21 din Decretul 31/1954, aratandu-se insa ca dispozitiile se aplica si in cazul in care nu se poate dovedi identitatea de cauza a mortii. O asemenea reglementare, inclusiv de lege lata, ar prezenta avantajul prevenirii oricaror controverse in literatura juridica sau situatii neuniforme in practica judecatoreasca.

10) Cauza actului juridic civil. Reprezinta obiectivul urmarit la incheierea actului. Cauza este o conditie de fond, esentiala de validitate, generala a actului juridic civil. Pentru a fi valabila cauza trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii: cauza sa existe art966 Cod civil; cauza sa fie reala-cauza este falsa daca exista eroare asupra motivului determinant ceea ce atrage nulitatea relativa a actului; cauza sa fie licita si morala-cauza este nelicita cand este prohibita de legi, cand este contrara bunelor moravuri si ordinii publice. Nerespectarea acestei conditii atrage nulitatea absoluta a actului. Art.967-Cod civilconventia este valabila cu toate ca cauza nu este exxpresa si este prezumata pana la proba contrara. Se instituie doua prezumtii: valabilitatea cauzei si existenta ei.

11) Cesiunea de crean. Este contractul prin care un creditor transmite dreptul sau de creanta cu titlu oneros sau gratuit unei alte persoane. Creditorul care transmite se numeste cedent, iar dobanditorul cesionar. Pe langa conditiile generale de valabilitate ale contractelor trebuie indeplinite si unele specifice altor operatiuni juridice. Obiectul cesiunii este reprezentat de orice creanta. Cesiunea de creanta este un contract consensual si se incheie valabil prin simplul acord de vointa. Debitorului cedat i se aduc la cunostinta clauzele contractului de cesiune prin notificare sau debitorul poate accepta cesiunea printr-un inscris autentic pentru a fi opozabila tertilor. Prin cesiune se transmite dreptul de la cedent la cesionar,

creanta se transmite la valoarea ei nominala. Daca cesiunea se transmite cu titlu oneros cedentul are o obligatie de garantie fata de cesionar. Daca se instraineaza o creanta litigioasa cu titlu oneros se poate exercita retractul litigios. Art.1404-Cod civil-retractul litigios nu poate fi invocat in urmatoarele cazuri: cesiunea s-a facut unui comostenitor, cesiunea s-a facut la un alt creditor al cedentului pentru plata creantei sale, cesiunea s-a facut proprietarului unui imobil care a fost ipotecat pentru a garanta creanta litigioasa.

12) Circulaia juridic a construciilor proprietate privat. Constructiile pot fi instrainate prin simplul acord de vointa al partilor, de la aceasta neregula existe si exceptii astfel: art.813-Cod civil-pentru contractul de donatie este necesara forma inscrisului autentic; pentru instrainarea unor constructii este necesara o aprobare prealabila. In cazul in care proprietarul terenului este si proprietarul constructiei se impune instrainarea in forma autentica, daca prorpietarul constructiei nu este si proprietar al terenului, ci este titularul unui drept de superficie, instrainarea este valabila conform principiului consensualismului. In celelalte cazuri constructiile se instraineaza conform principiului consensualismului.

13) Circulaia juridic a terenurilor proprietate privat. Circulaia terenurilor potrivit Legii nr. 54/1998. Din cuprinsul Legii nr. 54/1998 (dar i din ansamblul legislaiei n materie: Legea nr. 18/1991, Codul civil, Legea nr.16/1994 a arendei etc., se pot desprinde cel puin trei principii majore: principiul liberei circulaii juridice a terenurilor; principiul potrivit cruia nscrisul autentic este o condiie de validitate a nstrinrii terenurilor; principiul potrivit cruia nstrinarea terenurilor prin vnzare se va face cu respectarea dreptului de preemiune. n acest sens Legea nr. 54/1958 stabilete: nstrinarea, prin vnzare, a terenurilor agricole situate n extravilan se face cu respectarea dreptului de preemiune al coproprietarilor, al vecinilor ori al arendailor (art. 5). Relaiile sociale cu privire la terenuri care fac obiectul de reglementare al dreptului funciar au loc ntre particulari persoane fizice i persoane juridice de tip privat , ntre persoanele juridice de tip public , precum i ntre acestea din urm i particulari . De aceea , unele norme juridice cu privire la terenuri aparin dreptului public , iar altele aparin dreptului privat . n funcie de destinaie , terenurile se clasific astfel : terenuri cu destinaie agricol , care se mpart n : terenuri agricole productive : terenuri arabile , viile , livezile , punile , fneele , pepinierele viticole , pomicole; terenuri cu vegetaie forestier , amenajri piscicole. terenuri cu destinaie forestier , din

care fac parte: terenurile mpdurite, terenurile destinate mpduririlor, terenurile neproductive rpe , bolovniuri , dac acestea sunt cuprinse n amenajamentele silvice, terenuri aflate permanent sub ape : albiile cursurilor de ape , fundul apelor maritime interioare i al mrii teritoriale, terenuri din intravilan , aferente localitilor urbane i rurale pe care sunt amplasate construciile , alte amenajri ale localitilor, terenuri cu destinaie special , din care fac parte : terenuri folosite pentru transporturi , terenuri folosite pentru construcii i instalaii hidrotehnice , de transport al energiei electrice i gazelor naturale , exploatri miniere i petroliere , plajele , rezervaiile , monumentele naturii , ansamblurile i siturile istorice i altele asemenea. Pentru ca cetatenii sa poata avea dreptul la terenuri, exista in acest sens dreptul de proprietate. Dreptul de proprietate este acel drept real care confer titularului su posesia , folosina i dispoziia asupra unui bun , exclusiv i perpetuu, n putere proprie i n interes propriu , cu respectarea normelor juridice n vigoare .Dup forma dreptului de proprietate asupra terenurilor , terenurile se clasific n: terenuri aflate n proprietate privat, terenuri aflate n proprietate public. Terenurile proprietate de stat administrate de institutele i staiunile de cercetri tiinifice , destinate cercetrii i producerii seminelor i materialului sditor din categorii biologice superioare i animalelor de ras , aparin domeniului public al statului i rmn n administrarea acestora art. 35 alin. 2 din lege nr. 18/1991. Titlul de proprietate se emite de ctre Comisia judeean de aplicare a Legii fondului funciar , pe baza documentelor naintate de ctre comisiile locale , dup validarea propunerilor naintate de ctre comisii Titlul de proprietate , pentru cetenii n via , se emite persoanelor ndreptite ( so , soie ) , iar pentru motenitori se emite un singur titlu de proprietate pentru terenurile ce au aparinut autorului lor , n care se nominalizeaz toi solicitanii ndreptii , urmnd ca pentru ieirea din indiviziune , acetia s procedeze potrivit dreptului comun. Potrivit art. 14 alin. 2 din legea nr. 18/1991 , republicat , atribuirea efectiv a terenurilor se face , n zona colinar , pe vechile amplasamente , iar n zonele de cmpie , pe sole stabilite de comisie i nu neaprat pe vechile amplasamente ale proprietii . Ulterior , prin art. 2 alin. 1 din legea nr. 1/2000 , regula punerii n posesie pe vechile amplasamente a fost generalizat , cu condiia ca acestea s fie libere , adic s nu fie ocupate de construcii sau s nu fi fcut obiectul punerii n posesie n favoarea altor persoane crora li s-a reconstituit dreptul de proprietate . n acest sens . legea nr. 1/2000 prevede c drepturile dobndite cu respectarea prevederilor legii fondului funciar , pentru care au fost eliberate adeverine de proprietate , procese verbale de punere n posesie sau titlul de proprietate , rmn valabile fr nici o alt confirmare. Punerea n posesie a proprietarilor se va face n prezena fiecrui proprietar care va semna tabelul de luare n primire a terenului . n acest scop , comisiile locale trebuie s ncunotineze n scris , cu confirmare de primire , persoanele care au domiciliul n alte localiti i crora li s-a stabilit dreptul de proprietate , asupra datei la care va avea loc punerea n posesie . Articolul 1310 Cod civil consacr principiul

liberei circulaii a bunurilor susceptibile de a forma obiectul dreptului de proprietate . Tot articolul 1310 stabilete i excepia de la aceast regul , n sensul c prin lege se poate stabili prohibirea nstrinrii anumitor bunuri , care sunt scoase din circuitul civil . Aceste prohibiii pot fi absolute , cnd anumite bunuri , care prin natura lor sau printr-o declaraie a legii sunt de uz public i deci inalienabile , sau relative , care se refer la bunuri , care dei nu sunt declarate inalienabile , pot fi vndute doar numai de anumite persoane sau numai n anumite condiii .Prin legea nr. 18/1991 au fost declarate inalienabile temporar anumite bunuri imobile , cum este situaia terenurilor agricole asupra crora s-a constituit dreptul de proprietate , potrivit art. 19 alin. 1 , art. 21 i art. 43 din lege. Art. 19 alin. 1 stabilete condiiile pe care trebuie s le ndeplineasc cei care solicit s li se constituie un drept de proprietate asupra terenurilor care s-au aflat n patrimoniul C.A.P.-urilor , respectiv s fi lucrat efectiv cel puin trei ani n fostele C.A.P.-uri sau s nu fi adus teren n cooperativ , sau s fi adus mai puin de 5.000 mp. , indiferent dac au fost cooperatori sau angajai , s-i stabileasc domiciliul n localitatea respectiv i s nu aib teren n proprietate , n acea localitate. Articolul 20 din lege dispune c n localitile cu excedent de suprafa de teren agricol i cu deficit de fore de munc n agricultur se poate atribui , fr alte condiii, celor care solicit n scris terenuri agricole pn la 10 ha. n echivalent arabil de familie , iar dac solicit aceasta alte familii din alte localiti , se impune obligaia de a-i stabili domiciliul n localitatea unde cer teren agricol i de a renuna la proprietatea avut n extravilan , n localitatea de unde pleaca. Prin prevederile art. 43 din legea nr. 18/1991 n ce privete constituirea dreptului de proprietate , se dispune c n zonele montane cu clim defavorizat , se pot atribui , la cerere , terenuri agricole celor care solicit n scris aceasta , cu condiia ca s se oblige s le lucreze i s creeze gospodrii. n acest caz atribuirea fcndu-se prin ordin al prefectului n limita a 10 ha. n echivalent arabil de familie , la propunerea primriilor locale. n toate aceste cazuri de constituire a unui drept de proprietate asupra unui teren agricol , potrivit art. 32 din legea nr. 18/1991 , beneficiarilor dreptului de proprietate le este interzis nstrinarea terenurilor prin acte ntre vii , timp de 10 ani socotii de la nceputul anului urmtor celui n care s-a fcut nscrierea. Nerespectarea acestei dispoziii legale imperative este sancionat de lege cu nulitatea absolut a actului de nstrinare , nulitate ce poate fi invocat de ctre primrie , prefectur , de ctre procuror sau de orice persoan interesat Articolul 49 din legea nr. 1871991 prevede c persoanele crora li s-a constituit dreptul de proprietate n condiiile art. 19 alin. 1 , 21 i 43 sunt obligate s respecte ntocmai condiiile impuse de lege , astfel c , dac nu le respect , ei pierd dreptul de proprietate asupra terenurilor i construciilor realizate pe acestea . Pentru reconstituirea proprietii private asupra terenurilor i crearea condiiilor pentru o nou organizare a exploatrii acestora , prin lege , s-a dispus desfiinarea fostelor cooperative agricole de producie i lichidarea acestora . n scopul lichidrii patrimoniului fostelor cooperative agricole de producie , prin decizia Prefecturii a fost

constituit o comisie.

14) Comparaie ntre proprietatea comun pe cote-pri i proprietatea comun n devlmie. Ambele tipuri de proprietate apartin la doua sau mai multe persoane, simultan si concomitent, asupra unui bun nefractionat in materialitatea lui. Sistarea ambelor feluri de proprietate se face prin imparteala. Cele doua feluri de proprietate se deosebesc prin urmatoarele: in cazul dreptului de proprietate in devalmasie proprietarii nu au determinata nici macar o cota parte ideala din dreptul de proprietate, in timp ce in cazul proprietatii pe cote parti fiecare titular are o cota parte din dreptul de proprietate, chiar daca bunul in materialitatea sa ramane nefractionat, dreptul de proprietate in devalmasie are caracter intuitu personae, iar proprietatea pe cote parti se naste independent de calitatea coproprietarilor; in cazul proprietatii in devalmasie nici unul dintre codevalmasi nu are dreptul sa instraineze dreptul sau deoarece nu se cunoaste cota-parte ce revine fiecaruia, in cazul proprietatii pe cote-parti fiecare coproprietar poate dispune liber de cota sa parte , in cazul devalmasiei sotilor opereaza mandatul reciproc de reprezentare, iar in cazul coproprietatii pe cote parti se aplica principiul unanimitatii.

15) Condiiile actului juridic civil. Capacitatea de a ncheia actul juridic civil. Obiectul actului juridic civil. Potrivit art. 948, conditiile esentiale pentru validitatea unei convetii sunt: 1) Capacitatea de a contracta 2) Consimtamantul valabil al partii ce se obliga 3) Un obiect determinat 4) O cauza licita Textul se refera la conditiile cerute pentru valabilitatea unei conventii (contract). Doctrinar, s-a apreciat ca aceleasi conditii privesc atat contractele, cat si actele unilaterale. In al doilea rand, textul se refera la cerintele esentiale pentru valabilitatea unui act juridic, ceea ce inseamna ca fie legea, prin dispozitiile speciale, fie partile pot sa stabileasca si alte conditii sau cerinte de valabilitate. Capacitatea de a contracta Art. 949: Poate contracta orice persoana ce nu este declarat incapabil de catre lege. Potrivit art. 950: Necapabili de a contracta sunt minorii, interzisii, in genere toti acei carora legea le-a prohibit oarecare contracte.Capacitatea de a contracta apare ca o expresie a capacitatii de exercitiu a persoanelor fizice si de aceea dispozitiile art. 950 trebuie intregite cu cele ale Decretului 31/1954 si ale Codului familiei, privitoare la incheierea de acte juridice in numele incapabililor si privitor la incuviintarea actelor juridice ale celor cu capacitate restransa. In al doilea rand, pe langa incapacitatile generale, care rezulta din minoritate si din punerea sub interdictie, art. 90 enunta, la modul general, existenta unor incapacitati generale instituite de legiuitor pentru anumite

persoane si in privinta anumitor acte juridice. In schimb, nesocotirea unor incapacitati speciale poate sa atraga fie nulitatea relativa, fie nulitatea absoluta a contractelor, dupa cum acea incapacitate a fost instituita pentru a proteja un interes public sau a unui interes precumpanitor privat. Cat priveste incapacitatea minorilor si a interzisilor, art. 952, Cod civil prevede ca: Persoanele capabile de a se obliga nu pot opune minorului si interzisului incapacitatea lor, ceea ce inseamna ca cererea de declarare a nulitatii unui act juridic incheiat de un minor sau de un interzis poate fi introdusa doar de cei in cauza (minorul sau interzisul), prin reprezentantul legal, cu incuviintarea ocrotitorului legal si de catre autoritatea tutelara. Cauza -; O cerinta de valabilitate a consimtamantului, o conditie de valabilitate a actului juridic. Ea precede consimtamantul si explica in ultima instanta de ce o anumita persoana consimte la incheierea unui act juridic. Cauza a fost asimilata cu scopul acestuia, mai exact, cu reprezentarea mentala a realizarii scopului. Teoria moderna asupra cauzei face distinctie intre doua elemente ale acesteia: a) Scopul imediat care este un element abstract, obiectiv si invariabil, in cadrul acestei categorii de contracte. De pilda, in contractele sinalagmatice si oneroase, scopul imediat al fiecarei parti este considerarea prestatiei pe care o va executa cealalta parte. In contractele cu titlu gratuit (in liberalitati), scopul imediat al celui care se obliga este intentia de a gradifica, de a procura altuia un avantaj economic fara a primi in schimb un echivalent. b) Scopul mediat -; Un element subiectiv, concret si variabil de la un contract la altul. El consta in mobilul concret care determina o persoana sa consimta la incheierea unui anumit contract, mobil care difera de la persoana la persoana si de la contract la contract, stiind ca cineva poate sa consfinteasca la incheierea unui contract, avand in vedere anumite insusiri ale obiectului acestuia, in vreme ce alta persoana are in vedere niste calitati ale persoanei cu care contracteaza. Aceasta largire a notiunii de cauza, prin includerea in ea a scopului mediat, si-a vadit utilitatea practica prin aceea ca a permis instantei de judecata sa cenzureze legalitatea si moralitatea anumitor conventii, care, aparent, respectiv apreciate prin prisma scopului imediat, erau licite si morale, dar, in realitate, ele aveau un scop mediat fie ilicit, fie imoral. Pentru a duce la incheierea unui act valabil, cauza trebuie sa raspunda anumitor cerinte. Mai intai, ea trebuie sa existe. Cat priveste lipsa cauzei, doctrinar, nu exista un punct de vedere conturat, dar daca consideram cauza ca fiind o reprezentare mentala a realizarii scopului inseamna ca ea poate sa lipseasca, practic, doar atunci cand lipseste discernamantul, cat si atunci cand consensul uneia dintre parti a fost viciat prin violenta. Cauza trebuie sa fie reala, nu falsa. In realitate cauza falsa se rezuma la o eroare asupra cauzei si ca urmare consecintele sale trebuie sa fie aceleasi cu ale erorii. Cauza mai trebuie sa fie licita, iar potrivit art. 968, Cod civil: Cauza este nelicita cand este prohibita de legi, contra bunelor moravuri si ordinii publice, ceea ce inseamna ca legiuitorul a identificat, practic, cauza imorala cu cea ilicita. Cat priveste dovedirea cauzei, art. 967, aln. 1, Cod civil prevede ca: Conventia este valabila, cu toate ca

cauza nu este expresa, iar in aln. 2: Cauza este prezumata pana la dovada contrarie. Cele doua texte instituie doua prezumtii: cea a existentei cauzei si cea de valabilitate a cauzei, ceea ce inseamna ca, atunci cand se ridica problema anularii unui contract, pe motiv ca are o cauza ilicita, imorala sau pe motiv ca aceasta ar lipsi sau ar fi falsa, cel care afirma caracterul ilicit al cauzei, lipsa ori falsitatea acesteia, va trebui sa faca dovezile corespunzatoare. Consimtamantul Prin consimtamant se desemneaza, uneori, insasi acordul de vointa realizat cu ocazia incheierii unui contract, iar, alteori, doar manifestarea exteriorizata a hotararii uneia dintre parti de a incheia un act juridic, fie unilateral, fie bilateral. Indiferent de intelesul ce i se atribuie, consimtamantul trebuie sa indeplineasca anumite cerinte pentru a duce la incheierea unui act juridic valabil. Cerintele consimtamantului a) El trebuie sa provina de la o persoana care are discernamant, are posibilitatea de a realiza semnificatia si consecintele actului pe care-l incheie. De precizat este faptul ca problema discernamantului se poate ridica si se poate discuta doar in cazul persoanelor care au capacitatea de a contracta sau incheia acte juridice si aceasta deoarece, in cazul persoanelor lipsite de capacitate fie ca este vorba de incapacitate rezultata din minoritate sau din punere sub interdictie, fie ca este vorba de o incapacitate speciala, prevazuta expres de lege, problema discernamantului nu intereseaza, fiindca acele acte vor fi nule pentru lipsa de capacitate. b) El sa fie dat cu intentia de a produce efecte juridice, cerinta care rezulta din insusi definitia actului juridic civil. Prin urmare, nu va avea valoare de consimtamant o manifestare de vointa sau un acord dat din curtoazie (complezenta), la fel cum nu va avea valoare de consimtamant o manifestare de vointa, afectata de o conditie pur potestativa suspensiva in favoarea celui care se obliga, exprimata intr-o forma de genul: Iti voi da, daca voi vrea. c) Consimtamantul trebuie sa fie exteriorizat intr-un fel in care sa poata face posibila cunoasterea lui de catre cealalta parte sau de catre cei interesati. Aceasta cerinta rezulta din definitia consimtamantului. Avand in vedere ca principiul care carmuieste in dreptul nostru forma actelor juridice este principiul consensualismului, putem trage concluzia ca, de regula, exteriorizarea consimtamantului se poate face in orice fel: in scris, verbal si chiar printr-o atitudine din care se rezulte, neindoielnic, intentia unei persoane de a incheia un act juridic. Doctrinar, s-a ridicat problema de a sti daca simpla tacere, neconcretizata in vreo actiune sau atitudine, are valoare de consimtamant. In esenta, s-a retinut ca tacerea poate valora consimtamant in trei imprejurari: a) Atunci cand legea ii confera aceasta valoare. Ex: Cazul contractului de locatiune, pentru care art. 1437, Cod civil prevede ca: Daca dupa expirarea termenului stipulat in contractul de locatiune, locatarul ramane si este lasat in posesia bunului dat in locatiune, atunci se considera locatiunea, respectiv contractul de locatiune ca reinnoit -; Tacita relocatiune. b) Aceea in care partile, in mod expres, printr-un contract prevad ca in raporturile dintre ele, tacerea uneia dintre parti, respectiv faptul de a nu raspunde la propunerile celeilate parti, intr-un

anumit termen, sa aiba valoare de consimtamant. c) Aceea in care obiceiul locului confera tacerii valoare de consimtamant. Problema exteriorizarii consimtamantului poate fi analizata si in corelatie cu ceea ce se cheama forma actului juridic. Din punctul de vedere al formei, se face distinctie intre forma ceruta pentru insasi valabilitatea actului juridic, caracteristica actelor solemne si care poate fi privita ca o conditie de valabilitate a consimtamantului, acarei neindeplinire atrage, de regula, nulitatea absoluta a actului juridic. Apoi, forma ceruta pentru probatiunea actului juridic (ad probationem), forma care nu mai tine de valabilitatea consimtamantului, ci numai de cerintele privind dovada actului juridic. Aceasta forma este extrinseca consimtamantului, iar nerespectarea ei nu atrage nevalabilitatea actului juridic, ci doar imposibilitatea de a dovedi, in cazul unui litigiu, respectivul act. In al treilea rand, se vorbeste de forma ceruta pentru opozabilitatea actului juridic, iar in contextul acesteia sunt frecvent amintite o seama de operatiuni ulterioare incheierii actului juridic, care au menirea de a face opozabilitatea acestui act tertelor persoane. Despre o forma a actului juridic ceruta pentru insasi opozabilitatea lui, se poate vorbi doar atunci cand insasi actul juridic trebuie incheiat printr-un inscris autentic, pentru ca creditorul sa poata opune dreptul sau unei terte persoane. d) Consimtamantul sa fie neviciat. Art. 953: Consimtamatul nu este valabil cand este dat prin eroare, smuls prin violenta sau surprins prin dol.

16) Contractul de rent viager. Renta se poate infiinta intre vii, cu titlu gratiut, caz in care este echivalenta cu o donatie, sau prin testament (legat), situatie in care se aplica regulile privitoare la libertati. In situatia in care renta este cu titlu oneros, constituirea se face prin instrainarea de catre credirentier a unui bun al sau, catre debirentier, care ii plateste pretul sub forma de renta. Daca renta este cu titlu gratuit, nu se mai face transmisiune de bunuri. Renta se plateste credirentierului la termenele stipulate in contract. Neplata la termen da credirentierului dreptul de a executa pe debirentier, prin sechestrarea si vanzarea silita a unor bunuri ale acestuia. Este un contract aleatoriu, cu titlu oneros, consensual, translativ de proprietate, cu executarea succesiva. Partile contractante pot stabili cuantumul rentei viagere si termenele la care sa se efectueze plata ratelor de renta. Sumele ce se platesc drept rata de renta pot fi revizuite (indexate) pe cale judecatoreasca. Credirentierul, ca parte contractanta, este indreptatit sa pretinda si sa primesca renta viagera de la debiretier. In conditiile legii, contractul poate fi lovit de nulitate absoluta (ex. a intervenit decesul crediretierului dupa implinirea a 20 zile de la incheierea contractului si debirentierul avea cunostinta despre iminenta mortii acestuia). Prin Legea nr. 247/2005

privind reforma in domeniul proprietatii si justitiei, s-a instituit renta viagera agricola. Contractul de renta viagera este contractul prin care o persoana instraineaza un bun sau plateste o suma de bani unei alte persoane in schimbul unei prestatii periodice in bani care urmeaza a i se plati la decesul sau. Cuantumul ratei de renta se stabileste in mod liber, prin vointa partilor contractului, si se platesc in cuantumul prevazut in contract. Renta se poate constitui in favoarea uneia sau mai multor persoane; ea este in principiu divizibila. Pentru acest contract exista coditii speciale de validitate: daca persoana in favoarea careia renta s-a constituit a incetat din viata in momentul constituirii ori s-a constituit renta in favoarea unei persoane afectate de o boala de care in 20 de zile de la data incheierii contractului a decedat, contractul este lovit de nulitate absoluta pentru lipsa cauzei contractului. Ratele de renta trebuie platite de debirentier in cuantumul si la termenele stipulate in contract pana la decesul credirentierului. Debirentierul nu se poate elibera de plata rentei prin restituirea lucrului, deoarece contractul este obligatoriu pentru el. In caz de moarte a debirentierului, obligatia de plata se transmite asupra mostenitorilor acestuia. Rezolutiunea contractului trebuie solicitata instantei judecatoresti. Ratele de renta platite nu se restituie datorita caracterului aleatoriu al contractului. 17) Contractul de antrepriz. In baza contractului de antrepriza, una dintre parti, numita antreprenor, se obliga sa execute pe riscul sau si in mod independent o anumita lucrare pentru cealalta parte, numita client in schimbul unui pret. Intrucat Codul civil defineste antrepriza prin referire la un "pret determinat" (art.1413), in cazul lucrarilor de mare amploare, contractul este nul daca pretul nu este determinat sau cel putin determinabil in momentul incheierii contractului, instanta neavand dreptul sa stabileasca pretul, asa cum nu este competenta nici sa modifice pretul convenit de parti. In schimb, in cazul lucrarilor de mai mica importanta, se admite ca determinarea pretului nu conditioneaza incheierea contractului, prezumandu-se acceptarea de catre client a pretului practicat de antreprenor, in caz de exagerare hotarand instanta. Aceasta spre deosebire de contractul de vanzare-cumparare, care este lovit de nulitate in lipsa pretului determinat sau determinabil in momentul incheierii contractului .In toate cazurile insa, pretul (stabilit intr-o suma de bani sau o alta prestatie), este un element esential al antreprizei. In lipsa lui (serviciu gratuit), contractul nu mai este de antrepriza, ci un act dezinteresat (contract cu titlu gratuit), dar nu liberalitate, nefiindu-i aplicabile regulile speciale pentru aceasta din urma categorie de acte juridice (reductiune, raport, revocare si alte reguli caracteristice numai liberalitatilor). Antrepriza prezinta o importanta practica deosebita, intrucat pe baza acestui contract se executa lucrari de mare valoare si importanta (construire de cladiri, lucrari de instalatii si reparatii

la constructii etc.) si, mai frecvent, asa-numitele prestari servicii (confectionarea sau repararea obiectelor de uz personal ori de uz casnic etc.) . Regulile referitoare la antrepriza se aplica - in lipsa unor reglementari speciale sau in completarea lor - si lucrarilor (activitatilor) intelectuale, de exemplu, meditatii, consultatii profesionale, inclusiv juridice (date de notari publici, avocati -art.8-9 din Legea nr.36/1995 si art.3 din Legea nr.51/1995 - mai putin reprezentarea judiciara, care este o varianta de mandat). Deosebiri fata de alte contracte. Datorita faptului ca antrepriza se aseamana cu anumite contracte, este necesar sa o deosebim de aceste contracte (de munca, locatiune, vanzare, mandat si depozit), intrucat regulile aplicabile sunt diferite (de exemplu, obligatia de garantie pentru vicii, raspunderea in caz de neexecutare, suportarea riscurilor etc.). In baza contractului de munca, salariul se plateste dupa cantitatea si calitatea muncii depuse. In cazul antreprizei, se plateste numai rezultatul muncii antreprenorului, predat clientului. Salariatul isi executa obligatiile de serviciu fiind in dependenta -subordonare juridica - totala fata de patron si obligat sa respecte regulile stabilite de acesta (regulament de ordine interioara, program de lucru etc.). Stabilindu-se un raport de prepusenie, comitentul raspunde fata de terti pentru faptele persoanei incadrate in munca (prepus), conform art.1000 alin.3 C.civ. In schimb, antreprenorul (care - spre deosebire de salariat - poate fi si comerciant) se bucura de independenta juridica cat priveste modul de executare a lucrarii in conformitate cu comanda primi-ta de la client (proiecte, planuri, masuri sau alte directive). In virtutea acestei independente, el este liber sa incredinteze executarea efectiva (materiala) a lucrarii - sub indrumarea sa nemijlocita, personala - unor lucratori, inclusiv subantreprenori. El organizeaza munca dupa aprecierea sa si, spre deosebire de contractul de munca, o efectueaza pe propriul sau risc. Intrucat antreprenorul pastreaza toata independenta in executarea lucrarii si intre partile contractante nu se creeaza raport de subordonare (prepusenie), clientul nu raspunde de pagubele cauzate de antreprenor sau lucratorii sai tertilor si, bineinteles, nici de pagubele pe care le-ar putea suferi antreprenorul sau lucratorii din cauza accidentelor survenite in cursul executarii lucrarii. Antrepriza se deosebeste si de locatiune (loctio rei) prin faptul ca pretul locatiunii este determinat in raport cu durata folosintei, iar contractul de antrepriza nu serveste drept temei pentru folosinta unui lucru. Antrepriza nu este o varianta a locatiunii (cum apare in C.civ. - art.1410 si urm.), ci un contract independent. Cand antreprenorul se obliga a procura pe langa munca sa si materialul necesar pentru confectionarea lucrului care face obiectul contractului (art.1478 C.civ.) pretul stabilit cuprinzand si contravaloarea materialului, operatiunea juridica se aseamana cu vanzarea unui lucru viitor, de confectionat. In acest caz, contractul va fi calificat antrepriza, daca din intentia partilor rezulta ca procurarea materialului de catre antreprenor nu constituie decat o clauza accesorie a contractului, al carui obiect principal este realizarea lucrarii, privita ca rezultat . Daca, din contra, materialul procurat

de antreprenor este elementul esential al contractului, depasind in mod vadit valoarea muncii, operatia juridica trebuie calificata vanzare a unui lucru viitor. In toate cazurile insa, aprecierea trebuie sa fie facuta cu multa atentie, nu prin compararea pur aritmetica a valorii celor doua prestatii. Astfel, de exemplu, in cazul reparatiilor facute la autovehicule, valoarea pieselor care se inlocuiesc nu trebuie sa fie adaugata la valoarea materialelor folosite. Iar daca materialele necesare executarii lucrarii sunt procurate de client sau daca este vorba de executarea unor lucrari de constructii pe terenul clientului (chiar cu materialele antreprenorului), contractul este, in toate cazurile, de antrepriza. Antrepriza se deosebeste si de mandat, intrucat mandatul are ca obiect principal incheierea de catre mandatar de acte juridice (cu terte persoane) pe seama mandantului pe care, de regula, il reprezinta, iar antrepriza are ca obiect o lucrare (prestatii materiale sau intelectuale) efectuate de antreprenor pentru client, antreprenorul neavand putere de reprezentare. Din aceasta cauza contractele incheiate de antreprenor cu tertii, in afara cazurilor prevazute de lege, nu produc efecte fata de client. Pentru ca antreprenorul sa-l reprezinte pe client (de exemplu, in vederea obtinerii autorizatiei de constructii), el trebuie sa primeasca imputernicirea corespunzatoare din partea clientului, in baza unui contract de mandat separat. In sfarsit, daca materialele in vederea executarii lucrarii sunt procurate de client sau lucrarea se executa asupra unui lucru corporal predat antreprenorului, operatia juridica se aseamana si cu depozitul, mai ales ca, uneori, si depozitarul efectueaza anumite lucrari in vederea conservarii lucrului depozitat. In aceste cazuri, fara a descompune operatiunea juridica dintre parti in doua contracte distincte, calificarea operatiei trebuie sa se faca dupa cum efectuarea lucrarii sau pastrarea lucrului formeaza continutul principal al contractului. De altfel, raspunderea pentru pastrarea lucrului se angajeaza dupa aceleasi reguli in ambele cazuri. Antrepriza este un contract sinalagmatic (bilateral) cu titlu oneros, comutativ, cu executare succesiva si consensual . Legea nu cere nici o forma speciala pentru validitatea lui. Antrepriza este un contract consensual (iar nu real), chiar daca lucrarea se executa asupra unui bun al clientului (reparatii, transformari etc.), deoarece predarea bunului in vederea executarii lucrarii poate avea loc si dupa incheierea contractului. Cat priveste proba contractului, se aplica regulile de drept comun. In principiu, antrepriza este un contract incheiat intuitu personae. Acest caracter vizeaza insa numai organizarea si conducerea lucrarii de catre antreprenor. Antreprenorul va fi obligat sa execute personal lucrarea numai daca exista clauza contractuala in acest sens sau rezulta din imprejurari (de exemplu, tabloul comandat unui pictor renumit, interventia chirurgicala contractata cu un medic etc.). Cat priveste proprietatea, daca materialele sunt procurate de antreprenor, el ramane proprietarul lor si al lucrarii pana la terminarea ei, dupa care clientul poate obtine predarea silita, devenind proprietar. Daca materialele sunt procurate de client, el pastreaza proprietatea lor (si

a lucrarii) si in cursul executarii, creditorii antreprenorului neavand asupra lor drept de gaj general. Capacitatea partilor contractante. Clientul trebuie sa aiba, respectiv sa indeplineasca conditiile prevazute de lege pentru incheierea fie a actelor de administrare, fie a actelor de dispozitie, dupa cum contractul reprezinta un act de administrare a patrimoniului (de exemplu, reparatii curente la un imobil) sau un act de dispozitie (de exemplu, construirea unei case). In schimb, antreprenorul trebuie sa aiba, in toate cazurile, capacitate deplina de exercitiu. Intrucat antrepriza este un contract civil, iar nu de munca, nu pot fi aplicate dispozitiile privitoare la capacitatea minorului de a incheia un contract de munca (art.10 din Decretul nr.31/1954). In materia contractului de antrepriza, potrivit regulilor generale, riscul pieirii fortuite a lucrului (materialelor) este suportat de proprietar (res perit domino). In acest sens, art.1479 C.civ. prevede: "Cand lucratorul da materia, daca lucrul piere, fie in orice chip, inainte insa de a se fi tradat, dauna ramane in sarcina sa...". Aceasta dispozitie se explica prin faptul ca, dupa cum am vazut, antreprenorul ramane proprietarul materialelor pana la predarea lucrarii clientului si suporta pagubele rezultate din pieirea lor, in calitate de proprietar. Daca materialele au fost procurate de client, in calitate de proprietar, el suporta riscul pieirii lor. Deoarece insa materialele se gasesc in detentiunea antreprenorului, care este obligat sa ia toate masurile necesare pentru pastrarea lor in bune conditii, el va fi tinut sa faca dovada ca pieirea s-a produs fara culpa din partea sa" (art.1480 C.civ.). Riscul contractului este suportat, in toate cazurile, de antreprenor, deoarece s-a obligat pe riscul sau (art.1479 si 1481 C.civ.) si este debitorul obligatiei imposibil de executat (res perit debitori). Prin urmare, daca executarea contractului (predarea lucrarii executate) devine imposibila datorita cazului fortuit sau fortei majore, antreprenorul nu are dreptul la plata pretului (remuneratiei), caci nu a predat clientului rezultatul muncii sale. Clientul va fi obligat sa plateasca pretul numai daca a fost pus in intarziere in ceea ce priveste obligatia de a verifica (receptiona) si de a lua in primire lucrarea executata. Art.1481 C.civ. mai precizeaza ca daca lucrul a pierit din cauza unui viciu al materialelor procurate de client, antreprenorul are dreptul sa pretinda plata pretului. In acest caz, de fapt, nu mai este vorba de riscuri (caci pieirea nu se produce dintr-un caz fortuit sau de forta majora), ci de suportarea pagubei rezultate din procurarea de catre client a unor materiale necorespunzatoare. Daca lucrarea executata, in parte sau total, a pierit fortuit, dar executarea ulterioara (de exemplu, reconstructia) n-a devenit prin aceasta imposibila, antreprenorul suporta riscul contractului in sensul ca, desi a executat lucrarea (sau o parte din lucrare) de doua ori, clientul va fi obligat sa plateasca pretul numai o singura data (cu exceptia celor doua cazuri mentionate: punerea in intarziere a clientului si viciile materialelor). Clientul este obligat sa receptioneze si sa ia in primire lucrarea dupa terminarea ei integrala. In cazul unui lucru ce se masoara sau care are mai multe bucati, receptia se poate face si pe parti, iar partile platite de client se prezuma ca au fost

verificate, receptionate (art.l482C.civ.) Daca clientul nu-si executa obligatia de a receptiona si de a lua in primire lucrarea executata, se va putea angaja raspunderea lui potrivit dreptului comun (dauneinterese pentru cheltuieli de depozitare, conservare etc.), iar instanta va putea constata executarea lucrarii potrivit clauzelor contractuale, cu toate consecintele ce decurg din executare (de exemplu, posibilitatea de a cere plata pretului, suportarea riscurilor de catre client etc.). Daca parlile nu s-au inteles altfel, clientul este obligat sa plateasca pretul stabilit o data cu receptionarea si luarea in primire a lucrarii. In cazul lucrarilor mai insemnate, daca in contract s-a prevazut plata pretului pe masura executarii lucrarii, clientul poate invoca exceptio non adimpleti contractus daca antreprenorul nu-si executa obligatiile potrivit clauzelor contractuale. lar daca lucrarea este terminata clientul poate cere instantei constatarea executarii ei si predarea silita, in calitate de proprietar. Raspunderea pentru neexecutare. In caz de neexecutare culpabila a lucrarii antreprenorul raspunde fata de client potnvit dreptului comun clauza penala, daune-interese, fiind posibila si obligarea antreprenorului la executarea lucrarii sub sanctiunea platii daunelor cominatoru sau executarea in contul debitoruluiantreprenor cu autorizatia justitiei etc.). Raspunderea pentru viciile lucrarii. Precizam, in primul rand, ca receptia lucrarii din partea clientului fara obiectii si rezerve - daca nu a fost obtinuta prin frauda (fraus omnia currumpit) - echivaleaza cu descarcarea antreprenorului si decade pe client din dreptul de a invoca ulterior viciile aparente ale lucrarii. Pentru aceste vicu, raspunderea antreprenorului poate fi angajata numai daca, potnvit legii sau contractului el datoreaza garantie, in cadrul termenului stabilit, pentru lucrarea efectuata. Antreprenorul raspunde insa, in toate cazurile, pentru viciile ascunse ale materialelor procurate de el si ale lucrarii, dupa ce a fost receptionata de catre client si chiar daca lucrarea nu a fost executata de catre el personal (art.1487C.civ.). Conform art.5 din Decr.nr. 167/1958, dreptul la actiunea privitoare la viciile ascunse ale unei lucrari executate se prescrie prin implinirea unui termen de 6 luni, in cazul in care viciile nu au fost ascunse cu viclenie. Daca viciile au fost ascunse cu viclenie, se aplica termenul general de prescriptie. Aceste termene de prescriptie incep sa curga de la data descoperirii viciilor, insa cel mai tarziu de la implinirea unui an de la predare (art.11 alin.1 din Decr.nr.167/1957), acest termen de un an putand fi modificat prin conventia partilor (garantie conventional. Potrivit Codului civil, contractul de antrepriza inceteaza ("se desfiinteaza") prin moartea meseriasului, arhitectului sau antreprenorului (art.1485). Intrucat contractul se formeaza intuitu personae - aptitudinile antreprenorului avand importanta, chiar daca nu executa personal lucrarea - este firesc ca la moartea sa contractul sa inceteze. Clientul este insa obligat sa plateasca mostenitorilor antreprenorului valoarea lucrarilor executate si a materialelor pregatite, in proportie cu pretul stabilit in contract, in masura in care aceste lucrari si materiale ii sunt folositoare (art.1486 C.civ.). In cazul in care contractul nu ofera elementele necesare, sumele de

platit se determina prin experti. In afara de aceste reguli speciale, cat priveste incetarea contractului, se aplica regulile generale. De exemplu, ca orice contract sinalagmatic, antrepriza poate fi rezolvita la cererea uneia din parti pentru neexecutarea obligatiilor de catre cealalta parte. In caz de imposibilitate fortuita de executare, daca ea este temporara, se suspenda executarea, iar daca este definitiva, obligatia se stinge, fiind aplicabila teoria riscului contractului. Daca obligatia antreprenorului este succesiva (de exemplu, lucrari de intretinere) si nu s-a prevazut un termen, contractul poate fi denuntat unilateral de oricare dintre parti, caci obligatia nu poate fi vesnica. In lipsa de stipulatie contrara in contractul de antrepriza de constructii, antreprenorul are dreptul sa incredinteze executarea unor parti din lucrare unor subantreprenori, incheind in acest sens, cu fiecare dintre ei (instalator, parchetar, electrician etc.), un contract de subantrepriza. In raporturile dintre antreprenor si subantreprenor, se aplica regulile prevazute pentru antrepriza (art. 1489-1490 C.civ.), subantreprenorul avand - in cadrul acestor raporturi - rolul de antreprenor. Deoarece subantreprenorii contracteaza numai cu antreprenorul, clientul nu are nici o actiune contractuala impotriva lor. In schimb, antreprenorul raspunde contractual fata de client pentru toate lucrarile executate de subantreprenori, la fel cum raspunde si de lucrarile oricarei alte persoane pe care a folosit-o (art.1487 C.civ.). Precizam ca, intrucat subantreprenorii nu au calitatea de prepusi, antreprenorul nu raspunde in calitate de comitent (in baza art.1000 alin.3 C.civ ) pentru faptele lor ilicite cauzatoare de prejudicii tertilor (inclusiv clientului), tot asa cum nici clientul nu raspunde pentru faptele antreprenorului sau subantreprenorului (ori antreprenorului de specialitate), fata detertii pagubiti. In sfarsit, subliniem ca pozitia juridica a subantreprenorului nu trebuie sa fie confundata cu aceea a antreprenorului de specialitate, care contracteaza anumite lucrari de specialitate direct cu clientul si raspunde singur, in calitate de antreprenor, fata de acesta pentru lucrarile (partea din lucrari) care formeaza obiectul contractului. Tot astfel, daca mai multi antreprenori - coantreprenori - se obliga sa execute o lucrare de ansamblu (complexa), contractand direct cu clientul, ei nu vor avea calitatea de subantreprenori, chiar daca unul dintre ei are rolul de coordonator si ii reprezinta pe ceilalti in raporturile cu clientul in cursul executarii lucrarii. Fiind antreprenori, fiecare va raspunde pentru partea de lucrare executata si are dreptul la partea corespunzatoare din pret, deoarece obligatia civila cu pluralitate de parti este conjuncta (divizibila), daca in contract nu s-a prevazut solidaritatea (iar obligatia codebitorilor nu este comerciala - art.42 C.com.) sau indivizibilitatea si nici nu rezulla din natura prestatiei care formeaza obiectul contractului (indivizibilitate naturala). Lucratorii au deci o actiune directa contra clientului, cu toate ca raport juridic direct nu exista intre ei (este deci o dispozitie derogatorie de la principiul relativitatii efectelor contractelor). in lipsa acestei dispozitii, lucratorii ar trebui sa-l actioneze pe client in calitate de creditori ai antreprenorului, adica pe calea actiunii subrogatorii (oblice). Aceasta actiune

are insa neajunsul de a-i pune pe reclamanti in concurs cu ceilalti creditori ai antreprenorului (de exemplu, furnizorii de materiale) ceea ce inseamna ca si ei ar trebui sa suporte consecintele insolvabilitatii ori falimentului (lichidarii judiciare in terminologia Legii nr.64/1995) antreprenorului, proportional cu valoarea creantelor. Fiind o actiune directa, starea de insolvabilitate sau falimentul antreprenorului nu se va rasfrange asupra creantelor lucratorilor. Ei il actioneaza direct pe client si, prin urmare, n-au a suporta concursul celorlalti creditori ai antreprenorului (daca acestia n-au facut o poprire asupra sumelor datorate de client in mainile acestuia, inainte de intentarea actiunii directe). Aceasta masura de ocrotire se adauga privilegiului imobiliar de care se bucura lucratorii, precum si antreprenorii de constructii, pentru garantarea creantelor neonorate de client (art. 1737 si 1742 C.civ. Codul civil prevede o singura regula speciala de raspundere pentru calitatea constructiei: antreprenorul (arhitectul) de cladiri sau alte lucrari insemnate raspunde daca constructia se darama in tot ori in parte sau ameninta invederat daramarea (cu care se asimileaza viciul care face imposibila folosirea potrivit destinatiei) din cauza unui viciu de constructie sau al terenului intr-un termen de 10 ani din ziua terminarii (receptiei) lucrarii (art.1483). Decretul nr. 167/1958 a stabilit un termen de 3 ani de la predare pentru descoperirea viciilor unei constructii (art.11 alin.2), deci a statornicit raspunderea antreprenorului pentru orice vicii ascunse, fara a modifica raspunderea pentru daramarea in baza art.1483 C.civ. In sfarsit, prin art.29 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea in constructii s-a prevazut raspunderea antreprenorului pentru viciile ascunse ale constructiei ivite in termen de 10 ani de la receptia lucrari, iar pentru viciile structurii de rezistenta rezultate din nerespectarea normelor de proiectare si executie in vigoare la data realizarii ei raspunderea "pe toata durata de existenta a constructiei" (ceea ce inseamna, de regula, cateva secole). Dupa cum rezulta din aceasta reglementare speciala, termenul de 3 ani prevazut de Decretul nr.167/1958 (art.11 alin.2) pentru viciile ascunse ale constructiei si termenul de 10 ani prevazut de C.civ. (art.1483) pentru ipoteza daramarii, au fost inlocuite cu termenul de 10 ani pentru orice vicii ascunse, respectiv cu durata de existenta pentru viciile care afecteaza structura de rezistenta a constructiei de orice categorie (si instalatiilor aferente acestora) - indiferent de forma de proprietate sau destinatie -, fiind exceptate insa cladirile pentru locuinte cu parter si parter plus un etaj si anexele gospodaresti situate in mediul rural si in satele ce apartin oraselor, precum si constructiile provizorii (art.2alin.2 din Legea nr. 10/1995). Pentru aceste constructii, exceptate de la prevederile Legii nr. 10/1995, raspunderea antreprenorului urmeaza sa fie angajata potrivit dreptului comun (C.civ. si Decretul nr. 167/1958). In privinta viciilor aparente ale lucrarii, care in materie de antrepriza -ca de altfel si in materie de vanzare - nu pot fi reclamate dupa receptie (predare-primire), se angajeaza raspunderea antreprenorului numai daca s-a stabilit un termen de garantie. In acest sens, Legea nr. 10/1995

prevede obligatia executantului lucrarilor de constructii "de a remedia, pe propria cheltuiala, a defectelor de calitate, aparute din vina sa... in perioada de garantie stabilita potrivit legii"(art.23 lit.k), fara a distinge dupa cum viciile sunt aparente sau ascunse. Reglementarea speciala privind raspunderea antreprenorului (arhitectului) vizeaza numai raporturile lui cu clientul si cu succesorii lui in drepturi (de exemplu, cumparatorul constructiei). Fata de terti (inclusiv locatarul constructiei), pentru care contractul de antrepriza este o res inter alios acta, raspunderea antreprenorului pentru pagubele cauzate (de exemplu, prin ruinarea cladirii) poate fi angajata numai delictual (art.998-999 C.civ.). In schimb, tertii pot alege pe calea actiunii impotriva proprietarului (clientului sau succesorilor lui) pe teren delictual (de exemplu, art.1002 C.civ.) sau contractual (de exemplu, locatarul), dupa caz. Daca actiunea a fost indreptata impotriva clientului, el va avea actiune in regres impotriva antreprenorului, in masura in care acesta este responsabil pentru viciile lucrarii care au determinat cauzarea prejudiciul. Clauze contractuale de modificare a raspunderii pentru calitatea constructiei. Avand in vedere faptul ca prin instituirea unei raspunderi agravate a antreprenorului de constructii sunt aparate nu numai interesele clientului, ci si interese generale, publice, clauzele contractuale de limitare sau de inlaturare a acestei raspunderi nu pot fi admise. In orice caz, ele nu ar putea fi admise in privinta viciilor care pot determina daramarea sau amenintarea de daramare a constructiei (rezistenta). Sunt permise, in schimb, clauze de agravare a raspunderii antreprenorului pentru vicii. Dreptul la actiunea privitoare la viciile ascunse, inclusiv viciile structurii de rezistenta, se prescrie prin implinirea unui termen de 6 luni, iar daca viciile au fost ascunse cu viclenie prin implinirea termenului general de prescriptie (art.5 din Decretul nr.167/ 1958), in ambele cazuri termenul prescriptiei incepand sa curga de la data descoperirii viciilor in cadrul termenelor aratate. Raspunderea pentru vicii poate sa revina nu numai antreprenorului care executa lucrarea, dar si arhitectului (proiectantului). Problema impartirii raspunderii intre antreprenor si arhitect se rezolva in functie de clauzele din contract. Daca arhitectul n-a facut decat planurile constructiei, fara a se ocupa de executarea lucrarii, el va raspunde numai daca se va dovedi ca viciul constructiei provine dintr-un viciu al planului (proiectului), iar antreprenorul va raspunde pentru viciile de executie. Daca arhitectul a luat parte si la ridicarea constructiei sau viciile sunt determinate si de viciile proiectului, el va raspunde alaturi de antreprenor. In acest din urma caz, daca daunele sunt suportate de unul dintre ei, solvens-ul va avea actiune in regres impotriva celuilalt, proportional cu gravitatea culpelor; in caz de egalitate, pentru jumatate. Aceste reguli urmeaza sa fie aplicate, in mod corespunzator, si daca lucrarea a fost executata de doi sau mai multi coantreprenori, (inclusiv antreprenori de specialitate, dar nu subantreprenori) si raspunderea lor nu este divizibila. Pentru angajarea raspunderii, clientul trebuie sa dovedeasca numai existenta viciului. In prezenta acestei dovezi, culpa contractuala a

antreprenorului (arhitectului) este prezumata, ei fiind obligati sa dovedeasca existenta unei cauze straine exoneratoare de raspundere (art. 1082-1083 C.civ.). Evident, culpa subantreprenorilor nu poate fi invocata drept cauza de exonerare, antreprenorul fiind responsabil contractual fata de client si pentru lucrarile executate in subantrepriza (cu drept de regres in raport de culpa subantreprenorului). Subantreprenorul poate fi actionat de catre client numai delictual, ei nefiind legati prin raporturi contractuale.

18) Contractul de arendare. Contractul de arendare , varietate a contractului de locatiune, este un contract prin care una dintre parti, numita arendator, transmite celeilalte parti, numita arendas, bunuri agricole in vederea exploatarii pe o durata determinata si in schimbul unui pret, numit arenda, stabilite de parti.Contractul de arendare este reglementat prin Legea arendarii nr.16/1994 (modificata prin L.nr.58/1995 si L.nr.65/1998 pentru modificarea si completarea L.nr. 16/1994). Aceste dispozitii se completeaza cu prevederile legislatiei civile, in masura in care acestea nu sunt contrare Legii nr. 16/1994 (vz.art.26). inseamna ca, in completarea celor doua acte normative se aplica, in conditiile aratate, "regulile particulare la arendare" prevazute in Codul civil (art.1454 si urm., care n-au fost abrogate expres de lege), iar apoi dispozitiile care guverneaza locatiunea de drept comun, arendarea fiind o varietate a acesteia. in com-pletarea acestor norme, se aplica regulile din partea generala a dreptului civil obligational (teoria generala a obligatiilor civile). Precizam ca legile comerciale nu sunt incidente in materie, intrucat contractul de arendare are natura pur civila. Arendarea este un contract sinalagmatic (bilateral), cu executare succesiva si netranslativ de proprietate, ca si locatiunea. Tot astfel, este un contract prin definitie (esentialmente) cu titlu oneros. Daca un bun agricol se transmite, in vederea folosintei sau exploatarii temporare, cu titlu gratuit, contractul este nul ca arendare, dar consideram ca poate fi recunoscut valabil ca un imprumut de folosinta (comodat), daca lucrul s-a predat (comodatul fiind un contract real) si daca sunt indeplinite si celelalte conditii de validitate prevazute de lege pentru comodat, la care se adauga insa si interdictiile prevazute de lege in materie de arendare, deoarece persoanele care nu pot contracta o arendare, nu o pot face nici cu titlu gratuit .Spre deosebire de locatiune, care este un contract consensual, cerinta formei scrise fiind prevazuta numai ad probationem, arendarea este un contract solemn . Potrivit art.6 din Legea nr. 16/1994, "sunt valabile si opozabile" numai contractele de arendare incheiate in scris (indiferent ca inscrisul este autentic sau doar sub semnatura privata) si inregistrate in termen de 15 zile de la incheiere la primaria (respectiv primariile) in a carei raza teritoriala se afla bunurile arendate. Rezulta

ca, prin derogare de la principiul consensualismului, consacrat de Codul civil, legea prevede forma scrisa si inregistrarea ad validitatem, deci sub sanctiiunea nulitatii absolute (vz. si art.24 alin.1) .Potrivit legii, partile contractante pot fi persoane fizice sau juridice (art.3 alin.1).In calitate de arendator contractul poate fi incheiat de catre proprietar, uzufructuar sau alt detinator legal al bunurilor care formeaza obiectul contractului (art.2) si care are dreptul la exploatarea agricola a bunurilor respective si are capacitatea, respectiv indeplineste conditiile necesare pentru incheierea contractului de locatiune. Precizam ca, spre deosebire de regulile aplicabile locatiunii, arendasul nu poate avea calitatea de arendator. Potrivit legii, sub sanctiunea nulitatii absolute, arendasul nu poate subarenda, total sau partial, bunurile agricole arendate, chiar daca arendatorul ar fi de acord, fiind interzise si oficiile de arendasi (art.22). Desi legea nu prevede expres, interdictia de a subarenda atrage dupa sine si interdictia de a ceda contractul de arendare, caci cesiunea (vanzarea) dreptului de exploatare a bunurilor agricole produce efecte mai puternice decat subarendarea (cessio est maius, sublocatio est minus). Astfel fiind, nu se poate admite nici schimbul intre doi (mai multi) arendasi, schimbul reprezentand in materie de locatiune o dubla (multipla) cesiune. Din interzicerea subarendarii mai rezulta ca folosinta bunurilor arendate nu poate fi adusa ca aport social intr-o societate agricola sau asociere simpla in agricultura, deoarece aducerea ca aport a folosintei unui bun echivaleaza cu o sublocatiune (sau cesiune). Din aceasta cauza, nici locatarul nu poate aduce ca aport social folosinta bunului inchiriat, daca sublocatiunea a fost interzisa prin contractul de locatiune sau conditionata de acordul locatorului . Rezulta ca arendasul, sub nici o forma, nu poate incheia un contract de arendare in calitate de arendator, acest contract fiind considerat incheiat intuitu personae. Dar legea nu-l obliga pe arendas sa execute personal toate lucrarile agricole; el poate contracta executarea unor lucrari cu persoane fizice sau juridice prestatoare de servicii in agricultura si poate incheia contracte de munca cu salariati permanenti sau sezonieri care se bucura de toate drepturile si de protectia sociala prevazute de legislatia muncii (art.23). Interzicand expres subarendarea si implicit cesiunea contractului de catre arendas, in mod exceptional, Legea nr. 16/1994 - astfel cum a fost modificata si completata prin Legea nr.65/1998 - permite cesiuea contractului de catre arendas (in calilate de cedent), daca sunt indeplinite doua conditii(art.21): exista acordul scris al arendatorului; cesiunea se face (in calitate de cesionar) sotului arendasului, coparticipant la exploatarea bunurilor agricole sau descendentilor sai (unul sau mai multi) care au implinit varsta majoratului. Intrucat cesiunea se face cu acordul (se subintelege, prealabil) al arendatorului, ea va avea ca obiect nu numai drepturile arendasului, dar si obligatiile lui, el fiind eliberat fata de arendator. Aceasta inseamna ca cesiunea realizeaza si o delegatie perfecta (confundata cu novatie prin schimbare de debitor). In legatura cu calitatea de arendator, legea mai

prevede ca regiile autonome, institutele si statiunile de cercetare si productie agricola, societatile comerciale si alte unitati care au in patrimoniu sau in administrare terenuri proprietate de stat nu pot da in arenda bunurile destinate exploatarii agricole (art.4 alin.1). In calitate de arendas - unul sau mai multi, de exemplu, membrii unei familii - contractul poate fi incheiat numai de catre persoane fizice care sunt cetateni romani - indiferent daca au domiciliul in tara sau in strainatate - si au pregatire de specialitate agricola, practica agricola sau un atestat de cunostinte agricole si reprezinta garantiile solicitate de arendator. Atestatul se elibereaza de organele abilitate de Ministerul Agriculturii si Alimentatiei (art.3). Arendasii, persoane juridice, trebuie sa aiba nationalitatea romana si sediul in Romania, inclusiv cele cu capital partial sau integral strain, sa aiba ca obiect de activitate exploatarea terenurilor agricole si sa prezinte garantiile solicitate de arendator (art.3 si 3). Legea mai interzice functionarilor publici si salariatilor din conducerile administrative ale regiilor autonome cu profil agricol, ale institutiilor si statiunilor de cercetare si productie agricola, ale societatilor comerci-ale agricole pe actiuni si ale altor unitati care au in patrimoniu sau in administrare terenuri agricole proprietate de stat sa ia in arenda orice fel de bunuri destinate exploatarii agricole (art.18). Arendarea fiind un contract sinalagmatic (bilateral) are un dublu obiect: bunurile arendate si pretul platit de arendas, numit arenda. Potrivit legii, prin bunuri agricole care pot fi arendate se inteleg terenurile cu destinatie agricola (arabile, viile, livezile, pepinierele viticole, pomicole, arbustii fructiferi, plantatiile de hamei si duzi), pasunile impadurite, terenurile ocupate cu constructii si instalatii agrozootehnice, amenajari piscicole si de imbunatatiri funciare, drumurile tehnologice, platformele si spatiile de depozitare care servesc nevoilor productiei agricole si terenurile neproductive care pot fi amenajate si folosite pentru productia agricola, precum si animalele, constructiile de orice fel, masinile, utilajele si alte asemenea bunuri destinate exploatarii agricole (art. 1.). Bunurile agricole care formeaza obiectul contractului trebuie sa fie complet si precis determinate (descrierea amanuntita a tuturor bunurilor arendate si inventarul lor, planul de situatie al terenurilor). Daca nu se arendeaza toate bunurile agricole detinute de arendator, trebuie sa se specifice in contract suprafata de teren sau orice alt bun agricol ce se va retine de acesta (art.5 lit.b si f). In toate cazurile, pentru a fi in prezenta unui contract de arendare, bunurile mentionate trebuie sa fie destinate exploatarii (productiei) agricole de catre arendas. Daca folosinta unor bunuri dintre cele prevazute de lege se transmite cu titlu oneros in alte scopuri (de exemplu, terenul cu sau fara constructie in scopuri turistice sau sportive, animalele pentru carausie la constructia unei case etc.), contractul nu va mai fi supus reglernentarilor vizand arendarea (ci regulilor locatiunii). Bineinteles, nu constituie arendare nici contractul prin care detinatorul bunurilor agricole executa lucrarile agricole, cealalta parte dobandind recolta realizata la pretul stipulat (vanzare-cumparare de bunuri viitoare). Codul civil a lasat la libera apreciere a partilor

stabilirea pretului arendarii, fie sub forma unei sume de bani (arendarea pe bani), fie sub forma unei cantitati de produse agricole (parte de recolta -art.1467) platibila in natura, in fructe (arendarea pe fructe), nefiind exclusa nici stabilirea arendei in parte in natura si restul in bani (arenda mixta). Legea nr. 16/1994, astfel cum a fost modificata prin Legea nr.65/1998, lasa, de asemenea, la libera apreciere a partilor stabilirea pretului arendarii (cuantumul arendei in natura - determinata in cifre absolute, de exemplu, 1000 kg grau pe hectar de teren arendat, sau determinata procentual din recolta, de exemplu, 25 % din recolta realizata - sau in bani). Legea indica numai anumite elemente orientative de stabilire a arendei (de exemplu, potentialul de productie al terenului, gradul de accesibilitate a mecanizarii, amenajarile de imbunatatiri funciare sau rasa, varsta, starea biologica in cazul efectivelor de animale etc.), care "pot fi" avute in vedere de catre parti la stabilirea arendei (art.13-14). Inseamna ca partile sunt libere sa stabileasca cuantumul arendei, neexistand vreo limita maxima (sau minima) legala. Spre deosebire de locatiunea de drept comun (care poate fi contractata fara precizarea termenului), durata arendarii (data de la care incepe si data la care inceteaza) trebuie sa fie determinata de catre parti in contract (art.2, 5 lit.d, si art.7 alin.1). Dar Legea arendarii, astfel cum a fost modificata, nu prevede o durata minimala (sau maximala) a termenului arendarii. Deci partile sunt libere sa stabileasca durata arendarii, fara limitari legale. Consideram ca - desi legea speciala nu mai stabileste o durata minima - ea nu poate fi mai mica decat "timpul necesar ca arendasul sa culeaga fructele" (art.1462 C.civ.), de regula, un an agricol (in cazul terenurilor).Potrivit art.21 din Legea nr. 16/1994: "In contractul de arendare, de comun acord, partile contractante pot stabili cazurile si limitele suportarii daunelor produse de calamitati naturale. De asemenea, de comun acord pot sa prevada suportarea pierderilor totale sau partiale ale bunurilor arendate ca urmare a unor cazuri fortuite sau de forta majora. Dupa cum se poate observa, prin cele doua dispozitii citate legea nu a rezolvat nimic in problema suportarii riscurilor in materia contractului de arendare, prevazand numai posibilitatea partilor de a se intelege in aceasta privinta, iar aceasta posibilitate ar fi existat si in lipsa textului. Pentru rezolvarea problemei, trebuie sa se precizeze (prin norme supletive) cine suporta riscurile daca contractul nu contine clauze in aceasta privinta. In lipsa unor asemenea norme in Legea nr. 16/1994, problemele urmeaza sa fie solutionate in lumina principiilor si reglementarilor legislatiei civile, care completeaza dispozitiile legii speciale (art.26). Inainte de analiza acestor reguli, se mai impune o precizare terminologica. In art.21 alin.1 se face referire la calamitati naturale, iar in alin.2 la cazuri fortuite si de forta majora, ca si cum ar fi doua notiuni distincte din punct de vedere juridic. In realitate, calamitatile naturale reprezinta si ele cazuri fortuite sau de forta majora, in prezenta carora se pune problema suportarii riscurilor. lar aceasta problema vizeaza, in ambele cazuri, suportarea pagubelor (daunelor) rezultand din pieirea totala sau partiala a unor bunuri

datorata cazului fortuit ori fortei majore (deci fara ca una dintre parti sa savarseasca vreo fapta culpabila care sa-i angajeze raspunderea). Se pare ca legiuitorul, folosind o terminologie imprecisa, a avut in vedere, in cadrul a doua alineate, cele doua aspecte ale problematicii riscurilor, riscul lucrului (pieirea "bunurilor arendate") si, in parte, riscul contractului de arendare (pierderea recoltei, a produselor agricole datorata "calamitatilor naturale"), in ambele cazuri in mod fortuit. Riscul lucruluiAdica paguba rezultata din pieirea fortuita a bunurilor arendate (animale, constructii, masini si utilaje etc.) se suporta, potrivit regulilor generale, de catre proprietarul-arendator (res perit domino). Daca contractul a fost incheiat in calitate de arendator de catre un alt titular de drepturi reale asupra lucrului arendat (de exemplu, uzufructuar), va suporta si el riscul lucrului, corespunzator cu dreptul pe care il are asupra lucrului. Deoarece bunurile arendate se gasesc in detentiunea arendasului, obligat sa ia masurile necesare pentru pastrarea lor in bune conditii si sa le restituie la incetarea contractului, el va fi tinut sa faca dovada ca pieirea s-a produs fara culpa din partea sa (art.1431, 1434 C.civ.), adica din o cauza straina, care nu-i poate fi imputata (caz fortuit sau forta majora). Daca s-a dovedit ca pieirea este fortuita, arendasul nu suporta riscul lucrului, cu exceptia cazului in care lucrul a pierit dupa ce a fost pus in intarziere pentru neexecutarea obligatiei de restituire la incetarea contractului si nu reuseste sa dovedeasca ca lucrul ar fi pierit si la arendator, daca i s-ar fi restituit (ar.1074, 1082-1083 si 1156 C.civ.). Legea nr. 16/1994 a consacrat putine texte reglementarii obligatiilor partilor in contractul de arendare. in completarea lor se aplica regulile de drept comun privind locatiunea, tinand seama, bineinteles, de specificul raporturilor din materia arendarii. in consecinta, urmeaza sa facem numai unele precizari. Potrivit art.8 alin.1 "arendatorul este obligat sa predea bunurile arendate in termenul si in conditiile stabilite, sa garanteze pe arendas de evictiune totala sau partiala si sa execute toate celelalte obligatii asumate prin contract. Daca la predare se constata ca imobilul (terenul) arendat are o intindere rnai mica sau mai mare decat cea prevazuta in contract, se va putea cere micsorarea sau majorarea arendei numai in cazurile si in conditiile prevazute de Codul civil la materia vanzarii (art.1454 C.civ.). Bunurile arendate trebuie sa fie predate in stare corespunzatoare folosintei, exploatarii agricole, iar dupa predare arendatorul este obligat sa efectueze acele reparatii (lucrari) care nu sunt in sarcina arendasului (de exemplu, reparatiile capitale la constructiile si instalatiile agrozootehnice), fiind aplicabile dispozitiile art.1425 C.civ Desi legea speciala nu prevede, arendatorul este garant nu numai de evictiune, dar si pentru viciile ascunse ale bunurilor arendate care ii impiedica intrebuintarea (art.1422 C.civ.). Mai mentionam ca impozitele si taxele datorate, potrivit legii, pentru bunurile agricole arendate sunt in sarcina arendatorului (art.10). Potrivit art.8 alin.2, "arendasul are obligatia de a folosi bunurile arendate, ca un bun proprietar, in conditiile stabilite, de a mentine potentialul productiv al bunurilor arendate, de a le restitui la incetarea

contractului, de a plati arenda la termenele si in modalitatile stabilite, precum si de a executa toate obligatii contractuale". Neexistand diferente semnificative fata de obligatiile locatarului, urmeaza sa facem numai unele precizari. Obligatia de a intrebuinta bunurile arendate ca un bun proprietar se apreciaza dupa tipul abstract al omului prudent si diligent (culpa levis in abstracto), tinand seama si de faptul ca arendasul este un profesionist (agricultor - vz. art.3 si 11). El trebuie sa foloseasca bunurile arendate la destinatia determinata in contract sau prezumata dupa circumstante (art.1429 pct.l C.civ.), in astfel de conditii incat sa mentina potentialul lor productiv. Arendasul poate schimba categoria de folosinta a terenului arendat numai cu acordul prealabil dat in scris de catre proprietar (chiar daca arendatorul este un uzufructuar sau alt detinator legal) si cu respectarea dispozitiilor legale (art.20) . Arendatorul are dreptul de a controla oricand modul in care arendasul administreaza bunurile arendate (art.8 alin.3). Plata arendei. Arendasul trebuie sa plateasca arenda, in natura si/sau bani, la termenele si la locul de plata prevazute in contract. Daca locul platii nu este prevazut, plata se face la domiciliul arendasului, fiind cherabila, iar nu portabila (art.l 104 C.civ.). Restituirea bunurilor arendate. La incetarea contractului arendasul trebuie sa restituie bunurile arendate in starea in care le-a primit conform inventarului (proces-verbal) facut la predare, iar in lipsa se prezuma (iuris tantum) ca le-a primit in buna stare (art. 1431-1432 comb. cu art.1421 alin.l C.civ.). Riscul pieirii fortuite, dupa cum am vazut, se suporta de arendator. In caz de incendiu, arendasul raspunde de pagubele cauzate cladirilor arendate, daca nu dovedeste o cauza exoneratoare de raspundere potrivit regulilor aplicabile locatiunii (art.1435 C.civ). Daca arendasul a facut cheltuieli cu conservarea, intretinerea ori imbunatatirea bunurilor arendate - care, potrivit raporturilor contractuale dintre parti, sunt in sarcina arendatorului - instanta poate recunoaste arendasului un drept de retentie (art.8 alin.4), adica dreptul de a refuza restituirea bunurilor arendate la incetarea contractului, cat timp arendatorul nu va plati sumele datorate. Alte obligatii. Legea mai precizeaza ca taxele de redactare si inregistrare a contractului de arendare sunt in sarcina arendasului (art.6 alin.3). Iar pe plan financiar, fiind considerat agricultor, el este obligat sa plateasca impozitele datorate pe veniturile realizate din exploatarea bunurilor agricole arendate, beneficiind de facilitatile de creditare si impozitare prevazute de lege (art.l 1). Sunt aplicabile si dispozitiile Codului civil privind obligatia locatarului de a apara lucrul dat in arenda contra uzurparilor. In caz de neexecutare culpabila a obligatiilor de catre arendator sau arendas, se aplica dreptul comun. In acest sens, legea speciala precizeaza ca oricare dintre parti poate cere in justitie, "in conditiile legii", rezilierea pentru neexecuare de obligatii (principale - art.1439 alin.2 C.civ.) si are la dispozitie toate mijloacele juridice pentru apararea drepturilor si intereselor contractuale in legatura cu bunurile arendate (art.24). Deoarece legea prevede rezilierea prin justitie, se pare ca pactele comisorii exprese care ar avea ca efect rezilierea

de drept, fara interventia justitiei, nu pot produce efecte. Asa cum am vazut, in cazul neexecutarii obligatiilor se poate cere prin justitie rezilierea contractului, potrivit dreptului comun. In caz de pieire totala sau partiala - a bunurilor arendate, precum si in cazul desfiintarii (desfacerii) titlului arendatorului, sunt aplicabile, de asemenea, regulile dreptului comun. In schimb, denuntarea unilaterala (ca mod de incetare a contractului de locatiune incheiat pe durata nedeterminata) nu este aplicabila arendarii, deoarece ea se incheie pe o durata determinata. Legea prevede insa ca "prin acordul partilor, contractul de arendare poate sa inceteze si inainte de a ajunge la termen" (art.12 alin.3). Este avuta in vedere o intelegere (mutuus dissensus) realizata pe parcursul executarii contractului, iar nu posibilitatea denuntarii unilaterale. Moartea uneia dintre parti.-Reamintim ca, in dreptul comun, locatiunea nu inceteaza prin moartea locatorului sau locatarului (art.1440 C.civ.); drepturile si obligatiile partii decedate trec asupra mostenitorilor ei, cu exceptia cazurilor in care din clauzele contractului rezulta o alta solutie sau cand partea decedata este mostenita de cealalta parte, obligatiile reciproce stingandu-se prin confuziune. In urma modificarii si completarii Legii arendarii prin Legea nr. 65/1998, s-a adoptat o alta reglementare (cat se poate de confuza, neclara). Astfel, potrivit art.211 alin.1, "contractul de arendare poate continua in cazul decesului arendatorului sau al arendasului. Pentru aceasta, mostenitorii majori trebuie sa comunice in scris intentiile lor si sa obtina acordul scris al celeilalte parti, in termen de 30 de zile de la data decesului". Din acest text pare a rezulta regula incetarii arendei prin moartea oricareia dintre parti, afara numai daca mostenitorii solicita in scris si obtin acordul scris al celeilalte parti (in termen de 30 de zile) in sensul continuarii raporturilor de arendare. In plus, mostenitorii arendasului decedat - pentru a putea continua raporturile de arendare - trebuie sa fie persoane majore; daca mostenitorii sunt minori, contractul inceteaza prin deces. Aceasta din urma conditie trebuia sa fie prevazuta prin raportare nu la varsta majoratului, ci la capacitatea de munca si cunostintele agricole ale mostenitorului. In cazul decesului arendatorului, consideram (desi din textul citat nu rezulta clar aceasta concluzie) ca varsta mostenitorilor este indiferenta; daca sunt minori sau persoane puse sub interdictie vor consimti la continuarea raporturilor de arendare cu abilitarile prevazute de lege (dupa cum sunt persoane lipsite de capacitate de exercitiu sau cu capacitate de exercitiu restransa, tinand seama si de faptul ca arendarea este, in principiu, un act de administrare). Pentru cazul decesului arendasului, legea mai prevede ca, daca sunt mai multi mostenitori, ei pot conveni sa continue in comun exploatarea bunurilor agricole arendate sau sa desemneze pe unul dintre ei sa continue exploatarea acestor bunuri. Daca mostenitorii nu se inteleg, la cererea oricaruia dintre ei, judecatoria in a carei raza teritoriala se afla bunul agricol poate desemna, prin ordonanta presedintiala, pe unul dintre ei pentru continuarea raporturilor de arendare (art.251 alin.2). Legea mai prevede obligatia succesorilor

arendatorului, respectiv arendasului decedat, de a incunostinta consiliul local unde contractul de arendare este inregistrat cu privire la subrogatia in drepturile si obligatiile partii decedate (art.251 alin.3). Problema incetarii contractului la termenul stabilit necesita o analiza speciala deoarece textele corespunzatoare din lege sunt neclare si, practic, nu rezolva problema. Art.12 - Contractul de arendare poate fi reinnoit potrivit intelegerii partilor si cu respectarea prevederilor prezentei legi. Fiecare parte contractanta este obligata sa incunostiinteze in scris pe cealalta parte, cu cel putin 1 an inainte de expirarea contractului, despre intentia sa de a reinnoi sau de a nu reinnoi contractul de arendare." Daca legiuitorul a voit sa deroge de la dispozitiile clare ale Codului civil referitoare la tacita relocatiune, trebuia sa raspunda la aceste intrebari intrucat in ipoteza optiunilor convergente (de exemplu, partile se inteleg sa reinnoiasca contractul, indiferent ca acordul se realizeaza cu un an inainte de expirarea termenului sau mai tarziu, fie si dupa expirarea termenului contractual) textul nici nu era necesar. Prin urmare, ce se intampla daca manifestarile de vointa (cu privire la soarta arendarii dupa expirarea termenului contractual) lipsesc sau sunt divergente? Este evident ca reinnoirea contractului nu poate avea loc, in nici un caz, impotriva vointei arendasului. In schimb, ar fi fost indicat sa se recunoasca in favoarea lui si in anumite conditii un drept la reinnoirea contractului chiar daca arendatorul si-ar fi manifestat vointa in sens contrar. Numai ca, un asemenea drept nu poate fi recunoscut in lipsa unei dispozitii legale exprese. Rezulta ca, la expirarea termenului prevazut, contractul inceteaza, daca nu a fost reinnoit (fie si cu mai putin de un an inainte de expirarea termenului) cu acordul ambelor parti contractante . Mai mult decat atat se pare ca nu sunt aplicabile nici dispozitiile din Codul civil referitoare la tacita relocatiune, deoarece contractul de arendare poate fi reinnoit potrivit art.12 alin.1, numai in conditiile legii speciale (forma scrisa inregistrare etc.). Inseamna ca, dupa expirarea termenului, partile nu mai au obligatii contractuale, iar eventuala folosire a bunurilor agricole de catre arendas este lipsita de temei juridic, cu toate consecintele prevazute de lege pentru aceasta situatie (raporturi extracontractuale).

19) Contractul de asigurare. Asigurator-societate comerciala obligata a plati anumite sume de bani la realizarea evenimentului prevazut in contractul de asigurare. Asiguratul este persoana fizica sau juridica care intra in raporturi cu asiguratul prin incheierea contractului de asigurare. Riscul asigurat reprezinta un eveniment viitor, posibil dar incert, prevazut in contract. Cazul asigurat este evenimentul asigurat pentru inlaturarea consecintelor caruia s-a facut asigurarea si care s-a produs. Prin obiectul asigurarii se intelege ceea ce s-a asigurat. Suma asigurata este suma maxima in limita careia asiguratorul este obligat sa

plateasca indemnizatia de asigurare. Prima asigurata este suma de bani pe care o platescte asiguratul. Prin indemnizatie de asigurare se intelege suma de bani pe care asiguratorul o achita asiguratului la survenirea cazului asigurat. Dauna de asigurare se numeste prejudiciul suferit de asigurat in urma realizarii cazului asigurat. In functie de natura juridica a raporturilor de asigurare, ele se impart in asigurari comerciale si mixte. Asigurarile contractuale pot fi de doua feluri: facultative si obligatorii. Asigurarile facultative-una din parti numita asigurat se obliga sa plateasca celeilate parti numite asigurator o anumita suma de bani, iar asiguratorul se obliga ca in ipoteza survenirii cazului asigurat, sa plateasca asiguratului o indemnizatie de asigurare. Contractul trebuie incheiat in forma scrisa, forma scrisa fiind ceruta ab probationem. Asiguratul trebuie sa completeze o declaratie de asigurare prin care sa raspunda in scris la intrebarile formulate de asigurator. Asiguratul este obligat sa plateasca primele de asigurare la termenele stabilite in contract. Riscul asigurat trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii: riscul trebuie sa fie determinat cu precizie in contract, riscul trebuie sa fie un eveniment viitor, posibil dar incert, riscul trebuie sa fie independent de fapta intentionata a asiguratului sau a altei persoane determinate. Asigurarea de bunuri-suma asigurata poate fi stabilita in limita valorii bunului asigurat, valoare ce nu poate fi depasita, riscurile asigurate trebuie sa fie detrminat in contract, indemnizatia de asigurare se plateste doar in limita sumei asigurate. Termenul de prescriptie este de 2 ani, indiferent daca asigurarea este facultativa sau obligatorie.

20) Contractul de depozit. Depozitul este un contract prin care o persoana numita deponent incredinteaza un lucru unei alte persoane, numite depozitar, care se obliga sa-l pastreze pe o perioada determinata si sa-l restituie la cerere in natura. Depozitul este un contract real care se formeaza numai din momentu predarii lucrului. Poate fi cu titlu oneros sau gratuit. Depozitul cu titlu gratuit este unilateral. Depozitul este de doua feluri: depozitul propriu zis si sechestru. Depozitul propriu zis nu poate avea ca obiect decat lucruri mobile si corporale, individual determinate. Deponentului se cere capacitatea necesara pentru actele de administrare iar depozitarului i se cere capacitatea necesara pentru actele de dispozitie. Se cere ab probationem forma scrisa a contractului de depozit. Depozitarul trebuie sa se ingrijeasca de paza lucrului depozitat si sa-l restituie in natura. Depozitarul trebuie sa restituie bunul depozitat in natura impreuna cu fructele pe care le-a perceput. In caz de nerestituire depozitarul datoreaza daune-interese deponentului pentru prejudiciul suferit. In caz de moarte a depozitarului obligatia de restituire revine mostenitorilor, iar in caz de moarte a deponentului bunul trebuie restituit

mostenitorilor sai. Restituirea se va face la locul depozitarii si deponentul are dreptul de a cere restituirea oricand chiar daca s-a stipulat un termen. Daca depozitarul refuza restituirea bunului deponentul poate alege intre actiunea personala care deriva din contractul de depozit sau actiunea reala in revendicare. Sumele cheltuite de depozitar cu bunul trebuie restituite de deponent si trebuie sa ridice bunul la data si locul convenite. Depoitarul are drept de retentie asupra bunului pana la plata sumelor la care are dreptul din cauza depozitului. Depozitul necesar exista cand deponentul fiind sub amenintarea unei intamplari neprevazute si care reprezinta un pericol real este nevoit sa incredinteze lucrul sau spre pastrare unei alte persoane, fara a avea posibilitatea sa aleaga liber persoana depozitarului si sa intocmeasca un inscris constatator al contractului. Se poate dovedi prin orice proba admisa de lege. In aceasta categorie este inclus si depozitul hotelier, dar raspunderea hotelierului este apreciata mai sever. Depozitul neregulat se caracterizeaza prin faptul ca are ca obiect lucruri fungibile si consumptibile care nu trebuie sa fie restituite in indivizibilitatea lor, ci prin alte lucruri asemanatoare. In acest caz depozitarul devine proprietarul bunului, in acest caz nu se aplica dreptul de retentie. Cel care invoca caracterul neregulat al depozitului este obligat in caz de indoiala sa-l dovedeasca.

21) Contractul de donaie. Condiii de validitate i efecte. Potrivit articolului 801 din Codul civil, donatia este un contract solemn prin care o parte, numita donator, cu intentie liberala isi micsoreaza irevocabil patrimoniul sau in favoarea celeilalte parti, numita donatar, fara a urmari de la aceasta o contraprestatie. Dupa cum rezulta din aceasta definitie, ceea ce caracterizeaza donatia este trecerea unor valori dintr-un patrimoniu in altul fara echivalent, cu intentia de a face o donatie(animus donandi). Aceasta intentie, concretizata in incheierea contractului, in forma si in conditiile prevazute de lege, justifica marirea unui patrimoniu in detrimentul altuia, constituind cauza ei. Trebuie facuta precizarea, de asemenea, ca donatia ca varietate a contractelor cu titlu gratuit reprezinta o liberalitate, deoarece are ca efect micsorarea patrimoniului donatorului cu bunul donat spre deosebire de contractele dezinteresate(de exemplu comodatul, mandatul sau depozitul cu titlu gratuit, etc. ), prin care nu se micsoreaza patrimoniul celui care procura altuia un folos, motiv pentru care acestea din urma nu sunt supuse regulilor de fond si de forma prevazute pentru donatii. Contractul de donatie este un contract solemn, pentru a carui validitate este necesara forma inscrisului autentic, lipsa formei atragand nulitatea absoluta a acestuia(articolul 813 C. Civ.). Contractul de donatie este un contract cu titlu gratuit din categoria liberalitatilor, deoarece donatorul isi micsoreaza patrimoniul cu un bun sau cu un drept (real sau de

creanta) fara a primi un echivalent al acestuia. Intentia liberala(animus donandi) trebuie sa existe la momentul incheierii contractului(art. 813 C. civ.). Contractul de donatie este un contract unilateral deoarece creeaza obligatii numai pentru donator (in principiu). Chiar daca este o donatie cu sarcini pentru donatar, aceste sarcini nu pot intrece valoarea bunului donat caci atunci contractul se transforma intr-un contract bilateral, cu titlu oneros. Contractul de donatie este un contract translativ de proprietate, dreptul transmitandu-se prin acordul partilor exprimat cu respectarea conditiilor de forma cerute de lege. Regulile aplicabile contractului de donatie sunt regulile generale prevazute de codul civil pentru interpretarea contractelor(art. 977 985 C. civ. ). In masura in care se face interpretarea calificarii juridice a contractului (donatie, intretinere, comodat, etc. ) sunt aplicabile regulile care guverneaza contractele cu titlu oneros, ca fiind dreptul comun si nu regulile de exceptie aplicabile liberalitatilor. Contractul de donatie nu se confunda cu unele acte juridice in care o persoana presteaza un serviciu cu titlu gratuit in favoarea alteia, care poate fi un act dezinteresat si nicidecum o liberalitate pentru ca exista o modificare de patrimoniu. Donatia, de asemenea, nu trebuie confundata cu executarea unei obligatii naturale, caci in acest caz obligatia exista numai ca sa stins dreptul material la actiune (deci posibilitatea de a beneficia de forta de constrangere a statului) al creditorului privind valorificarea creantei. Debitorul executa de buna voie o datorie care exista. Nu constituie donatii premiile, cadourile prin diferite recompense, facute cu scopuri publicitare. De asemenea, operele de binefacere au reguli speciale ce exced cadrul legal al donatiilor. Intretinerea unei rude fara a exista obligatia legala de intretinere nu este o donatie. Elementul esential prin care se deosebeste o donatie de alte operatiuni juridice asemanatoare este de ordin subiectiv, respectiv intentia de a dona(animus donandi). Existenta intentiei de a dona este cauza donatie. Incapacitati de a dispune si de a primi donatii. In privinta capacitatii de folosinta legiuitorul prevede anumite incapacitati : Incapacitati de a dispune potrivit articolului 806 C. civ., modificat prin art. 129 alin. 1 3, 105 si 107 C. fam., minorii si persoanele aflate sub interdictie judecatoreasca nu pot dona nici macar cand exista incuviintarea reprezentantului legal si al autoritatii tutelare, cu exceptia darurilor obisnuite facute de minori cu diferite ocazii, daruri care nu afecteaza substantial patrimoniul donatorului. In favoarea tutorelui, minorul nu poate dispune prin donatie nici dupa ce a ajuns la majorat, cat timp autoritatea tutelara n-a dat tutorelui descarcare pentru gestiunea sa (art. 809 C. civ. Si art. 141 C. fam. ). De la aceasta regula face exceptie situatia cand tutorele este ascendentul minorului. Incapacitati de a primi -Nu pot primi donatii persoanele neconcepute (art. 808 C. civ. ) si organizatiile care nu au dobandit personalitate juridica. Copilul neconceput poate primi o donatie numai indirect daca donatorul gratifica pe cineva cu un bun, impunand sarcina (obligatia), de a transmite dreptul de proprietate asupra acelui bun copilului care se va naste. In privinta structurilor

organizatorice(mai cu seama organizatiile non profit) acestea vor putea primi donatii (chiar in timpul constituirii) daca aceste donatii sunt absolut necesare pentru dobandirea personalitatii juridice. Practic, este vorba despre o capacitate de folosinta anticipata momentului constituirii, capacitate legata numai de acele acte si conditii necesare constituirii(de exemplu : necesitatea patrimoniului propriu). Nu pot primii donatii strainii si apatrizii daca obiectul donatiei este un teren (art. 41 alin. 2 din Constitutie). Nu pot primii donatii medicii si farmacistii de la persoanele care au fost tratate, ingrijite medical, de acestia inaintea mortii. Interdictia se refera si la preotii care au fost in preajma bolnavului(donator) facandu-I slujbe si alte practici religioase (art. 810 alin. 1 si 3 C. civ. ). Nu fac parte din aceasta categorie donatiile remuneratorii pentru serviciile intreprinse de donatar (art. 810 alin. 2 C. civ. ) in favoarea donatorului. De exemplu, persoana care l-a ingrijit pe donator in sensul ca I-a facut menajul sau alte servicii casnice poate fi gratificata de catre donator. Momentul in care se cere existenta capacitatii In privinta capacitatii de exercitiu, donatia fiind un act de dispozitie cu caracter irevocabil, atat donatorul cat si donatarul trebuie sa aiba capacitate de exercitiu deplina cu respectarea dispozitiilor legale analizate privitoare la incapacitatile de a dispune si de a primi donatii. Momentul in care capacitatea juridica trebuie sa existe este acela al realizarii acordului de vointa, moment care difera daca persoanele sunt prezente sau absente si se incheie prin inscrisuri separate. Astfel, potrivit articolului 814 alin. 2 Codul civil, daca donatia se incheie prin inscrisuri separate, donatorul trebuie sa fie capabil de a face donatii in momentul lansarii ofertei, in momentul acceptarii ei de catre donatar, cat si in momentul primirii comunicarii acceptarii comunicarii. In privinta donatarului, acesta trebuie sa aiba capacitatea juridica prevazuta de lege in momentul acceptarii donatiei. Sanctiunea incapacitatilor speciale de a dona sau de a primi donatia. In functie de interesele ocrotite de norma juridica incalcata prin incheierea contractului juridic de donatie, norma referitoare la capacitatea juridica a partilor, nulitatea poate fi absoluta sau relativa. De exemplu, este caz de nulitate absoluta in ipoteza in care s-au donat terenuri cu incalcarea dispozitiei constitutionale care interzice dobandirea de terenuri de catre straini sau de catre apatrizi. Este caz de nulitate relativa ori de cate ori s-a incheiat un contract de donatie de catre minori fara sa fi existat incuviintarea prealabila a reprezentantului legal, nulitate care poate fi invocata de reprezentantul legal al minorului sau de succesorii lui in drepturi. Incapacitati de exercitiu-Minorii si interzisii judecatoresti pot primii donatii dar nu au exercitiul acestui drept in sensul ca donatiile vor fi acceptate fie de reprezentantii legali sau cu incuviintarea prealabila a acestora si dupa cum au sau nu capacitate de exercitiu restransa, fie chiar de ascendentii lor de orice grad daca reprezentantii legali ar refuza sa accepte (art. 815, C. civ. ). Faptul ca donatia poate fi acceptata si de alte persoane decat de reprezentantii legali inseamna ca legiuitorul a avut in vedere ocrotirea minorilor si a interzisilor

judecatoresti in scopul cresterii activului patrimonial al acestora. Daca donatia este cu sarcini, in mod obligatoriu trebuie sa existe si autorizarea prealabila a autoritatii tutelare. Donatiile facute statului vor fi acceptate de persoanele imputernicite, potrivit legii sau actului constitutiv, sa reprezinte organul de stat, unitatea administrativ teritoriala sau unitatea economica de stat in relatiile cu tertii, a Consiliului Judetean sau al Municipiului Bucuresti, daca sunt de interes local. Obiectul contractului de donatie trebuie sa indeplineasca conditiile necesare tuturor contractelor, adica conditiile generale prevazute in art. 948 si 964 C. civ. Astfel, obiectul contractului trebuie :Sa fie determinat sau determinabil; Sa fie licit, posibil; Sa existe in prezent sau sa poata exista in viitor; Sa constituie prestatie a celui ce se obliga. Nu poate fi donat un bun al altuia pentru ca s-ar afecta principiul irevocabilitatii donatiilor iar donatorul trebuie sa fie proprietarul lucrului donat, in momentul incheierii contractului. Donatiile se incheie in forma autentica (potrivit articolului 813 C. civ. ). Cerinta formei autentice constituie o masura speciala de protectie a donatorului care dispune in mod actual si irevocabil de un drept, fara o contraprestatie. Sanctiunea nerespectarii formei autentice este nulitatea absoluta. Forma inscrisului autentic este deci o conditie ad validitatem, nulitatea putand fi invocata de orice persoana, chiar si din oficiu de catre instanta de judecata. Daca s-a incheiat un contract de donatie fara respectarea formei autentice el va fi refacut cu respectarea dispozitiei articolului 813 C. civ. Forma autentica a fost impusa de legiuitor pentru a atrage atentia donatorului asupra gravitatii donatiei pentru patrimoniul sau si asupra faptului ca donatia este, in principiu, irevocabila. In ipoteza in care contractul de donatie se incheie prin inscrisuri separate (intre absenti), atat oferta cat si acceptarea trebuie sa se intocmeasca in forma autentica. Potrivit articolului 814 alin. 2 C. civ., daca donatorul moare inainte de acceptare din partea donatarului, oferta devine caduca, ca si cum nu ar fi existat. Dupa moartea donatorului, donatia poate fi confirmata, ratificata in forma autentica de catre mostenitorii sai legali(art. 1167 C. civ.). Faptul ca mostenitorii donatorului pot confirma donatia, in doctrina de specialitate s-a pus intrebarea daca nu cumva am fi in prezenta unui caz de nulitate relativa. In opinia majoritara aceasta situatie nu este un caz de nulitate relativa, ci mai de graba este vorba de o situatie exceptionala cand nulitatea absoluta poate fi acoperita prin confirmarea actului juridic, confirmare care se intemeiaza pe existenta unei obligatii naturale in sarcina mostenitorilor. Cu alte cuvinte, mostenitorii donatorului pot confirma donatia facuta de autorul ei, donatie cu vicii de forma, adica lipsa inscrisului autentic, iar daca au ratificat (confirmat donatia) nu mai pot reveni asupra actului confirmativ. Viciul de forma privind solemnitatea contractului de donatie ramane o cauza de nulitate absoluta. Daca donatia are ca obiect bunuri mobile, corporale sau incorporale, acestea trebuie inscrise intr-un stat estimativ semnat de ambele parti contractante, inscris in care sunt descrise bunurile, valoarea lor globala (art. 827 C. civ. ). Statul estimativ poate sa existe in cuprinsul

contractului de donatie sau intr-un inscris separat semnat atat de donator cat si de donatar. Se considera ca statul estimativ este o conditie ad probationem, singura sanctiune fiind imposibilitatea dovedirii continutului donatiei in cazul existentei de bunuri mobile si mai cu seama in privinta valorii acestora. Prin esenta lor, liberalitatile intre vii sunt irevocabile. Aceasta irevocabilitate, reglementata prin texte speciale(art 801 si 822 824 C. civ. ), care actioneaza descurajant pentru donator si contribuie la siguranta circuitului civil, nu este cea prevazuta pentru toate contractele ( art. 969 C. civ. ) si care rezulta din principiul ca, odata incheiat, contractul are forta obligatorie intre partile contractante (este legea partilor) si nu poate fi revocat (desfacut desfiintat sau modificat) prin vointa uneia dintre ele(irevocabilitate de gradul 1). Forta obligatorie a oricarui contract actioneaza, evident, si in cazul contractului de donatie, in sensul ca odata incheiat nu poate fi desfiintat prin vointa uneia dintre parti, fie si donatorul. Irevocabilitatea donatiilor are insa un caracter special, mai accentuat decat forta obligatorie a oricarui contract, in sensul ca in materie de donatii (indiferent daca s-au realizat in forma autentica, deghizata, indirecta sau dar manual) irevocabilitatea priveste nu numai efectele, ci insati esenta contractului, fiind o conditie de validitate pentru formarea lui, ceea ce se numeste irevocabilitate de gradul doi. In contractul de donatie sunt admise urmatoarele clauze : Clauza referitoare la termen, caci termenul in acest caz nu afecteaza dobandirea dreptului de proprietate de catre donatar; Clauza referitoare la o conditie cazuala; Clauza privind plata datoriilor prezente ale donatorului sau a datoriilor viitoare; Clauza privind reantoarcerea bunului donatin patrimoniul donatorului daca donatarul moare inainte de donator, chiar daca lasa mostenitori; Clauza prin care donatorul isi rezerva dreptul de uzufruct pentru el sau pentru o alta persoana, ori dreptul de abitatie este valabila caci, in definitiv, se doneaza doar nuda proprietate. Se poate face fie in mod expres (prin act autentic), fie in mod tacit printr-un act ulterior al donatorului din care rezulta implicit ca donatia a fost revocata. Revocarea se poate face ad nutum(vointa unilaterala a donatorului)oricand : in timpul casatoriei, dupa incetarea casatoriei, dupa decesul sotului donator impotriva mostenitorilor acestuia. Donatia intre soti devine definitiva si irevocabila numai din momentul mortii donatorului. Clauzele incompatibile cu principiul irevocabilitatii donatiilor sunt compatibile in cazul donatiilor intre soti. Efectul translativ opereaza in puterea contractului acordului de vointa fara a mai fi nevoie de predarea (traditiunea) bunului donat cu exceptia darurilor manuale. Acordul de vointa al partilor trebuie sa imbrace, evident, forma inscrisului autentic. Exista cazuri exceptionale cand prin donatie se poate stinge un drept (de exemplu : in cazul remiterii de datorie). Obligatia de predare a bunului donat -Din momentul transmiterii dreptului de proprietate sau a altui drept real ori de creanta, exista pentru donator obligatia de predare a bunului donat la termenul si la locul stabilit, raspunzand de orice deteriorari sau stricaciuni care rezulta din fapta sa culpabila.

Obligatia de garantie-In general, donatorul nu raspunde pentru evictiune si nici pentru viciile lucrului (art. 828 alin. 1 C. civ.). Ratiunea acestei dispozitii consta in faptul ca fiind un contract cu titlu gratuit, este incompatibila o asemenea obligatie. In mod exceptional donatorul este obligat sa-l garanteze pe donatar, in urmatoarele cazuri : Daca s-a obligat in mod expres in cuprinsul contractului (art. 828, alin. 2 C. civ.); Daca evictiunea provine din faptul personal al donatorului(art. 828, alin. 3, C. civ. ); Donatorul raspunde de prejudiciul cauzat, datorita viciilor ascunse ale lucrului, in cazul cand vinovatia imbraca forma intentiei(dolului); Daca donatia este cu sarcini, in limita sarcinilor impuse donatarului, donatorul va raspunde atat pentru evictiune, cat si pentru viciile lucrului (art. 828, alin. 3 C. civ. ).In general, donatarul nu are obligatii fata de donator daca donatia este fara sarcini, cu exceptia obligatiei de recunostinta. Daca donatia este cu sarcina (sub modo) se poate face comparatie intre sarcina si conditia rezolutorie. Contractul de donatie este, in principiu, irevocabil. De la acest principiu exista anumite clauze legale de revocare, respectiv :Pentru neindeplinirea sarcinilor; Pentru ingratitudine; Pentru survenienta de copil. Revocarea pentru neindeplinirea sarcinilor si pentru ingratitudine se face numai pe cale judecatoreasca. Astfel, instanta de judecata pe baza probelor administrate apreciaza, de la caz la caz, revocarea donatiei. In cazul revocarii pentru survenienta de copil, aceasta opereaza de drept (in virtutea legii), instanta de judecata avand doar rolul de a constata existenta acestei cauze de revocare. Donatiile simulate apar fie sub forma donatiilor deghizate, ascunse sub aparenta unui act cu titlu oneros, fie sub forma interpunerii de persoane, prin care se ascunde adevaratul beneficiar al donatiei. Donatiile deghizate-O donatie este deghizata cand actul public este un act cu titlu oneros(de exemplu o vanzare). In principiu, donatiile deghizate sub forma unui act cu titlu oneros sunt valabile daca indeplinesc conditiile de validitate prevazute de lege pentru actul aparent. In plus, donatia deghizata trebuie sa indeplineasca si conditiile de validitate pentru donatii, mai cu seama cele legate de capacitatea juridica, reductiune, raport, etc. Donatiile prin interpunere de persoane-Donatia prin interpunere de persoana exista in cazul in care donatarul nu poate sa primeasca liberalitati de la donator. Astfel, contractul aparent se incheie cu o persoana interpusa, iar cel ascuns cu adevaratul donatar. In privinta probei interpunerii de persoana, datorita dificultatilor de dovedire, legea prezuma a fi persoane interpuse : parintii, copiii si sotul persoanei incapabile, care nu pot primi donatiile. Donatiile indirecte sunt acele donatii care se fac nesimulat, prin acte juridice altele decat contractul de donatie. Aceste acte juridice sunt calificate liberalitati daca sunt facute cu intentia de a gratifica o anumita persoana si care trebuie sa respecte conditiile de fond cerute de lege pentru liberalitati. Donatiile indirecte se realizeaza, in mod frecvent, prin urmatoarele acte juridice : renuntarea la un drept, remiterea de datorie si stipulatiunea pentru altul. Renuntarea la un drept este o donatie indirecta daca se face cu intentie liberala adica de a gratifica

pe cineva (animo donandi). Donatia este, in acest caz, un act accesoriu actului principal care consta in renuntarea la un drept care va profita comostenitorului sau mostenitorului subsecvent. Renuntarile gratuite sunt scutite de forma prevazuta de lege pentru donatii numai daca sunt pur abdicative de drepturi si nicidecum translative de drepturi care sunt facute in favorem. Remiterea de datorie este actul juridic prin care un creditor renunta total sau numai in parte la datoria pe care trebuie sa o plateasca debitorul. Remiterea de datorie este o donatie indirecta daca exista si consimtamantul debitorului si nu este supusa conditiei de forma prevazuta de articolul 813 C. civ. pentru donatii. Stipulatia in favoarea unei terte persoane stipulatie pentru altul este o donatie, daca se face cu intentia de a gratifica terta persoana beneficiara(donandi cauza). Stipulatia pentru altul poate fi calificata donatie indirecta fiind scutita de formele cerute pentru donatii, dar prezentand si unele particularitati fata de regulile aplicabile donatiilor. Aceste particularitati sunt : Donatia se realizeaza independent de acceptarea tertului beneficiar deoarece dreptul se naste direct si nemijlocit in favoarea tertului beneficiar (donatar) din momentul incheierii contractului intre stipulantul donator si promitentul. Acceptarea donatiei poate fi facuta atat de beneficiar cat si de succesorii sai, caci dreptul este deja nascut in momentul incheierii contractului intre stipulant si promitent. Dispozitiile legale privind capacitatea juridica de a dona sau de a primi donatii se analizeaza atat in raporturile dintre stipulant promitent (partile donatiei directe) cat si in raporturile dintre stipulant si tertul beneficiar, adica donatarul. Donatia este irevocabila numai din momentul acceptarii ei de catre tertul beneficiar. Daca donatia indirecta este prevazuta in cadrul unei donatii directe (cu sarcini) forma autentica trebuie sa fie respectata doar pentru donatia directa. Darul manual este o donatie pentru a carei validitate trebuie sa fie indeplinite doua conditii : Acordul de vointa al partilor; Traditiunea(predarea) bunului care face obiectul darului. Darul manual poate sa aiba ca obiect numai bunuri mobile corporale, iar in privinta bunurilor incorporale numai titlurile la purtator. Depunerile la CEC sunt socotite daruri manuale daca sunt facute pe numele altei persoane in scopul ca aceasta sa fie gratificata. De regula, darul manual poate fi dovedit cu orice mijloc de proba datorita existentei elementului material traditiunea bunului donat. In mod exceptional donatorul si succesorii lui pot face dovada darului numai cu un inscris cerut de legiuitor ad probationem. Darurile de nunta sunt socotite bunuri comune ale sotilor. Numai donatiile facute de parinti in mod expres unuia dintre soti ulterior incheierii casatoriei pot fi considerate bunuri proprii, potrivit art. 31 Codul familiei.

22) Contractul de ntreinere. Contract transaltiv de proprietate, prin care o persoana transmite unul sau mai multe bunuri

determinate, ori o suma de bani (sau amandoua impreuna) unei alte persoane, numita intretinator, care se obliga sa presteze intretinere, fie intretinutului, fie unei alte persoane, pana la data decesului acestuia sau pe o perioada de timp determinata. Este un contract consensual bilateral, sinalgamatic, intuitu personae, de regula oneros si uneori gratuit, ca si donatia. Este asimilat, uneori, contractului de vanzare-cumparare cu clauza de intretinere. Contractul de intretinere face parte din categoria contractelor nunumite, el avand reglementare proprie in Codul civil. Obligatiile partilor contractante: intretinatorul este obligat sa asigure prestarea intretinerii (ex. hrana, imbracaminte, medicamente, curatenie, plata consumului casnic) si sa-l inmormanteze pe intretinut dupa datina. Intretinutul este obligat sa transfere proprietatea bunului (ex. o casa) sau o suma de bani, numita capital, la intretinator, sa predea bunul si sa raspunda pentru el (raspunde pentru viciile ascunse ale lucrului si linistita posesiune a acesteia, garantand impotriva evictiunii). Teoria si practica judiciara evidentiaza faptul ca, in perioada de tranzitie din Romania, sunt destul de frecvente situatiile cand unele persoane au devenit victime ale contractelor de intretinere, pierzandu-si casa sau alte bunuri, ca urmare a nerespectarii clauzelor contractuale de catre intretinator.

23) Contractul de locaiune. Locatiunea este un contract prin care o persoana, numita locator, se obliga sa asigure unei alte persoane, numita locatar (chirias), folosinta temporara, totala sau partiala, a unui bun in schimbul unei sume de bani sau alte prestatii, numita chirie (art. 1411 C.civ.). Locatiunea (desi se poate spune ca reprezinta o "vanzare" a folosintei) se deosebeste de contractul de vanzare-cumparare prin faptul ca transmite numai dreptul de folosinta - ca drept de creanta - asupra lucrului, iar nu un drept real. Chiar daca lucrul dat in locatiune este producator de fructe, locatarul dobandeste proprietatea fructelor nu in virtutea locatiunii, ci ca accesoriu al folosintei, locatorul fiind obligat sa-i asigure folosinta lucrului, nu si dobandirea proprietatii fructelor. Astfel fiind, daca contractul are ca obiect numai dobandirea unor fructe, (de exemplu, arborii din padure, recolta de pe camp etc.), contractul nu poate fi calificat locatiune, ci vanzare-cumparare. Cu atat mai puternic cuvant, contractul nu poate fi calificat locatiune, ci vanzare-cumparare, daca are ca obiect producte (foloase trase prin consumarea substantei lucrului), deoarece folosinta locativa nu poate sa absoarba lucrul insusi si puterea lui productiva . In Codul civil si alte acte normative reguli speciale sunt prevazute pentru locatiunea fondurilor rurale (bunurilor agricole) - numita contract de arendare - si pentru locatiunea unor suprafete locative - numita contract de inchiriere. Locatiunea este un contract cu titlu oneros, in care ambele parti contractante urmaresc un interes propriu patrimonial. In opozitie cu imprumutul de

folosinta (comodat), care este un contract esentialmente gratuit, locatiunea este dimpotriva, prin definitie (esentialmente) cu titlu oneros.Daca folosinta unui lucru se transmite cu titlu gratuit, contractul este nul ca locatiune, dar poate fi valabil ca un imprumut de folosinta, daca lucrul s-a predat (comodatul fiind un contract real) si daca sunt indeplinite si celelalte conditii de validitate. Locatiunea este un contracl comutativ, in care existenta si intinderea obligatiilor nu depinde de hazard si deci nu exista sanse de castig si pierdere pentru parti. Locatiunea este un contract consensual, care se incheie prin acordul - fie si tacit al partilor (solo consensu), fara vreo formalitate. In ceea ce priveste insa proba contractului de locatiune, daca nu este constatat printr-un inscris, prezinta oarecare greutati, fiind supus unui sistem mai riguros de dovada decat celelalte contracte. In aceasta privinta, legea distinge intre urmatoarele situatii: Daca nu s-a inceput executarea contractului incheiat verbal si una dintre parti neaga existenta lui, dovada cu martori nu este admisa oricat de mic ar fi pretul (chiria) (art. 1416 C.civ.) si chiar daca ar exista un inceput de dovada scrisa Daca contractul incheiat verbal este in curs de executare (ceea ce poate fi probat - in caz de executare contestata - cu inceput de dovada scrisa completata cu martori si prezumtii, iar nu prin simplul fapt al detinerii lucrului) si in lipsa de chitanta exista o contestatie asupra pretului, locatarul (daca nu este de acord cu cel pretins de locator) poate provoca o expertiza pentru stabilirea pretului, iar cheltuielile expertizei cad in sarcina lui daca evaluarea facuta de expert intrece pretul pe care el l-a aratat (art. 1417C.civ.). Daca litigiul priveste alte elemente ale contractului decat pretul (de exemplu, consimtamantul locatorului la schimbarea destinatiei bunului), se aplica regulile gcnerale din materia de probe; in privinta termenului insa, legea face trimitere la obiceiul locului si stabileste cateva prezumtii relative (art. 1450-1452 C.civ.). Locatiunea este un contract cu executare succesiva, in timp. Elemen-tul "timp"' este de esenta locatiunii. Locatorul asigura folosinta lucrului pana la incetarea locatiunii, iar pretul este calculat dupa durata folosintei si timpul se are in vedere chiar daca pretul s-a fixat in mod global. In ceea ce priveste durata contractului, ea poate fi si nedeterminata, dar nu poate fi perpetua, vesnica. Locatiunile ereditare (concesiunile perpetue de folosinta imobiliara) cunoscute in vechiul drept sub denumirea de emfiteuze ori embatic (besman) sunt prohibite de lege (art. 1415 C.civ.). In principiu, durata contractului se stabileste liber, prin consimtamantul partilor. In anume domenii insa, legiuitorul intervine prin prorogari legale. Spre deosebire de contractul de vanzarecumparare, locatiunea nu transmite dreptul de proprietate, ci numai dreptul de folosinta temporara a lucrului inchiriat. Astfel fiind, riscul pieirii fortuite, este suportat de locator. Capacitatea de exercitiu. Titlul locatorului. Atat locatarul cat si locatorul trebuie sa aiba capacitatea, respectiv, sa indeplineasca conditiile cerute pentru a face acte de administrare, caci locatiunea este, in principiu, un act de administrare'. In cazul imobilelor insa, daca durata locatiunii depaseste termenul de 5 ani, este

considerata de lege ca act de dispozitie si, in consecinta, partile trebuie sa aiba capacitatea, respectiv sa indeplineasca conditiile cerute de lege pentru a face acte de dispozitie (art. 1419 comb. cu art. 1268 C.civ.) in caz contrar, durata locatiuni rcducandu-se la 5 ani, dar numai la cererea partii incapabile. Dat fiind faptul ca locatiunea nu transmite dreptul de proprietate, locatorul poate sa nu fie proprietarul lucrului dat in locatiune. Astfel, un uzufructuar (art. 534 C.civ.) sau un locatar (art.1268 C.civ.) poate inchiria valabil bunul detinut cu titlu de uzufruct sau de locatiune. Bineinteles, in cazul inchirierii lucrului altuia de catre o persoana care nu are asupra lucrului un drept opozabil fata de proprietar, drept care sa-i confere posibilitatea inchirierii (de exemplu, este numai posesor de buna sau rea-credinta), proprietarul nu va fi obligat sa respecte locatiunea, acest contract fiind pentru el res inter alios acta. Numai daca locatorul a fost un proprietar aparent (de exemplu, un mostenitor aparent), contractul poate produce efecte fata de adevaratul proprietar . Pe de alta parte, proprietarul nu poate fi locatarul propriului sau lucru (neque pignus, neque depositum, neque locatio rei suae consistere potest), cu exceptia cazului cand nu are prerogativa folosintei (de exemplu, este nud proprietar sau a adus ca aport social in societate folosinta unui lucru). In sfarsit, daca un coindivizar (care nu este aparent proprietar exclusiv) inchiriaza bunul aflat in indiviziune, se aplica regulile care guverneaza vanzarea de catre unul dintre coproprietari ori teoria mandatului tacit reciproc sau a gestiunii de afaceri. Lucrul inchiriat - tolal sau partial - poate fi un lucru mobil sau imobil, corporal sau incorporal (de exemplu, dreptul de proprietate industriala), dar in toate cazurile cu conditia sa nu se distruga sau sa nu se consume prin folosinta conform destinatiei dupa natura obiectului sau conform destinatiei stabilita prin acordul partilor. Inseamna ca obiectul locatiunii il formeaza lucruri nefungibile (individual determinate) dupa natura lor sau dupa vointa partilor. Un lucru viitor poate forma obiectul contractului, cu exceptia bunurilor dintr-o mostenire nedeschisa (art. 965 C.civ.). In caz de nerealizare a lucrului viitor se va angaja raspunderea locatorului potrivit regulilor generale. Precizam, de asemenea, ca bunurile din domeniul public al statului sau al unitatilor administrativ-teritoriale pot fi inchiriate numai in conditiile legii speciale (art. 135 alin.5 din Constitutie si art.12 alin.6 si art.14-16 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia). Iar dreptul de servitute nu poate forma obiectul contractului decat impreuna cu imobilul de care este atasat (art. 576 C.civ.). Tot astfel, bunurile coproprietate fortata nu pot fi inchiriate decat o data cu bunul principal de existenta caruia depinde si coproprietatea fortata. Nici nuda proprietate nu poate forma obiectul contractului de locatiune, titularul ei neputand asigura locatarului folosinta bunului care formeaza obiectul dreptului sau. Pretul pe care locatarul il plateste in schimbul folosintei lucrului se numeste chirie. Chiria se fixeaza in raport cu durata contractului, fie global fie, pe unitati de timp (ziua, luna, anul etc.) si se plateste la termene stipulate, de regula in mod succesiv. Chiria trebuie sa fie

determinata in momentul incheierii contractului. Dar ea poate fi determinabila, de exemplu, lasata la aprecierea unui tert (ales de catre parti sau de catre persoana desemnata de parti) sau sa reprezinte un procent din beneficiul realizat de locatar (variabil). Sub sanctiunea nulitatii, chiria trebuie sa fie sincera si serioasa. Daca chiria a fost prevazuta fictiv sau lucrul a fost inchiriat in schimbul unei sume derizorii, contractul nu mai este o locatiune, ci un comodat, daca conditiile de validitate ale acestui contract sunt indeplinite si lucrul a fost predat (comodatul fiind un contract real). Pretul se fixeaza, de regula, in bani. Dar - spre deosebire de vanzare -contractul ramane locatiune chiar daca chiria s-a fixat sub forma unei alte prestatii (de exemplu, cota-parte din fructe sau prestari de servicii). Regulile locatiunii sunt aplicabile si in cazul in care folosinta unui lucru se transmite in schimbul folosintei unui alt lucru. Cu ajutorul regulilor care guverneaza contractul de schimb nu pot fi solutionate problemele juridice ale schimbului de drepturi de folosinta. Obligatia de predare. Predarea (art. 1420 pct.1) lucrului dat in locatiune se poate cere la termenul convenit de parti (imediat daca nu s-a prevazut un termen) si - in lipsa de stipulatie contrara - la locul unde se gasea lucrul in momentul contractarii si cu cheltuiala locatorului. In caz de nerespectare a acestei obligatii, locatarul se poate adresa justitiei, cerand predarea silita (daca nu prefera sa ceara rezilierea contractului pentru neexecutare sau nu se multumeste cu invocarea exceptiei de neexecutare), iar instanta il poate obliga pe locator si la plata de daune-interese, potrivit regulilor generale. Lucrul, impreuna cu accesoriile sale, trebuie sa fie predat nu in starea existenta la incheierea contractului (ca in materie de vanzare), ci intr-o stare corespunzatoare destinatiei in vederea careia a fost inchiriat (art. 1421 alin.l C.civ.), locatorul fiind obligat - in lipsa de stipulatie contrara - sa efectueze toate reparatiile (inclusiv cele locative) necesare in acest scop inainte de preluarea lucrului de catre locatar si chiar daca, printr-o clauza contractuala, toate reparatiile ar fi fost puse in sarcina locatarului (intrucat aceasta clauza - daca nu s-a prevazut altfel - vizeaza reparatiile necesare in cursul locatiunii si nu anihileaza obligatia locatorului de a preda lucrul in stare corespunzatoare folosintei). Obligatia efectuarii reparatiilor. Locatorul trebuie sa mentina lucrul in stare de a servi la intrebuintarea pentru care a fost inchiriat (art. 1420 pct.2 si 1421 alin.2 C.civ.). Pentru aceasta, locatorul trebuie sa efectueze reparatiile necesare in tot timpul locatiunii, daca in cursul ei bunul are nevoie de asemenea reparatii (reparatii capitale, degradari provenind din uzul normal al lucrului sau cauzate fortuit, inclusiv viciile de constructie si la parti comune ale imobilului folosite de mai multi locatari). Locatorul nu trebuie sa efectueze reparatiile numite "locative", care - din mornentul predarii - sunt in sarcina locatarului. Obligatia efectuarii reparatiilor nu inseamna ca locatorul trebuie sa reconstruiasca imobilul care "a pierit in total sau s-a facut netrebnic spre obisnuita intrebuintare" (art. 1439), in acest caz incetand contractul. Daca locatorul nu efectueaza reparatiile necesare in cursul locatiunii, locatarul poate cere justitiei: fie

obligarea lui sub sanctiunea platii de daune cominatorii, fie autorizarea de a le efectua in contul locatorului (art. 1077 C.civ.), retinand cheltuielile efectuate din chirie; fie rezilierea contractului (art. 1020-1021 si art. 1439 alin.2 C.civ.). Se admite ca, in caz de urgenta, reparatiile pot fi efectuate si fara autorizarea justitiei. Obligatia de garantie (art. 1420 pct.3. C.civ.) de care este tinut locatorul se aseamana cu obligatia de garantie a vanzatorului, cu deosebirea ca in caz de vanzare dreptul transmis si garantat este proprietatea, iar in caz de locatiune dreptul transmis si garantat este folosinta linistita si utila. In virtutea obligatiei de garantie, locatorul raspunde de tulburarile provenite: 1) din propria sa fapta, 2) de la terti si 3) din viciile lucrului, daca prin aceste tulburari se aduce o atingere serioasa folosintei. Locatorul este obligat sa se abtina de la orice fapt personal, care ar avea drept consecinta tulburarea locatarului in folosinta lucrului, tulburare de fapt sau de drept. Astfel, art. 1424 C.civ. dispune ca locatorul "nu poate in cursul locatiunii sa schimbe forma lucrului inchiriat", fie direct prin transformarea materiala a lucrului, fie indirect prin schimbarea destinatiei. Daca locatorul nu respecta aceasta obligatie, locatarul poate cere prin justitie oprirea sau distrugerea schimbarilor. Dat fiind faptul ca locatorul trebuie sa intretina lucrul in buna stare in tot cursul locatiunii, el nu va raspunde pentru stanjenirea folosintei locatarului, adusa prin efectuarea reparatiilor, chiar daca va fi lipsit in parte de folosinta lucrului. Legea obliga pe locatar sa suporte tulburarea ce-i provoaca reparatiile facute de locator. Insa reparatiile trebuie sa aiba caracter urgent, neputand fi amanate pana la incetarea contractului. Pe de alta parte, legea dispune ca reparatiile sa fie facute in cel mult 40 de zile. Daca reparatiile nu se efectueaza in acest interval de timp, atunci locatarul are dreptul sa ceara o scadere de chirie proportionala cu lipsa partiala a folosintei. Iar daca reparatiile sunt de asa natura incat locatarul pierde folosinta totala a lucrului, atunci el (nu si locatorul) poate cere rezilierea contractului, chiar daca pierderea folosintei n-ar intrece 40 de zile(art. 1425 C.civ.). Daca tulburarea folosintei provine de la un tert, legea distinge intre tulburarea de fapt si cea de drept. Art. 1426 C.civ. prevede ca locatorul nu raspunde de tulburarea cauzata prin faptul unui tert care nu invoca vreun drept asupra lucrului. Locatarul singur, in numele sau personal, se poate apara contra tulburarilor de fapt, si anurne, prin actiunile posesorii. In acest sens, C.proc.civ. permite folosirea actiunilor posesorii nu numai de catre posesori - care exercita detinerea lucrului sub nume de proprietar (animus sibi habendi, animus domini) - dar si de catre detentorul precar, cum este si locatarul, "care detine lucrul in interesul sau propriu, in temeiul unui contract incheiat cu posesorul, afara numai daca tulburatorul este cel pentru care el detine" (art. 676). Prin urmare, locatarul poate folosi actiunile posesorii (desi nu este posesor, ci detentor precar) pentru apararea dreptului sau de folosinta impotriva tertilor, cu conditia ca agentul tulburator: sa nu fie locatorul, adica "cel pentru care el detine" si fata de care el poate actiona sau se poate apara in temeiul contractului de locatiune; sa nu invoce vreun drept

asupra lucrului inchiriat (art.1426 C.civ.), cum ar fi dreptul de proprietate in cazul in care locatorul a incheiat contractul in baza unui alt drept (sau pretins drept) asupra lucrului. In toate cazurile in care locatarul este tulburat in folosinta prin faptul exercitarii de catre un tert (inclusiv un alt locatar) a unui drept (de proprietate, de uzufruct, de folosinta etc.), asupra lucrului, locatorul va raspunde de pierderea sau reducerea folosintei, chiar daca dreptul invocat nu este confirmat in justitie, dar a impiedicat folosinta locatarului. In acest caz, locatarul are dreptul de a cere fie rezilierea contractului (cand acesta nu se mai poate executa sau cand folosinta lucrului a fost prea mult micsorata) cu daune - interese , fie o micsorare a chiriei proportionala cu pierderea partiala a folosintei si daune interese (art. 1427-1428 C.civ.). In ambele cazuri locatorul va raspunde numai daca a fost instiintat in timp util de amenintarea evictiunii (chemat in garantie in procesul dintre locatar si tertul evingator). In caz contrar, poate dovedi ca ar fi avut mijloace potrivite pentru a respinge pretentiile tertului (exceptio mali processus). Cand tulburarea de drept se produce impotriva locatarului, acesta poate sa si iasa din proces, aratand cine este locatorul impotriva caruia pretentia tertului (inclusiv actiunea posesorie) trebuie sa fie indreptata (institutia procedurala de "aratarea titularului dreptului") si care este obligat sa-i apere folosinta. Se poate intampla ca tulburarea din partea tertului sa se conbine cu faptul personal al locatorului insusi. De exemplu, locatorul a inchiriat o camera pentru a fi locuita, iar restul imobilului a inchiriat unui meserias care il tulbura pe locatar. In acest caz locatorul raspuntde in virtutea obligatiei sale de a se abtine de la orice fapt personal care ar duce la tulburarea locatarului in folosinta lucrului. Cand folosinta locatarului este tulburata printr-un fapt al unui colocatar, al unui vecin sau al unui tert oarecare, nu pe baza unui drept asupra lucrului sau a unui raport juridic cu locatorul, ci printr-un fapt ilicit cauzator de prejudicii (delict civil), locatarul va avea actiune in despagubire impotriva autorului faptei (raspundere delictuala), dar nu va avea actiune in garantie contra locatorului. De exemplu, locatarul de la etaj lasa robinetul de apa deschis si astfel, prin plafon apa patrunde in apartamentul de la parter, sau robinetul de gaze lasat deschis provoaca o explozie.Viciile. Locatorul este garant pentru viciile (defectele, stricaciunile) ascunse ale lucrului care ii impiedica intrebuintarea (art.1422 C.civ.), de exemplu, existenta de insecte, starea necorespunzatoare a cosurilor, infiltratii de apa sau alte defecte de constlructie. Practica judecatoreasca stabileste raspunderea locatorului chiar daca lucrul nu este cu desavarsirc impropriu folosintei, dar viciile ascunse micsoreaza atat de mult posibilitatea de folosinta incat se poate prezuma ca, in cunostinta de cauza, locatarul n-ar fi inchiriat sau ar fi platit un pret mai redus (locatorul nu raspunde insa pentru vicii care fac mai putin comoda folosinta). Gravitatea viciilor se apreciaza de instanta. Locatarul raspunde chiar daca a fost de buna credinta la incheierea contractului (nu a cunoscut viciile) si indiferent daca viciile existau in momentul incheierii contractului

sau provin din cauze ulterioare, deoarece obligatia locatorului de a asigura folosinta lucrului este succesiva (spre deosebire de obligatia de garantie a vanzatorului care raspunde numai de viciile existente in momentul vanzarii). In cazul descoperirii viciilor ascunse, potrivit regulilor generale aplicabile contractelor sinalagmatice, locatarul poate cere o reducere prportionala din pret sau rezilierea contractului cu daune interese pentru pagubele suferite din cauza viciilor (art. 1422 alin.2 C.civ). Daunele interese se acorda chiar daca locatorul n-a cunoscut viciile lucrului. Totusi, exista deosebire intre locatorul de buna-credinta, care raspunde numai de daunele ce au putut fi prevazute la incheierea contractului (art.1085 C.civ) si locatorul de rea-credinta care raspunde si de daunele imprevizibile. Daca viciile se datoresc cazului fortuit sau fortei majore intervenite in timpul locatiunii, locatarul poate cere o reducere proportionala din pret sau rezilierea contractului, dar fara daune interese, caci este vorba de o cauza straina care nu poate fi imputata locatorului. Modificarea obligatiei de garantie. Deoarece nu este reglementata prin norme imperative, obligfatia de garantie pentru evictiune si vicii ascunse poate fi modificata prin conventia dintre parti; agravata (de exemplu, si pentru vicii care fac mai putin comoda folosinta) sau, dimpotriva, limitata ori inlaturata. Limitarea sau inlaturarea garantiei produce efecte nuami daca locatarul este de buna-credinta (fraus omnia corrumpit), de exemplu, nu a cunoscut viciile sau tulburarea locatarului nu se datoreaza faptelor sau actelor savarsite de el (art.1339 C.civ). Pe de alta parte, consideram ca inlaturarea obligatiei de garantie exonereaza pe locator de plata daunelor-interese, dar nu-l pune la adapost de rezilierea, totala sau partiala, a contractului; in masura in care folosinta nu poate fi asigurata, incasarea pentru viitor a chiriei ar fi lipsita de cauza. Obligatiile locatarului- Obligatia de a intrebuinta lucrul ca un bun proprietar si potrivit destinatiei. Conform art. 1429 alin.1 C.civ, locatarul trebuie sa intrebuinteze lucrul inchiriat ca un bun proprietar (culpa fiind apreciata dupa tipul abstract al omului diligent si prudent culpa levis in abstracto) si numai la destinatia determinata prin contract, iar in lipsa de stipulatie speciala, la destinatia prezumata dupa circumstante (natura lucrului, destinatia sa anterioara etc.). De exemplu, o casa de locuit nu va putea fi folosita pentru exercitarea comertului sau pentru instalarea sediului unui partid politic. In schimb, daca nu s-a prevazut altfel in contract, consideram ca locatarul poate sa exercite o profesiune liberala (de exemplu, avocat) sau chiar o meseria (de exemplu, croitor), cu conditia sa nu schimbe destinatia imobilului (de exemplu, atelier mecanic). Simpla venire a clientelei nu are semnificatia schimbarii destinatiei. Daca in contract se mentioneaza profesiunea locatarului, se poate prezuma acordul locatorului pentru exercitarea acelei profesii. Daca locatarul nu intrebuinteaza lucrul - total sau partial - potrivit destinatiei sau efectueaza transformari neautorizate, locatorul va putea cere repunerea lucrului in stare anterioara sau rezilierea contractului cu dauneinterese. Sunt insa permise lucrarile de mica insemnatate care nu schimba destinatia lucrului, de

exemplu, instalarea telefonului sau a antenei de televizor, introducerea luminii electrice, a gazelor sau a apei. Locatorul are in schimb dreptul de a cere, la incetarea locatiunii, repunerea lucrului in starea initiala; iar daca nu o cere locatarul are dreptul la despagubiri pentru imbunatatirile aduse lucrului. Obligatia de a intrebuinta lucrul ca un bun proprietar implica obligatia de a intretine lucrul in tot timpul locatiunii in stare de intrebuintare astfel cum a fost predat. De aici obligatia locatarului de a efectua reparatiile mici (numite locative, de simpla intretinere), spre deosebire de reparatiile capitale si repararea degradarilor provenind din uzul normal al lucrului care sunt in sarcina locatorului. (Enumerarea reparatiilor locative din art.1447-1449 C.civ. nu sunt limitatieve). Reparatiile - indiferent de natura lor (chiar daca sunt locative) - nu cad in sarcina locatarului daca au fost cauzate prin vechime su forta majora (art.1448 C.civ.) ori caz fortuit si bineinteles, din culpa locatorului, inclusiv viciile de constructie. Sarcina probei incumba locatarului. Daca degradarea lucrului se datoreaza culpei locatarului, el va fi obligat sa faca reparatiile pe cheltuiala sa, chia daca nu sunt locative. Tot astfel, daca intarzierea in efectuarea reparatiilorlocative provoaca stricaciuni mai importante, locatarul este obligat sa faca reparatiile necesare. Locatarul raspunde de asemenea, de stricaciunile si pierderile provocate de persoanele familiei sale sau de sublocatar (art. 1434 C.civ.), prin "persoanele familiei" intelegandu-se nu numai membri prpriu-zisi ai familiei, dar si toate persoanele introduse de el in imobil (prepusi, persoane tolerate, vizitatori etc). Toate reparatiile privind partile comune folosite de mai multi locatari sunt in sarcina proprietarului, daca nu se dovedeste ca stricaciunile sunt cauzate de unul dintre ei, de persoanele familiei sau de sublocatari. Daca locatarul nu efectueaza reparatiile locative, locatorul poate cere daune-interese, dar numai la incetarea locatiunii, caci incovenientele lipsei de intretinere sunt suportate de locatar. Daca insa neefectuarea reparatiilor locative poate provoca deteriorarea sau chiar pieirea lucrului dat in locatiune, locatorul poate actiona in cursul locatiunii, cerand efectuarea reparatiilor in contul locatarului sau rezilierea contractului, potrivit regulilor generale. Plata chiriei. Conform art. 1429 C.civ. locatarul trebuie sa plteasca pretul locatiunii la termenele stipulate. In lipsa de stipulatie contrara, plata se face la domiciliul debitorului (fiind cherabile, iar nu portabila) si in caz de pluralitate de locatari obligatia este conjuncta (divizibila) daca solidaritatea sau indivizibilitatea nu rezulta din contract. In caz de neexecutare, locatorul poate cere executare silita sau rezilierea contractului in privinta locatarului neplatnic, beneficiind si de privilegiul locatorului de imobile asupra mobilelor locatarului (art. 1730 pct. 1 C.civ.). Iar daca chiria urma sa fie platita cu anticipatie si lucrul nu s-a predat, locatorul poate invoca exceptia de neexecutare (exceptio non adimpleti contractus). Chitantele de plata a chiriei sunt opzabile tertilor chiar daca nu au data certa, iar chitantele date fara rezerva fac sa se prezume plata pentru termenele anterioare. In schimb, cesiunea sau chitanta de plata a chiriei cu anticipatie pe timp mai mare de 3 ani este supusa

publicitatii imobiliare ( art. 1394 C.civ. si art. 21 lit. C din Legea nr. 7/1996). Daca lucrul dat in locatiune a fost vandut si noul proprietar nu-l incunostiinteaza pe locatar, plata facuta vechiului proprietar este valabila. Restituirea lucrului. Dupa incetarea locatiunii locatarul trebuie sa restituie lucrul in starea in care a fost predat conform inventarului facut.prin inventar trebuie sa se inteleaga orice act de constatare a starii in care s-a aflat lucrul la predare. In lipsa de inventar prezumtia este ca locatarul a primit lucrul in buna stare. Prezumtia fiind relativa poate fi combatuta de locatar prin dovada contrara (art.1431 si 1432 comb. cu art.1421 alin.1 C.civ.). Restituirea lucrului poate fi ceruta de locator printr-o actiune personala (ex. contructu), sau printr-o actiune in revendicare (daca are calitatea de proprietar). Actiunile posesorii nu pot fi exercitate impotriva unui detentor precar (decat daca detentiunea locatarului a lost intervertita intr-o posesiune utila). Locatarul nu raspunde de pieirea sau detcriorarea lucrului din cauza vechimii, fortei majore sau cazului fortuit. Dovada incumba, potrivit regulilor generale, locatarului (art.1431, 1434 C.civ.). Evident, locatarul nu raspunde nici de uzura normala a lucrului. Daca locatarul a facut lucrari de constructii sau plantatii, ele devin prin accesiune proprietatea locatorului - dar fara dreptul de a cere modificarea chiriei daca nu a rambursat cheltuielile - iar la restituire raporturile dintre parti - in lipsa de conventie - vor fi solutionate potrivit art. 494 C.civ., locatarul fiind considerat de rea-credinta, intrucat este un detentor precar. Raspunderea pentru incendiu. Obligatia de a intretine si a restitui lucrul in starea primita mai face raspunzator pe locatarul unei cladiri de toate pagubele pricinuite cladirii de incendiu, daca nu va dovedi ca incendiul a provenit din caz fortuit , forta majora sau dintr-un defect de constructie ori prin comunicarea focului (fara greseala sa), de la o casa vecina (art. 1435 C.civ.). S-a considerat ca reglementarea cuprinsa in art. 1435 C.civ., reprezinta o aplicare a dreptului comun in materie de dovada, in sensul ca locatarul nu poate fi exonerat de raspundere decat daca dovedeste ca distrugerea, totala sau partiala a lucrului, provine din caz fortuit sau forta majora (deci fara culpa din partea sa). In orice caz, spre deosebire de conditiile din epoca adoptarii Codului civil, in conditiile de azi agravarea raspunderii locatarului pentru incendiu nu mai poate fi extinsa in baza art.1435 decat pentru cauza anonima, orice cauza straina neimputabila dovedita fiind exoneratoare de raspundere (art. 1082-1083 C.civ.). Daca sunt mai multi locatari fiecare raspunde pentru pagubele pricinuite de incendiu proportional cu valoarea locativa a partii din imobil ce ocupa. Deci raspunderea lor - intrucat este contractuala, iar nu delictuala - va fi conjuncta, iar nu solidara. Pentru a fi exonerat de raspundere, oricare colocatar va putea dovedi - in afara imprejurarilor prevazute de art. 1435 C.civ. - ca incendiul a izbucnit in partea ocupata de altul sau ca n-a putut izbucni in partea pe care o ocupa. Iar daca se dovedeste ca incendiul a izbucnit intr-o parte comuna a imobilului, care se gaseste in intretinerea si administrarea locatorului, toti locatarii vor fi exonerati de aceasta raspundere, caci incendiul nu a izbucnit in partea

ocupata de ei. Daca locatorul-proprietar foloseste si el o parte din imobilul inchiriat, problema suportarii pagubelor cauzate de incendiu este foarte controversata. Consideram ca faptul locuirii proprietarului in imobil nu poate duce, in sine, la inlaturarea raspunderii locatarilor in conditiile art. 1435. Astfel fiind, pentru a fi exonerati de raspundere, ei trebuie sa dovedeasca fie imprejurarile prevazute de art. 1435, fie ca incendiul a izbucnit in partea ocupata de proprietar sau nu a putut izbucni in partea folosita de ei. In lipsa unei asemenea dovezi, fiecare (inclusiv proprietarul) suporta paguba in raport cu valoarea locativa a partii din imobil ce ocupa. Apararea contra uzurparilor. Conform art. 1433 C.civ., locatarul mai este obligat de a apara lucrul inchiriat contra uzurparilor. Prin uzurpare se intelege orice atingere provenita de la un tert asupra proprie-tatii sau posesiei lucrului dat in locatiune. Daca locatorul nu are cunostinta de incercarea de uzurpare, locatarul trebuie sa-l instiinteze in termen util pentru a fi in masura sa se apere contra incercarii de uzurpare (astfel incat locatorul sa nu piarda nici actiunea posesorie). Daca locatarul neglijeaza sa-l informeze pe localor, el va raspunde de prejudiciul suferit de locator in urma neinstiintarii. Sublocatiunea. In conceptia Codului civil, in principiu, locatiunea nu este un contract incheiat intuitu personae. Astfel fiind, drepturile partilor contractante se pot transmite mortis causa (art. 1440) sau prin acte inter vivos (de exeinplu, locatorul poate transmite dreptul la chirie printr-o cesiune de creanta). In acest sens, legea prevede expres si posibilitatea pentru locatar de a transrnite dreptul de folosinta asupra unui tert, in tot sau in parte, in baza unui contract de sublocatiune (art. 1418C.civ.). Sublocatiunea este permisa cu respectarea a doua conditii (prima prevazuta expres de lege, a doua subinteleasa): Transmiterea folosintei sa nu fie interzisa prin contractul principal. Aceasta interdictie transforma locatiunea intr-un contract incheiat intuitu personae. Interzicerea sublocatiunii (in total sau in parte) - reprezentand o exceptie de la dreptul locatarului de a subinchiria - nu se prezuma, ci trebuie sa fie stipulata expres (art. 1418 C.civ.). Pe de alta parte, clauza de interzicere a sublocatiunii este supusa unei interpretari restrictive. De exemplu, daca s-a interzis sublocatiunea totala, este permisa cea partiala, iar daca interdictia este imprecisa ("nu se poate subinchiria") ea se interpreteaza in sensul unei sublocatiuni totale, cea partiala fiind permisa. Desi legea nu prevede expres, validitatea sublocatiunii poate fi conditionata (printr-o clauza din contractul principal de locatiune) si de consimtamantul locatorului la incheierea contractului de sublocatiune. Acest consimtamant poate fi dat in scris, dar si verbal (nu se aplica art.1416 C.civ. care vizeaza proba contractului de locatiune sau sublocatiune) ori sa rezulte din acte sau fapte concludente. In orice caz, refuzul locatorului de a consimti la incheierea contractului de sublocatiune nu trebuie sa fie motivat, dar nici sa fie abuziv. Precizam, de asemenea, ca locatanii nu poate aduce ca aport social intr-o societate civila sau comerciala dreptul de folosinta daca sublocatiunea (sau cesiunea) a fost interzisa, intrucat aducerea ca aport echivaleaza cu o

sublocatiune (sau cesiune). Iar daca sublocatiunea (cesiunea) a fost permisa numai cu consimtamantul locatorului, aducerea ca aport va fi valabila numai daca locatorul consimte. Sublocatiunea sa nu fie convenita in conditii care sa contravina conditiilor din contractul principal (de exemplu, casa de locuit sa fie subinchiriata cu destinatie de local public sau atelier ori autoturismul pentru a fi folosit la curse de intrecere). In aceste limite, sublocatiunea poate fi convenita in conditii diferite fata de contractul principal (de exemplu, chirie mai mare sau mai mica, durata mai scurta etc.). Daca locatarul a incheiat contractul de sublocatiune (de cesiune) cu nerespectarea conditiilor aratate, locatorul va putea cere prin justitie executarea obligatiilor (ceea ce poate avea ca efect, de exemplu, expulza-rea sublocatarului) sau rezilierea contractului principal de locatiune (cu dauneinterese) pentru neexecutarea de obligatii (art. 1429-1430 si 1439 alin.2 C.civ.), instanta putand acorda locatarului un termen pentru a executa conditiile contractului, prin reluarea lucrului sau a folosintei potrivit destinatiei. Sublocatiunea incheiata cu respectarea conditiilor aratate este valabila si produce efecte intre parti ca orice contract de locatiune. Intrucat loca-torul nu este parte contractanta, sublocatiunea nu produce efecte fata de el (fiind o res inter alios actu); drepturile si obligatiile dintre locator si locatarul principal raman neatinse. Rezulta ca locatorul si sublocatarul nu au nici o actiune directa unul impotriva celuilalt. Ei pot actiona numai pe calea indirecta a actiunii oblice (art. 974 C.civ.). Desi Codul nostru civil nu confera locatorului o actiune directa, in virtutea privilegiului sau de locator (art.1730 C.civ.) el poate sechestra rnobilele sublocatarului aduse in imobilul inchiriat, dar numai in limita chiriei datorate de sublocatar pentru trecut si pentru chiria viitoare, chiar daca chiria pentru viitor a fost platita de sublocatar anticipat (art.591-592 C.proc.civ.). Aceste dispozitii se explica prin faptul ca existenta privilegiului nu presupune existenta unor raporturi juridice directe (si deci nu pot servi nici ca temei pentru recunoasterea unei actiuni directe intre locator si sublocatar). Cesiunea. In conditiile in care poate interveni sublocatiunea, este permisa si cesiunea contractului de locatiune de catre locatar. Textul care permite, deopotriva, cesiunea si sublocatiunea (art. 1418 C.civ.), nu distinge - din acest punct de vedere - intre cele doua institutii juridice. Cu toate acestea, in baza principiilor care guverneaza cele doua institutii, se admite ca - spre deosebire de sublocatiune care este un nou contract de locatiune (avand ca obiect asigurarea folosintei temporare, totale sau partiale, a unui lucru) - cesiunea constituie o vanzare a dreptului de folosinta (adica o cesiune de creanta cu titlu oneros - art. 1391 si urm. C.civ.), de unde urmatoarele consecinte: pentru opozabilitatea contractului fata de terti (intre care si locatorul) cesiunea trebuie sa fie notificata locatorului sau acceptata de el printr-un act autentic (art. 1393 C.civ.); intrucat Codul civil nu cunoaste cesiunea obligatiilor, obiectul cesiunii il formeaza nu contractul de locatiune in intregul sau, ci numai drepturile locatarului, care ramane obligat in continuare fata de locator, pentru acesta

contractul de cesiune fiind o res inter alios acta ca si sublocatiunea, chiar daca partile s-au conformat obligatiei de notificare a cesiunii sau ea a fost acceptata de locator. Bineinteles, locatorul il poate libera pe locatar, caz in care cesiunea se dubleaza cu o delegatie perfecta, confundata cu o novatie prin schimbare de debitor. Iar daca cesiunea este insotita de o stipulatie pentru altul in favoarea locatorului avand ca obiect pretul cesiunii (sau o parte din ea), locatorul va avea actiune directa impotriva cesionarului in calitate de tert beneficiar; intrucat contractul de cesiune este cu executare dintr-o data (iar nu succesiva ca sublocatiunea), locatarul-cedent garanteaza numai existenta dreptului de folosinta in conditiile din momentul incheierii contractului (art. 1392 C.civ.), dar nu si executarea obligatiilor de catre locator. In schimb, potrivit regulilor de la cesiunea de creanta, cesionarul are actiune directa impotriva locatorului pentru a cere executarea contractului de locatiune sau rezilierea lui pentru neexecutare cu daune-interese . In cazul sublocatiunii, sublocatarul poate cere executarea sau rezilierea contractului de sublocatiune numai in raport cu locatarul principal, care la randul sau poate actiona impotriva locatorului; spre deosebire de sublocatiune, care poate fi dovedita potrivit regulilor prevazute de lege pentru contractul de locatiune, cesiunea este supusa regulilor vanzarii-cumpararii de creante; prin intermediul cesiunii, cesionarul ia locul cedentului (in privinta drepturilor); in schimb sublocatarul poate dobandi drepturi diferite fata de drepturile locatarului principal, evident fara a contraveni conditiilor din contractul principal; cedentul, fiind un vanzator, nu are privilegiul locatorului de imobile de care se bucura locatarul principal care a consimtit o sublocatiune. In sfarsit, precizam ca regulile analizate urmeaza sa fie aplicate si in cazul in care dreptul de folosinta se transmite in schimbul unui alt drept de folosinta (dubla cesiune). Astfel, de exemplu, fiecare copermutant (cedent) ramane obligat fata de locatorul initial, daca acesta nu a consimtit la liberarea debitorului (delegatie perfecta). Asa cum in cazul contractului de schimb se aplica regulile vanzarii (in completarea regulilor prevazute pentru contractul de schimb), in cazul schimbului de drepturi de folosinta se aplica regulile cesiunii locatiunii . Daca schimbul drepturilor de folosinta este reglementat prin norme speciale, se aplica, evident, aceste norme (lex specialis generalibus derogant). De exemplu, in materia schimbului de locuinte (art.33 din L. nr.114/1996) chiriasii sunt liberati fata de locatorii initiali, realizandu-se nu numai o dubla cesiune, dar - ope legis si o dubla delegatie perfecta (novatie prin schimbare de debitor), dar numai cu avizul autoritatii care a aprobat inchirierea sau, dupa caz, al proprietarului locuintei. Cauze de incetare. Pe langa acordul de vointa al partilor (rezilierea conventionala), contractul de locatiune inceteaza prin: a) denuntarea unilaterala; b) expirarea termenului; c) rezilierea contractului pentru neexecutare; d) pieirea lucrului; e) desfiintarea (desfacerea) titlului locatorului; f) in anumite conditii si prin efectul instrainarii, prin acte intre vii cu titlu particular, a lucrului dat in locatiune. In ceea ce priveste transmisiunea mortis causa a

lucrului dat in locatiune, nici moartea locatorului si nici aceea a locatarului nu atrage dupa sine incetarea contractului (art. 1440 C.civ.). Rezulta ca drepturile si obligatiile trec asupra mostenitorilor (legali sau legatari universali, cu titlu universal ori cu titlu particular), potrivit regulilor generale in materie de obligatii patrimoniale care nu sunt contractate intuitu personae, ori cu caracter viager, cu exceptia cazului cand partile s-au inteles altfel (de exemplu, prin stabilirea termenului locatiunii in functie de moartea locatorului) sau daca mostenitorul uneia dintre parti (decedate) este cealalta parte, caz in care obligatiile reciproce se sting prin confuziune, total (art.1154 C.civ.) sau partial (de exemplu, in caz de pluralitate de parti obligate solidar - art.1048 C.civ.). Denuntarea unilaterala. Daca partile sau legea n-au determinat durata locatiunii, contractul ia sfarsit prin denuntarea unilaterala de catre oricare dintre parti, cu conditia respectarii termenului de preaviz (art. 1436alin.2C.civ.). Prin termenul de preaviz se intelege intervalul de timp dintre manifestarea vointei de a desface contractul si data la care contractul urmeaza sa inceteze in urma denuntarii. Acest termen de preaviz poate fi stabilit prin conventia dintre parti, iar in lipsa se stabileste in functie de natura lucrului si dupa obiceiul locului (art. 1443 C.civ.) si are drept scop ca cealalta parte sa gaseasca un locatar (daca preavizul a fost dat de locatar) sau un lucru similar pe care sa-l ia in locatiune (daca preavizul a fost dat de locator). Manifestarea de vointa de a desface contractul (numita de lege "concediu") este un act unilateral de vointa si produce efecte chiar daca n-a fost acceptata de partea concediata, care trebuie sa suporte desfacerea contractului. Legea nu prevede vreo forma speciala pentru denuntare. Practic, trebuie sa fie facuta in scris, iar daca partea concediata refuza sa dea o dovada de primire, se face prin intermediul executorilor judecatoresti. in toate cazurile, "actiunea de chemare in judecata pentru evacuare constituie manifestarea neechivoca a vointei de denuntare a contractului", termenul de preaviz fiind acoperit de timpul necesar solutionarii litigiului, asa cum s-a decis, in mod constant, in practica judecatoreasca . Dupa expirarea termenului de preaviz locatiunea inceteaza, iar un nou contract poate fi incheiat numai prin consimtamantul ambelor parti (nu prin simpla renuntare la efectele denuntarii unilaterale). Expirarea termenului. Daca termenul locatiunii a fost determinat prin conventia partilor sau, in lipsa clauzei, de lege (art. 1450-1451 C.civ) locatiunea inceteaza de drept (dies pro homine interpellat) prin simpla trecere a termenului, fara sa mai fie nevoie de o instiintare prealabila (art. 1436alin.1 C.civ.). Tacita relocatiune (reconductiune). Daca locatarul ramane in folosinta lucrului dupa expirarea termenului contractual si fara ca locatorul sa-l impiedice (deci cu permisiunea lui), locatiunea se considera reinnoita prin tacita relocatiune (art.1437 si 1452 C.civ.). Intrucat tacita relocatiune opereaza un nou contract de locatiune, trebuie sa fie indeplinite conditiile cerute de lege pentru incheierea contractului, de exemplu, capacitatea partilor contractante, (insa dovada relocatiunii se poate face - cu martori si prezumtii - prin proba ramanerii si lasarii locatarului in

folosinta lucrului, iar nu prin inscrisul original, fie si autentic, constatator si doveditor numai al contractului initial ). In caz de pluralitate de parti, reinnoirea tacita poate opera numai cu consimtamantul tacit al tuturor partilor. De exemplu, daca unul dintre locatori a anuntat concediul sau unul dintre locatarii care au incheiat contractul ori unul dintre mostenitorii unicului locatar nu a continuat folosinta lucrului, tacita relocatiune nu poate opera. Tacita relocatiune - daca n-a fost exclusa printr-o clauza contractuala expresa - poate fi impiedicata numai prin anuntarea concediului (care in acest caz inseamna nu denuntare, ci manifestarea vointei de a nu reinnoi contractul desfacut prin efectul expirarii termenului). Concediul trebuie sa fie anuntat inainte de expirarea termenului prevazut in contract, dar fara respectarea termenului de preaviz , caci fiecare dintre parti cunostea perioada pentru care contractul s-a incheiat si putea sa-si gaseasca un alt contractant din timp. Daca s-a anuntat concediul, locatarul nu poate opune tacita relocatiune chiar daca a continuat sa foloseasca lucrul inchiriat (art.1438 C.civ.), locatorul putand cere restituirea lui precum si dauneinterese. Tacita relocatiune va avea loc in conditiile primului contract (inclusiv cu chiria initiala), dar se va considera incheiat fara termen (cu exceptia cazurilor cand termenul este aratat de lege). Deci se prezuma ca partile n-au modificat nimic fata de contractul initial (art. 1437, 1452 C.civ.). Totusi noua locatiune ia nastere, in lipsa de stipulatie expresa contrara, fara garantiile din contractul initial, caci garantiile trebuie prevazute expres si nu pot fi prelungite peste termenul stipulat . Rezilierea pentru neexecutare. Conform art. 1439 alin.2 C.civ., neexecutarea obligatiilor de catre una dintre parti da dreptul celeilalte parti de a cere - dupa punerea in intarziere a debitorului - rezilierea contractului cu daune-interese (art. 1453 C.civ.). Deci, contractul de locatiune urmeaza regulile generale in materie de contracte sinalagmatice cu executare succesiva (tinandu-se seama, daca este cazul, si de pactul comisoriu expres stipulat in contract). Insa nu orice neexecutare da dreptul celeilalte parti de a cere rezilierea contractului. Neexecutarea trebuie sa fie cu privire la obligatii principale (art. 1439 alin.2 C.civ.) prin violarea carora se aduce o vatamare celeilalte parti. Astfel, de exemplu, abuzul de folosinta sau schimbarea destinatiei lucrului (art.1430 C.civ.), neplata chiriei, neefectuarea reparatiilor importante, descoperirea de vicii ascunse etc. Potrivit regulilor generale, instanta nu este obligata sa pronunte rezilierea, putand acorda - dupa circumstante - termen de gratie (art. 1021 C.civ.). In caz de pact comisoriu expres se vor aplica regulile in materie. Pieirea lucrului (art. 1423 si 1439 C.civ.). Daca pieirea este totala (lucrul nu mai poate fi folosit potrivit destinatiei), contractul este desfacut de drept, caci locatorul nu mai poate asigura locatarului folosinta lucrului si nici nu poate fi obligat la reconstruirea, refacerea sau inlocuirea lui. Precizam ca prin pieire se intelege nu numai distrugerea materiala a lucrului, ci si orice imposibilitate de a se folosi lucrul (de exemplu, rechizitionarea, exproprierea sau confiscarea lui). Contractul este desfacut indiferent ca pieirea lucrului este fortuita

sau culpabila, caci locatiunea nu poate fi conceputa fara un obiect asupra carua sa se exercite. Dar daca pieirea s-a produs din culpa, partea culpabila va fi obligata sa plateasca daune-interese, iar daca pieirea s-a produs fortuit nu se platesc daune, aplicandu-se, in acest din urma caz, teoria riscului contractului (locatarul neputand fi obligat la plata chiriei dupa momentul pieirii, iar daca a platit-o cu anticipatie are dreptul sa ceara restituirea). Daca lucrul a pierit numai in parte (sau imposibilitatea folosirii este numai partiala) rezilierea este judiciara, locatarul putand cere, dupa irnprejurari, fie o scadere de pret, fie desfacerea contracului, daca partea pierita din lucru este atat de insemnata (apreciaza instanta), incat se poate prezuma ca fara acea parte locatarul n-ar fi consimtit initial, la incheierea contractului. Problema daunelor-interese se rezolva la fel ca si in cazul pieirii totale, adica dupa cum pieirea s-a produs fortuit sau din culpa uneia dintre parti. Desfiintarea (desfacerea) titlului locatorului. Daca se desfiinteaza sau se desface titlul locatorului in baza caruia consimtise la locatiune, se desface si contractul de locatiune, caci locatorul nu mai este in masura sa asigure locatarului folosinta lucrului. Astfel, de exemplu, daca titlul proprietarului (locator) este anulat ori rezolvit sau daca este evins printr-o actiune in revendicare etc. ori daca titlul locatarului principal sa desfacut prinexpirarea termenului prevazut in contract si nu mai poate asigura sublocatarului (fata de care el este locator) folosinta lucrului etc. Exista insa si exceptii de la aceasta regula. Astfel, contractele de locatiune incheiate de uzufructuar raman valabile pe cel mult 5 ani, in limitele unui act de administrare, chiar daca uzufructul ar fi incetat (art. 534 combinat cu art. 1268 C.civ.). Raman valabile si contractele incheiate de tertul dobanditor al imobilului ipotecat, chiar daca el este evins, insa numai daca contractul de locatiune a fost incheiat cu buna-credinta si cu data certa anterioara transcrierii comandamentului (art. 493 si 513 C.proc.civ.). In practica judecatoreasca si literatura de specialitate se mai admite o derogare importanta de la regula incetarii contractului de locatiune, ca urmare a desfiintarii titlului locatorului. Este vorba de aplicarea teoriei proprietarului (mostenitorului) aparent, potrivit careia contractul de locatiune (inchiriere) incheiat de proprietarul aparent cu un locatar de buna-credinta isi pastreaza efectele ca si un contract ce ar fi fost incheiat cu proprietarul real, si anume, in conditiile dreptului comun (inclusiv art. 1441 C.civ.). Efectele instrainarii lucrului (imobilului) prin acte intre vii. Conform art. 1441 C.civ., daca locatorul vinde lucrul inchiriat sau arendat, cumparatorul - chiar daca nu s-a obligat in acest sens - este dator sa respecte locatiunea facuta inainte de vanzare, cu conditia sa fi fost incheiata prin inscris autentic sau prin inscris sub semnatura privata, dar cu data certa (art.1182 C.civ.) , afara de cazul cand desfacerea ei din cauza vanzarii s-ar fi prevazut in insusi contractul de locatiune. Rezulta ca, in lipsa de stipulatie contara, contractul de locatiune cu data certa anterioara vanzarii-cumpararii cu data certa produce efecte si este opozabil tertului dobanditor in conditiile in care a fost incheiat si fara modificarile care nu sunt

constatate prin inscris cu data certa (de exemplu, modificarea termenului locatiunii, renuntarea proprietarului la clauza de reziliere in caz de subinchiriere sau la pactul comisoriu etc.). Daca contractul este incheiat pe mai mult de 3 ani, trebuie sa fie efectuate formele de publicitate imobiliara (art.21 lit.C din Legea nr.7/1996), inainte de inscrierea contractului de vanzare-cumparare pentru a fi opozabil tertilor (art.711 pct.9 C.pr.civ.). Daca publicitatea nu a fost respectata, dar contractul de locatiune are data certa, efectele lui se reduc la 3 ani de la data vanzarii (inscrierii), deoarece noul proprietar se poate astepta sa i se opuna, pe acest interval de timp, contracte de locatiune neinscrise, dar avand data certa. Rezulta ca vanzarea este o cauza de incetare a locatiunii numai daca contractul s-a incheiat verbal ori prin inscris sub semnatura privata fara data certa; daca contractul are data certa dar nu a fost supus publicitatii inainte de inscrierea contractului de vanzarecumparare in cartea funciara, instrainarea va atrage incetarea locatiunii dupa expirarea termenului de 3 ani. In aceste cazuri de neindeplinire a conditiilor prevazute de lege contractul nu produce efecte opozabile cumparatorului de buna-credinta. Cumparatorul - in cazurile si in masura in care nu este obligat sa respecte locatiunea consimtita de vanzator (si nici nu s-a obligat in acest sens prin contractul de vanzare-cumparare sau prin intelegere cu locatarul, cazuri in care locatiunea ii este opozabila chiar daca nu ar fi indeplinite conditiile prevazute de art. 1441 C.civ.) - pentru a obtine desfacerea contractului, trebuie sa aduca la cunostinta locatarului concediul, respectand termenul de preaviz, si aceasta chiar daca desfacerea din cauza vanzarii a fost stipulata in contractul de locatiune (art. 1443 C. civ.). inseamna ca desfaccrea nu opercaza de drept, ci in conditiile denuntarii unilaterale a contractului incheiat pe timp nedeterminat. In aceste conditii poate fi denuntat de catre noul proprietar si contractul de locatiune care a fost incheiat de fostul proprietar fara termen. In toate cazurile de desfacere prin efectul instrainarii - inclusiv clauza expresa in contractul de locatiune de reziliere din cauza vanzarii - locatarul este in drept sa ceara despagubiri de la locator, daca nu s-a prevazut in contract o stipulatie expresa contrara (art. 1442 C.civ.). Pana la plata daunelor locatarul are drept de retentie, cat timp nu va fi despagubit de locator sau eventual de cumparator (art. 1444 C.civ), care insa va avea actiune in regres impotriva locatorului. Mai mentionam ca locatarul in toate cazurile trebuie sa respecte contractul (chiar daca nu are data certa si nu este inscris) daca cumparatorul cere, caci facultatea de a invoca inopozabilitatea contractului fara data certa si neinscris este numai a cumparatorului (cu exceptia cazului cand s-a prevazut in contractul de locatiune desfacerea lui in caz de vanzare, de drept sau la cererea locatarului). Intrucat prin efectul art.1441 C.civ. cumparatorul se substituie in drepturile si obligatiile locatorului-vanzator de la data cumpararii (fara efect retroactiv), el are dreptul sa pretinda si chiria, dar numai de la aceasta data, neavand nici un drept asupra ratelor devenite exigibile anterior si neplatite, daca aceste creante nu

au facut obiectul unei cesiuni sau subrogatii speciale si nici sa ceara rezilierea contractului pentru neexecutare de obligatii in trecut. In sfarsit, precizam ca regulile privitoare la efectele si opozabilitatea contractului de locatiune fata de cumparator (inclusiv adjudecatar) sunt aplicabile si in alte cazuri de instrainare sau constituire de drepturi reale prin acte intre vii, cu titlu particular, fie ca sunt cu titlu oneros (schimb, contract de intretinere, de constituire, de uzufruct etc.), fie ca sunt cu titlu gratuit (donatie) .

24) Contractul de mandat. Mandantul este un contract prin care o persoana , numita mandatar, se obliga sa incheie acte juridice pe seama unei alte persoane ,numita mandant,care ii da aceas-ta imputernicire si pe care il reprezinta. Desi mandantul este, in principiu, un contract cu titlu gratuit, legea nu interzice ca mandatarul sa fie remunerat, daca exista stipulatie expresa in acest sens. Deci legiutorul prezuma numai gratuitatea mandatului. Daca mandatarul este un profesionist, prezumtia de gratuitate nu opereaza,cuantumul remuneratiei urmand a fi stabilita de catre instanta,avand in vedere natura si volumul serviciilor prestate. Prin faptul ca mandatul poate fi cu titlu oneros, el se aseamana cu contractul de munca si cu contractul de antrepriza. Principala deosebire consta in aceea ca mandatarul este insarcinat cu indeplinirea unor acte juridice si este reprezentatul mandantului, in timp ce contractul de munca sau de antrepriza are ca obiect actesau fapte materiale si salariatul,respectiv antreprenorul, nu are calitatea de reprezentant. Precizam insa, ca salariatul poate primi imputernicire de reprezantare din partea unitatii,in care caz va avea calitatea de mandatar, cel putin in raporturile dintre el si tertul contractant, precumsi intre acesta din urma si mandant, chiar daca in raporturile dintre mandant si salariatul lui, datorita raporturilor de munca,regulile mandantului vor fi inlocuite cu regulile aplicabile raportului de munca. Mandatul este, de regula, un contract consensual, care ia nastere prin simplul acord de vointa al partilor, fara a fi supus vreunei forme speciale.in practica mandatuleste constatat de obicei printr-un inscris numit procura sau imputernicire. Procura, ca negotium, este un act juridic unilateral, iar ca instrumentum, este inscrisul in care se enumera actele juridice ce urmeaza sa fie indeplinite de mandatar in numele mandantului. Partile redacteaza un inscris pentru ca tertii sa fie in masura sa verifice puterile conferite mandatarului, precum si limitele in care aceasta poate contracta in numele mandantului. Cand actul juridic la care participa mandatarul in numele mandantului urmeaza sa fie incheiat in forma solemna, atunci procura trebuie data si ea in aceeasi forma,deoarece mandatul formeaza un tot indivizibil cu actul in vederea caruia a fost dat..Astfel, de exemplu ,mandatarul imputernicit sa cumpere sau sa schimbe un teren in forma

autentica.Tot astfel, mandatarul care solicita inscriptia sau stergerea ipotecii .Precizam ca mandatarul trebuie sa fie imputernicit prin procura autentica numai in cazul in care legea prevede o asemenea forma pt. validitatea actului juridic ce urmeaza sa fie incheiat prin mandatar, nu insa si atunci cand acest act a fost incheiat in forma autentica fara ca legea sa prevada o atare cerinta. Pe de alta parte, pt unele operatii juridice legea prevede necesitatea unei procuri autentice indiferent de forma actului juridic ce urmeza sa fie incheiat de catre mandatar in numele mandantului. De exemplu, unitatile cu capital de stat si cooperatiste pot face plati in numerar numai persoanelor indicate in documente sau celor imputernicite de acestea pe baza de procura autentificata,speciala sau generala cu exceptia retributiilor, burselor, ajutoarelor din fondurile de asigurari sociale, premiilor si altor drepturi asimilate acestora, care pot fi platite membrului din familia titularului sau altui salariat din aceeasi unitate, pe baza de imputernicire (procura) sub semnatura privata, vizata de seful ierarhic al titularului drepturilor banesti. Cand manadatul este un contract consensual, consimtamantul partiloe poate fi dat in mod expres, dar si in mod tacit. Mandatul tacit rezulta din acele imprejurari de fapt care fac neindoielnica intentia partilor. Oferta de mandat special , in orice caz, trebuie sa fie expresa. In schimb, acceptarea ofertei de mandat special, rezultand din executarea lui din partea mandatarului. Mandatul tacit nu trebuie sa fie confundat cu mandatul aperent;in acest caz desi lipseste vointa mandantului de a fi reprezentat tertii contracteaza cu credinta scuzabila , legitima ca mandatarul aparent are puteri de reprezentare. Astfel se intampla, de exemplu, in cazul revocarii mandatului a fost ori nu in culpa. Intrucat dovada mandatului poate fi dovedita prin executarea lui de catre mandatar , problema se pune mai ales in legatura cu oferta de mandat si a acceptarii mandatului neexecutat. Daca mandatul este expres si legea speciala nu prevede altfel, dovada se face dupa regulile dreptului comun, atat intre parti , cat si de catre tertul care contracteaza cu mandatarul , deoarece validitatea contractului pe care il incheie depende de existenta mandatului , formand un tot unitar cu acesta.Prin urmare , daca actul in vederea caruia s-a dat mandatul expres are o valoare mai mare de 250 lei , dovada se va face prin inscris , fiin aplicabile si dispozitiile privitoare la existenta unui inceput de dovada scrisa si la imposibilitatea procurarii dovezii scrise sau la interdictia dovedirii prin martori impotriva ori peste cuprinsul inscrisului.Precizam insa, ca formalitatea prevazuta de art.1180 C.civ. nu trebuie sa fie indeplinita , intrucat mandatul nu are ca obiect plata unei sume de bani sau de catime oarecare de lucruri; iar daca mandatul este un titlu oneros, fiind deci un contract sinalagmatic, regula multiplului exemplar nu se impune in privinta procurii, care nu cuprinde o conventie sinalagmatica, ci constata numai oferta de mandat. Alta este situatia in ipotezea mandatului tacit , admis de legiuitorul nostru dupa modelul C.civ.italian.Deoarece atat conferirea , cat si acceptarea mandatului tacit poate rezulta din imprejurari de fapt care fac neindoielnica intentia

partilor, dovada acestor fapte se poate face atat de catre carti , cat si de tertul care contracteaza cu mandatarul sau de alti terti prin orice mijloc de proba admid de lege, indiferent de valoarea actului incheiat sau care urmeaza sa fie incheiat de catre mandatar. Cerinta dovezii scrise ar contra veni notiunii de mandat tacit, caci mandatul scris este prin definitie, expres; or,potrivit C.civ. , mandatul poate fi si tacit. Daca incheierea contractului de mandat nu poate fi dovedita , raporturile dintre parti urmeaza a fi solutionate potrivit regulilor gestiunii de a face sau imbogatirii fara justa cauza. Mandatul trebuie sa fie capabil de a contracta el insusi actul de a carui indeplinire il insarcineaza pe mandatar.Deci capacitatea mandantului se apreciaza in functie de natura actului juritic care urmeaza sa fie incheiat prin mandatar In privinta mandatarului se cere , in toate cazurile , capacitate deplina de exercitiu. Numai trimisul , care este un simplu mesager , iar nu reprezentant , poate fi o persoana chiar lipsita de capacitatea de exercitiu , caci transmite doar declaratia de vointa a persoanei care l-a trimis , fiin suficient sa aiba discernamantul strict necesar pentru activitatea sa . In schimb mandatarul , care este un reprezentant ,trebuie sa aiba capacitate deplina de exercitiu, caci in actele pe care le incheie in numele reprezentantului trebuie sa exprime un consimtamant valabil , lipsa consimtamantului sau viciile de vointa fiind apreciate nu numai in persoana mandantului , dar si in aceea a mandatarului. Aceasta solutie rezulta , per a contrario, si din art.1552 pct.3 C. civ.,care prevede ca mandatul se stinge prin punerea sub interdictie a mandatarului. Daca mandatul incheiat cu un capabil de a contracta inceteaza datorita incapacitatii ulterioare a mandatarului , un contract de mandat incheiat cu un mandatar incapabil sau capacitate de exercitiu restransa nu poate fi recunoscut valabil. Chiar daca am recunoaste ca valabil un contract incheiat cu un mandatar incapabil, acesta ar raspunde fata de mandant numai dupa regulile generale relative la obligatiile incapabililor . Obiectul mandatului trebuie sa fie determinat , posibil si licit, ca la orice contract . In toate cazurile , mandatul nu poate avea alt obiect decat incheierea de acte juritice de catre mandatar , acte materiale putand avea numai caracter accesoriu.Iar actele juritice cu caracter strict personal nu pot fi facute prin mandatar In ceea ce priveste intinderea, mandatul poate fi special sau general. Mandatul este special atunci cand se da peste o singura operatie juritica sau pentru anumite operatii determinate , si general cand mandatarul primeste imputernicirea de a se ocupa de toate treburile mandatului. Pentru de dispozitie se cere un mandat special. Specializarea nu trebuie dusa insa la extrem; mandatul va fi cu suficienta special daca va indica natura operatiei juritice si obiectul ei . Actele de conservare sau de administrare pot fi incheiate de mandatar pe baza unui mandat general. Potrivit art. 1536 alin. C.civ., mandatul conceput in termeni generali nu este valabili decat pentru actele de administrare. Inseamna ca puterile conferite mandatarului sunt supuse unei interpretari restrictive, ceea ce explica prin grija legiuitorului fata de interesele mandantului, care ar

putae fi pagubit in cazul redactarii imprecise, care ar putea fi pagubit in cazul redactarii imprecise , echivoce a procurii. In toate cazurile, mandatarul nu poate face nimic afara din limitele mandatului sau.Fie ca este special sau general, mandatarul trebuie sa se incadreze in limitele imputernicirii primite. De exemplu, mandatul special dat pentru vanzarea unor bunuri nu poate servi pentru vanzarea altora. Iar mandatul general circumscris la numite acte de administrare, nu indreptateste la savarsirea altora. Spre deosebire de modelul sau francez, textul citat precizeaza insa, ca facultatea de a face o tranzactie cuprinde si pe aceea de a face un compromis cu toate ca in primul caz concesiile au consecinte cunoscute, iar in cel de al doilea consecintele sunt imprevizibile. In cazul in care mandatarul incheie actul juritic care formeaza obiectul mandatului cu sine insusi sau cu o terta persoana pe care tot el o reprezinta, exista pericolul neglijarii intereselor mandantului, in primul caz, sau al unui dintre mandanti,in cel de al doilea. Bineinteles, un asemenea pericol nu exista daca mandantul, respectiv mandantii, fiind in cunostinta de cauza, convin sa dea imputernicire mandatarului in acest sens ori daca cauzele actului sunt astfel precizate, incat este exclusa vatamarea intereselor mandatului. In caz contrar, desi C.civ. nu contine o regula generala si expresa in aceasta privinta, consideram ca mandantul poate cere anularea actului pentru dol prin reticenta. Actul cu sine insusi si dubla reprezentare nu trebuie sa fie confundate cu mandatul in interes comun. In acest caz nu se poate pune problema nulitatii intrucat mandatarul contracteaza cu un tert pe care nu-l reprezinta, numai ca- alaturi de mandant este si el cointeresat in incheierea actului care formeaza obiectul mandatului. Precizam ca mandatul in interes comun nu se confunda cu mandatul remunerat; in primul caz, mandatarul este cointeresat in incheierea actului care formeaza obiectul mandatului, cat timp, in cel de-al doilea caz, interesul lui rezida in contractul de mandat care il indreptateste la plata remuneratiei, chiar daca operatiunea juridica in vederea careia a fost conferit mandatul nu a putut fi realizata. Principala obligatie a mandatarului este de a executa mandatul. Neexecutarea sau executarea necorespunzatoare a acestei obligatii face ca mandatarul sa fie raspunzator nu numai in dol dar si de culpa simpla. Precizam ca prin executarea mandatului nu trebuie inteleasa neaparat incheierea actului proiectat. Daca mandatarul, cu toate diligentele depuse, nu poate invheia actul juritic in conditiile imputernicirii primite, raspunderea lui nu va fi angajata. Diligenta ceruta mandatarului in indeplinirea mandatului, inclusiv pastrarea sumelor de bani sau a altor bunuri primite de la sau pentru mandant, va fi apreciata cu mai putina rigurozitate daca mandatul este cu titlu gratuit. In acest caz, culpa mandatarului se apreciaza in concret deci in functie de diligenta pe care o depune in propriile sale treburi. Daca mandatul este cu titlu oneros, raspunderea lui se va aprecia dupa tipul abstract al omului prudent si diliget, adica dupa regula generala aplicabila raspunderii contractuale. Daca lucrul detinut in baza mandatului piere fortuit

mandatarul nu raspunde chiar daca l-ar fi putut salva, sacrificand un bun propriu, intrucat art. 1566 C.civ. nu este aplicabil in materia mandatului. Conditiile raspunderii mandatarului pot fi modificate prin conventia partilor. Mandatarul trebuie sa dea mandantului socoteala despre indeplinirea mandatului. In virtutea acestei obligatii mandatarul este dator sa dea in plinire mandantului tot ce I s-a predat in puterea mandatului pe care l-a executat, chiar daca acestea nu s-ar cuveni mandantului, deoarece tertul pagubit va cere - daca este cazul restituirea platii nedatorate de la mandant. Sumele de bani cuvenite mandantului si intrebuintate de mandatar in folosul sau sunt producatoare de dobanzi din ziua intrebuintarii, fara sa fie nevoie de vreo punere in intarziere. Sumele nerestituite de mandatar, dar neintrebuintate de el poarta dobanzi numai din ziua cand I s-au cerut acele sume. Inseamna ca, prin derogare de la art. 1088 alin.2C.civ.,punerea in intarziere a mandatarului se poate face printr-o simpla notificare. Inrucat dreptul la actiune al mandantului pentru predarea sumelor de bani sau altor bunuri primite de mandatar de la terti in cursul executarii mandatului nu se poate naste de la data incheierii contractului de mandat, prescriptia incepe sa curga potrivit art. 7 alin. 1 sau 3 din Decr. Nr. 167/1958 de la dat incetarii contractului fie prin executarea lui, fie prin alte moduri de incetare a raporturilor dintre parti. In legatura cu inceperea curgerii termenului de prescriptie de la data executarii contractului, se pune problema stabilirii acestiu moment, mai ales in cazul sumelor de bani ridicate de la CEC in baza unei clauze de imputernicire este unanim admis in literatura de specialitate si in practica judecatoreasca ca o asemenea clauza reprezinta un mandat, o imputernicire data de catre titularul libretului beneficiarului clauzei, acesta din urma avand obligatia sa dea socoteala mandantului, inclusiv sa remita sumele de banisumele de bani ridicate si neintrebuimtate in interesul acestuia daca raporturile de mandat dintre ei nu sunt dublate de alte raporturi juritice. Astfel fiind, se pune intrebarea referitoare la momentul inceperii curgerii termenului de prescriptie a actiunii avand ca obiect predarea sumelor de bani ridicate de la CEC. Intrucat problema nu poate fi solutionata in baza art. 7 din Decretul nr. 167/1958 , s-a adoptat solutia aplicarii art. 8 alin. 1 din acelasi Decret , respectiv calcularea prescriptiei din momentul in care titularul de libret a cunoscut sau trebuia sa cunoasca paguba ce I-a fost pricinuita de mandatar prin ridicarea sumelor de bani si nerespectarea obligatiei de a da socoteala. In sfarsit, precizand ca problema prescriptiei, la care ne-am referit in randurile de mai sus, vizeaza, evident, numai actiunea personala a mandantului, iar nu actiunea reala in revendicare intentata de mandant in calitate de proprietar guvernat de regulile specifice acestei actiuni reale. In principiu, mandatarul trebuie sa execute personal insarcinarea primita. In contractul de mandat se poate prevedea insa dreptul mandatarului de a-si substitui o terta persoana, trecandu-I parte sau toate drepturile ce-I sunt conferite de mandant. In cazul cand s-a facut substituirea, mandatarul este obligat sa raspunda de faptele

substituitului,dar numai in urmatoarele doua cazuri: daca a efectuat substituirea fara sa fi avut acest drept ; daca a fost autorizat sa se substituie si a trecut puterile asupra unei persoane cunoscuta ca incapabila sau de insolvabilitate notorie; culpa in eligendo. Daca mandatarul a fost autorizat sa se substituie, va putea acorda acest drept si substituitului. In toate cazurile, mandantul are o actiune directa contra substituitului. In schimb, substituitul poate actiona impotriva mandantului numai pe calea actiunii oblice, intrucat posibilitatea intentarii unei actiuni directe derogatorii de la regulile generale nu pote fi recunoscuta in lipsa unei dispozitii exprese a legii. Dar daca mandatarul a fost autaorizat sa-si substitue o terta persoana, consideram ca substituitul poate actiona impotriva mandantului in baza raporturilor directe pe care le are prin intermediul mandatarului cu mandantul. In acest caz, nu mai suntem in prezenta unei actiuni directe propriu-zise, caci aceasta vizeaza ipotezele lipsite de fundamentul raporturilot juridice directe. In privinta actiunii directe a mandantului legea nu ami face aceeasi distinctie fiind fara relevanta practica existenta sau inexistenta raporturilor juritice dintre mandant si substituit. In raporturile dintre mandatar si persoana substituita se aplica regulile mandatului. Daca imputernicirea a fost data printr-un singur mandat mai multor mandatari, nu exista solidaritate intre ei decat daca solidaritatea s-a stipulat in mod expres. Fiecare mandatar poate insa executa singur, daca nu s-a prevazut altfel in contract. Dezdaunarea mandatarului. Mandantul este obligat sa restitue mandatarului toate cheltuielile facute cu ocazia executarii mandatului. El nu poate refuza restituirea acestor cheltuieli chiar daca operatia in vederea careia a fost conferit mandatul nu a putut fi efectuata si nici sa ceara reducerea lor pe motiv ca ar fi fost exagerate, daca mandatarului nu I se poate imputa nici o culpa. Mandantul trebuie sa plateasca si dabanzi la sumele avansate de mandatar; aceste dobanzi curg, fara punere in intarziere, din ziua cand mandatarul a fcaut plata. De asemenea, mandantul suporta si pierderile suferite de mandatar cu ocazia indeplinirii mandatului, daca nu I se poate imputa vreo culpa.Pentru a explica aceasta dispozitie se citeaza, cu titlu de exemplu, paguba rerzultata din furtul comis in cursul unei calatorii facuta cu ocazia executarii mandatului sau accidentului intamplat cu ocazia diriguiriiunor lucrari facute pentru mandant. In ceea ce ne priveste, consideram ca instantele trebuie sa aiba in vedere numai pagubele suferite de mandatar fara culpa din partea sa- si care sunt ocazionate, adica in conexiune cu activitatile desfasurate de mandatar in executarea mandatului, iar nu si alte pagube suferite fara legatura cu executarea mandatului, cum ar fi furtul comis in cursul calatoriei. In asemenea cazuri, mandantul va suporta, in calitate de proprietar, numai paguba rezultata din furtul lucrului incredintat mandatarului, iar nu si alte pierderi. Cand mandatul este cu titlu oneros, mandantul este obligat sa plateasca suma stipulata, chiar daca operatia in vederea careia a fost conferit mandatul nu a putut fi efectuata. Numai culpa mandatarului in indeplinirea mandatului il poate

scuti pe mandant de plata remuneratiei. Chiar daca mandatul a fost executat dupa expirarea termenului stipulat, dar mandantul se foloseste de actul incheiat, el este obigat sa plateasca remuneratia, considerandu-se ca a renuntat implicit la termenul stipulat. Cat mai multe persoane au numit un mandatar pentru o operatie comuna, fiecare dintre ele este raspunzatoare solidar pentru efectele mandatului. Solidaritatea este in acest caz legala. Printr-o interpretare larga a notiunii de conexiune a datoriei cu lucru, se admite ca mandatarul poate retine lucrurile pe care le-a primit, pentru mandant, pana la achitarea cheltuielilor facute pentru indeplinirea mandatului, intrucat creantele corelative sunt prilejuite de acelasi raport juridic. Astfel fiind, dreptul de retentie cunoasac limitele imputernicirii- este insa corespunzator fara de terti, in sensul ca este tinut sa le garanteze validitatea actelor, afara de cazul cand a dat tertilor posibilitatea de a lua cunostinta de intinderea imputernicirii. Daca tertii accepta sa contracteze cu mandatarul peste limitele mandatului, se presupune ca au luat asupra lor riscurile contractului incheiat in astfel de conditii. In afara de cauzele generale de stingere a obligatiilor contractuale, mandatul se stinge prin revocarea lui, prin renuntarea mandatarului si prin moartea, punerea sub interdictie ori insolvabilitate sau falimentul uneia dintre parti. Aceste cauze particulare de incetare se explica prin faptul ca contractul se incheie intuitu personae si are la baza increderea reciproca dintre parti, iar daca aceste motivatii inceteaza, nici contractul nu mai poate fi mentinut. Mandatul este, in principiu, revocabil; mandantul poate revoca mandatul oricand, chiar daca este un termen si poate sa-l constranga pe mandatar a-I restitui procura. In caz de pluralitate de mandanti revocarea se poate face numai prin consimtamantul tuturor. Facultarea de revocare exista atat pentru mandatul cu titlu gratuit, cat si pentru cel cu titlu oneros; legea nu face o dinstinctie in acest sens. Dar daca mandatul este cu titlu oneros; mandatarul poate cere o indemnizatie cand revocarea ar fi intempestiva sau abuziva. Iar in cazul mandatului in interes comun, daca mandantul nu si-a rezervat facultatea de revocare unilaterala, va fi obligat la despagubiri, daca nu justifica o cauza straina exoneratoare sau culpa mandatarului care il determina sa reconvoce mandatul. Aceste din urma reguli sunt aplicabile si daca in contractul de mandat s-a prevazut o clauza de irevocabilitate, intrucat mandantul nu poate fi reprezentat de catre o persoana in care si-a pierdut increderea. Revocarea poate fi expresa sau tacita. Revocarea expresa nu este supusa vreunei forme speciale, dar manifestarea de vointa trebuie sa fie neindoielnica. Revocarea nu este insa opozabila tertilor, decat dupa ce a fost adusa la cunostinta lor. Pana la notificarea revocarii mandantului va raspunde fata de tertii de buna-credinta, insa cu drept de regres contra mandatarului incorect.

25) Contractul de societate civil.

Desi aria contractelor de societate comerciala este mult mai vasta, contractul de societate civila, reglementat de Codul civil, poate deveni o prezenta activa, cu efecte benefice pentru cosocietari. Realizarea unor beneficii nu este privilegiul exclusiv al contractelor de societate comerciala, de vreme ce contractul de societate civila avizeaza acelasi scop, insa intr-un cadru juridic distinct, care necesita o analiza speciala. Ani de zile, cazut in desuetudine, contractul de societate civila are, in prezent, sansa revitalizarii, Legea nr. 36/1991 privind societatile agricole readucindu-le in actualitate. Dominant intr-un asemenea contract este interesul, insa fundamentul sau il constituie increderea, intelegerea si bunacredinta a membrilor unor asemenea societati civile. Configuratia juridica a contractului de societate este complexa, unele probleme continuind sa ramina controversate (de exemplu, daca ai sau nu personalitate juridica etc.).Codul civil (art. 1491) defineste contractul de societate ca fiind acel "contract prin care doua sau mai multe persoane se invoiesc sa puna ceva in comun, cu scop de a imparti foloasele ce ar putea deriva". Referindu-se la persoane, art. 1491 Cod civil nu face distinctie intre persoanele fizice si juridice, de unde concluzia ca un asemenea contract poate fi incheiat si intre persoane juridice, sau intre persoane fizice si persoane juridice. Intre asociati, contractul de societate creeaza o comunitate de interese. Profilul juridic al acestui contract face ca societatea sa se deosebeasca de indiviziune si de comunitatea de bunuri. Ea nu trebuie confundata: nici cu asociatia, deoarece, de multe ori, o asociatie poate avea si alte scopuri decit acelea de a obtine beneficii. Or, obtinerea beneficiului este de esenta contractului de societate civila. Este ceea ce s-a relevat in doctrina: "In contractul de societate scopul comun este prin urmare un mijloc prin care fiecare dintre participanti isi satisface un interes propriu, tinind seama de scopurile generale ale obligatiilor civile".Conditiile de validitate ale contractului de societate sint in principiu, comune tutror contractelor: Consimtamintul valabil al cosocietarilor (art. 948 Cod civil); Fiecare cosocietar sa aiba capacitatea de a contracta (art. 948 Cod civil; Obiectul societatii sa fie licit. Art. 1492 Cod civil stipuleaza expres, sub acest aspect: "orice societate trebuie sa aiba de obiect un ce licit". Sint ilicite, de exemplu, societatile care ar avea ca scop savirsirea de infractiuni, pentru exploatarea unei case de toleranta; de a specula asupra licitatiilor publice, indepartind concurenta prin promisiuni, daruri sau alte mijloace, in scopul scaderii pretului obiectelor scoase la licitatie pentru exploatarea unui oficiu public; sa inlesneasca contrabanda in tara sau straiantate. Cind societatea are partial un obiect licit si partial ilicit, instanta va verifica daca aceste obiecte alcatuiesc un tot indivizibil, sau este posibil sa se inlature obiectul ilicit si sa ramina cel licit; Fiecare societar trebuie sa aduca in societate bunuri (mobile sau imobile corporale sau incorporale). Daca unul din ei n-ar aduce nimic, ne vom afla in prezenta unei donatii deghizate; Societatea sa fie infiintata in interesul tuturor cosocietarilor, adica fiecare sa aiba speranta unei parti din beneficii. Este una dintre cele mai importante probleme care, din punct de vedere practic, intereseaza, in prezent, cel mai mult. Codul civil nu dispune in ce domenii isi poate gasi aplicabilitatea contractul de societate civila, ci se limiteaza doar sa prevada ca "orice societate trebuie sa aiba de obiect un ce licit" (art. 1492 alin. 1 Cod civil), precum si faptul ca "fiecare membru al unei societati trebuie sa puna in comun sau bani, sau alte lucruri, sau industria sa" (art. 1492, alin. 2 Cod civil. Deci, conditia esentiala pe care o impune legea este ca obiectul societatii sa fie licit si moral. Sint contrare legii sau imorale, de pilda, urmatoarele societati civile: exploatarea unei case de toleranta; activitatile de contrabanda; camata; cind societatea are ca obiect bunuri obtinute prin contrabanda; punerea in vinzare a unor bunuri care sint scoase din circuitul civil; cind are ca scop realizarea unor activitati rezervate prin lege exclusiv statului; sint ilicite societatile care s-au format pentru a specula asupra licitatiilor publice, urmarind indepartarea prin manopere frauduloase a eventualilor concurenti; cind se vizeaza exercitiul ilegal al medicinei etc. Este posibil ca obiectul societatii sa fie partial licit si partial ilicit. In acest caz, se va lichida societatea in ceea ce priveste obiectul ilicit, raminind in fiinta numai asupra obiectului licit. Cind obiectul societatii, privit in totalitatea lui, este indivizibil, atunci se va proceda la lichidarea intregii societati. Oricum, in caz de conflict, judecatorul este singurul care va decide daca actele societatii au caracter comercial sau civil, daca obiectul societatii civile este sau nu licit si moral. Codul civil, in art. 1492 alin. 1, prevede ca orice societate trebuie sa fie contractata in folosul comun al membrilor ei, adica pentru obtinerea unor beneficii. Daca scopul nu l-ar constitui realizarea beneficiului, nu ne vom mai gasi in prezenta unui contract de societate civila, ci, eventual, al unui contract de asociere (care urmareate un scop ideal, general). Vom intelege prin beneficii nu numai cistigurile banesti, ci si foloasele sau avantajele care pot fi apreciate in bani.

II.Categorii de societati civile si administrarea societatii

1.Categorii de societati civile Codul civil prevede ca societatile pot fi universale si particulare. In ceea ce priveste societatile universale, aproape niciodata intilnite in practica, pot fi constituite prin aducerea in comun a tuturor

bunurilor mobile si imobile ale cosocietarilor, pe care ei le au in proprietate, la data incheierii contractului sau a tuturor cistigurilor. Frecventa practica o pot avea insa societatile civile particulare. Ele pot lua fiinta prin aducerea unor bunuri deterrninate in comun, uzul acestora sau fructele lor (art. 1499 Cod civil). Asemenea societati particulare pot avea ca obiect o activitate determinata de exercitarea unei meserii sau a unei profesii. Imparteala in societati universale si particulare a fost preluata din dreptul roman. Astfel, romanii cunosteau societatea tuturor bunurilor (societas omnium bonorum) si societatea tuturor cistigurilor (universorum quae ex quaestu veniunt). Prima forma cuprindea totalitatea bunurilor prezente si viitoare, iar a doua forma, totalitatea cistigurilor. Codul civil roman a preluat aceasta clasificare dar, consideram ca, intr-o viitoare reglementare, va trebui sa se renunte la aceasta clasificare. Aceasta pentru motivul ca societatile universale nu se intilnesc niciodata in practica.

Dimpotriva, justificare isi gasesc numai societatile particulare (art. 1499 Cod civil). Aportul fiecarui societar este determinat (obiectul poate consta in lucruri determinate, folosinta acestora sau fructele lor). De asemenea, obiectul societatii il mai poate constitui o activitate determinata (care are ca scop exercitiul unei meserii sau al unei profesiuni). Deci, in patrimoniul societatii vor intra proprietatea sau folosinta bunurilor. O societate poate inceta de drept sau prin vointa unuia sau a mai multor membri ai sai. De drept, o societate inceteaza in urmatoarele cazuri Cind expira termenul pentru care a fost infiintata prin contract. De regula, partile convin asupra duratei societatii. La data stabilita, societatea inceteaza, deoarece aceasta a fost vointa partilor. Daca s-a omis sa se stipuleze, se prezuma ca societatea a fost convenita pentru toata durata vietii asociatilor. Chiar in cazul mortii unui asociat, societatea isi va continua existenta, pina la implinirea termenului stabilit de parti. Desigur, este posibil ca, si mai inainte de expirarea termenului, erezii defunctului sa nu fi provocat dizolvarea (art. 1526 Cod civil).^1) Evident, nimic nu-i impiedica pe societari sa hotarasca incetarea societatii si inainte de termen sau sa continue si dupa implinirea termenului, in situatia in care, de exemplu, obiectul societatii nu a fost realizat; Implinirea scopului pentru care societatea a fost infiintata prin contract. De regula, partile stipuleaza un termen, dar daca omit aceasta, societatea se considera contractata pe durata necesara realizarii afacerii. In acest caz, durata societatii va depinde de natura afacerii. Cind afacerea s-a realizat, contractul inceteaza de drept (art. 1502, alin. 2 Cod civil; In situatia in care obiectul societatii a pierit sau a fost distrus. Urmarirea bunului de catre un creditor a fost asimilata pierderii bunului. In cazul in care pieirea sau distrugerea este partiala, eventuala desfacere juridica a societatii o va decide judecatorul. O alta situatie care poate avea ca efect incetarea societatii constituie pieirea sau distrugerea bunului destinat sa constituie aport social. Incetarea societatii va avea loc de drept si atunci cind a pierit bunul dat in folosul societatii; Un alt caz de posibila incetare il constituie moartea unuia dintre membrii societatii. Explicatia se gaseste in faptul ca contractul de societate civila are caracter intuitu personae. Nimic nu impiedica ca societatea sa continue cu mostenitorii asociatului decedat sau numai cu asociatii ramasi in viata. Daca mostenitorii refuza sa faca parte din societate, ei vor putea solicita lichidarea societatii, insa numai in limita partii defunctului. Se va avea in vedere starea patrimoniului social din momentul decesului asociatului.

Aportul social al defunctului si partea din beneficii vor fi distribuite mostenitorilor. Desigur, este de preferat ca, in cuprinsul contractului de societate, membrii acesteia sa stipuleze clauza potrivit careia societatea va putea continua si dupa moartea unuia dintre ei. Nimic nu impiedica partile sa decida continuarea societatii si dupa moartea unui asociat. Mai subliniem imposibilitatea mostenitorilor de a interveni in activitatea de administrare a societatii. Cu toate acestea, s-a considerat ca ei ar putea interveni fn afacerile societatii "cind acestea ar fi o consecinta a operatiunilor facute inainte de decesul autorului lor"; Incetarea de drept a societatii va mai avea loc in cazul interdictiei legale sau judecatoresti, a insolvabilitatii unui asociat sau chiar a falimentului. Desigur, si in acest caz, membrii societatii pot conveni ca societatea sa continue si in absenta asociatului insolvabil sau falit. Este ilegala insa clauza prin care s-ar conveni sa se continue societatea cu asociatul insolvabil sau falit; Societatea mai poate inceta de drept prin acordul tuturor cosocietarilor (mutuus dissensus), inclusiv in situatia in care societatea a fost infiintata pentru o anumita perioada. Exista insa si imprejurari care pot avea ca efect incetarea societatii, insa ca urmare a vointei unuia sau a mai multor asociati. Astfel, art. 1523 pct. 5 Cod civil prevede ca societatea inceteaza prin vointa expresa a unuia sau mai multor asociati de a nu mai dori continuarea societatii, iar art. 1527 Cod civil reglementeaza conditiile in care poate fi facuta cererea de retragere cind durata ei este "nemarginita" (notificarea retragerii din societate catre toate partile; bunacredinta a celui care se retrage. Pe linga cazurile de incetare a societatii mai exista un caz de desfacere judiciara a societatii (art. 1529 Cod civil). Doua asemenea motive intemeiate: neindeplinirea atributiilor de catre un asociat (art. 1020-1021 Cod civil); neglijarea afacerilor de catre un asociat ca urmare a unei infirmitati. O desfiintare judiciara poate avea loc insa si pentru alte motive: conflicte grave intre asociati; reducerea apreciabila a fondului social; nerealizarea beneficiilor scontate etc.

26) Contractul de tranzacie. Tranzactia este un contract prin care partile termina procesul inceput sau preintampina un proces ce se poate naste prin concesii reciproce, constand in renuntari reciproce la pretentii. Tranzactia este un contract sinalagmatic intrucat partile isi asuma obligatii, titlu oneros si comutativ deoarece fiecare urmareste un avantaj patrimonial care nu depinde de un eveniment viitor si nesigur, contract consensual. Partile trebuie sa aiba capacitate de a dispune cu titlu oneros. Tranzactia nu poate avea ca obiect bunuri inalienabile. Tranzactia are efect extinctiv impiedicand partile sa formuleze noi pretentii cu privire la drepturile stinse si de asemenea declarativ recunoscand drepturile preexistente si le consolideaza. Tranzactia nu produce efecte fata de terti.

27) Contractul de vnzare-cumprare. Obiectul contractului. Obligaiile vnztorului. Obligaiile cumprtorului. Vanzarea-cumpararea este un contract prin care una dintre parti - vanzatorul - stramuta proprietatea unui bun al sau asupra celeilalte parti - cumparatorul - care se obliga in schimb a plati vanzatorului pretul bunului vandut (art. 1294 C.civ.). Desi Codul civil se refera la transmiterea proprietatii, urmeaza sa fie calificat vanzare-cumparare si contractul prin care, in schimbul unui pret, se transmite un alt drept decat dreptul de proprietate, fiindca transmiterea proprietatii nu este de esenta, ci numai de natura contractului de vanzare-cumparare. Poate fi vorba de un drept real (de exemplu, dreptul de superficie), de un drept de creanta sau de un drept din domeniul proprietatii intelectuale ori, in mod exceptional, de drepturi asupra unei universalitati care cuprinde nu numai drepturi, ci si datorii (vanzarea unei mosteniri). Nu pot forma obiectul contractului de vanzare-cumparare drepturile personale nepatrimoniale si cele patrimoniale care au un caracter strict personal (drepturi real de uz art.571 C.civ. - dreptul de abitatie al sotului supravietuitor - art.4 din L.nr.319/1944 -, dreptul de clientela in cazul liber profesionistilor etc.) sau care sunt prevazute de lege ori sunt contractate (sau constituite prin acte unilaterale) intuitu personae (de exemplu, dreptul de intretinere, dreptul de pensie etc.). Dupa cum rezulta din definitia contractului, vanzarea este un contract sinalagmatic (bilateral), cu titlu oneros, comutativ,consensual si translativ de proprietate. Vanzarea este un contract sinalagmatic (bilateral), deoarece prin incheierea sa da nastere la obligatii reciproce intre partile contractante. Vanzatorul are obligatia sa predea lucrul vandut si sa garanteze pe cumparator, iar cumparatorul are obligatia sa plateasca pretul. Fiind un contract sinalagmatic, se aplica regulile specifice acestei categorii de contracte (exceptia neexecutarii contractului, rezolutiunea pentru neexecutarea obligatiei de catre una dintre parti, teoria riscului contractului). Vanzarea este un contract cu titlu oneros. Ambele parti urmaresc anumite interese patrimoniale, adica primirea unui echivalent in schimbul prestatiei la care se obliga. Vanzatorul urmareste sa primeasca pretul ca un contraechivalent al prestatiei sale, iar cumparatorul urmareste sa primeasca bunul cumparat in schimbul pretului. Vanzarea este un contract comutativ, deoarece existenta si intinderea obligatiilor reciproce sunt cunoscute de parti de la incheierea contractului si nu depind, ca in contractele aleatorii, de un eveniment viitor si incert, care ar face sa existe sanse de castig si pierdere pentru ambele parti contractante. Numai in mod exceptional contractul poate capata caracter aleatoriu, de exemplu, cand obiectul este supus pieirii, exproprierii etc In principiu, vanzarea este un contract consensual ("vinderea este perfecta... indata ce partile s-au invoit...", art. 1295 C.civ.), putand fi incheiat prin simplu acord de vointa al partilor (solo consensu), fara indeplinirea vreunei formalitati si

fara remiterea lucrului vandut si a pretului in momentul incheierii contractului. Deci vanzarea nu este un contract solemn si nici real. Prin exceptie de la principiul consensualismului, in cazurile special prevazute de lege vanzarea devine un contract solemn. De exemplu, terenurile - indiferent ca sunt situate in intravilanul ori extravilanul localitatilor si indiferent de intinderea suprafetei - pot fi instrainate (dobandite) prin acte juridice intre vii, sub sauctiunea nulitatii absolutie (virtuale), numai daca actul a fost incheiat in forma autentica (art.46 alin.l - astazi abrogat - din Legea nr. 18/1991 si art.2 din Legea nr.54/1998 privind circulatia juridica a terenurilor) . 0 precizare se mai impune in legatura cu forma contractului de vanzare-cumparare avand ca obiect un autovehicul (folosit). Formalitatile prevazute de noua reglementare nu afectcaza validitatea contractului de vanzare-cumparare incheiat intre parti printr-un inscris sub semnatura privata, acele formalitati fiind prevazute de lege numai pentru inmatricularea autovehiculului In circulatie . Caracterul consensual al contractului de vanzarecumparare de autovehicule se subliniaza si in practica mai recenta a instautci supreme. In legatura cu forma contractului de vanzare-cumparare mai precizam ca, daca necesitatea unei auunute forme (de ex., act potarial) rezulta numai din intelegerea partilor, el nu se trausforma in contract solemn. 0 asemenea intelegere are numai semnificatia amauarii incheierii contractului de vanzare-cumparare si deci reprezinta un autecontract. Intrucat radierea autovehiculiilui de pe numele vanzatorului si inmatricularea lui pe numele cumparatorului la orgauele de politie si la orgauele finauciare nu se poate face decat pe baza actului incheiat in conditiile legii, daca, dupa valabila incheiere a contractului (in forma inscrisului sub semnatura privata), una dintre parti (oricare) refuza sa se prezinte la orgauul competent, cealalta parte este indreptatita sa intenteze o actiune in constatarea dreptului de proprietate asupra autoturismului in patrimoniul cumparatorului (reclamant sau parat), urmand ca radierea-inmatricularea sa se faca pe baza hotararii judecatoresti. Bineinteles, pentru pronuntarea unei hotarari in sensul aratat, reclamautul trebuie sa dovedeasca - separat de plata taxei de timbru pentru actiunea in justitie - consemnarea sumei reprezentaud taxele de timbru prevazute pentru instrainarea autovehiculelor, care, in urma admiterii actiunii, vor fi trecute la bugetul statului, iar in raporturile dintre parti vor fi suportate definitiv (in lipsa de stipulatie contrara, art. 1305 C.civ.) de catre cumparator, instanta dispunaud restituirea acestor cheltuieli reclamautului (vanzator) prin hotarare. In sfarsit, precizam ca - vanzarea de autoturisme fiind un contract consensual, deci valabil incheiat prin actul sub semnatura privata - pretul real al vanzarii (datorat de cumparator) este cel prevazut in chitauta sub semnatura privata, iar nu cel inferior prevazut in actul incheiat ulterior, daca acest din urma pret este simulat. Tot astfel, dispozitiile referitoare la conditiile de validitate ale contractului (de exemplu, conditii de capacitate) trebuie sa fie raportate la momentul realizarii acordului de vointa (cand se transmite si dreptul de proprietate potrivit art. 1295 C.civ.). Desigur, fiind

vorba de un obiect cu o valoare de peste 250 lei, ad probationem va fi necesara prezentarea unui inscris sau a unui inceput de dovada scrisa, afara numai daca a existat o imposibilitate, fie si morala, de a preconstitui o dovada scrisa (art.1197-1198 C.civ.). Numai tertele persoane (nu si partile ori succesorii lor universali sau cu titlu universal) vor putea dovedi - de exemplu, un caz de simulatie sau vanzari succesive - cu orice mijloace de proba contractul intervenit intre parti, fiindca pentru terti contractul este un simplu fapt juridic. Consideram ca solutiile adoptate in practica judiciara si doctrina referitoare la caracterul consensual al contractului de vanzare-cumparare de autovehicule urmeaza a fi aplicate si dupa adoptarea OG nr.78/2000 privind omologarea vehiculelor rutiere si eliberare cartii de identitate a acestora, in vedere admiterii in circulatie pe drumurile publice din Romania. Potrivit acestui act normativ, " Cartea de identitate a vehiculului este documentul care atesta pentru persoana mentionata ca detinator, dreptul de proprietate asupra vehiculului" (art.9 alin.1). "Datele despre detinator se inscriu de catre orgauele de politie care efectueaza inmatricularea, potrivit legii" (art. 10 alin.3). Dupa cum rezulta din textul citat, mentionarea cumparatorului in cartea de identitate are ca efect numai "atestarea" dobandirii dreptului de proprietate prin acordul de vointa dintre parti. Iar daca, dupa realizarea acordului de vointa prin act sub semnatura privata, una dintre parti refuza sa se prezinte la orgauul de politie competent in vederea incheierii contractului in forma prevazuta de HG nr.610/1992, cealalta parte este indreptatita sa intenteze o actiune in constatarea transmiterii dreptului de proprietate, urmaud ca mentiunea privind noul detinator al autovehiculului in cartea de identitate sa fie inscrisa de orgauul de politie pe baza hotararii judecatoresti. Vanzarea-cumpararea este un contract translativ de proprietate din momentul incheierii lui. Aceasta inseamna ca, prin efectul realizarii acordului de vointa (solo consensu) si independent de predarea lucrului vandut si de plata pretului, se produce nu numai incheierea contractului, dar opereaza si transferul dreptului de proprietate de la vanzator la cumparator. In acest sens, art. 1295 C.civ. prevede ca "proprietatea este de drept stramutata" de la vanzator la cumparator "indata ce partile s-au invoit asupra lucrului si asupra pretului, desi lucrul inca nu se va fi predat si pretul inca nu se va fi numarat". Din momentul dobandirii dreptului de proprietate, cumparatorul suporta si riscul pieirii lucrului, potrivit principiului res perit domino (art.971, 1156, 1335 si 1358 alin.2 C.civ.), daca vanzatorul-debitor al obligatiei de predare dovedeste intervenirea unei cauze straine exoneratoare de raspundere (art. 1082-1083 C.civ.), adica natura fortuita, iar nu culpabila, a pieirii lucrului. Daca cauza straina a fost dovedita, vanzatorul va suporta riscurile numai daca a fost pus in intarziere cu privire la executarea obligatiei de a preda lucrul vandut (art. 1074 alin.2 C.civ.) si nu reuseste sa dovedeasca ca lucrul ar fi pierit si la cumparator daca s-ar fi predat la termen (art.1156 alin.2 C.civ.) .Principiul transmiterii imediate (automate) a dreptului de proprietate (si a riscurilor) din momentul incheierii contractului opereaza

numai daca sunt indeplinite anumite conditii:Vanzatorul trebuie sa fie proprietarul lucrului vandut, iar contractul perfect valabil incheiat (de exemplu, daca, in mod exceptional, vanzarea-cumpararea este un contract solemn, consimtamantul partilor trebuie sa fie manifestat in forma prevazuta de lege); Trebuie sa fie vorba de lucruri determinate individual (certe). In cazul bunurilor determinate numai generic, transferul proprietatii nu se poate produce din momentul incheierii contractului, caci nu se cunosc bunurile care urmeaza sa fie efectiv dobandite de catre cumparator. In consecinta, nu se pune nici problema transferarii riscurilor, iar lucrurile de gen nici nu pot pieri (genera non pereunt) . La termenul stipulat sau, in lipsa, la cererea cumparatorului vanzatorul trebuie sa individualizeze lucrul vandut si sa i-l predea. In caz contrar, va raspunde pentru neexecutarea obligatiei asumate. In cazul lucrurilor de gen, transferul proprietatii (si al riscurilor) se produce din momentul individualizarii, ceea ce se face de regula, prin predarea lucrului vandut cumparatorului (predare care valoreaza, in toate cazurile, individualizare), dar nu se confunda cu aceasta; individualizarea se poate face si prin alte metode care asigura identificarea lucrurilor ca fiind ale cumparatorului, de exemplu, prin etichetarea coletelor sau predarea lor unui caraus pentru a fi transportate la cumparator etc. Intrucat prin individualizare se produce transferul proprietatii la care s-a obligat vanzatorul, dovada efectuarii ei este in sarcina lui si se poate face cu orice mijloc de proba (fiind un simplu fapt juridic). Asemanator lucrurilor de gen se pune problema in cazul obligatiilor alternative. Astfel, daca vanzarea are ca obiect un lucru dintre doua (sau mai multe) determinate (certe) dar numai alternativ, proprietatea se transmite in momentul alegerii, fiindca prin alegere se individualizeaza lucrul care urmeaza sa fie dobandit de cumparator. In consecinta, riscul pieirii fortuite este suportat, pana la alegere, de catre vanzator. Astfel, daca piere unul dintre lucruri, el daloreaza celalalt (art. 1030-1031 C.civ.), fiindca ambele au fost prevazute in obligatione. "Daca amandoua lucrurile au pierit, fara greseala debitorului, obligatia este stinsa" (art. 1032 C.civ.). Rezulta ca vanzatorul suporta paguba pieirii pana la alegere, dar este liberat de obligatia de predare si de plata daunelor - interese pentru neexecutare, deoarece neexecutarea s-a dovedit a fi fortuita. Daca cele doua obiecte sunt lucruri de gen (ipoteza nevizata de art. 1030-1033 C.civ.), pe langa alegere (de exemplu, intre 1000 kg grau sau 1000 kg porumb) pentru a opera transferul proprietatii si a riscurilor - trebuie sa se procedeze si la individualizarea propriu-zisa a lucrului ales. In cazul obligatiei facultative, intrucat are ca obiect un singur lucru (in obligatione), al doilea fiind prevazut numai ca o simpla posibilitate de plata (in facultate solutionis), problema transferarii dreptului de proprietate si a riscurilor se rezolva - potrivit regulilor generale dupa cum unicul obiect este un lucru cert ori de gen. Lucrul vandut trebuie sa existe. In cazul vanzarii bunurilor viitoare (emptio-venditio rei futurae, de exemplu, lucruri care urmeaza sa fie confectionate, o recolta viitoare etc.), desi pot forma obiectul contractului, transferul proprietatii poate

opera numai din momentul in care au fost executate, terminate, in stare de a fi predate cumparatorului, daca sunt bunuri individual determinate (certe), iar daca lucrul executat este de gen, dupa individualizare (de exemplu, lucrul fabricat in serie). In cazul vanzarii unei recolte viitoare, proprietatea se transmite din momentul in care este gata de recoltat, daca lucrul vandut si pretul lui sunt determinate (de exemplu, graul de pe terenul vanzatorului in schimbul sumei de 100.000 lei). Daca vanzarea recoltei se face pe unitate de masura, proprietatea se transmite din momentul individualizarii. Riscurile se transmit asupra cumparatorului o data cu dreptul de proprietate, daca nu si-a asumat riscul nerealizarii - in tot sau in parte - a lucrului viitor din momentul incheierii contractului si independent de transferul proprietatii (caracter aleatoriu) Trebuie ca partile sa nu fi amanat transferul proprietatii printr-o clauza speciala pentru un moment ulterior incheierii contractului. Asemenea clauze pot fi prevazute in contract, intrucat regula stabilita in art. 1295 C.civ., potrivit careia transferul proprietatii are loc "indata ce partile s-au invoit'", nu este de ordine publica (imperativa) si deci poate fi inlaturata chiar daca lucrul vandut este individual determinat.In sfarsit, precizam ca, in cazul in care, prin conventia dintre parti, transferul proprietatii a fost amanat pentru un moment ulterior incheierii contractului, se amana, in virtutea legii, in mod corespunzator, si transmiterea riscurilor asupra cumparatorului, fie ca partile s-au referit expres la ambele aspecte, fie numai la unul dintre ele. Dar regula res perit domino (care leaga riscurile de proprietate), la fel ca si regula transferarii proprietatii in momentul incheierii contractului, nu este o regula imperativa. In consecinta, partile pot disocia cele doua aspecte; cumparatorul sa-si asume riscurile inainte de momentul transferarii dreptului de proprietate (de exemplu, in cursul executarii lucrului viitor) sau vanzatorul sa suporte riscurile dupa ce a operat transferul proprietatii (de exemplu, in cursul transportului). 0 asemenea disociere trebuie sa rezulte dintr-o clauza neindoielnica si expres prevazuta in contract. 0 precizare se mai impune in legatura cu publicitatea dobandirii drepturilor reale imobiliare in lumina Legii cadastrului funciar si a publicitatii imobiliare nr.7/1996 , intrata in vigoare la data de 24 iunie 1996 (art.72), prin care s-a prevazut unificarea sistemelor de publicitate imobiliara, sub forma inscrierii in cartile funciare (publicitate reala), dar numai cu efecte de opozabilitate fata de terti a actului juridic translativ sau constitutiv de drepturi reale imobiliare (asemanator sistemului cartilor de publicitate funciara - care a avut aplicabilitate in unele localitati din fostul judet llfov - potrivit Legii nr. 242/1947). Dupa cum prevede Codul civil, "in materie de vindere de imobile, drepturile care rezulta prin vinderea perfecta intre parti, nu pot a se opune, mai inainte de transcriptiunea (in prezent inscrierea in cartea funciara ) actului, unei a treia persoane care ar avea si ar fi conservat, dupa lege, oarecare drepturi asupra imobilului vandut" (art. 1295 alin.2). Avand in vedere dispozitiile Legii nr.7/1996 referitoare la efectele actelor translative (constitutive) de drepturi

reale, respectiv la efectele inscrierilor in evidentele de publicitate imobiliara, trebuie insa sa facem o distinctie intre actele incheiate (efectuate) inainte de data intrarii in vigoare a noii legi si, respectiv, dupa aceasta data. Astfel, inscrierile facute in registrele (cartile) de publicitate imobiliara inainte de intrarea in vigoare a noii legi vor produce efecte (constitutive in sistemul cartilor funciare si de opozabilitate in sistemul de transcriptii), potrivit reglementarilor in vigoare la data efectuarii lor. Tot astfel, actele juridice valabil incheiate anterior intrarii in vigoare a noii legi - dar fara efectuarea formelor de publicitate imobiliara - isi vor produce efectele (constitutive sau de opozabilitate) potrivit regimului juridic de la data incheierii lor, dar numai la data inscrierii in cartea funciara, potrivit dispozitiilor noii legi (art.58-59). Dupa intrarea in vigoare a Legii nr.7/1996, toate actele translative sau constitutive de drepturi reale imobiliare - pentru a fi opozabile fata de terti - trebuie sa fie inscrise in cartea funciara. Astfel, in judetele cu carte funciara si in judetele in care s-au finalizat lucrarile cadastrale si ale registrelor de publicitate imobiliara, publicitatea imobiliara se realizeaza, pentru opozabilitate fata de terti, prin inscrierea in cartea funciara, incetand aplicabilitatea dispozitiilor referitoare la publicitatea imobiliara prin sistemul registrelor de transcriptiuni si inscriptiuni, respectiv prin sistemul anterior de carte funciara (art.22 si urm., art.72). lar in unitatile administrativ-teritoriale pentru care nu s-au definitivat documentele cadastrului general, actele translative de drepturi reale imobiliare se inscriu (tot in conformitate si cu efectele prevazute de noua lege), dar cu caracter nedefinitiv, in cate o carte funciara , urmand ca inscrierea definitive sa fie efectuata la punerea in aplicare a cadastrului general si pe acel teritoriu (art.61) . Pentru lucrurile mobile nu exista un sistem de publicitate, caci posesia lor constituie cel mai bun mijloc de publicitate. Astfel, daca vanzatorul a vandut de doua ori lucrul mobil (corporal), va avea preferinta cel care a intrat mai intai cu bunacredinta in posesia lucrului, desi a cumparat mai in urma (posterior tempore, potior iure, art.972 C.civ.) Vanzarea, ca si orice alt contract, se incheie prin consimtamantul partilor. Acordul de vointa intre parti este totdeauna necesar si totodata suficient - cu exceptiile prevazute de lege - in vederea formarii contractului. Intrucat problemele juridice privitoare la consimtamant, la principiul autonomiei de vointa si libertatea contractuala, precum si la momentul incheierii contractului sunt cunoscute de la teoria actului juridic si teoria generala a obligatiilor, iar in materia vanzarii se aplica regulile dreptului comun, urmeaza sa analizam numai anumite probleme specifice vanzarii: promisiunea de vanzare (unilaterala sau bilaterala), pactul de preferinta si dreptul de preemptiune. Spre deosebire de oferta de a contracta, act juridic unilateral, in cazul promisiunii de vanzare, o persoana, prevazand un eventual interes pentru ea de a dobandi proprietatea unui bun, primeste promisiunea proprietarului de a vinde acel bun, rezervandu-si facultatea de a-si manifesta ulterior - de obicei inauntrul unui termen - consimtamantul sau de a-l cumpara. De exemplu, locatorul-proprietar se obliga fata de

locatar sa-i vanda, la un pret stabilit, lucrul dat in locatiune, daca locatarul isi va manifesta vointa de a-l cumpara. 0 promisiune de vanzare acceptata cu aceasta rezerva constituie, neindoielnic, un contract (si nu un act unuateral de vointa care devine caduc in caz de moarte sau daca persoana devine incapabila),dar nu constituie o vanzare - fiind distincta de ea - si nu poate produce efectele unei vanzari. Promisiunea de vanzare este de fapt un antecontract, care da nastere la un drept de creanta, una dintre parti fiind obligata (obligatia de a face) fata de cealalta parte sa vanda in viitor un anumit bun, beneficiarul promisiunii putand opta in sensul de a-l cumpara ori nu. Daca beneficiarul va opta in sensul cumpararii bunului, dar promitentul, prin incalcarea obligatiei asumate, va refuza vanzarea, - eventual a si vandut lucrul unei alte persoane - contractul proiectat nu se va mai incheia, beneficiarul avand dreptul la daune-interese potrivit regulilor aplicabile obligatiilor de a face (art. 1075 C.civ.). Rezulta ca promisiunea de vanzare este un contract unilateral, intrucat creeaza obligatii numai pentru una dintre parti (promitent). Este insa posibil ca, in schimbul dreptului de optiune ce i se confera, beneficiarul promisiunii sa se oblige la plata unei sume de bani (pretul dreptului de optiune), caz in care promisiunea unilaterala de a vinde va fi un antecontract sinalagmatic, dar, evident, fara a se fi transformat intr-o promisiune bilaterala de vanzare-cumparare, caci beneficiarul nu isi asuma obligatia de a cumpara, ci numai aceea de a plati pretul optiunii ce i se confera. Tot astfel, daca beneficiarul se obliga la plata unei sume de bani in cazul in care va opta in sens negativ. Dovada promisiunii de vanzare se face conform regulilor generale (art.1191 si urm. din C.civ.) aplicabile creantelor chiar daca vanzarea proiectata ar fi un contract solemn (de exemplu, are ca obiect un teren). Obligatia promitentului nascuta din promisiunea de vanzare se stinge la expirarea termenului prevazut sau, daca nu s-a prevazut un termen, la expirarea termenului general de prescriptie, care incepe sa curga de la data incheierii promisiunii de vanzare (art.3 si art.7 alin.2 din Decr.nr. 167/ 1958). Mentionam ca, desi nu se intalneste in practica, promisiunea unilaterala poate fi asumata de cumparator (promisiune unilaterala de cumparare), fiind guvernata de aceleasi reguli ca si promisiunea de vanzare. Promisiunea de vanzare poate fi nu numai unilaterala, dar si bilaterala - de a vinde si cumpara - in care caz ambele parti se obliga sa incheie in viitor, la pretul stabilit, contractul de vanzare-cumparare. Promisiunea bilaterala, la fel ca si cea unilaterala, este un antecontract, cu singura deosebire ca in acest caz oricare dintre parti poate cere incheierea contractului. Daca, de exemplu, partile s-au obligat sa vanda, respectiv sa cumpere un teren, contractul de vanzarecumparare nu este incheiat cat timp contractul nu se intocmeste in forma prevazuta de lege (autentica) si cu respectarea dreptului de preemptiune (daca este cazul). Dar solutia trebuie sa fie aceeasi chiar daca contractul nu este solemn si nu exista nici alte conditii legale. Intrucat vanzatorul nu a vandut, iar cumparatorul nu a cumparat, ci ambii s-au obligat numai sa incheie contractul, desi

s-au inteles asupra lucrului si asupra pretului, vanzarea-cumpararea nu poate fi considerata incheiata. In schimb, obligatia de a incheia contractul in viitor (si cu respectarea dispozitiilor speciale, daca este cazul), este valabila. Daca promitentul-vanzator nu-si respecta obligatia si vinde lucrul unei alte persoane, beneficiarul-cumparator nu poate cere predarea lucrului, intrucat nu a devenit proprietar, iar vanzarea incheiata cu o alta persoana este - cu rezerva fraudei (fraus omnia corrumpit) - valabila. Prin urmare, beneficiarul-cumparator nu poate cere decat daune-interese . Daca insa lucrul se mai gaseste in patrimoniul vanzatorului si nu exista alte impedimente legale - pe langa posibilitatea acordarii daunelor-interese sau obligarii promitentului, sub sanctiunea daunelor cominatorii, la incheierea contractului - nu excludem posibilitatea ca instanta, in lumina principiului executarii in natura a obligatiilor si repararii in natura a pagubelor, sa pronunte, in baza art. 1073 si 1077 C.civ., o hotarare care sa tina loc de contract de vanzare-cumparare si care va avea caracter constitutiv de drepturi, operand transferul proprietatii de la data cand ramane definitiva. Pactul de preferinta este o varianta a promisiunii de vanzare prin care proprietarul unui bun se obliga ca, in cazul cand il va vinde, sa acorde preferinta unei aunmite persoane, la pret egal. Subliniem ca in acest caz proprietarul bunului nu se obliga sa-l vanda, ci numai sa acorde preferinta in cazul in care se va hotari in acest sens. 0 asemenea promisiune, desi afectata de o conditie potestativa, este totusi valabila, deoarece conditia este numai simpla potestativa, realizarea ei depinzand si de imprejurari externe vointei promitentului, care l-ar putea determina sa-si vanda bunul. Intrucat pactul de preterinta - la fel ca si promisiunea de vanzare - nu transmite dreptul de proprietate, nu confera partii lezate dreptul de a intenta actiunea in revendicare sau in anularea vanzarii facute cu nesocotirea acestei promisiuni, afara de cazul cand se dovedeste ca vanzarea s-a facut in frauda beneficiarului promisiunii cu complicitatea la frauda din partea tertului achizitor (fraus omnia corrumpit). In lipsa fraudei, beneficiarul pactului va avea actiune numai impotriva promitentului pentru daune interese. conform regulilor generale privitoare la raspunderea pentru prejudiciul cauzat prin nerespectarea obligatiei de a face. In sfarsit, mai precizam ca - daca nu s-a prevazut altfel in conventia dintre parti dreptul beneficiarului rezultand din promisiunea de vanzare (unilaterala sau bilaterala) inclusiv pactul de preferinta, se poate transmite prin acte intre vii (cu respectarea formalitatilor prevazute de lege pentru cesiunea de creanta) sau prin mostenire. Intrucat legislatia noastra nu cunoaste cesiunea de datorie, obligatia promitentului se transmite numai prin mostenire (mortis causa). Conform art. 1306 C.civ., pot cumpara toti carora nu le este oprit prin lege. Deci regula este capacitatea, iar incapacitatea, exceptie. De aceea, cazurile de incapacitate sunt expres si limitativ prevazute de lege si sunt de stricta interpretare. Cat priveste capacitatea de exercitiu, in materia contractului de vanzare-cumparare se aplica regulile generale. Precizam numai ca vanzarea-cumparare este, in

principiu, un act de dispozitie atat pentru vanzator, cat si pentru cumparator. In consecinta, partile trebuie sa aiba capacitate de exercitiu deplina, iar persoanele lipsite de capacitate sau cu capacitate de exercitiu restransa, trebuie sa incheie contractul prin ocrotitorul legal, respectiv cu incuviintarea acestuia si, in toate cazurile, cu autorizatia autoritatii tutelare. Dar vanzare-cumparare este, intotdeauna, act de dispozitie numai raportat la lucrul vandut si pretul care formeaza obiectul contractului. In schimb, raportat la patrimoniul partii contractante, vanzarea-cumpararea mijloceste si efectuarea de acte de conservare sau de administrare a patrimoniului (de exemplu, cumpararea de materiale pentru repararea casei, instrainare bunurilor supuse pieirii ori stricaciunii sau a celor de mica valoare devenite nefolositoare - art. 129 C.fam.). Iar in aceste cazuri va fi suficient ca partea sa aiba capacitatea de a face acte de conservare ori de administrare si, respectiv, sa aiba incuviintarea necesara incheierii unor astfel de acte. Pentru contractul de vanzare-cumparare legea prevede anumite incapacitati speciale. Aceste incapacitati sunt interdictii (prohibitii) de a vinde si cumpara sau de a cumpara. Interdictiile (numai) de a vinde (inalienabilitatea), intrucat sunt stabilite de lege in functie de natura (destinatia) bunurilor, iar nu in consideratia persoanei (intuitu personae), urmeaza sa fie analizate in legatura cu obiectul contractului de vanzare-cumparare. Vanzarea intre soti este interzisa (art. 1307 C.civ.)-Potrivit legii, donatia intre soti este revocabila (art.937 C.civ.). Daca vanzarea intre soti ar fi valabila, s-ar putea ocoli aceasta dispozitie imperativa a legii prin incheierea unor contracte de vanzare-cumparare simulate. Scopul interdictiei este de a impiedica ca sotii sa realizeze sub aparenta unor vanzari simulate donatii irevocabile (donatorul abuzand de influenta pe care o are asupra sotului donator. Prin aceasta interdictie se apara si interesele mostenitorilor (rezervatari sau care beneficiaza de raportul donatiilor). Daca vanzarea intre soti n-ar fi interzisa, prin vanzari simulate unul dintre soti ar putea face celuilalt liberalitati care sa exceada cotitatea disponibila sau care sa fie sustrase raportului donatiilor (fara indeplinirea conditiilor scutirii de raport) . Prin aceasta interdictie se mai apara interesele creditorilor, care ar putea sa fie fraudati prin incheierea unor contracte de vanzare-cumparare simulate (inclusiv fictive). Nerespectarea interdictiei cu privire la vanzarea intre soti, duce la nulitatea relativa a contractului, anularea putand fi ceruta de oricare dintre soti, de mostenitorii ocrotiti sau de creditori, fara a fi obligati sa dovedeasca fraudarea drepturilor. Fiind o nulitate relativa, ea poate fi confirmata dupa desfacerea casatoriei de catre parti sau de catre mostenitori dupa moartea vanzatorului. Mentionam ca vanzarea intre concubini este valabila, afara de cazul cand contractul s-a incheiat pentru a determina pe una dintre parti sa mentina starea de concubinaj si deci are o clauza imorala. Conform art. 1308 pct.1 C.civ., tutorii nu pot cumpara bunurile persoanelor de sub tutela lor (cat timp socotelile definitive ale tutelei n-au tost date si primite - art. 809 C.civ.). Mandatarii, atat conventionali, cat si legali, imputerniciti a vinde un lucru

nu pot sa-l cumpere (art. 1308 pct.2 C.civ.) intrucat - de regula - nu se poate admite ca o persoana sa cumuleze si rolul de vanzator si cel de cumparator. Legea a stabilit aceasta prohibitie (precum si prohibitia pentru functionari) pentru ca mandatarul (functionarul) sa nu fie pus in situatia de a alege intre interesul sau, care este de a cumpara cat mai ieftin, si interesul pe care trebuie sa-l apere, obtinand pretul cel mai ridicat. Persoanele care administreaza bunuri ce apartin statului, comunelor, oraselor, municipiilor sau judetelor nu pot cumpara bunurile aflate in administrarea lor (art. 1308 pct.3 C.civ.). Functionarii publici nu pot cumpara bunurile statului sau unitatilor administrativ-teritoriale care se vand prin mijlocirea lor (art. 1308 pct.4 C.civ.). In cazul bunurilor destinate vanzarii si pentru care exista preturi fixe, astfel incat aprecierile subiective sunt excluse, cumpararea poate fi recunoscuta valabila, daca nu intervin alte cauze de nulitate. In cazul tutorilor, mandatarilor, administratorilor si functionarilor consideram ca sanctiunea este nulitatea relativa (desi textul art. 1308 sugereaza sanctiunea nulitatii absolute). Judecatorii, procurorii si avocatii nu pot deveni cesionari (cumparatori) de drepturi litigioase care sunt de competenta curtii de apel in a carui circumscriptie isi exercita functia sau profesia (art. 1309 C.civ.) . In cazul judecatorilor de la Curtea Suprema de Juslitie si a procurorilor de la ParchetuI General (de pe langa CSJ), interdictia se intinde pe tot teritoriul tarii. Prin "drepturi litigioase" trebuie sa se inteleaga nu numai drepturile care formeaza obiectul unui proces inceput si neterminat, dar si cele in privinta carora se poate naste o contestatie serioasa si viitoare (dubius eventus litis) si indiferent de natura dreptului si de intentia cumparatorului de a-l revinde .Intrucat aceasta interdictie este intemeiata pe un motiv de ordine publica (apararea prestigiului justitiei) incalcarea ei se sanctioneaza cu nulitatea absoluta a actului si cu suportarea cheltuielilor vanzarii si plata daunelor-interese. 0 incapacitate speciala de cumparare (de dobandire prin acte intre vii) a fost prevazuta de art.46 alin.2 din Legea nr.18/1991 in privinta terenurilor agricole, reglementata in prezent de Legea nr.54/1998 privind circulatia juridica a terenurilor. Potrivit art.2alin.2 din noua lege, proprietatea funciara a dobanditorului si a familiei sale (sotii si copiii necasatoriti, daca gospodaresc impreuna cu parintii lor) nu poate depasi 200 ha teren agricol in echivalent arabil. Fiind o derogare de la regula capacitatii (art. 1306 C.civ.), textul este de stricta interpretare; dupa cum s-a precizat sub incidenta reglementarii initiale, limitarea se aplica numai in privinta terenurilor agricole (nu intra in calcul terenurile cu constructii sau destinate constructiilor), dar indiferent de locul situarii lor (intravilan sau extravilan) si numai in cazul dobandirii prin acte intre vii (nu si mortis causa sau prin faptul posesiunii), dar indiferent de caracterul oneros sau gratuit al actului. Limita de 200 ha este stabilita cumulativ; terenul detinut in proprietate (nu si cu alt titlu, de exemplu, arendare) impreuna cu cel dobandit tot in proprietate, fie si nuda proprietate, nu poate depasi limita prevazuta de lege. Daca terenul dobandit se incadreaza in parte in aceasta limita, in parte o excede, urmeaza ca, in

conformitate cu regula nulitatii partiale, actul sa fie considerat valabil in partea in care dobandirea se situeaza in limita a 200 ha si nul absolut in partea in care depaseste aceasta suprafata . Potrivit noii reglementari, sanctiunea este "reductiunea actului juridic pana la limita suprafetei legale"(art.2 alin.3 din Legea nr.54/1998), cu consecinta desfiintarii actului juridic in masura depasirii limitei legale; total, daca terenul agricol proprietatea dobanditorului are 200 ha si partial, daca si in masura in care terenul dobandit se incadreaza in limita legala. Cu toate ca noua lege foloseste impropriu, termenul de "reductiune", regimul juridic aplicabil este cel al nulitatii absolute (totale sau partiale), iar nu al reductiunii liberalitatilor excesive pentru incalcarea rezervei succesorale (care poate sa nu fie ceruta de persoanele indreptatite si actiunea in reductiune este prescriptibila in termenul general de prescriptie). Adaugam ca, dupa parerea noastra, reductiunea (nulitatea) partiala nu poate fi aplicata impunandu-se desfiintarea totala a actului - daca una dintre parti, mai ales vanzatorul (care, eventual, nici nu cunostea exact intinderea terenului detinut de dobanditor si membrii familiei), dovedeste ca nu ar fi incheiat actul fara partea lovita de nulitate, acea parte fiind cauza determinanta a actului (de exemplu, partea de teren ce ar ramane nu poate fi valorificata in mod corespunzator). In masura desfiintarii actului, vanzatorul ramane proprietar si obligat sa restituie pretul (restitutio in integrum, respectiv, partim restitutio). Pe de alta parte, intrucat actul este nul absolut, nu poate fi validat prin retransmiterea terenului catre o alta persoana (nulitatea primei instrainari atragand si nulitatea celei de a doua, instrainatorul neavand calitatea de proprietar) si nici deghizat sub forma de arendare sau dobandit printr-o persoana interpusa. In caz de simulatie, actul secret este desfiintat in temeiul art.2 din Legea nr.54/1998, iar cel aparent nu poate produce efecte intre parti, intrucat nu corespunde vointei lor reale. Dar se poate angaja raspunderea lor fata de tertii care, cu buna-credinta, isi intemeiaza pretentiile pe actul public (de exemplu, cumpararea viitoarei recolte de la "arendas").