Test Drept civil

Realizat: Echim Alexandrina

Grupa nr. 2, anul 2.

1.
Acțiunea de revendicare constituie acțiunea civilă reală, prin care proprietarul
care a pierdut posesia bunului său, cere restituirea acestuia de la posesorul
neproprietar. De asemenea, această acțiune constituie un mijloc juridic specific de
apărare a dreptului de propietate, având un caracter petitoriu deoarece tinde să
stabilească direct existența dreptului de propietate a reclamantului.
În comformitate cu art. 581, al.1, Cod civil, acțiunea de revendicare, (1)
Proprietarul unui bun are dreptul de a i se recunoaşte dreptul de proprietate şi de a
obţine sau recupera posesia sa de la oricare persoană care îl stăpîneşte de fapt, cu
excepţia cazului în care acea persoană are un drept de a poseda bunul, în sensul
art.484 alin.(3), opozabil proprietarului. Altfel spus, propietarul bunului i se recunoște
dreptul de propietate, respectiv dreptul de a-și recupera bunul din cauza diferitor
circumstanțe, în cazul dat fiind vorba despre o eventuală pierdere a bunului, putând fi
găsit de posesorul nepropietar. Aliniatul 2 ai aceleiași legi, specifică, că: (2) Acţiunea
în revendicare se înaintează contra persoanei care exercită stăpînirea de fapt a bunului
la data înaintări, fapt prin care propietarul bunului este cel care posedă bunul până la
proba contrarie, demonstrându-se prin probe (ex: Registrul bunurilor imobile), cine
este adevăratul propietar și respectiv fiindu-i acordate drepturi depline asupra
acestuia. Aceiași lege mai specifică că:
(3) În cazul în care dreptul de proprietate sau un alt drept de a poseda al persoanei
faţă de care s-a înaintat acţiunea în revendicare este înregistrat într-un registru de
publicitate cu caracter constitutiv, acţiunea în revendicare nu poate fi admisă dacă nu
s-a dispus efectuarea în acel registru, în condiţiile legii, a rectificării sau a altei
modificări în folosul persoanei care a înaintat acţiunea în revendicare.
(4) Cu toate acestea, dacă hotărîrea judecătorească prin care s-a dispus efectuarea
rectificării sau a altei modificări nu este opozabilă, conform legii, titularului unui
drept înregistrat în registrul de publicitate cu caracter constitutiv, atunci acestuia nu îi
este opozabilă nici hotărîrea judecătorească prin care s-a admis acţiunea în
revendicare.

2.
Preemțiunea constituie dreptul unei persoane de a fi preferată la cumpărarea unui
lucru/bun. Dreptul de preempţiune conferă preferinţă unei persoane numită preemptor
la cumpărarea unui bun, la preţ egal, atunci când proprietarul acestuia îl vinde'. De
exemplu, dreptul de preempţiune al chiriaşului la cumpărarea apartamentului pe care
l-a închiriat.
Dreptul de preempţiune este un mecanism juridic care de regulă reprezintă o
voinţă legală (ce depăşeşte interesele părţilor contractante, dar care, în principiu,
operează cu respectarea condiţiilor contractuale)''.
Deşi prin instituirea unui drept de preempţiune este afectată, în general, libertatea
contractuală a persoanei, existenţa lui nu transformă vânzarea într-una forţată,
deoarece nu este substituită voinţa vânzătorului de a înstrăina, ci se îngrădeşte numai
libertatea acestuia de a-şi alege persoana cumpărătorului.
 În comformitate cu art. 1143 Dreptul la preemțiune este descris în felul următor:
(1) Dacă proprietarul unui bun (persoană obligată) a acordat un drept de preemţiune
prin contract sau este obligat prin lege să respecte un drept de preemţiune al unei alte
persoane (titular al dreptului de preemţiune) şi doreşte să vîndă sau a vîndut acel bun
unui terţ, titularul dreptului de preemţiune este îndreptăţit să cumpere cu prioritate
bunul în condiţiile de vînzare oferite terţului.
(2) Titularul dreptului de preemţiune poate renunţa la el. În acest caz, se aplică
dispoziţiile legale privind remiterea de datorie.
Art. 552 , ne vorbește despre dreptul la preemțiune, specificând că:
(1) În cazul vînzării unei cote-părți din bunurile proprietate comună pe cote-părți, cu
excepția vînzării la licitație, ceilalți coproprietari au un drept de preemțiune în privința
cotei-părți care se vinde. Dispozițiile art. 1143-1150 rămîn aplicabile.
(2) În cazul vînzării la licitație, coproprietarul sau organizatorul licitației va notifica
pe ceilalți coproprietari cu cel puțin 10 zile înainte de data vînzării. La preț egal,
coproprietarii vor avea dreptul de preemțiune la adjudecarea cotei-părți.
  Cadrul normativ, în materia dreptului de preemțiune al coproprietarului la vânzarea
unei cote-părți din dreptul de proprietate comună pe cote-părți, este prevăzut de alin.
(3) art. 351 și art. 352 Codul civil al RM [1]. Aici se impune a face prima precizare, și
anume, atunci când se dorește încheierea actelor de dispoziție, care au ca obiect un
bun comun din proprietatea comună pe cotepărți, se vor aplica prevederile alin.(1), (2)
art. 351 Cod civil, iar alin. (3) art. 351 și art. 352 Cod civil se vor aplica la încheierea
actelor de dispoziție având ca obiect o cotă-parte din bun. O altă precizare, ce survine
din interpretarea articolelor menționate anterior, este că respectarea dreptului de
preemțiune are loc doar în cazul înstrăinării cotei-părți din bun prin contract de
vânzare-cumpărare, iar în cazul vânzării cotei-părți din bun la licitație, respectarea
dreptului de preemțiune nu se impune. O problemă ce este salutabil a fi soluționată
este de ordin terminologic. Observăm utilizarea, în cadrul alin. (1) art. 352 Cod civil,
cu titlu de sinonime, termenii ,,drept de preemțiune” și ,,drept preferențial”.
Analizând literatura de specialitate, în materia dreptului de preemțiune, am putea
concluziona că nu există criterii de delimitare a termenilor menționați, aceștia fiind
utilizați aleatoriu fără o precizare clară, la voința și interpretarea legiuitorului,
respectiv

3.
Înainte de toate între cele 2 părți, în cazul dat Stoica (chiriașul ) și Cornea
(proprietarul), trebuiau comform legii să întocmească un contract de închiriere , prin
care să fie stabilite drepturile și obligațiunile fiecarei dintre părți. Contractul de
închirere trebuia efectuat în comformitate cu cerințele legale, fiind redactat în formă
scrisă simplă, semnată de ambele părți și nefiind necesară autentificarea unui notar
licențiat.
A închiria un bun, nu îți poate oferi drepturi depline asupra acestuia și tot odată
chiriașul își asumă responsabilitatea pentru păstrarea integrității bunurilor din cadul
bunului imobil.
În cazul în care apartamentul a fost spart în lipsa chiriașului, acesta era obligat să
contacteze organele legale, în cazul dat poliția locală pentru a stabili toate
circumstanțele săvârșirii infracțiunii. Stoica nu era în drept să ia și să vândă unele
bunuri din apartament, chiar dacă situația financiară a acestuia era una precară, fiind
vorba în acest caz despre 2 seturi de pahar de cristal, o camera de luat vederi și 10
obligațiuni trezoreriale cu valoare nominală de 100 de lei, Înstrăinarea setului de
pahare colegului său de serviciu Gorun este una nedreaptă și ilegală, deoarece
bunurile nu îi aparțin din punct de vedere juridic lui Stoica. Camera de vedere depusă
ca amanet la fel este o acțiune ilegală, deoarece nefiind propietarul bunului Stoica nu
avea dreptul de a-l vinde, situația devenind mai complicată în momentul în care bunul
depus la amanet se înstrăinează unei persoane necunoscute contra valorii de 700 de
lei. Instalarea geamului în cazul dat nu a fost o acțiune obligatorie, necunoscându-se
circumstanțele care au dus la această acțiune și nefiind o condiție obliligatorie din
partea chiriașului, chiar dacă acesta era responsabil de ingritatea bunurilor. În instanță
chiriașul poate aduce probe cum că în timpul spargerii geamurilor nu a fost acasă.
Luând în considerare prejudiciu cauzat, Stoica a săvârșit o înfracțiune de furt, iar
Cornea fiind în drept să-i ceară acestuia despăgubiri și să-l de-a în judecată, aducând
probe concludente. Preemțiunea îi putea oferi dreptul chiriașului de a cumpăra bunul
în calitate de preferat, dar nu și alte drepturi pe care acesta și le-a asumat.
Instanța, în cazul dat trebuie să i-a în considerare toate circumstanțele spargerii
geamului, dar și vinderea celor 2 seturi de pahare de cristal și nu numai pentru a lua o
decizie finală. Luând în calcul cele întâmplate, consider că ambiipârâți ar trebui trași
la răspundere pentru comportamentul lor în cazul dat. De asemeenea, ar trebui audiat
și Gorun care cunoștea despre situația respectivă, putând fi bănuit în acest caz de
complicitate la acțiunea ilegală.