Acţiunea în revendicare

Noţiune

• Acţiunea în revendicare este acea acţiunea reală prin care proprietarul care a pierdut posesia
bunului cere instanţei de judecată să-i recunoască dreptul de proprietate, să-l oblige pe pârâtul
care îl deţine fără drept să-l restituie şi să se abţină pe viitor de la orice fel de tulburare.

• În literatura de specialitate s-a mai spus într-un mod foarte sugestiv că acţiunea în revendicare
este acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar.

• În înţelesul pe care legiuitorul îl conferă acţiunii în revendicare în cuprinsul art.563 al.1 din Cod
civil vorbeşte despre posesorul sau de o altă persoană care deţine bunul fără drept, ceea ce
duce la concluzia că o astfel de acţiune poate să fie exercitată atât împotriva celui care exercită
acte de posesie asupra bunului, cât şi împotriva altei persoane, cum ar fi un detentor precar care
deţine bunul în temeiul unei convenţii pe care a încheiat-o cu proprietarul.

• Un astfel de detentor precar este persoana care deţine bunul în temeiul unui act juridic
(convenţie) pe care l-a încheiat cu proprietarul, deci actele sale de stăpânire nu sunt exercitate
animus sibi habendi (cu intenţia de a stăpâni bunul pentru sine), ci în numele proprietarului,
astfel că acesta din urmă are împotriva detentorului care refuză să-i remită bunul atât o acţiune
personală întemeiată pe contract, cât şi o acţiune în revendicare.

• Caractere juridice

• Acţiunea în revendicare are următoarele caractere juridice.

 Este o acţiune reală, deoarece se întemeiază pe dreptul de proprietate şi pentru că acest drept
este opozabil erga omnes poate să fie introdusă împotriva oricărei persoane care îl încalcă. Sub
acest aspect, acţiunea în revendicare se deosebeşte de acţiunile personale care izvorăsc din
drepturile de creanţă, care pot să fie promovate doar împotriva debitorilor din cadrul unor
raporturi juridice obligaţionale.

 Este o acţiune petitorie, deoarece pune în discuţie însăşi existenţa dreptului de proprietate,
motiv pentru care reclamantul este ţinut să facă dovada acestuia. Prin această trăsătură acţiunea
în revendicare se deosebeşte de acţiunile posesorii, care nu pun în discuţie existenţa acestui
drept;

 Este în principiu imprescriptibilă extinctiv, deoarece dreptul la acţiune nu se stinge oricât de

mult ar fi lipsit proprietarul de posesia bunului său, cu excepţia cazurilor în care legea dispune
altfel (art.563 al.2 Cod civil).

• Cu toate că acţiunea în revendicare este imprescriptibilă extinctiv, poate să fie paralizată de

posesorul care a dobândit bunul imobil prin prescripţie achizitivă sau de posesorul de bună-
credinţă care are în stăpânire bunul mobil.

• Titularul acţiunii în revendicare

• Acţiunea în revendicare poate să fie exercitată de titularul dreptului de proprietate.

• În situaţiile în care bunul este deţinut în stare de coproprietate sau de devălmăşie fiecare dintre
coproprietari, respectiv codevălmaşi vor putea să introducă o astfel de acţiune, deoarece
acţiunea în revendicare este un act de conservare prin care se doreşte să se păstreze dreptul de
proprietate, iar nu act de dispoziţie, regula unanimităţii nefiind operantă. Acest aspecte este de
altfel tranşat prin dispoziţiile art.643 al.1 din Codul civil, în care se dispune că fiecare
coproprietar poate să stea singur în justiţie în orice acţiune privitoare la coproprietate.

• Coproprietarii nu vor putea în schimb să introducă o astfel de acţiune unul împotriva celuilalt,
pentru că drepturile lor sunt concurente şi pot să fie exercitate în acelaşi timp.

• 2.4 Efectele acţiunii în revendicare

• În cuprinsul art.566 din Codul civil sunt indicate un număr de trei efecte pentru acţiunea în
revendicare: restituirea bunului revendicat, restituirea fructelor pe care le-a produs bunul
revendicat şi restituirea cheltuielilor necesare ce au fost făcute cu bunul revendicat.

• a). Restituirea bunului revendicat (art.566 al.1 Cod civil)

• Principalul efect al admiterii unei acţiuni în revendicare constă în recunoaşterea dreptului de

proprietate, cu obligaţia celui care deţine bunul revendicat (pârâtul - posesorul sau cel care
deţine bunul fără drept) de a-l restitui proprietarului.

• De regulă, hotărârea judecătorească prin care este admisă acţiunea în revendicare produce
efecte doar în ce îl priveşte pe pârât, acesta va fi obligat la restituire. Dar în cuprinsul art.563 al.4
din Codul civil legiuitorul a extins efectele acesteia, fiind făcută menţiunea că este opozabilă şi
poate să fie executată şi împotriva terţului care dobândeşte bunul de la posesor sau de la o altă
persoană care îl deţine fără drept, în condiţiile Codului de procedură civilă.

• a.1). Restituirea bunului trebuie făcută în natură, în starea în care a ieşit din posesia
proprietarului, liber de orice sarcini pe care pârâtul le-ar fi instituit, ca efect al principiului
resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, iar dacă restituirea nu mai este posibilă deoarece
bunul a pierit din culpa pârâtului, va fi obligat pe temeiul răspunderii civile delictuale la plata de
despăgubiri reprezentând prejudiciul real şi actual înregistrat de reclamant în momentul
restituirii.

• Atunci când bunul a pierit dintr-o cauză care nu îi este imputabilă pârâtului, cum ar fi o cauză
de forţă majoră, făcând aplicarea dispoziţiilor art.1642 din Codul civil distingem două situaţii,
după cum acesta a fost de bună sau de rea-credinţă.

• Dacă bunul supus restituirii a pierit fortuit, iar pârâtul a fost de bună-credinţă este liberat de
obligaţia de restituire, riscul fiind suportat de proprietarul reclamant, iar dacă pârâtul a fost de
rea-credinţă (respectiv dacă a cunoscut că bunul nu îi aparţine de la bun început sau urmare
chemării în judecată prin introducerea unei acţiunii în revendicare) va putea să fie obligat la plata
de despăgubiri egale cu valoarea pe care bunul ar fi avut-o la data pronunţării hotărârii, cu
excepţia cazului în care dovedeşte că ar fi pierit şi dacă ar fi fost predat reclamantului-proprietar.

• a.3). Pentru ipoteza în care pârâtul a înstrăinat între timp bunul, reclamantul-proprietar are la
îndemână calea unei acţiuni în revendicare împotriva terţului dobânditor, iar dacă acesta o
paralizează prin invocarea uzucapiunii în cazul bunurilor imobile sau este un terţ de bună-
 credinţă care invocă dispoziţiile art.937 al.1 din Codul civil în cazul bunurilor mobile, poate apela
la o acţiune pentru obligarea pârâtului ce a procedat la înstrăinare la plata de despăgubiri
reprezentând preţul actual al bunului.

• a.4). Atunci când bunul care a pierit era asigurat, pârâtul este obligat să remită reclamantului
indemnizaţia de asigurare pe care a încasat-o, indiferent dacă a fost de bună sau de rea-credinţă,
iar dacă a fost expropriat va restitui despăgubirea pe care a primit-o de la expropriator.

• a.5). În ultima parte art.566 al.1 din Codul civil dispune că în aceleaşi condiţii pârâtul poate să fie
obligat şi la restituirea productelor sau a contravalorii acestora, regimul juridic al restituirii fiind
acelaşi deoarece acestea consumă substanţa bunului.

• b). Restituirea fructelor (art.566 al.2 Cod civil)

• b.1). Dacă pârâtul a fost un posesor de bună-credinţă, admiterea acţiunii în revendicare îl va

obliga doar la restituirea fructelor pe care le-a perceput după data la care a fost chemat în
judecată, deoarece făcând aplicarea art.948 al.1 din Codul civil are dreptul să le păstreze pe cele
culese până în acel moment.

• Restituirea fructelor trebuie să fie făcută în natură, iar dacă au fost consumate, deci dacă nu mai
există în materialitatea lor, după aceleaşi reguli pârâtul este obligat să-i plătească reclamantului
contravaloarea lor, stabilită prin raportare la momentul la care trebuie făcută restituirea.

• b.2). Posesorul de rea-credinţă, respectiv cel care a exercitat acte de posesie asupra bunului
frugifer cunoscând că nu îi aparţine, este obligat să restituie atât fructele pe care le-a perceput
şi cele pe care a omis să le perceapă până la înapoierea bunului către proprietar (art.948 al.5
Cod civil).

• b.3). Aceeaşi obligaţie de restituire a fructelor ca în cazul posesorului de rea-credinţă revine şi

detentorului precar.

• c). Restituirea cheltuielilor făcute de pârât (art.566 al.3-4 şi 8-9 Cod civil)

• Reclamantul-proprietar este obligat să-i restituie pârâtului-posesor, indiferent dacă a fost de

bună sau de rea-credinţă, costul tuturor cheltuielilor necesare (cele care au fost făcute pentru
conservarea bunului, fără de care acesta ar fi pierit ori s-ar fi degradat) şi cheltuielilor utile (cele
ocazionate cu sporirea valorii bunului), dar numai în limita sporului de valoare pe care l-a
înregistrat bunul, dacă prin lege nu se prevede altfel (art.566 al.3 şi 4 Cod civil).

• În privinţa cheltuielilor voluptuare, acestea fiind cheltuieli făcute pentru propria plăcere a
posesorului, proprietarul nu poate să fie obligat la restituire, dar posesorul poate să ridice
lucrările efectuate, cu condiţia să nu deterioreze bunul (art.566 al.8 Cod civil).

• În afara acestor cheltuieli, dacă reclamantul solicită obligarea pârâtului la restituirea fructelor şi
productelor, art.566 al.5 din Codul civil îl îndreptăţeşte pe acesta din urmă să solicite la rândul lui
obligarea reclamantului la restituirea cheltuielilor necesare pe care le-a făcut cu producerea şi
culegerea lor, iar pentru a garanta restituirea în cuprinsul art.566 al.6 şi 7 din Codul civil este
prevăzut un drept de retenţie al pârâtului.
Dreptul de retenţie pe care îl are pârâtul se poate exercita doar asupra fructelor şi productelor, iar nu
bunul frugifer, cu excepţia cazurilor în care proprietarul îi furnizează o garanţie îndestulătoare.

Instituirea unui drept de retenţie nu se poate solicita în cazurile în care pârâtul a intrat în stăpânirea
materială a bunului frugifer prin violenţă ori fraudă, sau când produsele sunt bunuri perisabile ori sunt
supuse urmare a trecerii unei perioade scurte de timp unei scăderi semnificative a valorii.

2.5 Felurile acţiunii în revendicare

• Funcţie de natura bunurilor acţiunea în revendicare poate să fie imobiliară, când obiectul
revendicării îi constituie un bun imobil şi mobiliară, caz în care obiectul său priveşte un bun
mobil.

• a). Acţiunea în revendicare imobiliară este imprescriptibilă

• Acţiunea în revendicare imobiliară este imprescriptibilă extinctiv deoarece dreptul de

proprietate nu se poate stinge prin neuz, dar cu toate acestea poate să fie paralizată de terţul
care reuşeşte să facă dovada că a dobândit dreptul de proprietate asupra bunului revendicat
prin prescripţie achizitivă (uzucapiune).

• De la caracterul imprescriptibil al acţiunii în revendicare imobiliară există două excepţii, cazuri în

care trebuie să fie exercitată într-un anumit interval de timp:

 - acţiunea în avulsiune, care trebuie exercitată de către proprietarul terenului smuls de ape într-
un termen de decădere 1 an de la data la care a avut loc evenimentul (art.572 Cod civil);

 - acţiunea în revendicarea bunurilor imobile care au fost adjudecate la licitaţie publică în cadrul
urmăririi silite, care se prescrie în termen de 3 ani de la data înscrierii actului de adjudecare în
cartea funciară (art.860 al.2 Cod procedură civilă).

• În primul caz reglementat în cuprinsul art.572 din Codul civil se recunoaşte proprietarului
terenului din care o apă curgătoare a smuls brusc o porţiune din mal, alipind-o la terenul altui
proprietar riveran, dreptul de a o revendica într-un termen de decădere de 1 an, care curge de la
data smulgerii.

Cel de al doilea caz are legătură cu adjudecarea unui bun imobil în cadrul procedurii executării silite,
pentru care art.860 al.2 din Codul de procedură silită dispune prescrierea cererilor de evicţiune totală sau
parţială într-un termen de 3 ani de la data înscrierii actului de adjudecare în cartea funciară.

• b). Sarcina probei revine reclamantului

• Potrivit dispoziţiilor art.249 din Codul de procedură civilă „Cel care face o susţinere în cursul
procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege”.

• În cazul acţiunilor în revendicare imobiliară reclamantului îi revine sarcina probei, acesta fiind
ţinut să facă atât dovada că este proprietarul bunului imobil revendicat, cât şi dovada că acesta
nu se mai află în posesia sa, fiind deposedat de către pârât, actori incumbit probatio.

• În ceea ce priveşte primul aspect, reclamantul poate să facă dovada calităţii de proprietar fie cu
înscrierea dreptului său în cartea funciară, fie cu un înscris care întruneşte toate calităţile unui
 titlu de proprietate, acesta putând să fie un act juridic translativ sau declarativ de drepturi reale,
cum ar fi un contract, o tranzacţie, un testament sau o hotărâre judecătorească.

• Sub cel de al doilea aspect, posesia fiind o stare de fapt, reclamantul va putea să dovedească prin
orice mijloc de probă că bunul pe care-l revendică se află în posesia pârâtului.

• Într-un astfel de context, pârâtul are la început o sarcină mai uşoară, deoarece aflându-se în
posesia bunului se bucură de o prezumţie relativă de proprietate potrivit art.919 al.1 din Codul
civil, astfel că în situaţia în care reclamantul care se pretinde a fi proprietar nu reuşeşte să
probeze o astfel de calitate, acţiunea sa în revendicare va fi respinsă fără ca pârâtul să fie obligat
să facă dovada unui titlu în baza căruia posedă imobilul ce face obiectul litigiului. Dacă
reclamantul reuşeşte să facă dovada calităţii sale de proprietar, pârâtul este forţat să iasă din
starea de pasivitate şi să prezinte titlul pe baza căruia stăpâneşte.

• Dar cum titlurile de proprietate nu constituie dovezi absolute în privinţa dreptului de

proprietate decât în situaţia în care emană de la proprietarul iniţial, ceea ce ar presupune
nevoia de a proba un şir aproape nesfârşit de transmiteri, de la cel care se pretinde a fi
proprietarul actual până la proprietarul originar, probaţiune aproape imposibil de realizat,
cunoscută sub numele de probatio diabolica, iar pe de altă parte pentru că în dreptul românesc
funcţionează principiul relativităţii efectelor actelor juridice conform căruia acestea nu produc
efecte decât între părţile care le-au perfectat (res inter alios acta aliis neque nocere, neque
prodesse potest), fiind inopozabile terţilor, pârâtul ar putea la rândul lui să prezinte un titlu
translativ de proprietate pe care să-l opună celui deţinut de reclamant sau să nu recunoască titlul
acestuia invocând că nu îi este opozabil.

• O astfel de poziţie a pârâtului în proces pune în discuţie problema comparării titlurilor pe care le
deţin părţile, în legătură cu care în literatura de specialitate şi în practica judiciară au fost fixate
un număr de patru reguli.

 Dacă reclamantul şi pârâtul prezintă titluri care provin de la acelaşi autor, instanţa de judecată
le va compara şi va da eficienţă aceluia care a fost primul înscris în cartea funciară, chiar dacă a
fost încheiat ulterior celuilalt.

• Când nici unul dintre titlurile părţilor nu au fost înscrie în cartea funciară, va avea câştig de cauză
partea care deţine titlu ce are data cea mai veche.

 Dacă reclamantul şi pârâtul prezintă titluri, dar acestea provin de la autori diferiţi, instanţa va
compara drepturile pe baza cărora au deţinut bunul cei care l-au transmis părţilor şi va da câştig
de cauză acelei părţi care a dobândit de la autorul al cărui drept este mai preferabil.

 Dacă numai reclamantul deţine şi prezintă un titlu, acţiunea în revendicare va fi admisă în

situaţia în care acesta emană de la un terţ şi are o dată certă care este anterioară datei la care
pârâtul a început să exercite acte de posesie asupra bunului.

 Dacă numai pârâtul prezintă un titlu sau dacă ambele părţi nu pot să prezinte un titlu şi nici nu
pot să invoce uzucapiunea ca mijloc de dobândire a dreptului de proprietate, acţiunea în
revendicare va fi respinsă.

 Acţiunea în revendicare mobiliară

  Pentru că bunurile mobile au o valoare economică scăzută, transmiterea lor realizându-se de cele
mai multe ori prin simplă tradiţiune, existând chiar posibilitatea să treacă în mod succesiv prin
mai multe mâini, asigurarea unei siguranţe pentru circuitul civil a impus găsirea unui mecanism
juridic care să ofere depline garanţii de stabilitate celor care le stăpânesc, fără a exclude însă
posibilitatea de a le revendica atunci când au ieşit din patrimoniul proprietarilor fără acordul lor.

 Acest mecanism juridic este consacrat în cuprinsul art.935 din Codul civil şi îmbracă forma unei
prezumţii relative de titlu de proprietate în folosul persoanei în posesia căreia se găseşte bunul
mobil: „Oricine se află la un moment dat în posesia unui bun mobil este prezumat că are un titlu
de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunului”.

 a). Prezumţia de proprietate

 Prezumţia de proprietate care este reglementată în cuprinsul art.935 din Codul civil conferă
posesorului un avantaj deosebit, acela că nu este nevoit să facă dovada calităţii de proprietar
ori de câte ori cineva o contestă, aceasta fiindu-i prezumată.

 În aceste situaţii sarcina probei este deplasată de legiuitor în dreptul celui care îi contestă
calitatea, iar abia în cazul administrării unor astfel de dovezi posesorul este obligat să facă proba
titlului pe baza căruia stăpâneşte bunul.

 Pentru acţiunea în revendicare mobiliară prezintă interes şi art.937 al.1 din Codul civil care
reglementează dobândirea proprietăţii asupra bunurilor mobile prin posesie de bună-credinţă:
„Persoana care, cu bună-credinţă, încheie cu un neproprietar un act translativ de proprietate cu
titlu oneros având ca obiect un bun mobil devine proprietarul acelui bun din momentul luării sale
în posesie efectivă”, precum şi art.938 din Codul civil: „(1) Este de bună-credinţă posesorul care
nu cunoştea şi nici nu trebuia, după împrejurări, să cunoască lipsa calităţii de proprietar a
înstrăinătorului. (2) Buna-credinţă trebuie să existe la data intrării în posesia efectivă a bunului”.

• Prin urmare, în contextul oferit de art.937 al.1 şi de art.938 din Codul civil posesia de bună-
credinţă în cazul bunurilor mobile duce la dobândirea dreptului de proprietate dacă sunt
întrunite următoarele condiţii:

 - proprietarul a încredinţat bunul unui detentor precar în baza unei înţelegeri, deci s-a desesizat
voluntar de acesta;

 - detentorul precar a procedat la înstrăinarea bunului prin act juridic cu titlu oneros către un terţ;

 - terţul dobânditor a intrat în posesia bunului şi este de bună-credinţă, în sensul că la acel

moment nu a cunoscut că cel de la care a dobândit nu avea calitatea de proprietar.

• b). Cazurile în care poate să fie exercitată acţiunea în revendicare mobiliară

Reţinând dispoziţiile art.937 al.1 şi art.938 din Codul civil în legătură cu dobândirea dreptului de
proprietate în cazul bunurilor mobile, acţiunea în revendicare mobiliară poate să fi exercitată numai
împotriva următoarelor categorii de persoane:

 - detentorilor precari care refuză să predea bunurile mobile ce le-au fost încredinţate, întrucât în
cazul lor există o obligaţie personală de restituire izvorâtă din raporturile contractuale pe baza
cărora le deţin;
  - posesorilor de rea-credinţă, respectiv persoanelor care au ştiut că cei de la care au dobândit nu
aveau calitatea de proprietari sau care au avut cunoştinţă că cei care le-au transmis intraseră în
posesia bunurilor pe baza unor titluri lovite de nulitate, supuse rezilierii, rezoluţiunii, ori care au
fost revocate;

 - posesorilor care nu exercită acte specifice unei posesii utile;

 - posesorilor de bună-credinţă care au dobândit bunul mobil prin act cu titlu gratuit.

• Acţiunea în revendicare mobiliară poate să fie exercitată împotriva tuturor acestor categorii de
persoane oricând, deci este imprescriptibilă, deoarece art.563 al.2 din Codul civil nu distinge
între acţiunea în revendicare imobiliară şi acţiunea în revendicare mobiliară.

 - posesorilor de bună-credinţă care au dobândit un bun mobil ce a fost pierdut sau furat.

În legătură cu această ultimă categorie de persoane, efectul protector recunoscut prin art.937
al.1 din Codul civil în folosul celui care cu bună-credinţă a dobândit printr-un act translativ de proprietate
cu titlu oneros de la un neproprietar este diminuat prin art.937 al.2 şi 3 din Codul civil în cazurile în care
bunul mobil a ieşit din posesia proprietarului fără acordul acestuia.

Potrivit art.937 al.2 din Codul civil, dacă bunul a fost pierdut sau a fost furat proprietarul poate
să-l revendice de la posesorul de bună-credinţă dacă acţiunea este introdusă, sub sancţiunea decăderii,
în termen de 3 ani de la data la care a pierdut stăpânirea materială. Urmare pierderii posesiei bunului
terţul dobânditor de bună-credinţă are deschisă o acţiune personală în despăgubire împotriva celui de la
care l-a cumpărat.

Atunci când bunul mobil pierdut sau furat a fost cumpărat de un terţ posesor de bună-credinţă
dintr-un loc ori de la o persoană care vinde în mod obişnuit bunuri de acelaşi fel ori dacă a fost
adjudecat la o licitaţie publică, iar acţiunea în revendicare introdusă înăuntrul termenului de 3 ani a fost
admisă, terţul de bună-credinţă poate să reţină bunul până în momentul în care proprietarul ce îl
revendică îi va remite în întregime preţul pe care l-a plătit vânzătorului. După ce va face plata,
proprietarul va putea să introducă o acţiune în despăgubiri pe temeiul răspunderii civile delictuale
(art.1349 Cod civil) împotriva găsitorului sau a hoţului pentru recuperarea preţului plătit.

• 3. Acţiunea în grăniţuire

• 3.1 Noţiune

• Acţiunea în grăniţuire este acea acţiune reală prin care reclamantul cere instanţei de judecată
să determine prin semne exterioare linia despărţitoare dintre fondul său şi cel al vecinilor.

• Temeiul juridic pentru introducerea unei astfel de acţiuni este oferit de dispoziţiile art.560 din
Codul civil, în conformitate cu care: „Proprietarii terenurilor învecinate sunt obligaţi să contribuie
la grăniţuire prin reconstituirea hotarului şi fixarea semnelor corespunzătoare, suportând, în mod
egal, cheltuielile ocazionate de aceasta”.

• Ipotezele pe care le presupune introducerea acestei acţiuni sunt două, fie proprietăţile învecinate
nu sunt delimitate prin semne de hotar, fie astfel de semne există, dar sunt contestate.

• Stabilirea liniei de graniţă dintre două proprietăţi învecinate poate să aibă loc prin convenţia
părţilor, atunci când de comun acord proprietarii trasează graniţa care îi desparte sau pe cale
 judecătorească, prin introducerea unei acţiuni în grăniţuire, în cazurile în care au puncte de
vedere care nu se pot concilia.

• 3.2 Caractere juridice

• Acţiunea în grăniţuire are următoarele caractere juridice:

 este o acţiune reală, deoarece se întemeiază pe dreptul de proprietate sau pe un alt drept real
principal ce constituie un dezmembrământ al dreptului de proprietate;

 este o acţiune petitorie, pentru că scopul său este delimitarea fondurilor vecine, apărând astfel
în mod indirect dreptul de proprietate;

 este o acţiune imobiliară, pentru că obiectul său îl constituie delimitarea a două imobile terenuri;

 este o acţiune imprescriptibilă extinctiv;

 are un caracter declarativ, iar nu constitutiv de drepturi, deoarece nu urmăreşte decât să

stabilească cu exactitate linia de graniţă dintre două proprietăţi, fără recunoaşterea unor drepturi
noi.

• Dacă în afara liniei de graniţă reclamantul doreşte să pună în discuţie şi existenţa dreptului de
proprietate al vecinului asupra unei suprafeţe de teren, atunci acţiunea în grăniţuire trebuie să
fie completată şi cu un capăt de cerere în revendicare.

• 3.3 Regimul juridic

• Subiecţii acţiunii în grăniţuire sunt titularii dreptului de proprietate asupra fondurilor învecinate
sau titularii altor drepturi reale principale constituite asupra lor (uzufructuari, superficiari, nudul
proprietar).

• Detentorii precarii, chiriaşii sau arendaşii nu pot să aibă calitate procesuală în astfel de acţiuni şi
nici nu pot să fie chemaţi în judecată decât alături de proprietari.

• Acţiunea în grăniţuire poate să fie introdusă de oricare dintre coproprietari, art.643 al.1 din
Codul civil dispunând că aceştia pot să stea singuri în justiţie indiferent de calitatea procesuală pe
care o au, dar nu poate să fie formulată între coproprietari, fiind inadmisibilă în astfel de cazuri.
Dacă un coproprietar doreşte să formuleze o astfel de acţiune împotriva altor coproprietari va
trebui să introducă mai întâi o acţiune pentru sistarea stării de indiviziune şi abia apoi, în funcţie
de terenul care cade în lotul ce-i revine, va putea să ceară grăniţuirea pentru a se delimita de
terenurile foştilor coproprietari.

• Introducerea unei acţiunii în grăniţuire este supusă următoarelor condiţii:

 - fondurile în legătură cu care se cere stabilirea liniei de graniţă să fie învecinate;

 - fondurile să aparţină unor proprietari diferiţi;

 - semnele de hotar existente să fie contestate sau să nu existe, iar proprietarii sau titularii altor
drepturi reale principale să nu se înţeleagă asupra modului în care trebuie stabilită linia de hotar.
 Obiectul acţiunii este stabilirea liniei de graniţă prin semne exterioare, fără ca să se pună în
discuţie drepturile părţilor şi întinderea acestora.

 Totuşi, pentru a stabili calitatea părţilor şi a evita procese cu chiriaşii spre exemplu, cazuri în care
hotărârea judecătorească nu ar fi opozabilă titularilor drepturilor reale, părţile trebuie să facă
dovada calităţii în care deţin fondurile ce fac obiectul acţiunii.

 Dacă acţiunea în grăniţuire este completată şi cu un capăt de cerere prin care este revendicată o
bucată de teren, reclamantul va fi ţinut să-şi dovedească dreptul de proprietate conform regulilor
aplicabile acţiunilor în revendicare.

 Sarcina probei revine ambelor părţi, în cadrul acestei acţiunii fiecare având un dublu rol, de
reclamant şi pârât în acelaşi timp, fiind admis orice mijloc de probă.

• 3.4 Efectele acţiunii în grăniţuire

• Principalul efect pe care îl produce acţiunea în grăniţuire este stabilirea liniei de graniţă dintre
fondurile învecinate, fără ca instanţa judecătorească să se pronunţe şi asupra existenţei sau
întinderii drepturilor de proprietate.

• Un astfel de efect are două consecinţe.

 - hotărârea judecătorească nu are putere de lucru judecat decât cu privire la linia de graniţă
stabilită după semnele de hotar şi reperele avute în vedere la data pronunţării, astfel că în
situaţia în care acestea se modifică sau dispar calea unei noi acţiuni în stabilirea liniei de graniţă
este deschisă;

 - pronunţarea unei hotărâri pentru stabilirea liniei de graniţă nu împiedică introducerea

ulterioară a unei acţiuni în revendicare.

• În ceea ce priveşte cheltuielile grăniţuirii art.560 din Codul civil dispune că acestea se suportă în
mod egal de către părţi, pentru că sunt cheltuieli pentru trasarea limitelor în modul decis de
instanţa de judecată, iar nu cheltuieli de judecată.

• 4. Acţiunea negatorie

• Acţiunea negatorie este acea acţiune reală prin care proprietarul cere instanţei de judecată să
constate că pârâtul nu este titularul unui dezmembrământ al dreptului de proprietate (un drept
de uzufruct, uz, abitaţie, servitute sau superficie) asupra bunului său şi să-l oblige să înceteze a
mai exercita un astfel de drept.

• Specificul acestei acţiuni constă în aceea că reclamant este întotdeauna titularul dreptului de
proprietate, iar de cealaltă parte se află un terţ care nu îi contestă acest drept, dar susţine că are
un dezmembrământ al acestuia asupra unui bun ce-i aparţine.

• Acţiunea negatorie este reglementată în cuprinsul art.564 din Codul civil şi are următoarele
caractere juridice:

 - este o acţiune reală, deoarece se întemeiază pe dreptul de proprietate;

 - este o acţiune petitorie, deoarece pune în discuţie existenţa unui drept real principal;
- este o acţiune imprescriptibilă extinctiv.

• 5. Acţiunile confesorii

• 5.1 Noţiune şi caractere juridice

• Acţiunile confesorii sunt acele acţiuni reale prin care reclamantul cere instanţei de judecată să
constate că deţine un dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra unui bun ce aparţine
altei persoane şi să-l oblige pe pârât să-i respecte acest drept.

• Specificul acţiunilor constă în aceea că reclamantul este o persoană care susţine că este titularul
unui drept real principal, dezmembrământ al dreptului de proprietate, iar pârâtul poate să fie o
persoană care îi contestă dreptul sau nu îi permite să-l exercite în mod liniştit.

• Deoarece urmăreşte apărarea unui drept real principal care este opozabil erga omnes acţiunea
poate să fie introdusă atât împotriva unei terţe persoane care nesocoteşte un astfel de drept, cât
şi împotriva titularului dreptului de proprietate – nudul proprietar - care contestă dreptul pe care
l-a constituit.

• Caracterele juridice ale acţiunii confesorii sunt următoarele:

 - este o acţiune reală, deoarece se întemeiază pe un drept real principal;

 - este o acţiune petitorie, deoarece reclamantul pune în discuţie existenţa dreptului real principal
pe care îl invocă şi urmăreşte să oblige pârâtul să-l recunoască;

- este de regulă prescriptibilă extinctiv.

• 5.2 Categorii de acţiuni confesorii

• Posibilitatea exercitării unei acţiuni confesorii este recunoscută expres de legiuitor doar în
legătură cu dreptul de superficie, uzufruct şi servitute.

• a). Acţiunea confesorie de superficie (art.696 Cod civil)

• Acţiunea confesorie de superficie oferă posibilitatea proprietarului unei construcţii, lucrări sau
plantaţii care a pierdut posesia terenului pe care acestea se află de a reintra în stăpânirea lor şi
de a-l obliga pe pârât să îi recunoască dreptul.

• Potrivit art.696 al.2 din Codul civil o astfel de acţiune este imprescriptibilă.

• b). Acţiunea confesorie de uzufruct (art.705 Cod civil)

• Acţiunea confesorie de uzufruct este acea acţiune reală prin care uzufructuarul care a pierdut
stăpânirea bunului cere instanţei de judecată să îl oblige pe pârât să i-l restituie şi să-i respecte
dreptul.

• Deoarece art.705 din Codul civil trimite doar la dispoziţiile art.696 al.1 din Codul civil, acţiunea
confesorie de uzufruct nu este imprescriptibilă ca acţiunea confesorie de superficie, fiind
aplicabile dispoziţiile art.2518 al.1 pct.1 din Codul civil conform cărora dreptul la acţiune privitor
la drepturile reale care nu sunt declarate prin lege imprescriptibile sau care nu sunt supuse altui
termen se prescriu după trecerea a 10 ani.
• c). Acţiunea confesorie de servitute (art.757 Cod civil)

• Este acţiunea reală prin care proprietarul fondului dominant cere instanţei de judecată să îl oblige
pe proprietarul fondului aservit să îi recunoască calitatea de titular al unui drept de servitute şi să
îl oblige pe pârât să-i permită exploatarea acestuia în mod normal şi netulburat.

• Aceleaşi argumente reţinute pentru acţiunea confesorie de uzufruct sunt valabile şi în cazul
acţiunii confesorii de servitute în legătură cu prescripţia dreptului la acţiune în termen de 10 ani.

• d). Acţiunea confesorie de uz şi de abitaţie

• Codul civil nu conţine dispoziţii exprese privind exercitarea unei acţiuni confesorii pentru
drepturile reale principale de uz şi abitaţie, ci doar o trimitere generală în cuprinsul art.754:
„Dispoziţiile prezentului capitol (este vorba de Capitolul III Uzul şi abitaţia) se completează, în
mod corespunzător, cu cele privitoare la uzufruct”.

• Prin urmare este posibilă concluzia că o astfel de acţiune confesorie se poate introduce şi de
titularii celor două dezmembrăminte – dreptul de uz şi dreptul de abitaţie – împotriva tuturor
acelora care îi tulbură în exercitarea lor.

• Ambele acţiuni sunt prescriptibile extinctiv, termenul fiind de 10 ani, fiind aplicabile şi în aceste
cazuri dispoziţiile art.2518 al.1 pct.1 din Codul civil.

• Acţiunea în revendicarea dreptului de proprietate publică

• Potrivit art.865 al.1 din Codul civil titularilor dreptului de proprietate publică (statului şi
unităţilor administrativ teritoriale) le revine obligaţia apărării acestuia în justiţie, iar mijlocul
procesual pe care îl au la dispoziţie este indicat în cuprinsul art.865 al.3, cu trimitere la art.563
din Codul civil, acţiunea în revendicare, care poate să fie exercitată împotriva oricărui posesor
sau oricărei alte persoane care deţine fără drept un bun din domeniul public.

• Acţiunea în revendicarea dreptului de proprietate publică are următoarele caractere juridice:

 - este o acţiune reală, pentru că se întemeiază pe dreptul de proprietate publică, care este un
drept real;

 - este o acţiune petitorie, deoarece pune în discuţie însăşi existenţa dreptului de proprietate
publică pe care îl revendică reclamantul;

 - este o acţiune imprescriptibilă extinctiv şi achizitiv.

• Acţiunea confesorie pentru apărarea dreptului de administrare

• Apărarea dreptului de administrare în justiţie revine potrivit art.870 al.1 din Codul civil titularului,
iar prin trimiterea expresă din art.870 al.2 la art.696 al.1 din Codul civil reiese că poate să fie
făcută pe calea unei acţiuni confesorii.

• O astfel de acţiune poate să fie exercitată împotriva oricărei persoane care împiedică exercitarea
dreptului de administrare, inclusiv împotriva titularului dreptului de proprietate publică (statul
 sau unităţile administrativ-teritoriale), atunci când acesta, fără ca să revoce sau să retragă dreptul
de administrare, împiedică exercitarea lui.

• Acţiunea confesorie pentru apărarea dreptului de proprietate publică este o acţiune:

 - reală, pentru că se întemeiază pe un drept real principal, care este dreptul de administrare;

 - petitorie, deoarece pune în discuţie însăşi existenţa dreptului de administrare;

- imprescriptibilă extinctiv şi achizitiv.

• b). Acţiunea confesorie pentru apărarea dreptului de concesiune

• Apărarea în justiţie a dreptului de concesiune revine potrivit art.873 al.1 din Codul civil
titularului, deci concesionarului, iar în mod asemănător apărării dreptului de administrare art.873
al.2 din Codul civil trimite la dispoziţiile art.696 al.1 din Codul civil referitoare la acţiunea
confesorie.

• Regimul juridic al acţiunii confesorii pentru apărarea dreptului de concesiune este asemănător cu
cel indicat pentru acţiunea confesorie în apărarea dreptului de administrare.

• c). Acţiunea confesorie pentru apărarea dreptului de folosinţă gratuită

• Apărarea în dreptului de folosinţă gratuită revine potrivit art.875 al.1 din Codul civil titularului.

• În privinţa mijlocului prin care se poate realiza apărare art.875 al.2 trimite tot la dispoziţiile
art.696 al.1 din Codul civil, deci la acţiunea confesorie.

• Regimul juridic al acţiunii confesorii pentru apărarea dreptului de folosinţă gratuită este
asemănător celui avut de acţiunile confesorii pentru apărarea dreptului de administrare şi
concesiune.